Zona Literara Nr 5 6 Mai Iunie 2012

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 1

2 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

TimEditorial Bogdan Federeac Asasinarea scrisului românesc „aldrcu ce greusă schriie dă mă duoare tuoate deştele/ ieu tatămio Galiaudo tot dauna zicea că tresă fie frun dar dă la Santamaria den Roboreto cădă când ieram io mic dor ceauzeam unu că icea cinchi chinci V cuvinte şii maimu ţăream vorba orcă iera dân Terdona sau den Gavi şi chear dacă venea den Medioloanum că ăia vorbeşte un Ydiom caşi câinii (...)” Rândurile de sus nu sunt scrise, după cum ne aştepteam, la dictare de către un elev din ciclul primar care încă se chinuie să descopere tainele scrisului. E un experiment lingvistic din Baudolino, a lui Umberto Eco (în traducere Ştefaniei Mincu, Polirom, 2007). Dar nu experimentul lui Eco ne interesează acum. Nu, ne interesează altceva: degradarea, într-un ritm accelerat, a limbii române. Trăim într-o lume cosmopolită, efect al globalizării şi capitalismului. Politicile actuale nu fac altceva decât să impună uniformizarea. Uniunea Europeană nu are nicio legătură cu „unitate în diversitate”, este o aberaţie prin care ni se spală creierele. Scopul acestei structuri este acela de a rade istoria fiecărui popor şi a implementa o istorie comună. Sunt popoare care trag cu dinţii de elementele specifice lor. Românii nu fac parte din această categorie. Suntem pregătiţi să renunţăm la tot, la tradiţii, la istorie, la limbă, la specificul nostru naţional. Pentru ce? Pentru a fi sub umbrela protectoare a „mamei U.E.”. Ni se pregătesc noi legi şi norme prin care vor dispare diacriticile din scris. Se consideră că diacriticele îngreunează scrisul. Da, ai citit bine, se pregăteşte asasinarea limbei române scrise; cea vorbită deja suferă de engelzisme şi de limbajul de chat, care a depăşit demult statutul de argou, intrând în limbajul curent. Totul trebuie simplificat, adaptat, europenizat şi americanizat, normat la regulile ce convin altora. Vorbind despre romanul Împotriva lui Mango (Editura Paralela 45, 2004), scris fără diacritice, autorul, Constantin Virgil Negoiţă, mărturisea că „acest text, elaborat la New York, este scris direct în limba română, fiind dorinţa şi în acelaşi timp provocarea autorului ca el să apară fără semne diacritice, la care «alţii au renunţat şi nu le simt lipsa»”. Să fie chiar aşa, să nu se simtă lipsa diacriticelor din scris? * EXPERIMENT * Ma numesc Bogdan Federeac, m-am nascut in anul Revolutiei, sunt masterand la Litere, din cand in cand mai si scriu cate ceva, sunt mandru ca sunt roman si ca strabunicii si strastrabunicii, oameni de la tara, au luptat in cele doua Razboaie Mondiale, pe unul dintre ei l-am prins in viata, avea 84 de ani si scria perfect romaneste desi facuse doar patru clase de scoala. Bunelule, cand tu traiai Romania nu era in Uniunea Europeana, nu ai stiut ce e ala internet, dar stiai de globalizare si imi spuneai ca voi trai vremuri mai grele decat cele pe care le-ai prins tu. Incep sa te inteleg acum. Ministrul Educatiei vrea sa simplifice examenul de Bacalaureat pentru ca e prea greu si pica toata lumea; mai nou cad pe rupte si olimpicii cu care ne mandrim ca iau premii internationale pe banda rulanta. Sistemul educational e la pamant. Literatura e la pamant. Limba e si ea la pamant. Restul e istorie.

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 3

Vizual & Virtual

Ioana Petcu

File dintr-un festival

Contemporanis ediţia a IV-a

C

a în fiecare an, luna mai aparţine tinerilor, iar, special pentru tinerii iubitori de teatru, există Festivalul Contemporanis. Conceput şi organizat de studenţii şi absolvenţii Departamentului de Teatru de la Universitatea „George Enescu” din Iaşi, festivalul a crescut de la o ediţie la alta şi – tinzând spre adevărată consacrare – a devenit de nelipsit din peisajul lunii mai, ca jubilaţie pentru fenomenul artistic modern, ca schimb de experienţă între şcoli din întreaga ţară, ca dialog, de ce nu, între generaţii şi între feluritele concepţii despre cine (mai) e teatrul şi ce reprezintă el azi. Câteva titluri sunt de consemnat în acest articol, tocmai pentru a arăta multiplele faţete pe are le-a oferit evenimentul. După conferinţa lui Radu Afrim, Sedus pe ruseşte şi abandonat pe româneşte: statutul studentului în facultăţile de teatru din România, a urmat un spectacol de deschidere la Uzina cu teatru (Teatrul Naţional Iaşi), un spectacol invitat de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila – Domnului profesor, cu dragoste. Actorul Horia Suru şi-a încercat puterile în regie, pornind de la un text al lui E. R. Brainthwaite. Abordâd atât de delicata problemă a conflictului dintre elevi şi profesori, regizorul construieşte o scenă pe care forţa se desfăşoară în toată plinătatea ei şi în care energiile se răspândesc din jocul actorilor, din momentele coregrafice. Liceenii brăileni uimesc prin tonus şi prin voinţa de a fi un bun exemplu pentru ceea ce e un actor la început

4 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

de drum. Stăpânind figuri de gimnastică de dificultate şi, în egală măsură, o dicţie care – deşi mai poate fi lucrată – e mai clară decât a unora dintre colegii de scenă mai vârstnici, tinerii constituie motorul acţiunii, motor care funcţinează pe turaţii diferite. Un spectacol ca o tornadă, în care parcă se ţipă şi se loveşte cam mult, destul de neverosimil pentru oferta unui final fericit, Domnului profesor, cu dragoste are totuşi un efect vizibil – acela de a ţine sala în tensiune, în curiozitatea lui „ce mai urmează?”, de a o rupe de cotidian şi a o arunca în vârtejul evenimentelor printre care sunt picurate clipe de sensibilitate şi de comic dulceag. Al treilea război mondial, producţia anului al III-lea Actorie al Departamentului Teatru din Iaşi – un spectacol în regia actriţei şi profesorului Mihaela Arsenescu-Werner după textul lui Alfonso Sastre, Comando către moarte –, este o dramă profundă a pierderii lucidităţii şi a alunecării în absurd. Şase soldaţi într-un al război care, în mod paradoxal, dă impresia că nu există, sunt trimişi într-un comando în care, dacă nu au posibilitatea de a se confrunta cu un adversar real, îşi fac adversari dintre ei înşişi, inclusiv din propriul ego. Se creează o remarcabilă relaţie între actori, care dau dovadă de multă maturitate şi-şi alcătuiesc cu minuţiozitate personajele, făcându-le expresive şi credibile – de aceea merită toate aplauzele Alexandru Amargheoalei, Alexandru Iuraşcu, George Cocoş, Daniel Chirilă şi Ionuţ Cornilă.

www.zonaliterara.com

Tulburarea se naşte treptat, criza punând stăpânire pe actanţi evolutiv. De pe scenă, metafora coboară în public, spectatorilor oferindu-li-se posibilitatea de a se identifica acestor soldaţi ai nimănui ale căror arme se îndreptă către propriile trupuri. Organizatorii Festivalului au selectat în cumpătare, invintând publicul nu doar la meditaţie şi întrebări grave, ci şi la destindere. Hârtii, ursuleţi şi fete, montarea lui Florin Caracala după textul Anei Cucu Popescu, este un succes al improvizaţiei, al râsului spumos şi al jovialităţii. Povestea unei familii de români care e vizitată de un elev spaniol şi care e şi naratorul, devine pretext pentru redescoperirea vitalităţii în registrul comic. Evident, un ochi perspicace nu poate să nu observe în spatele tofiniantelor scene de umor, semnul înclinat al dramei fie a unui copil, fie a unei întregi societăţi refractare, intolerante, ignorante. Regizorul nu ar fi fost el însuşi dacă nu ar fi lăsat uşa întredeschisă pentru acel public care râde mai greu. PMS – Pshihologia Motivaţională Socială – este proiectul a trei studente: Cristina Florea şi Andreea Spătaru – o masterandă şi o absolventă a Masterului de Actorie de la Iaşi – şi Laura Dîmbu, micul regizor în formare. Spectacolul combină, într-o bună formulă, povestiri

www.zonaliterara.com

incredibile şi improvizaţie. Cu un crescendo vizibil, regizorul şi interpretele fac o acidă critică la adresa problemelor de comunicare în societate şi a felului în care încearcă acestea să fie rezolvate de „savanţi”. Păcat însă că acţiunea trenează spre final, iar secvenţele filmate chiar nu-şi mai găsesc rostul, atâta vreme cât jocul actoricesc a fost la cote atât de ridicate. Comicul nu te lasă să cazi în uitare şi dinamica personajelor te îndeamnă să le urmăreşti oriunde s-ar ascunde ele. Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti s-a prezentat cu spectacolul California Suite de Neil Simon în regia studentului din anul al III-lea, Regie, Tudor Lucanu. Trei story-uri ale unor cupluri aflate în vizită în California, cazate, pe rând, în aceeaşi apartament de hotel, se intersectează şi redau faţa dublă a relaţiilor dintre soţ şi soţie. Spectacolul este o probă de rezistenţă pentru cei patru actori (Andrei Huţuleac, Vladimir Purdel, Raluca Aprodu, Oana Puscatu) care evoluează preţ de aproape două ore. Spectacolul e „dezbrăcat” de scamatorii teatrale şi pune accent pe actori, pe evoluţia individuală, pe relaţiile care se creează între personaje. Primele două episoade sunt lucrate cu fineţe, textul însuşi realizând puntea între râs şi plâns, între haz şi tristeţe. Amintind în câteva secvenţe de

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 5

Constantin ABĂLUŢĂ, Bazooka Girl Casa de editură Max Blecher, 2012 „Pe vremuri exista un slogan, « mămăliga nu explodează ». Acum şcolarii vor toţi în Dubai şi ţopăie de colo până colo să nu înţepenească. Pensionarii au lansat moda cartoanelor atârnate la gât cu « Vrem eutanasiere gratuită ». Pe poetul român îl inspiră alcoolul, pe dictator, alfabetul surdo-muţilor. Numai Constantin Abăluţă, care vorbea în şoaptă cu scaunul din mijlocul străzii sau cu nuca din şifonier, confesorul discret al obiectelor şi a tot ce nu cuvântă şi trece neobservat, acest domn, cu alura lui de sir englez cam scăpătat, urmăreşte câinele cu roţi în loc de labe traversând strada printre maşini şi scrie pe trotuar « viaţa – în curs de apariţie »”. Nora Iuga „Am o simpatie deosebită pentru decenţa disperată a lui Constantin Abăluţă şi a poeziei pe care o scrie. Admir omul pentru silueta sa galantă, pentru extravaganţa reţinută, şi rămân un cititor al acestui poet prolific şi perseverent, la prima vedere peste măsură de productiv, care trăieşte însă, fără fastul şi narcisismul atât de des întâlnite la poeţii români, în religia scrisului.” Claudiu Komartin

Cui i-e frică de Virginia Woolf? de E. Albee, se abordează un etaj al individului modern care trăieşte, în mod obişnuit, compromisul, căderea sau angoasa. Ultima parte a tripticului e mai degrabă o bufonadă care nu stârneşte decât un hohot visceral, aşa cum se întâmplă atunci când ne aflăm în faţa comedioarelor subţirele americane. Totuşi, în total, California Suite este o montare de succes care a găsit calea cea mai potrivită între ridicol şi suferinţă. Călăul şi călăuza e o altă faţă de exprimare a tinerilor creatori aflaţi la începutul carierei. Vasilica Blohat porneşte pe o pistă extrem de dificilă şi riscantă: abordează un text de importanţă majoră pentru cultura şi filosofia europeană – e vorba de Legenda Marelui Inchizitor, monologul lui Ivan desprins din Fraţii Karamazov – un text la care regizorul ţine foarte mult, sentiment care, cel puţin iniţial, suntem siguri că nu i-a fost prea prielnic. Călăul şi călăuza este un monolog susţinut de o actriţă – schimbare de voce care, din nou, atrage atenţia. Excelenta evoluţie a Laurei Bilic, care s-a angajat cu toată fiinţa ei în susţinerea partiturii, convinge spectatorul cel mai reticent de reala muncă şi implicare a echipei în acest experiment. Convinge prin sensibilitate şi prin găsirea ritmului corect. Dar, credinţa noastră este că textele universale nu au nevoie de încărcătură decorativă sau de artificii vizuale prea marcante, or regia şi artiştii vizuali care au lucrat aici au ţinut ca unele semne să iasă în faţă. Metafora şi mesajul din text transmise prin prezenţa şi virtuozitatea actorului, prin muzică şi prin proiecţia finală ar fi fost de-ajuns. Celelalte trimiteri iconoclaste au fost de prisos. Festivalul a mai cuprins şi alte montări la care, cu regret, nu am fost prezenţi, dar suntem încercaţi de bănuiala că au fost la înălţime: Brut (regia Vlad Cepoi), Vagabondaj (regia Andrei-G.), Extreme (regia Irina Poiană), Frumoasa călătorie a urşilor panda... (regia Ovidiu Ivan), X mm din Y km (regia Gianina Carbunariu), Fotografii cu clovni invizibili (regia Ingrid Robu şi Alex Arion). S-au aflat în program şi conferinţele de presă, în care s-au confruntat direct probleme actuale ale statutului actorului, ale literaturii dramatice, dar şi ale fenomenului teatral: întâlnire cu membrii fondatori ai primului teatru underground din Iaşi (Teatrul Fix), dialoguri cu dansatorul şi coregraful Florin Fieroiu, cu actorul Dragoş Muscalu, cu Gianina Cărbunariu. Serile s-au petrecut pe acorduri muzicale – Luiza Zan, Life Track au cucerit admiratorii muzicii neconvenţionale. Şi publicul? Diferit, oarecum inconstant de la un eveniment la altul, de la elevi de liceu la părinţi şi profesori, atraşi mai degrabă de numele de pe afiş şi de locaţii, decât de titlurile spectacolelor. De fapt, este aceeaşi categorie de public care frecventează spaţiile teatrale din Iaşi, în general. Ceea ce demonstrează spectatorul ieşean şi Festivalul Contemporanis este că şi în provincie, după o perioadă în care existau mai multe semne de întrebare, decât fapte concrete, mişcarea artistică este vie, teatrul ajungând să se intersecteze la modul profesionist cu celelalte arte. Aştetăm Contemporanis şi în 2013.

6 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

Laptopisetul , Literar

Dan-Liviu Boeriu Un erou al timpului mort

P

remiul pentru Proză al revistei „Observator cultural”, Premiul Naţional de Proză - „Ziarul de Iaşi”, Premiul Publicului la Gala Industriei de Carte „Bun de Tipar”/ „Evenimentul zilei”, Cartea anului – „Contrafort”; iată câteva motive care vă pot intimida la întâlnirea cu Matei Brunul, care este, de departe, cea mai bună carte de până acum a lui Lucian Dan Teodorovici. Această izbândă remarcabilă se poate constitui şi într-o foarte subtilă ocazie de depresie pentru autor, întrucât îi va fi nespus de greu să egaleze performanţa acestui roman, o tulburătoare radiografie a comunismului românesc şi a resorturilor care l-au făcut posibil. Modalitatea de raportare a scriitorilor români la oroarea care a fost totalitarismul de tip comunist a cunoscut două forme de manifestare: pe de o parte, un autobiografism brutal, tăios şi neconciliant; pe de altă parte, o satiră amară, o camuflare tonică a dezastrului, cu scop voit terapeutic. O variantă intermediară ar fi doar lirizarea metatextuală a realităţii, aşa cum a făcut-o Ana Blandiana în cutremurătorul ei Sertar cu aplauze, o carte aproape ignorată (pe nedrept!) de critica noastră literară. În acest context, cartea lui Lucian Dan Teodorovici se aşază cu hotărâre pe un drum prea puţin bătătorit în literatura română de după ’90. Autorul propune, aşadar, o nouă metodică în descifrarea utilă a istoriei: înlocuirea biografismului cu brodarea ficţională în marginea unui trecut comun. Romanul respectă perfect acest artificiu conceptual şi de construcţie. Zig-zagul fulminant între real şi ficţiune e prezent mai ales în relatarea experienţei carcerale: “Elena şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Tatăl său, asigurându-l

www.zonaliterara.com

că, în România, se va bucura de protecţia celor doi. Iar acum, fostul ministru era mort, în timp ce soţia acestuia se afla în vreo închisoare. Ca a lui” (p.234). Ceea ce pentru personajul Matei Brunul este doar relatare factuală, pentru alţii devine realitatea cruntă. Amintesc aici emoţionanta carte a unei apropiate a cuplului Pătrăşcanu, Lena Constante, (Evadarea tăcută), unde se fac nenumărate referiri la procesul în care a fost inculpat fostul lider comunist, laolaltă cu familia sa şi cu prietenii ori colegii săi. Chiar şi această benignă proximitate a unor detalii istorice trăite şi relatate de alţii fac din personajul lui Teodorovici un adevărat simbol al efectelor absurdului totalitar. În plus, Lucian Dan Teodorovici are o grijă pedantă în selectarea unei recuzite pe măsură. Scenografia, poate prea metaforizată pentru gustul unora, reprezintă o reflecţie în mic a macro-tragediei. Matei Brunul este un păpuşar amnezic, care-şi confecţionează un amic de suferinţă (Vasilache) şi care, nefiind aliniabil unui traseu cunoscut, devine materie manipulabilă prin excelenţă. Pentru că trecutul îi joacă feste (Matei nu-şi poate aminti nimic din ultimii douăzeci de ani), prezentul poate fi redesenat după bunul plac al îngerului păzitor de tip nou: tovarăşul Bojin, desemnat responsabil cu reeducarea în spirit socialist a oii rătăcite. Un personaj oarecum secundar este Eliza, diafană şi discretă, iubita lui Matei, care, însă, nu poate scăpa întru totul de pervertirea lumii noi în care a avut nenorocul să se nască. Rolul ei evoluează surprinzător în desfăşurarea acţiunii, lăsând impresia că tăvălugul propagandistic şi frica

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 7

generalizată sunt capabile să schimbe complet caractere şi destine. Într-o societate aiuritoare şi debusolată, singurii imaculaţi sunt fie cei fără memorie, fie cei neînsufleţiţi. Matei Brunul şi Vasilache fac, aşadar, o pereche perfectă. La fel ca orice alt proiect ambiţios, şi tentativa de a-l transforma pe Matei Brunul într-un “om nou” cunoaşte mai multe trepte. În primul rand, ideologia sapă cel mai bine în tărâmurile ignoranţei absolute. Şi ce alt obiect mai lesne modelabil să-ţi doreşti decât insul cu mintea absentă, golită de sâmburele oricărei mici împotriviri? Individul lipsit de propria istorie este, deci, gata să absoarbă nediferenţiat dogme, obiceiuri cotidiene, norme noi de conduită, într-o candidă complicitate cu autorii siniştri ai terorii: “O boală ca a Brunului era chiar o binecuvântare, aşa i-a spus (Bojin, n.m.), dacă stai şi te gândeşti bine. De ce să aibă amintirile unor întâmplări care-l făcuseră s-ajungă la închisoare? Trecutul nu mai conta. Răspunsurile ţineau doar de viitor. De perspectivă. Iar din ele Brunul a înţeles că va fi ajutat. […] Omul nu mai poate fi singur, căci e parte a unui întreg care gândeşte şi acţionează întotdeauna ca un întreg” (p.358). Treptat, în mintea celui obişnuit să i se spună că e pe drumul cel bun încep să se nască îndoielile, însă acestea sunt curmate brusc în momentul în care forţa de sugestie a proteguitorului îl ajută să pactizeze fără drept de apel cu viitorul luminos care i se deschide, generos, în faţă: “Până la urmă, totul, absolut totul era o minciună, nu

8 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

numai acele lucruri pe care apucase sau pe care ar fi vrut să le scrie, chinuit, pe hârtia aruncată cocoloş la coşul de gunoi. Şi totuşi, tocmai pentru că erau prea multe, tocmai pentru că erau atât de legate între ele, tocmai pentru că împreună făceau un soi de adevăr, sau măcar sunau a adevăr atunci când îi fuseseră oferite ca explicaţii de tovarăşul Bojin, nu mai putea să se revolte din pricina lor” (p.328). Şi, ca totul să fie sumbru şi fără ieşire, suntem martorii schiţării unui foarte insidios mic univers kafkian, unde individualitatea răzvrătirii eventuale se topeşte sub greutatea liniştii forţate: “Înnebunea aşa, între ziduri, fără să vorbească cu nimeni. Şi mai ales îl înnebunea gândul că nu-şi amintea nimic, trecuseră luni şi nu-şi amintea absolut nimic. De ce era închis? Asta era întrebarea care-l chinuia cel mai tare, o întrebare la care gardienii refuzaseră să-i răspundă. Toţi refuzaseră să-i răspundă” (p.347). Pasul următor, resemnarea şi capitularea în faţa monstruozităţii, pare aproape sigur. Autorul romanului mizează în permanenţă pe o complicitate tandră a cititorului cu eroul său principal. Empatizarea devine inevitabilă. Metodele prin care Lucian Dan Teodorovici reuşeşte acest lucru fac parte din arsenalul oricărui mare autor: o atenţie milimetrică la gradarea tensiunii, o fluidizare responsabilă a acţiunii, o dozare eficace a elementului inedit, împletirea veridică a detaliilor fictive cu acelea veridice, crearea unui anti-erou care impresionează mai degrabă prin naivitate şi modestie decât printr-un curaj nebun şi, nu în ultimul rand, conferirea unei aure ludice pasiunii lui Matei. Pentru că Vasilache nu reprezintă doar liantul necesar prin care Brunul păstrează legătura cu singura realitate ale cărei reguli le cunoaşte, ci şi un mod imatur-copilăresc – dar cu atât mai înduioşător – de a traversa intact o lume ostilă, tulbure şi necunoscută. Lucian Dan Teodorovici a dat, aşadar, prin Matei Brunul, un extraordinar roman al recuperării conştiinţelor. Finalul romanului prezintă, într-o manieră tulburător-cinematografică, un tablou al triumfului disperării asupra lucidităţii. Matei Brunul ratează magistral revenirea la o normalitate uitată, preferând să adulmece pe mai departe limitele unei siguranţe groteşti şi umilitoare, dar care i-a devenit între timp familiară. Această adbicare de la libertate are explicaţii care trec dincolo de ADN-ul izolat al unui individ oarecare; ea îşi găseşte germenii în uriaşul mecanism al dezumanizării treptate la care a fost supus orice ins contemporan cu un timp al vitregirii. Istoria hâdă, care calcă totul în picioare, castrând individualul în virtutea unei omogenizări al cărei substrat este frica, este cea care-l transformă iremediabil pe Matei Brunul dintr-un anonim cu onoare şi convingeri etice sănătoase întrun produs perfect al degradării programate. Fără dubii, o carte de primă mână.

www.zonaliterara.com

Laptopisetul , Literar

Anamaria Blanaru Javier Cercas. Cum să povesteşti o istorie personală U

nul dintre cei mai de succes autori spanioli contemporani, Javier Cercas, câştigă teren în faţa conaţionalilor săi prin modalitatea în care aşează pe hârtie o problemă atât de controversată în spaţiul hispanic precum memoria culturală, epoca franchistă şi imposibilitatea de a păstra intactă memoria personală. În chestionarea validităţii documentelor istorice, a arhivelor oficiale sau a mărturiilor de orice fel, literatura rămâne singura posibilitate de a înţelege ce nu ţi s-a dezvăluit la momentul trăirii, ce ţi-a scăpat prin prea multă chestionare şi, mai ales, ce nu ai văzut cu adevărat martor fiind. Astfel că războiul civil se retrage în cercul personal al unor nume oarecare, fără o importanţă majoră în istoria învinşilor, dar cu o rezonanţă în faţa celor care au trăit sau au retrăit conflictele. Ceea ce aduce nou în această controversată problemă un autor precum Javier Cercas este interogarea nu a adevărului istoric, ci a posibilităţii de a scrie o istorie personală pentru a înţelege istoria naţională. Viteza luminii (La velocidad de la luz), în traducerea Ilenei Scipione, aduce în paginile sale nu o reprezentare a războiului din Vietnam în care se înrolează Rodney Falk, unul dintre protagonişti, ci două conştiinţe care nu duc până la capăt înţelegerea rolului personal într-un fapt general: cea a omului care trăieşte războiul şi cea a scriitorului care transformă în literatură nu războiul, ci

www.zonaliterara.com

mutaţiile interioare ale celui care capitulează în afara câmpului de luptă. Romanul se construieşte ca un dialog continuu între doi prieteni, Rodney şi cel care va scrie istoria lor, o conversaţie care capătă nenumărate feţe: de la schimbul de replici, la lectura scrisorilor pe care Rodney le trimite de pe front tatălui său, la discuţiile dintre narator şi soţia lui Rodney după moartea acestuia, şi, în final, la romanul pe care naratorul îl scrie urmând nerespectarea convenţiilor pe care le impune o biografie. Între investigarea dispariţiei curioase a lui Rodney din viaţa socială şi a prezentării în manieră realistă pe alocuri a experienţei acestuia pe front, există o serie de inserţii metaficţionale sub forma unei chestionări continue a modalităţii de a scrie un roman. Dacă pentru Rodney a scrie se reflectă într-un act inevitabil, fără premeditare, sinonim pe alocuri cu o stare de demenţă, pentru cel care în final va scrie romanul a te ascunde în spatele unui eu impersonal şi a înlocui numele reale cu altele fictive reprezintă singura formă de a spune adevărul până la capăt. Ceea ce nu se spune este, în opinia lui Rodney, esenţialul într-un roman, şi tocmai de aceea cea mai bună formă de a scrie o istorie este să nu o scrii. Vocea lui Javier Cercas se simte la suprafaţa acestor consideraţii de vreme ce şi romanul de faţă se scrie mai mult pe baza informaţiilor absente sau a faptelor care sunt interpretate şi

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 9

Javier Cercas

nu reprezentate; în Soldados de Salamina, un alt roman al său, personajul care scrie un roman nu va găsi nici măcar la final mărturia celui care i-ar putea reordona rezultatele investigaţiei. Este un element reiterativ în proza lui Javier Cercas lăsarea în întrebare, nu printr-un final deschis, ci printr-un final care ar fi putut fi altul dacă martorul ar fi recunoscut adevărul şi dacă ar fi credibil că istoria naţională se poate scrie din mărturii personale, ireale tocmai prin subiectivitatea percepţiei. Cele două destine care se intersectează doar pentru a deschide alte interogaţii, evoluează paralel în două forme de a atinge apogeul şi apoi de se pierde în aceeaşi măsură. Pentru a-şi dovedi mai mult sieşi decât familiei că poate urma destinul fratelui în războiul din Vietnam, Rodney se înrolează şi descoperă astfel un al înţeles al frumuseţii vieţii sau a morţii; tonalitatea scrisorilor sale, amănuntele pe care le integrează îi conturează personalitatea în schimbare, de la insul aşezat care din spatele unei retorici de suprafaţă povesteşte experienţa sa, la omul pentru care realitatea devine tot mai transparentă odată cu instalarea delirului. Violenţa, moartea prematură şi tot ce presupune războiul distorsionează conştiinţa până în momentul în care Rodney nu mai găseşte ieşirea, şi anume exilul personal. La un alt nivel, dar cu un destin cât se poate de similar, prietenul său cunoaşte plăcerile succesului literar însă nu se mai recunoaşte în acest fel; moartea într-un accident de maşină a soţiei şi fiului său îl scot de pe scena artistică dar şi de pe cea socială. Un alt exil personal din care, în cele din urmă, scrierea poveştii lui Rodney rămâne ultima cale de a înţelege omul, drama, memoria personală şi, în final, de a se înţelege. Succesul pe care îl are Javier Cercas se datorează posibilităţii de vorbi despre literatură scriind literatură fără a transforma romanul într-un exerciţiu de stil pus la vedere sau într-o lecţie despre text. Autorul nu construieşte destinul din prisma teoriei pe care o inserează în dialogurile personajelor, ci povesteşte un destin prin aducerea împreună a diferitelor nuanţe pe care le ia termenul „a istorisi” o întâmplare la care nu ai fost martor.

10 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

Laptopisetul , Literar

Emanuela Ilie

Absolut Defekt Florin Irimia (asistent la Catedra de

Engleză a Literelor ieşene) debutează cu un ingenios roman al dezabuzării: Defekt, Editura Brumar, Timişoara, 2011. Deşi a fost comparat, până acum, cu texte al lui John Kennedy Toole, Douglas Coupland, Will Self, Chuck Palahniuk sau Gary Shteyngart (comparaţii, altminteri cu totul onorante, care se susţin parţial, dacă luăm în calcul grotescul faptelor narate, sarcasmul instanţei auctoriale, proporţia variilor tehnici şi mai ales abundenţa trimiterilor intertextuale), Defekt pare totuşi 100% românesc. Fireşte, la această impresie nu contribuie atât „localizarea” acţiunii, cât generalitatea/ reprezentativitatea hăţişului halucinant de fapte prin care trec personajele cărţii (decupate din actualitatea noastră imediată, ele au, totuşi, un anume grad de reprezentativitate pentru câteva categorii socio-profesionale prea bine cunoscute, de la profesorii blazaţi la afaceriştii veroşi sau politicienii lipsiţi de scrupule care ne conduc destinele) şi în special substanţa dubletului eseistic al Defektului. Trebuie spus, de la început, că e aproape imposibil să rezumi confesiunile pe mai multe voci, în care se mixează formule epice şi registre stilistice diverse (în roman se exersează, cu egală deferenţă şi râvnă auctorială, diaristica, epistolarul, naraţiunea homo- sau www.zonaliterara.com

heterodiegetică). E destul să amintesc faptul că din tăvălugul de fapte, fie ele „reale” sau onirice, nu lipsesc crimele şi violurile, hoţiile şi trădările de tot felul, şantajul, atentatele cu bombă şi arestările spectaculoase. Plimbarea prin pădurea narativă concepută de Florin Irimia înseamnă, însă, înainte de orice altceva, pătrunderea întrun tufăriş eseistic ce creşte din teme existenţiale şi (etno)identitare. În special în prima din cele trei cărţi care alcătuiesc romanul (Defekt, Infekt şi Perfekt), faptele – destul de greu de urmărit, oricum – se descompun în reflecţii despre starea de fapt a unei naţiuni aproape degenerate. Sau, în termenii unuia dintre mandatarii textuali ai autorului: „suntem o naţiune rudimentară, un animal mocirlos, mic, agresiv, şi fricos, cu privirile aţintite mereu în jos, preocupat numai de noroiul din jur şi de aceea incapabil să vadă că mai încolo glodul face loc ierbii”. Una dintre ambiţiile nemărturisite ale prozatorului trebuie să fie, de bună seamă, capacitatea de a cuprinde în albia ficţiunii cam toate subiectele ce prezintă, cu precădere astăzi, interes naţional şi individual: mediocritatea şi ratarea, inclusiv etnică; tentaţia exilului, inclusiv cel interior; iresponsabilitatea socio-profesională şi familială; greaţa de a (se) scrie şi dezgustul de a trăi într-un spaţiu în care Răul şi Urâtul proliferează în forme absolut monstruoase; 2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 11

tarele societăţii româneşti şi atributele infekte ale umanităţii care o des-compune tipologic; nefericirea şi tentaţia suicidului; demonii de tot felul ce ameninţă cuplul (fie el homoori heterosexual, proaspăt ori matur, monoetnic sau nu); dinamica raporturilor iubirecăsnicie şi iubire-paternitate; maladia şi alte forme de mizerie/ alterare a fiziologicului şi psihologicului şcl. La care se adaugă şi ingrediente mai picante, menite să dea un plus de savoare acestei ficţiuni, pluriforme din punct de vedere structural şi stilistic, centripete din punct de vedere tematic (a se vedea, bunăoară, reflecţiile despre viitorul îndrăzneţei gay porn industry pe terenul românesc, ce nu mai este de multişor, nici în acest sector, virgin). Într-un cuvânt, Defektul absolut, degradarea totală, fără nicio altă speranţă decât tratarea cu solventul caricaturii, al grotescului sau al cinicului cu potenţial taumaturgic. Cum altfel să tratezi, spre exemplu, cumulul de Super Sad True Love Stories din cartea lui Florin Irimia?! O alta îmi pare dorinţa de a exploata, într-o manieră proprie, cele mai diverse metafore, dominante şi obsesii (meta) ficţionale, specifice paradigmei postmoderne: labirintul – recte: lumea ficţiunii ca labirint de posibilităţi, de perioade trecute ambigue, prezenturi paralele şi alternative de viitor; oglinda şi alte forme de reflectare speculară; paradoxul disimulării, asemănării şi chiar confuziei (inclusiv între personajele naratori, Lorin şi Eduard Tăutu), al actoriei (în special cazul Scarlett) şi interpretării de roluri (cam toate personajele de prim-plan) etc. etc. Sau, dacă vreţi, „propria reţetă împotriva acestei N.A.P.A.S.T.E. (Nevroză, Angoasă, Panică, Apăsare, Saturaţie, Tristeţe, Epuizare) care s-a abătut asupra noastră, a tuturor” – o reţetă abia schiţată în Defekt, din câte am înţeles doar primul op dintr-o proiectată trilogie. Deocamdată, cert este faptul că din acest melting pot se încheagă un amplu şi per ansamblu convingător reportaj din infernul existenţial românesc, supracodificat exact atât cât trebuie pentru a nu sufoca un cititor sătul să se întrebe dacă, într-adevăr, există o Life on Mars şi dacă o s-o experimenteze vreodată. Fie şi... Post-mortem. 12 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

Cosmin CÂRCIOVA, Voia Casa de editură Max Blecher, 2011 „Nihilist, tupeist, parodic, decomplexat, Cârciova intră în literatură cu ironia lui Vonnegut, cu inventivitatea lui Gaiman şi cu toate trăsăturile pentru care îl iubim pe Goofy.” Claudiu Komartin

www.zonaliterara.com

Laptopisetul , Literar

Ciprian Voloc

Creaţia ca formă a iubirii de sine D

„ ragă Morelli, Aceasta nu este decât o simplă scrisoare de mulţumire. Vă mulţumesc pentru că astăzi, după ce am descoperit şi un întreg nou univers, după ani de zile în care am urmat calea şi a , abandonându-mă simplului fapt de a trăi, am început cu adevărat să trăiesc, aici şi acum. Vă mulţumesc pentru că acum câţiva ani am început să vă frecventez cursurile şi într-o seară, la finalul unuia în care aţi abordat tema talentului m-am întors acasă, m-am aşezat în faţa computerului şi am început a scrie... Toată viaţa îmi spusesem: , dar nu avusesem niciodată curajul necesar pentru a începe. Care a fost urmarea? Două romane, primul iese astăzi din librării iar contractul pentru al doilea este deja semnat si conservat cu mare grijă în sertarul biroului meu. A fost de ajuns să mă aşez acolo, fără gânduri, iar cuvintele au venit de la sine, înflorind dinlăuntrul meu fără nici un efort, aducând la lumină o mulţime de nelinişti interioare şi de emoţii cristalizate. Pentru o mare parte a vieţii mele ignorasem partea autentică a fiinţei mele, convinsă fiind că toată viaţa ar fi un efort, o continuă luptă pentru a-i satisface mereu pe alţii, în vreme ce nu este aşa. Am încetat de a mă forţa şi am învăţat să mă abandonez vieţii. Astăzi am o îndeletnicire pe care o iubesc şi la care nu aş fi putut visa nici măcar în cea mai roză dintre previziunile mele, sunt o femeie mulţumită şi senină, o femeie care iubeşte

www.zonaliterara.com

şi primeşte iubire. Toate acestea fără a face nimic altceva decât să exist. Mulţumesc, dragă Morelli, numai atât... mulţumesc.” Această scrisoare, din finalul celui de-al şaptelea capitol al bestseller-ului „Ama e non pensare” (Ed. Mondadori, Milano, 2007, reeditat în 2009 şi 2010), are puterea de a ne introduce, în chip cât se poate de potrivit, în universul ideatic al titratului psihoterapuet italian Raffaele Morelli. Cu mult mai mult decât un simplu psiholog, Raffaele Morelli este un cunoscător profund al vieţii, pe care o priveşte prin filtrul unei spiritualităţii lipsite de bariere culturale, sociale, religioase etc. A-i citi cărţile înseamnă a primi un neaşteptat răspuns la întrebarea . Indiferent că este vorba despre înţelepciunea hindusă, despre tradiţia spirituală creştină sau aceea a filosofiei europene, despre literatură sau ştiinţă, Raffaele Morelli izbuteşte să facă uz de ele în aşa fel încât să construiască, în final, o viziune asupra lumii a cărei simplă cunoaştere şi aplicare, în viaţa cotidiană, pare a avea darul de a constitui o soluţie eficientă uneia dintre cele mai serioase şi grave probleme de care suferă omul contemporan: conflictul interior de natură a-i bloca ascensiunea spirituală (inclusiv profesională) şi împlinirea în plan psihosocial. Fără a fi o simplă aplicaţie psihanalitică, strategia lui Morelli ţinteşte mult mai departe, propunându-şi să releve, individului, esenţa sa spirituală şi insistând asupra puterii autocurative

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 13

a spiritului. E suficient ca spiritul să-şi întoarcă faţa către propria-i esenţă eliberându-se de toate vălurile care-l ţin departe de căile autoîmplinirii sale, pentru ca o adevărată renaştere să se producă, cheia regăsirii de sine fiind, implicit, şi aceea a împlinirii. Or, cum anume îşi poate da seama, individul uman, că vieţuieşte în afara esenţei sale, departe de posibilităţile autentice ale împlinirii propriei fiinţei? Prin identificarea şi recunoaşterea simptomelor crizei sufleteşti. Cele mai evidente sunt conflictul interior, starea de tulburare, de confuzie, de plictis, de lipsă generală de chef de viaţă, de absenţă acută sau cronică - în cele mai grave dintre cazuri - a voinţei de a face, a voinţei de a fi. Aceste manifestări sufleteşti stânjenitoare sunt interpretate, de către Raffaelle Morelli, ca tot atâtea semne ale răzvrătirii forţelor autentice, esenţiale, ale spiritului nostru, împotriva gândurilor, obişnuinţelor care ne obligă să le ignorăm şi care ne determină să ne construim viaţa sufocându-le, inhibându-le afirmarea, făcând tot posibilul pentru a le elimina - declarându-le, practic, un continuu şi obositor război. Că aceste forţe nu pot fi, pur şi simplu, anihilate, ne-o spune răspicat Morelli, după cum ne explică şi că apariţia, respectiv conştientizarea acestei realităţi conflictuale interioare este semn că aceste forţe sunt încă puternice, că vor să se salveze şi, implicit, să ne salveze. Cu alte cuvinte, apariţia, existenţa crizei este un semn benefic, pentru orice individ uman. Important este ca acesta să ştie să o gestioneze, întreprindere care nu poate fi finalizată cu succes decât în situaţia în care interpretarea simptomelor corespunde situaţiei existente. Aici intervine, în mod inedit pentru un psiholog, Raffaele Morelli: interpretarea eficientă şi utilă a simptomelor trebuei să se origineze într-o viziune de ansamblu asupra vieţii umane individuale, asupra posibilităţilor sale de împlinire şi asupra caracterului imperativ al acestui deziderat. Identificând esenţa spiritului uman cu Erosul, Morelli îşi construieşte întregul discurs în jurul ideii că eliberarea Erosului, adică a forţelor constructive primordiale ale fiinţei noastre individuale, constituie unica soluţie viabilă a crizei care o afectează. Criza, în esenţa ei, ilustrează faptul că procesul de autovindecare a şi început, fază în care forţele profunde, ale spiritului, au început bătălia cu scuturile ce le obstrucţionează afirmarea, tot ceea ce ar putea face mai bun individul fiind tocmai o atitudine de non-combat, de espectativă, de a lăsa libertate acestor forţe să acţioneze. Scuturile tocmai numite nu sunt, în fapt, altceva decât gândurile noastre (oricare ar fi originea lor) şi lumea construită de aceste gânduri, indiferent că este vorba despre prejudecăţile noastre personale sau despre normele sociale, morale, religioase etc. impuse de către societatea

14 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

în care trăim. Important este, într-o primă fază, tocmai să identificăm aceste gânduri şi constructe ce le folosesc drept bază şi să le stopăm, să nu ne mai încredinţăm lor. Aşa precum Alessandra, autoarea scrisorii reproduse mai sus, a înţeles, urmărind conferinţa psihologului italian, că tocmai insistenţa excesivă asupra unui întreg arsenal de gânduri şi prejudecăţi o împiedica să se realizeze în planul creaţiei literare. Nu avem de-a face, în cazul operei lui Raffaele Morelli, nici cu o oarecare literatură psihologică, nici cu un demers de psihologia literaturii. Miezul filosofic, sapienţial, al operei sale este de natură să ne arate că astăzi, într-o timp în care idealul înţelepciunii nu mai constituie, de mult, centrul de interes al omului contemporan, acesta are nevoie, mai mult decât oricând, de... înţelepciune. Lucrarea nu are, cum ar putea să se înţeleagă din această sumară incursiune în universul ei, un caracter preponderent teoretic. Exemplele şi citatele însoţesc textul la tot pasul, descrierile cazurilor şi problemelor concrete facilitând înţelegerea şi determinând parcurgerea cărţii cu sufletul la gură. Dintre toate formele de creaţie, lasă a se înţelege Rafaelle Morelli, cea mai importantă este creaţia propriei noastre vieţi în conformitate cu predispoziţiile noastre originare, fapt care constituie expresia cea mai înaltă a iubirii de sine. Ne iubim pe noi înşine exact în măsura în care permitem fiinţei noastre profunde să se realizeze, să se creeze. Iar dacă, fără a recunoaşte şi identifica coordonatele acestei fiinţe profunde la timpul potrivit, am acţionat în sensuri contrare lor, de natură să le obstrucţioneze, să le sufoce, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este ca, în momentul în care simţim rebeliunea lor, exprimată în stările de conflict interior, de nelinişte şi de tulburare generală a fiinţei spirituale, să nu mai continuăm a ne opune. Altfel spus, să punem capăt ratării noastre în calitate de fiinţe originale, unice în univers, indiferent că aceasta ar însemna încălcarea unor conduite sociale, religioase, familiale, poate chiar renunţarea la îndeletnicirile prin intermediul cărora ne câştigăm existenţa (care, în chip evident, nu ne plac tocmai pentru că nu corespund vocaţiei noastre reale, native), la anumite îndatoriri impuse de către ceilalţi sau la unele aspiraţii şi direcţii de acţiune la modă; ceea ce trebuie să primeze în viaţă se limitează, în viziunea lui Morelli, la sâmburele lăuntric, originar, din care fiinţa noastră izvorăşte sau trebuie să izvorască. A dori binele propriu înseamnă tocmai a-i dori realizarea, iar forţele care încearcă să transpună în act această realizare (talentul nostru lăuntric, vocaţia noastră autentică, nevoile noastre spirituale) sunt denumite, de către Morelli, forţe ale iubirii primordiale, ale Erosului, tocmai din acest motiv. Este în puterea concepţiei noastre asupra vieţii eliberarea

www.zonaliterara.com

Raffaele Morelli

constructivă sau reprimarea distructivă a acestor forţe, cu alte cuvinte, depinde de noi să eliberăm, în noi înşine, ceea ce nu depinde de noi, dar care ne priveşte în chip decisiv: „E nevoie să privim disconfortul care ne asaltează precum tentative ale sufletului de a ne reînnoi, di a ne determina să ne schimbăm mentalitatea, de a ne determina să începem o nouă viaţă, o nouă existenţă şi, prin urmare, o nouă potenză erotică. Nu mă simt rău din întâmplare, sau deoarece sunt nefericit... Nu pentru că am greşit îmi vin gânduri urâte sau atacuri de anxiozitate sau tristeţi imense! Nu, ci la modul simplu pentru că sunt ataşat de cele vechi şi în mine s-a format o mentalitate stagnantă, statică, fixă, care împiedică energiile mele profunde să iasă la lumină, să mă reînnoiască. Nu mai sunt centrat pe mine, ci pe ceilalţi, pe faptul de a vrea să le semăn” (cap. 5). În fond, Morelli ne vorbeşte despre capacitatea autogereratoare a fiinţei individuale, cea care recunoaşte căile şi ipostazele neconforme esenţei fiinţei lăuntrice şi le sancţionează făcându-ne să resimţim stări de disconfort şi crize existenţiale. Or, soluţia este una singură: să permitem acestor forţe lăuntrice, acestei forme ale iubirii primordiale să ne vindece, prin creaţie prin creaţia propriei noastre fiinţe, prin clădirea armonioasă a propriului nostru eu, în conformitate cu vocaţia noastră existenţială. Cu alte cuvinte, precum în cazul Alessandrei, vocaţia înnăscută este imposibil de ignorat iar efortul autoimpus şi dureros al devenirii, în măsura în care persistă în vieţile noastre, nu este expresie a realizării de sine, ci a opoziţiei faţă de aceste forţe curative, menite să ne reînnoiască eliminând adaosurile obstaculare şi Zani, Emil Cioran etc. După cum redându-ne, pe noi, nouă înşine. se observă, această pleiadă nu Îl însoţesc pe Morelli, în aparţine universului specializat expunerea sa, nume mai mult sau mai al psihologiei contemporane, puţin sonore ale culturii universale ci mai degrabă unui om de la care apelează discret şi eficient, cultură cu vederi largi, capabil să precum Platon, Aristotel, Seneca, Lao sesizeze insule de înţelepciune Tze, La Rochefoucauld, Napoleon, în domenii dintre cele mai Sébastien de Chamfort, Arthur eterogene, dar străbătute de un Schopenhauer, Friedrich Hebbel, acelaşi fir comun: strădania de a Ludwig Wittgenstein, J.W.Goethe, surprinde, dincolo de aparenţe, Jiddu Krishnamurti, Sri Nisargadatta esenţele care ne animă (sau Maharaj, Pierre Hadot, Franz Kafka, ar trebui să ne anime) în chip Gaston Bachelard, Benedetto Croce, constructiv, expresie a forţei Giampaolo Lai, Oscar Wilde, primordiale a iubirii menite a Blaise Pascal, William Blake, se împlini şi a ne împlini prin Tomasso Campanella, actul creaţiei propriei noastre fiinţe. În Hermann Keyserling, Jeffrey fond, orice act creator exterior (indiferent că Moses, Paolo Mantegazza, Paolo se manifestă în planul materiei sau al spiritului) Coelho, James Hillman, Piero Parietti, Renzo Tassi, care nu se situează în continuarea actului creator al Schwaller de Lubicz, Kahlil Gibran, Benedetto propriei fiinţe nu este decât expresia rătăcirii şi a unei Spinoza, Carl Gustav Jung, Michel Onfray, Maurizio iremediabile pierderi de timp.

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 15

Avatar

Katya Kelaro Innocentia & Ţara Gutuie. Pergament. Ţ

- ară, ţară, vrem ostaşi… -Pe cine? Aşa începea unul din jocurile copilăriei…ne împărţeam în două tabere şi formam două şiruri paralele, ţinându-ne unii de alţii de mână. O parte striga ,,ţară’’ iar cealaltă îşi trimitea soldatul. Apoi urma confruntarea: cel strigat trebuia să spargă lanţul format de partea cealaltă. Dacă reuşea, lua cu el un soldat, dacă nu, rămânea prizonier. Aşa se jucau copiii pe vremea războiului, văzând cum cei dragi nu se mai întorc acasă. Jocul acesta a fost cândva foarte adevărat. Şi tragic. Eu aveam să-l joc mult mai târziu, în satul bunicilor, în mijlocul uliţei. Ne adunam copii şi nepoţi din vreo două uliţi şi un fundac, apoi luptam nu glumă. Şi, cum toate cele de jos au o formă de canon cu cele de sus, vedeam cum şi norii se grupează pe cer în două tabere. Primul soldat era Fulger. Al doilea Tunet. Şi ţara lor se numea Ploaia. Izbucnea dintr-odată şi mai apucam doar să fugim în ceardacul cel mai apropiat vreo douăzeci de boboci de raţă şi stăteam aşa până când ploaia mătura colbul din drum şi de prin grădini, lăsând un verde de iguană, sălbatec, să lucească printre frunze. Adulmecam mirosul de praf stins aşa cum simţeam amoniacul dizolvat în prăjiturile mamei, auzeam cum cântă prin streşini apa, cum spală ca prin maglă ţiglele acoperişului, cum îşi îndreaptă copacii umerii şi-şi desfac pletele, cum îşi scutură ramurile iar ploaia le înmoaie pielea scorţoasă cu a ei alifie.

16 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

La vale de casă, bunica privea ploaia din pragul bucătăriei de vară. Lângă ea, venea pisica, apoi o cloşcă cu pui care le spunea cu glas cotcodăcesc celor mici cum s-a rupt tifonul cerului şi picură zer, iar puii, cu vocea lor piculită, îşi încercau norocul pe sub picioarele bunicii şi ochii vultureşti de mâţă. Era singurul moment când intenţiile ei hulpave scădeau brusc căci altfel s-ar fi trezit în mijlocul curţii, pedepsită de mâna bunicii şi smotocită de clonţul găinii. Mâţa privea galeş ploaia şi gogoşile alea aurii, umblătoare prin lutul bucătăriei, noi copiii, molfăiam gheme de aluat opărite-n ulei de bunica şi petrecute prin zahăr în timp ce sus, o mână ştergea păianjenii de la ferestre, lăsând să intre un aer mirosind a mentă, a cimbrişor de câmp şi a busuioc prin cele odăi ale Domnului, şi, dacă erai atent, vedeai cum pereţii alb-albăstrui ai cerului îşi usucă varul; plutea în văzduh o larmă de copii, poate erau păsările iţite sub frunze şi apoi … Soarele şedea în tingirea cerului ca o mămăligă abia răsturnată din ceaun…galben, fierbinte şi hrănitor. Revenea în forţă şi toate se toropeau precum perele unse cu miere puse la copt în rolă. Primul lucru pe care-l făceam atunci era să-mi privesc faţa în apa de ploaie adunată-n butoaiele de sub streaşină de la colţurile casei pe care o strângeau pentru spălat. Apa aceea era moale, nu aspră precum apa de izvor şi era caldă, de parcă cineva ţinea ascunsă o cărămidă încinsă iar imaginea noastră se developa în apă cu un

www.zonaliterara.com

efect de sepia. Ieşeam toţi ţâncii înapoi pe uliţă, ne descălţam şi, suflecându-ne hainele, ne scriam tălpile în argila moale, plastilinată, precum scribii de odinioară tăbliţele lor. Păream soldaţi care aleargă prin tranşee pentru o ţară fără cioburi, fără griji, fără ură. Pământul ne masa încheieturile degetelor cu mâinile lui negre, blajine şi-nţelegeam în clipele acelea că toate sunt legate unele de altele printr-un cordon ombilical, fiinţial. Aveam sentimentul că ziua începe din dreptul casei mele, că satul, aflat într-o depresiune, e de fapt fundul unei găleţi cosmice de unde poţi auzi bătăile inimii pământului. Pe atunci, dealurile îmi păreau munţi, casele, foarte înalte, iar copiii râdeau în multe feluri şi, mai ales, din suflet. -Ţară, ţară, vrem ostaşi… Tastez motor de căutare pentru cele patru cuvinte…ţară, definiţie DEX, e locul unde te-ai născut, e acasă, e pământul străjuit de graniţele altor limbi, e locul pe care unii îl părăsesc să le fie mai bine, e ceva nedefinit dar foarte complex, e o piaţă publică în care ne strigăm toată ura adunată de faptul că în comparaţie cu alţii trăim prost. Ce mai poate fi ţara? O livadă tăiată, scoasă din rădăcini. Un copac dintr-o livadă… ţara mea se numeşte Măr, a ta se numeşte Piersic, a lui Nuc, a ei Vişin, a lor Cais, a voastră Prun, a noastră se numeşte Gutuie. Ţara mea se numeşte Ţara Gutuie. Mai era un cuvânt, ostaş…soldat, străjer, gardă de onoare, cocoşi de munte, armată, oaste, o armată de oameni care au fost cândva copii… războinici…azi nu mai e nevoie să te arunci întrun şir de oameni pentru propria-ţi bătălie, astăzi e de ajuns să picuri un strop de ploaie dintr-o eprubetă şi satul din găleata cosmică nu mai e. -Ţară, ţară, vrem ostaşi… -Pe cine? -Vreau nu doar unul, vreau 40000 de soldaţi din Ţara Gutuie. -…? -Da. Astăzi în ţara mea, în ţara Gutuie sunt 40000 de copii abandonaţi. Livada spune chiar că, statistic, ţara Gutuie are numărul cel mai mare de avorturi, de prunci abandonaţi, de copii bolnavi şi de mortalitate infantilă. Şi de o mulţime de carenţe educaţionale ale celor 40000 de soldăţei din plumb înroşit până la durere. Mă apropii de ţara Gutuie şi o dojenesc de ce îşi scutură atât de repede floarea. De ce ramurile ei plămădesc viaţă din utere de păpuşi la 10, 12 ani? Unde sunt bunicii care trebuiau să păzească puii să nu-i ochească gura flămândă?

www.zonaliterara.com

-Ţară Gutuie, ţară Gutuie, o vreau pe Innocentia… Innocentia e o floare mică, mai bine spus un boboc…ştie să numere mai mult de o sută, ştie alfabetul, să joace şotron, să deseneze pe asfalt, merge pe bicicletă cu ataş, are cercei din cireşe. Ţară Gutuie, ţară Gutuie, pe Innocentia o vreau… Inoccentia aşteaptă povestea de seară şi cântecul de leagăn, are un pui de mâţă persană pe sofaua din salon, şi 10 Tweety din pluş care n-au nevoie de cloşcă să-i mai apere, are un peruş ondulat în colivie, are terasă mare de beton cu dale din gresie italiană în loc de ceardac şi când plouă comandă gogoşi la magazinul din colţ. Are piscină acoperită în care nu poate să înoate căci apa începe de la 1,5 m iar ea are aproape un metru. Innocentia are o mulţime de păpuşi subţiri precum aţa şi de asta nu mănâncă nimic. Are un dulap roz care nu se deschide dar în el sunt adunate toate hainele de pe pământ. Innocentia are alocaţie mică dar lunar vin bani din Spania, de la mama, din Italia, de la tata, din Franţa, de la bunica, din America, de la mătuşi. Innocentia are ochii ca o căpşună amară, o căpşună de cafea, însă are telecomandă la intrarea în cameră, are scări la pătuţ, are tocuri la sandale, are un dor… -Innocentia, pe cine ai vrea să-ţi aducă ţara Gutuie? -Pe mama. Să n-o văd la laptop, pe webcam, să nu-mi trimită postcards de Crăciun. Mama, pe mama o vreau. Şi-atunci, în numele dorului meu pentru ţara Gutuie aş vrea să dau anunţ pe Google: ,,Copil, pierdut mama. Celui care mi-o va aduce, îi voi da recompensă o ţară, ţara Gutuie. Semnat, Innocentia’’ E timpul să te trezeşti, sună alarma electronică…în cameră s-a aprins veioza, radioul îmi spune acelaşi înregistrat şi monoton bună dimineaţa, ascult horoscopul, cafetiera abureşte deja. Totul e programat la secundă, ca o naştere, jaluzelele îşi trag singure fermoarul de trening, azi nu e nici soare, nu e nici înnourat, nici n-o să ningă. Astăzi o să plouă cu căpşuni, cu hârtie colorată, pe toate uşile spitalelor va scrie: ,,azi nu primim nici un soldat al ţării Gutuie’’. Azi parcul va fi plin de părinţi care-şi duc de mână copii să le arate cum creşte firul de iarbă. Astăzi Innocentia nu va sta cu bona, cu doica ei de la o zi şi până la 12 ani, astăzi Innocentia vrea să stea cu tine, mama. Dacă nu, Innocentia o să-şi pună părul pe moaţe şi o să se dea cu lipstick.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 17

Mâine, o să se dea cu fard de pleoape şi o să-şi pună primul sutien cu burete. Şi o să fumeze. Şi o să-şi ia Cola cu gin tonic. N-o să mai deschidă nicio carte cu poveşti întrucât toate încep cu …,,a fost odată ca niciodată o fată de împărat’’ şi sunt spuse de mama. Într-o zi, foarte curând, Innocentia o să-ţi spună că 1 şi cu 1 fac 3 pentru că adolescenţii sunt foarte liberi azi şi, că fără DEX, liber înseamnă libertin, mama. Innocentia o să înveţe să facă pernuţe cu inimioare de Valentine’s Day, o să creadă în căsătoriile pentru o zi, în bătăile de câte o lună, în verighete de plastic, în statul la prieteni care râd de ea şi nu cu ea, o să-ţi spună într-o engleză din ce în ce mai impecabilă: go to hell, mother! Şi o să-ţi întoarcă spatele cu aceeaşi eleganţă cu care tu ai lăsat-o cândva într-un leagăn. Ţara Gutuie ar putea fi nu doar o scorbură pentru hiene, ci un cuib adevărat pentru păsări de argint. Mă doare, mama. Mă doare pentru Innocentia şi pentru cei 40000 de soldăţei de plumb, şi pentru cei peste un milion de avortoni, şi pentru cele peste 3000 de păpuşi gravide care vor fi în curând copii cu copii şi care ar trebui să ştie că viaţa îţi poate oferi mult mai mult decât un ţarc cu gratii. Viaţa înseamnă bucuriile vârstei, înseamnă prieteni de joacă, cărţi, senin de copilărie, că vor avea timp să construiască palate pentru copii şi să fie mame, dar că toate pe pământ au o rânduială a firii, o sfiiciune ce n-ar trebui strivită. Îmi amintesc cum florarii despică bobocii de stânjenel, aşa cum măcelarii din hala de peşte spintecă burta peştelui încă viu, smulgând din somn inocenţa unor petale care mai aveau de crescut şi spaima florilor care nu ştiu cine le-a înflorit. Stau buimace precum bebeluşii din concursuri de frumuseţe care se împiedică în tocurile incomode şi care au un machiaj de sirenă, o altfel de carne expusă în vitrine, la fel precum păsările cărora li se injectează hormoni de creştere în pulpe şi în stern şi le vezi peste noapte incomodate de propriile corpuri, greoaie, gata de junghiere. Pui bătrâni, prematur forţaţi să ardă etapele propriei deveniri…acel festina lente se carbonizează treptat din conştiinţa noastră. Noi devenim ceea ce ne învaţă mama… mama socială, mama incubator, mama surogat, mama pământ…ne învaţă să simţim căldura, emoţia celor care izbucnesc din întunericul seminţei, mama e marsupiul care ne ţine departe de primejdii, mama e căprioara care se aruncă în colţii oricărei fiare, smulgându-ne din ghearele morţii, mama nu poate fi definită decât de o aură de bun, a blând. Am fost un copil fericit, era o armonie

18 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

indescriptibilă între ai mei, o emoţie. Tata o striga pe mama ,,Zâna’’ şi până nu am ştiut a citi am crezut că acesta e numele ei. Mult mai târziu, am aflat că o chema Aspazia, dar acasă tata a strigat-o pe numele ei adevărat, pe numele ei adevărat din viaţa noastră, Zâna. Şi chiar o zână era, un amestec de austeritate aproape monahală cu delicateţea unei firi de artist. Strada e o mamă incubator…cu farurile ei multicolore amintind de baloanele agăţate de tavan la onomastică, cu barurile unde cerşeşti un ban, un corn, unde sorbi în fugă ce-a rămas după clienţi, unde citeşti dispreţul în ochii celui te-ai oprit şi care te alungă nervos făcându-te să te simţi muşcat pe sub piele. Străzile din Ţara Gutuie sunt invadate de copii ai nimănui şi de căini, simţi suflarea rece dintr-o cutie de carton pe care o împart cu familia compusă din lumea celor care nu cuvântă… indiferenţa e uneori echivalentă cu cruzimea, lasă aceleaşi urme, suntem sălbăticiţi, o civilizaţie intrând în ruine, peste cetăţile cândva sacre ale sufletului nostru creşte iarbă şi, în curând, ţara Gutuie se va numi ţara Mărăcine. Chiar dacă încep să apară padocuri pentru câinii fără stăpân, cei mai mulţi sunt eutanasiaţi, ori sterilizaţi, ori abandonaţi pe câmp unde se vor mânca între ei. Cu copiii e mai greu. Chiar dacă nu i-a învăţat nimeni să vorbească, simpla lor privire îţi trezeşte remuşcarea că în faţă, în zdrenţe, e fratele tău, Omul. Copilul cu mâna întinsă şi privirea încruntată poate fi un Moise al cărui coş de bambus nu s-a oprit la poarta unui palat, obrăznicia lui nu e impertinenţă, e frica de bastonul care coboară din maşina fumurie şi-l întreabă câţi bani a strâns. Copilul întinde monezile de care n-a avut timp să se bucure şi cu care visează că într-o zi îşi va face o casă şi va avea o masă întinsă, o masă nesfârşită, o masă lungă cât o autostradă, cu cele mai alese bucate, văzute şi gustate doar cu ochiul din vitrinele magazinelor în care nu e lăsat să intre. Strada e cea care dintr-un incubator toxic poate să devină o fabrică. O fabrică de vândut inocenţe, o fabrică de sfâşiat somnul mugurilor, prea tineri să se revolte, prea fragili să se apere. Ei cred că aceasta este viaţa, o defrişare masivă de valori, prin pânza subţiată a copacilor fiind tot mai aproape hăitaşii. Lumina şi căldura se pot stratifica. Dar omul? Ţara Gutuie e o piramidă fără faraon, o piramidă care şi-a topit uşile ca nimeni să nu intre sau să nu iasă. Un ţesut necrozat. Îmi amintesc de caii sălbatici din pădurea Letea, groaza întipărită pe ochiul lor gonind spre sfâşiere…copii închişi în ţarcuri suntem, cu noroiul ajuns în oase,

www.zonaliterara.com

orbindu-ne, de asta mama, Innocentia şi ţara Gutuie vor un soldat…pe tine, aşa cum erai în cărţile sacre, în psalmi. Să vii ca o ploaie căci am febră, mama, şi între medicamentul de la ora 6 şi cel de la ora 12 sunt 6 ore de plâns, dar plânsul meu nu face streşinile caselor să cânte, plânsul mă face să urăsc, şi, cu fiecare secundă, creşte în mine zăpada şi mor macii, numele tău e nefiresc de luminos, numele tău e dor… Mama, o să te urmez oriunde, ubi tu Liter, ego Litera, ubi tu Mater, ego, pubera…eu sunt carne din carnea ta precum muşchiul pădurii e muşchi din diafragmul lumii, eu sunt sânge din sângele tău precum râul e sânge din coasta împunsă a pământului, eu sunt duh din duhul tău cum nu sunt altele în lumea asta. Aş vrea să-mi spui că eşti supărată pe mine că nu am scris frumos prima literă, cea mai frumoasă literă din limba Gutuie…aş vrea să fii în primul rând la serbarea de 8 martie, o să-ţi aduc toţi ghioceii cărora le-am înrămat gândul şi care s-au ofilit căci bulbul lor era ochiul meu într-o fereastr-aşteptând… Fără tine, sunt puiul de delfin căzut în plasă, sunt puiul de bufniţă căzut din cuib, nu am echilibru, nu e cine să mă înveţe să zbor, am mersul nesigur, am mersul tremurat precum scrisul, paşii mei sunt paşi de rac, paşii mei dorm cu faţa la apus, mă uit pieziş la cei din jur, mă uit oblic spre mine însămi şi mă uit pe mine însămi în anumite locuri. Ultima oară m-am uitat în faţa unei bănci unde o femeie ţinea în braţe un copil. Dar nu cu ora, nu cu gramul. Era în clipa aceea o fărâmă de timp complet, pe o alee, în parc, pe cea mai banală bancă, o femeie cu un copil la piept. Nu spuneau nimic dar până şi copacul din spatele lor îşi ţinea respiraţia, desfăşurându-şi protector aripile. Cei 40000 de copii din ţara Gutuie vor o casă, cu ferestre larg deschise şi un Peter Pan care să-i scoată din cele 40000 de leghe de sub mări căci noi nu ne naştem oameni, ci devenim asta odată cu laptele mamei,cu cuvintele ei…altfel purtăm blană şi zgâriem iar sufletul ne devine vizuină. Vorbeşte-mi despre Dumnezeu, căci dacă nu o s-o faci tu, voi învăţa despre El printre lacrimi…adu-ţi aminte de numele pe care mi l-ai dat şi acela nu e scris pe cecul care vine în ţară o dată pe lună…luna trecută m-am numit Lalea, luna asta mă voi numi Cireaşă, luna ce vine Spic, luna de după luna asta Pepene Galben, apoi Strugure, sunt o 1001 de feluri în care poţi să mă strigi…album de familie, carte de colorat, teatru de păpuşi, primul rol Albă-ca-Zăpada. În ţara Gutuie, cucii ar fi frumos să cânte sara la mandoline sculptate din jumătăţi de pară, greierii să poarte scufii ţintate cu licurici,

www.zonaliterara.com

pe faţadele caselor să fie zugrăvite piane din chihlimbar, scările turnate din perne fosforescente de hribi care ştiu să scoată o mie de timbre, şi mai ştiu că pentru lucrurile astea ar trebui croit un nou drum spre o altă dumbravă şi că nu e târziu să pornim în căutarea timpului pierdut. Nu doar cerul mai e o bucată de hârtie neîntinată pe care ar trebui să scriem poveşti… să agăţăm de ramuri scrânciobe în formă de pepene verde iar la vreme de seară, când cocorii, cu picioroangele lor arlechine, poartă în plisc cărbuni aprinşi ce luminează strada, cei 40000 de copii să se întoarcă acasă şi aripile lor neterminate, de lebădă, să îşi schimbe cămaşa. Atunci, lingurile să înceapă a bate toaca şi din cămară vin bunătăţi şi vezi rânduite alaiurile oalelor de lut, porţelan şi inox într-o ceremonie care-ţi ia graiul, vezi pălăriile chinezeşti ale capacelor cum ascund coşul cu orez al pilafului iar şi gheizerul supei tămăduieşte craterul din porţelan al stomacului. Zilele îşi vor avea metaniile împletite din flori de salcâm şi multe tavane de casă vor avea bolţile închingite de candelabre floreolate din castan poleit cu praf din sâmburi de migdal iar noaptea, coroana gutuiului se va înălţa sus până pe sub ferestrele raiului încât nici un rău să nu-l poată ajunge. Până atunci, mă gândesc la Innocentia pentru care o să pictez 40000 de fluturi şi dedic acest pergament copiilor care au văzut prea puţin soarele precum şi celor care nu l-au văzut niciodată, copiilor din flori, copiilor din stele, copiilor indigo, copiilor de cristal, copiilor care vor intra la toamnă în clasa 0, copiilor care merg de mână cu bunica, sau doar cu mama sau şi cu mama şi cu tata, copiilor care merg de mână cu ei înşişi, fetiţei cu chibriturile, copiilor din Ţara-de-nicărieri, lui Peter Pan, lui Tom Sawer şi prietenului său, Lizucăi, copiilor cyber, copiilor care ne-au apărut într-o zi în gând că ar putea să fie ai noştri, care ne vizitează în somn şi ne spun: vreau să exist, copiilor la care vreţi să renunţaţi după ce aţi făcut un test de sarcină, copiilor de care vreţi să vă despărţiţi după ecografie, copiilor de care vreţi să vă separaţi după naştere, după un an de la naştere. În mod invizibil dar miraculos, suntem legaţi cu toţii unii de alţii printr-un cordon ombilical precum lanţul de mâini din jocul de cândva… O frunză perforată e un poem într-un braille al viermilor, o frunză ruginită e un poem transcris în eolienele morse ale vântului, un om însingurat e un poem în limba dumnezeirii. Pentru fiecare frunză vom da socoteală, pentru fiecare om al tării Gutuie! Poveştile încep sublim şi s-ar putea termina prost în ţara Gutuie. Te rog, mama, rescrie povestea aceasta cât încă mai poţi!

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 19

E-Proza

Cosmin Perţa Teofil şi Câinele de lemn foto: un cristian

XXIV

C

  orpul Câinelui de lemn se umflă ca un balon şi începu să plutească. Pielea stătea să pocnească şi de abia mai ţinea gazul care-l ridica pe Câinele de lemn spre tavan. Credea că odată ce va lovi tavanul va plesni şi va exploda. Dar nu se întâmplă aşa, Câinele de lemn trecu prin tavan ca printr-o apă şi începu să zboare. Dedesubt, gardianul cel cu mutră de pisică îl privea deznădăjduit. Îşi mişca repede degetele de bebeluş. Câinele de lemn se ridică deasupra închisorii şi văzu că nu era singur. Deasupra închisorii zburau sute de deţinuţi. Printre ei şi Matrioşca sau Jumătatea de Matrioşcă, nu mai ştia. - Am murit? - Uite ce frumos zbor! Vino să îţi arăt ceva… Matrioşca sau Jumătatea de Matrioşcă îl luă pe Câinele de lemn de mână şi zburară spre mlaştină. La mlaştină un excavator răsturna ceva în apele tulburi. Se apropiară şi văzură că erau zeci de trupuri, zeci de deţinuţi morţi. Printre trupurile acelea, Câinele de lemn îşi recunoscu şi propriul trup, umflat. Apa neagră a mlaştinii le trase curând la fund. Se scufundau încet, cu gurile deschise, lăsând aer din corpurile inerte. Semănau cu nişte castraveţi muraţi cu forme umane în zeama lor, semănau cu fetuşii băgaţi în formol, vegetaţia mlaştinii le acoperi

20 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

în curând trăsăturile. Se duceau, lin, la fund, iar apa o călcau încet, molcom, mii de trupuri de ceaţă ce vuiau ca vântul prin trestii. -  Ei cine sunt? -  Ei sunt cei ce calcă apa. Noi suntem cei care zboară. Ei sunt nefericiţi,   ei nu se pot îndepărta de trupul lor mort. Ei sunt legaţi de el pentru vecie. Noi nu suntem aşa. S-a terminat. Apoi i-au lăsat pe cei care calcă apa şi trupurile din mlaştină şi au survolat Şantierul. Zburau, cum zburau ciorile şi corbii în copilăria lor. Întrau în case şi se uitau la oameni, la feţele lor supte, la copii lor, la grijile lor, la sărăcia lor, ieşeau şi pluteau mai departe. Au dat o raită pe la vechea lor casă părintească, nu mai exista, fusese demolată, în locul ei o altă cocioabă, o altă familie, un alt câine de lemn în mâna altui copil şi o altă matrioşcă în mâna altei fetiţe. Erau bine, pluteau, se legănau în aerul tare, în crivăţul ce venea dinspre nord. Venea seara şi oamenii şi copiii intrau în case, strângându-se pe lângă foc, iar Câinele de lemn şi Matrioşca se jucau în rufele proaspăt spălate, de nimeni ştiuţi. -  Tot fericire este şi asta -  Tot, dragul meu tată. Dar acum trebuie să te sărut -  De ce doar acum? -  Pentru că acum e ultima oară -  Cum ultima oară? Doar suntem morţi, suntem veşnici. -  Veşnici, dar diferiţi.

www.zonaliterara.com

-  De aici mergem mai departe pe drumuri diferite şi nu ne vom mai cunoaşte şi nu ne vom mai aminti unul de altul… -  NUUUUUUU……. Câinele de lemn strânge tare Matrioşca în braţe, nu vrea să îi dea drumul. -  Unde pleci? -   … Câinele de lemn plânge, Câinele de lemn strigă, Câinele de lemn îşi smulge părul din cap de durere. Matrioşca, uşoară se separă de braţele lui şi se îndepărtează. N-o poate ajunge, n-o poate ţine. Lacrimile Câinelui de lemn aduc ploaia peste Şantier, deznădejdea sa vântul turbat. Matrioşca surâde, apoi dispare. -  De-ai crăpa, odată, Şantierule! Cu toţi nefericiţi tăi. Cu totul. Şi s-a lăsat noaptea cea mai adâncă din toate timpurile peste Şantier.   Apoi o să cadă leşuri din cer. Soarele se va acoperi de leşuri uscate. Gloata va strânge leşuri pentru zilele ce vor urma. În penumbră, ca o fiară înfometată, istoria face un miliard de gropi de ciment. Cine va învia, cine va învia, oare, sub dalele de ciment?     XXV   Teofil Barbălată şi Câinele de lemn se treziră într-o încăpere capitonată fără uşi şi fără ferestre. Prima dată s-a trezit Câinele de lemn. L-a studiat în tăcere pe Teofil Barbălată, apoi şi-a studiat corpul intact şi în cele din urmă a studiat încăperea. Nu exista nicio crăpătură nicăieri. Dar dacă nu exista o ieşire, pe unde intraseră? Singurul mobilier din încăpere era o măsuţă cu un telefon. Înainte să apuce să se îndrepte spre telefon se trezi Teofil Barbălată. -  Ce se întâmplă, unde suntem, cine eşti? -  Bună ziua, mă numesc Câinele de lemn şi vroiam să vă întreb acelaşi lucru. -  Câinele de lemn… ce nume ciudat… Eu mă numesc Teofil Barbălată… -  Mai degrabă Barbălată mi se pare un nume ciudat, şi apoi nici nu aveţi barba atât de lată. -  Detalii. Mai bine să vedem unde suntem şi de ce suntem aici… Suntem cumva morţi? -  Ce întrebare ciudată… dar dacă tot aţi adus vorba, eu, din câte ştiu, da… dumneavoastră? -  Eu… nu ştiu… -  Atunci înseamnă că e posibil să nu… -  Aşa înseamnă, dar unde suntem, totuşi? -  Nu aş şti să vă răspund. Ştiu doar că locul

www.zonaliterara.com

în care suntem nu are nici intrare şi prin urmare nici ieşire. -  Extrem de interesant. Vă bateţi joc de mine? -  Nu am nici cea mai mică intenţie de acest fel. Teofil Barbălată cercetă şi el camera în detaliu. -  Nimic. -  Nimic. -  Dar trebuie să fie ceva. -  Ar putea să fie ceva. -  Este acest telefon. -  Să-l încercăm. Câinele de lemn ridică receptorul şi realiză că nu exista o tastatură pentru a forma numere. Era un telefon doar pentru primit apeluri. -  Nu putem suna -  Văd. Ciudat -   Ciudat. -   Am văzut eu altele şi mai ciudate -   Şi eu, dar şi asta e destul de ciudat -    Destul de Cei doi se aşezară în colţuri diferite ale camerei şi se uitară unul la altul. În mod ciudat realizară că nu sunt nici panicaţi, nu au nici senzaţie de claustrofobie, nu le era nici foame, nici sete şi nici nu aveau nevoie la toaletă. Teofil Barbălată se pipăi cu atenţie. Era din carne şi oase. Îl rugă pe Câinele de lemn să îl ciupească. Îl durea. Pe când cei doi se uitau nedumeriţi unul la altul telefonul sună cu un ţârâit strident speriindu-i pe amândoi. Teofil Barbălată se repezi primul la receptor. -   Alo! -   Alo, da! Cine e acolo? -  Teofil Barbălată. Dumneavoastră cine sunteţi? -   Nu e treaba dumneavoastră. Câinele de lemn e acolo? -  Da, e aici… -   Păi dă-mi-l la telefon. -   Imediat. (către Câinele de lemn) E pentru tine… Câinele de lemn luă receptorul. -   Alo! -   Alo, Câinele de lemn? Ce faci, dragule? Ce e cu vocea asta, ce ţi s-a întâmplat? -    Nu ştiu cine sunteţi… -   Sunt eu, Conducătorul de Oşti Celeste Gavril. Ne-am întâlnit în Sanatoriu. -  Aaaa…! Chiar tu eşti? Eu sunt trist pentru că nu ştiu unde sunt şi am pierdut-o pe Matrioşca. - Chiar eu. Păi şi ăsta e motiv să fii aşa trist?

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 21

Radu Vancu, Frânghia înflorită Casa de editură Max Blecher, 2012 „O carte scrisă impecabil, în deja binecunoscuta tehnică Vancu. O carte generoasă şi intransigentă (doar poezia e artă de familie, nu?). O carte cu care să-ţi pipăi întruna inima fericită, cu delicateţea unui elefant tânăr zdrobindu-ţi liniştit craniul cu trompa. O carte extrem de emoţionantă. O primă mare carte de poezie pe care o dă generaţia noastră.” Dan Coman „Frânghia înflorită este o carte de splendide poeme expiatoare pe care nu le pot apropia, ca amploare a conştiinţei poetice, decât de poezia lui Virgil Mazilescu şi de cea a lui Cristian Popescu. Oniricul zdruncinător din Caiet de caligrafie şi de citire sau stranietatea înduioşătoare şi captivantă din Familia Popescu stau, în Frânghia înflorită, sub semnul acelui vers extraordinar al lui Mazilescu (ce catalizează parcă, peste un veac, versul eminescian): « te-am sărutat eu mortul ». Nu e nimic fals şi nu e nimic glorios în împăcarea ce se aşterne peste paginile acestui album de familie cumplit şi feeric la capătul căruia regăsesc, alături de Radu Vancu, o mare linişte îndoliată, speranţa şi mângâierea de după dezastru.” Claudiu Komartin

22 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

-  E cel mai serios motiv din lume! -  Păi Matrioşca e foarte fericită acum şi tu vei fi fericit în curând… -  De ce voi fi fericit? -  Pentru că ai fost angajat. Ţi-am aprobat cererea. -  Care cerere, ce angajare? Nu ştiu despre ce vorbiţi. -  Lasă, lasă, nu te pierde cu firea. În curând totul va fi cum trebuie. Felicitări, tovarăşe! Te aşteptăm peste un ceas în audienţă să stabilim detaliile. Clientul tău e chiar lângă tine. Te punem la punct cu biografia lui când ajungi. Dă-mi-l la telefon pe Teofil. Câinele de lemn, lămurit butuc îi întinse perplex receptorul lui Teofil. Acesta îl luă nedumerit. -  Alo! -  Alo, da. Domnul Teofil? -  Da, v-am spus! -   Felicitări şi cazul dumneavoastră a fost rezolvat. -  Cum aşa, care caz? -  Eee, ştiţi dumneavoastră. Veţi vedea, veţi fi un om nou. -  Nu vă înţeleg… -  Oricum nu e cazul. Mă bucur însă că sunteţi tare de inimă. Alţii când i-am sunat au făcut infarct şi a trebuit să-i resuscitez încă o dată. Cu grijă, cu grijă în continuare drum bun… În receptor se auzi tonul. Emiţătorul misterios închise lăsându-i pe cei doi într-o degringoladă totală. Se priveau la fel de nedumeriţi ca înainte să sune telefonul şi probabil că ar fi început să se certe, să urle, să îi audă cineva. Deja se speriaseră, dar nu au avut timp pentru aşa ceva. La câteva clipe după ce Teofil Barbălată a pus receptorul în furca telefonului Câinele de lemn se zvârcolea deja pe jos de durere. Teofil Barbălată se sperie crezând că au fost otrăviţi, dar pe urmă sesiză că pe el nu îl durea nimic. Câinele de lemn se rostogolea în continuare cuprins de spasme, iar apoi se petrecu ceva formidabil: spatele Câinelui de lemn se despică în două locuri ca tăiat de o lamă invizibilă şi din tăieturile acelea adânci începură să iasă aripi. Aripi albe, uriaşe, îi creşteau Câinelui de lemn şi acopereau totul. Nu se mai opreau, umplând camera. Teofil Barbălată deja nu mai putea să respire atât de mari şi stufoase erau aripile care se tot înfoiau. Şi atunci s-a petrecut cel de-al doilea lucru uimitor: pardoseala camerei în care erau s-a despicat ca o coajă de nucă şi Teofil Barbălată a căzut brusc în adânc.   Totul se contractă în aşteptarea acelei mici răsuflări. Cade. În China, în Belgia, în Afganistan sunt oameni pe drum. (fragment din romanul în lucru Teofil şi Câinele de lemn)

www.zonaliterara.com

Florin Irimia

E-Proza

O fereastră întunecată D

e-aici a început totul, din Bucureşti, România, B de la B-movies, o capitală de mâna a doua, R, de la Restricted, o ţară unde nu e bine să-ţi laşi copiii neînsoţiţi. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că eram tot timpul arătaţi cu degetul, daţi ca exemplu negativ, ca şi cum n-ar fi fost suficient că nu mai ieşeam odată din criză, ca şi cum n-ar fi fost destul că-mi respinseseră pentru a nu ştiu câta oară romanul. Au trebuit s-o facă şi pe asta. Da, de aici, a început totul. Din ţara asta mizerabilă, din oraşul ăsta de căcat. Nu că acum ar mai conta. A început de la câinii vagabonzi, de la milioanele de câini fără stăpân, pe care, într-o zi, au hotărât să-i eutanasieze. Doar că nu i-au eutanasiat. Nu le-au făcut injecţia nedureroasă, trimiţându-i rapid în raiul patrupedelor unde nimeni nu moare de foame şi de sete, sau dacă le-au făcut-o, serul s-a terminat repede aşa că la

www.zonaliterara.com

restul de zece milioane n-a mai ajuns. Şi-atunci, ce s-au gândit, hai să le dăm să bea antigel, suculeţ rece pentru căţei însetaţi, era vară, 45 de grade Celsius la umbră, şi câinii l-au băut, era dulce, de unde aveau ei să ştie? Le-au dat să bea antigel după care s-au desfătat privindu-i cum se zvârcoleau încercând să iasă din cuştile morţii, de le rămâneau smocuri de blană pe caldarâm. Apoi n-a mai ajuns nici antigelul, aşa că cei mai mulţi au sfârşit omorâţi în bătaie. Nu ştiu cum s-au făcut angajările, dar pentru o zi, toţi demenţii Bucureştiului, toţi cretinii şi toţi smintiţii, toţi bezmeticii, luzării, perverşii şi frustraţii, toate scursurile şi jigodiile, au avut o slujbă. S-au bătut de la ea. S-au bătut literalmente, ca să poată să snopească în bătaie nişte bieţi maidanezi. Unii dintre ei aveau nume, alţii ochi blânzi, unii învăţaseră comenzi. Credeau că dacă fac şezi sau culcat cineva se va-ndura şi-i va cruţa. Nu i-a

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 23

cruţat nimeni. Credeau că dacă-şi scot limbuţele să le lingă, mâinile acelea se vor apuca să-i alinte. S-au înşelat. Fiecare ghiolban în putere, dornic să facă muncă în folosul comunităţii (aşa i-au spus, muncă în folosul comunităţii) a primit un ciomag şi-o misiune. Apoi au aşteptat să se facă întuneric şi-au plecat după ei, comandouri de zece indivizi, cei mai mulţi beţi sau drogaţi şi însetaţi, de-a dreptul însetaţi, de sânge şi creier. Destoinicii, se spunea, omorau cam câte cinci pe minut. Îi momeau cu câte-o halcă de carne, după care îi loveau direct în moalele capului. Uneori mai erau muşcaţi. Nu le păsa. De fapt, îşi doreau să fie muşcaţi, din când în când aveau nevoie de un impuls, de o motivaţie în plus. Sau pur şi simplu le plăcea să simtă durerea. Ţopârlanii aveau nevoie cam de cinci lovituri de exemplar. Ei erau amatorii de creier în sânge, servit cald, acolo, pe loc. Ce să-i faci, unii leşină la vederea sângelui, altora li se face foame. Chinezii băteau din obişnuinţă, metodic, pe toată suprafaţa corpului. Tăbăcarii li s-a spus. Au fost şi câţiva, mai rafinaţi, care şi-au zis că simpla ciomăgeală e pentru ţărani şi că adevărata artă a sadismului este jupuirea de viu. Şi pentru că nu erau egoişti, s-au filmat în câmpul muncii după care şi-au postat filmuleţele pe internet. Până s-a prins youtube-ul, au fost destui care s-au uitat. Printre aceştia şi eu. Ca şi cum n-aş fi avut destule coşmaruri. Apoi i-au încărcat în camioane şi i-au dus la groapa de gunoi unde ar fi trebuit să le dea foc. Iar prin foc să-şi spele păcatele. Doar că n-au mai fost bani nici de foc. Vreun secretar, vreun consilier, vreun vice-primar dorise să-şi schimbe maşina şi nu mai găsise Logan. Aşa că-şi luase BMW. Cât să fi stat movilele acolo? Măcar o săptămână, la sfârşit erau aşa de mari că le vedeam de pe geam din Colentina, iar dacă bătea vântul cum trebuie, le simţeam mirosul din casă. Apoi o fabrică de medicamente a vărsat ceva peste ele. Nu se ştie exact ce nici până-n ziua de azi. Nu se ştie dacă era o fabrică de medicamente. Cică să se dizolve şi să nu mai miroasă. Numai că nu s-au dizolvat. Nu în întregime. Ce s-a întâmplat o fost o eroare, s-a spus oficial. O oroare, cred că au vrut să spună. Unii ziceau c-a fost ghinion, alţii c-a fost intenţionat, un experiment „scăpat” de sub control, alţii c-a fost un accident. Eu zic c-a fost răzbunare. Nu provoci un genocid şi apoi crezi că n-are să ţi se întâmple nimic. Nici chiar nemţilor nu le-a fost tocmai bine după ce-au omorât şase milioane de suflete dar fiind nemţi, au scăpat destul de uşor. Dar asta-i o altă poveste. Când au atacat prima dată? Nici asta nu s-a putut stabili cu exactitate. La trei luni după, la şase luni? Dacă am fi fost în Germania, am fi ştiut până şi minutul care a declanşat toată urgia. Nu că acum ar mai folosi la ceva. La început, atacurile au fost izolate, unii susţineau că nu e

24 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

decât un mit, o legendă urbană. Apoi s-au înteţit. Întoarcerea lui Colţ Alb au scris, chipurile cu umor, ziarele. Doar că n-a prea râs nimeni. Lumea era speriată. Tot mai mulţi oameni plecau dimineaţa la serviciu şi nu se mai întorceau acasă. Parcurile erau ocolite. Parcurile şi orele de seară. Începuse se se-ntunece tot mai devreme. Apoi s-au raportat cazuri şi în alte oraşe. Atacau de-acum în haită, nu-i auzeai decât când era prea târziu, ca şi cum numai atunci ar fi vrut să-i auzi, un gâfâit sinistru care venea de nicăieri şi totuşi de atât de aproape, iar apoi erai culcat la pământ. Când te trezeai, nu mai erai tu. Erai unul de-al lor, cel mai nou membru al găştii. Le-au spus zombi, lor şi celor ca ei, oameni şi câini deopotrivă. Au publicat, chipurile, şi câteva fotografii cu ei, îi înfăţişau cu ochii roşii, cu balele prelingându-li-se din gură, aproape fără blană, cu carnea desprinsă de corp, atârnândule în fâşii, nişte creaturi coborâte din benzile desenate cu monştri. Numai că zombii sunt lenţi şi sunt morţi vii. Ăştia sunt iuţi, ca nişte zvârlugi, nu-i vezi când se apropie, iar carnea nu li se ia de pe os. În plus, nu sunt morţi. S-a zis că provin din movilele de leşuri câineşti. S-a zis că, într-un fel sau altul, spuma turnată peste ei i-a readus la viaţă. Cât de proşti puteau să mai fie! Cât de aroganţi! Au crezut că i-au omorât pe toţi, până la ultimul. Au preferat să creadă că au înviat câinii din morţi decât că unii din ei ar fi putut totuşi scăpa. Idioţi încrezuţi! Imbecili ignoranţi! Normal c-au fost şi care au scăpat. Normal că apoi i-a atras mirosul de stârv. Trebuia să-i atragă. Trebuiau să mănânce. Pentru că mâncând, a început răzbunarea. Parcă abia aştepta Europa un motiv ca să ne facă vânt din Uniune. După ce toate organizaţiile pentru protecţia animalelor au lătrat la noi, după ce toată presa internaţională a scris despre „masacrul din Carpaţi”, după ce toate agenţiile de presă şi toate ONG-urile au trimis corespondenţi la Bucureşti să relateze grozăvia, când atacurile au început să se-nteţească şi cineva a lansat zvonul că la mijloc e-un virus, agresiv şi incontrolabil, toţi străinii s-au făcut, brusc, nevăzuţi. Imediat am fost declaraţi zonă calamitată, toate exporturile şi importurile s-au sistat, ni s-a recomandat să ne rezolvăm singuri problemele, căci nimeni n-are dreptul să se amestece în treburile interne ale unei naţiuni. Ziceţi mersi că nu vă bombardăm, ne-a spus, între patru ochi, Germania. Ziceţi mersi că nu vă radem de pe faţa pământului, a plusat Marine Le Pen, nou-instalata preşedintă a Franţei. Poate mai bine o făceau. Poate n-ar fi fost tocmai o idee proastă. Unii au sperat ca au să vină americanii, cum mai speraseră şi altă dată. Doar că de data asta, americanii erau deja aici, n-aveau cum să mai vină, în schimb puteau să plece şi exact asta au făcut. Şi-au făcut băgăjelele şi duşi au fost. Numai că la momentul acela era deja prea târziu. Nu mai avem preşedinte, nu mai avem guvern,

www.zonaliterara.com

nu mai avem instituţii. Nimeni nu le mai are. La noi nu prea simţeai că existau nici atunci când le aveam, dar acum toată planeta e-aşa. În sfârşit, suntem egali. În sfârşit, s-a terminat cu corupţia din vămi iar justiţia nu mai poate fi cumpărată. În sfârşit, s-a terminat cu exodul masiv al creierelor în alte ţări. În sfârşit, nu se mai moare cu zile prin spitale, în sfârşit nu te mai umileşte nimeni pe la interminabile cozi ca să-ţi plăteşti toate impozitele impuse retroactiv. Domnul preşedinte ar fi mulţumit. Doar că domnul preşedinte hălăduieşte cu alţi bezmetici ca el, încercând să-şi înfigă colţii în cât mai multe gâtlejuri. Păcat. În sfârşit, am făcut şi noi ceva demn de a rămâne în istorie iar acum nu mai are cine s-o scrie. ▲ Cât de repede s-a schimbat totul! Parcă mai ieri mă jucam cu Şnur, puiul de căţel cu care ne-am trezit, într-o zi, în faţa blocului şi încercam să-l învăţăm să latre la comandă, şi pe care mai apoi aveam să-l caut, plângând, printre mormanele de cadavre. Sper ca măcar să-l fi terminat cu seringa. Şnur cel Şiret îi spuneam, pentru că avea o blăniţă cârlionţată, rasta, şi o privire şireată, de vulpoi bătrân. Poate nici nu l-au prins, cine ştie. Poate s-a fofilat, în stilu-i caracteristic, şi a devenit unul din Răuvoitori. Ceea ce nu-nseamnă că acum nu-i tot un monstru. Un “zombi”. Mă întreb dacă l-aş mai recunoaşte. Nu mă întreb dacă el m-ar mai recunoaşte pe mine pentru că e o întrebare stupidă iar întrebări stupide am încetat să-mi mai pun de pe vremea când mă întrebam dacă taică-meu, bolnav de cancer, n-ar putea totuşi să scape. O, Bucureşti, oraş infect, oraş mizer, oraş şantier, oraş grosier, mahala şi rai al copilăriei mele, ce linişte s-a aşternut peste tine! Chiar şi acum, după atâta timp, tot mi se mai pare ciudat. Piaţa Victoriei, Unirii, Universităţii, peste tot e pustiu. Linişte şi pustiu. Şi aer curat. Mult râvnitul aer curat pe care credeam că n-o să-l mai respirăm niciodată, s-a întors. Asta dacă nu cumva e plin de radiaţii, ceea ce oricum n-ar mai avea importanţă. În rest, niciun claxon agresiv, nicio ţeavă de eşapament înecăcioasă, nicio tamponare, nici un vaiet de sirenă, nicio duduială venită de la vreun motor tunat, nicio rafală de pickamer care să mitralieze asfaltul, nici un ţignal de locomotivă, nicio înjurătură de mamă, nimic nu mai poluează aerul. Nici măcar vreun glas familiar care să te strige din mulţime. Nicio mulţime. Ne plimbăm pe bulevarde, eu şi Semplista, mai urcăm din când în când în câte-o maşină abandonată şi, pentru câteva minute, cât suntem înăuntru, parcă nimic nu s-a schimbat. Am putea fi în drum spre Cora, vineri după-amiază, să ne facem cumpărăturile, sau pregătindu-ne să ieşim din oraş, ca să mergem un weekend la mare. Dar apoi benzina se termină şi sentimentul dispare. O luăm la picior şi imediat

www.zonaliterara.com

de undeva se aude un gâfâit, dacă e de om sau de câine, nu ne dăm seama pentru că toate seamănă între ele. Sau poate ni se pare nouă. În orice caz, suntem pregătiţi. Suntem imuni dar cât se poate de pregătiţi. Virusul nu ne otrăveşte sângele dar de colţi ascuţiţi am avut parte de câteva ori. Şi n-a fost plăcut. Odată, mai demult, Semplista a zăcut două săptămâni cu greţuri şi febră. I se infectase rana şi dacă n-ar fi fost doctorul Oprescu, n-ar fi scăpat. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că toată lumea ne abandonase iar atacurile deveneau pe zi ce trecea tot mai dese, cam la vreo lună după ce, oficial, începuse războiul împotriva Răuvoitorilor, ne-a lovit un cutremur. Pământul a mârâit lugubru şi şi-a scuturat blana ca un câine uriaş. Străzile s-au desfăcut în două, mormintele au crăpat, clădirile s-au scufundat în pământ, ca şi cum ar fi fost făcute pe nisip, şi din acel moment am ştiut că bătălia e pierdută. Apocalipsa după români, au scris ziarele. Iadul e România, au titrat altele. A doua venire a lui Cristos, au spus unii, în speranţa că de data asta chiar avea să vină. Dar n-a venit nimeni. Cum la fel, nimeni n-a făcut legătura. Şi poate chiar n-a fost vreo legătură. Poate a fost doar o coincidenţă. Tot timpul ajungem la concluzia că e o coincidenţă când ne sperie prea tare ce-ar presupune faptul de a nu fi. Cert e că după aceea n-a mai fost cale de întoarcere. Cathedral Plaza s-a prăbuşit peste biserica Sf. Iosif, BRD Tower peste America House, Arcul de Triumf s-a frânt în două, marcând sfârşitul tuturor victoriilor. Dealul Arsenalului s-a surpat iar Catedrala Neamului a devenit o imensă căsuţă de turtă dulce din care Timpul a gustat şi a zis că-i place. În schimb, Casa Poporului, cum i se zicea odată, a rezistat. Şi pentru prima dată de când fusese construită, chiar a devenit a poporului. A tuturor celor oropsiţi, rămaşi fără casă, fără părinţi, soţi, soţii sau copii. Fără speranţă. Cel puţin aşa a fost la-nceput. Între timp au “revendicat-o” Ceilalţi. Noaptea e cel mai rău. După cutremur, curentul electric n-a mai venit înapoi. În blocurile rămase în picioare aprindem lumânări, ca pe vremea lui Ceauşescu. Tot la ele ne şi încălzim. Aprindem lumânările şi, dintr-o dată, afară e şi mai întuneric. Pentru noi, cel puţin. Pentru ei, e pe dos. Noaptea văd cel mai bine, aşa că noaptea ies la vânătoare. Noaptea e rezervată carnagiului. Mai nou au început să se mănânce între ei. S-au terminat rezervele de Neatinşi. Cadavrele, sau ce-a mai rămas din ele, rămân întinse pe caldarâm. Ceva le face să nu se descompună, ca nişte moaşte ale unei religii groteşti. Păsările se prefac că nu le văd, viermii întorc capul într-o parte ca nişte câini bine dresaţi. Ziua, când demonii dorm, unii dintre noi iau mostre ca să vadă despre ce anume e vorba. Dar spitalele s-au prăbuşit, doctorii sunt puţini şi tehnologia aproape inexistentă. Ca odinioară. Aşa că mergem pe ghicite, pe

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 25

presupuneri, pe bâjbâite. Mă numesc Bătrânu. Nu-i o poreclă, e chiar numele meu. Mircea Bătrânu. Ştiu, ştiu, seamănă cu Mircea cel Bătrân. Aşa-mi spuneau în şcoală, aşa mi-au mai spus unii şi după. Şi nu, nu sunt bătrân, sunt ceea ce altădată s-ar fi numit tânăr. Treizeci de ani. Neîmpliniţi. Deşi acum, cu barba mea lungă, ca de călugăr, arăt probabil de patruzeci. Înainte, când lumea era coruptă, când Bucureştiul era plin, gălăgios, murdar şi frumos, când supermarketurile ne vindeau E-uri, coloranţi şi conservanţi iar vinerea începea migraţia spre Valea Prahovei, lucram ca şofer de taxi şi încercam să termin o facultate. În timpul liber, dacă-l mai aveam, scriam la un roman. Pe Semplistă am cunoscut-o când am luat-o odată din Vitan s-o duc acasă, în Colentina. I-am zic că acolo stau şi eu. Am întrebat-o cu ce se ocupă. Mi-a spus că face sampling, cam peste tot unde e nevoie. I-am spus că, dacă vrea, poate să mă cheme oricând şi o duc oriunde. I-am lăsat numărul meu de telefon. Mi-a plăcut din prima. Dar ea nu m-a sunat. Au trecut câteva luni, timp în care am văzut încă o mie de feţe. Ochii ei azurii, mari, parcă tot timpul miraţi, îmi stăruiau în minte. Apoi, într-o noapte, pe la două, tocmai când mă pregăteam să ies din tură, am primit un telefon. Pe vremea aia răspundeam la orice apel, putea fi un client, un client bogat, un client generos care trebuia s-ajungă urgent undeva. Era ea. N-am recunoscut-o imediat. S-a recomandat Semplista. Aş fi râs dacă ea nu plângea. Cică fusese la o petrecere dată de patronul unei firme pentru care făcea sampling şi acesta se dăduse la ea. Dar nu cu vorbe, cu aluzii mai mult sau mai puţin deocheate. Se dăduse la ea şi, când văzuse că nu cedează, dăduse în ea. După care o dăduse afară. Era plin Bucureştiul de asemenea specimene. Şi de altele, mai rele. Banii îi făcuseră uşor iar acum trăiau cu impresia că puteau avea absolut tot ce-şi doreau. Şi ce-şi doreau era în primul rând să se fută. Voiau supermodele cu care să se-afişeze pe la petreceri mondene iar acasă să-i aştepte fete frumoase dar modeste, recunoscătoare că se-nduraseră să le arunce o vorbă. Voiau amante, una pentru fiecare zi, şi neveste din ce în ce mai tinere. Voiau să fie veneraţi, adulaţi ca nişte zei. Cei mai mulţi erau impotenţi, nu li se scula decât cu Viagra. Sifilisul îi bătuse pe umăr şi le promisese că se va întoarce. Erau răsfăţaţii zilei dar dedesubtul costumelor Armani colcăiau o mie de viermi. Deveneau imediat agresivi dacă erau refuzaţi. Din domnii manieraţi, mirosind a parfum, se transformau în nişte troglodiţi. Când se descălţau, mirosea a grajd. Ştiu asta pentru că unii o făceau la mine în maşină. Îi incomodau pantofii, le era dor de opinci. Dacă la volan ar fi fost o femeie, una frumuşică, aşa ca Semplista, i-ar fi cerut să tragă pe dreapta ca să i-o tragă. Unii voiau să li se sugă degetele de la picioare, imediat după ce se descălţau. Am dus şi câteva

26 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

curve cu taxiul. Nu c-ar fi fost curve. Însoţitoare, se recomandau ele. Dame de companie. Unele erau fete deştepte cu două doctorate la activ dar doctoratele nu le deschiseseră nicio uşă. Altele ar fi putut s-o facă geloasă şi pe Heidi Klum. Se uitau la mine cu ochii lor migălos migdalaţi iar eu le vedeam ghinionul din priviri. Aşa ajunseseră să facă trotuarul. Le spun curve pentru că erau tratate ca nişte curve. “Mă speli şi pe mine pe picioare, drăguţo? Nu, nu cu săpun. Cu guriţa, scumpete. Hai că tăticu’ n-are toată noaptea la dispoziţie.” Şi în timp ce degetele cu unghii lungi, gălbejite le dispăreau în gurile rujate ale companioanelor lor, ţopârlanii se căutau după puţulica sfrijită pe care, când o găseau, reuşeau s-o stoarcă de câteva picături de lichid puturos. Nu toţi erau oameni de afaceri sau foşti securişti. Unii erau politicieni. Senatori, deputaţi, preşedinţi de comisii parlamentare. S-a terminat şi cu ăştia. S-a terminat cu toţi. Ştiam bine adresa pe care mi-o dăduse Semplista. Mai fusesem acolo. Cartier de ştabani, viloaice de prost gust, înălţate pe patru etaje. Din Loganul meu istovit, vedeam cum ochii încruntaţi ai BMW-urilor lucitoare mă priveau cu dispreţ. Am mai trecut de vreo două ori pe acolo. Acum toată putreziciunea a ieşit la suprafaţă. Ca să se admire în oglinda băltoacelor ori de câte ori plouă. Am dus-o acasă. Acasă la mine. Astea au fost instrucţiunile. Pe drum şi-a mai revenit. Şi-a şters rimelul care-i cursese pe obraji, şi-a reîmprospătat rujul. Îi plăcea să se machieze. I-ar plăcea şi-acum. Nu făcuse facultate, ar fi vrut dar ai ei erau săraci, nu-şi permiteau, taică-său paralizase în urma unui accident şi trăia dintr-o pensie de invalid, maică-sa era casieriţă la un C.A.R. comunal, câştiga mai prost ca femeia de serviciu de la cea mai amărâtă bancă, iar ea, ea pur şi simplu era frumuşică. Micuţă de statură şi frumuşică, combinaţia ideală ca oamenii să nu se simtă ameninţaţi de făptura ei. Să nu se simtă ameninţaţi, în schimb s-o poată ameninţa cât poftesc. Nu era prima oară când i se-ntâmpla aşa ceva. Doar că de data asta individul nu se limitase doar la ameninţări. Îi rupsese ciorapii, îi rupsese chiloţii, voia s-o rupă în două. Locuiam singur pe vremea aceea. Taică-meu făcuse un cancer la pancreas care îl curăţase în câteva luni, iar maicămea, după doliul de rigoare, se reculese după care plecase la muncă în Italia unde se căsătorise cu un italian bogat, lăsându-mă stăpân peste apartamentul copilăriei când credeam că viaţa e gogoaşă din care voi molfăi permanent. Din când în când mai aveam câte o musafiră, vreo colegă de facultate sau vreo tipă din cele pe care le luam în maşină. Alteori mai găzduiam vreun prieten certat cu nevastă-sa. Dar atunci eram singur. Şnur era pui, tocmai se aciuase în faţa blocului şi îi făcusem o căsuţă dintr-o cutie de carton. Am vrut să i-l arăt chiar atunci dar nu l-am găsit.

www.zonaliterara.com

Sus, i-am făcut o cafea şi i-am dat să bea o gură de whisky. Nu era foarte bun, ştiam asta, dar ea n-a comentat. Apoi am lăsat-o să vorbească. Mi-a povestit despre ai ei, de unde venea şi încotro ar fi vrut să se-ndrepte, despre o prietenă, Carmen şi despre motanul ei, Luţ. Despre Luţ mi-a vorbit cel mai mult. Mi-a plăcut că-i plăceau animalele. N-am făcut dragoste atunci, doar am dormit unul lângă celălalt. La un moment dat, am simţit căldura cum iese din ea ca un suflet şi vine să-şi facă culcuş lângă mine. Lucra în mall-uri, în super- şi hypermarketuri, în shopping city-uri şi galerii comerciale, oriunde şi oricând era chemată. Zeii capitalismului se pogorâseră asupra Bucureştiului şi peste tot unde îşi aruncaseră fulgerele de aur mai răsărise câte o construcţie. Nu stătea o clipă locului. Se mişca graţios din Titan în drumul Taberei, din Militari în Băneasa, din Berceni în Pantelimon. Nici la mine nu-i prea venea să stea la început. A trebuit s-o iau cu binişorul, s-o iau încet, să am răbdare, s-o îmblânzesc ca pe un câine bătut care şi-a pierdut încrederea în oameni. Am mângâiat-o şi i-am vorbit frumos. I-am spus că la mine e-n siguranţă. I-am cumpărat cadouri. Am mers cu ea prin magazine, i-am oferit flori. Dimineaţa îi pieptănam părul lung, ondulat, care se ciufulea peste noapte. Uneori din cauza mea. Ca o dovadă de încredere, mi-a umplut casa cu mostre, lucruri mici, esenţe preţioase. Eram Gulliver, în ţara eşantioanelor. Mi-a plăcut. Mi-ar fi plăcut să dureze. În jumătate de an se mutase la mine cu totul. Îl luase cu ea şi pe Luţ, motanul birmanez care stătea mereu pe pervaz şi se uita la păsările de-afară, doar că acum pervazul era sus de tot, la etajul zece. Când nu lucram, ne ocupam de Şnur. Vorba vine. Încercam să-l domesticim, să-l convingem să intre în casă. Dar nu reuşeam niciodată. Uneori dispărea cu zilele de credeam că l-a otrăvit cineva sau c-a dat o maşină peste el. Apoi se întorcea, viu şi nevătămat, şi mereu parcă un pic mai rebel. Crescuse acum, era mare, un tăciune cu blană, avea ceva de ciobănesc în el. Când am aflat că vor să omoare toţi vagabonzii, Şnur era plecat într-una din expediţiile lui. Poate dacă ar fi fost acasă, l-am fi luat mai mulţi vecini şi l-am fi urcat cu de-a sila în lift până la mine la zece. Sau l-ar fi dus Semplista la ţară. Nu l-am mai văzut de-atunci niciodată. Am doar câteva poze cu el făcute cu telefonul mobil la care, de când nu mai avem curent, n-am cum să mă mai uit. Nu c-aş vrea să-l mai văd. Sau poate aş vrea. Nu vreau să-l văd “zombi”. Am rămas aproape singuri în bloc. În tot Bucureştiul, dacă mai suntem câteva mii. Neatinşii. Imunii. Supravieţuitorii. Împărţim capitala şi cele douăzeci şi patru de ore ale unei zile cu creaturile întunericului. I-am numit Răuvoitorii. Urlătorii, le mai spun unii, pentru că adeseori le auzim urletele, în noapte, ca şi cum ar

www.zonaliterara.com

fi nişte lupi. Împieliţaţii, li se mai spune prin alte cartiere, Lighioanele sau chiar Întrupaţii. Ziua noi, noaptea ei, estul noi, vestul ei. În teorie. În practică, suntem pe cale de dispariţie. Mai întâi au fost zimbrii, lupii, râşii şi acvilele, acum a venit rândul nostru. Dar pe noi nu ne mai protejează nimeni. Nici măcar noi înşine. Mulţi s-au sinucis. Şi-au dat seama că nu vor putea trăi în noile condiţii şi au închis prăvălia. Nu înainte de a-şi fi omorât copiii. Altora le fuseseră luaţi dinainte, de Răuvoitori sau de Cutremur, aşa că n-au mai avut pe cine să omoare, alţii rămăseseră complet singuri, fără nimeni din familia de odinioară. La început, lăsau bilete de adio, apoi şi-au dat seama că nu avea rost să le mai lase. Şi aveau dreptate. În curând nu va mai exista nimeni care să le citească. Câţiva din cei care s-au sinucis făcuseră parte din Echipele Morţii. Cei cuprinşi de remuşcări, cei îngroziţi. Le-am aruncat leşurile în stradă şi am privit cum erau devoraţi. Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Nu ne ştim foarte bine. Mai mult din auzite. Mai mult după nume sau după reputaţie. Vizionarii, Dragonii NoiiVestiri, Neo-ortodocşii, Prorocii Mileniului, Asceţii Mântuirii, Frăţia Drepţilor, Cavalerii Apocalipsei, Ultra-credincioşii, denumiri optimiste, gândite la-nceput, când încă mai credeam că vom învinge. Ne-am stabilit în partea de est a Bucureştilor, sectoarele doi, trei şi patru. În Colentina suntem noi, Vizionarii, dar şi Dragonii, în Pantelimon, Neo-ortodocşii şi Frăţia Drepţilor, în Titan, Asceţii şi Prorocii Mileniului, în Balta Albă, Cavalerii Apocalipsei şi Ordinul Nepătaţilor, în Berceni, Ultra-credincioşii. Sau ce-a mai rămas din noi. În pofida numelor, nu suntem prea diferiţi unii de ceilalţi. Unele grupuri s-a întâmplat să fie mai mari, altele mai mici, unele mai bine înarmate, altele mai puţin dar toţi ne credeam un fel de Cruciaţi într-un război sfânt, apoi a venit Marele Cutremur şi am ajuns cu toţii nişte alcoolici debusolaţi, care aşteaptă să li se întâmple ceva ca să iasă odată din scenă. De fapt, n-am prea avut răbdare. De unde, la început, încercam să facem tot felul de alianţe, în final am ajuns să ne încăierăm între noi. Tipic românesc, nu? Poate. Sau poate tipic omenesc. Când ne-am dat seama că nu vom câştiga niciodată împotriva Lor (sunt pur şi simplu prea mulţi pentru câţi am mai rămas noi), ne-a cuprins aşa o disperare, şi-o furie, şi-un necaz, încât n-am mai judecat cum trebuia. Ţineam morţiş să câştigăm împotriva cuiva, eram Neatinşii, virusul nu ne putea omorî, dar eram muritori. La o adică, ne cam plictiseam, trebuia să facem ceva, nu? Aşa că ne-am luat la bătaie, am atacat, am dat foc, am jefuit şi am violat şi uite aşa au mai murit câţiva. Apoi ne-am plictisit şi de asta. E noapte acum. Am aprins lumânările şi scriu la lumina lor, la fel cum, pe vremuri, pe vremea lui Ceauşescu, îmi scriam lecţiile sau citeam. Într-un fel bizar, ne-am întors în anii aceia,

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 27

aceeaşi preocupare pentru raţionalizare, acelaşi întuneric pe străzi, acelaşi frig în case. Dar în acelaşi timp, lumea e mai onestă acum. Cărţile nu mai pot fi măsluite. Agresorii nu mai pot pretinde că sunt pacifişti, prostovanii nu te mai pot păcăli că ei sunt minţile luminate, turnătorii nu mai pot susţine că-ţi sunt cei mai buni prieteni. Securistul nu te mai serveşte c-o ţigară înainte de-aţi trage una în meclă. Dacă-mi place ceva la lumea de astăzi e că nimeni nu se mai poate preface. Scriu în fiecare noapte. Scriu şi beau. Mi-am făcut un obicei. Când măcelul începe să-şi urle furia pe străzi, eu m-apuc de scris. Aprind două, trei lumânări, mă aşez la o masă, iau un creion şi-o foaie de hârtie şi la lumina lor tremurândă, m-apuc de scris. Nu mă uit niciodată la ce-am scris cu o zi înainte. Nu mă interesează coerenţa. E fascinant însă, şi în acelaşi timp aproape pervers, să pun faţă în faţă liniştea cuvintelor, înşirându-se ordonat pe foaia de hârtie, cu ţipetele haotice de-afară. E sfidător. O mostră de subversiune, inutilă, inofensivă şi idioată. În acelaşi timp, nu sunt îndeajuns de subversiv ca să merg cu nesăbuinţa până la capăt, aşa că, înainte de toate, am grijă să acopăr fereastra cu o pătură, să nu se vadă lumina de afară. Dacă Răuvoitorii ar vedea lumina, ar găsi o cale să urce şi nu s-ar lăsa până nu m-ar rupe-n bucăţi. Sau m-ar transforma într-unul de-al lor. Le e foame, le e foame mereu şi sunt tot timpul furioşi. Dar cu pătura în geam, sunt invizibil. O fereastră întunecată, ca oricare alta. Mi-am făcut o provizie înfricoşătoare de whisky şi bere, şi beau în ordinea asta. Beau mult. Uneori le combin. De obicei nu rezist mai mult de câteva ore, după care mă prăbuşesc, inconştient, pe saltea. Uneori, înainte de a cădea, prepar un cocktail Molotov şi-l arunc pe geam în dreptul unuia dintre mutanţi. Ceva se-ntâmplă cu ei de iau foc foarte repede. Din păcate, cele mai multe staţii de benzină au ars la Cutremur. N-avem foarte multă de irosit. Într-o vreme, când credeam că e o chestiune de timp până aveam să-i stârpim, improvizasem nişte aruncătoare de flăcări cu care ieşeam noaptea pe străzi. Ne pitulam pe după copaci, ziduri, maşini, pubele de gunoi, şi când îşi făceau apariţia îi împroşcam cu flăcări. Iar ei ardeau ca brazii. Ce vremuri! Poate într-una din incendierile astea, l-am ucis şi pe Şnur. Sau poate într-o zi, mă va ucide el pe mine. Deşi mai probabil este să fiu ucis de alcool. Sau de radiaţii. “Pentru cine scrii?” mă întreabă Semplista. “Nu ştiu”, îi răspund. Scriu ca să mă aflu în treabă. Am scris deja un roman, de ce n-aş mai scrie unul?” Ştiu însă pentru cine nu scriu. Nu scriu pentru posteritate. Posteritatea e un arhaism. Nu scriu pentru cei care mai sunt încă în viaţă. Cei care mai sunt încă în viaţă nu dau doi bani pe ce scriu eu. Ar râde, ar arde, ar rade … toate paginile pe care le-am scris de pe faţa pământului. Nu scriu nici măcar pentru Semplistă. Ei i-am dat

28 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

să-mi citească romanul, pe vremea când încă mai credeam c-am să-l public, şi nu i-a plăcut. Spunea că ce relevanţă au toate dialogurile acelea cu personajele pe care le întâlnesc eu în taxi? Spunea că dialogurile nu sunt veridice. „Dar sunt reale”, o contraziceam eu, „le înregistrez şi apoi le transcriu”. „Atunci, nu ştiu”, zicea ea, fără să se sinchisească, „poate că literatură nu trebuie să fie neapărat o transcriere a realităţii.” Nu scriu nici măcar pentru mine, pentru sănătatea mea mintală. Nu scriu pentru nimeni. Scriu din acelaşi motiv pentru care beau. Scriu pentru că pot. Tocmai a venit Semplista să-mi spună că se doreşte o nouă întâlnire între clanuri. Oficial, securea războiului e încă dezgropată. Neoficial, suntem toţi terminaţi, adevăraţii zombi ai planetei, slabi, amărâţi, mai mult morţi decât vii, ziua târşâindu-ne picioarele pe trotuarele descompuse, noaptea ascunzându-ne ca nişte şobolani în văgăunele blocurilor şi caselor care mai stau în picioare. În ultima vreme a început un nou val de sinucideri. Foarte bine. Şi-atunci de ce să ne întâlnim iar? Au descoperit un leac pentru virus? Nu. Au descoperit vreo otravă, ceva cu care să-i putem anihila? Nu. Şi-atunci? Ştiu, sunt beat. Şi când sunt beat, sunt pesimist. Ca şi cum, treaz, aş avea motive să nu fiu. P.S. Uneori închid ochii şi parcă nimic din toate acestea nu-i adevărat ci doar o plăsmuire diabolică a unei minţi bântuite. Îi ţin închişi şi văd cum toate în jurul meu încep să dispară: pustiul Bucureştiului, dărâmăturile, Răuvoitorii şi sentimentul zădărniciei. Sunt undeva într-o pădure, într-un luminiş, aşezat pe o pătură, e cald dar mi-e bine. Îi văd pe Şnur şi pe Semplistă undeva în zare, două puncte în mişcare, pe fundalul unei liziere multicolore. Zâmbesc. Doar că ceva e dubios în povestea asta. Nu suntem la picnic, aşa cum mergeam odinioară, ceva e bizar, ceva e greşit şi când mă uit în jurul meu văd că nu sunt singur. Un bărbat tânăr, dar acum mort, zace pe spate la doi paşi lângă mine. Din cauza căldurii, muştele au început să i se plimbe pe faţă, hrănindu-se cu sângele proaspăt care-i năclăieşte figura. Mă uit mai atent şi văd că de fapt mortul sunt eu, şi-atunci îmi dau seama că nu le cunosc pe cele două fiinţe din fundal, că Semplista nu a venit cu mine ci cu el, tipul bâzâit de muşte, şi că, de fapt, femeia şi câinele îşi caută soţul, respectiv stăpânul. Iar acum că m-au localizat, îmi fac din mână şi se îndreaptă spre mine. Ceva mă ţine pe loc, aş vrea să mă ridic şi să fug, în schimb nu fac nimic, va trebui să mă apăr cumva dar în acelaşi timp ştiu că nu va fi necesar. Şi-atunci, viziunea sau visul se destramă iar eu mă trezesc, transpirat şi confuz, dar perfect convins că ăsta nu-i decât începutul. (fragment din romanul în lucru “O fereastră întunecată”)

www.zonaliterara.com

E-Proza

Dmitri Miticov Bătaie

Privesc strada pustie din faţa mea

înainte ca maşinile să o atingă. Ţin un bold în gură, îl răsucesc cu limba. Vîrful lui ascuţit atinge mucoasa, gingiile. Gîndul c-aş putea să-l înghit, că s-ar putea înfige în esofag sau că mi-ar putea perfora stomacul îmi face inima să bată mai repede. Adrenalina. Iată corpul viu.

În fiecare noapte inima era animalul meu blînd şi fricos pe care îl mîngîiam şi ocroteam.

www.zonaliterara.com

Iată creşterea frecvenţei cardiace, a fluxului sanguin către muşchi. Iată conversia accelerată a glicogenului în glucoză. O frică din ce în ce mai aproape, rece şi grea ca stratul gros de lichid care mi-a învelit inima în acea după-amiază cînd în pragul casei au apărut tata şi Anatoli, rînjind. Abia începuse şcoala, eram de-acum într-a patra, liniam caietele. Mama îmi făcuse birou din masa maşinii de cusut. Anatoli avea cu patru ani mai mult decît mine, dar părea mai mare. Anatoli nu ştia decît rusa, în româneşte vorbea stricat. Purta o salopetă de-un galben murdar cu bretele lungi, întinse peste trupul solid. Părul era foarte scurt, deschis la culoare. Faţa cu buze groase, pomeţii mari, ovali. Tata a spus că Anatoli mă va învăţa să mă bat. A spus că eu de acum sînt bărbat şi trebuie să fiu puternic. Că pînă cînd să fim proşti, pînă cînd să ne calce în picioare. Că ruşii. Că Olguţa. Şi ochii lui tremurau. L-a adus pe Anatoli lîngă

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 29

mine, i-a dat cu pumnul în cap şi capul lui nici nu s-a clintit. Anatoli a schiţat un zîmbet şi s-au văzut nişte carii. Apoi tata mi-a dat un pumn în cap, mi-a trosnit gîtul. Am început să tuşesc, să mă înec. Tata a rîs, m-a bătut pe umăr. Te obişnuieşti tu, mi-a zis. A ieşit din cameră, a încuiat uşa. Am rămas în faţa lui Anatoli, fără să ştiu ce ar trebui să fac, ce ar trebui să spun. Afară ţîrîiau lăcustele, cîteva broaşte începuseră să orăcăie departe. Cînd cheile tatei au răsunat în uşă, pumnul tare ca o piatră al lui Anatoli mi-a strivit nasul. Sîngele a ţîşnit prin nări, în cădere am apucat să văd o carte deschisă şi lîngă ea un măr tăiat în jumătate din care cîteva seminţe căzuseră pe masă, iar asta s-a înfipt în mintea mea ca o poză. Merg pe strada pustie. Frica s-a apropiat şi e la fel de tăioasă ca aerul pe care m-am chinuit să-l trag prin nările înfundate de sînge, cînd am deschis ochii. Zăceam pe podea, Anatoli ieşise. Şi m-am gîndit, nu ştiu de ce, la mama. Cum s-a simţit ea rău cîteva zile în urmă, cum a venit medicul şi i-a pus stetoscopul pe pieptul dezgolit. Cum am furat stetoscopul de pe masă şi l-am ascuns sub pat. Zăceam pe podea şi mă gîndeam la asta. De unde stăteam lungit, pipăindu-mi cu degetele subţiri nasul spart, puteam vedea stetoscopul. Zăcea sub pat şi lucea în întuneric ca ochii unui animal. Am întins mîna şi l-am tras din ascunzătoare, a hîrşîit pe lemnul lăcuit. L-am ridicat, am băgat în urechi braţele lui metalice. Am săltat tricoul, l-am mototolit la gît. Am lipit de piele capsula rece. Inima îmi bătea repederepede, înfundat. Am văzut totul limpede în capul meu: cineva lovea necontenit o vacă în burtă. Am rămas timp îndelungat lîngă pat, pînă cînd bătăile s-au domolit, pînă m-am obişnuit cu ele. Ziua următoare, Anatoli a venit singur. Mi-a strîns în jurul gîtului o curea de-a tatei pe care a legat-o de masa maşinii de cusut. A strîns bine, să nu scap. Eu am spus ceva şi am aburit piciorul metalic al mesei. Era o maşină de cusut Singer, cu pedală. Pedala acţiona o roată mare de fier de care era legat un cordon rezistent de piele. Masa ei avea două sertăraşe laterale în care ţineam stiloul, călimara, cîteva creioane, pietricele colorate, monede vechi şi nişte lumînări. Cînd Anatoli mi-a lovit faţa, capul meu s-a izbit de fierul forjat şi am putut vedea foarte clar cum scria mare: Singer. M-am

30 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

urcat pe pedala de fier, am băgat capul între genunchi şi am început să mă legăn. Pedala se legăna odată cu mine şi scîrţîia. Eşti un prostănac, a zis Anatoli şi a ieşit. Am învăţat cu timpul să stau nemişcat. Lui Anatoli i-a luat tot mai mult să mă pună jos. Ăsta e semn că se întăreşte carnea, a spus tata. Din prag mama privea scurt, pe urmă pleca. Se închidea în bucătărie. Tata se ducea peste ea. Taci dracului, auzeam că spune el. Taci, şi-mi ştergeam sîngele de la nas, sîngele de pe dinţi. Zatknis, îmi spunea Anatoli. În fiecare noapte inima era animalul meu blînd şi fricos pe care îl mîngîiam şi ocroteam. Tresăream cînd frunzele se mişcau la geam sau cînd tata trîntea uşa. Zgomotele îmi făceau mîna moale şi o lăsau să cadă pe lîngă pat, să cotrobăie dedesubt, să ridice stetoscopul. Îmi ascultam inima şi închideam ochii. Cu ochii închişi puteam aproape să văd: uşa se va deschide şi în prag vor apărea tata cu Anatoli. Lumina holului le va arde siluetele. Vor părea două animale cumplite. Mă voi încorda sub pătură. Voi ţîşni asupra lor. Inima bătea iute de tot, ca nebuna, stetoscopul îmi pulsa în urechi. Ţestele lor vor trosni sub loviturile răngii. Voi face din ei două maldăre de grăsime. Îi voi tîrî în grădină. Îi voi tranşa cu fierăstrăul. Bucăţile de slănină îmi vor încălzi mîinile. În lumina slabă a lunii, din mîinile mele va ieşi aburul. Bucăţile de slănină se vor zvîrcoli în cleiul negru ca peştii. O să apară Olguţa într-o rochie albă, o să vadă cum stau în genunchi. O să deschidă gura şi gura ei va fi un clei negru. Inima îmi sărea în piept, deschideam ochii, strîngeam la piept stetoscopul şi pătura. Strada se întinde în faţa mea, netedă şi curată. În apropiere, linia unui gard de beton dispare între casele înghesuite. Un aer la fel de limpede ca secundele cînd, la zece ani, mă bîţîiam pe pedala maşinii de cusut cu stetoscopul în urechi. Cînd ploaia lovea în folia de nailon prinsă de tata în locul geamului spart. Inima mea făcea vrum-vrum, vrum-vrum, mai repede decît sunetul picăturilor. Mă făceam mic de tot. Iată-mă la opt ani cum alerg în grădină cu Vlad. Cum vin acasă şi mă sui pe pedala maşinii de cusut, rîzînd. Vlad în spatele meu, nerăbdător. Cum învîrt roata mare de fier şi cîrmesc vaporul scoţîndu-l în larg, cum ne clintesc valurile într-o parte şi-n alta.

www.zonaliterara.com

E-Proza

Lucia Dărămuş Unde oamenii se iubesc, acolo este acasă! fragment

E

vreii murmurau o rugăciune. Într-un colţ, Friseh Emil încerca să dea sens acestor clipe din existenţa sa. Fusese student la drept. Nu se gîndise niciodată că situaţia va lua un curs atît de tragic. Oricum, trebuia să rămînă optimist pentru Johannah, proaspăta lui soţie. O ţinea într-o strînsoare protectoare. Îi jurase credinţă pînă la moarte. Îi făcuse promisiuni de iubire, că o va ocroti, fără măcar să intuiască ce-i va aştepta pe evrei. Johannah, fiica lui Kozankiewicz, o tînără frumoasă cu părul revărsat pe umeri, îşi ducea tristeţea în ochii a căror privire te mistuia. Tatăl ei fusese şeful grupului de salvare al evreilor austrieci, care se îndreptaseră spre România, după ce germanii pătrunseseră pe teritoriile lor. Salvase multe vieţi, însă nu şi pe a lui. Rugăciunile celor din tren se amestecau cu lacrimile răvăşite în surdină, cu murmurul de răzvrătire a celor care nu mai credeau în El. Soţul Johannei se număra printre cei din urmă. În vacarmul roţilor în noapte se înălţă vocea Hannyei. Cînta – Unde oamenii se iubesc, acolo este acasă! - În copilărie, obişnuiam şi eu să cînt melodia asta, spuse Johannah. Acum casa mea ….şi o podidi plînsul. Soţul ei o înţelegea. Strînsoarea lor confirma acest fapt. Povestea celor trei austrieci – Pokorny Gustav, Swiderko Anna, Janik Hugo – era cunoscută de mulţi clujeni. Trecuseră cu multă greutate de graniţele austriece, de cele ungureşti,

www.zonaliterara.com

pînă să ajungă aici. Situaţia politică devenise din ce în ce mai grea, mai apăsătoare pentru evreii din Austria după martie 1938. Tot mai mulţi evrei din acea zonă luaseră drumul pribegiei, spre Ungaria şi România. Nimeni nu gîndise că molima avea să se extindă. În acea perioadă, la nivelul întregii Românii, se formaseră comitete de salvare pentru refugiaţii care sperau în ziua de mîine. Blestemul căzu însă şi peste ei. Molima sfîşiase ţara. Transilvania de N fusese atît de uşor cedată. Era anul 1940. Bocetele, de această dată se tînguiau în româneşte. Dar oare cui îi păsa de acest glas? Cunoştea Dumnezeu limba română? Ştia El, oare, vreo limbă? Să fi vorbit acestei naţii să lupte pentru bucata lor de pămînt! Să lupte pentru viaţă! - Spune-mi, Johannah, cînd a fost adusă la voi Anna? Se interesă rabinul. - Acum un an. Era fiică de morar, un om înstărit. Dar ce folos dacă… Tînăra se opri pentru cîteva clipe şi cu un colţ de batic îşi şterse cenuşiul din ochi, pe care-l căpătase de puţin timp. Emoţiile nu mai puteau fi stăpînite. După cîteva minute de aducere aminte continuă. - Cît a stat la noi, m-am apropiat mult de ea, dar şi de ceilalţi doi. Anna era logodită cu Hugo. În ziua în care domnul Swiderko şi soţia lui au fost împuşcaţi de nemţi, pentru că s-au opus, refuzînd să cedeze casa, moara, hambarele, animalele…Anna şi Hugo se aflau pe cîmp. Îşi

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 31

strîngea grînele pentru nuntă. Iubirea lor i-a salvat, măcar pentru puţin timp. - Cum de a fost ucisă fata aceasta? Prin oraş au circulat tot felul de legende pe marginea ei, interveni Beniamin Roth. - Era seara, pe la 7. Toţi cinci, eu, tata şi cu cei trei discutam despre fatidicul 1938, despre dezastruosul 1939, cînd a fost îngenunchiată Cehoslovacia. Evreii asupriţi, ne povestise Anna, hotărîseră de ceva vreme să se îndrepte spre România, unde situaţia era, cel puţin aşa părea din exterior, ceva mai stabilă. Nimeni n-a prevăzut uneltirile ungureşti cu cele ale nemţilor şi caracterul slab al lui Carol. Nici că guvernul va ceda presiunilor atît de uşor, fără nici o ripostă. Cine şi-ar fi închipuit că o mamă şi-ar fi putut sfîrteca fiica, oferind jumătate din ea unui străin! Comentariile noastre au fost brusc întrerupte de bătăi puternice în uşă. Era Emil. -Da, eram eu, completă acesta. Mă întorceam de la cursurile de legislaţie. Hotărîsem cu Profesorul să le frecventez în clandestinitate. Speram atît eu, dar şi el că vor veni vremuri mai bune şi că-mi va recunoaşte efortul. S-a petrecut însă un lucru ciudat. Au apărut vreo cinci, şase nemţi, care strigau înebuniţi să ieşim pe coridoare. S-au îmbrîncit unii în alţii să vadă ce se petrece. Nemţii lipiseră pe geamuri fotografii cu chipurile unor evrei refugiaţi din Austria. Nici acum nu-mi dau seama cum a ajuns informaţia la ei. Printre aceştia se aflau şi prietenii noştrii. Munciseră ceva la poze, cîinii. Sub fiecare portret se afla numele întreg: Swiderko Anna Pokorny Gustav Janik Hugo. Li se adăugaseră şi steaua. Atunci mi-a ieşit din coşul pieptului un urlet. Nici măcar eu nu m-am recunoscut: Sînt din poporul regelui David! Le-am strigat pe nemţeşte, să mă fac înţeles. Profesorul, domnul Adrian Colso, a tresărit. A apucat să-mi şoptească grăbit un – Fugi! Am fugit fără să mă mai uit în urmă. Îmi ardeau tălpile. Auzeam doar ameninţările nemţilor, care se luaseră după mine. Aveam ceva avans faţă de ei, aşa că nu m-au nimerit cînd au eliberat un glonţ pe ţeava puştii. Treceam chiar prin faţa cuibului de năpîrci, la hotel New York. Am cotit imediat la dreapta, am intrat pe una din străduţele întunecate din zonă, apoi în curtea domnului Kozankiewicz. -Slosarek Wenzel! Se auzi vocea lui Levi Ben Yehuda. -Ce-i cu el, întrebă rabinul. -De la el au aflat nemţii şi autorităţile locale adresele noastre. El a fost cel care a întocmit

32 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

pentru fiecare listele cu proprietăţi şi ce avem prin case. El a pătruns ca un şarpe în Comitetul de salvare şi a turnat. Avea acces la toate listele şi numele. Cunoştea că punctul de trecere spre România e Pădurea Gilăului. Pentru ce toate acestea?! -Pentru o zamă mai lungă şi un cartof în plus, adăugă soţia, doamna Ben Yehuda. Trenul alerga. Printre zăbrelele vagoanelor îndrăzneau să pătrundă razele roşiatice ale soarelui care, deşi nu avea de ce să mai fie pe cer, era trecut de ora 20, întîrzia parcă anume să plece la celălalt capăt al pămîntului. Adulţii continuau să vorbească între ei. Îşi puneau întrebări despre copilăria lui Hitler. -Dreptatea e a Lui, spuse rabinul Matitiahu. Niciodată nu-i un singur om vinovat. Priveşti fotografia unui adult şi-ţi spui că în spate stă copilul, dar şi mai adînc stau alţii. Întotdeauna sînt cel puţin doi. Cel care loveşte şi altul, în umbră, care l-a crescut. Cel care loveşte şi altul, care nu a ştiut să tacă, să aştepte, să renunţe la alergarea bezmetică pe culuoarele vieţii. Fiecare vrea să lase cu orice preţ ceva în urma lui: indiferent că-i ură, că-i dezastru, că-i frig în carne, că-i plînset în fiinţă, că-i moarte. Toţi vor să lase o urmă în pămînt, să ateste trecerea lui pe acolo. Să lase o urmă în bătătură. Fiecare a uitat să desţelenească pămîntul, să nu lase nici măcar o firimitură drept mărturie a trecerii lui, pentru ca altul şi altul să crească. Am uitat că sîntem ca firele de iarbă, ca generaţiile de iarbă. Una moare şi alta apare în loc, sub o smerenie tăcută, abia bănuită, ca şi cînd viaţa firului proaspăt ieşit ar fi şoptită în pas de noapte, cînd toţi merg la culcare, cînd totul intră într-un rost desăvîrşit al amorţelii. Firul de iarbă nu vrea să lase nimic. El nu se-ntreabă de unde vine şi încotro se-ndreaptă. Nu se revoltă. El tace, creşte, moare …şi alt fir îi ia locul. Istoria ne-a tot spus că rănile unui om sînt lacrimile copilăriei lui. Cînd un copil plînge acum, peste vreo douăzeci de ani sînt toate datele complete pentru a exploda un foc. Erau cuvinte foarte dure, rostite de gura rabinului. Cei din vagon nu-l mai auziseră pe Rabi Matitiahu vorbind astfel. -Slosarek Wenzel, continuă învăţătorul, a refuzat să spele latrina, crezînd că prin fraternizare cu acţiunile nemţilor, prin trădare va fi salvat. A fost ucis. Dreptatea e doar a lui Dumnezeu. Frămîntîndu-şi mîinile pentru a şi le încălzi, noapte era încă răcoroasă, Johannah îşi îndreptă privirea spre Emil. Părul ei lung şi auriu dădea strălucire interiorului iar la întîlnirea cu razele roşiatice dintre unirea celor două astre care pătrundeau fulgerător printre crăpături părea

www.zonaliterara.com

o revărsare senină de cer. Ochii ei erau calzi, trădînd însă mişcări speriate de căprioară hăituită. Îl iubea pe Emil. Şi el pe ea. Abia se căsătoriseră în urmă cu două luni. Viaţa mergea mai departe. Aşa fusese educată. Ştia de la ai ei că în ultima oră din viaţă trebuie să rîdă, să planteze un pom, să ofere un pahar cu apă, să mîngîie un copil, să strîngă mîna unui bătrîn, pentu ca următoarea clipă lipsită de răsuflarea ei să poarte totuşi în ea puţin din lumina fiinţei care a fost. Emil răspunse acestei priviri printrun surîs. Johannah îşi lipi faţa de obrazul preaiubitului ei, apoi buzele li se uniră ca într-o pace eternă. Cei din jur contemplau acest sărut al fiinţei. Era o întîmplare fericită a lor, devenită atît de intimă pentru fiecare de acolo. O cunoşteau. Dar oare acest sărut avea o continuitate nerostită pentru lumea morţii?! -Bieţii copii, se auzi glasul lui Moscovici, nici n-au apucat să guste fructul iubirii. In apropiere, Frieda Ben Yehuda îşi deschise nasturii de la palton cu destulă greutate. Era foarte înghesuită. Îşi cuprinse pruncul între cele două părţi ale hainei, apărîndu-l de frig. Buzele-i murmurau un cîntecel de leagăn şi, printre versuri, din cînd în cînd, ca pentru sine, strecura cuvinte compătimitoare: -Dragii de voi, casa nunţii voastre e vagonul morţii. Blestemaţi să fie toţi nemţii! -Casa sînt ei. Vocea Hannyei însoţi pentru cîteva clipe melodia fugară a roţilor de tren. -Hanny!, o mîngîie domnul Moscovici, rostindu-i numele prescurtat. Credea că subiectul este prea îndepărtat pentru un copil de zece ani. -Nu, nu, las-o! Vocea copilăriei este întotdeauna cea a sincerităţii, îi replică rabinul. Ce voiai să zici, Hannya? -Cînd sîntem iubiţi şi cînd iubim sîntem acasă. Eu sînt acasă! Şi-l strînse de mijloc pe tatăl ei. Bărbatul, de la prima vedere îţi lăsa impresia unui om de primă mărime, nu a unei persoane standardizate, croită după canoanele nestrămutate ale unei societăţi clasice, ci un om neobişnuit, care trăia fiecare clipă urmînd muzica lui interioara, talentul extrem, ce făcea din el o existenţă bizară în comparaţie cu peisajul haotic al timpului în care trăia; avea chipul complet spiritualizat, transparent, privirea transpusă, urma mişcărilor mîinilor lăsată, o dîră de ceaţă desprinsă din vreun nor, extrem de delicată; pînă şi paşii făcuţi, obişnuiau cei din preajmă să şuşotească pe după urechi sau colţuri de cafenele, aveau ceva straniu din paliditatea şi catifeaua rozelor; doar sensibilitatea lacrimilor nevăzute, bănuite însă, aprindeau tabloul acestui chip venit

www.zonaliterara.com

din altă sferă, trădînd furtuna din suflet, din timp. Tristeţea lui era altfel. Iubea lumea, fiecare colţ din ea, fiecare respiraţie a firului şubred de viaţă, fiecare piatră reuşea să trezească în sufletul lui adînc înţelesuri nebănuite, pipăite doar de mintea lui stranie, cîntărind forţa interioară din fiece mişcare a vreunui nucleu; ce nu ştia acest om, dacă-l putem numi astfel, nu ştia să oprească toată această revărsare de viaţă ce-l copleşea, ce-i stingea fiecare celulă, amorţindu-i infinitizimala iubire pentru el; nu ştia să se iubească, nu avea capacitatea de a pune stavilă în faţa torentelui de lacrimi ţîşnite din bucuria inimii, cînd porii pielii palmelor sărutau cu fiinţa interioară colţul ierbii abia mijit; pînă şi atingerea aerului risipit într-o întoarcere de mult uitată spre respiraţia ce-i pătrundea plămînii îi stîrnea o astfel de senzaţie copleşită de Dumnezeu şi Diavol, deopotrivă. Îşi iubea suferinţa, întreaga viaţă şi-o închinase ei, nu putea să trăiască fără ea, nu putea să doarmă fără îmbrăţişarea propriei suferinţi în prag de noapte, nu avea vise în afara acesteia, nu găsea coaja tainei întunericului din care venea propria-i lumină dincolo de suferinţă; iubea pentru că suferea, era o boare caldă ce-i mistuia existenţa, îi ucidea clipele, îi sorbea picătură de sînge după picătură de sînge, chiar din rodnica-i culoare dominată de viaţa sîngelui carnal muşca suferinţa care era doar a lui, îi aparţinea. Oricum, cu chipul suferinţei se intîlnise de atîtea ori în profesia lui. Era doctor, anatomopatolog, deşi firea lui poetică, în copilărie, îi făcură pe părinţi să-l dea la o şcoală de muzică, să studieze pianul. Şi pictura o încercase. Acest amestec ciudat, această întretăiere de talente, aceste ciocniri contrare de forţe îl obligau pe Moscovici să înţeleagă în alt chip suferinţa. Vestea morţii soţiei îi sporea mersul prin valea umbrelor; copilei lui nu-i mărturisise nimic, Hannya trebuia să trăiască, să poarte în ea sămînţa senină de viaţă. Martha plecase cu vreo lună în urmă la rudele ei din Moldova, într-un sat în care oamenii încă mai credeau în rătăcirea sufletului mortului printre vii, timp de patruzeci de zile, în farmece şi vrăjitorii, un loc uitat de timp, primitiv, cu uliţe înoroiate, case ridicate din paie, balegă, apă şi lut. Lovitura năpraznică a unei mîini care se făcea din ce în ce mai vizibilă lovi satul. Evreii erau trecuţi peste Nistru. Vagoanele de vită ducînd aceşti nefericiţi treceau inevitabil prin Atachi. Un scurt timp, Martha, transilvăneanca ce se strecurase în cealaltă parte prin punctele de trecere, de salvare, credea că va scăpa de molimă, de nebunia care puse stăpînire pe soldaţii români. Tensiunea era extremă. Ştiau, ea şi ceilalţi evrei, că ceva

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 33

se petrece; bănuiau o durere, dar nu credeau în îngerul morţii; că acesta va pune stăpînire pe un neam întreg. Evreii fuseseră scoşi din case şi băgaţi peste noapte într-o grotă, împreună cu cei coborîţi din vagoanele de vite; zarva se instalase; soldaţii strigau cu ură, împingîndu-i de la spate cu ciomege pe năpăstuiţi: iute, mai iute! Glasurile lor erau abstracte, metalice ca hîrşîitul unui fierăstrău pe gîtul lemnului ce nu se lasă tăiat sub forţa transpirată a pădurarului, învins de zile şi nopţi nedormite. Mişcările lor mai păreau acum doar urme ale unor posibile mîngîieri, gesturi firave ce s-ar fi cuvenit să fie făcute pentru bătrîni, părinţi pentru acest pămînt, pentru copii, fructe încă necoapte. Copiii şi femeile, palizi de groază, îşi cuibăreau frica în sîn, avînd şi de ce; Martha, hotărîtă, îşi îndreptă privirea semeaţă spre cel care părea să-i conducă pe soldaţi şi-i ceru să le dea drumul. Ca răspuns şi exemplu pentru ceilalţi, ofiţerul eliberă un glonţ pe ţeava pistolului. Într-o lumină ameţitoare, vîrtej purificator de spaime, crime, deznădejdi, viaţa femeii se înălţă aburindă, într-o ultimă strigare a cerului, la cel ce-şi părăsise poporul. Ţipetele prindeau contur de muţenie, spaima în umezeala grotei avea mirosul lînced al morţii, al barbariei şi urii. Un soldat smulse cerceii de aur din urechile Marthei, lăsînd şanţ pentru sîngele care nu se răcise încă. Bucata de carne stătea agăţată în metalul preţios, lăsat să cadă în buzunarul uniformei. Apucînd de un picior, soldatul trase trupul lipsit de viaţă întrun ungher. Nimeni nu mai ripostă. Veştile circulau cu o viteză de neînchipuit dinspre Moldova spre Transilvania şi invers. Domnul Moscovici află de moartea iubitei lui soţii de la cei din comitetul evreiesc. La auzul cumplitei poveşti simţi cum pierduse ultima petală a sensului vieţii. Nu mai înţelegea nimic, nimic nu mai avea nici un sens, nici o logică, nu mai înţelegea de ce venise în lume, la întrebarea aceasta nu găsise răspuns niciodată, iar acum se acutiza, săpa adînc urme de durere în pielea ce se schimonosea pe faţă, gînduri de plumb îi dădeau tîrcoale, şi, ca să fim sinceri, nu-l prea iertau. Nu cunoştea sensul vieţii lui, dar cunoştea înţelesul ultim al existenţei pietrei, al existenţei ierbii; iubirea în faţa acestor forme căpătase dimensiuni uriaşe, în timp ce inima ucisă de vestea cumplită îi încovoia propria-i fire, propria-i frumuseţe. Dorea să moară, nu mărturisise nimănui gîndul hain. Mai avea încă zvîcnetul voinţei, în care găsea puterea de a schiţa imaginea unei bucurii, îndreptată spre cumnata lui, sora Marthei, gravidă în şase luni. Se salvase; din cînd în cînd hidoasa faţă a unei înfăţişări necunoscute şi meschine,

34 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

care urzea viaţa şi moartea în univers, mai salva. Vaierul prelung cu ascuţimi lugubre de pe coridoarele caselor ajunse pînă în apartamentul Annetei. Fusese noaptea dinaintea zilei de naştere a soţului ei. Pentru Annete, ca pentru toate femeile evreice, familia era sînul lui Avraam, îmbălsămat de prezenţa feminină, unde soţul se odihnea de toată truda. Astfel că ziua următoare nu avea cum să fie ca toate celelalte. Mîinile Annetei trebăluiau din zori. Chiar dacă existau restricţii, din toate punctele de vedere, impuse evreilor, femeia reuşise să-şi procure minimum de alimente, care, ornate cu multă dragoste, ar fi înfrumuseţat ziua. Din trei felii de pîine, tăiate în colţuri, garnisite cu brînză şi cîteva fire de verdeaţă, reuşise să-i clădească un castel în miniatură, cu turnuleţe brodate de mîinile ei dibace. Era tortul. Lumînări nu avea prin casă, dar spera ca prezenţa ei veselă să lumineze existenţa lui Gavrilă. Bărbatul muncea din greu pentru a putea supravieţui. Restriştile erau din ce în ce mai multe, evreii nemaiavînd voie în locuri publice, iar mărfurile de orice fel raţionalizate. Viaţa acestor oameni devenea cu fiecare zi tot mai paralizată. De cinci ani, de cînd erau căsătoriţi, obişnuiau ca în astfel de zile deosebite să treacă de dimineaţă pe la sinagogă sau acasă pe la rabin, de unde se întorceau cu binecuvîntări, apoi în sînul familiei lărgite, capul familiei lua loc la masă, dînd mai departe binecuvîntarea. Mîncau, cîntau, glumeau. Erau zile de bucurie. Acum totul luase o nouă înfăţişare. Sinagoga fusese închisă, geamurile casei lor zăvorîte cu scînduri în cuie şi, totuşi, Annete pregătise soţului ei un tort, cel mai special tort, nelăsîndu-se umbrită de negura zilelor. Pe cînd mîinile ei credinciose făceau ultimele retuşuri prin bucătărie, vaierul dureros de greu şi prelung pătrunse zidul tăindu-i inima. Privi în stradă prin spărtura mică din bucata lemnului bătut în cuie. Un politist îndruma cîţiva bărbaţi spre un camion. Alţii ieşeau în grabă din locuinţele de peste drum, agitînd bastoanele în aer. Printre cei înghesuiţi în maşină se afla şi Gavrilă. Picioarele femeii se înmuiaseră, genunchii cedară, cu o mînă se sprijini de perete şi izbucni în plîns. Fără să stea prea mult pe gînduri se avîntă spre uşă, pe coridor. Voia să-şi urmeze soţul. Nu promisese ea în faţa cerului că-l va însoţi pînă la moarte? Această clipă sosise. Cu mintea tulbure, în urma ei uşa se izbi de perete. O alta, a familiei vecine, se deschise. O mînă o trase cu putere înăuntru. Domnul Crişan era medic, soţia avocat. Asistaseră din plin la scena din stradă şi la altele de acest fel. Ştiau ce se petrece şi simplul simţ uman

www.zonaliterara.com

nu le permitea să fie de acord cu această stare. O linişte în care se întrevedea groaza puse stăpînire pe stradă. Annete plîngea, mîngîind pîntecul în care stătea liniştit fructul iubirii dintre ea şi Gavrilă. În noaptea aceea rămase la familia Crişan, dar ştiau cu toţii că nu va putea rămîne acolo, iar să se întoarcă în casa ei, nici nu putea fi vorba. Plimbîndu-se de la un capăt al camerei la celălalt cu mîinile la spate, cu sprîncenele adunate, doctorul căuta o soluţie. După ore întregi de scenarii închipuite de el şi soţia lui, găsise poate cea mai inspirată idee. Subsolul spitalului evreiesc. Adevărat, era ocupat de garnizoana nemţească, dar părea cea mai inteligentă ascunzătoare; chiar sub viermuiala lor. Ştia sigur ce trebuie să facă; îşi imagina fiecare mişcare şi, oricum, el era obligat să meargă acolo, fiind numit doctorul respectivului detasament militar. Aşa scăpase Annete de deportare, astfel viaţa copilului salvată, acolo născuse, trăise o vreme, chiar sub nasurile soldaţilor care nu mirosiră nimic. Fusese salvată de cuvintele nemţeşti – Im Namen des deutschen Volkes, Reiches und Reichskanzlers (în numele poporului german, al Reichului şi al cancelariei) – pe care evreii obişnuiau să le repete cu o exactitate cuantică, în speranţa că le va fi mai uşor cînd vor fi fost rostite cu adevărat. O parte din aparatura spitalului fusese depozitată la subsol, acolo îşi ţinea medicul unele materiale necesare meseriei lui, în acel spaţiu improvizase o cămeruţă cu cele necesare femeii şi pruncului proaspăt născut. Aripa era separată, ferită de privirile iscoditoare ale armatei care ocupase abuziv spitalul. Luaţi pe rînd din casele lor, evreii fuseseră duşi în detaşamente obligatorii de muncă, în ghetouri sau direct deportaţi. Munca de-o viaţă revenea altuia. O singură vină plutea în aer; avea miros de iudeu. Unii reuşeau să se salveze, fiind ajutaţi de semenii lor români, cei mai mulţi, însă, nu. Toţi aveau pecetluită în minte cavalcada paşilor, a strigătului cu ură. Înţelegeau că nu au nici o putere să rupă lanţurile morţii, aşteptau o izbăvire de undeva de departe, de tare departe, o eventuală repetare a ieşirii din Egipt. Steaua galbenă făcea de acum parte din decorul hainelor evreieşti, un decor impus, ornament cu încărcătură emoţională, stîrnind mînie, revoltă, batjocură în cei din jur, dar liniştea revelaţiei cuvîntului viu în evrei. Cu ceva timp în urmă, doctorul Crişan şi soţia lui luaseră parte la un serviciu religios de rit mozaic, invitaţi de tinerii lor vecini. Timpurile nu erau atît de tulburi. Şi, ca şi cînd ar fi ştiut mai înainte ce avea să se întîmple, rabinul vorbi adunării tocmai de steaua lui David, despre

www.zonaliterara.com

Egipt, despre fisura universului pulsativ, fisura întregii fiinţe. Evreii credeau în stea, în legămîntul pe care-l purtară secole de-a rîndul, că o mînă îi va călăuzi, că un nor divin le va netezi calea, că cerul le va surîde printr-un curcubeu curînd, cum se mai întîmplase. Nimeni nu are drept asupra vieţii, gîndeau cei mai mulţi astfel fiind educaţi, afară de singurul atotputernicul Yahve! Nu puteau fi ucişi, nu un popor întreg! Aşa scăpase cumnata lui. Familia doctorului Crişan era cunoscută în oraş şi respectată. Nimeni n-ar fi îndrăznit să-l suspecteze de ceva. Înainte de izbucnirea războiului, înainte ca Transilvania să fie prinsă în această menghină a morţii pe care apăsa cu putere mîna hortystonazistă, avusese pe lîngă casa lui multe suflete. Unii lucrau, pe alţii îi păsuiră pentru că nu aveau unde merge. Tuturor le purta de grijă. Cu venirea războiului, pentru liniştea interioară a familiei, preferase să îi trimită la ţară, unde erau mai în siguranţă, atît cît ar fi putut fi în siguranţă, fără să fi luat în calcul masacrul din Ip. De casă avea să se ocupe soţia lui, deşi exista şi o bătrînă pe care o ţineau pentru că nu avea pe nimeni. În zilele încă liniştite, obişnuia în fiecare sîmbătă seara să dea mese bogate prietenilor şi persoanelor cu vază din societate, pe care le cunoscuse la chermezele pe la care mergea la rîndu-i. Dulapurile lui erau ticsite cu cea mai fină lenjerie, porţelanuri brodate cu cele mai sofisticate modele, tacîmuri din aur şi, cu toate acestea, opulenţa nu se imprimase în caracterul bărbatului. Ştia cum să spună ce trebuia spus, cînd anume să tacă, avea prezenţa de spirit să sară în ajutorul celor care se aflau în nevoi, o mărinimie a sufletului. Vacanţele şi le petrecea în străinătate alături de soţie, în staţiunile de la buza oceanului, aprecia acest bronz arămiu căpătat în urma expunerii la soare. Participa la diverse spectacole de operă din capitala Europei şi admira religia mozaică. Personal, era creştin, aşa se născuse, datul universal de la care nu se putea sustrage. Nu practica, dar gustul bunului simţ de a accepta orice culoare religioasă îl avea. De altfel cunoştea toate religiile, le studiase, fiind un autodidact, iar cea pe care o admira cel mai mult, care i se părea plină de miez şi sensuri umane, era iudaismul. Preferinţa lui pentru iudaism, deşi cunoscută, nu atrăgea atenţia în mod negativ asupra acestui bizar gust, după unii, pentru că reprezenta o orientare pur culturală, nu un izvor etnic, nu sîngele acesteia îi curgea prin vene. Din strania simpatie culturală, dar şi pentru că era medic şi vedea viaţa şi moartea cu alţi ochi

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 35

decît ceilalţi, nu putea să fie de acord cu politica nemţească. Dezaproba orice ar fi încovoiat fiinţa umană. Cu domnul Moscovici se cunoştea foarte bine din casa mai tinerilor lui vecini, dar şi de la întrunirile cu iz de economie şi cultură care se ţineau de două ori pe lună, la care participau cei mai de vază politicieni, muzicieni, pictori, medici, întreprinzători... Micile probleme ale oraşului aici erau dezbătute, deciziile erau luate aici în şedinţele organizate neoficial. O parte consistentă a fondului economic venea de la micii întreprinzători evrei. Nivelul ridicat de trai se datora în special evreilor. Tatăl domnului Moscovici avusese pe strada Crîngaşi, de pe lîngă canalul pieţii, un atelier de reparat ceasuri. Săracii şi bogaţii îşi aduceau orologiile la bătrînul Moscovici, care nu se prea pricepea el să întreţină o discuţie, dar era meşter în a doftorici ceasurile. Româneşte nu ştia prea bine, doar cît să se înţeleagă cu clienţii, însă era respectat, fiind util pentru cei din jur. Se născuse în Spania şi, negăsindu-şi locul acolo, o porni în lumea largă. Viaţa nu-i fusese cîtuşi de puţin uşoară, ba dimpotrivă, s-ar zice că, mai degrabă, a dat ochii cu dracu la naştere. Alţi văicărelaşi culţi, nesuportînd toate peregrinările prin lume în căutarea unui rost, şi-ar fi pus capăt zilelor după ce ani în şir s-ar fi întrebat de ce? Bătrînul Moscovici, meşterul Simeon cum era cunoscut, avea pentru orice cuvînt, interogaţie, neîmplinire, revoltă, o vorbă – Was weisst Du? (Ce ştii tu?). Mulţi îl admirau pentru acest – Was weisst Du? Într-adevăr cine ce ştie cu adevărat pe lumea asta, sau cine are ceva ştiut despre care să poată spune că-i şi aparţine pînă la capăt? Cînd s-a îndrăgostit de bunica Hannyei, de oacheşa Elfreda, a fost singura clipă în care a simţit fericirea, căci mai degrabă l-au pîndit greutăţile în viaţa aceasta, dar de plîns nu s-a plîns nimănui de greutăţile lui. Le povestea uneori ca un mare povestitor, fără nici o urmă de regret. Lua viaţa aşa cum îi apărea în fiecare zi, nu era risipitor, dar în zilele de iubire cu Elfreda lui cea dragă, devenea cel mai larg de mînă, dădea banii pe toate flecuşteţurile, pe zorzoane şi dantelării, pe dulciuri şi acareturi, pentru ca în ochii femeii lui, Elfreda lui visătoare, să fie sămînţa de muştar, bobul de grîu fără de care viaţa e mult mai grea. Starea aceasta de risipă nu dură prea mult, că, cerînd-o de nevastă, Elfreda din munţii Elveţiei, coborînd către Ungaria apoi luînd firul Dunării, ajunse într-o ţară străină, în care tinerii simţiră că pot ridica o casă. Elfreda lui visătoare devenise cea mai gospodină femeie din cîte

36 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

cunoscuse Simeon, gătea, spăla, călca, deretica prin casă, punea murături şi dulceţuri pe iarnă, ba mai mult devenise omul de nădejde al şefului de secţie pe linia principală a fabricii de chibrituri. Oricît de harnică ar fi fost, tot aştepta cu nerăbdare ceasul cînd avea să se îndrepte spre casă, în braţele lui Simeon. Culcuşul lor nu arăta a bogăţie, dar avea un aer elegant şi foarte primitor. Odaia principală se scălda în aerul pur ca sufletul curat de fecioară, ferestrele înalte dădeau spre firicelul de apă care curgea prin faţa casei, cerul se oglindea prin sticla totdeauna curată, lăsînd pe duşumelele palide de la atîta lustruit două dîre jucăuşe de lumină. Întotdeauna, casa mirosea a proaspăt. Aşteptarea în spatele timpului creştea flori de caise în sufletul acestui om. Paşii lui coborîţi de-a lungul şi de-a latul pămîntului îl învăţară multe. Văzuse multe, auzise şi mai multe. Cele mai năstruşnice poveşti le primise de la Ulailaluyazaha, o făptură bizară, un copilandru de zece ani din Egipt. Nopţile erau foarte lungi cu Ulailaluyazaha, care-l purta prin cotloanele bătătorite de zei, pe uliţele lungi cu ziduri întinse de timp, felurit colorate, de la Ulailaluyazaha aflase despre fîntîna din mijlocul deşertului în care apa are gust de finic, vindecînd orice boală, înviind pînă şi morţii. Pe Simeon întîmplările adunate din fragedă tinereţe îl ajutau, îi erau limpezi izvoare din care încă se adăpa, datorită cărora putea să meargă mai departe. În Cluj, că în cele din urmă, căsuţa de pe firicelul de apă care despărţea oraşul se afla în inima Transilvaniei, vitregită de hortyşti, se simţea oarecum înrădăcinat s-au cel puţin aşa voia să creadă pentru fiul său, dăruit de harnica şi frumoasa Elfreda. La toate acestea şi la multe altele se gîndea ceasornicarul în timpul cît îşi aştepta nevasta în pragul casei. La sosire, o strîngea puternic în braţe, înlănţuindu-i trupul cu cele două mîini. Cu cît şi-o apropia mai mult de respiraţia lui, cu atît îi simţea sînii calzi cum palpită sub bluza înflorată, croită de propiile ei mîini. Elfredei îi plăcea această îmbrăţişare, sînii ei, două rodii pentru Simeon din care muşca pofticios, întîmpinau opozanţa trupului bine făcut al bărbatului. Iubea acest zid de carne. Îmbrăţişărilor lui ea răspundea cu un zîmbet, apoi buzele cărnoase de evreică plecau în căutarea marginilor gurii acestuia. Tatăl Hannyei, copil fiind, percepea siguranţa lumii, prindea curajul de a înota în viaţă, tocmai din înlănţuirea celor doi. Acum, bietului Moscovici îi rămăseseră doar umbra amintirilor.

www.zonaliterara.com

Avatar

Ana Daniela Bahrin

Creaţia şi poetica lui Albert Camus A

lbert Camus este unul din artiştii care la finele spiralei de construire textuală, desăvârşeşte întregul sau construcţia arhetipală a Operei. Un creator ce a respirat suflul tragicului, revendicat de o emulaţie filosofică a cărei originalitate nu e conceptuală, ci existenţială, gânditorul francez, venind după un secol al tomurilor groase, încearcă o recuperare a filosofiei ca exerciţiul spiritual şi nu ca discurs. Caracterizat de scepticism, acesta devine o formă de angelism epistemologic, de eretică neîntrupare a întrebării în răspuns. Albert Camus descinde din generaţia care îşi revendica metafizic războiul, ca o consecinţă firească a existenţei unor valori eroice a rezistenţei şi asumării tragicului, valori reconsiderate, ce au permis supravieţuirea scriitorului. Cu o aviditate de a trăi filosofia, nu doar de a o discuta, Camus pare a reprezenta atitudinea generaţiei sale, de reabilitare a ontologiei, operând mai întâi în domeniul eticii şi în cele din urmă, în cel estetic. În consecinţă, gânditorul existenţialist se revendică de la realul progres epistemologic, combate ideea de continuitate, în spiritul meditaţiilor filosofului interbelic, T. E. Hulme care solicita imperativ necesitatea „părăsirii orizontalei şi a restabilirii unei dispoziţii care poate să privească golul sau hăul fără să tremure”1. Pentru Albert Camus, nu a fost importantă orizontalizarea verticalei, declamarea marilor adevăruri, ci mai degrabă o ascetică întreţinere a cotidianului, fertilă minte 1T. E. Hulme, Speculations, Essays on Humanism and the Philosophy of Art, Harmondsworth, Londra, 1924, p. 34.

www.zonaliterara.com

a generaţiei sale, gânditorul fiind dispus să plătească preţul părăsirii orizontalei şi a înălţimii spirituale, prin coliziunea cu abisul. Din dorinţa de a accepta plenitudinea lumii, Albert Camus va accepta şi vidul din planul fenomenologic, pe care doar vocaţia şi intuiţia geniului îl va putea substitui. Adept al solipsismului şi subiectivismului intuitiv, spiritul camusian trădează o nerăbdare a gândului, un demers care, fără a fi accidental epistemologic, devine în principal ontologicoestetic, reprezentând un artist inedit în preocupările sale filosofice, mai puţin interesat de istoria răspunsurilor, cât de percutanţa asertivinterogativă a conceptelor create.

O poetică a ambivalenţei Sensibilitatea camusiană va impune forma unui existenţialism tragic cu o configuraţie proprie, perspectiva ontologică fiind reprezentată de o fiinţă integrată unui imprevizibil univers al contingenţei şi indeterminării, confirmat în mărturiile autoreferenţiale: ”din moment ce cuvântul existenţă acoperă ceva, care este nostalgia noastră, îl vom păstra doar sub o formă convertită – vom spune filosofie inexistenţială, ceea ce nu comportă o negaţie, ci urmăreşte să redea seama de starea omului lipsit de... Filosofia inexistenţială va fi filosofia exilului”2. Atitudinea existenţială a omului concret este substituită de omul abstract, acosmic, 2 Albert Camus, Carnete, Editura Rao, Bucureşti, p. 217.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 37

fără determinare istorică, existenţă aruncată în lume, captivă între două limite, culpa şi neantul. Creaţia camusiană se revendică de la paradigma scrierilor reflexive moderne ce coroborează dimensiunea ficţională cu aceea meditativă, în meditaţia eseistică se manifestă dimensiunea umană camusiană, cu înţelegerea sa fatal limitată, în virtutea însăşi a ideilor pe care le profesează, în timp ce logosul artistic este mai de largă respiraţie decât logosul filosofului. Experienţa artistică camusiană se decantează în forme sublimate, devenind expresia reflexivităţii dense şi mai conforme unui sens al lucrurilor, obiectiv şi general. Dar, paralel cu subiectivitatea creatorului, realitatea îşi spune cuvântul ei foarte greu, astfel încât arta camusiană va sta sub incidenţa onestităţii, exprimată de autor în Eseuri: ,,Adevăraţii noştri moralişti n-au confecţionat fraze, ci au privit şi s-au privit. Ei nu au legiferat, au zugrăvit şi în felul acesta au făcut mult mai mult pentru a lămuri comportamentul oamenilor decât dacă ar fi şlefuit răbdător, pentru câteva spirite alese, o sută de formule. De aceea, arta este contrariul tăcerii, este unul din semnele acelei complicităţi care ne leagă de oameni în lupta noastră comună”3. Imaginarul esteticii camusiene abundă în reprezentări simbolice raportate la hazard, opacitatea vieţii, absurdităţile destinului, libertate ontologică, purtând amprenta spaţiului în care gândeşte şi creează. Imaginea sa este singularizată de adoptarea scriiturii mai libere, ce diseminează alte modalităţi de organizare a discursului filosofic, aflat într-o reală căutare ce nu poate fi închisă în sistem, aşa cum nici gândirea nu poate avea un final al devenirii. Astfel, eseurile camusiene nu fac decât să exprime devenirea, formarea şi dezvoltarea ideilor proprii, aparţinând unui discurs al secundarului care cunoaşte o reverberaţie intensă în contextul reumanizării lumii pentru că „autorii se singularizează nu prin ideile noi pe care le lansează, ci prin atitudinea nouă faţă de idei vechi, până când filtrul hermeneuticii va deveni o structură dinamică” 4. Dacă opera filosofică camusiană tematizează absurdul, opera literară va fi axată pe teme ale forţei, dragostei şi morţii, cărţile sale reprezentând expresia simbiozei între modalitatea reflecţiei filosofice cu forma literară. Autorul existenţialist are tendinţa spre speculaţia filosofică într-un eseu ce reflectă contradicţiile experienţelor existenţiale, interferenţa cognitivului cu figuraţia literară, legitimată chiar de autor 3 Albert Camus, Eseuri, Editura Univers, Bucureşti, 1976, p. 212. 4 Constantin Constantinescu, Paradigme literare ale utopiei, Editura Universităţii Al. Ioan Cuza, Iaşi, 2004, p. 23.

38 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

în Caietele sale: ”o operă durabilă nu se poate lipsi de gândirea profundă şi ceea ce face ca un romancier să fie mare, este fuziunea tainică dintre experienţă şi gândire, dintre viaţă şi meditaţie asupra sensului ei”5.

Saltul fiinţei umane, măsură a tensiunii existenţiale Dacă începând cu Platon, problema relaţiei între esenţă şi existenţă a fost soluţionată în favoarea esenţializării realului, situat în opoziţie cu interpretarea tradiţională, Albert Camus va reflecta la aserţiunea sartriană a “existenţei care precede esenţa”6, devenită epicentrul paradigmei existenţialiste, formulă sublimată a conştiinţei umane cu determinări clare de natură etică. Scriitorul francez se revendică de la filosofia pentru care obiectul meditaţiei este lumea omului ca realitate petrecută prin conştiinţă şi devenită astfel valoare. Omul revoltat şi Mitul lui Sisif devin scrieri ce configurează conştiinţa tragică, lucidă prin imaginea acreditată a omului aflat acolo pur şi simplu, fără motiv, plasat în deplină facticitate, cu sentimentul situării originare, dincolo de care nu există nimic: “Când omul se deşteaptă la conştiinţă, e deja acolo, fără a fi cerut acest lucru, ca şi cum ar fi fost aruncat acolo. Dar de cine? De nimeni. Şi de ce? Pentru nimic, degeaba. Această sentiment care exasperează se traduce la Heiddeger prin sentimentul uman de părăsire absurdă în neant, ca şi cum am fi aruncaţi şi abandonaţi în acest neant, fără posibilitatea de a vedea sau de a primi vreun răspuns”7. Cu toate acestea, fiinţa umană nu este ceea ce i-a impus să fie decretul etern al unei esenţe, este ceea ce a hotărât ea însăşi să fie, presupunând autodeterminarea propriei existenţe, ceea ce se face pe sine să fie carcterizată de “modurile ei, care fără a fi proprietăţi permanente pe care le posedă pur şi simplu, sunt maniere de a exista în mod concret care o angajează în întregime şi o poartă înainte de aventura propriului sine”8. Dar, în autodeterminarea existenţială, apare iminenţa unui paradox ce presupune ca prea plinul de viaţă al fiinţei să nu fie un efect al plenitudinii, ci al unei neputinţe, în sensul unei contradicţii: “Dacă plenitudinea aparţine existentului brut în ceea ce are ea contingent şi absurd, atunci Fiinţa-în -sine este opacă, fără taine, ca şi cum ar fi prea plină înaintea lumii. Fiinţa umană, fiinţa 5 Albert Camus, Eseuri, Editura Univers, Bucureşti, 1976, p. 214. 6 Jean Paul Sartre, Fiinţa şi neantul, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, p. 98. 7 Anton I. Adămuţ, Dileme ontologice, Convorbiri Literare, 1999, Nr. 5, p. 31. 8 Ibidem.

www.zonaliterara.com

conştiinţei, fiinţa pentru sine nu este un prea-plin al fiinţei, ci o descompunere a faptului de a fi”9. Conchidem cu imaginea existenţialismului care a reuşit să ofere omului conştiinţa clară a situaţiei lui în lume, permiţând fiinţei să-şi asume această condiţie de înstrăinare ontologică, amplificându-se cunoaşterea existenţei în vederea realizării omului ca existenţă autentică, existenţă individuală. Astfel fiinţa devine existenţă concretă, sinteză de libertate şi necesitate, finit, infinit, realizându-şi singur proiectul, ca urmare a propriei alegeri şi decizii, după afirmaţiile lui Jean Paul Sartre. *

*

*

Ca într-o magmă informă, în manuscrisele juvenile apar temele viitoare ale meditaţiei sale, divorţul absurd între conştiinţă şi spaţiul mundan, revolta, transcenderea interzisă, coliziunea inocenţei cu impasibilul universului. În acest sens, textul de debut pus sub anatema unui titlu simbolic, Incertitudini, e dominat de tema contradicţiilor fiinţei umane, a gravelor dislocări interioare, în care se reflectă lipsa de sens a existenţei şi a lumii. Însă şi Caietele camusiene, alături de documentele apărute după moartea sa, reflectă experienţa mistuitoare a absurdului care a constituit pentru scriitorul existenţialist, fenomenul originar al geniului său. În acest sens, autorul mărturiseşte exhaustiv: ”Trebuie să ne decidem să introducem în elementele gândirii o distincţie necesară între filosofia evidenţei şi cea a preferinţei. Altfel spus, se poate ajunge la o filosofie care le repugnă spiritului şi inimii, dar care se impune. Astfel filosofia mea de evidenţă este absurdul”10. Identitatea artistului tragic se profilează ca filosoful care a înţeles cu cea mai mare justeţe esenţa absurdului, recunoscut ca un principiu sine qua non: ,,absurdul este divorţul între dorinţa de claritate a raţiunii umane şi obscuritatea lumii reale, între nostalgia unităţii şi diversitatea haotică a lucrurilor şi vieţii”11.

Filosofia absurdului, o alternativă hermeneutică Trăirea absurdului reprezintă particularitatea emblematică a meditaţiei filosofului francez ce încearcă de a da o explicaţie raţională a fenomenelor absurdului, având mai 9 Martin Heidegger, Fiinţă şi Timp, Editura Jurnal Literar, Bucureşti, 1998, p. 55. ���������������� Albert Camus, Carnete, Editura Rao, Bucureşti, p. 161. ���������������� Albert Camus, Mitul lui Sisif, Editura Rao, Bucureşti, p. 24.

www.zonaliterara.com

degrabă calitatea de martor decât pe aceea de filosof. În esenţă, absurdul devine o sursă a tragicului prin imposibilitatea de abstragere de la orice formă de evadare. Deşi se cere depăşit, este imposibil de transgresat, absurdul fiind acreditat ca ruptură ce intervine între încercarea omului de raţionalizare a universului şi indiferenţa universului faţă de această încercare. În consecinţă, absurdul interrelaţionează cu tragicul, artistul interpretând absurdul drept ipostază în care tragicul poate să apară, sub forma trăirilor tragice pe care le determină. Mitul e tragic pentru că eroul e conştient de tragismul situaţiei sale: „omul absurd, când îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii”12. Moralistul francez exprimă imaginea unei societăţi care, indiferent de cadrul politic, social, nu mai este capabilă să refacă echilibrul dintre om şi structurile lumii, dintre individ şi societate, ceea ce se traduce într-o anumită tensiune continuă între ele, generând astfel absurdul, care are drept consecinţă reificarea relaţiilor umane şi o lipsă a comunicării ontologice. Definit ca un sensibil dezacord dintre om şi mediul său social şi discrepanţa între dorinţa de claritate a raţiunii umane şi iraţionalitatea lumii reale, conceptul filosofic al absurdului cunoaşte un amplu istoric al teoretizărilor. Iniţiatorul conceptului este Albert Camus pentru care absurdul este „raţiune lucidă care constată limitele sau opacitate şi înstrăinare a lumii”13. În descendenţa cogito-ului camusian, dramaturgul Eugen Ionesco, interpretează absurdul ca „zid, vid sofisticat, bloc de mister, stare de a mă găsi în faţa unui zid care se ridică până la cer, până la frontiera infinitului”14. Aşadar, arbitrariul ca lege supremă a creaţiei înseamnă transformarea existenţei în cea mai imundă aventură a degradării. Cu toate inconsecvenţele existente în discursul teoretic, sau filosofic, toţi teoreticienii sunt de acord că absurdul e manifestarea unei crize critice caracteristică pentru natura umană din toate timpurile. În istoria ideologiei umane, omul perseverează în interogaţia fundamentală asupra sensului Fiinţei şi Devenirii, în efortul de a se cunoaşte în profunzime, în dorinţa instituirii în raportul dintre eu şi lume a condiţiilor unui echilibru fecund. S-ar părea că în acest efort de recuperare a sinelui, ar fi avut la un moment dat revelaţia deconcertantă a complexităţii lui interioare, a absurdului manifestat în existenţă, periclitându-i unitatea şi autonomia. Din acest punct se configurează o filosofie pesimistă, ���������������� �������������� Albert Camus, Carnete, Editura Rao, Bucureşti, 2009, p. 218.

13 Albert Camus, Mitul lui Sisif, Editura Rao, Bucureşti, 2002, p. 86. 14 Eugen Ionesco, Nu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 70.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 39

conform căreia, fiinţa aparţine lumii absurde, tragice, percepută ca irupţie nejustificabilă raţional, Albert Camus conceptualizând relaţia dialectică a fiinţei ce exprimă absurdul, într-un raport reciproc evident: „Absurdul este pentru moment singura lor legătură. Îi leagă unul de altul aşa cum numai ura poate lega fiinţe... Iraţionalitatea, nostalgia umană şi absurdul care reiese din confruntarea lor, iată cele trei personaje ale dramei care trebuie neapărat să termine cu orice logică de care este capabilă o existenţă”15. În trilogia absurdului, Albert Camus iniţiază un nou limbaj ce tematizează nonsensul vieţii şi contextul absurd, definite prin nucleul invariabil al conştiinţei, propulsate în interiorul unei gândiri în care ceea i se părea normal, justificat, armonios, în concordanţă cu sinele, se dovedeşte a fi o falsă situare pe un drum al erorii, al gravelor dezechilibre, al pierderii identităţii, autenticităţii şi disoluţiei. Această realitate nu poate fi soluţionată, aşa cum nu există soluţie pentru schimbarea destinului sau a finitudinii inevitabile. Astfel, absurdul nu rămâne numai o generoasă temă a speculaţiei de tip existenţial, ci o stare, un sentiment, o trăire la tensiuni dramatice, circumscrise omului ce devine segregat de lume. În consecinţă, criza ontologică exprimă însuşi eşecul universului, fiinţa umană în existenţialismul camusian suportând o dialectică a existenţei între aspiraţia spre absolut şi relativitatea social-istorică, în ideea că „dacă determinismul pur ar acea un sens, ar fi suficientă o singură afirmaţie adevărată pentru ca să ajungem la adevăr. Ceea ce nu se întâmplă”16. Accepţiile existenţialiste acreditează sentimentul tragic al vieţii, cauzat de anomaliile unei societăţi în interiorul căreia omul nu mai poate afla soluţia vreunui echilibru cu lumea din afară, validându-se imaginea unei ,,epoci ce coincide cu o dramă de civilizaţie care ar putea favoriza expresia tragică. De aceea, în acelaşi timp, mulţi scriitori din Franţa se preocupă să dea epocii noastre, tragedia ei”17. Neputinţa raţiunii, fragilitatea şi abandonul omului, ineluctabila solitudine, la capătul oricărui elan de comuniune, dezechilibrul funciar într-o lume ostilă şi absurdă, o lume în care omul nu poate cunoaşte plenitudinea existenţei, nici în ceilalţi, nici în el însuşi, toate sunt teme care trădează certe afinităţi cu pesimismul creştin. Condiţia omului ca fiinţare în lume se raportează la existenţialitate sau proiect de sine însuşi, în sensul facticităţii sau conştiinţei de a fi aruncat

în lume. În acest sens, acţiunea lui Sisif semnifică căderea în sine însuşi, până la pierderea de sine, dezindividualizare şi acceptarea conformismului anonim. În lucrarea Omul revoltat, filosoful-artist configurează o altă dimensiune a absurdului raportată la conştiinţa faptului că insul se naşte fără să consimtă, oferindu-i-se o identitate, pus în posesia unei vieţi la discreţia întâmplării, a cărei certitudine este moartea, constatare definitorie ce caracterizează omul, nu ca lume ci ca individ. În esenţă, existenţa este împărţită dihotomic, pe antagonismul între raţional-iraţional, inteligibilneinteligibil, rezonabil şi absurd, raţionalul şi iraţionalul fiind configurate ca două unităţi complementare aceleiaşi contradicţii, pentru ca raţionalul să aibă sens şi să existe, fiind necesar să existe iraţionalul. În planul cunoaşterii, cu intransigenţa unei voinţe decise să impună, gânditorul denunţă neîncetat, furibund formele absurdului ontologic, interpretat şi ca o formulă defensivă camusiană, în interiorul căreia nonsensul va elida spaima de gol, de extincţie, devenind un mod de a lupta neîncetat cu absurdul existenţei. Subiectivitatea creatoare camusiană deţine adevărata vocaţie a absurdului, manifestată în demersul creator, urmărită şi în jurnalul său intim, prezentă timpuriu în însemnările tânărului moralist ce afirma onest că „filosofia mea de evidenţă este absurdul”18, nonsensul devenind suportul unei atitudini stoice, de acceptare a stării de fapt. Proiecţia unui univers absurd, devenit mit literar şi filosofic, se constituie în modalitate de explicare a atitudinii existenţiale contemporane, consecinţă filosofică a rămânerii în planul cunoaşterii raţionale. Mai mult de atât, moralistul francez problematizează absurdul în sens ontologic, ca o completare a ontologiei existenţialiste convertind absurdul în: „luciditate a raţiunii ce îşi constată limitele, ca tensiune permanentă între om, starea de absurd care se degajă din luarea la cunoştinţă de către individ a situaţiei sale nefericite, de fiinţă aruncată în lume, destinată neantului”19. Dar există şi o valenţă pozitivă a nonsensului, ce rezidă în intermediul trăirii tragice, nonsensul putând să cutremure conştiinţa care problematizează propria existenţă: „rolul absurdului este de trezire a conştiinţei, fiind o limită care e menţinută ca limită tocmai prin disputa cu ea”20. Existenţialismul contribuie substanţial la afirmarea absurdului pe plan filosofic, prin

���������������� Albert Camus, Mitul lui Sisif, Editura Rao, Bucureşti, 2002, p. 239. ���������������� Albert Camus, Carnets, Editure Gallimard, Paris, 1962 p. 219. ���������������� Albert Camus, Carnets, Editure Gallimard, Paris, 1962, p. 143.

���������������� Albert Camus, Mitul lui Sisif, Editura Rao, Bucureşti, 2002, p. 90. �� �������������� Viorel Rotilă Tragicul în filosofia existenţialistă franceză, Iaşi, Editura Universitatea „Al. I. Cuza”, p.72. �� ��������������� Viorel Rotilă, Tragicul în filosofia existenţialistă franceză , Iaşi, Editura Universitatea „Al. I. Cuza”, p. 9 .

40 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

eseurile lui Albert Camus şi lucrările lui J.P. Sartre, M. Heidegger şi Karl Jaspers, astfel încât iraţionalul situaţiilor fără ieşire ale omului dezorientat, depersonalizat, a propagat treptat concepţii distincte în câmpul teoriilor filosofice. În plan logic, prin absurd – lat. „absurdus’’, (discordant) – se înţelege ceea e contrazice regulile logicii, sinonim cu ilogicul. Astfel, determinat de aceste accepţii, Albert Camus reuşeşte să configureze un sistem conceptual în care iraţionalul primează ca traumă universală ce afectează în mod radical individul, generându-i acea trăire tragică inoculată de perturbantul sentiment al vidului. Definit drept nucleul în jurul căruia este vertebrată existenţa, absurdul constituie un prag spiritual şi afectiv ce modifică regimul existenţial, fiind starea de confruntare permanentă dintre universul indescifrabil şi limitat şi această nemărginită dorinţă de claritate a omului: „Absurdul ţine atât de om cât şi de lume” 21. Creatorul unui mit tragic al omului absurd, Albert Camus configurează în eseul său o tipologie tragică, trăind viaţa ca o repetiţie, eroul fiind conştient de tragismul situaţiei sale. Referitor la această dimensiune, pentru politologul Henry Amer, Mitul lui Sisif reprezintă una din cărţile fundamentale ale epocii de disoluţie a Franţei, ca putere statală, sub loviturile implacabile ale nazismului: ,,eseul este un fel de chartă a unui umanism ateu, tentativa unui tânăr, conştient de tragismul epocii sale şi pândit de o boală ucigătoare, de a îndepărta tentaţia sinuciderii şi a disperării”22. Ca urmare, universul absurd va tematiza frustrarea în faţa unei realităţi care obligă la o refulare constantă, cauzată de răspunsurile imuabile pe care o ordine socială stabilită vrea să le perpetueze, ceea ce determină renunţarea, moartea şi nonsensul din imaginarul camusian, bariere pe care Istoria le ridică în faţa unor destine menite să rămână nedesăvârşite. Discursul filosofic al absurdului este reprezentat de două simboluri centrale, vidul şi abisul, ambele traducând angoasa desacralizării, definind atitudinea nihilistului faţă de sine şi faţă de transcendent într-o ”reprezentare prodigioasă care ilustrează abisul cel mai profund al sciziunii între transcendent şi imanent”23. Raţionamentul camusian extrapolează adevărul absenţei oricărui sens: ,,o tensiune supremă pune la încercare rezistenţa omului, ������������������� Tudor Ghideanu, Conştiinţa filosofică de la Husserl la Teilhard de Chardin, Editura Junimea, Iaşi, p. 198. ���������������������������������������� Cf. Henry Amer, citat de: Ion Vitner, Albert Camus sau tragicul exilului, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, p. 109, ����������������� Virgil Ciomoş, De la experienţa sublimului la starea de excepţie, Editura Paideia, Bucureşti, 2006, p. 126.

www.zonaliterara.com

copleşit, încovoiat în cele din urmă într-o figură lipsită de orice măreţie”24, divorţul de lume justificându-se prin acest presupus imens şi eşuat efort de cunoaştere, consecinţa inadecvării sale la lume fiind consecinţa complementară, ca şi sfidarea negativităţii. Albert Camus configurează una dintre cele mai consecvente expresii metafizice ale absurdului, înălţate pe uzitarea functorului logic „nici”, cazul acestei expresii probând ideea că în istoria gândirii filosofice s-au obiectivat toate cele patru posibilităţi ale unei tetraleme. Teza principală a filosofiei lui Camus afirmă că existenţa este absurdă, consecinţă a raportului între entităţi incompatibile, a lipsei unui temei uman raţional, astfel încât „absurdul este un divorţ. El nu este nici în unul, nici în celălalt în interiorul laturilor comparate. Pe planul inteligenţei eu pot deci să spun că absurdul nu este în om, nici în lume, ci în prezenţa lor comună” 25. *

*

*

Fenomenologică în esenţa ei, paradigma camusiană devine expresia tematizării de natură existenţialistă şi umanistă, problematizare a condiţiei omului şi a aporiilor sale. Gândirea camusiană echivalează cu contradicţia presantă a unei societăţi bazată pe inegalitate, divorţ radical între om şi viaţa sa, expresie definitivă pentru sensurile pe care i le acordă Albert Camus. Divorţul implacabil invocă discrepanţa funciară dintre subiect şi obiect, dintre efortul omenesc şi iraţionalitatea universului, în condiţiile în care ,,universul nu răspunde chemării fiinţei înspre ordine, lumea fiind iraţională, subiectivitatea umană resimte nostalgia după unitate ce constituie esenţa dramei umane”26. Dacă fiinţa umană acceptă lumea care poate fi explicată, totuşi într-un mundus lipsit de sens, opac, conştiinţa se simte străină, exilată, realitatea obiectivă fiind independentă de raţiunea apolinică. În virtutea interrelaţionării între absurd şi tragic, în logica existenţialistă nu există şansa de abstragere din impactul absurdului, gândit ca formă imanentă de manifestare a tragicului, corelat conştiinţei umane. Absurdul, imagine turbulentă a unui vacuum ce intervine între încercarea omului de raţionalizare a lumii şi impasibilul universului, se multiplică în diferite situaţii: fie în dimensiunea logicii care nu reuşeşte să fie un instrument adecvat în relaţia omului cu lumea, fie în insuficienţa limbajului care limitează existenţa lumii la posibilităţile de exprimare ale individului. ���������������� Albert Camus, Mitul lui Sisif, Editura Rao, Bucureşti, 2002, p. 80. ��Idem, p. 78. ���������������� Albert Camus, Caiete, Editura Univers, Bucureşti, 1971, p. 178.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 41



Tragedianul Albert Camus va dramatiza istoria dar şi psihologia, în experienţa sa creatoare reiterându-se fiinţa umană arhetipală. Dacă în teatrul clasic, Istoria reprezenta un mare decor, în contextul existenţialist, istoria devine diferită: nu e nici fundal, nici decor, devine însăşi eroul tragediei, a unei tragedii din care istoria nu are sens, reiterându-şi ciclul nemilos. Prin prisma istoriei de a deţine puterea de a angaja destinul omului, romanul modern demonstrează o infinitate potenţială a artei figurative, ce trimite la posibilităţile infinite deschise epocii moderne. În consecinţă, ,,dacă arta este reflecţia conştiinţei în transcendenţa şi autonomia ei mundană definită de indeterminarea operei de artă şi polisemantism, romanul va fi specia cea mai plină de lume”27. O caracteristică a secolului al XX-lea este afirmarea unui gen literar calificat ca antiutopie ce devine expresia unor ,,lumi perfect negative”, ce proiectează o realitate la nivelul posibilului, deşi sentimentul pregnant este al nefericirii iremediabile, totale. Textele emblematice ale contrautopiei moderne sunt predominate de un radicalism al tezelor, explicabil pentru experienţele negative interbelice, elementele devenind factori esenţiali în a motiva naşterea contrautopiilor. Albert Camus proiectează nu numai experienţele fascismelor europene dar şi impactul dictaturii asupra conştiinţei liberale. Experienţele tragice şi negative declanşează un impact al contrautopiei asupra imaginarului colectiv, încât contrautopia se afirmă într-o epocă în care, pentru nivelul conştiinţei comune, se înregistrează o destrămare a ideologiei progresului. Astfel, progresul nu mai are niciun sens, ca dogmă de filosofie a istoriei, pentru că istoria însăşi ca şi curs linear unitar, este cea care nu mai poate fi gândită astfel. Atestând o acuitate a gândirii ce determină inferiorităţi nu numai prin forţa imaginativă, dar şi prin mijloacele de care uzează spre a pune totul în ecuaţia literară, Albert Camus (1913-1960), este receptat ca un autor sensibil la impactul global al naraţiunilor pe care le scrie. Scriitorul existenţialist contestă contemplaţia pasivă a lumii, politicul exprimă natura tragică a existenţei umane, întâlnirea conştiinţei (ca subiect al afirmării de sine) şi alteritatea acestuia (ca adversar necunoscut). Ideatica metafizică a romanului demonstrează că dimensiunea politică este mai mult decât o geografie în regiunea fiinţei. Politicul captează

totalitatea concepţiilor despre lume şi viaţă, eroii problematizând consecinţele concepţiilor despre adevăr, bine şi dreptate, necesare comunităţii umane pentru a opera în istorie. În momentul de criză ontologică, sfera politicului se intersectează cu sfera teologică, intersectare determinată de maxima tensiune interioară a omului activ în cetate, dar atent la fragilitatea vieţii şi dispus la sacrificii. În acest context, eroul politizează natura iraţională a violenţei totalitare, Jean Paul Sartre numindu-l demiurgul unei lumi rupte de propriile semnificaţii. De altfel, reacţiile în faţa operei camusiene sunt ambivalente, de contestare sau de acceptare necondiţionată a creaţiei, ambivalenţă justificată de imperativul unui tip de lectură destinată nu cititorului ce caută echilibrul interior, ci direcţionată spre lectorul dispus să accepte lecţia ultimei lucidităţi care-l iniţiază în scepticism sau gândire radicală incomodă, radicală. În paradigma culturală, Albert Camus este receptat drept un creator de simboluri, filosof al istoriei şi al societăţii, dispus la analize şi reflecţii de cea mai fină nuanţă, asupra cărora vor reflecta sociologii şi artele figurative. Evacuarea referinţei la supranatural nu a coincis cu explozia progresului moral. Din nou istoria genocidară a secolului XX oferă triste mărturii în acest sens. Romanul din 1947, La Peste, se configurează ca un virulent rechizitoriu al Europei invadate de ideologia deviantă a nazismului, ideologie ce va excela în programe genocide extinse într-o diabolizare a nevinovaţilor, într-o escaladare a ororilor faţă de cei „vinovaţi” şi de cei „nevinovaţi” deopotrivă: ,,Epidemiile, într-adevăr sunt ceva obişnuit, dar crezi cu greu în ele când îţi cad pe cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Şi totuşi ciumele şi războaiele îi găsesc pe oameni la fel de nepregătiţi”28. Aparţinând unei generaţii supuse istoriei tragice, tributare fenomenului concentraţionar, existenţa lui Albert Camus stă sub anatema totalitarismului care excelează în violenţă pentru a impune constant doctrinele sale ideologice. Justificarea atitudinii radicale o constituie dezavuarea extremismului politic, relevant fiind, în acest sens, nucleul-cheie din Ciuma, al conştiinţei moderaţiei şi al măsurii morale, fiinţa fiind revoltată nu pentru un ideal intangibil, ci împotriva intoleranţei şi indiferenţei. Poetica romanului politic se înscrie momentului istoric al exercitării unui control dur asupra imaginarului, comportament auctorial al scriitorului permiţând ocolirea unei alianţe cu politicul, forma cea mai la îndemână de exprimare a protestului faţă de puterea opresivă. A explica istoria şi nu a scrie istoria,

������������������������������ Constanin Constantinescu, Paradigme literare utopice, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2004, p. 178.

���������������� Albert Camus, Ciuma, Editura Rao, Bucureşti, 2002, p. 119.

Despre ilogicul istoriei umane: de la mit la politologie

42 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

acesta este imperativul estetic al scriitorului, astfel dezavuându-se cauzele care au determinat teroarea sau concentraţionismul, oferind soluţii, secondate de semnificaţii multiple cu trimitere la condiţia umană, un exemplu fiind motto-ul: ,,Poţi tot atât de bine să înfăţişezi orice lucru care există”29. Albert Camus devine martorul unui secol în care popoarele au fost sacrificate în programe de epurare etnică, în aşa zisa conspiraţia mondială a evreilor, unică în istoria umanităţii. Tocmai de aceea, secolul XX îşi revendică multiplicarea antiutopiilor ce aparţin politicului. Istoria parabolei politice amplifică autonomia estetică refigurată în formula esopică a selectării ideologiilor politice şi a miturilor politice, metamorfozate faţă de context. Datorită unui anumit orizont de aşteptare, prin excelenţă, ideologiile şi puterile politice vor impune teme prioritare, istoria ideilor politice fiind apanajul gândirii organizate, raţionale, treptat intrând şi în sfera artelor figurative, prin ,,utilizarea mitului în scopuri politice aparţine şi regimurilor totalitare”30. Raoul Girardet apreciază că naşterea mitului politic aparţine momentului ,,în care traumatismul social se transformă în traumatism psihic, generând intensitatea angoaselor şi a incertitudinilor”31. Aşadar, implicat profund în restructurarea mentală, imaginarul politic se dezvoltă într-un climat de vacuitate socială, fiind „instrumentarul recuceririi unei identităţi compromise”32.

Iluministul Thomas More legitimează apartenenţa utopiei la paradigma politică, contextualizată istoric, pentru că ideologia acesteia este în acord cu mişcările sociale, definită ,,ca gen literar în care imaginaţia şi esteticul sunt camuflate de raţionament, încărcătura ideologică influenţând structurile literare”33. Consecinţă a totalitarismului bolşevic, în calitate de mărturie ficţională a paradigmei filosofice sau istorice, ideologia operează prin intermediul irealului şi al iluzorului. Modelul antiutopic, în contextul prăbuşirii accelerate a idealurilor şi ideologiilor deţine o funcţie

inseparabilă de istoria imaginarului individual şi colectiv. Definită ca text cu un caracter ,,monist, abstracţionist, constructivist”34, ostilă faţă de sensul comun, antiutopia a devenit o stare de spirit, expresie a imaginarului social. Funcţiile modelului distopic acreditează ,,valoarea euristică a textului ce influenţează interpretările colective şi imaginarele sociale, divulgând iraţionalitatea lumii reale”.35 Antiutopia camusiană deţine şi funcţie semantica de a deschide o multitudine de interpretări, mesajul utopic contestă regimurile autoritare” 36. Resortul interior al configurării antiutopiei camusiene se regăseşte în sentimentul unui pesimism funciar în raport cu posibilităţile de intervenţie eficace. Modelul antiutopic camusian depistează reflexele intelectuale în raport cu realitatea, astfel încât resortul interior al reprezentărilor utopice nu face altceva, decât să traducă sentimentul eşecului de adaptare într-un social schizoid. Utopistul preferă să se retragă în abstract, să reconstruiască realul din frustrarea ,,faţă de o istorie considerată nesatisfăcătoare, faţă de sentimentul unei societăţii ca un caz patologic”37, urmat şi de sentimentul unui pesimism funciar în raport cu posibilităţile de intervenţie eficace. După Roger Mucchielli, antiutopia camusiană funcţionează după principiul creator ipotetico-deductivă, baza de plecare fiind ipoteza ,,relaţionării datelor imaginate cu cele reale, conferind celor dintâi credibilitatea, verosimilitatea”38. O forma mentis, un mecanism al gândirii care conduce la luciditate, utopia devine expresia unei societăţi imaginare, organizate pe nişte baze care implică o critică implicită a societăţii reale”39. Utopia negativă sau distopia propagă figura de limbaj a eufemismului şi estetizează o gamă largă de orori: „genocidul, redempţiune, atrocitatea, eroism şi predispoziţiile pentru genocid ale secolului XX”40. Consecinţă a ascensiunii formelor de dreapta ale totalitarismului, ideologia romanului denunţă mecanismul totalitarismului, declinându-se de la contextul crizelor umanităţii, pentru că „resursa criticii utopiei negative este critica utopiei, intenţia sa nefiind anunţarea binelui

�������������� Albert Camus, Ciuma, Editura Rao, Bucureşti, 2000, p. 56. ������������������ Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 245. ��Ibidem. ������������������ Simona Nicoară, Istorie şi imaginar, Eseuri de antropologie structurală, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p. 209. ������������������� cf. Ernest Bloch, Utopia, O fereastră deschisă,2008, în: Fernardo Ainsa, Reconstrucţia utopiei, Editura Clusium, 2000, Cluj-Napoca, p. 158.

��Idem, p. 90. ���������������� Sorin Antohi, Civitas Imaginalis, Istorie şi utopie în cultura românească, Editura Litera, Buc, 1994, p. 167. 36 Idem, p.67. ������������������ Fernardo Ainsa, Reconstrucţia utopiei, Editura Clusium, 2000, Cluj-Napoca, p. 78. ���Idem, p. 100. ������������������� cf. Ernest Bloch, Utopia, O fereastră deschisă,în: Fernardo Ainsa, Reconstrucţia utopiei, Editura Clusium, 2000, Cluj-Napoca, p. 132. ��Idem, p. 89.

Devenirea istorică, între politeea şi utopie

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 43

ce urmează a fi instaurat, ci denunţarea disperării şi sfârşitul umanităţii”41. Paradigma distopică se particularizează prin valoarea gnomică, euristică revelând ,,pesimismul tributar circumstanţelor istorice cauzat de naşterea dictaturilor moderne, de experienţele concentraţionare, arta manipulărilor şi a abrutizărilor maselor de către regimurile totalitare”42. Funcţia antiutopiei este şi propedeutică, generând o tensiune morală ce dezvăluie insatisfacţia pe care o provoacă realitatea prezentă, manifestându-se convenţia comportamentului ritualic al naratorului: ,,cititorul este condus prin tărâmul utopic de un ghid care se identifică integral cu comunitatea”43. Albert Camus dă modelului utopic cea mai mare amploare, ca sistem de referinţă pentru cine vrea astăzi să mediteze asupra acestor regimuri totalitare. Romanul Ciuma îşi revendică apartenenţa la formula antiutopiei, respectând convenţiile clasice: ,,insularitatea, spaţiu izolat fiind esenţial; atemporalitatea prin incertitudinea unui timp istoric; respingerea semantică a atributului utopic, ca o caracteristică a utopiile negative; disocierea spaţiului în interiorul căruia relaţiile omului cu toposul sunt fie armonice, fie disarmonice; ilogismul topos-lui semnifică intenţia critică a societăţii; radicalitatea spaţiului are diferită, această alteritate conferindu-i calitatea de model utopic, caracterul abstract al personajelor denotă existenţa ca simple funcţii, asemenea celor din alegorii”44.

Parabola politică sau dispreţul pentru adevărul istoric Predilecţia literaturii absurdului pentru simbol, mit, alegorie, parabolă ne determină să iniţiem un studiu asupra semnificaţiilor simbolului estetic din structura utopiei tragice. În caleidoscopul mutaţiilor estetice, în raport cu contextul creator, alegoria ca procedeu ficţional se prezintă ca o valoare în sine prin încifrarea şi transfigurarea artistică a lumii, romanul răsturnând paradigma narativă clasică, printr-un alt model de discurs estetic. În consecinţă, romanul camusian este structurat pe o ambivalenţă simbolică, incitând paralelisme cu realităţi istorice şi cu accepţiuni metafizice, discursul figurativ al romanului centrându-se pe un nou tip de comunicare, structurat pe tehnica ficţională a alegoriei. Figură de limbaj, alegoria vehiculează un sens, ţine locul a ceva ce a fost substituit ficţional, construind valoarea ��Ibidem. ���������������� Fernardo Ainsa, Reconstrucţia utopiei, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2000, p. 156. ��Idem, p. 34. 44 Idem, p.90

44 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

romanului prin tehnica subversiunii discursului antitotalitar. „Ciuma” este un text cifrat prin relaţionarea semanticii general-umane, autorul redimensionând Istoria. Analiza romanului nu se poate face aşadar decât în funcţie de orizontul politic în care au fost scrise, autorul dând accepţie politică absurdului, Ciuma devenind un protest faţă de totalitarismul definit de Anton Carpinschi ca o ,,forţă politică cu cel mai sigur instinct al puterii, instituit pe fondul dezechilibrelor profunde dintre putere, societate şi individ, în contextul crizei economicosociale radicale”45. Nocivitatea istoriei este de acelaşi ordin cu acela al flagelului, nu poate fi asumată şi nici înţeleasă, reprezentând un fel de fatalitate de necesitate logică ce planează asupra omului şi îl fixează în absurd. Forme ale libertăţii totale a lipsei de libertate, deschidere spre istorie şi mentalităţi, sunt exponenţiale nuclee tematice ale reprezentării ficţionale a politicii totalitare a căror erori au fost generate în numele adevărului absolut care, atunci când va fi infirmat, va fi impus. Fiecare episod din cronica imaginară a ciumei îşi are corespondentul într-un aspect al realităţii, dureros înfruntate într-o tiranie de dreapta ce „inculcă oamenilor virusul fricii, dezimplicării, comodităţii, o criză socio-morală hipertrofiată”46. Această politică va avea nevoie de mase de manevră, cohorte de indivizi obedienţi, în postura de executanţi, tiranici în aceea de conducere. Maniera narativă camusiană aparţine formulei esopice, parabolice definită de caracterul liniar şi denudat al acţiunii, subsumarea psihologiilor unei teze filosofice, tonul obiectiv, lipsit de emotivitate în care este relatată tragedia Franţei sub ocupaţie nazistă. Acţiunea romanului este nedeterminată temporal, textul este pregnant în semantică metafizică, „La Peste” având ca premisele subtextul filosofic, programarea anticipată a coliziunilor subiectului în scopul relevării obiectivului moral. Valorizarea scrierii este dată şi de acuitatea contrastantă a semnificaţiilor filosofico-morale, de caracterul local pe nivele de semnificaţie subordonate tezei ideologice. Polisemantismul acestui tip de scriere permite diferite grade de percepere a ideii. Prima explicaţie a autorului se referă la caracterul pamfletar al romanului său. Flagelul ciumei ilustrează adevărul istoric al nazismului, alegoria având rolul de a sensibiliza programatic ideile constitutive ale existenţialismului francez. Ideea de găsi echivalentul imagistic al infernului concentraţionar în imaginea flagelului semnifică un sens coborâtor al alegoriei contemporane care �������������������� Anton Carpinschi, De la dictatură totalitară la democraţia pluralistă, Revista Cronica, Iaşi, 1990, Nr. 1. ���������������� Aurica Stan, Exilul ca traumă, Trauma ca exil în opera lui Norman Manea, Editura Lumen, Iaşi, 2009, p.67.

www.zonaliterara.com

tinde spre anti-monumentalitate. Scrierea premiată cu Nobel sintetizează câteva dintre modelele preferate de alegorismul contemporan, în primul rând spaţiul închis şi situaţia aşteptării. Oranul este un mediu în care se desfăşoară un theatrum mundi, în cadrul căruia personajele sunt ipostaze ale aceleiaşi speranţe absurde. Peisajul denudat semnifică ideea plasării într-un timp cosmic, al aşteptării, golit de evenimente, timpul tensiunii perpetue, al speranţei aberante. De aceea, Ciuma se încadrează în categoria operei simbolice pentru că se inspiră din fenomenul concret dar scopul ei ultim este să genereze abstracţia, scrierea fiind axată pe o tehnică de construcţie ce porneşte de la o mişcare catabasică, de la concept, spre intuitivizarea lui, dublată de o mişcare anabasică, de la imagine spre semnificantul transmimetic. Mai puţin semnificativ este traiectul catabasic care dezvoltă interpretarea didactică şi neoplatonică a operei simbolice, relevant fiind traiectul anabasic determinant pentru întreaga interpretare metafizică a artei. Pe această direcţie anabasică se dezvoltă un discurs filosofic în marginea operei simbolice, încât „opera simbolică este deopotrivă semnul transfigurării artistice a adevărului şi cel al artei care îşi anunţă dimensiunea cognitivă”47. În consecinţă, mecanismul de funcţionare al parabolei se structurează pe ideea de enigmă, cititorul participând la decriptarea semnificaţiilor camuflate ale textului. Conceput drept ,,o formă de căutare, romanul secolului XX se structurează pe o poetică imanentă, în interiorul căreia funcţionează nuclee metatextuale ce furnizează nişte chei de lectură, veritabile fire ale Ariadnei pentru lector”48. Parabola funcţionează după un paradox al revelării misterului consacrat în estetică al cărui mecanism este de a revela lumea care este deja distrusă „în intenţiile înseşi ale operaţiei de simbolizare, realitate care se propune văzului fiind totodată simbolul prăbuşirii acestei realităţi”49. Anti-monumentalitate devine dimensiunea antiutopiei, ideea de găsi echivalentul imagistic al infernului concentraţionar în imaginea flagelului semnificând un sens coborâtor al alegoriei contemporane. Plecând de la principiul alegoriei ca simplu semn al unei realităţi traductibile, problematica romanului Ciuma aparţine responsabilităţii individuale în faţa istoriei. Sub imperiul tragicului, conştiinţele încearcă să

găsească răspunsuri diferite în faţa istoriei iar eroii romanului sunt termeni ai demonstraţiei, ai tezei pe care Camus o propune discuţiei. Realitatea supusă dezbaterii este o Franţă ocupată de nazism, mortificată, tragică, asemenea unei insule cu exilaţi, dar fără a descrie lumea, scriitorul reprezintă interpretativ prin mistificări alegorice semnificative, demonstrând un raţionalism demistificator, transfigurând în romanul Ciuma un fenomen concret al cărui scop ultim este să genereze abstracţia. Universul romanului scris în 1947 consacră un theatrum mundi, în cadrul căruia personajele sunt ipostaze ale aceleiaşi speranţe absurde. Acest peisaj denudat semnifică ideea plasării într-un timp cosmic, al aşteptării, golit de evenimente, timpul tensiunii perpetue, al speranţei aberante. Romanul se revendică de la modelul parabolic, fiind deopotrivă semnul transfigurării artistice a adevărului şi cel al artei care îşi anunţă dimensiunea cognitivă, fiind: „scriere parabolică ce preschimbă fenomenul în concept, conceptul într-o imagine, dar în aşa fel încât conceptualul rămâne sesizabil şi poate fi exprimat cu ajutorul ei, fenomenul este convertit în idee, ideea în imagine, în aşa fel încât ideea dăinuie în imagine, infinit mai activă şi mereu inaccesibilă, chiar inexprimabilă”50.

�������������������������������������������������� Mihail Bahtin, Galina Belaia, Anatoli Bocearov, Poetică, Estetică, Sociologie, Editura Univers, Bucureşti, 1979, p. 145. ����������������� Michel Butor , Essais sur le roman, Paris, Editure Gallimard, Paris, 1972, p. 25. ������������������� Gabriel Liiceanu, Om şi Simbol, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 67.

������������������������������������������������� Mihail Bahtin, Galina Belaia, Anatoli Bocearov, Poetică, Estetică, Sociologie, Editura Univers, Bucuresti, p. 145. ��������������� Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 40. ������������������������ Claude Levi-Strauss, Antropologie structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 55.

www.zonaliterara.com

Imaginarul politic în contextul mitologiei În parabola existenţialistă, politicul se deschide spre mitic în contextul unei realităţi patetice când exprimarea unei construcţii mitologice coerente, nu e întâmplătoare, „mitul politic născându-se în momentul în care traumatismul social devine şi psihologic”51. În esenţă, imaginarul mitic are funcţia de a răspunde la multe spaime, incertitudini şi fracturi grave ale istoriei morale moderne, condiţionate de contextul evenimenţial în care se manifestă. Imersiunea mitului este de revelator ideologic, reflexul unui sistem de valori, al unei mentalităţi, fiind definite drept: ,,combinaţie de imagini inserate într-un sistem, care se înscriu într-o sintaxă, structurate în asociaţii permanente, mitul politic este de a fi şi determinant şi determinat, produs al unei realităţi sociale dar şi producător de realitate socială”52. Istoria este, în mod fundamental trăire colectivă, devenire, iar tot ceea ce este trăit se transformă pentru oameni şi comunităţi în

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 45

amintire. Sensibilitatea mitică este indisociabilă spiritualităţii umane, căci pentru comunităţile naţionale, miturile sunt suportul identităţii, cele care oferă un model de interpretare a propriului destin, reducând diversitatea şi complexitatea vieţii la un principiu de unitate, acordat idealurilor sociale. Pentru paradigma filosofică, mitul poate fi definit ca o construcţie imaginară, povestire, reprezentare, idee, urmărind înţelegerea esenţei fenomenelor sociale în funcţie de valorile intrinseci comunităţii şi în scopul asigurării coeziunii acesteia. Într-o carte în care personajele nu au consistenţă, fiind simple echivalenţe alegorice, cu valenţe simbolice şi filosofice, La peste sintetizează câteva dintre modelele preferate de alegorismul contemporan, semnificând ideea suprimării contactului cu lumea. Semnificativ, în acest sens, sunt spaţiul închis, situaţia aşteptării, autocraţia totalitaristă, spaţiul compensator, paradisul pierdut, vidul, libertatea, adevărul.

Orizonturi pragmatice ale absurdului-tragic Demersul pragmatic vizează limbajul în context, într-un conglomerat de domenii diverse, acreditat ca pragmatică de tip perlocuţionar, determinând provocarea unor efecte în situaţia de comunicare. În practica semiotică, a interpreta un text înseamnă a-i pune în lumină semnificatul intenţionat de autor sau natura obiectivă, esenţa sa, o esenţă care prin ea însăşi este independentă de interpretarea noastră. În consecinţă, romanul Ciuma demonstrează un număr de particularităţi: proprietatea operei de a circula în epoci şi spaţii îndepărtate faţă de contextul producerii ei, decontextualizarea textului şi ambiguitatea sa fundamentală care se închide în sine, proprietatea lecturii de a genera interpretări inedite, pornind de la câteva indicii lacunare, permiţând accesul la o sursă de enunţare ca modalitate de funcţionare a textului, variabilitatea sa în diferite contexte de interpretare, nereprezentând un element stabil, un suport pentru diversele interpretări ce corespund contextelor de receptare. În ansamblul unor convenţii fixe, parabola politică din Ciuma transgresează linia trasată de o convenţie prestabilită şi îşi construieşte propriile modalităţi de interpretare, instituind pactul ,,între necesitatea de a fi înţeles şi aceea de a rămâne neînţeles, de a coopera şi de a destabiliza automatismele lecturii”53. Astfel caracterul pluricodic sau volumic al sensului textual devine rezultatul coexistenţei unor coduri diferite, unul euristic şi unul hermeneutic. Reevaluând concepţiile kantiene depre ��������������������������� Dominique Maingueneau, Pragmatică pentru discursul literar, Editura Institutul European, Iaşi, 2007, p. 56.

46 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

sensul Istoriei, Albert Camus e cunoscut ca autorul unei concepţii tragice unitare asupra existenţei definită de un tragism permanent al devenirii în care Istoria este ”oarbă devenire, deschisă către nicăieri sau nimic”54. Problema absurdului trebuie privită în sens ontologic, ca o completare a ontologiei existenţialiste, sensul acestuia se sprijină pe structura iraţionalului existenţei umane. Individualităţile camusiene sunt expresiile damnării la un efort perpetuu, fără speranţă, fără perspectivă, dar care nu renunţă, revelând în tragicul situaţiei lor, voinţa de înfrângere a destinului, prin acceptarea acestuia: ,,dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte, pasiunea pentru viaţă i-au adus acel supliciu de nespus al fiinţei care se străduieşte în vederea a ceva ce nu va fi niciodată terminat” 55. * * * Din punct de vedere hermeneutic, existenţa devine, în perspectivă metafizică, „pură facticitate, ea nu răspunde niciunei necesităţi, venirea ei pe lume nu va umple niciun gol, fiinţa este fără rost, fără cauză şi fără necesitate: definiţia însăşi a fiinţei ne dezvăluie contingenţa ei originară”56. Semnificant al tragicului modern este absurdul, efect al segregării ireconciliabile dintre fiinţă şi propria viaţă. Înţeleasă ca unitate a contrariilor, fiinţa nu se mai identifică cu latura sa spirituală, artistul Camus configurând procesul de ,,dez-antropomorfizare”, de reconsiderare umană pe baza unor componente inferioare, în urma căruia el se identifică cu lumea. Structura tragicului camusian se particularizează în absurdul contradicţiilor care redefinesc fiinţa, surprinsă în momente de excepţională tensiune. Fiinţa umană acceptă ontosul pe care îl poate explica, în timp ce într-o lume lipsită de sens, se simte străină, exilată, anxietatea revelându-se la resentimentul unui univers opac, independent de raţiunea umană. În definirea absurdului, Albert Camus realizează un contrapunct al nostalgiei după unitate, esenţă a dramei umane. În cele din urmă, funcţia absurdului va fi de trezire a conştiinţei, în ipostază de ,,limită care e menţinută ca limită tocmai prin disputa cu ea”57. ������������� Petre Ţuţea, Omul, Tratat de antropologie structurală, Editura Timpul, Iaşi, 2008, p. 48. ���������������� Albert Camus, Mitul lui Sisif, Editura Rao, Bucureşti, 2000, p. 45. �������������������� Jean Paul Sartre, Fiinţa şi neantul, Editura Paralela ‘45, Piteşti, 2004, p. 134. �� ��������������� Viorel Rotilă, Tragicul în filosofia existenţialistă franceză , Iaşi, Editura Universitatea „Al. I. Cuza”, 2010, p. 156.

www.zonaliterara.com

Poetica „absurdului tragic”: nuclee tematice şi structuri ideatice Pentru filosofii existenţialişti, romanul, gen al libertăţii, revendicat de conştiinţele existenţialiste, reprezintă un gen metafizic al condiţiei umane, în sensul unui discurs care nu se reduce la abstracţia aridă, devenind reflecţie trăită şi act creator. În lucrarea Albert Camus ou l’ame revoltee, Fr. Jeanson defineşte Ciuma drept o scriere metafizică, în care ,,răul absolut apasă asupra întregii existenţe conştiente”58, reflectânduse fina analiză psihologică, competenţa istorică şi reflecţia intelectuală. Scriitorul francez legitimează un context configurator al textului metafizic care nu este unul obişnuit, este un moment de o excepţională tensiune în cursul dramatic al existenţei, reflectând contradicţii de o fundamentală însemnătate istorică. Creatorul unui roman fără determinări temporale, text încărcat de simbolism metafizic, La Peste devine expresia trecerii de la perspectiva conştiinţei închise în sine, la teza afirmării prin solidaritate, necesară pentru ca această revoltă să-şi poată dovedi eficienţa, pentru a nu fi ancorată în dilema revoltei pure sau a revoltei metafizice. Atestând o dimensiunea documentară, devenind o mărturie despre om, despre realitatea sa profundă, adică un roman al condiţiei sale umane, Ciuma extrapolează printr-o dimensiune tragică, categoriile negative determinante, moartea, absurdul sau angoasa, fenomene de coliziune a conştiinţei cu limita. Tezele romanului condiţiei umane sunt emblematice prin angajare, responsabilitate, orientarea spre fiinţă, alienarea de sine şi de mundus, agonia conştiinţei, lipsa de sens ontologic. Literatura absurdului avertizează că în permanenţă omului îi lipseşte ceva care nu este de ordinul fiinţării, natura umană fiind una a contradicţiilor, atât de mare prin aspiraţiile sale, atât de fragilă în neputinţa de a le îndeplini. Scriitorul exprimă substanţa tragicului ca o prezenţă cu o existenţă secretă, afirmată cu forţă, în momentul în care ameninţarea devine ineluctabilă, scenariul tragic inserând în conştiinţa literară sentimentul acceptării fatalităţii, sentimentul unei istorii înlocuite cu destinul ce trebuie asumat. Apariţia omului absurd a oferit filosofilor şi esteticienilor un teren favorabil pentru meditaţii şi aserţiuni adesea contradictorii. *

*

*

Raportul tragic al vieţii, determinată de logica conjuncţiei şi / şi, excluzând logica disjuncţiei sau / sau, refigurează situaţia ���������������� Fr. Jeanson, Camus ou l’ame revoltee, op.cit., p. 203.

www.zonaliterara.com

ontologică camusiană care circumscrie un individ convertit în instrument al istorie, pierzânduşi individualitatea, asumându-şi istoria incertă şi relativă, pierzând orice suport în privinţa valorii şi a necesităţii existenţei sale, devenind o conştiinţă descumpănită într-un univers absurd, dar riscându-şi suprema ipostază a libertăţii, aceea a aspiraţiei infinite, a tentării limitei absolute. Răsturnarea perspectivelor se circumscrie tehnicilor de creaţie camusiene ce redau pertinent degradarea conştientă a existenţei dar şi sustragerea comunităţii de sub incidenţa legii şi a necesităţii, situându-se în perimetrul de influenţă a arbitrarului. Definit drept artă a marilor conflicte, a înaltei tensiuni, a arhetipurilor generale, a sublimului, romanul circumscrie „o sumă de relaţii de natură politică, morală, artistică, culturală care desemnează situaţia omului ca fiinţă socială, concept necesar studiului esenţei umane”59. Temele fundamentale în creaţia camusiană se definesc prin reacţiile umane în coliziune cu absurdul, revolta, eşecul, ilogicul existenţial, precaritatea condiţiei umane dusă la absurd. În accepţie existenţialistă, realitatea umană devine, în perspectivă metafizică, pură facticitate, ea nu răspunde niciunei necesităţi, venirea omului pe lume nu va umple niciun gol. În literatura camusiană absurdă, pregnantă este tema noncomunicării, cuvântul poartă povara singurătăţii totale a insului în faţa lumii, manifestându-se o reală demonitizare a limbajului. E simptomatică frecvenţa aproape obsesivă a problemei thanatice în literatura existenţialistă, când înstrăinarea umană atinge paroxismul prin legitimarea genocidului la dimensiuni universale, determinant în sentimentul de provizorat al fiinţării. În literatura condiţiei umane, persistă înstrăinarea ontologică dată omului de la naştere, dimensiunile filosofice ale înstrăinării fiind augmentate şi de aserţiunea sartriană: ,,omul este existenţa prin care neantul intră în lume”60. Tema eşecului este transfigurat în destinul conştiinţelor pentru că: „fiinţa este fără rost, fără cauză şi fără necesitate: definiţia însăşi a fiinţei ne dezvăluie contingenţa ei originară”61. Discursul figurativ al romancierului francez devine expresia conflictului dintre fiinţa umană şi fenomenul existenţei ce tinde să se rezolve din ce în ce mai puţin, printr-o neacceptare, printr-o răzvrătire şi în mod evident printr-o redefinire a fiinţei umane. Înţeleasă ca unitate a contrariilor, fiinţa nu se mai identifică cu latura sa spirituală. Camus urmăreşte un proces de ,,dez-antropomorfizare a ��Idem, p. 176. �������������������� Jean Paul Sartre, Fiinţa şi neantul, Editura Paralela ‘45, Piteşti, 2004, p. 130. ������������������� Jean Paul Sartre, Fiinţa şi neantul, Editura Paralela ‘45, Piteşti, 2004, p. 134.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 47

omului”, de remodelare a umanului pe baza unor componente inferioare, prin care el să devină identic cu lumea. Structura tragicului camusian se particularizează prin contradicţii care generează, situaţii neobişnuite, momente de excepţională tensiune, antinomii de o fundamentală însemnătate istorică în cursul dramatic al existenţei. În literatura filosofică europeană, Albert Camus e cunoscut ca autorul unei concepţii tragice unitare asupra existenţei definită de un tragism permanent al devenirii. Sentimentul nefiinţei începe să neliniştească, să terifieze până când existenţa devine o lungă agonizare. La ce destin are viaţa sa, fiinţa nu mai găseşte un răspuns precis, se cufundă în necunoscut, în neant, însă ,,neantul devine şi loc al mântuirii şi imolării umane, prin teamă şi suferinţă”62. Romanul modern refigurează ipostaza omului ca subiectum, etalon al oricărui adevăr, valoarea conştiinţei sale fiind de a reuni determinaţiile fenomenale ale naturii dar şi pe cele noumenale ale libertăţii. Interesul literaturii condiţiei umane este deschiderea către fiinţă, în virtutea orientării heideggeriene a omului ca Dasein, acceptat ca ,,fiinţare construită ca fapt-dea-fi-în-lume în interogare în propria sa fiinţă”63. Din metafizica modernă, romanul condiţiei umane preia principiul existenţei antropocentrice: ,,al omului situat în centru, stabilind prin judecata sa norma adevărului, a binelui, a frumosului” şi principiul existenţei antropomorfice, prin care ,,esenţa subiectului uman, voinţa, cu tripla manifestare, de cunoaştere, de iubire, de putere, devine esenţa cea mai intimă a lucrurilor, fiinţa fiinţării”64. Dasein-ul reprezintă topos-ul privilegiat pentru configurarea ontologiei camusiene în structura căreia „fiinţa devine nucleu de potenţialitate şi generativitate (libertate). Astfel fiinţa devine o structură deschisă ce fiinţează numai prin acţiunea ei în lume”65. Albert Camus reprezintă autorul unei ontologii raportate la domeniul revelării „adevărului despre fiinţă, dar şi despre sensul morţii interpretat ca sfârşit al fiinţei – în – lume, ca aneantizare”66, astfel încât Fiinţa devine cea mai adâncă imanenţă, model generativ al fiinţărilor particulare şi proiect interior al �������������������� Emmanuel Levinas, Altfel decât a fi sau dincolo de esenţă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 231. 63 Mihai Octavian Naghiu, Avatarurile devenirii în labirintul fiinţei, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, p. 156. 64 Ibidem. 65 Ilie Pârvu, Arhitectura Existenţei, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p. 205. ������������������������� Mihai Octavian Naghiu, Avatarurile devenirii în labirintul fiinţei, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, p. 156.

48 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

fiinţării. În interiorul acestei ontologii umane vor fi suprasolicitate toate conceptele ce permit exacerbarea tragicului cauzat de absenţa sensului, de deruta şi confuzia din plan raţional, secondată de un vid religios. În ontologia camusiană, sunt amplificate valorile drumului spre centru, refigurate în trei trepte iniţiatice, acreditate în existenţialism ca existenţă, facticitate şi cădere.

Expresii ale „tragicului absurd”, ipostaze ale condiţiei umane Epicentrul reflecţiei filosofice şi literare camusiene este reprezentat de istoria contemporană şi substanţa sa antagonică, sfâşiată de contradicţii, cu devenire permanentă întrun mod imprevizibil, sentiment ce trezeşte în conştiinţa umană o insecuritate, de nelinişte metafizică pentru valorile sale. Structural, destinul uman fiind circumscris absurdului, acesta deţinând în structura sa intimă sfârşitul său inevitabil, astfel încât gânditorul Martin Heidegger validează principiul Nefiinţei ca ,,mod de a fi, pe care fiinţa umană şi-l asumă de îndată ce începe să existe. Fiinţa este circumscrisă Destinului a cărui dominaţie devine tragică atunci când ea devine tiranică”67. Obiectul demonstraţiei alegorice din romanul Ciuma, este configurat prin statutul tragic al conştiinţei umane, purtătoare a pathosului dramatic. Substanţa tragicului se configurează din demersul artistului existenţialist de a pune condiţia omului pe seama unor forţe incontrolabile, în tensiunea acestor două porniri, care dialoghează dramatic, de o intensitate particulară literatura sa. Conflictul dintre conştiinţă ca pacient tragic şi limita personificată ca agent tragic, este unul din care nimeni nu iese înfrânt şi toată lumea pierde. Resemnarea individualităţii camusiene devine o stare psihofizică instalată ca un rău perceput în mod acut, violent în momentul în care el realizează că existenţa nu are soluţie, inexistentă fiind ameliorarea condiţiei umane. Constantin Noica descrie parametrii scenariului tragic al iniţierii în tragic, determinat de manifestarea profundă a ,,conflictului dintre conştiinţă ca pacient tragic şi limita personificată ca agent tragic. Prin urmare, „conflictul va fi unul din care nimeni nu iese înfrânt şi toată lumea pierde”68. Situaţia tensionată se răsfrânge asupra pacientului tragic, iniţiatorul coliziunii cu limita, iar autorul scenariului tragic va fi conştiinţa umană, tentată de limită, suportând efectele acţiunii pe care a provocat-o. Constantin Noica defineşte agentul tragic în limita provocată şi �������������������� Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 1997, p. 56 . ������������������� Contantin Noica, Şase maladii ale spiritului contemporan, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 132.

www.zonaliterara.com

înfruntată de pacientul tragic, dar totodată, limita transformă pacientul în agentul absolut al depăşirii. Astfel, eroul nu este pacient decât în măsura în care suportă efectele propriei sale acţiuni. Trecut originar, naştere şi stare de aruncare, acestea sunt coordonatele fiinţării moderne, cordonate ce asigură substanţa tragică ca permanentizare a absenţei din existenţa omului a ceva ce nu este de ordinul fiinţării, fiind chiar fiinţa pe care el nu o poate poseda, ci numai manifesta în mişcarea ec-statică a existenţei. Astfel, esenţa omului pare să fie în întregime determinată de limitele fiecărei epoci ale istoriei fiinţei. În cartea Şase maladii ale spiritului contemporan, Constantin Noica diferenţia tragicul modern de tragicul antic, care ţinea de tăria generalului. Particularitatea tragicului modern subzistă în ceea ce se defineşte ca: ,,libertate haotică a determinaţiilor şi pulverizare a acestora. Existenţialismul modern a simţit ceva din tragicul perfectei libertăţi de a face orice, respectiv al torturii de a nu şti ce anume este de făcut. Această libertate totală a determinaţiilor cuprinse în modelul fiinţei determină riscurile nefiinţei”69. Moartea, angoasa şi spaima, entităţile peratologiei, vor fi circumscrise scenariului tragic, astfel încât unda tragicului pur revendică imaginea fiinţei ce se declină de la o gravă dezorientare, dramatică dezarticulare a lui cu sinele, într-un divorţ de ceea ce credea despre sine şi asumarea unei realităţi care-i infirmă sensurile şi identitatea. Fiinţa începe să valorizeze o conştiinţă absurdă ,,situată fără nicio perspectivă, stare în care aceasta se deformează pe toate planurile”70. Perpetua reprezentare a posibilităţii neantului produce un sentiment de angoasă într-un scenariu tragic ce relevă căutarea semnificaţiei fiinţei fiinţării, căutare esenţială pentru om, caracteristică esenţei sale, esse-ului său. Dar revelaţia tragicului circumscrie timpul şi moartea ca fenomen al sfârşitului dar şi sfârşit al fenomenului. Sfidând gândirea omului, neantul morţii invocă numai neantul care străbate fiinţa, încât „moartea, prin felul cum preocupă, înspăimântă şi angoasează în moartea semenului, este o aneantizare care nu-şi găseşte locul în logica fiinţei şi a neantului”71. Astfel existenţa presupune polaritatea a două dimensiuni situate în raport dialectic, una definind-o pe cealaltă. Suprimarea dăinuie nu numai virtual, dar şi efectiv ca predestinare şi termen îngemănat al vieţii, deoarece ,,viaţa şi moartea reprezintă zone �������������� Idem, p. 54. ��������������� Michel Haar, Heidegger şi esenţa omului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 67. �������������������� Emmanuel Levinas, Moartea şi Timpul, Editura Apostrof, Cluj, 1996, p. 78.

www.zonaliterara.com

asemănătoare, dar cu semn deosebit, integrate aceleiaşi deveniri”72. În ontologia tragicului camusian şi timpul reprezintă semnul nefiinţei, al nonvalorii, căruia i se opune eternitatea, Martin Heidegger invocând caracterul tragic al existenţei finite, circumscris timpului care are doar această semnificaţie, aceea de a fi-întru-moarte. În accepţie existenţialistă, fenomenologia morţii este concepută ca experienţă a neantului manifestată în timp, ca sfârşit al duratei fiinţei în fluxul său neîntrerupt. Sfârşitul nu poate măsura întreaga consecinţă a morţii, decât devenind responsabilitate faţă de semen, prin felul cum preocupă, înspăimântă şi angoasează, fiind convertit în aneantizarea care nu-şi găseşte locul în logica fiinţei şi a neantului. ��������������� Idem, p. 145.

Paul GORBAN, Caii din Perugia

Editura Paralela 45, Piteşti, 2012 Ceea ce se simte la lectura acestei cărţi este că nimic nu a fost inventat. Totul a fost trăit. Autorul nu e scriitor. Este poet. Ana BLANDIANA Paul Gorban a mai publicat până la acest nou volum şi alte cărţi de poezie, prezent fiind şi în antologii, îngrijindu-se cu acribie şi de poezia altor poeţi, editând, în acest sens, o

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 49

monografie dedicată operei lui Grigore Vieru. Pasul pe care poetul îl face cu această nouă carte spre o poezie descriptiv-demitizantă, orientată spre un alt spaţiu existenţial, dovedeşte capacitatea acestuia de a privi detaşat spre zone de introspecţie nelimitate. Astfel poezia lui nu se aseamănă cu a confraţilor de promoţie. Are aerul unei false calofilii, uşor estetizantă, conotativă, sinceră, iscată din nonşalanţă şi reală ştiinţă a tehnicilor necesare discursului poetic de acest tip. Conştient de pericolul unei precoce manierizări, în acelaşi registru, poetul ştie să diversifice fondul ideatic şi consistenţa substanţei poetice, folosindu-se de un limbaj ce abundă în combinaţii de cele mai multe ori insolite, chiar dacă dominate de simplităţi evidente, nu de simplisme deranjante. Cartea, din acest punct de vedere, are o unitate susţinută de cele trei paliere, gândite ca o adevărată arhitectură interioară într-un peisaj dacă nu exotic măcar din altă lume, reală şi mitologică. Caii din Perugia sunt tropii pe care Paul Gorban i-a înhămat la o caretă de lux. Gellu DORIAN În 2004, când campania editorială „Votaţi literatura tânără” a lansat puternicul val de tineri prozatori, am crezut că s-a cam terminat cu „poezia la Iaşi” şi poate nu doar aici. Însă poezia nu se lasă! Era doar ascunsă precum ghioceii sub zăpadă şi avea să izbucnească sub chipul unui nou val liric, la fel de bogat şi exuberant precum cele apărute de la 1980 încoace. Cumva simbolic, ca un fel de vârf de lance, în acelaşi an, debuta Paul Gorban, cu volumul Primul val. În timp, s-au adăugat valului George Serediuc, Matei Hutopila, Andrei Creţu, strămutat la Bacău, şi destui alţii. Dacă debutul a fost unul relativ timid, volumele următoare – Pavilioane cu ruj din 2010 şi Submarinul Karmei din 2011 – aveau să confirme un poet cu un puternic talent nativ, cultivat şi imaginativ. Cred însă că Paul Gorban a trecut, cu volumul de faţă – superb titlu, Caii din Perugia –, la un alt nivel, a atins maturitatea lirică deplină.

50 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

Cred că, de acum, nu mai este cale de întoarcere! Mai bine decât în oricare din cărţile anterioare, în această carte, sunt excelent puse în valoare câteva din dimensiunile esenţiale ale acestei poezii – amprenta prozastică a cotidianului, tendinţa spre meditaţia de coloratură lirică, o anume propensiune către „exotism”, nu în sens strict geografic. Aceste dimensiuni se manifestă când aglutinat, când în fuziune, ceea ce aduce un binevenit aer de diversitate stilistică. Paul Gorban şi-a găsit bine drumul în poezie, îi doresc să şi-l păstreze cât mai drept de acum încolo! Liviu ANTONESEI În jurul unui element de bestiar fabulos aproape uitat astăzi, Paul Gorban coagulează fantasme (post) oedipiene, nostalgii biografice, reverii culturale, chiar şi reflecţii internautice. Indiferent dacă este sau nu tratat cu obişnuitele cerneluri suprarealiste ori expresioniste, amestecul se recomandă drept forfotă intimistă autentică: „N-am fost niciodată atât de implicat/ în inima mea”, ne anunţă cu sfiiciune onestă poetul, după care îşi înscenează viziunile similionirice complicate, când delectabile, când neliniştitoare, când gracile, când ponderoase. Dar chiar şi în cazul în care faţa aurorală a lirismului său se crispează deprimist, pânza freatică a discursului nu răbufneşte la suprafaţa poematică decât aburi mirosind a tămâie… Emanuela ILIE Poezia lui Paul Gorban este doldora de întâmplări şi de cuvinte, fiindcă e scrisă cu bucurie şi din plăcere. Tocmai de asta cartea sa are vitalitate şi emană o energie literară precum puţine „surate” o fac. E o poezie ca un pahar cu vin sec, roşu: chiar în timp ce îl bei, te tonifică, te tulbură, te revigorează. Lucrează cu spor în inima şi în mintea ta. Gorban e autentic, nu se chinuie să-şi găsească vorbele şi să le stoarcă, apoi, până iese din ele un lirism uscăţiv, căznit, ce abia se... ţine în viaţă. Iată că poezia poate să nu fie doar tristă, plângăcioasă, lividă la faţă şi cu ochii băgaţi în fundul capului, ci este şi ca o herghelie de cai liberi şi puternici. Robert ŞERBAN

www.zonaliterara.com

Avatar

Paul Gorban Problema eticii în istoria filosofiei. De la Aristotel la Zygmunt Bauman S

e spune că în postmodernism omul va fi ori moral, ori imoral, că îşi va coordona existenţa în baza unor principii etice sau că se va lipsit total de acestea pentru a locui în lume. Cert este că, o spunem de la început, omul, mai ales în societatea contemporană, trăieşte mai mult ca oricând probabilitatea pluralităţilor culturale, care vin înaintea lui să-i satisfacă, pe de o parte, gusturile şi nevoile inimii iar, pe de altă parte, să-l situeze între/lângă ceilalţi. În acest material ne-am propus să ne îndreptăm atenţia asupra aspectelor etice ale postmodernismului. În acest sens, aducem în discuţie poziţia unor importanţi filosofii, sociologi sau literaţi care au contribuit cu lucrările lor la dezvoltarea problemei. Între aceştia, considerăm că o contribuţie esenţială a avut-o Zygmunt Bauman a cărui lucrare, Etica postmodernă prezintă, în fond, punctul nostru de rezistenţă în argumentarea ideilor. A analiza problema eticii într-o anumită perioadă culturală, istorică sau într-o anumită societate nu prezintă o noutate, însă a analiza dispoziţia moralităţii în acea cultură, ar putea naşte interes. Bunăoară ne putem duce până la Sf. Augustin1 sau până la Aristotel care în a lui Etica 1 Poziţia lui Augustin este una creştină, în care omul este învăţat că datorită libertăţii cu care a fost înzestrat de către natura divină poate alege să facă bine celuilalt, să se ferească de rău. Acest bine reprezentând, în fond, un bine pentru sine, care îi garantează mântuirea, aşezarea în rândul îngerilor. Dar până acolo omul este ispitit, se descoperă într-o lume în care este mereu pus în luptă cu răul (care vine din exterior, Diavolul, luând chipuri şi măşti multiple). Astfel morala creştină vorbeşte despre sacrificiu şi virtute. Dacă sacrificiul lui ţine de poziţionarea lui în

www.zonaliterara.com

luptă cu răul, virtutea arată puterea de a rezista, de a nu cădea în ispită; pe de altă parte, ea poate fi caracterizată de milostenie faţă de aproape (implicit în numele divinităţii). În fond, ne învaţă Augustin: „Diavolul nu ispiteşte doar prin pofte, ci şi prin teama de a vorbi de rău, de durere şi chiar de moarte. Dar tot ce va pătimi omul pentru numele lui Cristos şi pentru speranţa în viaţa veşnică şi tot ce va suporta el stăruind îi vor aduce mare răsplată deoarece, dacă va ceda în faţa diavolului, va fi osândit împreună cu el. Dar faptele de milostenie împreună cu smerenia pioasă îl fac pe Dumnezeu să îngăduie ca robii lui să fie ispitiţi mai mult decât pot duce”. Vezi Augustin, Prima Cateheză, traducere rom. de George Bogdan Ţâra, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 167. Pe de altă parte, filosoful danez Søren Kerkegaard, considerat ca fiind unul dintre gânditorii care au tras un semnal de alarmă cu privire la eradicarea dimensiunii transcendentale a vieţii omului în faţa noilor provocări ale modernităţii, analizează un caz singular din Biblie, în care problema eticii capătă dimensiuni cu totul şi cu totul neaşteptate. Astfel, Kerkegaard, analizând momentul biblic în care Dumnezeu îi cere lui Avram să-şi sacrifice fiul, constată că etica are o structură ierarhică, existând, aşadar grade de valori morale ce pot fi atribuite diferitelor fapte umane. Astfel, în raport cu gradul pământean (individual), există unul universal. Astfel, este posibil, sugerează filosoful ca un act reprobabil la un anumit nivel etic să fie acceptat la un nivel etic superior. Acesta din urmă, spune Kerkegaard, este divin. Deci, putem spune că Avram, chiar dacă în planul eticului individual încălca o lege morală (a nu ucide), îşi raporta existenţa la eticul divin: „Eticul luat în sine este universalul, şi ca universal el se aplică tuturor, ceea ce, pe de altă parte, mai poate fi exprimat prin faptul că se aplică în fiecare clipă. (…) Eticul este ca atare universalul, aşadar divinul. De aceea omul e îndreptăţit să afirme că în fond orice datorie este datorie faţă de Dumnezeu. Dar dacă nu poate spune mai mult, atunci afirmă imediat că, propriu-zis, eu nu am nici o datorie faţă de Dumnezeu. Datoria devine datorie prin

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 51

nicomahică arată că problema eticii gravitează în jurul naturii şi mijloacelor de realizare a Binelui suprem, instituit ca scop (τελος) absolut, spre care tinde totul. Dar, stagiritul nu se referă la Binele în sine, abstract şi transcendent, profesat de platonicieni, faţă de care îşi arată dezacordul, ci de binele (scop) realizabil în practică, accesibil omului. Stagiritul insistă asupra faptului că acest bine-scop, „principiu prim” de ordin moral, este operabil, adică ceea ce omul are destinaţia de a realiza prin acţiunea practică, al cărei obiect este contingentul. Dată fiind însă multitudinea scopurilor urmărite de activităţile umane şi ierarhia lor, echivalenţa binelui suprem cu scopul suprem pune problema identificării (naturii) acestui bine-scop iar, pe de altă parte, se cere să se stabilească o ştiinţă ce trebuie să coordoneze acţiunea morală în vederea atingerii lui. În acest sens, Aristotel conchide că politica este ştiinţa care se bucură de cel mai înalt grad, deoarece în ea îşi dobândesc prestigiul celelalte ştiinţe ale omului. Odată ce s-a stabil că politica îndeplineşte condiţiile pentru a cerceta natura binelui, stagiritul face să intervină raportul dintre etic şi politic, transpunând pe alt plan cunoscutul raport dintre stat şi individ, dintre om şi cetăţean, dintre binele individual şi cel al colectivităţii. Întrucât politica (ni se arată în 1094b) „serveşte de celelalte ştiinţe (practice) şi, mai mult, ea stabileşte prin legi ce trebuie făcut şi ce trebuie interzis, se poate spune că scopul ei le îmbrăţişează atât de cuprinzător pe cele ale celorlalte ştiinţe, încât acesta poate fi considerat binele uman prin excelenţă. Pentru că, deşi acest bine este acelaşi şi pentru fiecare individ în parte, şi pentru cetate în ansamblul ei, este evident mai important şi mai desăvârşit să iei asupra ta răspunderea şi salvarea binelui cetăţii; fără îndoială, este de dorit să faci binele şi unui singur om, dar mai frumos şi mai înălţător e să-l înfăptuieşti pentru un popor întreg sau pentru o cetate”.2 Definind omul ca fiinţă socială, Aristotel nu face decât să arate că acesta îşi actualizează capacităţile „doar şi prin societate”. Astfel, în cadrul polisului omul are capacitatea realizării unui ansamblu de valori apte să dea semnificaţie virtuţii. Punerea în relaţie a virtuţilor umane, în scopul realizării binelui suprem, duce la ceea ce filosoful numeşte eudaimania adică, fericire. Fericirea aşa cum apare ea la Aristotel, atrage atenţia Stella Petecel, în prefaţa Eticii…, poate fi considerată suprema frumuseţe, binele suprem şi totodată referinţă la Dumnezeu, dar în datoria însăşi eu nu intru în relaţie cu Dumnezeu. Astfel e o datorie să-ţi iubeşti aproapele. (…) Credinţa este pasiunea cea mai înaltă dintrun om”, în Søren Kerkegaard, Frică şi cutremur, traducere rom. de Leo Stan, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 109, 126, 192. 2 Aristotel, Etica nicomahică, traducere rom. de Stella Perecel, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 8.

52 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

suprema plăcere, într-o unitate inseparabilă, dar esenţa acesteia este strâns pusă în relaţie cu activitatea sufletului conformă cu virtutea.3 Antropologia aristotelică, în comparaţie cu cea platoniciană, recunoaşte imanenţa universalului uman,4 în care se arată că valorile supreme ale umanului sunt concepute nu prin modelul platonician al Omului-în-sine transcendent, ci mai curând, în raport cu viaţa reală, de cetate, singura în care este posibilă, atrage atenţia I. Banu, transformarea determinărilor esenţiale ale fiinţei umane în valori eficiente.5 Fiind prin natura sa o fiinţa socială, omul, prin virtuţile pe care le are (sau le dobândeşte) şi le pune în slujbă, aspiră către fericire (ca scop în sine). „Un asemenea scop pare să fie fericirea: pe ea o dorim totdeauna pentru sine şi niciodată pentru altceva, pe când onoarea, plăcerea, inteligenţa şi orice virtute le dorim atât pentru sine (…), cât şi de dragul fericirii, pe care credem că, prin intermediul lor, am putea-o atinge” (1097b).6 Dar Jonathan Barnes, unul dintre cei mai avizaţi interpreţi ai operei aristotelice observă că, pe bună dreptate, eudaimonia nu se referă la o stare mentală de euforie, aşa cum ar sugera cuvântul fericire, ci mai curând a fi eudaimōn înseamnă a prospera, a avea o viaţă împlinită, astfel încât legătura ce se stabileşte între eudaimonia şi fericire este indirectă.7 Iar, dacă mergem din nou pe textul aristotelic, vom fi tentaţi să-i dăm dreptate interpretului său deoarece, de vreme ce stagiritul spune că eudaimonia, fericirea este o activitate a sufletului în conformitate cu virtutea, iar dacă virtuţile sunt mai multe, în acord cu cea mai bună şi mai desăvârşită (1098a15)8, atunci această activitate sugerează că e vorba despre faptul de a prospera, care îl implică pe cel de a face, ceea ce este contrar cu faptul de a se afla într-o anumită stare. Interpretul lămureşte: „A spune că eudaimonia vizează sufletul (sau animatorul) înseamnă a spune că prosperitatea umană necesită exercitarea anumitor facultăţi care definesc viaţa; în particula, o persoană nu poate prospera ca fiinţă umană până ce nu 3 Idem, p. IX. 4 Universabilul nefiind pentru Aristotel un rezumat sau o sumă de experienţe, ci limita (punct de echilibru) în care acestea se stabilizează, trecerea de la particular la universal se prezintă ca o progresie de la infinit spre finit, numai finitul fiind cognoscibil; P. Aubenque analizând în profunzime această problemă, conchide că, dacă înţelegem prin individual ceea ce este perfect determinat, atunci universalul este cel ce va poseda adevărata individualitate. Vezi nota 24 din Aristotel, Etica nicomahică, ed. cit., p. VII. 5 I. Banu, Sistemul filosofic al lui Aristotel, Ed. Universităţii Bucureşti, 1977, pp. 217-225. 6 Aristotel, Etica nicomahică, ed. cit., p. 16. 7 Jonathan Barnes, Aristotel, traducere rom. de IoanLucian Muntean, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 130. 8 Aristotel, Etica nicomahică, ed. cit., p.18.

www.zonaliterara.com

poate exercita anumite facultăţi omeneşti. (…) A prospera înseamnă a realiza în mod excelent sau foarte bine anumite lucruri”.9 Însă, chiar şi a practica fericirea este dacă vreţi, o virtute. Către aceasta, aşa cum o spune însuşi filosoful, toţi oamenii aspiră. Dar, totuşi, nu este dată oricui. Ea este dată oamenilor de către zei, motiv pentru care este considerată între bunurile omeneşti ca fiind cel mai preţios. Iată, în acest sens şi fragmentul în care stagiritul vorbeşte clar despre prosperitate: „Căci pentru fericire este nevoie, aşa cum am mai spus, de o virtute perfectă şi de o viaţă la fel. Aceasta pentru că multe schimbări şi felurite întâmplări intervin de-a lungul vieţii şi nu este exclus ca omul cel mai prosper să cadă la bătrâneţe în cele mai mari nenorociri, aşa cum se istoriseşte în epopei despre soarta lui Priamos; iar pe cel ce a avut parte de o asemenea soartă şi a sfârşit întrun mod atât de lamentabil nimeni nu l-ar putea socoti fericit” (1100a5).10 Mai încolo, stagiritul va spune că fericirea este cea mai conformă cu virtutea, virtutea cea mai înaltă, iar aceasta este, se înţelege, filosofia. Căci filosoful (sau omul angajat în politică) duce o viaţă serioasă, mult superioară, care nu presupune petreceri sau jocuri. Intelectul, potrivit gândirii aristotelice, fiind şi el ceea ce avem mai elevat în noi poate conduce la fericire, deoarece dintre obiectele cognoscibile, cele ale lui sunt cele mai înalte. Aici Aristotel are în vedere virtutea contemplării, care nu este dată sclavului. Acesta este un element divin, deci superior compusului uman. În acest sens, cel care are această virtute va realiza activităţi mult superioare faţă de ceilalţi. Altfel spus, dacă intelectul este ceva divin, atunci şi viaţa umană este divină, motiv pentru care Aristotel zice: „s-ar putea chiar că acest ceva divin este fiinţa însăşi a fiecăruia dintre noi, din moment ce el reprezintă ceea ce natura umană are mai nobil şi mai elevat. Ar fi deci o absurditate ca omul să nu dorească viaţa care-i este proprie, ci pe cea a altuia. (…) în consecinţă, pentru om, acest lucru este viaţa în conformitate cu intelectul, dacă e adevărat că intelectul este, în gradul cel mai înalt, omul însuşi. Acest mod de viaţă este deci şi cel mai fericit”, (1178a5).11 Putem spune că elevul lui Platon, Aristotel cu a lui Etica… ne oferă o adevărată teorie (disciplină) despre cunoaşterea acţiunii, în care punerea în relaţie a virtuţilor, a legilor morale, duc, în cele din urmă, la fericire. Totuşi, trebuie să remarcăm că aceste teorii, pe care le putem numi etice12 sunt diferite de cele moderne, de natură hegeliană, kantiană sau utilitariste, şi asta pentru

că ele ne oferă modelul unei înţelepciuni practice, utile pentru a ne forma caracterele şi dezvolta structura contemplativă (care ne face să înţelegem fenomenele morale ale lumii), în comparaţie cu cele moderne care urmează modelul logicomatematic de construcţie teoretică, modelul ipotetico-deductiv sau, mai nou, în configuraţia postmodernismului, modelul deconstrucţiei. Se cuvine să spunem câteva cuvinte despre ideile privind etica lui Benedict Baruh Spinoza, idei cu privire la problema libertăţii şi a fericirii. În acest sens J. B. Schneewind în cercetările lui asupra filosofiei morale moderne îl apropie pe Spinoza de Malebranche, deoarece ambii gânditori susţin ipoteza potrivit căreia scopul omului pe pământ este să atingă perfecţiunea, adică dobândirea unei cunoaşteri echivalente cu ceea ce cunoaşte Dumnezeu, lucru greu de realizat de acela care nu este un aristocrat al spiritului: „Ca gândire Dumnezeu este cunoaşterea infinită a universului sesizat în toată complexitatea şi necesitatea sa şi incluzând, într-un mod adecvat, chiar şi gândurile incomplete şi fragmentare care constituie atributele minţii noastre. Pe lângă că este infinit, Dumnezeul lui Spinoza este şi etern, este cauza tuturor lucrurilor şi cunoaşte toate lucrurile. Este activ şi generează toate esenţele, ca şi toată existenţa. (…) în concepţia lui Spinoza, Dumnezeu nu acţionează în vederea vreunui scop. Spinoza nu spune pur şi simplu, aşa cum o face Descartes, că nu putem cunoaşte intenţiile lui Dumnezeu, ci pretinde mai degrabă că lumea, care este Dumnezeu sau Natura, îl exprimă cu totul pe Dumnezeu şi, concomitent, este lipsită în sine de valoare sau intenţie (…) Lumea, aşa cum este dată de Dumnezeu, nu conţine nimic din prejudecăţile noastre despre bine şi despre rău, despre merit şi despre păcat, despre laudă şi despre ocară, despre ordine şi despre dezordine, despre frumuseţe şi despre urâţenie.”13 Este cunoscut faptul că, gnoseologia spinozistă este strâns legată de teoria filosofului olandez cu privire la afecte şi pasiuni. În acest sens, filosoful numeşte afect atât starea sufletului omenesc care are anumite idei, cât şi starea corpului omenesc legată de acestea. Altfel spus, afectul este, în acelaşi timp, o stare sufletească şi una corporală, în care sunt concretizate stări umane: „Numesc sclavie neputinţa omului de a-şi înfrâna afectele; căci omul supus afectelor nu mai este stăpân pe sine, ci este stăpân pe soartă, cu atâta putere, încât adesea este constrâns, deşi vede binele, să urmeze totuşi mai răul.”14 În ceea ce priveşte o definiţie a binelui şi a răului, filosoful numeşte „bine ceea ce ştim sigur că ne

9 Jonathan Barnes, Aristotel, ed. cit., p. 131. 10 Aristotel, �����������Etica nicomahică, ed. cit., pp. 22-23. ��Idem, p. 256. �� ������������������ Valentin Mureşan, Comentariu la Etica nicomahică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 343.

�������������������� J. B. Schneewind, Inventarea autonomiei. O istorie a filosofiei morale moderne, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pp. 296-297. �������������������������� Benedict Baruh Spinoza, Etica, traducere rom. de Al. Popescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 215.

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 53

este folositor. Dimpotrivă, numesc rău ceea ce ştim sigur că ne împiedică să ne bucurăm pe deplin de un bine oarecare”.15 Spinoza subliniază că omul nu-şi poate anula afectele şi pasiunile, tot aşa cum, nu poate împiedica acţiunile legilor naturii. Mai mult, existenţa acestor afecte şi pasiuni reprezintă un argument solid pentru a înţelege că omul este, el însuşi, parte a naturii, motiv pentru care el nu poate fi liber: „Nu se poate ca omul să nu fie o parte a naturi şi să nu sufere alte schimbări decât acelea care pot fi înţelese numai prin natura lui şi a căror cauză adecvată este el”.16 Titus Raveica, istoric al filosofiei, apreciază cu eleganţă că în ideile filosofului olandez dorinţa, bucuria şi tristeţea sunt cele trei afecte primare din combinarea cărora rezultă toate celelalte.17 Spinoza arată, pe linia lui Aristotel, că omul este o fiinţă socială, implicat în circuitul naturii în acelaşi timp, dar şi în societate. El reprezintă astfel, un întreg în cadrul unui sistem de organizare, cum este comunitatea, în timp ce, separat de aceasta este o verigă slabă, aflată în pericol. Omul ia din natură, dar şi din comunitatea din care face parte, lucruri care îl ajută în lupta pentru viaţă dar, în acelaşi timp, el se arată afectat de o serie dintre acestea. Potrivit lui Spinoza, tot ceea ce ajută puterea de a acţiona a corpului şi puterea de a cunoaşte a sufletului produce afectul de bucurie, în timp ce, invers, tot ceea ce le frânează produce afetul de tristeţe: „Puterea unei pasiuni oarecare sau a unui afect poate depăşi celelalte acţiuni ale omului sau puterea lui, în aşa fel încât afectul să rămână persistent legat de om (…) Un afect nu poate fi înfrânat, nici înlăturat, decât de un afect contrar mai puternic decât afectul pe care vrem să-l înfrânăm.”18 Totuşi, filosoful avertizează că afectele şi pasiunile pot fi subiectul analizei raţionale ale omului, ceea ce înseamnă că odată cunoscute cauzele apariţiei, puterea lor poate să scadă sau, mai mult, pot fi ocolite. Însă, pus în faţa naturii, omul nu poate decât să constate că el însuşi este parte integrată a acesteia. Spinoza precizează că robia omului faţă de natură nu izvorăşte decât din cunoaşterea neadecvată a naturii lucrurilor. Altfel spus, pentru a avea idei clare despre natură şi lucrurile acesteia omul trebuie să se conducă după porunca raţiunii. Aflat într-o lume guvernată de principiile clare ale naturii divine, omul spinozist află că nu există liberul arbitru. Dar, subliniază Ernest Stere, negând realitatea liberului arbitru, Spinoza nu neagă totodată posibilitatea şi realitatea libertăţii umane: „În numele credinţei sale despre universalitatea necesităţii, Spinoza ��Idem, p. 218. ��Idem, p. 221. 17 ��������������� Titus Raveica, Istoria filosofiei moderne, vol. II, Ed. Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2005, pp. 118-196. 18 ������������������������� Benedict Baruch Spinoza, op. cit., p. 223.

54 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

va respinge atât teoria liberului arbitru cât şi finalismul providenţialist. Dacă o piatră aruncată ar avea conştiinţă de mişcarea ei şi de tendinţa de a persevera în mişcare, s-ar considera liberă; ea ignoră impulsul care a declanşat mişcarea. Un proces analog are loc în conştiinţa umană: sub imperiul unei pasiuni omul se crede liber şi iluzia e cu atât mai acceptată cu cât impulsul e mai puternic.”19 Preocupat de problema statului şi a vieţii sociale, filosoful olandez dezvoltă o adevărată teorie socială. În acest sens, ca şi Th. Hobbes, filosoful consideră că statul apare doar pe baza unui contract social, care prin legile pe care le promovează moderează şi frânează pasiunile şi elanurile oamenilor. În Tratatul teologico-politic filosoful subliniază că statul are misiunea de a-l ajuta pe om să se ghideze după raţiune, singura care, de altfel, îi poate garanta libertatea şi fericirea.20 Tot în această carte, filosoful olandez ne spune că datoria fundamentală a statului este aceea de a garanta libertatea gândirii şi a încuraja către cunoaştere. Numai în aceste condiţii un stat va fi cu adevărat liber, puternic şi demn de urmat: „Statul nu are scopul de a-i transforma pe oameni din fiinţe raţionale în animale sau marionete, ci, dimpotrivă, să facă în aşa fel încât spiritul şi corpul lor să-şi îndeplinească funcţiile lor în cele mai bune condiţii, oamenii să se folosească liberi de raţiune (…) Prin urmare, scopul statului este, de fapt libertatea.”21 Pe de altă parte, Spinoza este primul filosof modern care a realizat o critică asupra Bibliei, încercând, pe de o parte, să lămurească anumite inconvenienţe cu privire la izvoarele filologice, autori, dar şi cu privire la conţinutul ideatic al Cărţii. În acest sens, insistă asupra ideii unităţii substanţiale Dumnezeu-lume (natură) iar, pe de altă parte, delimitând domeniul de studiu filosofic de cel religios, indică ipoteza că filosofia are ca ţel descoperirea adevărului, în vreme ce credinţa vizează pietatea şi mila. Aceste preocupări îl vor determina, în cele din urmă, să proclame că în ciuda multor nelămuriri credinţa nu trebuie abandonată din sistemul social, deoarece aceasta este necesară celor mulţi, care nu sunt înzestraţi cu harul înţelepciunii, care nu pot dobândi virtutea supunerii doar prin raţiune, având astfel nevoie de pilde şi modele. Dar, pe de altă parte, aceste preocupări ne arată că Etica filosofului olandez se intersectează în două direcţii din care una priveşte natura sociabilităţii şi a convieţuirii în comun în timp ce, ���������������� Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, vol. II, nota 8, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 164. ��������������������������� Benedict Baruch Spinoza, Tratatul teologico-politic, traducere rom. de I. Firu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 34. ��Idem, p. 297-298.

www.zonaliterara.com

cealaltă priveşte natura individualistă. Prima este întâlnită în mod deosebit la majoritatea oamenilor, în timp ce, a doua este întâlnită mai mult la aceia care caută să se izoleze, în vederea cunoaşterii adevărate, este cazul călugărilor sihastri sau a filosofilor şi profeţilor. „În adevăr, de exemplu, dacă se unesc doi indivizi care au cu totul aceeaşi natură, ei vor alcătui un individ de două ori mai puternic decât fiecare în parte. Aşadar, omului nimic nu-i este mai folositor decât omul. Oamenii, vreau să spun, nu pot dori nimic care să fie mai de preţ pentru menţinerea existenţei lor, decât ca toţi să se potrivească, în toate, în aşa fel, încât sufletele şi corpurile tuturor să fie ca un singur suflet şi un singur corp şi, cu toţii împreună, pe cât posibil, să caute ceea ce este folositor tuturor. De unde rezultă că oamenii pe care îi conduce raţiunea, cu alte cuvinte oamenii care caută folosul propriu conduşi de raţiune, nu doresc pentru ei nimic din ceea ce n-ar dori şi pentru ceilalţi oameni, şi astfel ei sunt drepţi, de bună-credinţă şi cinstiţi”.22 Hegel abordează şi el problema eticului în lume,23 arătând că, de vreme ce raţiunea este spirit şi conştientă de lume ca fiind ea însăşi, esenţa ei este în realitate o substanţă etică, ceea ce arată în fond că, Spiritul este realitatea etică. Spiritul, fiind substanţa şi esenţa universală, identică sieşi, este baza şi punctul de plecare al acţiunii tuturor, este scopul şi ţelul lor, ca fiind însinele gândit al oricărei conştiinţe-de-sine. Spiritul, ca substanţă este cel ce se produce prin fapta tuturor şi a fiecăruia, ca fiind identitatea şi unitatea lor, este opera universală. Altfel spus, ca substanţă spiritul este identitatea cu sine în timp ce, ca fiinţă-pentru-sine substanţa, arată Hegel, este esenţa dizolvabilă, care se sacrifică, în care fiecare îşi împlineşte opera, îşi ia partea din fiinţa universală. Hegel subliniază posibilităţile dialectice a spiritului. Astfel, spiritul este conştiinţă în genere întrucât reţine momentul în care îşi este realitate obiectiv existentă şi face abstracţie de faptul că această realitate este propria sa fiinţă-pentru-sine, în timp ce, din contră, dacă el reţine ferm că obiectul său este fiinţa sa pentru sine, atunci el este conştiinţăde-sine. Dar, atenţionează filosoful german mai departe, spiritul este conştiinţa care are raţiune, adică are obiectul ca fiind în sine raţional. Spiritul privind în sine, el priveşte către raţiunea reală, care în fond, este lumea lui, adevărul lui, este esenţa etică reală. Având puterea de a privi în/ către realitatea sa, în/către opera sa, în/către adevărul său, şi întrucât el este adevărat nemijlocit, atunci, arată Hegel, este viaţa etică a unui popor -, individul, care este o lume. Fiind viaţă etică, spiritul (individul) trebuie să înainteze către conştiinţă, trebuie să depăşească frumoasa viaţă etică şi să ajungă la cunoaşterea lui însuşi. Însă 22 Benedict Baruh Spinoza, Etica, ed. cit., p. 231. ��������� Hegel, fenomenologia spiritului, traducere rom. de Virgil Bogdan, Ed. IRI, Bucureşti, 2000, pp. 253-255.

www.zonaliterara.com

până acolo el trebuie să treacă printr-o serie de formaţii, care sunt şi ale lumi, nu numai ale conştiinţei. De aici, Hegel ajunge să spună că: „Lumea etică vie este Spiritul în adevărul său; în felul în care el ajunge la început la cunoaşterea abstractă a esenţei lui, viaţa etică (Sittlichkeit) decade în universalitatea formală a dreptului. Spiritul, scindat acum în el însuşi, trasează în elementul său obiectiv, ca într-o realitate dură, una din lumile sale, domeniul culturii; şi, opus ei, în elementul gândului, lumea credinţei, domeniul esenţei. Ambele lumi însă, sesizate de către Spirit, care din această pierdere a lui însuşi se întoarce în sine, sesizate de concept, vor fi aruncate în confuzie şi revoluţionate prin privirea-interioară (Einsicht) şi prin răspândirea acesteia , iluminismul, şi domeniul împărţit şi răspândit în ceea ce e dincoace şi dincolo se reîntoarce în conştiinţa-desine, care, acum, în moralitate, se sesizează ca fiind esenţialitatea şi sesizează esenţa ca Sine real, nu-şi mai situează lumea ei şi temeiul ei în afara sa, şi lasă ca totul să se stingă în ea şi este, ca conştiinţă morală (Gewissen), spiritul cert de el însuşi”.24 Desigur, limbajul hegelian nu este uşor accesibil; filosoful german nu are talentul lui Novalis sau al lui Schlegel, dar cu Fenomenologia spiritului, filosoful nu face decât să arate că omul şi natura sunt momente ale spiritului universal. El descoperă în lumea spiritului o ordine la fel de strictă ca aceea din natură. Diferenţa între om şi natură, apare la Hegel prin faptul că primul este situat mai aproape de spirit, motiv pentru care are şansa de a se ridica până la înălţimea acestuia. Însă acesta este împiedicat de natura însăşi sau de ceea ce este natura în propria sa fiinţă. Din această perspectivă, arată hermeneutul român, Nicolae Râmbu, Fenomenologia spiritului nu indică altceva decât ideea că învinge cine se învinge, adică cel care îşi depăşeşte condiţia (strict) naturală.25 Conştiinţa-de-sine este de fapt puterea raţiunii de a se gândi pe sine, de a-şi indica natura cunoaşterii absolute sieşi. Conştiinţa-de-sine îşi atinge satisfacţia ei numai în altă conştiinţă-de-sine, spune însuşi Hegel.26 Spiritul (polemic) al scrierilor hegeliene ne arată că filosoful este preocupat fundamental de problema raţiunii şi a ştiinţei în romantism. Bunăoară, el nu critică doar pseudoştiinţele care apăreau în ochii romanticilor drept cunoaştere suverană, ci şi concepţia romantică în sine.27 În acest sens, în subcapitolul Cugetul moral, sufletul frumos, răul şi iertarea lui din Fenomenologia spiritului ironizează o astfel de viziune. Filosoful va demonstra că sufletul nu poate fi frumos sau urât, deoarece acestea sunt categorii ale esteticii, ��Idem, p. 255. ����������������� Nicolae Râmbu, Romantismul filosofic german, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 124. 26 ������� Hegel, op. cit., p. 111. ����������������� Nicolae Râmbu, op. cit., p. 126.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 55

nu ale moralei: „În măsura în care acum spiritul cert de el însuşi, ca suflet frumos, nu posedă forţa de a-şi exterioriza cunoaşterea de sine care rămâne în el, el nu poate ajunge la identitate cu conştiinţa respinsă şi, deci, nici la unitatea intuită a lui însuşi în altul, nu poate ajunge la existenţaîn-fapt; identitatea se înfăptuieşte deci numai negativ, ca o fiinţă fără spirit. Sufletul frumos, lipsit de realitate, în contradicţia Sinele său pur şi necesitatea acestuia de a se exterioriza şi de a se transforma în ceva real, în nemijlocirea acestei opoziţii – a unei nemijlociri care este singură media şi împăcarea opoziţiei ridicate la abstracţia ei pură, şi este fiinţa pură sau pur neant –, fiind conştient de această contradicţie în neîmpăcarea ei nemijlocire, este rupt până la nebunie şi se dizolvă într-o anemie nostalgică. Conştiinţa renunţă în fapt la menţinerea dură a fiinţei sale pentru sine, dar numai spre a produce unitatea lipsită de spirit a fiinţei”.28 Ca şi alţi filosofi sau literaţi ai vremii, autorul Fenomenologiei… consideră că epoca sa îşi schimbă verbul, adică intră într-o nouă perioadă (cultural-filosofică) marcată de semnul necunoscutului. În acest sens filosoful scrie că: „nu e de altfel greu de văzut că timpul nostru este un timp al naşterii şi al trecerii la o nouă perioadă. Spiritul a rupt cu lumea de până acum a existenţei şi a reprezentării lui şi stă pe punctul de a o cufunda în trecut. (…) clătinarea, subliniază filosoful, este indicată doar de câteva simptome: frivolitatea, ca şi plictiseala, care rup din ceea ce subzistă, presimţirea nedeterminată a ceva necunoscut sunt vestitorii că altceva se pregăteşte”.29 În aceste condiţii, putem spune că Hegel defineşte momentul pozitiv al romantismului şi anunţă, aşa cum pe bună dreptate observă şi Nicolae Râmbu, orizontul unei noi ştiinţe. Imm. Kant adoptă o poziţie sceptică faţă de morală, căci aceasta apare ca o autoritate,30 astfel încât fiecare consideră legile ei ca porunci. În acest sens, filosoful german accentuează ideea că moralitatea în sine constituie un sistem, în vreme ce fericirea nu, afară de cazul că ea este distribuită exact proporţional cu moralitatea.31 Potrivit filosofului 28 ������� Hegel, op. cit., p. 384. ��Idem, p. 14. ����� În Dicţionarul de psihologie, (1971) Herder numeşte autoritatea ca fiind poziţia unei persoane într-o relaţie dintre doi sau mai mulţi indivizi, în timp ce J. M. Bocheneski arată că autoritatea ar putea fi concepută la fel de bine ca un lucru sau ca o proprietate. De altfel, J. M. Bocheneski în lucrarea Ce este autoritatea? încearcă să aducă în evidenţă o introducere în logica autorităţii, realizând astfel cercetări privind tipul acestora, printre care, desigur întâlnim şi autoritatea morală. În acest sens vezi J. M. Bocheneski, Ce este autoritatea?, traducere rom. de Thomas Kleininger, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006. ����������������� Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, traducere rom. de Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, Ed. IRI, Bucureşti,

56 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

fericirea este satisfacerea tuturor înclinaţiilor noastre, iar o pragmatică ar fi legea practică determinată de mobilul fericirii, în timp ce morala (dacă aceasta există, sugerează filosoful) este ceea ce nu are alt mobil decât demnitatea de a fi fericit. În acest sens, pragmatica indică ce trebuie să facem pentru a avea parte de fericire, în timp ce morala ordonă cum trebuie să ne comportăm pentru a fi demni de fericire. Altfel spus, Kant indică faptul că pragmatica „se bazează pe principii empirice; căci altfel decât prin experienţă eu nu pot şti nici care sunt înclinaţiile ce vor să fie satisfăcute, nici care sunt cauzele naturale ce pot produce satisfacerea lor”, în timp ce morala (legile morale) „face abstracţie de înclinaţiile şi de mijloacele naturale de a le satisface şi consideră numai libertatea unei fiinţe raţionale în genere, şi condiţiile necesare, fără de care nu ar putea fi armonie, după principii, între această libertate şi distribuirea fericirii, şi deci ea poate cel puţin să se bazeze pe simple Idei ale raţiunii pure şi să fie cunoscută a priorii”.32 Ca şi la Hegel, la Kant fericirea şi libertatea sunt dobândite cu ajutorul raţiunii33 (pure). El admite că există legi morale pure care determină complet a priori purtarea, adică folosirea libertăţii unei fiinţe raţionale, că aceste legi poruncesc absolut, fiind astfel necesare în toate privinţele. „Raţiunea pură conţine deci, ce e drept, nu în folosirea ei speculativă, dar totuşi într-o anumită folosire practică, anume cea morală, principii ale posibilităţii experienţei, anume ale unor astfel de acţiuni care, fiind conforme cu regulile morale, ar putea fi întâlnite în istoria omului”.34 În cele din urmă, analizând problema libertăţii umane în raport cu poruncile divine, filosoful din Königsberg admite că teologia morală are o folosire imanentă, aceea de a ne împlini menirea noastră în lume, adaptându-ne la sistemul tuturor scopurilor, şi nu pentru a părăsi firul călăuzitor al unei raţiuni legislatoare din punct de vedere moral pentru buna purtare în viaţă, „spre a-l lega nemijlocit de Ideea unei fiinţe supreme, ceea ce ar da o folosire transcendentală, care 1998, pp. 573-581. ��Idem, p. 574. ����� În Întemeierea metafizicii moravurilor, Kant scrie: „Conceptul unei lumi a intelectului nu este aşadar decât un punct de vedere (Standpunkt) pe care raţiunea se vede nevoită să-l adopte, dincolo de fenomene, pentru a se putea gândi pe sine însăşi ca fiind practică, lucru care n-ar fi posibil dacă influenţele sensibilităţii ar fi determinate pentru om, dar care este totuşi necesar dacă nu vrem să-i negăm omului conştiinţa sa de sine ca inteligenţă şi, prin urmare, ca o cauză raţională activă prin raţiune, altfel spus, care operează liber”. Vezi Imm. Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, traducere rom. de Filotheia Bogoiu, Valentin Mureşan, Miki Ota şi Radu Gabriel Pârvu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007. pp. 111-112. ��Idem, p. 575.

www.zonaliterara.com

însă, ca şi folosirea simplei speculaţii, trebuie să pervertească şi să zădărnicească scopurile ultime ale raţiunii”.35 Pe de altă parte, filosoful român, Anton Adămuţ arată că omul trăieşte într-un dublu orizont în care îşi exercită trei facultăţi care pot face cu putinţă cunoaşterea (şi fericirea, putem spune fără a greşi): „Că omul trăieşte într-un dublu orizont este un lucru indiscutabil. Unul, şi cel mai accesibil, este cel al lumii date unde, pare-se, două facultăţi fac totala putinţă a cunoaşterii: sensibilitatea, cu intuiţiile ei a priori şi intelectul cu categoriile lui. Celălalt, pe care-l putem numi orizont de aşteptare, orizont intenţional sau orizont al misterului, scapă total primelor două facultăţi. Problema e dacă cea de-a treia facultate – raţiunea – îl prinde şi dacă poate descifra ceva din el”.36 S-a pus de foarte multe ori întrebarea dacă teoria etică a lui Imm. Kant poate fi considerată o teorie explicativă a moralităţii sau o teorie normativă, menită să servească par excellence ca îndreptar al acţiunii? În acest sens, un răspuns elocvent îl găsim dat de Valentin Mureşan, unul dintre traducătorii şi criticii avizaţi ai filosofului. Acesta consideră că teoria imperativului categoric a filosofului german este, înainte de toate, o teorie explicativă „a felului în care se poate face o fundamentare neinductivă, a priori, a teoriei morale, în cadrul unui program de fundamentare meta-teoretică a unor largi clase de teorii ştiinţifice menit să explice posibilitatea şi inteligiilitatea legilor necesare şi universale din domeniul naturalului şi practicului”. Pe de altă parte, arată acelaşi interpret, această teorie „explică felul în care sunt posibile legile morale universale şi necesare despre care mulţi spun că există, deschizându-ne astfel un drum spre cunoaşterea constituţiei veritabile a moralului, spre structura a priori profundă a praxis-ului, ascunsă în spatele spectacolului cotidian al moralităţii comune”. Ca în cele din urmă exegetul să enunţe răspunsul categoric: „Teoria lui Kant – aşa cum apare în Întemeiere… şi în Critica raţiunii practice – e o teorie a fundamentelor a priori ale moralităţii”.37 Însă, ideile kantiene nu vor mulţumi pe toţi filosofii vremii, şi nici pe aceea care îl vor urma. Punctul slab a lui Kant este legat de idealismul filosofic care, în fond, nu s-a dovedit atât de critic, precum se spera.38 În acest sens, acelaşi filosof

român, Anton Adămuţ scrie: „Cu Imm. Kant spiritul abdică, intelectul nu poate fi speculativ şi revoluţia lui nu este una copernicană: este una catastrofică. Invazia modernă a idealismelor filosofice datorează totul lui Kant, chiar şi faptul că idealismul este, într-o cultură, simptom al îmbătrânirii culturii în discuţie, oricare va fi ea. Se ridică Anselm împotriva substanţei sau, mai curând, împotriva transformării subiectului în substanţă! Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, şi nu a fost!, a trebuit să vină un Nietzsche să spună nu!, pentru a-şi asuma sfârşitul într-un trup de om a întregii boli a spiritului de la Luther şi Descartes”.39 Putem spune acum că ne apropiem de problema fundamentală pe care am deschis-o în prima pagină a acestui studiu, anume etica şi postmodernismul. Principiile modernităţii cu privire la problema eticului sunt răsturnate sau înlocuite de noul val de filosofii elaborate în laboratoarele secolului al XIX-lea şi celui care îl urmează. Desigur, există multe argumente care ne pot arăta cum s-a ajuns aici. Bunăoară, dezvoltarea societăţilor politice, culturale şi ştiinţifice sau revoluţiile de la mijlocul secolului al XIX-lea, au contribuit la instaurarea noilor libertăţi. În acest sens apar mişcări antimoderniste care pun accentul fie pe o politică experimentală cum întâlnim în lucrările lui De Maistre, fie sunt îndreptate împotriva dogmelor. Întreaga filozofie a Luminilor este negată iar mitul bunului sălbatic este luat în râs, fiindcă omul este întotdeauna egal cu el însuşi în privinţa a ceea ce este rău – ca „om etern” sau ca „animal de pradă”. Citându-l pe Baudelaire, Antoine Campagnon arată că în perioada ce urmează secolului al XIX-lea, cea mai vizibilă şi mai simptomatică trăsătură antimodernă şi antifilozofică va fi contestarea permanentă a legii progresului, torţa obscură, cum o numeşte Baudelaire în cronica sa la Expoziţia universală din 1855: „acest felinar modern (care) aruncă beznă asupra tuturor obiectelor cunoaşterii”,40 iar în Străfulgerări scrie: „ce poate

criticat. El scrie: „Aici poate fi cauza principală a eşecului proiectului de sistem moral al lui Imm. Kant: raţiunea, fie ea şi practică, cu greu va accepta să se conformeze, definitiv, vreunor valori categorice şi să se transforme în datorie, renunţând, aşadar, la caracterul ei etic, şi devenind o raţiune dogmatică (care abia astfel se impune a fi criticată). Iată, aşadar, că nu e deloc simplă trecerea ��Idem, p. 581. de la o raţiune critică la o critică a raţiunii (fie ea pură ���������������� Anton Adămuţ, Schiţă pentru o istorie subiectivă a sau practică)”, în Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul filosofiei, traducere rom. de Ed. Fundaţiei „Chemarea”, tăcerii. Morala: eşecul unui concept, Ed. Axa, Botoşani, Iaşi, 1994, p. 61. 2005, p. 22. �� ������������������ Valentin Mureşan, Comentariu la „Întemeierea �������������������� Jacques Maritain, Reflexiuni asupra inteligenţei metafizicii moravurilor”, p. 345, în Immanuel Kant, şi asupra vieţii sale proprii, Ed. Cartea Românească, Întemeierea metafizicii moravurilor, traducere rom. de Chişinău, 1928, p. 34, apud Anton Adămuţ, Cum visează Filotheia Bogoiu, Valentin Mureşan, Miki Ota şi Radu filosofii, Ed. ALL, Bucureşti, 2008, pp. 327-328. Gabriel Pârvu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007. ���������������������� Charles Baudelaire, Exposition universelle, în Opere �������������������� Bunăoară, Ciprian Voloc ��������������������������������� remarcă, pe bună dreptate, complete, Galimard, Paris, 1975-1976, vol. II, p. 580, că proiectul de sistem moral al lui Kant poate fi uşor apud Antoine Compagnon, Antimodernii. De la Joseph

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 57

fi mai absurd decât Progresul, din moment ce omul – lucru dovedit de viaţa de zi cu zi – este întotdeauna asemănător şi egal cu omul, cu alte cuvinte se află întotdeauna în stare de sălbăticie (…) Nu este el oare omul etern, adică animalul de pradă cel mai desăvârşit?”41 De altfel, Campagnon realizează un portret al antimodernistului, despre care trebuie să spunem, încă de pe acum, nu îl putem identifica totalmente în omul postmodern, deoarece antimodernistul secolului al XIX-lea păstrează, involuntar în atitudinea lui tipul modernităţii, chiar dacă se diferenţiază de congenerii săi prin aceea că se consideră revoltat faţă de tradiţie, de valorile impuse de tradiţionalişti. Astfel, potrivit portretului realizat de Campagnon antimodernii n-ar fi alţii decât modernii, adevăraţii moderni, cei care refuză să mai fie înşelaţi de tradiţionalişti, cei care nu-şi mai fac mari iluzii cu privire la modernitate. În fond, aceştia sunt, în viziunea lui Campagnon, adevăraţii moderni, pentru că prin poziţiile lor antitradiţionale nu fac decât să pună în valoare principiile puternice ale modernităţii (târzii). Campagnon arată totuşi că moderna sensibilitate antimodernă diferă, în mod fundamental de prejudecata eternă care ia atitudine împotriva schimbării, iar situată istoric, aceasta şi-ar avea data de naştere în momentul Revoluţiei Franceze, ca ruptură decisivă şi cotitură fatală. Portretul realizat al antimodernului ne indică faptul că acesta este un seducător: „Antimodernii ne seduc. Revoluţia franceză aparţine trecutului, chiar dacă a avut nevoie de mult timp pentru a se închide asupra ei însăşi (nu înainte de 1889, sau chiar de 1989). Ea pare a nu mai avea să ne înveţe nimic, în timp ce antimodernii ne sunt tot mai prezenţi şi ni se par a fi chiar profetici. Suntem atenţi la drumurile pe care istoria nu s-a angajat. Victimele şi învinşii ne emoţionează, iar antimodernii sunt înrudiţi cu victimele istoriei. Ei întreţin o relaţie particulară cu moartea, melancolia şi dandy-ismul: chateaubriand, Baudelaire, Barbey d`Aurevilly sunt eroii antimodernităţii. Şi, din acest punct de vedere, tindem să-i vedem pe antimoderni ca fiind mai moderni decât modernii şi decât avangardele istorice: fiind, într-un anume sens, ultramoderni, ei par mai contemporani şi mai apropiaţi de noi acum, pentru că erau mai dezamăgiţi. Curiozitatea faţă de ei a sporit odată cu suspiciunea noastră postmodernă faţă de modernism”.42 Desigur, portretul antimodernistului este completat de temele şi figurile caracteristice acestuia. În acest sens, antimodernitatea trebuie înţeleasă de Maistre la Roland Barthes, traducere rom. de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu, Ed. ART, Bucureşti, 2008, p. 69. ��Idem, p. 70, apud Charles Baudelaire, Fusées, în Opere complete, ed. cit., vol. II, p. 663. ��Idem, p. 13.

58 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

nu ca neoclasicism, academism, conservatorism sau tradiţionalism, ci, aşa cum sugerează Campagnon, ca rezistenţă şi ambivalenţă a unor adevăraţi moderni. Dar pentru a descrie tradiţia antimodernistă, Campagnon trasează şase figuri caracteristice, care alcătuiesc un sistem în care se intersectează repetat. Aşadar, pentru a descrie această atitudine culturală, dacă vreţi, până la urmă, în primul rând ar trebui să arătăm figura istorică sau politică, anume: contrarevoluţia. În al doilea rând, este vorba de o figură filosofică, anume: filosofia anti-iluministă, la ostilitatea existentă împotriva filosofilor şi filosofiei secolului XVIII. Campagnon, indică faptul că ar mai fi şi o figură morală sau existenţială, care ar califica raportul dintre antimodern şi lume, caracterizată de pesimism. Aceste trei teme ale figurilor antimoderne ar fi legate de o viziune asupra lumii inspirată de ideea răului, motiv pentru care Campagnon obligă să vedem o a patra figură a antimodernismului: „Iată de ce a patra figură a antimodernismului trebuie să fie ori religioasă, ori teologică; păcatul originar face parte din decorul antimodern obişnuit”.43 Pe de altă parte, trebuie să spunem că antimodernul dobândeşte o valoare, căutând, impunându-şi canoane pe care, în cele din urmă, le numeşte estetice. Datorită acestui lucru, Campagnon arată că se impune din nou să descoperim o figură caracteristică. Aceasta ar fi sublimul. Iar, în cele din urmă, pentru că antimodernul poate fi recunoscut pe baza canoanelor impuse, dar şi pe baza tonului folosit, el are un stil, motiv pentru care, arată Campagnon, cea de-a şasea figură va fi o figură de stil: ceva ce ar putea fi numit vituperaţie sau imprecaţie. În linia acestei idei, pare că şi Theodor W. Adorno îi identifică pe aceşti antimoderni, numai că el nu îi numeşte aşa. Dacă Campagnon este preocupat să analizeze toate cel şase figuri, Adorno îşi arată mai mult interesul pentru cea de-a cincea figură arătată mai sus anume, estetica. Potrivit lui Adorno fiecare epoca îşi are avangarda sa, predispusă asaltului istoric. Astfel, supravieţuiesc istoric doar operele care cu adevărat aduc în atenţie Adevărul Noului, nu cel impus de dictatura fabricaţiei, de kitsch. În fond, subliniază Adorno, kitsch-ul nu este „aşa cum ar dori credinţa în cultură, un simplu deşeu al artei, obţinut printr-o acomodare neloială, ci stă la pândă, aşteptând ocaziile care reapar în mod constant, pentru a ţâşni din artă. În timp ce kitschul scapă ca un spiriduş oricărei definiţii, chiar şi celei istorice, una dintre caracteristicile sale tenace este ficţiunea şi astfel neutralizarea sentimentelor inexistente. Kitsch-ul parodiază catharsis-ul. Dar aceeaşi ficţiune pune de asemenea arta în drepturi”.44 Cu privire la estetica acelor antimoderni ��Idem, p. 23. ��������������������� Theodor W. Adorno, Teoria estetică, traducere rom. de

www.zonaliterara.com

despre care vorbeam mai sus Adorno spune că reprezintă de fapt profeţia Noul-ui, emanciparea Eu-lui artistic în spaţii şi condiţii neconvenţionale, demonstrează un curaj pur faţă de schimbarea canoanelor, aduce în atenţie tehnica şi procedura de realizare artistică etc. Pe de altă parte, un aspect important al esteticii antimodernismului priveşte, arată Adorno, orizontul uzual al operei de artă. În acest sens Categoria Noului a născut un conflict. El este un conflict între noutate şi durată. „Atitudinea artei contemporane faţă de tradiţie, atitudine considerată drept un deficit de tradiţie, este la rândul ei condiţionată de modificările interne ale conceptului de tradiţie. Autoritatea Noului se identifică cu cea a intelectuabilului istoric. În această măsură, el implică o critică a individului, vechiului său: aici se înnoadă relaţia dintre individ şi societate. Experienţa modernităţii spune şi mai mult, deşi conceptul, în ciuda faptului că definiţia sa este una calitativă, suferă încă de prea multă abstracţie. (…) De aceea. La Baudelaire, acolo unde modernitatea se articulează pentru prima oară din punct de vedere teoretic, ea relevă concomitent şi o faţă a dezastrului. Noul este înrudit cu moartea”.45 De ce am adus aici în discuţie problema esteticii la antimoderni? Deoarece aceasta configurează, considerăm, cel mai bine poziţia eticii în noua epocă. În artă, în literatură, dar şi în filozofie noile estetici configurează cele mai relevante chipuri ale postmodernismul. Estetica antimodernilor, precum şi celelalte şase figuri distincte ale epocii lor, scot în vedere noi credinţe despre libertate, bine şi rău, Dumnezeu, iubire, societate, om. Există un transfer al moravurilor de la epocă la alta, cum de altfel există un transfer al principiilor. Fiecare epocă, însă, în laboratoarele savanţilor sau ale filosofilor, literaţilor şi moraliştilor îşi configurează propria identitate. Epoca noastră este una a negărilor valorilor tari ale trecutului.46 Omul devine tot mai autentic, se desparte de condiţia de sclav şi devine muncitor sau întreprinzător, îşi lasă instinctele primare să-i ghideze existenţa. În acest sens, ne arată în altă parte Theodor W. Adorno, printre conceptele în care se repliază morala burgheză după disoluţia normelor sale religioase şi formalizarea normelor sale autonome, cel al autenticităţii se

află în frunte. „Dacă omului nu i se mai poate pretinde nimic angajat, atunci măcar să fie pe de-a-ntregul ceea ce este. În identitatea fiecărui individ cu sine însuşi, postulatul adevărului incoruptibil, ca şi glorificarea fapticului sunt transferate din cunoaşterea raţională în etică. Tocmai gânditorii sfârşitului de eră burgheză, promotori independenţi ai criticii, sătui de judecăţi tradiţionale şi de fraze idealiste, sunt de acord asupra acestui transfer. Verdictul contestabil al lui Ibsen asupra minciunii existenţiale, doctrina despre existenţă a lui Kierkegaard au făcut din idealul autenticităţii partea cea mai importantă a metafizicii”.47 În postmodernism, o putem spune, există greşita idee (promovată abuziv de massmedia) că a face bine, dacă eşti bogat, unui nevoiaş, arată cât de moral poate fi omul. Această imagine, am putea spune, va arăta mai curând generozitatea individului, care nu trebuie confundată cu moralitatea. Această generozitate sau, dacă vreţi, moralitate (cu ghilimelele de rigoare) fluctuează în postmodernism în funcţie de succesul aceluia care pretinde că o are. În fond, în postmodernism totul se calculează şi se pune în valoare. Astfel, fără a exagera, morala ea însăşi, înţeleasă în termenii economici, devine în postmodernism (ca şi multe alte concepte) un subiect de bursă, care fluctuează în funcţie de câştigul unor companii sau guverne. Pe de altă parte, tot Adorno arată că barbara religie a succesului din zilele noastre nu e doar imorală, ci şi necesară pentru a reveni la venerabilele cutume ale predecesorilor. „Chiar şi normele ce condamnă această alcătuire a lumii sunt fructul esenţei ei monstruase. Orice morală s-a constituit după modelul imoralităţii şi până astăzi n-a făcut decât s-o reinstaureze pe aceasta din urmă la toate nivelurile. Morala sclavilor este realmente una rea: ea este în continuare o morală a stăpânilor”.48 Dacă, totuşi privim mai cu atenţie către modernişti putem constata că aceştia, pe lângă faptul că au separat tranşant datoria de fericire, concepând virtutea în antiteză cu interesul personal, au inventat în materie de moralitate obligaţia pură răsplătită de virtutea în sine şi nimic mai mult.49 În acest sens, Gilles Lipovetsky scrie: „A-ţi sfâşia inima pentru a-ţi face datoria (Rousseau), eliberarea acţiunii morale de orice motivaţie sensibilă (Kant), promovarea religiei dezinteresate a umanităţii (Comte), datorie a abnegaţiei absolute (Victor Cousin), obligaţie Andrei Corbea, Gabriel H. Decuble şi Cornelia Eşianu, de a te dărui trup şi suflet măreţiei istoriei Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006, pp. 339-400. sau naţiunii: afirmarea dreptului la fericire al ��Idem, pp. 33-34. omului a avut ca revers idealismul exacerbat ���������������������������������������������������������� Vezi Suzi Gablik, care arată că pe de altă parte astăzi al detaşării de sine, exaltarea uitării propriei unii „artişti, imaginându-şi probabil că a venit vremea persoane, datoria hiperbolică de a te devota pentru o detaşare hotărâtă de această antiteză forţată dintre tradiţie şi modernism, au început să abandoneze imperativul modernism de a o rupe cu trecutul şi achiziţionează stiluri vechi, de anticariat.”, în Suzi Gablik, A eşuat modernismul?, traducere de Viorel Zaicu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 171..

www.zonaliterara.com

��������������������� Theodor W. Adorno, Minima moralia, traducere rom. de Andrei Corbea, Ed. ART, Bucureşti, 2007, p. 173. ��Idem, p. 211. ���������������� Gabriel Troc, Postmodernismul în antropologia culturală, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pp. 81-82.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 59

anonim idealului”.50 În ciuda acestui fapt, epoca postmodernă se configurează pe răsturnarea impulsurilor morale moderne, înregistrând o puternică delegitimare a datoriei, a apelurilor de renunţare şi autoconstrângere. Se caută o revenire la moralitatea nesubjugată raţionalului sau legislatorului modernist, o recuperare sau re-vrăjire a lumii morale. În acest sens, fundamentele religioase sunt înlocuite cu cele laice, iar omul se angajează într-un proces de împlinire individuală a fericirii personale. Postmodernismul este un spaţiu în care echilibrul nu mai funcţionează,51 problema binelui este pusă în raporturi economice, care aduc celui care-l înfăptuieşte satisfacţie şi imagine, deci binele a devenit sursa de câştig, ceea ce este contrar principiilor morale (tradiţionale), dar se pliază pe etica postmodernistului, în care omul devenit instrument al aparatului industrial exercită în baza unor etici (dobândite) anumite operaţiuni, servicii (mecanicizate). Ieşind din biserică sau din zona sacrului postmodernistul realizează binele faţă de seamăn în condiţiile în care a face bine înseamnă a-ţi arăta bogăţia materială, care potrivit postmoderniştilor o implică pe acea a spiritului. Epoca noastră, subliniază, Zygmunt Bauman este una a ambiguităţii morale, în care pluralismul religios sau cel al guvernelor promovează ideea că fiecare individ este responsabil pentru alegerile sale. Astfel, omul este singurul care decide ce regulă respectă şi ce ignoră. Timpurile noastre, arată Bauman, sunt timpuri ale pluralismului în care opţiunile morale ne apar intrinsec şi ireparabil ambivalente, în care nesiguranţa este la ordinea zilei. Altfel spus, epoca noastră este caracterizată de criza morală postmodernă, care bineînţeles, se transformă într-o criză etică. „Vremurile noastre aparţin ambiguităţii morale puternic resimţite. Ele ne oferă libertatea de alegere de care înainte nu se bucura nimeni, dar ne şi aruncă într-o stare de nesiguranţă ce înainte nu a fost niciodată atât de agonizantă. Dorim îndrumarea pe care să ne putem baza şi în care să avem încredere, astfel încât o parte din responsabilitatea chinuitoare pentru opţiunile noastre să ne fie luată de pe umeri. Dar autorităţile cărora le putem acorda încredere sunt toate contestate şi nici una nu pare destul de puternică pentru a ne oferi gradul de siguranţă de care avem nevoie. Până la urmă, nu ne încredem în nici o autoritate, cel puţin nu avem încredere deplină în nici una şi nu pentru mult timp”.52 ��������������������� Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, Ed. Babel, Bucureşti, 1996, p. 44. ������������������ Nicu Gavriluţă, Nihil sine sacer, studiu introductiv la Mihai Nistor, Fenomenologia sacrului, Ed. Cantes, Iaşi, 1999, p. 30. ������������������ Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, traducere rom. de Doina Lică, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000, p. 26.

60 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

Alan Wolfe arată că omul a evoluat pe scara valorică de-a lungul timpului, că a ieşit din comunitatea sacră atunci când a înţeles puterea raţiunii, care în fond i-a promis când l-a aşezat în comunitatea mecanică, industrializată că îi va organiza viaţa. Potrivit lui Wolfe omul modern, cu ajutorul raţiunii, poate negocia propriile lui legi (morale). El demonstrează astfel că, sistemele filosofice şi religioase cu privire la conduita morală pot fi uşor contestate, deoarece, în ciuda prejudecăţilor morale, societatea, continua sa existenţă şi bunătatea sa au devenit posibile datorită competenţei morale a indivizilor şi nu invers. Wolfe scrie: „moralitatea e o practică negociată între cei care învaţă şi sunt capabili de dezvoltare, pe de o parte, şi o cultură capabilă de schimbare, pe de altă parte”.53 Dar filosofii s-au arătat întotdeauna preocupaţi de moralitatea umană organizată de principii, susţinută de o bază puternică, nu una în care principiile şi baza pot fi excluse. Şi totuşi, Bauman pare să-i dea dreptate lui Wolfe, când spune că zi de zi demonstrăm că putem trăi sau învăţăm să trăim într-o lume care refuză discursul filosofic cu privire la principiile morale. El arată că, în fond, acesta este chipul postmodernismului. Postmodernismul, aşa cum apare la Bauman este modernism fără iluzii sau o lume în care misterul nu mai reprezintă un străin tolerat, e o lume în care imprevizibilul şi ambiguitatea o caracterizează, în care oamenii pot face lucruri fără nici un scop explicabil sau vre-un scop rezonabil deoarece teama de vid, accentuată de programul Iluminismului, a fost slăbită şi atenuată. „Învăţăm să trăim, scrie Bauman, cu evenimente şi acţiuni nu doar neexplicabile încă, ci şi (…) inexplicabile. Unii dintre noi ar spune chiar că asemenea evenimente şi acţiuni constituie esenţa dură, imuabilă a condiţiei umane. Învăţăm din nou54 să respectăm ambiguitatea, să simţim consideraţie pentru emoţiile umane, să apreciem acţiunile fără scop sau să fără recompense calculabile.55 Acceptăm că nu toate acţiunile şi mai ales nu toate dintre cele mai importante, trebuie să se justifice şi să se explice pentru a fi demne de stima noastră”.56 Bauman subliniază că re-vrăjirea postmodernă a lumii are şansa de a se confrunta direct cu capacitatea umană morală, aşa cum este ea, nedeghizată şi nedeformată, exilată în modernism. Postmodernismul în comparaţie cu modernismul îi restabileşte drepturile 53 Idem, p. 38, apud Alan Wolfe, Whose Keeper? Social Science and Moral Obligation, University of California Press, 1989, p. 220. ��������������������������� Bauman ������������������������� se referă aici la re-vrăjirea lunii, o tentativă şi a modernităţii. ������������������������������������������������� ����������������������������������������������� Aici probabil Bauman face aluzie la programele caritabile sau cele ecologice în care individul este implicat. 56 ���������������� Zygmunt Bauman, op. cit., p. 39.

www.zonaliterara.com

şi demnitatea. Altfel spus în postmodernism moralitatea, lipsită de armura rigidă a codurilor etice – artificial construite – este re-personalizată.57 „Re-personalizarea moralităţii înseamnă revenirea responsabilităţii morale de la linia de sosire (unde a fost exilată) la punctul de plecare (unde îi este locul) al procesului etic. Înţelegem acum – cu un amestec de teamă şi speranţă că dacă responsabilitatea morală nu a fost de la început oarecum înrădăcinată în felul nostru, al oamenilor, de a fi, ea nu va apărea niciodată ulterior prin nici un efort oricât de generos sau autoritar”.58 Principala afirmaţie a lui Bauman este aceea că odată ce epoca modernă a ajuns în faza autocritică, denigratoare şi autodistrugătoare chiar, multe căi urmate anterior de teoriile etice au început, în postmodernism, să semene tot mai mult cu un drum fără ieşire, în timp ce se deschide posibilitatea unei înţelegeri noi a fenomenelor morale. Noutatea perspectivei postmoderne asupra eticii – arată Bauman – constă nu în abandonarea preocupărilor morale tipic moderne, ci mai curând, în respingerea modurilor tipic moderne de a aborda problemele morale. Altfel spus, marile teme ale eticii, cum ar fi drepturile omului, justiţia socială, echilibrul între cooperarea paşnică şi autoafirmarea personală, sincronizarea comportamentului individual şi a fericirii colective, nu şi-au pierdut actualitatea, ci doar trebuie privite şi tratate din perspectiva manierelor contemporane. Gândirea etică modernă, susţinută atât de legiuitori, cât şi de filosofi, exprima ideea că moralitatea este ceva ce trebuie conceput şi introdus în comportamentul omului, nu o trăsătură naturală a acestuia. Altfel spus modernii au încercat să exprime şi să impună, totodată, o etică unitară, atotcuprinzătoare, adică un cod coerent de reguli morale pe care oamenii pot fi învăţaţi şi obligaţi să le respecte. Aceste cod, arată Bauman, era elaborat sub stindardele gemene ale universalităţii şi fundamentului (baza), care bazat pe credinţa în posibilitatea de realizare şi în triumful final al proiectului umanist a încercat să impună reguli care să ţină şi să nu se clatine. Dar în cele din urmă, încercarea modernilor s-a dovedit a fi zadarnică, de vreme ce antimodernii au reuşit să răstoarne şi să critice valorile tradiţionale, dure ale modernităţii, construite pe principiile Iluminismului şi Idealismului (critic sau autocritic). Cu toate acestea modernismul, deşi grav rănit considera că rana va fi vindecabilă, odată ce valul revoluţionar va fi stins. Dar se pare că s-au înşelat. Omul, odată cu impunerea filosofiilor nihiliste, a descoperit în acestea libertatea maximă de exprimare a pasiunilor şi emoţiilor, mult condamnate în epoca precedentă. Ceea ce subliniază, în fond, Bauman e că gândirea 57 Idem, p. 40. 58 Idem, p. 41.

www.zonaliterara.com

şi practica morală a modernismului au fost animate de încrederea în posibilitatea unui cod etic neambivalent, neaporetic. În timp ce „ceea ce este postmodern e tocmai neîncrederea într-o asemenea posibilitate, postmodern nu în sens cronologic (nu în sensul înlocuirii modernismului, al apariţiei doar în momentul când modernismul se sfârşeşte sau moare, al transformării perspectivei moderne în ceva imposibil odată ce îşi primeşte dreptul său), ci în sensul că eforturile îndelungi şi susţinute ale modernismului au fost dirijate greşit, întreprinse prin mistificarea şi obligate (…) să-şi urmeze cursul, cu alte cuvinte, că modernismul însuşi îşi va demonstra (…) imposibilitatea, zădărnicia speranţelor şi nocivitatea lucrărilor. Codul etic simplu – universal şi solid fondat – nu va fi găsit niciodată; având aripile frânte mult prea des, ştim acum ceea ce nu ştiam atunci (…): că o moralitate neaporetică, neambivalentă, o etică universală şi obiectiv fondată este o imposibilitate practică”.59 Pe de altă parte, Bauman pe lângă ideea de a prezenta poziţia critică a postmodernismului asupra ambiţiilor moderne, sugerează câteva puncte60 care constituie reperele condiţiei morale, în perspectiva contemporană. În câteva cuvinte acestea ar fi: 1) Afirmaţiile „Oamenii sunt în esenţă buni şi trebuie doar să fie ajutaţi pentru a acţiona conform naturii lor” şi „Oamenii sunt în esenţă răi şi trebuie împiedicaţi să acţioneze pe baza impulsurilor lor” sunt false. Bauman, arată că de fapt oamenii sunt ambivalenţi din punct de vedere moral. Altfel spus, dată fiind structura primară a relaţiilor interumane, o moralitate neambivalentă este o imposibilitate existenţială. În acest sens, ne spune Bauman, nu se poate garanta comportamentul moral, nici prin contexte ale acţiunii umane mai bine concepute, nici prin motive ale acţiunii umane mai bine gândite. 2) Fenomenele morale sunt în mod natural neraţionale, nu sunt regulate, repetitive, monotone şi previzibile într-un mod care să le permită să fie reprezentate ca fiind dirijate de reguli. Din acest motiv, indică Bauman, fenomenele morale nu pot fi epuizate de nici un cod etic, deoarece etica este gândită după modelul Legii.61 59 Idem, p. 14. ���Idem, pp. 15-20. ������������������������������������������������������ În special în poziţiile contemporane creştine găsim un scepticism faţă de eticul postmodern. În acest sens relevante sunt cuvintele lui René Girard: „dacă încercăm să ne lipsim de toate interdicţiile, de limitele pe care le impuneau religiile arhaice, nu ne punem în pericol numai pe noi, ci toată existenţa lumii. Din această conştientizare s-au născut, de fapt, religiile arhaice. Noi astăzi, în schimb, ne purtăm de parcă am fi stăpânii lumii, ca şi cum am fi stăpânitorii naturii fără nicio mediere sau arbitraj, ca şi cum nimic din ceea ce facem nu ar putea avea urmări negative. (…) Oamenii, ca şi naţiunile, nu pot trăi fără o etică”, în René Girard şi Gianni Vattimo, Adevăr sau credinţă

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 61

Leonard ANCUTA, !nfernul Editura TracusArte, “Înainte de a citi alte capitole din “!NFERNUL”, am parcurs secţiunea „!NTERZIS”. Scenele erau atât de abrupte, de transparente şi de neiertătoare, încât m-am întrebat ce editor va îndrăzni să publice, chiar şi astăzi, când totul este permis, o asemenea carte. Ulterior însă, după experienţa de lectură din „!NTERZIS”, celelalte pagini ale „!NFERNULUI” mi s-a părut că descriu mai degrabă Purgatoriul, decât locul din care blestemaţii îşi strigă negrele lor poveşti. Nu, viziunile nu sunt mai puţin sumbre, doar că, treptat, în fiinţa mea cititoare a survenit un fenomen de acomodare cu grozăvia lor. „!NFERNUL” nu e pură ficţiune: el prelungeşte în imaginar întâmplări reale, cel mai adesea şocante şi abominabile, petrecute în locuri şi timpuri diferite. „O poezie neagră, o poezie dură, o poezie de granit” le leagă şi le survolează, oferindule consistenţă şi justificare literară.” Ioan Es Pop

3) Moralitatea este incurabil aporetică. Altfel spus, majoritatea opţiunilor morale se fac între impulsuri contradictorii, ceea ce înseamnă că aproape fiecare impuls moral, dacă se acţionează în totalitate pe baza lui, are consecinţe imorale (cum este exemplul dominaţia şi opresiunea faţă ce Celălalt). 4) Moralitatea nu poate fi universalizată (aşa cum o gândeau modernii). Bauman pledează împotriva vre-unei perspective deschis relativiste şi nihiliste asupra moralităţii. El ţine să precizeze că această aserţiune are un înţeles diferit, anume că se opune unei versiuni concrete a universalismului moral care, în epoca modernă, a servit doar drept o sumar deghizată declaraţie de intervenţie în vederea angajării în Gleichschaltung, într-o campanie dificilă de înlăturare a diferenţelor şi mai ales de eliminare a tuturor surselor sălbatice de judecată morală. 5) Din perspectiva ordinii raţionale, arată Bauman, moralitatea este şi trebuie să rămână iraţională. În cadrul unor sisteme (sociale în mod deosebit) autonomia eului moral este văzută ca germenul haosului şi al anarhiei din cadrul ordinii, dar impulsurile morale, punctează Bauman, oferă materia primă a sociabilităţii şi a devotamentului faţă de alţii. Societatea intervine şi indică ideea că eul moral trebuie cultivat fără a i se da frâu liber, dar controlul social al moralităţii este o operaţie complexă şi delicată care, potrivit moralistului nostru, stârneşte mai multă ambivalenţă decât reuşeşte să elimine. 6) Răspunderea morală este prima realitate a eului, un punct de plecare mai degrabă decât un produs al societăţii. Răspunderea morală reprezintă actul de autoconstituire. Iar ultimul punct identificat Bauman, 7), sugerează că în ciuda triumfului violent de genul totul merge al unor autori postmoderni, perspectiva postmodernă asupra fenomenelor morale nu dezvăluie relativismul moralităţii. Perspectiva postmodernă arată relativitatea codurilor etice şi a practicilor morale pe care ele le recomandă sau le sprijină ca fiind rezultatul îngustimii, promovate pe cale politică, a codurilor etice62 ce se pretind universale. slabă?, traducere de Cornelia Dumitru, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 35. Vezi şi Marcel Gauchet, Ieşirea din religie, traducere rom. de Mona Antohi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, carte în care autorul foloseşte terminologia ieşirea din religie pentru a caracteriza mişcarea modernităţii, tocmai pentru a evita termenii de laicizare sau secularizare. Gauchet contestă înţelegerea fenomenului religios în termeni de suprastructură: „Ieşire din religie nu înseamnă ieşire din credinţa religioasă, ci ieşirea dintr-o lume în care credinţa era structurantă, în care ea impune forma politică a societăţilor şi în care ea defineşte economia legăturii sociale”, p. 9. Vezi şi Jacques Derrida, Credinţă şi Cunoaştere. Veacul şi Iertarea, traducere rom. de Emilian Cioc, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004. ������������������������������������������������������������������������ Suntem tentaţi să spunem mai curând să vorbim despre o etică ce poate fi înţeleasă ca o teorie generală a destinului, de vreme ce putem vorbi de fenomene morale individuale. În acest sens Andrei Pleşu arată că traiectoria etică a fiecărui om luat în parte e expresia modului său de a se raporta la un concept al ordinii, trăit în extensiune universală. Pleşu ar putea fi acuzat de un comportament apropiat de cel al legiuitorilor sau filosofilor idealişti, moderni, dar de fapt el scrie: „Eticul e o răscruce: verticala ordinii cade perpendicular pe orizontala fenomenelor individuale. Întâlnirea dintre lege şi caz, expresia locală a legii sau, altfel spus, sâmburele de universalitate a cazului – iată obiectul propriu-zis al eticii. În plan existenţial, această cuplare întru câtva misterioasă dintre realitatea legii şi posibilitatea actului liber înăuntrul ei – se cheamă destin”. Altfel spus etica poate fi înţeleasă ca o teorie generală a destinului, în Andrei Pleşu, Minima moralia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 106.

62 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

Debut

Mouse Liric

Alexandra Anca Jivan Încă un dans, v-aş ruga, nu, nu aşa, ci fără picioare, Doar în zare.

Iozsi Bacsi Iozsi Bacsi îşi petrece serile în poartă, o mână grea în şold, cealaltă pe bastonul lipit cu leucoplast. Priveşte vacile umflate cum se întorc în cireadă mişcându-şi capetele mari ca pe nişte clopote şi izbind cozile cu ciucur în muşte. Iozsi Bacsi întoarce capul dupa ele până se pierd pe la vecini prin grajd, (Bălţata lui Şoani iar o greşit poarta), el işi trece palma peste frunte săltând şsor chipia şi visează la românca lui trupeşă şi ochioasă pe care a iubit-o în război de-au bătut-o taică-su cu mătura şi-au măritat-o cu un popă bătrân. Isten mai ştie ce s-o întâmplat cu ea săraca. Iarba miroase a copite şi Iozsi Bacsi s-aşează pe banca din faţă să-şi odihnească cizmele de cauciuc.

Geografie Pe cercuri în vârfuri din fire de mare şi gheare de leu mă rotesc eu. De-a lungul şi latul ţăruşii îngheaţă; platforma luceşte de vid şi-alunec pe cerul solid.

La telescop Au bătut tâmplele — se face târziu; seara se-mbracă-n ţesut arămiu de bătrâni: Ca şi prunci eram toţi păgâni, Acum, că am învăţat să ne rugăm Trişăm;

www.zonaliterara.com

Pentru elan trebuie luat răgaz De dimineaţă până la amiaz. Eu bunăoară, beau ceai numai cu scorţişoară şi asta în fiecare an; Şi seara se face noian De mereu; Şi noaptea, din nefericire, devine clişeu.

Ness de vise Pui granulele mov şi albastre în linguriţă Şi numeri până la trei; Închizi ochii când le bei; Te răstorni şi ţi se întorc hainele pe dos, desculţ, Şi dansezi imagini ca şi caimacul; Acum apare nenea cu fracul Şi cu joben, Care presară nişte polen peste ceaşca de porţelan Şi totul se reflectă-n tavan, Ca un refren.

Înapoi la serviciu într-o miercuri seara maşinile trec pe lângă furnici cărând grămezi enorme de zgomot trotuarul curge cu ciment şi oameni îmi trag pantofii după mine ca pe nişte pedepse simt greutatea unui atlas istoric apăsând dureros pe creştet meşteri microscopici îmi construiesc un şantier între gene ajung la uşă şi cheia cedează în gaura ei ca un baton de plastelină corpul mi se strecoară în camera tăcută şi se topeşte pe canapea ca untul pe o felie de pâine prăjită.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 63

Mouse Liric

Radu Vancu Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, când te lasă inima să-l visezi : „Uite aşa se face, dragul meu: când laşi capul pe pernă, creierul ţi se tulbură ca un pahar cu apă lăsat lângă mort; ţi se tatuează atunci repede pe creier un creier nou, aşa cum se tatuează imaginea mortului pe unghiuţele bebeluşului; iar creierul nou face aerul respirat să schimbe tot ce atinge pe dinăuntru în marmură: trahee de marmură, plămâni de marmură, încât în cavoul de marmură vie intră la urmă sicriul iubit, în jurul lui inima se strânge precum mâinile mamei pe fruntea copilului bolnav”. Deschizi repede ochii, Sebastian fornăie, te precipiţi prin semi-întuneric spre pătuţul cu febră mică, îi pui palma pe frunte, îi iei mânuţa, îi aduci unghiuţele aproape de ochii tăi şi înmărmureşti aşa până dimineaţă. *** Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, când te lasă inima să-l visezi : „Dragule, de socializare nici după moarte nu scapi, gura lumii macină morţii cu tot cu sicrie în moara măselelor ei, aşa că ascultă la mine, mortul se cade să aibă o viaţă personală naşpa de care să facă mişto. Ca şi la voi. Prin urmare, când zilele sunt luminate de un soare 64 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

prietenos de dimineaţa şi până târziu în miezul nopţii, încât ţi se rupe inima să faci mişto de ele, ştii că ai pus-o şi te apucă toţi dracii; însă taman când te apucă ei mai abitir, soarele prietenos fumegă ca un blitz cu magneziu – bum!, cerurile se crapă şi, în mirosul de carbid şi busuioc, corurile îngereşti intonează osanale şi tropare, un înger mai fiţos decât altul, un gay pride al ierarhiilor cereşti. Mortul n-are atunci cum să nu admită că are o viaţă personală mişto – tare i-ar mai plăcea, ce-i drept, să se jumulească unul pe altul, dragii de îngeri, să cloncăne, să se-nfoaie, să se-ncaiere sângeroşi precum cocoşii de Flandra, dar până la urmă tot o viaţă personală mişto ar fi şi asta. Aşa că tace cătrănit întruna sub soarele personal lucind peste hoitul rumen şi, în vreme ce îngerii performează paşnici şi dolofani, îşi trăieşte resemnat mic-burgheza viaţă de apoi. Gura lumii de apoi îl va râşni în moara ei de oase şi din făina dulce se va face la urmă o turtă molfăită de ceilalţi morţi cu guri ştirbe şi băloase şi fericite ca ale copilaşilor”. Peste câteva ore, în Carrefour, un mixer îţi va pulveriza stomacul când Sebastian se va repezi fericit spre iepuraşii de turtă dulce. www.zonaliterara.com

*** Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, când te lasă inima să-l visezi : „Când mă visează maică-ta, în inimă îmi înfloresc lanuri de foliculină. Spicele ţâşnesc ca nişte şrapnele afară din carne, străpung lemnăria şi, înalte cât Sebastian, îşi leagănă umbra deasă deasupra sicriului arătos ca un ghiveci cu arpagic. Cât ai clipi, inimile morţilor au o reacţie în lanţ, din toate ţâşnesc şrapnele de spice şi peste Atacama de sicrie foşnesc acum valuri din graminee de foliculină. Unde era deşert, acum e mare. Unde era inimă, acum e foliculină. Iar noi, morţii, stăm pe fundul mării, uluiţi ca nişte balene eşuate pe un ţărm peste care aerul se face deodată mare. Îngerii zboară în rotocoale peste lanuri, intoxicaţi de mireasma de foliculină în www.zonaliterara.com

floare. ca un copil care bea pentru prima dată vodcă. Apoi spicele se retrag în pământ, şrapnelele implodează. Unde era mare, acum e deşert. Unde era foliculină, acum e inimă seacă. Noi, morţii, ca nişte beţivi experimentaţi după o noapte crâncenă, ne ţinem firea, deşi carnea moartă arde pe noi de parc-ar fi vie. Însă îngerii îşi varsă maţele peste pământul gol, sute de îngeri intoxicaţi vomând sincron, puştani ingenui după o noapte la Woodstock. Şi aşteptăm cu toţii visul cum aşteptam ziua de salariu. Iar până la urmă îngerii nu vor mai borî, va arde carnea pe ei ca pe noi, nefericiţii, însă viaţa lor nu va mai fi nici ea decât valuri de foliculină & de vodcă. Unde era inima lor, va fi foliculină. Oriunde e deşert, va fi mare. Totul verde şi arătos ca un ghiveci cu arpagic.” 2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 65

Premiul revistei Zon@ Literară pentru Poezie în cadrul Festivalului-concurs de literatură „Rezonanţe udeştene”, ediţia a XVII-a, Suceava, 2012

Anastasia Gavrilovici lucruri oprite în timp tăcerile se prelungesc între coaste ca tu să-nţelegi că e mult prea frig să vorbim. şi totuşi ţi-am spus. am continuat să parazitez oraşul cu aceleaşi obsesii şi mi-am făcut din fiecare loc un culcuş care miroase greu a trup tânăr, a vise ce stau doar pe o parte. ştiu că nu o să-ţi pot explica niciodată pentru ce am venit undeva unde nu mai locuim demult. e ca spitalul din iaşi în care te mai aştept câteodată cuvintele îmi îngheaţă în gât dar tată nu e vina ta că sunt singură până-n măduva oaselor. de cele mai multe ori te văd venind din sala de operaţii cu mâinile pline de sânge. nu-ţi fie frică eu ştiu că eşti nevinovat că şi astăzi ai mai salvat nişte vieţi doar că uneori mi-ar plăcea să cred că tocmai te-ai luptat cu rănile mele şi ai încercat să-mi îndepărtezi de pe retină imaginea fetuşilor în diferite stadii, avortaţi în borcane de pe holul spitalului ca nişte mostre de viaţă oprită pe drum totuşi îţi pui mâinile mari pe umerii mei dar îmbrăşişarea îţi rămâne suspendată în aer, în mişcarea nesigură între tăcerea de azi şi restul imaginilor din copilaria la iaşi nu-i nimic tată eu nici măcar privirile nu mi le duc până la capăt uneori boala se opreşte în mine şi atârnă ca un mădular putred ce nu se mai desprinde de întreg uneori ma opresc şi eu. şi tu şi aşteptarea pentru ca îmbrăţişarea ta să mă atingă aşa ca pe o rană de care te sperii în care îmi ascund iubirea şi durerile insolubile

în oraşul nostru nu mai există iubire

Mouse Liric 66 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

de când în autogară adolescenţii se îmbrăţişează lacom printr-un zid cald de carne care le astupă gurile. altfel buzele lor şi-ar spune cele mai dulci cuvinte/ toate minciunile posibile când unii pleacă alţii trebuie să rămână să mai joace puţin teatru până cândpână târziu.

www.zonaliterara.com

noaptea, somnul curăţă asfaltul de urme de tălpi transpirate care s-au apăsat în somnul morţilor cu mizerii de toate mărimile tu caută adânc în arterele oraşului să vezi că nimic nu trăieşte aici. câteodată îţi vine să te cocoţi pe şcoală şi să priveşti cum drumul spre casă e străjuit de don juani de duzină/ cerul încă se îndură să ne dea un soare chiar dacă până la noapte oamenii vor mânji cu lumină toţi pereţii// îmi pare că pe al meu perete nu urcă niciun gândac cu aripi ce ar putea exhiba un sentiment aşa că pot să îmi întind singurătatea ca pe o piele nesfârşită în care fug câte o săptămână pe cer aici nimeni nu va scrijeli iniţiale sau alte semne niciunde. nimic nu e curat. doar copiii sunt spălaţi bine bine pe creier şi de dimineaţă până seara îşi pun păpuşile să facă dragoste. de-aceea oameni buni nu ies din casă mi-e silă de oraşulcareduhneşte de dragostea îmbâcsită care e gratis la toate colţurile astăzi cred că singurul lucru care mai vertebrează oraşul ăsta e gestul femeii care a sărutat obrazul neras al soţului asteptând-o imediat ce a intrat în maşina cu muzică veche şi miros de călătorii cu familia. de-asta stau ţeapănă pe mijlocul străzii şi nu-mi iau rămas bun/ picioarele la spinare

cealaltă nataşa îţi vorbesc despre cuvintele cu care era să otrăveşti lumea. când stăm faţă-n faţă, gurile noastre scuipă fluturi cap-de-mort într-o limbă de care ne folosim doar când vrem să ne cerem iertare de câte ori să-ţi spun că nu eşti nici măcar o omidă fiindcă strivită din tine nu va ieşi niciodată altceva decât noroi. porţi în tine un fluture bolnav pe care l-ai biciuit cu păreri de rău în zilele când singurătatea îţi urca în gânduri ca o hemoragie internă/ aici nu mai e loc pentru mângâiere aşa că mă închid între spaime. sunt o rană ce se deschide sub coasta lui Dumnezeu din care curge lumină atunci când mă rog şi urlu în somn Eli, Eli, lama sabahtani //

www.zonaliterara.com

apoi vei începe să tremuri şi să-ţi faci o cafea tare ca să nu ştie nimeni cu adevărat de ce îţi bate inima convulsiv vei încerca să scrii. vei trimite încordată un e-mail ca până la urmă să te năpusteşti asupra poemelor cu dinţii ascuţiţi de aşteptarea unei îmbrăţişări. aşa va fi azi aşa va fi şi mâine până când vor ieşi demonii din tine şi turma de porci se va arunca în mare/ ştiu. sunt vinovată de nimicul din mine care se luptă crâncen între ziduri, rănit de propriul trup. de fiinţa care scoate răul din ea abia odată la 40 de zile. atunci îmi amintesc că trebuie să fiu înviere şi să ridic noroiul cu tot cu mine. atunci îmi cer iertare că nu sunt decât cealaltă nataşa care stă de veghe la căpătâiul celei bolnave//

nepoem pentru suflet te privesc din cealaltă parte a timpului şi parcă între noi se adună prea multe cuvinte străine şi rotocoale de întuneric va trebui să mă obişnuiesc cu seninătatea unei tâmple care priveşte cuminte din sicriu fiindcă am risipit lumina şi am înăbuşit în vizuini de lup iubiri neschimbate şi friguri fără nume∕răspuns ca să creez un adăpost pentru pasărea întoarsă din marele zbor între cer şi pământ cangrena se ascunde în trupuri bătrâne. te caut acum, aşa, cu degete de monah care totuşi nu ştiu să mângâie. în beznă rătăcesc şi îmi revendic mădularele schilodite, pierdute încheg un trup şi am să vin să-ţi ţin de cald, de lumânare aprinsă cu singurătatea mea la marginea dintre prăpăstii am o orbită goală în care te-aş putea închide cu toată suferinţa ta atunci când te depărtezi şi îţi încolăceşti urletul între coastele mele sunt ani de când aştept trup lângă trup cu alţi bolnavi, orbi, infirmi în miros de carne obosită şi pustiu numărând dezamăgiri, vise, oasele anilor rămaşi în spate aici aştept să vină îngerul să tulbure apa ai putea atunci din lumina dureroasă a acelei clipe să te regenerezi suflete?

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 67

Alex Văsieş

MouseLiric

Fantefine Aproapele meu nu trebuie să rămînă unu la unu cu poezia Aproapele meu n-are de ce să creadă în ghinion n-ar trebui să existe foamete pentru aproapele meu Aproapele meu n-are de-a face cu recomandările cu evoluţia clandestină cu truda clandestină nu mai are nimic cu voluptatea de la ţară N-ar înţelege ieşirea din clasă oricare-ar fi ea dacă există un avantaj ori zone întregi de odihnă ele nu există pentru aproapele meu Nu există apă dulce nici misiunea în mijlocul cîmpului Aproapele meu n-are a face cu sperietura de toamnă aproapele meu nu trebuie să folosească dragostea ca legătură să nu se lase furat de viziune nici măcar să atace la sursă nu-i trebuie loc de parcare aproapelui meu curaj pentru vremuri întunecate sau organe superioare Nu de iubire are aproapele meu nevoie nu sex nu ordine în cap Fără lucrurile care pulsează în voie

68 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

Aproapele meu n-are de ce să fie suspicios trebuie doar să-mi maseze tălpile cînd ne aşezăm pe verandă

Fantefine 2 Stam într-o zi şi rostogoleam bila de oţel în bol cu degetele îngheţate am început să-mi masez coatele prin bluză gîndind: unde-i febra care convinge lumea bila se învîrtea încă şi mult după ce am luat mîinile de pe ea, m-am aşezat în fotoliu deasupra genunchiului o pată de lumină intrată din vreme prin fereastră Auzeam bila, cercurile înşelătoare prin acelaşi spaţiu un punct roşu tremura cum tremură libelula tîrziu în toamnă la început drept în ochi foarte repede pe bărbie apoi a rămas la frunte tot alunecînd lateral am stat nemişcat pînă cînd a dispărut lumea s-a întors de la lucruri copiii au ieşit din iarbă cînd avea să se arate din nou Eu gata cu ţigările şi conservele eu gata de saună şi după atîta timp mobilitate

www.zonaliterara.com

Copiii se afumau în spate Ştiam că nu va fi mai real şi mai violent decît pînă acum de atîtea ori încît învăţasem pe de rost cum ar putea intra fără să doară.

Fantefine 3 Era o femeie care-mi spunea întruna că la vîrsta mea se ocupa cu altfel de lucruri noaptea visam cum trece peste mine încercam să-i dau la faţă. Lucrul ăsta mă bloca şi mă apucau furnicăturile Mă trezeam cu furnicături întotdeauna înaintea alarmei. Priveam în tavan, o lăsam să sune chiar şi după ce mă ridicam din pat Cu o pungă pe faţă respiram pînă o simţeam umedă era un fel de joc unul dintre marile lucruri care se pot face cînd eşti singur şi treaz. Cu colţul ochiului urmăream schema şi tremurul ăla care mă încîntă. pînă la miezul nopţii, pentru mine şi pentru noi mîini şi picioare principii şi floricele de porumb după care liniştea să rămînă un pic mai bună. să o trimit acasă şi să o urmăresc îşi duce arătătorul la frunte Continui să mă învîrt cîteva ore pe zi cîteva ore pe terasă, slăbind ritmul sub podele voi începe o petrecere.

Fantefine 4 Ajungem încet-încet scîrbiţi unul de altul pentru că ne-am cunoscut pe asfalt şi altceva n-a mai contat Mirajul unor mişcări în iarbă la adăpost de forma în care s-ar pătrunde Din candoare şi cu huruit într-un final s-ar pătrunde. feriţi de inocenţă, cum aş vorbi oricui despre tine cum aş vorbi oricui despre ce nu mai are miză. O femeie goleşte găleata roşie în canal de departe, un puşti cu tricou man united lovind cu picioarele într-o baltă. Tot ce nu mai contează şi e mai bun pe lume. Şi e timp să ajungem în rai

www.zonaliterara.com

e timp să boxăm timp să plecăm să nu ne intereseze circul şi să ne împăcăm cu dup-amiezele care dispar. Feriţi de orice formă orice paradis plin de oferte Cît eu în vreme ocupîndu-mă cu dimineţile unele la limită, abia înfipte-n pereţi altele, rostogolite pe-asfalt, le vezi cum dispar.

Fantefine 5 Vreau să rămîn în picioare şi să te aştept Văd o alee din care s-au desprins cîteva forme o lumină care ne seamănă şi o fetiţă cu rochia deasupra genunchiului aşază florile în lăcaş Apa rezistă Dar odată cu sunetul care tremură va sosi o şi mai frumoasă femeie. Vreau să te aştept în picioare ca un fanion al revanşei şi dacă s-a înfipt un fier sub coroană e numai pt că aşa am vrut M-am convins cu interludiile şi cu uneltele - chiar dacă ţi-ai da drumul, unde-s neajunsurile pe care contez? o să apari abia după ce mă aşez şi aprind ceva cald Singura sursă la care să ne studiem ca de obicei ratările făcătoare de minuni.

Fantefine 6 Ieşi acum în stradă cine a pus tomberoanele o să le şi ascundă Lumea aşteaptă calificarea şi cine le-a montat-o va sugruma trompetele apoi erbicidatul pe creier cît mai aştept focurile îţi servesc bucăţile rele ale dimineţii dacă vrei îţi umblu la milă cine a scos începutul de seră & resturile, blindatele roşii ieşi să ne vedem puţin după ce ne-au învăţat binecuvîntat moment în care suflul cel nou va erupe se va aduna zăpadă, bîrlogul se va goli ne-am bucurat de preţuire, activităţile noastre au fost o vreme numai apropiere hai să bruscăm aceleaşi lucruri pînă-şi vor schimba forţa

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 69

Mouse Liric

Anca Mizumschi

Un fluviu la loc

  Umblam goală râzând şi sunam din bănuţii aruncaţi în cutiile de conserve goale din faţa bisericilor unde oamenii se aplecau în genunchi ca să aibă cu ce să îşi cumpere pâine sau carne. Să plecăm  de aici ai spus şi ne-am strecurat pe sub gardul cimitirului, corpurile noastre au inundat străzile ca afluenţii dunării la vărsare, si oricine putea să ia o cană de apă, să o ducă acasă, să o înmulţească, să facă un fluviu la loc, să trăiască din noi de pomană.  

Pastel subacvatic

  Camerele în care locuiesc trec una într-alta colorate ca nişte vapoare care se înalţă pe verticală apoi se desprind absente şi încep să respire singure ca nişte branhii care plutesc pe cer, se înfăşoară în jurul oraşului, mă urmăresc şi toate cartierele din viaţa mea ajung un loc unde am mai fost nişte solzi curaţi  construiţi în carne dinainte de potopul cel mare   

Moartea fără faţă

  Din când în când morţii erau frumoşi. Luminau pe dinăuntru

70 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

şi ceilalţi se mirau cine a pus atâta trudă în moartea asta care semăna cu lumânările puse noaptea în dovlecii aliniaţi pe garduri; numai că moartea asta , scobită cu un briceag moale nu avea nici nas , nici ochi, nici urechi, era unică fără faţă, aşa că niciunul dintre noi, morţii ăia frumoşi nu puteam înţelege cum ajunsesem agăţaţi de lumina noastră interioară aşa de departe până în ursa mare  

Spânzurătoarea greşită 

  Atunci când ai să cobori, ai să vezi îngerii. Ai să vezi cum stau ei aşa aşezaţi cu armata lor îngerească tăcută pe fiecare frunte aşteptând. Ai să le vezi aripile prinse în bolduri de moalele cerului în insectar   Atunci când ai să cobori ai să te apropii foarte mult pentru că stau agăţată cu capul în jos în spânzurătoarea asta greşită cu gleznele prinse într-o singură frânghie împreună cu îngerii mei care nu ştiu cine sunt

www.zonaliterara.com

Cea mai frumoasă atingere 

  Atunci când sângele ţi se scurge pe picioare trebuie să înveţi să mori sau să faci altceva, să mergi înainte încă un pas şi să îţi spui că naşterea e cel mai important lucru, că naşterea e necesară, a celorlalţi, nu a ta să te decizi să stai la coadă ca să naşti  să ai şi tu un rost al lumii tocmai acum când sângele ţi se scurge pe picioare si ştii că depărtarea e cea mai frumoasă atingere

Îngropată de vie 

  Şi dacă vezi că stau aşa cu faţa în sus fără să fac nicio mişcare, întreabă-mă câte ceva şi apoi ascultă-mă; întrebă-mă de ce tata a bătut-o pe mama înainte să mă nasc eu, şi atunci ea a umplut toate cutiile de scrisori de pe scara blocului cu pliante colorate unde făcea reclamă la uitare în numele meu, întreabă-mă de ce zidul de răsărit al casei noastre se prăbuşeşte peste zidul de apus şi nu am niciun spaţiu în care să mă pot odihni în timp ce palmele noastre cu încheieturile întoarse la spate amuţesc, întreabă-mă cum pot să ies din pământ ca Afrodita din mare şi să înfloresc sub picioarele tale îngropată de vie cu braţele tale peste mine ca nişte pepite aurifere care foşnesc

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 71

Mouse Liric

Răzvan Ţupa

zile de praf (32)luni nu e o zi e o serie de momente pentru care parcă nici nu avem timp. Şi aşa cum ne tot gândim într-o zi ne trezim târziu şi suntem gata pentru o bucurie pe care nu ştiam cum să o numim şi de-asta aproape că ne chinuia în fiecare vis în care ni s-a descoperit

(33) marţi nu am nicio speranţă şi de aceea sunt sigur că fiecare lucru pe care îl facem azi este o mică operă perfectă cum pui ceai în cană şi o picătură sare pe farfurioara de porţelan exact cum trebuia complet şi ai timp să o ştergi cu un şerveţel simplu alb încet

(34) miercuri se termină foarte târziu dar se termină ceva şi putem să ieşim la cumpărături cu un coş uriaş pe rotile în care strângem lucrurile mici şi utile pline de o speranţă minusculă ca acelea cu gămălie cu care prinzi pe perete un bilet cu un singur cuvânt: bucurie

(35) joi te uiţi pe fereastră la fel ca în fiecare zi la fel ca în fiecare an la fel ca în fiecare epocă pe care nici nu mai are cine şi-o aminti dar tu la geam se vede că te doare că asta a fost mereu tot

(36) vineri se întâmplă să vii cu toate nuanţele serii pe urmele tale lovindu-ţi oglinda retrovizoare cu urmele zilei în care nu o să ne mai întoarcem niciodată

72 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

pentru că niciodată nu o să mai fim aşa singuri că tot ce se poate este să fim aici

(37) sâmbătă este destul de devreme şi nici măcar nu ne-am trezit aleg un vis la întâmplare şi ştiu că e destul de târziu ca să ezit mai degrabă recunosc în loc de copaci linii şi în marginea străzii un scris cu marginile pietrelor şi garduri vii trasând cuvinte în limba pe care doar tu o ştii

(38) duminică e personal ce ne gândim să facem în loc să ne hotărâm să numim totul într-un fel care poate fi recunoscut de ceva obiectiv ca radio cultural sau jurnalul intim al stelelor şi când se întunecă putem să ne întoarcem

www.zonaliterara.com

„Cel mai mare pericol, statul”

lui m.ş.

I. Epic Ştiţi, eu sunt un protejat al dumneavoastră. În 1990 eram la un liceu profesional şi învăţam să fiu prelucrător prin aşchiere, Când m-am dus la anul următor la şcoală eram la mate-fizică. Mereu m-am întrebat cum eu care vroiam să fiu fotbalist şi făceam tot ce puteam pentru asta, învăţasem imnul, cântam la chitară aveam în faţă un contract la strung, montam cele mai banale clanţe ratez primele examene şi nu ştiam să fi ştiut ceva, ajung la teoretic. Încă nu scriam poezii dar nici mult nu mai aveam. În sfârşit eram pe-acolo, cu toate concepţiile greşite în minte şi gata să fac prima eroare majoră din viaţa mea: m-am dus la preselecţie la fotbal Ca orice lucru, când l-am făcut prima oară, nu era o premieră pentru mine. Mai alergasem şi cu un an înainte de la o bară la alta. De data asta iar ajungeam la transversală doar când săream cât puteam şi am zis eu stau în apărare. A fost un meci pe care îl visez şi acum: soarele, cerul clar abia dacă au trecut centrul terenului şi mingea s-a întors mereu în careul lor, dar cine să te selecţioneze dacă ai respins tot, le făcusem de râs atacanţii, înainte să ajungă la minge degajam înapoi în faţa porţii lor. Din meciul nostru n-a fost luat nimeni ne-au trimis pe toţi acasă, cei care am jucat atunci nu am mai vorbit niciodată între noi. Imnul se schimbase deja, şi un an n-am mai citit nimic. Am scris un manual de fotbal cu desene colorate şi l-am aruncat după alt an sau ceva mai târziu. În orice caz nu era ce aveam eu în cap. partea teoretică a ieşit şi mai bine am rămas corigent la fizică şi după treaptă am plecat la uman. Şi asta e tot ce am.

II. Liric (republica poetică) O fi undeva o ţară unde locuim la toate vârstele noastre în acelaşi timp, vorbim toate limbile posibile până şi limbaje nonverbale şi ne mai trece prin cap că nu avem cum să nu ne înşelăm până şi dumnezeu a avut încredere că omul ăla o să facă ceea ce are de făcut de parcă n-ar fi ştiut că amărâtul lui însuşi n-o să fie în stare să-şi ierte povestea şi cum a ales să se joace în istoria în care ai dreptate mereu şi la lumina zilei şi în întunericul explicit al nopţii oricât de ascuns înaintezi inventezi toate felurile de comunicare şi chiar comunicarea însăşi o tot inventăm, dar cine poate să comunice în locul altuia nici măcar în locul tău n-ai cum şi astea sunt treburile publice ale poeziei, iar noi abia ghicim că toate explicaţiile vin de multe ori doar ca să schimbe subiectul şi atunci aterizările devin complicate, în orice colţ al lumii e numai ceaţă, şi ne ghidăm după voce

(selecţie realizată de Paul Gorban cu acordul autorului din volumul inedit „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti”, Casa de Editură Max Blecher, 2011)

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 73

Avatar

Ciprian Iulian Şoptică

Fenomenologia alterităţii - demers filosofic de revigorare a eticii creştine -

D

e la ivirea sa în câmpul cercetărilor filosofice, (sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea), ca metodă obiectivă de investigaţie şi înţelegere a fenomenelor şi a posibilităţilor lor de apariţie, până la orientările sale mai recente, fenomenologia a avut o dezvoltare plină de contraste. În general, pe parcursul secolului al XX-lea s-au elaborat critici puternice la adresa conceptului însuşi de fenomenologie, moştenit de la Husserl. Dacă iniţial, programul fenomenologic husserlian era unul strict gnoseologic, ce viza în mare parte probleme epistemologice şi logice, fenomenologia de după Husserl nu se opreşte doar la aceasta, ea are în vedere şi latura umanistă a înţelegerii lumii şi a fenomenelor sale. Întrucât nu avem o fenomenologie anume, obiectivă şi universală, ci mai multe fenomenologii aflate în continuuă transformare, gânditorii care se revendică din mişcarea fenomenologică n-au încetat, totuşi, să-i exploreze posibilităţile şi, mai ales, limitele. Aşa cum o descrie Paul Ricoeur în La şcoala fenomenologiei, „fenomenologia nu este nicidecum o transformare bruscă a filosofiei,(...) este un proiect care nu se limitează la un grup anume de lucrări; în realitate ea nu este atât o doctrină, cât o metodă care poate îmbrăca forme multiple şi din care Husserl nu a exploatat decât un mic număr de posibilităţi”1. Avem de-a face astfel, mai întâi, cu depăşirea fenomenologiei de către Martin Heidegger, care îşi orientează demersul analitic în direcţia unei „ontologii fenomenologice”2, prin

care, se reînscrie practic faptul-de-a-apărea al fenomenului în orizontul temporal al existenţei umane. Pentru Heidegger, „nu există ontologie separată de fenomenologie, ci ontologia ştiinţifică nu este altceva decât fenomenologie”3. De asemenea, el observă că în majoritatea ştiinţelor se încearcă să se ajungă la o „relaţie originară cu lucrurile însele”, fapt pentru care, „măsura în care se împlineşte revoluţionarea unei ştiinţe este de fiecare dată diferită, deoarece, felul de a fi a ceea ce este experimentat şi al experimentării ca atare sunt diferite, şi deoarece stările de lucruri stau într-o anumită relaţie fundamentală cu omul însuşi, ştiinţele înseşi nefiind altceva decât posibilităţi concrete ale Dasein-ului uman de a exprima lumea în care el este şi totodată de a se exprima pe sine însuşi”4. Consimţind ideilor afirmate de Heidegger, credem că şi în cazul aplicării metodei fenomenologice în etică şi morală, lucrurile stau asemenea, în sensul că o abordare fenomenologică asupra fenomenului moral nu se poate realiza decât printr-o întoarcere radicală la esenţa acestuia. Prin urmare, avem de-a face, atât cu o fenomenologie a actului moral, cât şi cu o fenomenologie ontologică a comportamentului uman, care, în sens restrâns, devine o fenomenologie a înfăptuirii morale, înţeleasă ca raport dialectic dintre conştiinţă şi acţiune în planul moralităţii. După critica iniţiată de Heidegger, avem de-a face, apoi, cu adaptarea existenţialistă a fenomenologiei de către Jean Paul Sartre, care, în

1 Paul Ricoeur, La şcoala fenomenologiei, trad. Alina Daniela Marinescu şi Paul Marinescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 12, 13. 2 Martin Heidegger, Prolegomene la istoria conceptului de

timp, trad. Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 223. 3 Ibidem, p. 130. 4 Ibidem, p. 29.

74 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

Fiinţa şi Neantul încearcă, oarecum în continuarea lui Heidegger, o abordare fenomenologică a ontologiei5. Conform lui Sartre, deşi gândirea modernă a realizat un progres considerabil, reducând „existentul”6 la o serie de „apariţii” prin care fiinţa se manifestă, ea nu a depăşit, totuşi, dualismul metafizic ce-i caracterizează atât ontologia, cât şi gnoseologia. Principala muncă a lui Sartre a fost, aşadar, aceea de a debarasa gândirea filosofică de acest dualism naiv, care opunea în cadrul „existentului” un anume „interior” al fiinţei, unui „exterior”. Ideea sa critică la adresa raţiunii dialectice viza tocmai faptul că nu există un „înlăuntru” al fiinţei în opoziţie cu un „în afară”. Apariţiile prin care se manifestă „existentul” nu sunt nici interioare, nici exterioare, ele se aseamănă toate între ele şi trimit fiecare la alte apariţii şi nici una din ele nu este privilegiată. Prin urmare, dualismul dintre „fiinţă” şi „apariţie” trebuie respins. Conform ontologiei fenomenologice, aşa cum este rezumată de Sartre în introducerea la Fiinţa şi Neantul, „aparenţa” trimite la o serie totală de „aparenţe” şi nu la un real ascuns, care ar păstra pentru el însuşi întreaga fiinţă a „existentului”, însă, aceasta nu înseamnă că aparenţa este o manifestare inconsistentă a fiinţei. Fiinţa unui „existent” este tocmai „ceea ce apare” aşa cum este, adică un fenomen, atât relativ, în sensul că apare, cât şi absolut al fiinţei, în sensul că este ceea ce este şi nu este ceea ce nu este. Sartre merge însă şi mai departe, negând nu doar dualitatea dintre „fiinţă” şi „aparenţă”, ci şi dualitatea dintre „putere” (forţă) şi „act” (acţiune). Totul de fapt se întâmplă în act, întrucât, în spatele acţiunii nu stă nici o forţă misterioasă (metafizică sau transcendentă), nici un „existent” privilegiat şi nici o „virtute” anume a „fiinţei în sine” sau a „conştiinţei de sine” a acesteia. Condiţia primă a acţiunii fiind libertatea de a alege din multitudinea de posibilităţi. În plan moral, acest lucru înseamnă că noi suntem în fiecare moment aruncaţi în lume şi totodată deplin angajaţi. Aceasta semnifică faptul că noi „acţionăm chiar înainte de a ni se pune în faţă posibilităţile nostre de a fi, iar aceste posibilităţi care se descoperă ca realizate sau în curs de a se realiza, trimit la sensurile pe care le-ar necesita actele speciale pentru ca acestea să poată fi puse în chestiune”7, şi care, prin urmare, pot fi luate în considerare de conştiinţă. Pe de altă parte, libertatea, care la Sartre se manifestă prin angoasă, ca experienţă a neantului, se caracterizează tocmai prin obligaţia permanentă de a re-face Eul, care la rândul lui desemnează 5 Jean Paul Sartre, Fiinţa şi Neantul - eseu de ontologie fenomenologică, trad. Adriana Neacşu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, p. 34. 6 „Existentul” în ontologia fenomenologică sartreeană semnifică, fie fiinţa umană individuală aruncată în orizontul infinit al libertăţii de a alege, fie fiinţa ca apariţie/fenomen al existenţei. 7 Ibidem, p. 72.

www.zonaliterara.com

însăşi fiinţa liberă. Iar angoasa, ca manifestare a libertăţii în faţa sinelui, semnifică tocmai faptul că „omul este mereu separat printr-un neant de esenţa sa”8. Mai mult, referitor la natura libertăţii eului propriu de a alege o anumită acţiune, Sartre afirmă următorul lucru: „emerg singur şi în angoasă în faţa proiectului unic şi prim ce-l constituie fiinţa mea, toate barierele, toate piedicile se prăbuşesc, neantizate prin conştiinţa libertăţii mele, nu am apoi nici puterea de a face recurs la vreo valoare (exterioară conştiinţei), aceasta deoarece eu însumi sunt cel care menţin în fiinţă valorile, nimic nu poate să mă asigure (protejeze) nici măcar de mine însumi, căci, eliberat de lume şi de esenţa mea prin acest neant care sunt eu, doar eu sunt cel care dau sens lumii şi esenţei mele, decizând singur, fără justificare (din partea altor conştiinţe) şi fără scuze”9. Prin urmare, individul, în calitate de purtător al unei conştiinţe de sine, este absolut responsabil în actul alegerii sale şi, deci, este condamnat la libertate. Mai exact, este condamnat la libertatea de a deveni ceea ce alege mereu să fie. În acest context trebuie înţelese şi afirmaţiile sale referitoare la faptul că „omul este fiinţa prin care neantul, valoarea (sensul) şi posibilul vin în lume”10, el fiind singura fiinţă care are libertatea de a nega şi de a se întreba mereu de sensul existenţei sale în lume. Sartre respinge totodată şi dualismul dintre „aparenţă” şi „esenţă”. Conform noii sale fenomenologii, aparenţa nu ascunde esenţa, ci, dimpotrivă, o relevă, aparenţa fiind însăşi esenţa. Esenţa, aşadar, nu este deloc o virtute ascunsă şi îngropată în credinţele „existentului”, ci o lege manifestă, activă, care prezidează succesiunea de apariţii; ea este însăşi raţiunea seriilor de apariţii. Conform lui Sartre, fenomenologia nu este decât o formă de nominalism, aşa cum l-a înţeles matematicianul şi epistemologul francez Pierre Duhem, ca teorie ce analizează/ descrie un concept ca pe o „unitate sintetică a tuturor manifestărilor sale”11. Atunci când fiinţa fenomenală se manifestă, ea îşi manifestă esenţa sa la fel de bine ca şi existenţa sa şi, deci, ea nu este nimic altceva decât o serie bine legată a acestor manifestări. Totuşi, aşa cum recunoaşte Sartre, această încercare radicală de a reduce orice formă de dualism trimite la o formă nouă de dualism, cea dintre finit şi infinit, care înlocuieşte dualismul clasic, substanţialist, dintre „fiinţă” şi „aparenţă”. Acest dualism nu poate fi evitat, deoarece, „existentul”, în primul rând, nu poate fi redus niciodată în totalitate la o serie finită de manifestări, întrucât fiecare dintre ele se află în relaţie directă sau indirectă cu un subiect aflat la rândul său în permanentă schimbare, iar în al doilea rând, nu putem multiplica apariţiile la 8 Ibidem, p. 70. 9 Ibidem, p. 71. ���Ibidem, pp. 57, 129, 135. ���������������� Pierre Duhem, Sauver les phénomènes Essai sur la notion de théorie physique de Platon à Galilée, Editions Vrin, Paris, 2005, p. 34.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 75

infinit, deoarece ar însemna că primele apariţii n-ar mai avea posibilitatea să reapară, ceea ce este absurd; sau, că ele pot fi date toate odată şi în acelaşi timp, ceea ce este, de asemenea, la fel de absurd. Aşadar, Jean Paul Sartre, prin noul său mod de a înţelege natura ontologică a fenomenului, înlocuieşte realitatea unui lucru cu obiectivitatea fenomenului, acest lucu neputându-se fonda, bineînţeles, decât prin recurs la dialectica finitinfinit. Dacă realitatea unui lucru are în vedere doar apariţia posibil-necesară (în sensul unui determinism mecanic, darwinian) a lucrului sau a faptului, obiectivitatea fenomenului ia în calcul, în schimb, atât apariţiile posibile (determinaţiile naturale, necesar-suficiente), cât şi apariţiile imposibile ale lucrului sau faptului, lărgind astfel orizontul apariţiilor şi manifestărilor, dincolo de sfera substanţialistă a realităţii, înţeleasă ca posibil necesar-suficient, către sfera imaginarului, sau invizibilului din spatele fenomenului în sine. Aceasta nu este nici transcendenţă absolută, nici neantul pur, nici supra sau sub-realitatea psihanaliştilor, ci, însăşi invizibilul fenomenului luat în integralitatea sa, care poate deveni vizibil în urma apariţiilor. Pe o ontologie fenomenologică, bazată pe analiza obiectivă a fenomenului, şi, în special, pe înţelegerea şi descrierea fenomenului apariţiei conştiinţei de sine, înţeleasă ca „fiinţă-în-sine” care se descoperă pe sine, atât ca „fiinţă-în-sine”, cât şi ca posiblă cădere în „fiinţă-pentru-sine”, determinată în mod tragic de „faptul-de-a-fi-înlume” ca „finitudine”, „temporalitate”, „grijă”, „stare de greaţă”, „lipsă”, „angoasă”, „necredinţă”, „minciună”, „nefericire” etc, se fundamentează şi morala sartreeană a libertăţii, care poate fi considerată o ontologie fenomenologică a acţiunii, în care rolul central îl are Eul, sau, mai bine spus, înţelegerea de sine a Eului ca subiect unic ce trebuie să aleagă în permanenţă dintr-un univers infinit de posibilităţi. Drama libertăţii fiind aceea că alegerea ne transpune definitiv în existenţă, determinându-ne, pe de-o parte, modul de a fi în sens absolut, iar pe dea altă parte, fixându-ne în situaţii existenţiale fără scăpare. Privită în acest context, până şi libertatea de a alege faptul de a muri (actul sinuciderii, al eutanasiei sau al morţii eroice sau martirice, înţeleasă ca moarte de bună voie în virtutea unui ideal sau a unei credinţe), este tot o alegere a unei situaţii, anume situaţia de nu mai fi ceea ce eşti, adică de a fi ceea ce ţi se pare sau crezi tu că trebuie de acum să fii, cu alte cuvinte, în situaţia de a nu mai vrea să fii aşa cum eşti acum, considerând că nu mai trebuie să fii în acest mod. Prin urmare, tu alegi şi doreşti să nu mai fii, însă, aceasta este tot o alegere de a fi într-o situaţie, anume, în situaţia de a nu fi, adică, în mod paradoxal, de a fi în nefiinţă. Aceasta însă, nu în sensul unei negări a Fiinţei, ci în sensul unei fiinţe care se neagă pe sine, întrucât posibilitatea de a nega şi de a neantiza nu o poate deţine (cum am putea crede la o primă analiză) Ne-fiinţa, ci doar Fiinţa, în calitate de existenţă plenară şi

76 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

pozitivă, care singură are posibilitatea de a se nega sau de a nega. Sartre numeşte fiinţa care se neagă pe sine pentru a se afirma doar pe sine: „fiinţă-pentru-sine”, care, în fapt, este o cădere din „fiinţa-în-sine”. „Fiinţa-în-sine”, la rândul ei, în planul moralităţii este văzută ca posibilitate de descoperire a unei alte fiinţe decât „fiinţa-însine”, anume, „fiinţa-celuilalt”, care, în relaţie cu „fiinţa-în-sine” şi totodată cu „conştiinţa-de-sinea-fiinţei-în-sine”, se manifestă ca „fiinţă-pentrucelălalt”, nu neapărat înţeleasă în opoziţie totală cu „fiinţa-pentru-sine”, ci ca ipostază morală a „fiinţei-în-sine”. Aşa cum o va înţelege mai târziu Emmanuel Levinas, „fiinţa-pentru-celălalt” este chiar mai mult decât simpla „fiinţă-cu-celălalt”, adică Mitsein-ul heideggerian. „Fiinţa-cu-celălalt” are mai mult un rol social, legat de interacţiunea dintre conştiinţe, considerate cel mult subiecte sociale, psihologice, politice sau chiar istorice, în sensul că sunt supuse „finitudinii”, „cotidianităţii”, „temporalităţii”, „grijii de a fi”, uneori chiar a „grijii de a fi pentru celălalt”, şi mai ales, situaţiei de a-fi-aruncaţi-în-lume. Dacă privim acum dincolo de existenţialismul pur umanist a lui Sartre, şi, de asemenea, dincolo de restricţiile existenţiale determinate de structurile fundamentale ale Daseinului: „finitudinea”, „temporalitatea”, „grija”, „faptulde-a-fi-în-lume”, „faptul-de-a-fi-laolaltă-cu-altulîn-cotidianitate” etc, „fiinţa-în-sine” nu trebuie să cadă în „fiinţa-pentru-sine”, şi nici să se dizolve pentru totdeauna în anonimatul impersonalului Se, uitând sensul adevărat al Fiinţei şi având astfel mereu nostalgia autenticităţii; resemnându-se, în cele din urmă, cu noua sa condiţie existenţială: aceea de a fi, pe de-o parte, doar o „fiinţăînspre-moarte”, iar pe de altă parte, o fiinţă aruncată temporar în lumea aceasta văzută, a grijilor şi a imperfecţiunilor. „Fiinţa-în-sine” nu trebuie, prin urmare, să se mulţumească doar cu revelaţia că trăieşte ca „fiinţă-cu-altă-fiinţă”, conştientizând chiar existenţa unui „noi”, adică a unei fiinţe comune, în sensul unei comunităţi de „fiinţe-în-sine”, izvorâtă din natura însăşi a intersubiectivităţii, adică din posibilitatea ieşirii „conştiinţei-de-sine-a-fiinţei-în-sine” din „Sine”, pentru a cunoaşte şi înţelege o „altă-fiinţăîn-sine”, ca propriu „în-sine”. În sensul unei etici fenomenologice creştine, „fiinţa-în-sine”, dimpotrivă, trebuie să ajungă la conştiinţa deplină a înţelegerii „fiinţei-pentru-celălalt”, ca „fiinţăcare-se-dă-pe-sine-pentru-celălalt”, nu pentru a se pune în faţa celuilalt şi a se arăta astfel pe sine prin celălalt, ci pentru a-l descoperi pe Celălalt, atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi, însă nu „în-sine” ca fiinţă impersonală, ci ca un „în-sine” propriu, unic şi irepetabil, văzut şi recunoscut mereu ca persoană autonomă, independentă şi total liberă în alegerea sa. În această oridine de idei, Max Scheler şi fenomenologii personalişti care îi vor urma: Emmanuel Mounier, Christos Yannaras, Jean Luc Marion, vor analiza atent acest fenomen al persoanei, atât din punct de vedere filosofic-

www.zonaliterara.com

antropologic, cât şi teologic. Etica personalistă a lui Max Scheler, spre exemplu, conform căreia valoarea centrală a persoanei este iubirea, alături de simpatia cu şi pentru celălalt, îşi are aplicaţii concrete în sfera teologiei sociale. Conform lui Scheler, iubirea nu trebuie rămână doar un concept sau o valoare abstractă, ci se împlineşte în act, ca jertfă sinceră pentru celălalt, fie acesta înţeles în calitate de „apropiat” (aproape) sau „îndepărtat” (străin). Celălalt prezentându-ni-se, fie în calitate de prieten, frate, cunoscut, fie, dimpotrivă, în calitate de necunoscut, duşman, adică de „fiinţăîn-sine” căzută în „fiinţă-pentru-sine”, care intenţionează, doreşte, sau chiar înfăptuieşte negarea sau anihilarea propriei nostre „fiinţe-însine”. Duşmanul sau omul rău, în general, fiind o „fiinţă-pentru-sine” care nu recunoaşte, ba chiar respinge total calitatea de persoană a unei „altefiinţe-în-sine”. Ne aflăm, aşadar, într-o lume supusă nu doar grijii de a fi doar „în-sine” şi „pentru-sine”, ci şi în faţa libertăţii de a ieşi din sine pentru a-l descoperi şi pune în valoare pe celălalt, atât ca „fiinţă-în-sine”, cât şi „fiinţă-pentru-celălat”. Prin urmare, eu mă descopăr permanent în lume ca „fiinţă-pentru-celălalt”, şi, în mod desăvârşit, ca „fiinţă-care-se-dă-pe-sine-pentru-celălalt”. Doar astfel este posibilă o evitare a ceea ce Sartre afirmase în piesa de teatru Cu uşile închise, anume, că „infernul sunt ceilalţi”12. Aceată sintagmă, evident, face referire la natura pervertită a intersubiectivităţii umane, însă, o astel de pervertire este valabilă în mod absolut doar într-o etică pur laică, unde orice urmă de transcendent, fie este eliminată, fie este negată, fie ucisă, ca în cazul unei etici anticreştine, precum etica nietszcheeană. Prin urmare, libertatea celuilalt nu poate să devină niciodată un infern pentru afirmarea libertăţii mele, atâta timp cât eu îl afirm pe celălalt, permanent ca „fiinţă-în-sine-şipentru-celălat”, chiar dacă este o fiinţă căzută în „fiinţă-pentru-sine”. În acest sens, valorile morale ale înţelegerii, împăcării, iertării, întrajutorării, iubirii, într-un cuvânt, ale jertfirii totale pentru celălalt, specifice unei etici fenomenologice creştine, sunt net superioare valorilor morale ce ţin de dreptatea oarbă, imparţială, manifestată în sensul unei răzbunări talionice pentru răul şi nedreptatea comisă, fie de o persoană împotriva altei persoane, fie chiar de o anumită persoană faţă de propria persoană, în cazul automutilării, autosuprimării, autopedepsirii - acţiuni generate, în special, de fenomenul remuşcării. Chiar dacă încercări de întemeiere fenomenologică a eticii au avut loc iniţial prin cercetările lui Franz Brentano privind teoria percepţiei interne a binelui, urmate de încercările lui Husserl de a face din etică o ştiinţă a priori, care să includă pe lângă dimensiunea raţionalităţii şi intenţionalităţii, pe cea a simţului şi a afectului; sau de proiectul lui Alexander Pfänder de construcţie a unei fenomenologii a voinţei, �������������������� Jean Paul Sartre, Cu uşile închise, tr. Mihai Şora, Editura RAO, Bucureşti, 2007, p. 134.

www.zonaliterara.com

culminând cu preocupările lui Max Scheler de a fundamenta o etică materială a valorilor, deschisă către o etică religioasă, care să aibă la bază ideea de persoană, fundamentată pe categoriile iubirii şi simpatiei, totuşi, anul naşterii propriu-zise al eticii fenomenologice este 1961, când, prin lucrarea Totalité et infini. Essai sur l’extériorité, urmată de Humanisme de l’autre homme, Étique et infini, Étique comme philosophie première ş.a.m.d, Emmanuel Levinas propune o nouă analiză fenomenologică a eticii, inspirată de concepţiile sale religioase sau metafizice cu privire la sensul fiinţei umane şi posibilităţile sale de cunoaştere. Spre deosebire de predecesorii săi, Levinas urmăreşte întoarcerea raportului fenomenologic de la sinele conştiinţei către transcendenţa infinită a alterităţii prin punerea în cauză a prezenţei Celuilalt. Teza pe care o susţine, cu tărie şi cu suficiente argumente, echilibrând atitudinea revelatorie, specifică gândirii metafizice, cu analiza fenomenologică, este următoarea: „o lume cu sens este o lume în care există Celălalt”13, astfel că raportul dintre Acelaşi (identitatea) şi Altul (alteritatea) este manifestat, în primul rând, în prezenţa faţă-către-faţă şi, în al doilea rând, prin limbaj. Doar în acest mod este posibilă o înţelegere autentică a fiinţei celulilalt, în calitatea lui de persoană singulară, unică şi irepetabilă, şi care ni se înfăţişează nouă în mod absolut prin chip. Odată cu Levinas, celălalt nu mai este un simplu subiect cunoscător; natura celuilalt depăşind statutul de simplă realitate obiectuală. Celălalt trebuie tratat, de acum încolo, ca separat în mod absolut de obiecte sau de lumea înconjurătoare, reflecţia îndreptată asupra celuilalt sesizându-l, mai ales, în calitatea lui de cu totul altul. Cu toate acestea, prezenţa celuilalt este una diferită de mine, fapt pentru care deţine o „libertate dificilă”14, greu de controlat de către vulnerabilitatea eului meu, determinată în special de limitele propriei mele conştiinţe. Prin Emmanuel Levinas, caracterul epistemologic al programului fenomenologic husserlian este înlocuit de o etică fenomenologică a alterităţii. În concepţia sa, aceasta reprezintă de fapt prima şi adevărata filosofie15. Etica ar fi astfel mai importantă decât ontologia sau gnoseologia, întrucât este legată în mod direct de om, de problemele fundamentale ce ţin de natura şi scopul fiinţei umane, de comportamentul şi atitudinile acesteia faţă de lume, Dumnezeu sau de persoana Celuilalt, dar, mai ales şi pentru faptul că „este ceva special în modul în care alte fiinţe umane ne apar nouă, ceva care lipseşte în înfăţişările meselor sau a copacilor”16, căci, în experienţa întâlnirii cu faţa altuia, alteritatea „în-sine” se înfăţişează nouă în mod excepţional. �������������������� Emmanuel Levinas, Totalitate şi infinit - eseu despre exterioritate, trad. Marius Lăzurcă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 23. �������������������� Emmanuel Levinas, Difficile liberté, Essais sur le judaïsme, Editions Albin Michel, Paris, 1976, p. 34. ���Ibidem, p. 33.

16

Ibidem, pp. 34-35.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 77

E-Proza

Alexandru Ioan Despina

Moroiul O

oboseală fără nume îi cuprinse lui Atodiresei Teoader mădularele ca o mână invizibilă ce-l înşfăcase de carne şi i se încleştase de oase, trăgându-l cu putere în jos, într-un jos adânc, fără fund, un hău negru, mai negru decât bezna morţii din care tocmai se trezise şi-n care nu dorea să se mai întoarcă, înlănţuindu-i corpul greu, plămădit ca din lut şi plumb topit şi înţepenindu-i gândurile, vitrificându-le în tentativa lor nereuşită de-a se dezmorţi şi-a înţelege unde se află ori cum de ajunsese în locul acela blestemat, luminat doar de lucoarea lunii ce îl învăluia adăstând adormită şi anima angela_ [email protected] t doar de umbrele ce se roteau croncănind pe afară, ca nişte harpii bicefale ce-i dădeau târcoale în rotocoale ameninţătoare, tot mai largi şi tot mai rare. La primul gest făcut, mii de ace i se înfipseră lui Atodiresei Teoader în mâna dreaptă, iar capul începu să-l doară de parcă i-ar fi fost prins, strâns şi strivit între fălcile unei menghine infernale. Sub Atodiresei Teoader, pământul horcăia strigându-l într-o limbă încă nedescifrată, cea a groazei şi a nopţii, iar în ceafă îi sufla respiraţia caldă şi respingătoare a nopţii şi a morţii, o moarte care-n acele clipe încărcate de spaimă şi uşurare, de încrâncenare şi langoare, i se părea aproape binefăcătoare. Sfârşeala îi cuprinsese lui Atodiresei Teoader mădularele, dar spaima pe care-o trăia se dovedea mai puternică, pentru că mai mult decât el pe ea, spaima îl trăia. Spaima şi o ură fără nume şi fără nicio ţintă anume. Imagini terifiante şi disparate prinseră a i se juca prin minte, atingându-se, fugărindu-se, încercând zadarnic să se înlănţuie în dansuri cursive. Cuvintele încercau din greu

78 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

să se formeze, iar odată formate decădeau cu rapiditate din gând, se desprindeau de gâtlej şi năvăleau afară prin gura întredeschisă şi plină de sânge prin care încerca să respire, ca un gângurit se revărsau lipsite de înţeles şi ca un gâlgâit i se întorceau dublate de sânge-n gât, înecându-l precum o incantaţie pe care o rostise sau o gândise cândva şi de care acum, întorcându-i-sempotrivă, nu mai putea scăpa. Ce naiba, spuse el doar pentru a încerca să-şi audă propriul glas şi a se convinge că încă nu murise. Atodiresei Teoader încercă să se ridice. Întâi, Atodiresei Teoader îşi convinse gândurile că vrea să se ridice, apoi puse un genunchi în pământul reavăn, se sprijini de peretele neted şi înhăţă cu buricele degetelor rădăcina unei buruieni ce atârna pe buza gropii, însă, chemat înapoi de întuneric şi cuprins de glod, alunecă şi se prăbuşi îndărăt. Sub el, ţărâna caldă, informă şi moale icni. Unde-o goneşti, Atodiresei Teoader, răsună din străfundurile sufletului său, sau ale pământului – nu ştia şi nici nu dorea să afle, frica aproape paralizându-i voinţa – un glas gros, gutural, aidoma horcăitului unui animal, a unei jivine fără chip şi fără nume, când morţii tăi te cheamă lângă ei, Atodiresei Teoader, că din ţărână ai fost zămislit şi orice vine din ţărână în ţărână se întoarce, glăsui în jurul său pământul ori mormântul, iar aici e şi locul tău, gâfâi mormântul din sufletul său, în timp ce lucoarea lunii se retrăgea lent, îngrozitor de lent, din groapă şi înainta netulburată mai departe, într-un loc pe care acesta nu-l putea vedea. Fiorul morţii îl prinse pe Atodiresei Teoader de glezne. Fiorul morţii îl încătuşase pe

www.zonaliterara.com

Atodiresei Teoader şi nu-i mai dădea drumul. Îi pătrunsese în nări şi-n loc să simtă mirosul pământului, Atodiresei Teoader amuşina acum odorul morţii. Îi pătrunsese în gură şi-n bojoci îi pătrunsese, iar Atodiresei Teoader simţea pe limbă gustul sălciu al morţii care-l chema pe numele pe care i-l dăduse la naştere soarta. Începu să scuipe, să se zbată şi încercă să urle, însă sunetul i se agăţă de grumaz, refuzând să se facă auzit. Doar lucoarea lunii, tot mai palidă şi mai neclară, aureolând gura gropii, îi călăuzea lui Atodiresei Teoader privirea şi îi promitea, într-o limbă de neînţeles, salvarea. Momit de această făgăduinţă, Atodiresei Teoader depuse un ultim efort, un efort disperat şi sfâşietor, şi izbuti să se descătuşeze. Cu mişcări nesigure, se ridică în capul oaselor, apoi, zdrelindu-şi hainele şi pielea de peretele drept ce-l înfricoşa îmbrăţişându-l şi-l îmbrăţişa înspăimântându-l, îşi trecu palma mâinii stângi dincolo de buza crăpată a gropii şi începu să pipăie neliniştit, animat de un fior în care se învălmăşeau spaima, mirarea, speranţa şi neputinţa. Strânse în palmă rădăcinile umede şi alunecoase ce se răspândeau radiar, ca nişte năpârci flămânde, dintr-un ciot de stejar, îşi înfipse adidasul rupt în pământul jilăvit, se-mpinse cu celălalt de fundul gropii, după care, târându-se pe verticală, reuşi să se aburce şi să se rostogolească afară. Rămase câteva clipe întins pe iarba degerată pentru a-şi trage sufletul, iar la capătul lor băgă de seamă că peste tot în jurul său se află numai morminte şi cruci din fier, marmură ori lemn, cruci şi morminte neîngrijite, năpădite de bălării uscate, aliniate unele în spatele altora în rânduri apropiate. Ce naiba caut într-un cimitir, îi sunară în ţeastă gândurile ce se duşmăneau între ele şi se luptau între ele, ce naiba, răsunară ca un pean gândurile cuprinse de mahmureală, dar reale, atât de reale încât păreau a avea propria lor viaţă, separată de-a lui, o viaţă ce se scurgea indisolubilă în sens contrar, găsind motive, idei, speranţe, cuvinte, orice pentru a exista, orice pentru a trăi, doar n-oi fi... se cutremură Atodiresei Teoader din creştet şi până-n picioare la gândurile ce reuşise să iasă, din bătălie, învingătoare. Se pipăi speriat şi se roti instinctiv în jurul unui centru imaginar reprezentat de propriu-i ombilic, apoi se holbă înăuntru gropii din care tocmai ieşise. Pipăi ţărâna rece până ce dădu, înspre alee, de-a piatră, pe care o strânse şi-o şterse în palmă, apoi, ridicând braţul deasupra gropii, o lăsă să cadă. Nici o bufnitură nu răzbătu prin aerul îngheţat, doar un sunet apropiat, înfundat, ca un horcăit îndepărtat ce-l făcu pe Atodiresei Teoader să respire uşurat. În groapă nu se găsea niciun coşciug, doar negura pământului şi a nopţii, iar de partea cealaltă a ei o movilă de pământ netasată încă sub propria-i greutate, movilă ce căpăta în mintea lui Atodiresei Teoader aspectul unei coline despădurite ce ascundea înăuntru ei secrete îngrozitoare. Nu-s un moroi, îşi spuse el şoptit şi abia în momentul acela se gândi şi

www.zonaliterara.com

îndrăzni să se privească. Mâinile degerate îi erau pline de noroi şi răni, pantalonii sfâşiaţi plini de glod şi sudoare, după care pipăindu-se observă că de pe tâmplele-i murdare se prelinseseră cândva, într-un trecut apropiat, câteva firişoare năclăioase de transpiraţie şi sânge. La vederea juliturilor şi-a hainelor, trupul lui Atodiresei Teoader parcă se trezise la viaţă şi începuse să-l doară. Capul îi zvâcnea ritmic, de parcă sufletului i-ar fi fost o inimă ce s-ar fi străduit să-i pompeze în minte amintiri, imagini, gânduri. Avusese loc o luptă şi Atodiresei Teoader o pierduse. Avusese loc o încăierare şi Atodiresei Teoader căzuse frânt şi înfrânt la pământ. Nu ştia precis, dar hainele sfâşiate astfel îi grăiau şi la fel o făceau şi rănile şi loviturile primite şi dintre toate cel mai mult îl durea faptul că nu ştia cu siguranţă cum de ajunsese în starea aceea. Scotoci prin buzunare, dar nu găsi nimic, se uită primprejurul său, dar nu văzu nimic, îşi amuşină fără să vrea hainele îmbibate în propria-i respiraţie, iar mirosul de alcool îi invadă nările. Atodiresei Teoader se îmbătase şi căzuse într-o groapă. Atodiresei Teoader se îmbătase, se bătuse şi căzuse într-o groapă. Atodiresei Teoader se îmbătase, fusese bătut, tâlhărit şi căzuse într-o groapă. Atodiresei Teoader fusese îmbătat, tâlhărit, bătut şi aruncat într-o groapă. Ce naiba s-a întâmplat? Ce paştele şi grijania mă-sii mi s-a întâmplat? Se strădui să-şi amintească, iar frânturi nebuloase, imagini disparate şi ireale, secvenţe dintr-o lume bizară, prinseră contur, prinzându-se într-un dans deşănţat din care Atodiresei Teoader ar fi trebuit să înţeleagă că aceea era, sau fusese, de fapt, viaţa sa. Însă nu reuşea, imaginile reveneau frânte, caleidoscopic fragmentate şi aiurea îmbucate şi Atodiresei Teoader se chinuia să înţeleagă şi Atodiresei Teoader nu putea. Dar era ceva în firea sa care-o făcea. Ceva sau cineva care vomită în locul său pe pământul reavăn, contorsionându-i muşchii şi înţepenindu-i gura pentru ca moartea să poată ieşi pe ea. Scuipă pentru a scăpa de gustul sălciu, îşi roti privirea prin cimitirul pustiu, iar ochii îi rămaseră pironiţi într-o direcţie anume. Pe cerul spuzit de mici lumini cuneiforme ce întrupau, ascundeau sau dezvăluiau însemnele unor lumi îndepărtate şi moarte se profila întunecată, ca o bucată enormă şi diformă de piatră, biserica. Atodiresei Teoader se ridică şi îşi îndemnă picioarele înţepenite de frig şi încremenite de frică să-i poarte trupul câţiva paşi. Bălăbăninduse şi împleticindu-se, acestea îi dădură preţ de câţiva metri ascultare, apoi o forţă nevăzută le săgetă de la genunchi şi Atodiresei Teoader se prăbuşi, pentru cine ştie a câta oară, la pământ. Îl durea capul, îl duruse de când se trezise, însă avusese impresia că era durerea gropii şi nu a lui, a hăului care-l chema şi nu a lui, dar acum, că ieşise din el, din ea, îşi putea da seama că-i aparţinea şi că vuietul ce-o însoţea era doar în mintea sa. Imaginile continuau să i se învălmăşească în minte, să se încaiere precum amintirile altcuiva,

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 79

V. LEAC, Toţi sunt îngrijoraţi Editura TracusArte,

„Poeme pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi”, surâzând la o masă, lângă hubloul unei nave care navighează imprecis; lectura poemelor să-ţi dea un sentiment de uşurătate şi bucurie, ceva „ca un copil şmecher” care îţi „râde în nas” – asta îşi propune V. Leac în acest volum şi cred că este unul dintre poeţii care se apropie foarte mult, în practică, de „programul” lor. Nu rămâi cu ceva „precis” după lectura acestui volum, nu ai putea să spui despre ce este vorba – ai putea spune că este cu nişte personaje şi că unul dintre ele este de bună-seamă dezosata. Poemele trăiesc atâta timp cât sunt citite, dar când începi să citeşti, îţi comunică o viaţă a lor, ne-compulsivă, un amestec de stranietate şi obişnuit, care te obligă să continui, trezindu-ţi curiozitatea de a vrea să şti ce se mai întâmplă. De fapt nu se întâmplă nimic, sunt „povestiri”, multe dialogate, ale unor stări, senzaţii sau emoţii, iar caracterul performativ al acestei poezii constă tocmai în transmiterea lor, în timpul lecturii. Apoi totul dispare. Bucăţile de „realitate”, uneori cu aparenţă de banalitate, alteori de irealitate post-apocaliptică se cos asemenea unor petice colorate. V. Leac pare să se lase condus de întâmplările, discuţiile, gândurile, emoţiile personajelor sale. Senzaţia de realitate live este efectul poetic cel mai pregnant, ca şi cel de deja vu, în sensul că peticele din care se coase această lume sunt decupate din noi înşine, din realitatea noastră, dar „montajul” lor recreează un halou de emoţie, umor şi absurd pe care realitatea noastră uneori îl pierde. Raluca Duna

ale unei persoane pe care nu o cunoştea, dar a cărei viaţă o trăise şi cel mai probabil încă o trăia, să cadă biruite şi să se sedimenteze unele deasupra altora în straturi diafane, alcătuind secvenţe disparate. Ce naiba se întâmplase? se întrebă acesta sprijinindu-se de o cruce pe care zăcea scrijelit numele unei persoane care trăise cândva. Fusese în capitală, încercă el să-şi aducă aminte, fusese, da, dar nu ştia dacă lucrul acesta se petrecuse cu ore, zile sau săptămâni în urmă. Se dusese să cumpere un lanţ la drujbă, un lanţ şi încă ceva, iar acum se trezise aici, în groapa aceasta. Ce naiba? Foamea îi scurmă prin măruntaie, iar trupul lui Atodiresei Teoader se contorsionă convulsiv de durere. Inspiră adânc aerul rece, îşi şterse cu reverul hainei grimasa ce i se instaurase pe faţă şi în timp ce se târa printre şirurile neîntrerupte de cruci, din spatele lor, din trunchiurile copacilor ori din adâncul mormintelor, i se părut că aude pe cineva rostindu-i numele. Şopotul morţii? se întrebă Atodiresei Teoader şi imediat în mintea sa răspunsul răsună pe-o voce gravă, voce care nu-i aparţinea, dar care îl înspăimânta: sau al morţilor, grăi ea şi imediat Atodiresei Teoader grăbi pasul, iar sfârşeala pe care o simţise cu doar câteva clipe mai devreme reveni întremată. Atodiresei Teoader era atât de obosit şi de speriat încât şi-ar fi dorit să pună capul pe un mormânt afânat, să-şi închidă ochii şi să adoarmă. Să-şi închidă ochii, să adoarmă şi să nu mai simtă nimic. Să nu mai simtă nimic şi abia a doua zi, pe lumină, să se trezească. Să se trezească într-o lume care să aibă sens. Însă nu-ndrăznea să-şi închidă ochii pentru că nu ştia cu siguranţă dacă o să mai existe vreodată a doua zi, ori lumină, ori siguranţă. Recunoştea vag biserica pe care o lăsa în urma sa, cimitirul din care ieşea şi livada spre care se îndrepta, dar îşi pierduse siguranţa şi singura certitudine care mai exista în momentul acela în viaţa sa era spaima. Spaima care-i ghida gesturile şi îi controla mişcările. Spaima care amplifica în jurul său sunetele şi umplea cimitirul cu tot felul de fantasme. Sări zăplazul şi se prăvăli în iarbă. Deasupra sa, pe cerul acoperit cu o perdea fină alcătuită din fâşii translucide de nori, luna luneca lin, limpezind cu lucoarea sa livada, săgetând întunericul şi gravând copacii în matriţe false, indisolubile. Printre aburii propriei sale respiraţii şi printre ulucile putregăite ale gardului, Atodiresei Teoader zărea năluci alergând ori gesticulând ameninţătoare printre cruci. Năluci gesticulând şi şoptind ameninţătoare incantaţii prin care căutau să deştepte din somnul morţii sângele, carnea, oasele. Năluci şuşotind, intrând şi ridicând pe braţe dintrun mormânt un cadavru pe care-l sprijiniră apoi de-o cruce. Prinseră a şopoti şi-n cele din urmă, pentru a-l trezi, începură să salte frenetic în jurul mortului, înlănţuindu-se într-un dans violent şi lipsit de sens, icnind şi bufnind, ţipând şi horcăind, trăind şi murind. Cuprins de groază, Atodiresei Teoader se retrase şi mai mult în livadă, lovind buruienile uscate şi îngheţate cu podul palmelor şi scurmând pământul cu călcâiele, iar când ajunse la umbra unui prun, ceva mai prelungă şi mai profundă decât a celorlalţi pomi, Atodiresei Teoader începu să se frece pe tot corpul în speranţa că o să se încălzească. După câteva minute, în pofida degetelor ce-i degerau şi a spaimei pe care-o trăise până atunci, Atodiresei Teoader prinse a se linişti. Respira greu, iar mesajul tainic al fiinţei sale se ridica în vălătuci ampli spre aştrii arzând în distanţe imuabile. Zile? Să fi fost zile? se întrebă Atodiresei Teoader cuprins de deznădejde şi de oboseală şi printre aburii de alcool ce-i întunecaseră mintea şi care se ridicau în volute largi spre cer, frânturi de amintiri începură, încet, încet, să se închege în mici episoade irelevante, fragmente din viaţa sa despărţite de goluri întunecate. (fragment din romanul ân curs de apariţie Lui Samuel, Morţii)

80 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

Dramaturgie

Valentin Lazăr

Despre ce vorbim aici?

Personaje: Profesorul de limbi moarte Casiera de vise eroice sau erotice Negustorul de sardele Spălătoreasa de bani lichizi Nebunul Regina care se credea rege Teoreticianul ultimelor clipe Traducătoarea de inimi albastre Conductorul de tren de jucărie Infirmiera infirmată de infirmi Asistenta sub şef Inspectoarea care se credea cal de cursă lungă Bărbatul gravid Decor. Interior de spital de alienaţi mintal, alienaţi mintal care joacă şah. Profesorul de limbi moarte: (nervos, dând haotic din mâini, plimbându-se neîncetat) Nebunul! De câte ori ţi-am repetat să muţi nebunul? Mută, domnule, nebunul! Nebunul!!! Negustorul de sardele: Eşti nebun?! Cum să mute nebunul dacă nebunul trebuie să stea în pătrăţica lui, pe alb! Spălătoreasa de bani lichizi: (către nebun, foarte intrigată) Nu înţeleg de ce nu stă în pătrăţica lui, de ce trebuie să-şi dea mereu şi mereu şi mereu cu părerea?

www.zonaliterara.com

Nebunul: (foarte calm) Pentru că e nebun. Regina care se credea rege: Nu era indicat să fi început cu apărarea siciliană? Teoreticianul ultimelor clipe: Teoretic da, dar teoria nu înseamnă neapărat teorie. Practic, practica e mai presus de teorie, aşa cum şi teoria e mai presus de practică. Traducătoarea de inimi albastre: (sentimentală, către teoretician) Oare în cazul inimilor albastre, a inimilor aflate într-o ardere sfâşietoare de dragoste nebună, nebună, nebună... Conductorul de tren de jucărie: Domnişoară traducătoare, domnul teoretician gândeşte. Nebunul: Un nebun care gândeşte. Profesorul de limbi moarte: Nebunul! De câte ori ţi-am repetat să muţi nebunul? De un milion de ori, da, poate şi mai mult de atât, dar tu, încăpăţânat cum eşti, crezi că vei învinge prin mutarea asta absolut dementă. Mă înnebuneşti! Vrei să mă aduci la nebunie, la sinucidere?! (se loveşte peste cap) Numai unul cu probleme la mansardă, tra-la-la-la, cu stoluri de păsărele, cucu, cucu, pitpalac, pitpalac, ar putea crede că... Negustorul de sardele: Mutarea e genială, domnule profesor de limbi moarte. Spălătoreasa de bani lichizi: (către negustorul de sardele, foarte intrigată) Nu înţeleg de ce se tot agită! Stoluri de păsărele avem toţi, mai puţin eu. Profesorul de limbi moarte: Da, avem, avem, recunosc deschis că păsărelele nu le lipsesc nici celor absolut normali. Să suferi de normalitate e

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 81

cea mai mare nebunie! Teoreticianul ultimelor clipe: Teoretic da, dar practic... Traducătoarea de inimi albastre: (sentimentală, către teoretician) Oare în cazul inimilor albastre, a inimilor aflate într-o ardere sfâşietoare de dragoste nebună, nebună, nebună... Conductorul de tren de jucărie: Domnişoară traducătoare, domnul teoretician gândeşte. Nebunul: Practic, domnule teoretician, ar trebui să lăsaţi teoriile şi să mutaţi. Sunt mai bine de cinci ore de când aştept o mutare de mare maestru internaţional. Regina care se credea rege: Avem tot timpul din lume. In fond, dacă stăm să medităm, de ce ne-am grăbi? Nebunul: Pentru că abia mă mai ţin, fiziologic vorbind. Negustorul de sardele: Şi de ce nu te duci la wc? Nebunul: Da, să mi se întâmple ca ultima dată, să mutaţi calul pe negru, da, în locul acelui pion, pion care şi el era mutat lângă nebunul de negru. Teoreticianul ultimelor clipe: Calul era la locul lui, exact lângă nebun, pe alb. Spălătoreasa de bani lichizi: Da, păştea iarbă. Conductorul de tren de jucărie: Alerga pe hipodrom. Traducătoarea de inimi albastre: Sau, de ce nu, acest equus cabbalus să fi fost călărit de regina Elisabeta a Angliei. Nebunul: Ce-are face Elisabeta, fie şi regină, cu logica noastră infailibilă? Calul era pe negru, pariez pe ce vreţi. Profesorul de limbi moarte: Sigur era pe negru? Poate c-ai probleme de vedere. Nebunul: Văd foarte bine. Teoreticianul ultimelor clipe: Teoretic vezi, dar practic... Nebunul: M-ai înnebunit cu teoriile tale! Nu trece o secundă, o miime de secundă, teorii peste teorii, practici peste practici, practici peste practici, teorii peste teorii ! O să te tâmpeşti de tot! Teoreticianul ultimelor clipe: Sunt un epistemolog prin definiţie. Nebunul: Ce eşti? Teoreticianul ultimelor clipe: Şah! Negustorul de sardele: Genial! O mutare de maestru internaţional! Profesorul de limbi moarte: Dacă mutai nebunul... Nebunul: Taci dracului şi nu mă înnebuni de cap cu nebunul tău, nebunule! Imposibil! Cum de n-am prevăzut, trebuia să-mi fi dat seama... Profesorul de limbi moarte: Mutai nebunul şi partida era terminată în patru mutări. Nebunul: Joci dumneata sau eu?! Nu poţi să

82 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

taci şi să-ţi păstrezi ideile, că de fiecare dată când m-am lăsat inspirat de prostiile tale, da, am pierdut, de-mi venea să mă dau cu capul de toţi pereţii posibili şi imposibili. Teoreticianul ultimelor clipe: Practic, de ce nu, sau teoretic, o să se dea cu capul de pereţi. Traducătoarea de inimi albastre: (sentimentală, către teoretician) Oare în cazul inimilor albastre, a inimilor aflate într-o ardere sfâşietoare de dragoste nebună, nebună, nebună... Conductorul de tren de jucărie: Domnişoară traducătoare, domnul teoretician gândeşte. Nebunul: Ce vă mai placeţi să râdeţi de altul? Regina care se credea rege: Ne purificăm prin râs. Traducătoarea de inimi albastre: Să râzi, chiar şi cu lacrimi, e cea mai nobilă ocupaţie. Nebunul: Râdeţi, dar nu e râsul vostru. Şah! Negustorul de sardele: Incredibil! Teoreticianul ultimelor clipe: Mutarea asta nu există în analele şahului. Nebunul: Cum să nu fie dacă este! Teoreticianul ultimelor clipe: Nu, nu, nu, calul nu putea ajunge aici. Nebunul: Iar începem? Teoreticianul ultimelor clipe: Nu începem, terminăm chiar acum! Nebunul: Ai un temperament vulcanic. Teoreticianul ultimelor clipe: (calm spre isteric) Uite, mai mult ca sigur, calul nu putea da şah, ai avut deschiderea spaniolă, urmată de indiana regelui la alb, gambitul damei şi atacul Marshall. Nebunul: Să avem iertare, calul a fost mutat în cunoştinţă de cauză, perfect adaptabil stilului meu de joc. Am avut deschiderea Napoleon, urmat de tangoul cailor negri... Teoreticianul ultimelor clipe: Calul e alb. Şi nu mă lua cu tangouri, căci mă enervez repede şi s-ar putea să te dansez în picioare. Nebunul: Spuneţi şi voi, da, unde era calul, pe alb sau pe negru? Traducătoarea de inimi albastre: Alb. Regina care se credea rege: Negru. Conductorul de tren de jucărie: De ce nu gri metalizat? Spălătoreasa de bani lichizi: Sau verde cu picăţele? Nebunul: De azi, chiar din această clipă, notăm mutările. Spălătoreasa de bani lichizi: Pe pereţi? Teoreticianul ultimelor clipe: Nu notăm nimic. Suntem destul de inteligenţi pentru a reţine totul. Uite, ieri, da, ai deschis jocul cu apărarea poloneză... Nebunul: Poate era apărarea malgaşă sau apărarea Insulele Galapagos. Teoreticianul ultimelor clipe: Nu mă contrazice.

www.zonaliterara.com

Nebunul: Şi de ce să nu te contrazic? Cu eşti mai presus decât mine ca să nu te contrazic? Teoreticianul ultimelor clipe: Sunt teoreticianul propriilor tale gânduri, domnule nebun. Nebunul: Da, foarte teoretician, mereu repeţi c-ai o logică infailibilă, că eşti de o luciditate ieşită din comun, că dispui de un sistem de referinţe absolut incredibil, dar te-ai internat aici din dorinţa expresă de-a scăpa definitiv de preţioasa şi iubitoare şi drăgălaşa ta soţie cicălitore şi urâtă... Teoreticianul ultimelor clipe: Sunt celibatar. Nebunul: Şi verigheta? Teoreticianul ultimelor clipe: Nu există nici o verighetă. Sunt celibatar convins. Nebunul: Convins de ce? De nebunia de care dai dovadă atunci când afirmi că piesa mea... (toţi dau dovadă de nervozitate crescută la vederea bărbatului gravid) Conductorul de tren de jucărie: Se putea să nu-şi facă apariţia gravidada asta antipatică?! Spălătoreasa de bani lichizi: Să facem abstracţie! Profesorul de limbi moarte: Am încercat de milioane de ori! Regina care se credea rege: Propun să-l lăsăm să vorbească singur. Nebunul: Da, până mută piesele. Negustorul de sardele: Se crede gravid şi când îl apucă chinurile facerii... Regina care se credea rege: Urlă ca dementul. Traducătoarea de inimi albastre: De-ar naşte într-o bună zi şi ne-ar lăsa în pace cu prostiile. Profesorul de limbi moarte: Prefer să se creadă Napoleon, Hitler, Stalin. Regina care se credea rege: Dumnezeu. Conductorul de tren de jucărie: Elvis. Regina care se credea rege: Vietmanez. Profesorul de limbi moarte: Iepure de câmp. Spălătoreasa de bani lichizi: Şoşon. Stâlp de telegraf. Semafor. Televizor. Traducătoarea de inimi albastre: Gagarin. Aristotel. Romeo şi Julieta. Julieta şi Romeo. Spălătoreasa de bani lichizi: Să recreeze universul şi gata, pa şi pusi! Bărbatul gravid: (în cămaşă de forţă) Vă invit la botez. Da, botezul va avea loc în biserica super sfinţită de arhiepiscop cu şleahta de popi papistaşi, catolici, mai catolici decât papa, fundamentalişti, copţi, răscopţi, nechalcedonieni, druizi, nedruizi, taotişti, panteişti, prezbeterieni, metafizicieni, ultranaţionalişti, agnostici, lutherani, maoişti, alchimici... Profesorul de limbi moarte: Se repetă, mereu se repetă, şi când nu repetă... Regina care se credea rege: Ne invită la botez. Conductorul de tren de jucărie: Şi eu aş putea să mă prefac nebun şi să vă invit la nuntă. Bărbatul gravid: Cristelniţa, cristal de Bohemia,

www.zonaliterara.com

ursuleţi şi funde multicolore. Apa de trandafiri e importată direct din paradis. N-am să nasc negretoi, eschimoşi, asiatici... Spălătoreasa de bani lichizi: Sau la funeraliile nebunului de alb. Profesorul de limbi moarte: Moartea nebunului de negru. Conductorul de tren de jucărie: Moartea regelui. Traducătoarea de inimi albastre: Regina e predispusă la o dispariţie subită. Bărbatul gravid: Ura interasială e un rău necesar doar pentru cei ce cred în binele răului. Un exemplu bun e un exemplu rău, şi invers. Nu poţi fi rău decât prin definiţie. Nu poţi fi bun decât prin răutate, pentru că răul are darul de a conştientiza că suntem născuţi să facem numai bine. Nebunul: Sunteţi răi. Regele şi regina sunt predispuşi la o fericire eternă. Teoreticianul ultimelor clipe: Practic, teoria ne spune că nu există fericire eternă, ci clipe de fericire. Traducătoarea de inimi albastre: (sentimentală, către teoretician) Oare în cazul inimilor albastre, a inimilor aflate într-o ardere sfâşietoare de dragoste nebună, nebună, nebună... Conductorul de tren de jucărie: Domnişoară traducătoare, domnul teoretician gândeşte. Bărbatul gravid: N-am să fiu o mămică rea. N-am să-mi sodomizez copilaşul. N-am să-l pun la munci de ocnă. Nebunul: Există. Negustorul de sardele: Ce spuneţi, cine are dreptate? Teoreticianul ultimelor clipe: Nu există. Spălătoreasa de bani lichizi: Nu ştim. Eu n-am fost nici fericită, nici nefericită Bărbatul gravid: Va avea o copilărie exact ca a mea, numai lapte şi miere, miere şi lapte, fiere şi venin. Nebunul: Există. Ei pot să confirme. Negustorul de sardele: Se poate ca un om să nu cunoască fericirea? Teoreticianul ultimelor clipe: Să infirme. Bărbatul gravid: Mişcă! Mă loveşte din dragoste maternă. Ştiu c-am rămas însărcinat cu mine însumi, dar nu e un motiv pentru a da naştere unui monstru. Negustorul de sardele: Vă întreb: se poate ca un om să nu cunoască fericirea? Nebunul: Infirmii să confirme. Bărbatul gravid: Monstruleţule, nu mai da din picioare. Citeşte cu voce tare Freud. Şi nu uita să ronţăi alune de pădure. Sau o ceapă roşie, roşie, roşie. Negustorul de sardele: Oh! E atât de greu, aproape imposibil, să recunoaştem dacă ne-am

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 83

născut pentru a fi fericiţi sau nefericiţi? Teoreticianul ultimelor clipe: Practic, nebunii infirmă că-s infirmi. Teoretic, infirmii sunt cei ce confirmă că-s normali. Nebunul: Te contrazici. Teoreticianul ultimelor clipe: Nu mă contrazic. Bărbatul gravid: Ai alergări?... Da, sper să dobori recordul mondial. Săptămâna trecută, cel puţin aşa cred, a devenit campion naţional la înot. O secundă, şi oceanul amniotic... Nebunul: Practic, teoretic, te contrazici de cum te-ai ascuns printre noi, veritabilii nebuni. Te-ai internat aici din dorinţa expresă de-a scăpa definitiv de preţioasa şi iubitoare şi drăgălaşa ta soţie cicălitore şi urâtă... Bărbatul gravid: Ce spui?... Meci de fotbal?... O să mi să facă rău de la atâtea şuturi. Un gol imens în stomac. Da, eu-s mingea. Suport sportul extrem, monstruleţule, pentru asta mă antrenez zi de zi, pentru naşterea ta extremă în cele mai bune condiţii extreme. Teoreticianul ultimelor clipe: Sunt celibatar convins. Nebunul: Te vei convinge de celibatariat când vei da ochii cu soţia ta minunată şi dulce ca o lămâie şi mai dulce. I-am trimis o scrisoare. Teoreticianul ultimelor clipe: Ce scrisoare? Nebunul: De desconspirare. (scoate o scrisoare) Dragă crocodileasă, de la primele rânduri, nu de la nu ştiu ce teatru de stat, sau de la ultimele rânduri, nu de la nu ştiu ce oameni cu scaun la cap, ci de aici, da, din spitalul de boli nervoase, te informez că bărbăţelul tău, de care sigur mori de dor, având în vedere că vă aflaţi mai mereu în tandreţuri cu una bucată palmă peste ochişori plânşi de la flama aparatului de sudură, a devenit foarte teoretician, atât de teoretician încât absolut toate teoriile, din teama de a nu fi remodelate şi surprinse într-un sistem cosmogonic, aprioric, conceptualizat mai ceva ca Dasein-ul uman şi nu numai, toate teoriile îşi fac sepukku şi harakiri, fapt ce ne-a făcut pe toţi să intrăm la idei şi să luăm decizia univocă sau plurivocă de a salva universul. În consecinţă, te rugăm să te fiinţezi cu toate teoriile ce privesc bătăia ruptă din rai, căci ce-ar fi viaţa fără lovituri sub centură, oase strivite în concasorul inimii nebune, extrageri de dinţi cu potcoavele cailor deveniţi între timp măgari, potcoave purtătoare de noroc chior, atât în căsnicie, exarcerbare egoistă a unui altruist providenţial, cât şi în izolare de drepturi pur alienante, sineitate raportată la un sacrificiu iraţional şi grotesc... Teoreticianul ultimelor clipe: (râde, dar nu e râsul lui) Foarte bine. Mititica şi-aşa stă rău cu nervii şi are nevoie de linişte. E cu mult mai nebună decât mine. Conductorul de tren de jucărie: In sfârşit,

84 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

domnilor, vom avea parte de acţiune! S-a anunţat sosirea soţiei domnului teoretician. Spălătoreasa de bani lichizi: Soţia domnului teoretician? Conductorul de tren de jucărie: Da, în persoană. Regina care se credea rege: Dar n-a fost internată şi ea în spitalul nostru de demenţi sublimi? Negustorul de sardele: Nu cumva e blondă, pe tocuri, foarte rujată, un decolteu de toată frumuseţea, de-ţi vine s-o mănânci de dulce ce e, până dai în diabet? Conductorul de tren de jucărie: Inclin să cred că e foarte brunetă şi simandicoasă rău. Regina care se credea rege: Blondă, brunetă, verde cu picăţele, nu contează. Contează că va fi prezentă aici, printre noi, cei mai veritabili nebuni. Spălătoreasa de bani lichizi: Domnul teoretician e un fericit. Conductorul de tren de jucărie: Căsătoria e o loterie. Cred că domnul teoretician a tras lozul necâştigător. Traducătoarea de inimi albastre: De ce? Conductorul de tren de jucărie: Doar nu se interna la nebuni doar de dragul de a trece cel mai teoretician dintre teoreticieni. Spălătoreasa de bani lichizi: A scăpat de nebună. Regina care se credea rege: Nu pentru mult timp. Va trebui să-şi joace admirabil rolul de Hitler. Conductorul de tren de jucărie: Hitler? Traducătoarea de inimi albastre: Nu pot să cred! Îl vedeţi pe teoretician prefăcându-se Hitler? Negustorul de sardele: Să-l salutăm. Toţi: Hiel Hitler! Arbeit macht frei! Hiel Hitler! Arbeit macht frei! Hiel Hitler! Arbeit macht frei! Hiel Hitler! Arbeit macht frei! Hiel Hitler! Arbeit macht frei! Profesorul de limbi moarte: Vom avea un adevărat război interconjugal. Traducătoarea de inimi albastre: Aştept să văd cum un bărbat şi-o ia original peste mutră. Conductorul de tren de jucărie: Credeţi c-or să joace bâza peste dantură? Regina care se credea rege: Se va lăsa cu mult circ ieftin. Spălătoreasa de bani lichizi: Nu m-aş mira să vină cu tigaia de teflon şi cu bigudiurile în păr. Traducătoarea de inimi albastre: Cu o mătură motorizată. Regina care se credea rege: Şi, pentru orice eventualitate, cu furtunul maşinii de spălat dacă tot trăim în secolul vitezei. Bărbatul gravid: Cine câştigă, cine pierde? Şi montruleţul meu joacă şah. Da, are un chef nebun de joacă. Zgârie, muşcă cu dinţişorii inexistenţi, se masturbează când se uită la televizor, nu stă o secundă locului, parcă e posedat. Dacă e posedat? Cum de nu m-am gândit, poate că-i posedat de mii de legiuni de diavoli...

www.zonaliterara.com

Teoreticianul ultimelor clipe: Jucăm? Nebunul: Dacă recunoşti că te prefaci nebun pentru a scăpa... Teoreticianul ultimelor clipe: Da, recunosc, să scap de nebună! Practic şi teoretic, teoretic şi practic, ştii cum e să trăieşti mai mult de jumătate de viaţă cu o ciocănitoare?!? Nebunul: Nu, şi nici nu-mi doresc. Teoreticianul ultimelor clipe: Practic, toată ziua, taca, taca, taca, taca, liste peste liste, reguli peste reguli, manii peste manii, persecuţii peste persecuţii, mai ceva ca pe vremea inchiziţiei. Unde te duci, unde ai fost, de ce-ai băut? De ce n-ai făcut aia, de ce n-ai făcut ailaltă? Nebunul: Practic, cam da. Teoreticianul ultimelor clipe: Miroşi a parfum de damă. Nebunul: (se miroase) Teoretic, cam nu. Teoreticianul ultimelor clipe: Fii hamal, du pachete la diverse adrese, vino de la piaţă cu sacoşile pline, nici nu bine nu ţi-ai tras sufletul după muncile sisifice, căci iar auzi o voce suavă şi delicată de ciocănitoare, (urlând) repară clanţa uşii, vezi că wc-ul e înfundat, televizorul a scos o flamă albă, du gunoiul jos, azi faci greva foamei, să nu te prind la bar, lasă derbedeii nespălaţi, nu sforăi, du câinii la plimbare, du pisicile la plimbare, du maimuţa la plimbare, hrăneşte tarantula, mama soacră n-are somn, cântă-i cântece de leagăn până la cinci dimineaţa, istericale, tandreţuri peste dantura mea, haine aruncate pe geam de la etajul zece, istericale, sport cu bătătorul de covoare, picturi futuriste, cubiste, cu mâncare pe pereţi, dragoste cu năbădăi, nimic din ce-ai face n-o mulţumeşte şi spune-mi, nu-ţi vine să înnebuneşti? Înnebuneşti! Te apucă toţi dracii şi gata, vorbeşti singur cu pereţii. Mi se întâmplă mereu să vorbesc cu pereţii. Sunt confidenţii mei fideli. Diavole mic! Vrei să mă posedezi până la nebunia mea presupus anormală? Posedează-mă! Mă ofer gratis, diavole mic! Da, silicoanele, da, scoica sonoră, da, da, da!!! Sunt a ta pentru totdeauna! Fidelă până la moarte! Ce spui?... Sinucidere?... Cine se sinucide? Nu, nu, nu, n-am să mă sinucid. Da, adevărat, am făcut o pasiune morbidă pentru cravate, dar departe gândul de-a mă legăna de un baobab. Oi fi având faţă de urangutan... Gibon? Fie şi gibon, cimpanzeu. Da, am ceva din mişcările unui darwinist convins. M-am născut din materia antistatică a universului paralel cu universul vostru sau dintr-o maimuţă reproducătoare de iluzii şi antiiluzii? Tu vei fi eu, eu voi fi tu, nici unul din noi nu va semăna cu un al treilea umanoid. Eu voi fi eu, tu vei fi tu, nici unul din noi nu va fi asemenea cu dubla natură a unui zeu devenit între timp nebun pe tabla de şah.

www.zonaliterara.com

Aici e câmpul de luptă al vieţii. Să te joci cu concepte despre existenţa inexistenţei, inexistenţa existenţei, iată veritabila nebunie ce trece în ochii tuturor drept normalitate. Nici o logică nu e infailibilă în faţa propriei morţi. Nici un rău nu e necesar decât atunci când totul trebuie reinventat. Războiul trebuie să continuie. Nu se poate ajunge la înălţare decât prin decădere. Şi să decazi dincolo de stadiul de animalitate, să fii prezent la graniţa ultimei graniţe, acolo unde moartea e regină... Da, puiuţ mic, da, ascult, sunt aici pentru tine, mereu voi fi aici, o eternitate... Da, te voi iubi mereu, te voi iubi ca o nebună, ultima mamă denaturată, mai ceva ca Jocasta. O urăşti pe Jocasta? De ce ţi-e antipatică? Ea n-a făcut nimic rău, şi-a urmat instinctele materne... N-am să te alint Oedipaş, criminal mic ce eşti. Nu va exista nimic incestual. Maternitatea din trupul meu de mascul spune că nu e etic să devii posesivă, dar nu pot face abstracţie de carne şi sânge. Eşti sânge din sângele meu, carne din carnea mea, tu conştientizezi ce-nseamnă miracolul acesta? Să te naşti din mine născându-mă într-o maree de culori, de sunete, senzaţii uimitoare, ceruri întrepătrunse de tuneluri rotitoare, carnivore, cucurbee, alternanţă de sentimente nemaitrăite, lacrimi de fericire, amniotice, lacrimi de foc, magnetice, clipă de neuitat când strângi la piept propria-ţi ardere mistuitoare, univers tangibil... Eşti atât de prăpăstios, fiule, încât mă cutremur de cutremurul care mă va înălţa dincolo de divinitate. Monstruozitatea ta atrage în mod inconştient. Nu iau în tragic tragismul propriului destin. Destinul nu ne va fi împotrivă. Presimt aici, sângele e mai puternic decât moartea, viaţa propriei morţi. Prefer să ne descompunem în faldurile nopţii, cuprinşi de spasme, transpiraţie, de saliva curgând în cascade pe trupurile de abanos, ascunşi unul în altul, peşteră şi ecou... Ascult, iubitule... Înţeleg c-o urăşti de moarte pe Jocasta, dar pe mine de ce m-ai uri? Când vom deveni un tot orgasmatic, mă vei adora, vei înţelege de ce Jocasta, fiinţa ei protectoare, persistă în fiecare mamă din univers. Sunt a ta. N-am să te înşel. Nu mi-e numele Jocasta, departe de mine acest nume josnic şi perfid. Sunt ceea ce tu doreşti să fiu. Nu pot trăi fără tine. Fiecare clipă de fericire înseamnă o parte din mine. Dacă doreşti să-mi pun capăt vieţii, o pot face. Nu mi-e frică de moarte ci de singurătate. Să fii singur pe lume, moarte sigură! Nu poţi fi fericit nici pe patul motţii atunci când mai speri că mai există un dram de viaţă. Viaţă pentru viaţă! Moarte pentru moarte! Mereu, da, viaţa, viaţa aceasta care nu te lasă să mori liniştit. Nu mi-e frică de moarte ci de absenţa numelui meu în memoria colectivă a umanoizilor. (Va continua)

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 85

Mouse Liric

Andrei Novac

poem întreg

tu mergi pe lângă ziua de azi vorbeşti în şoaptă, să nu te audă nimeni, ochii acestei zile nu se aseamănă în culori nici cu ochii de câine, nici cu cei de pisică, dar, atunci, când tu treci pe lângă ei, devin luminoşi, au un timp al unei tandreţi care nu mai există şi, parcă, toate rănile pământului fug pe lângă pereţii de sticlă ai unei priviri eu mă ascund în umbra tuturor strigătelor tale în fiecare noapte în care, printre lacrimi, suspini, nu am spaţiu în care să mă zvârcolesc, să devin liber, doar pentru că vorbesc sincer şi tare ziua care a trecut nu are nici braţe, nici umbră, sensul ei se transformă în scrum. nimic mai mult, nimic mai puţin stau şi aştept pe una din străzile cu case vechi, aproape de gară, un claxon agitat, o fată frumoasă pipăind cu degetele de la mâna dreaptă butoanele de la interfonul unei case. şi azi, ca şi ieri, orele trec repede şi se înfig în fiecare semn de circulaţie cu trecerea interzisă, miroase a căldură de vară, afară, sunt destul de supărat şi, prin liniştea dintre mine şi starea mea, trec toate senzaţiile pe care le- am avut atunci când mi- am dat seama că ţi- ai întors definitiv privirea de la mine, aştept pe una dintre străzile din apropierea gării, tu eşti, undeva, departe, schimbi umbrele pe vise,

86 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

te admiri în oglindă, aproape dezbrăcată, ca o taină strânsă între sânii tăi, înainte ca orele acestei zile să moară.

fotografie era un timp în care îmi ţineam respiraţia doar ca să pot să îţi ghicesc fiecare mişcare, atunci când lumina te atinge şi îţi lasă riduri de nisip de la un capăt la altul. era un timp în care mergeam de mână prin cimitire, fugeam pe lângă staţiile de metrou care ne făceau vulnerabili. nu ne puteam asemăna cu nimic, existam doar în viaţa noastră de zi cu zi.

despre dimineţile acestei lumi ne trezim trişti, întinşi unul peste timididatea celuilalt, prelungind agonia unor nopţi în care am întors pe dos toate străzile, înainte de ziuă. a început să plouă, aproape de uşa pe care am lăsat- o deschisă spre o lume a nimănui. ne regăsim atingând cu palmele goale nostalgia pe care frica începe să o lase către ziuă, ca un criminal obosit.

www.zonaliterara.com

Mouse Liric

Andrei Zbîrnea

Zabriskie Point I – mult mai târziu se înserase de ani buni. nu mai cunoşteam nimic. nici buzele, nici clapele pianului, nici pleoapele domnişoarei Christina alunecând abrupt ca o apă rece peste ţepii unei flori de apartament.

II – ryu nu puteam să mă desprind de barul acela. cărţile aşezate haotic, nerespectând nicio istorie pertinentă a literaturii. fără formă de pudoare. de la marchizul de sade la ryu murakami, de la dostoievski la m. vakulovski. coborâsem scările. puteam aluneca oricând/oricum/oriunde şi mă canalizasem pe orice altceva decât pe cei din jurul meu. mi-era  teamă că-mi vor strivi oasele chiar pe ultima treaptă.

III - sonată pentru pian şi patine şi moartea (...) l-a împins la dans, la dansul alb şi rece ca osul. (Wojciech Kuczok, Mizeria)

www.zonaliterara.com

nu fiecare adiere te apropie de coala de hârtie unele nici măcar nu zgârie gheaţa pe unde păşeşti în jurul tău lumea se opreşte ca mintea unui om în timpul unui cutremur (şi) nu înţelegi

eşti o patinatoare înăscută reproşurile n-au niciun sens dacă ai fi pianistă ţi-aş tăia degetele (tu) poţi interpreta rachmaninov şi fără ele doar cu mănuşile de catifea pentru o patinatoare lucrurile sunt ceva mai complexe nu le poţi rezolva cu un simplu cuţit am vrut să stau o vreme singur departe de oraşul care nu a cunoscut zăpada să pot înţelege cum pierderea pisicii e mai dureroasă decât pierderea mamei am crezut că plâng de fapt îmi lăcrima ochiul de la oboseală muncisem mult dar voiam să te văd patinând să cred pentru o secundă că ai ceva din graţia katarinei witt în jurul tău lumea se opreşte ca mintea unui nebun în timpul unui cutremur

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 87

Mouse Liric

Şerban Axinte

Rocada prin tine au trecut aburii negri, ţi-a mai rămas aer doar pentru o oră, să nu te mişti, să respiri ca în somn; pentru tine voi scobi pământul şi capacul de lemn: ar trebui să recit acum paginile învăţate pe dinafară, nu am îmbătrânit deloc, nu am toată viaţa înainte, de mine depinde totul; memoria mea poate să o salveze, de îndată ce le voi pronunţa clar şi în ordinea lor obişnuită, cuvintele astea nenorocite o vor scoate  pe ea dintre scânduri. dar cineva trebuie să rămână acolo şi să putrezească frumos.

Cuşca lui Faraday toate te-au adus aici, nervurile gândurilor sterpe, privirea piezişă în urmă, saltul hotărât prin gămălia de ac a bucuriei. de fiecare dată când  mă aruncam în gol de la căpătâiul patului speram să primesc minutele tale zilnice de nemurire, îmi amintesc şi acum la fel de clar nopţile de la spitalul şapte, atunci am început să înţeleg cu adevărat compoziţia chimică a secundelor, goliciunea mea completă, morţile mele repetate.

88 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

te-am inventat pe tine, ţi-am fost Dumnezeu până în clipa în care a sunat de ieşire. povestea asta s-ar complica inutil dacă lamele creştetului meu nu ar decupa cerurile sordide, dacă punctul ăsta în care mă oglindesc adânc nu ar aduna în el însuşi rămăşiţele respiraţiei noastre. dacă mai ai cumva ceva de spus, si-la-bi-seşte! *** între inspir şi expir, trăim nedespărţiţi în cuşca lui Faraday.

Gaura de vierme aştept veşti din camera din spate, e prima data când totul se rupe cu adevărat, nu mai înţeleg nimic, a început singura zi fără trecut. am crezut că-mi pot ţine ascunsă sub pernă adevărata identitate, am zis, nimic nu iese stropşit în faţă fără să supureze prin margini. până la urmă eu sunt cel care se ridică şi vede; atunci când aerul se împuţinează în loc de mirosul tare se întoarce  asupra mea corpul transparent al neliniştii: paşi în conturul desenat cu creta. locul meu e aici în gaura de vierme. am un trup curat, mi se potriveşte de minune vinovăţia cu lame.

www.zonaliterara.com

Poziţia corectă în timpul morţi aştept să-mi iasă prin creştet umbra, ştiu totul, e o lume de fire subţiri, înaintea mea înfloreşte o oglindă rece, am pierdut ceva, nu e nimic, când vine, vine totul  deodată, tu să aştepţi până ce mâna mea se ridică, las capul pe spate, îmi faci semnul discret pe frunte, nu e aşa, ştim amândoi prin cine trece coloana de lumină, nu e aşa, dincolo totul nu e decât o sufragerie aglomerată; să te calci în picioare, da, să te aduni în tine până ce simţi cum punctul care eşti se deschide, vibrează ceva, trece cineva prin noi, trece, unde duc urmele astea, la capătul lor sunt doar urmele lor, las totul pe ultima zi, ele, semnele astea, rup din trupul meu, mă ţin departe pe mine de mine, sigur, sunt şi eu puţin pieziş, dar ce aş fi făcut acum dacă nu aş fi prins la timp sensul cuvintelor ce se străduie din răsputeri pe ele însele să se uite; da, da, ai ştiut asta tot timpul, dar m-ai lăsat să cred că sufletului puţin îi pasă de poziţia corectă  în timpul morţii; ceva mai în spate, lumea pe care o vezi se adaugă ei, e aici o mică pierdere, nu e altceva decât lumea perfectă a sensurilor uitate, frumuseţea ascunde ce creşti în ea, dumnezeu ascuns de mic în tăcere şi libertate, când n-ai de ales, totul e limpede, aşa s-au aşezat la tine toate, pe muchie; poate mai avem o şansă, ce ştim ne-ar ajută să nu intrăm prea repede în frumoasă încăpere din spate, da, rândurile pulsează în minte, revin în ţesuturile fine ca nişte umbre în moalele capului, ai grijă ce spui când ţi-e frică, mintea e o fructieră, pe somn, pe tăcute, lumina cea mai pură nu vine din bucuria gândurilor clare, coboară direct din golul tău din stomac. să păşesc acum prin aerul ăsta imposibil de repede, o intrare forţată în lumină, pieptul deschis, nici măcar nu m-am îndepărtat, e adevărat, cea mai frumoasă zi începe abia atunci când urechile se înfundă, când mâinile şi picioarele se încrucişează. 2. XII. 2011, Amantea (Calabria)

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 89

Mouse Liric

Carmen Veronica Steiciuc despre noi apa se rostogolea verde şi oarecum furioasă peste trupul dezgolit al pietrei amestecând întâmplările într-o altfel de poveste din miezul pietrei un cântec pornea spre lumea colorată a unui miercuri dement îngăduit de soare spre a fi transformat în iubire sau altfel spus un

toate astea? m-a întrebat realitatea pe care o descrii nici măcar n-a fost visată încă mi-a mai spus apoi brusc a părăsit tabla de şah din acel moment nimeni n-a mai ştiut nimic despre noi mâna a înapoiat sărutul buzelor fierbinţi tangoul nu s-a mai terminat niciodată

cu fiecare strigăt vertical şi singur

curcubeu şchiop despre care nu s-a mai vorbit multă vreme cam aşa arăta dimineaţa în care ai coborât din văzduh şi ai rostit prima vocală apele

trăiesc un prezent care nu-mi aparţine o frumuseţe care mă trădează cu fiecare cuvânt dezbrăcat de sunete în care locuieşti maiestuos, domnul meu, de la o vreme

au devenit incolore din adâncuri s-au ridicat câteva gânduri şi un pumn de cuvinte apoi ai desenat o inimă şi un vârf subţire de lance eu am crezut tot

întotdeauna am ştiut că eşti acolo şi că secundele care dispar necontenit din existenţa mea se aruncă în braţele tale cu fiecare strigăt vertical şi singur

am eliberat crivăţul am oglindit universul în zilele senine despre noi s-au scris manuscrise întregi pe care nu le-a înţeles nimeni

prin labirint umbrele brodează secrete mai mult sau mai puţin vizibile

sebastian

clownul de lemn

sebastian era un şarpe gigantic ce locuia în subsolul temerilor mele îi plăcea să asculte tangouri şi să-mi ascundă amintirile în timpul rocadei finale

puţin cocoşat bătrânul clown de lemn priveşte în inima trecătorilor în culori de galben şi portocaliu ascultă James Taylor în concert

în dimineaţa aceea i-am vorbit despre tine şi despre visele în care deveneam realitate primeam fiecare câte un trup alergam prin lume câmpuri de anemone şi oceane virgine inventau iubirea pentru noi munţii solitari şi nisipurile albe

sau poeme de Philip Larkin ce-i mai plac poemele şi bănuţii de argint răsfiraţi pe lemnul umed al mesei uneori mă recunoaşte

sebastian m-a privit cu uimire ce vrei să dovedeşti cu

90 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

în tabloul lui Monet în care e ceaţă iar eu stau în genunchi şi mă rog să vii să mă eliberezi de culoare

www.zonaliterara.com

îngeri în genunchi aranjează norii îngerii în genunchi aranjează norii pentru scena următoare eu îmi fac apariţia târziu mult mai târziu deja tăcerile s-au aşezat în primele rânduri deja spectatorii s-au deşteptat şi-au pus ochelarii de soare deja laureaţii premiului Nobel au fost uitaţi naufragiaţii ascultă Mozart în visul lor timpul dispare încet precum marea sunt norii corabia sunt eu

mierla neagră o linişte plină de îngeri fiecare zi e un calm neînceput ce bântuie prin univers în zorii albaştri şifonaţi somnoroşi de pe aripa fluturelui o linişte plină de îngeri în care copacii înfloriţi respiră prin trăirile tale prin poemul care se naşte în acest moment în ochiul tău deschis peste lume sferele tac una câte una iluzionistul îţi aduce la micul dejun alge răstignite în esenţa luminii

www.zonaliterara.com

mierla neagră vine până lângă visele mele priveşte înăuntrul lor cu un ochi, apoi cu celălalt, visele mele sunt rotunde în interiorul lor mâinile noastre subţiri aranjează culorile pe aripa fluturelui uneori se ating mâinile noastre subţiri în acel moment inima fluturelui zvâcneşte cu emoţie când începe să cânte mierla neagră poate deja să te recunoască în somnul ei îţi poartă gândurile peste dealuri

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 91

Mouse Liric

Nicolae Corlat

obelisc cerul s-a făcut trup străfulgerat caii ies în spume din mare plutind peste aerul în clocot viforul absent piatra roşie şi armăsarul între mii de trestii lotusul s-a făcut palmă umăr şi dor regină a pustiului pe umărul lui şade templul dimineţii tăinuit în naşterea sa necuprinsă visssssssssss alb de cretă trece ca un şarpe peste platouri luminate de lună umbră înveşmântată în parfumuri secrete şi tu arhitectule ţi-ai scrijelit în piatra albă iubirea la vedere şi totuşi secretă iubirea ce macină timpul naşte în urmă-i sol către stele e toamnă în culori în sunete şi-n ploi spre tine vin ca orbul spre tămâie s-a împlinit cuvântul

martor la sinucidere a răsărit soarele undeva stau umbrele morţilor răsfăţaţi printre vorbe la propria-ţi sinucidere ai fost martor şi legământ cu tine însuţi ai făcut mai întâi i-ai aşezat cununa celui care erai crucea fierbinte i-ai îndesat-o în răni şchiopăta ca un orb fiul pietrelor şi-al luminii seara atârna peste lume aripi largi mirosind a tămâie nimeni să nu treacă pragul ţi-ai zis învăluiri de şoapte adumbreau orizontul spre ceţuri de taină ţi-ai dăruit cuvântul lumii să caute-n el sensul rostirii

92 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

de dragul tău celălalt îşi înveşmânta trupul în haine de moarte împlinire dând clipelor dar cine se-ntoarce printre crengi de măslin

deşert I. aud paşii zădarnicei cămile împovărând cerul orizontul e-aproape marea cu păienjenişul de frunze de-asemenea numai glasul pescăruşului lipseşte pentru a da sens tabloului din străfund se-aud iluzii cum rod praful pe firele speranţei mai mici ne facem infinit de mici pentru arşiţă şi pentru marea fără de foşnet ne va primi în ea tăcerea om şi animal alături II. peste culmi adormite-n ruina cuvintelor se-nfiripă drumul deşertului subţire ca o părere coioţii luminii ţes trandafiri la umbra iluziilor înmiresmate flori sub tăcerea fierbinte un copac va rodi în inima ta auzi cum se-nalţă vântul printre ramuri dând sens absenţei păsări din el vor zbura tăcute în taina ce-l ţine în mişcare sunt orbi ochii care privesc mută gura strigând către zare

www.zonaliterara.com

Avatar

Gabriel Andronache

Mică enciclopedie a obiectelor pierdute fragment

G

hiveci – vas cu pământ utilizat pentru creşterea plantelor decorative. Este binecunoscut cazul domnului Blaise Pascal, care, după ce nu şi-a plătit chiria doi ani, şi-a plantat proprietarul întrun ghiveci enorm, agăţându-i de gât un ecuson pe care scria trestie gânditoare. De Crăciun, Pascal l-a împodobit cu câteva foi rupte din manuscrisele sale, fapt care l-a făcut pe proprietar să strănute atât de tare, încât i-a măturat tot praful de pe mobilă. Drept urmare, Pascal s-a lipsit de serviciile menajerei, care oricum devenea depresivă ori de cate ori îl vedea blazat. Costum – piesă de îmbrăcăminte care imprimă o notă de eleganţă posesorului. În general, costumul este purtat la ocazii mondene sau în mediile în care nu există pericolul să aluneci pe o pată de vaselină. În perioada interbelică, membrii Cosa Nostra dezvoltaseră o adevărată obsesie pentru costumele de culoare neagră, abandondând tradiţionalele şorţuri de bucătari sicilieni. Don Miggione şi-a comandat în 1934 două rânduri de costume negre special pentru ceremonia turnării primei lopeţi de ciment la fundaţia lui Cicero Baroni, un tip care ţinuse morţiş să-i înlocuiască sosul de pizza cu gem de căpşuni. Miggione nu a gustat deloc farsa lui Baroni, mai ales că ea se petrecuse după o razie a poliţiei ce se lăsase cu confiscarea rânjetului a trei dintre membrii bandei. Miggione a fost atât de încântat de senzaţia de confort pe care i-o dăduseră costumele, încât a mai comandat o duzină, dar transportul acestora de la fabrică

www.zonaliterara.com

a căzut în mâinile bandei adverse, care le-a tăiat mânecile şi le-a donat contabililor de la fisc, fapt ce nu i-a scutit totuşi de o amendă pentru contrafacerea unor creioane chimice. Horn – element din structura unei clădiri care permite evacuarea fumului emanat de o sobă sau şemineu. Tradiţionala cale de intrare în casă folosită de Moş Crăciun, care evită modernisme barbare precum uşa. Nu toţi Moşii au aptitudini de cascadori atunci când intră pe horn. Este şi cazul lui Dwayne Smith, actor amator angajat să impresioneze copiii cu rolul de Moş Crăciun. Dwayne a acceptat să fie închiriat de familia Thompson pentru a performa o oră în faţa copiilor, deşi spatele îl durea îngrozitor de când jucase într-un remake după scena cu Stan Laurel şi Oliver Hardy cârând un pian pe scări. Problema e că regizorul suprarealist înlocuise pianul cu un elefant având piciorul în ghips. Dwayne s-a prezentat la ora stabilită, a urcat pe acoperiş cu sacul în spate dar acolo l-a întâlnit pe Colin McGren, un comis voiajor care încerca să vândă cremă neagră de ghete unei ciori posesoare a unui cioc foarte ascuţit. Dwayne i-a spus lui McGren că prezenţa acestuia acolo era inoportună, mai ales că cioara solicita imperativ să fie numită pasăre afro – americană, altfel îl acţionează în justiţie pentru discriminare rasială. McGren a încercat să o dreagă, asemuind cioara cu Corbul lui Edgar Allen Poe, lucru total inutil, pasărea nefiind amatoare de literatură gotică. Pe Dwayne l-a plictisit toată această dispută, cerându-i lui

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 93

McGren să elibereze gura hornului pentru a-şi face spectaculoasa intrare în sufrageria domnului Thompson. În acel moment, cioara şi-a luat zborul cu sacul în cioc, nu înainte de a-i spune lui Dwayne că a învăţat chestia asta din Păsările lui Hitchcock. Ulterior, domnul Thompson a fost foarte intrigat de faptul că prin şemineu a pătruns un tip care pretindea că orice cremă de ghete pe limba ei piere. Bonsai – plantă decorativă de origine japoneză. Se ştie că există o întreagă artă de a face un bonsai să crească în forme care ar face invidios pe orice contorsionist cu experienţă. Nimeni nu-şi explică motivul pentru care aceste plante sunt nevoite să accepte înfăţişarea unui şarpe încolăcit pe o liană. Cu prilejul ieşirii la pensie, domnul Trollow din Manchester a primit cadou de la colegii săi un bonsai cam de un metru jumătate înălţime. Iniţial, Trollow a crezut că prietenii săi îi aduseseră în dar o gheişă cu anumite cunoştinţe de dans oriental. Dezamăgit că nu era vorba decât de o plantă cocoşată, Trollow a plasat bonsaiul în pivniţă, pe raftul în care-şi ţinea şunca de Worchester. Portofel – accesoriu utilizat pentru păstrarea la îndemână a bancnotelor. Cărţile de credit au rezolvat problemele legate de dimensiunea portofelelor, tot mai mare pe măsură ce se înmulţea numărul bancnotelor. Nu întâmplător, portofelul este purtat de către bărbaţi îndeosebi în buzunarele din faţă ale pantalonilor, o zonă rezervată relevării potenţei masculine. De altfel, în Scoţia s-a înregistrat şi primul caz de pennies captivus. La Edinborough, Guy McGinn şi-a confecţionat un portofel cu fund dublu, foarte util pentru deturnarea fondurilor pe care soţia lui miza în zilele de salariu. Mica scamatorie financiară făcută de Guy a fost descoperită în momentul în care, la un control de rutină al hainelor acestuia, soţia a sesizat că portofelul atârna foarte greu, deşi aparent era gol. Important nu e că doamna McGinn a extras o cărămidă de bani din compartimentul fals al portofelului, ci faptul că, multă vreme după acest incident, domnul McGrinn reuşise performanţa de a crea fund dublu la cutia milei a bisericii din localitate. Astfel se explică de ce McGrinn a primit oferta de a fi misionar în Africa, propunere refuzată pe motiv că în deşertul Sahara cu greu poţi găsi lichidităţi. Hartă – instrument util în orientarea geografică. Rolul hărţii este de a îţi indica variantele de itinerariu pe care le poţi folosi dacă pleci din punctul A şi vrei să ajungi în punctul B. Unele hărţi sunt astfel concepute încât îţi lasă o atât de mare libertate de a te rătăci, încât te face să cunoşti toate literele alfabetului, cu excepţia lui B. Se spune că cele mai bune hărţi sunt cele militare. De exemplu, Adolf Hitler a declanşat cel de-al

94 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

doilea Război Mondial folosind cu succes o hartă a urmelor lăsate de copitele cavaleriei poloneze. În schimb, hărţile maritime nu se dovedesc atât de precise. Drept dovadă, în drumul său spre Indii, Cristofor Columb s-a pomenit că un echipaj al poliţiei americane îl trage pe dreapta, confiscându-i două tone de oglinjoare şi mărgele colorate. Columb a decis să intre într-o legalitate comercială, importând printre altele şi câteva tulpini de lues cultivate apoi pe scară largă pe continentul european. Deosebit de interesant este şi modul în care cartografii întocmesc aceste hărţi. În demersul lor, ei se bazează atât pe cunoştinţele teoretice, culese din alte hărţi, cât şi pe aflarea directă a informaţiilor, prin culegere nemijlocită de la faţa locului. Este şi cazul profesorului Berndt Minskovici care s-a hotărât să facă o hartă a poluării sonore în orăşelul Schwoll. Prin prospectare pe teren, Minskovici a constatat că zona cea mai nocivă din punct de vedere fonic se află în jurul casei lui Schmil Burlow, din care răzbăteau acordurile ample ale unui violoncel supus unei torturi evidente. Însoţit de un masiv grup de vecini, Minskovici a bătut în uşa lui Burlow, somându-l imperativ să pună capăt asediului decibelic. Burlow a încercat să calmeze mulţimea înfuriată, aruncând pe geam un pian vechi drept ofrandă. Scăpată de sub controlul blajinului Minskovici, hoarda a năvălit în casă, descoperind cu oroare victimele lui Burlow: două viori sodomizate cu un arcuş din bambus şi un contrabas legat de calorifer şi sfredelit cu un cui de doisprezece centimetri lungime. Burlow a scăpat cu greu de linşajul invadatorilor, luându-i prin surprindere printr-o măiastră execuţie a unei fugi de Bach. Decepţionat de această întâmplare total nerelevantă pentru cercetarea ştiinţifică, Minskovici s-a refugiat în liniştea bibliotecii, plănuind întocmirea unei hărţi a feselor doamnei Twain, la fel de mari şi de misterioase precum emisferele globului pământesc din cabinetul de geografie. Oglindă – element de mobilier ce are capacitatea de a reflecta imaginea din faţa sa. În orice casă în care locuieşte o femeie, nici o oglindă nu se simte în siguranţă. Toate oglinzile ştiu că au o misiune ingrată şi au tendinţa de a minimaliza veştile proaste pe care le dau celor care apelează la serviciile lor. Oglinda doamnei Spersky a încercat luni de zile să o convingă pe aceasta că nici o cremă din lume nu-i poate masca ridurile de amploarea Marelui Canion. Ignorând avertismentele oglinzii, doamna Spersky şi-a confecţionat un coc multicolor care, în viziunea ei, punea în valoare stilul rococo al straturilor de grăsime de pe ceafă. Oglinda chiar a apăsat butonul de panică atunci când a văzut că rochia pe care doamna Spersky o proba pentru un bal de binefacere părea făcută din eboşa lui Picasso.

www.zonaliterara.com

Însă capac a pus abia reflectarea în oglindă a strălucirii unei broşe mari cât un capac de closet pe care doamna Spersky şi-a înfipt-o cu patimă în cockteilul coloristic al rochiei. Generozitatea oglinzii a fost astfel înfrântă, aceasta evadând chiar în noaptea petrecerii şi cerând azil politic într-un service din Chicago. Aici, a acceptat o operaţie estetică de schimbare a înfăţişării, fiind împărţită în 27 de oglinzi retrovizoare. Acum, poate fi întâlnită pe şoselele americane, uşor îngrijorată de avertismentul „Objects în the mirror are closer than they appear”, mai ales că a sesizat în trafic maşina doamnei Spersky. Cărămidă – element constitutiv al unei construcţii. Complexată de formele colţuroase şi alura greoaie, cărămida a avut dintotdeauna dorinţa de a ieşi în evidenţă prin gesturi deseori necugetate. Este şi cazul unei cărămizi din tavanul sufrageriei domnului Kingsley care a ţinut cu tot dinadinsul să se remarce printr-un plonjon în bolul cu supă. În subconştientul ei, cărămida râvnea să-şi demonstreze supremaţia în faţa constituţiei anemice a porţelanului ce compunea vesela, enervant de preţuită în casa familiei Kingsley. Mişcarea de frondă a cărămizii a avut aderenţi oarecum nebănuiţi, pentru că nimeni nu se aştepta ca şi candelabrul din cristal veneţian să execute un picaj de kamikadze în masa de bridge din aceeaşi casă Kingsley. Revolta cărămizilor a continuat până când imobilul a devenit o ruină, la fel ca şi conturile societăţii care făcuse imprudenţa să asigure o casă în care frustrarea cărămizilor se manifestase atât de violent. Groaznicul incident nu a trecut neobservat în lumea construcţiilor. O cărămidă ce a făcut parte din mişcarea de eliberare numită deja Sindromul Kingsley a reuşit să ajungă în depozitul de materiale al unei firme care renova o aripă a Muzeului Luvru. Profitând de neatenţia paznicilor care jucau darts cu portretul Giocondei, cărămida s-a urcat pe tavan, ameninţând că se aruncă direct în capul Gânditorului lui Rodin. O echipă de negociatori s-a prezentat rapid la faţa locului, în frunte cu directorul muzeului, care a fost nevoit să îşi întrerupă şedinţa de psihanaliză cu statuia din ceară a lui Freud de la Madame Tussaud. Pe un ton zgrunţuros, cărămida şi-a prezentat lista revendicărilor: eliberarea imediată a blocului de piatră cu numărul 24.145 din piramida lui Keops hărţuit sexual de privirea Sfinxului, eliberarea a zece cărămizi torturate de Gaudi într-un turn din Sagrada Familia, acordarea de azil politic unui număr de 5.400 de cărămizi ţinute ostatice în Marele Zid Chinezesc şi, nu în ultimă instanţă, recunoaşterea independenţei unor cărămizi palestiniene aruncate în scuturile poliţiei din Fâşia Gaza. O cărămidă aflată în Empire State Building a ameninţat că se aruncă de la etajul 80 dacă cerinţele dizidentei de la Luvru nu vor

www.zonaliterara.com

fi satisfăcute. Situaţia ajunsă într-un punct critic a fost dezamorsată în 24 de ore, cărămida fiind anihilată printr-o intervenţie în forţă a unui comando special ce a pulverizat asupra ei o doză considerabilă de grafitti. Ulterior, cărămida anarhistă a fost încarcerată în peretele unei închisori din Columbia, unde este umilită zilnic cu citate din Cicero inscripţionate de traficanţii din Medelin. Timbru – imprimat care se lipeşte pe scrisori. Deseori, timbrele poştale reprezintă un bun motiv de socializare pentru filatelişti. În 2004, colecţionarul Herbert Juns a invitat-o la cină pe doamna Agnetha Putt, pasionată filatelistă, posesoare a unei serii foarte rare de timbre dedicată moluştelor mutante din zona Atolului Mururoa. După ce a studiat atent meniul cu o lupă primită cadou la primul cerc de filatelişti din care făcuse parte, domnul Juns a constatat că cel mai ieftin fel de mâncare costa dublul coliţei aniversare a încoronării lui Hernic al IV-lea, lucru care l-a făcut să strănute puternic, stingând rău prevestitor lumânarea romantică de pe masă. În schimb, foarte bine dispusă şi emoţionată de atmosfera caldă din restaurant, doamna Putt a comandat numai sortimente care conţineau în denumire rădăcini lexicale exotice intraductibile chiar şi pentru un băştinaş din Vanuatu sau Papua Noua Guinee. Disperat, domnul Juns a profitat de un şir nesfârşit de ingurgitări ale partenerei pentru a se refugia în toaleta restaurantului, acolo unde plănuia să apeleze telefonic la ajutorul financiar al unui prieten. I-a răspuns un singur amic, care l-a refuzat politicos, invocând faptul că tocmai fusese ruinat de o tranzacţie păguboasă cu un timbru care reprezenta imaginea stilizată a lui Kim Ir Sen surprins în timp ce fura un stilou din secretariatul Pentagonului. Domnul Juns s-a întors lac de sudoare la masă, fix în momentul în care doamna Putt evacua din farfurie o pulpă suculentă de cocostârc sri lankez. Nota de plată adusă la închiderea restaurantului a avut darul de a-l imobiliza pe Juns în zona bucătăriei, unde îl aştepta un vraf de farfurii cât Empire State Building. Astfel, nu a reuşit să o mai vadă pe doamna Putt, care părăsea localul ascunzându-şi faţa cu o coliţă imensă întruchipându-i pe Gargantua şi Pantagruel. Spre dimineaţă, angajaţii restaurantului l-au expediat acasă pe Juns, nu înainte de a-i lipi nota de plată cu super glue pe costum şi a o ştampila cu o felie groasă de bacon. Juns a pus nota în clasor, arătând-o tuturor pasionaţilor şi înregistrând un succes imens, în special în rândul gurmanzilor fetişişti. Ulterior, a repetat experienţa, dar aceasta s-a dovedit a fi un eşec. Juns a fost pus să spele podeaua restaurantului, plecând apoi doar cu un ochi vânăt care putea fi expus cel mult unei comprese cu gheaţă.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 95

Afiş – înştiinţare tipărită prin care se fac publice anumite informaţii. Probabil că cele mai atrăgătoare afişe sunt cele de cinema, care au creat dintotdeauna pasiuni aprinse pentru vedetele marelui ecran. Proiecţionistul John Cooper lucrează de cincizeci de ani la unicul cinematograf din Smalltown şi deţine o colecţie impresionantă de afişe de film. Cooper îşi aminteşte şi acum cum a făcut rost de un afiş cu autograf din partea lui John Wayne. El mărturiseşte că a reuşit cu greu să îi convingă pe spectatori că afişul în cauză nu e un şvaiţer, ci o bucată de hârtie ciuruită de 90 de gloanţe, John Wayne neavând la îndemână un stilou pentru a semna ca oamenii.

Anton LASCU Poveste fără sfârşit

Editura Zona Publishers, Iaşi 2012 Versul lui Anton Lascu este unul rar, care te obligă să-l ocroteşti după legile naturii. Poetul nu construieşte poezia în baza şabloanelor speculaţiei şi senzualităţii ci, dimpotrivă, o aşază, fără a fi viclean, în faţa unor oglinzi din care sunt eliberate vibraţiile interioare. Ne găsim, aşadar, în faţa unei poezii de meditaţie, în care intersecţiile figurilor de stil nu fac decât să accentueze ideea că neantul e mirele vieţii cea de toate zilele. Ca să vezi poezia lui Anton Lascu nu trebuie decât să îţi desfăşori propria existenţă. De aceea, versul lui e unul rar, pe cale de dispariţie: câţi îşi mai trăiesc astăzi adevărata (apropiata) existenţă? Citindu-i volumul de debut, “Poveste fără sfârşit”, vei înţelege că poezia lui Anton Lascu este umană, în sensul că autorul problematizează, în semantismul sacrului, confruntarea binelui cu răul. Poezia sa e una solară, care dă la iveală o viziune sacramentală asupra lumii. De aici trebuie să avertizăm, cartea este excepţională, cu atât mai mult cu cât, introspecţiile autorului te trimit în diferite galaxii culturale. Avertismentul care este dat e unul metafizic. Paul GORBAN

Ministru – membru al guvernului având responsabilităţi într-un anumit domeniu. Şeful miniştrilor este primul ministru, care nu este obligatoriu să fie mai inteligent decât aceştia, ci doar să aibă buzele foarte apropiate de bombeurile preşedintelui. În republicile bananiere, raporturile politice sunt mai simple, criteriul desemnării unui ministru fiind strict legat de uşurinţa cu care acesta poate mânui un Kalashnikov în condiţiile unei rebeliuni stradale. Deloc de neglijat este şi recomandarea pe care un potenţial ministru o poate primi de la trezorierul unui cartel de droguri care poate elibera o adeverinţă ce atestă plata la zi a facturilor de import – export, inclusiv taxele de protecţie încasate în avans. Cu totul altfel se întâmplă lucrurile în ţările civilizate, adică în acele zone ale globului în care a fost legalizată practicarea prostituţiei politice în locuri protejate de ochiul public prin uşi capitonate, dar supravegheate atent de voyeuri ai serviciilor secrete. În astfel de ţări, ascensiunea în postul de ministru se bazează pe cunoaşterea codului de acces la conturile bancare ale celor aflaţi în poziţii cheie, informaţie care facilitează virarea unei sume de o dimensiune ce poate impresiona până şi portofelul unui nabab aflat la o masă de black jack în Las Vegas. Fereastră – element din construcţia unei clădiri care-ţi permite să priveşti afară sau să fii privit din exterior, depinde de pasiunile pe care le ai. De-a lungul timpului, fereastra s-a dovedit a fi un accesoriu indispensabil tuturor poveştilor de dragoste care se respectă. În secolul al XIV – lea, într-un orăşel din Franţa exista chiar o tradiţie care presupunea ca, pentru a alunga duhurile rele şi cavalerii tomnatici, fiecare fecioară să expună în fereastră un certificat de castitate emis de notar. Un mare scandal a izbucnit atunci când s-a descoperit că Leonela Magrit, recunoscută de toată lumea drept o virtuoasă fiică a oraşului, falsificase certificatul care oferea garanţia renumelui său. Drept consecinţă, mulţimea înfuriată i-a spart fereastra cu pietre extrase chiar din rinichii taurului comunal, în fapt cea mai mare umilinţă la care putea fi supus un cetăţean al oraşului. Nevoită să ia calea pribegiei, Leonela a ajuns la Amsterdam, refugiindu-se în spatele unor ferestre largi, cu draperii roşii pe care le dădea deoparte tocmai pentru a arăta că nu a avut niciodată nimic de ascuns. Computer – maşină cu care se efectuează automat operaţii matematice sau logice. Evoluţia computerelor a fost atât de rapidă încât răspunsul la întrebarea „cât fac 2 plus 2?” s-a pierdut în negura timpului. Totuşi, progresul tehnic

96 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

înregistrat de computere nu permite încă evidenţa strictă a minciunilor spuse de un politician în prima zi de campanie sau a volumului de informaţii pe care le poate înmagazina o blondă în timpul unei workshop de manichiură. Până acum, doar doi oameni s-au îmbogăţit spectaculos de pe urma industriei IT: Bill Gates şi rabinul Moshe Şlibowicz, acesta reuşind să elaboreze un program care transformă tablele lui Moise într-un afiş de la Crazy Horse. Computerele şi în special internetul au înlocuit treptat unele munci manuale şi mari consumatoare de energie nervoasă, precum răsfoitul revistei Playboy. Pentru a se delimita de colegii de birou care foloseau computerul în scopuri uluitor de frivole, domnul John Gills, contabil la Mentzer & Mentzer, şi-a propus să înfiinţeze o asociaţie a utilizatorilor serioşi de înaltă tehnologie. După o îndelungată muncă de convingere, a reuşit să strângă în jurul lui doar doi aderenţi: Genevieve Prohasky, o bibliotecară din Bronx care deschide în fiecare noapte calculatorul doar pentru ca lumina monitorului şi ţăcănitul tastaturii să-l înnebunească pe soţul ei şi Johann Schmut, un comis voiajor care foloseşte webcamul strict pentru a difuza imagini cu evoluţia cariilor sale dentare. Deşi a fost foarte dezamăgit de numărul modest al fanilor săi, Gills a înaintat totuşi Organizaţiei Naţiunilor Unite o petiţie prin care cerea imperativ interzicerea folosirii computerelor în alte scopuri decât cele ştiinţifice, acestea trebuind a fi neapărat aprobate în prealabil de comitetul de organizare a Premiului Nobel. Demersul domnului Gills nu a avut nici un ecou, poate şi pentru faptul că responsabilul ONU cu trierea corespondenţei tocmai se aruncase pe fereastra deschisă a unui site de socializare. Surprins neplăcut de ignorarea cerinţelor sale, domnul Gills şi-a donat computerul unei organizaţii de ajutorare a dependenţilor de tasta Enter. Gestul său nu a fost însă deloc apreciat de membrii organizaţiei, care au constatat încă de la prima şedinţă că singura piesă aflată în unitatea centrală a PC-ului era un hamster care pedala la o morişcă şi se hrănea cu o copertă din Anuarul Contabililor Autorizaţi, ediţia 1959. Pian – instrument muzical cu clape. Istoria muzicii consemnează nume sonore care s-au remarcat printr-o îndemânare deosebită în manevrarea claviaturii pianului. Unul dintre ei a fost şi compozitorul german Ludwig van Beethoven, cel care, spre sfârşitul vieţii, a ajuns la un nivel atât de înalt de aroganţă încât a rămas surd la criticile contemporanilor săi. Van Gogh s-a oferit să-i doneze măcar urechea stângă, dar van Beethoven nici n-a vrut să audă. Deseori, lecţiile de pian au constituit un bun prilej de apropiere între mentori şi tinerii discipoli. Este şi cazul domnului Van Schollberg, cunoscut muzician din Charlotteville, cel care reuşise performanţa de a interpreta o fugă de Bach în timp ce proba o

www.zonaliterara.com

cămaşă de forţă. În 1925, domnul Van Schollberg a întâlnit-o pe tânăra Efigenia Blur, care, minoră fiind, nu putea interpreta decât compoziţii care începeau în la minor. Van Schollberg şi-a dat toată silinţa pentru a o face pe Efigenia să capete dexteritatea unui preludiu în re major. A reuşit într-o seară de septembrie, când cele patru mâini li s-au întâlnit pe clape în timpul interpretării unui lied aparent inofensiv, mai ales că fusese compus de Grieg pe vremea când acesta suferea de sinuzită. Intuind că momentele uverturii fuseseră depăşite, Van Schollberg a forţat nota, dând frâu unei ample simfonii lubrice. Din păcate, chiar în timp ce cei doi performau la instrumentele de suflat, Stan Laurel şi Oliver Hardy au dat buzna în încăpere, împingând un pian pe care-l căraseră pe 720 de trepte, lăsând astfel simfonia neterminată. Sindromul Schubert lovise din nou. La fel de ghinionist a fost şi actorul care-l interpretase pe pianistul Sam din filmul Casablanca. Recunoscut pe stradă în urma prestaţiei sale muzicale şi excedat de avalanşa cererii de autografe, acesta le-a spus fanilor că îl confundă şi că, de fapt, el lucrează ca măcelar în Bronx. Admiratorii nu s-au lăsat păcăliţi, mai ales că actorul îşi cumpărase recent un câine pe care-l botezase Bogart, iar vânzătorului i-a spus că speră ca această achiziţie să însemne începutul unei frumoase prietenii. Mai există o consemnare istorică vizavi de rolul pianului în istorie, de data asta vizând căderea celui de-al treilea Reich. Astfel, surse de încredere susţin că pianistul oficial al lui Adolf Hitler ar fi fost, de fapt, spion al Aliaţilor. Presupunerea stă în picioare, mai ales după descoperirea faptului că pianul la care cânta era de fapt o imensă maşină de transmis în limbaj Morse conectată direct la sediul MI6. Spionul a reuşit să camufleze datele planului de invadare a Franţei în timp ce performa Sonata Lunii, însă cea mai dificilă a fost codificarea proiectelor de lansare a rachetelor V2, pentru transmiterea acestora fiind nevoit să interpreteze 127 de lieduri fără întrerupere, în faţa unui public format din întreg Statul Major al Wermachtului. Concertul nu a fost lipsit de momente care puteau pune în pericol întreaga operaţiune. La un moment dat, pianistul bătuse de două ori codul de construcţie al focosului rachetei, repetiţie supărătoare pentru urechea atentă a lui Canaris. Acesta a sesizat că liedul interpretat de muzician aduce mai degrabă a God save the Queen, lucru suficient de grav încât să-i ridice sprâncenele în formă de zvastică. Cu broboanele de sudoare curgându-i pe frunte, pianistul a dat vina pe acordorul Filarmonicii din Weimar, despre care a spus că reglase corzile după sonorităţile Big Ben-ului. Ulterior, a aflat că acordorul a fost trimis disciplinar în prima linie a frontului de la Stalingrad, unde a învăţat pe îndelete teoria contrapunctului ascultând atent exploziile Katiuşelor.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 97

Debut

E-Proza

Ana Săndulescu Anamneza (2006-2012) fragment

2

5 mai. Abia ce am împlinit şaptesprezece ani şi mă simt de parcă aş avea şaptezeci de ani. Gonesc prin viaţă refuzând tentanta amnezie a omului de rând. * Jurnalule, ascultă aici! Cuvintele pe care aleg să le folosesc într-o conversaţie fac diferenţa. La următoarea întâlnire cu Sorin, pot fie să îi spun că sunt scatofilă, fie să-l iau în braţe şi să-mi manifest dorul. Verbalizarea neinspirată îmi trasează neplăcut traiectoriile dialogurilor viitoare. Este un aspect al autocontrolului care-mi dă de gândit. * Mulţi ani am trăit cu impresia că am fost rodul unei nopţi de amor şi atât. O distracţie. Şi uite aşa, cu dibăcia lu’ Barbu... se formează următorul algoritm: subiectul (eu) --> baza superficială (naşterea mea = greşeală) --> Luisa, sursă generatoare de idei cel puţin la fel de uşuratice precum fundamentul Un copil bastard cu părinţi nehotărâţi. * SMS de la Sorin: „De câteva luni n-ai ştiut să-ţi trăieşti viaţa cu mine, totul s-a transformat într-o obsesie să dau divorţ.” * Mă ghidez după norme, regulamente, rahat! Acte, constituţii... cică trăiesc. Cică am liber arbitru. Cică sunt om liber! Pula. Când sunt copil am imaginaţie, am potenţial. Mă bagă în şcoală şi m-am risipit. Şi atât. Respir.

98 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

Uneori mă prefac că simt, că gândesc. Totul este fals! La nouăsprezece ani, vreau să simt!!! Fericire, tristeţe, angoasă, depresie, extaz. Mă simt asemenea unui copil cu buzunarele pline cu bomboane colorate şi nu mă pot hotărî din care să gust. La nouăsprezece ani vreau să fiu înconjurat de viaţă! Vreau să simt viaţa. Vreau ca cei din jurul meu să simtă viaţa. Acum am aripi. Mai încolo, când mă prind că de fapt viaţa este mai lungă decât credeam, vreau şi trebuie să mă aşez. Acum nu prea am tangenţe cu seriozitatea. Sunt serioasă... da, dar nu adult. Acum învăţ, acum îmi construiesc baza. Acum nu sunt sigură de ce mi se întâmplă, dar ştiu că şi cei dinaintea mea au trecut prin asta. Peste un timp, voi înceta să mai simt, voi înceta să mai zâmbesc. Şi chiar dacă acum îmi vine să plâng... ştiu că mâine va exista un scop. * Prima zi de facultate. Futai la buci şi o plictiseală îngrozitoare. Multe feţe noi, oraş şi străzi aglomerate, pretenţii şi fiţe, falsitate şi birocraţie. * De la o vreme... mă bântuia o stare de beatitudine în care atât de îndrăgostită de sufletul lui îi spuneam că dacă voi muri îl voi aştepta în cer. Conta filosofia, spiritul. La el conta coitusul. * Luisa: Asta este dragostea, nu? Reproşuri constante, nefondate? Sorin: Asta este plafonare. Vorbim mâine, te rog. Acum lasă-mă să văd meciul de fotbal că e deja 2-1.

www.zonaliterara.com

Luisa: Te las... sincer, îmi pare rău că eşti atât de rece şi că-ţi sunt atât de indiferentă. Sorin: E 2-1 şi nu am văzut nici un gol pentru că eşti o ciudată care nu răspunde la telefon şi când o face gâfâie. Şi de asta intru la bănuieli. Noapte bună, Luisa. * De la: Sorin Către: Jurnal Subiect: Început de poveste Eram comisar în devenire la departamentul de Crimă Organizată din oraşul meu. În cele opt ore de muncă simţeam că trăiesc cât pentru restul zilei, iar acasă mă aştepta mereu o viaţă monotonă, insipidă şi o soţie şi mai anostă. [...] Trecusem printr-o dimineaţă agitată, în ziua în care am cunoscut-o pe Luisa. Avusesem un filaj pe nişte proxeneţi şi câteva cazuri rutiniere. Decisesem aşadar să ajung în birou, să mai beau o cafea şi să mă apuc de dosare. În scaunul din faţa biroului meu mă aştepta o fată micuţă şi timidă. [...] Fusese chemată pentru o declaraţie, ea şi tot anturajul ei. L-am rugat pe Ogu, colegul şi prietenul meu de atunci să aducă cafele pentru toţi şi am decis instantaneu să mă ocup de cazul ei. [...] Era altceva faţă de ce văzusem până atunci. Aşa că am mai chemat-o pe la noi, de vreo câteva ori pentru mici formalităţi. Mai mare supriza mi-a fost când, la o lună după ce ne încheiasem socotelile, fetiţa cu ochi sclipitori a început să mă caute tot mai des, sub variate pretexte, părând interesată de munca mea şi chiar de mine. Eu purtam pantofi din bazar, blugi cu talie înaltă şi cămaşa băgată în pantaloni... total neinteresant. M-am gândit la momentul respectiv că poate este informator pentru băieţaşii pe care eu îi vânam, dar era atât de dulce şi de inofensivă încât am alungat această temere. [...] Şi tot aspectul ei neîngrijit se împreuna într-un mod dulce acrişor cu trăsăturile ei frumoase. Şi ce m-am amuzat când mi-a zis pentru prima dată „Uă coaie!”. Era toată ceva care mă enerva; îmi irita plafonul meu liniar de cunoaştere... eram contrariat şi curios... viaţa mea era aiurea. Mi se făcuse greaţa de atâtea refuzuri din partea Adinei, voiam să uit privirile pline de reproş, de parcă eram un copil care greşeşte mereu, voiam să uit de viaţa mea sexuală apusă... voiam să trăiesc!” [...] În serile reci când ieşeam la plimbare mă întreba de ce nu sunt doar cu ea şi mă înspăimânta tupeul ei. [...] * Frica de moarte degradează psihicul uman. * Să fiu autentică înseamnă să mă exprim sincer, exact. Să consemnez „ca la carte” experienţe de viaţă reale (prin confesiune, analiză şi autoanaliză lucidă) şi să practic refuzul scrisului „frumos”.

www.zonaliterara.com

* „Trage încă un fum, încă unul... ca să fii sigur că eşti dus, şi nu mai vrei să stai, nu mai vrei să auzi de probleme, de asta tragi şi tragi şi tragi, să fugi de ele...” Nu pot să dorm. Sunt prea lucidă. Complet odihnită. Iarba măsii şi Bourbonul. Am făcut un cui şi am folosit toată iarba. Arăta superb, i-am făcut şi o poză în perfecţiunea sa, l-am stricat, am pus nişte Pacha Man şi am făcut alte două jointuri groase şi lungi pline cu tutun. [...] Oana are ochii injectaţi şi buzele dulci. Dezmăţ. La mulţi ani, Sorin. * Nu pot să cred, acum în timp ce strâng lumânările că... nu s-a schimbat nimic. Nu pot să cred. Când am reînceput să vorbim? Acum o lună. Man, it hurts so fuckin’ much. De ce l-am iertat? [...] Cum pot să uit că defilau prin faţa mea, cum pot să uit satisfacţia din ochii lor în timp ce treceau pe lângă mine ca un cuplu fericit şi mulţumit?! Şi am rămas mai singură decât eram. Acum din nou mă izolez de cei dragi fiindcă... mi-e ruşine să mă uit în ochii lor. Doare. Doare tare. Cum pula mea să dorm?! [...] Vreau să o iau de la capăt, fără traume, sinceră, zâmbitoare... adică... să fac cu altul ce am făcut cu el? It’s so fake. Majoritatea lucrurilor le-am făcut prima dată cu el. Şi le-am făcut fiindcă aşa simţeam, izvora din mine fericire şi impulsuri de năstruşnicie. Nu mă mai recunosc. De unde ura asta? De unde impulsul ăsta de a fi în defensivă? De unde izvorăsc manifestările fetei harnice, serioase şi responsabile, a fetei bune, sincere şi timide, a fetei rebele, a fetei uşuratice şi fucked up, a fetei sensibile, a fetei fluture, a fetei cocon, a fetei nonconformiste, a fetei neîngrijite, a fetei fiţoase? De ce nu pot să respir într-o stare constantă şi să fiu echilibrată?! De unde atâta haos? [...] Ştiu că mâine va fi mai bine. E trei. Mă trântesc pe covor. Sunt atât de singură... Oana e dincolo cu iubitul ei Nils, Ela cu Alex, eu singură şi la pământ în camera asta sufocantă, în urletele apăsătoare ale conştiinţei mele. * Aş putea să mă îmbrăţişez cu singurătatea, să mi-o port peste tot ca pe o răceală. Să o simt ca pe un cocon şi după ce update-ul se va fi încheiat să ies din ea ca un fluture stăpânit de o maturitate impecabilă: doar am gustat din „deliciul” atacurilor de panică, în care eram aruncată ca o cârpă într-o fântână fără fund, frica de moarte şi claustrofobia generată de limitările propriului corp. E foarte simplu şi nu există abatere. Ce semănăm, aceea culegem. * Mihai la butoane în pubul meu preferat. Mixează, ca şi altădată, atât de fain, de visceral,

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 99

încât se zguduie ringul inundat de cascadele ce curg de sub fustele scurte ale fetelor care se sparg în figuri. Are talent omul ăsta. Băi, îi face pe toţi la psihic în timp ce amestecă piesele ca la cocktail, şi le-nvârte într-o armonie atât de futută încât fiecare ingredient este făuritor de stare, de drog, de natural: indie, alternative, drum and bass, dubstep, party rock, hardcore, junky good shit, uneori mixând şi comercial. Ringul - scenă de război. Publicul invadează (teritorial) barul şi împuşcă shoturi după shoturi, maximizându-şi senzaţia de catharsis. Bărbaţii-femei şi femeilebărbaţi se gudură unii pe lângă alţii, ghidaţi de o zero eleganţă, joacă cu toţii „Flori, fete sau băieţi”, se apreciază între ei cu false complimente, se fut indiferenţi în cur, se masturbează la baie purtaţi de emoţia unui rafinament dus la minus infinit, vomită unul pe celălalt, mulţimea ahtiată pipăie din când în când şi câte un cur virgin, se ling găoazele excitate, se clătesc ochiii - acum spurcaţi - de buricele dezgolite ale căţelelor în călduri, se scoală bâzdâcurile nefutuţilor, se maimuţăresc toate vaginele fiţoase din club, în timp ce plouă cu spermă şi secreţie vaginală. Ce ploaie lipsită de graţie. * Pentru mine... natura reprezintă manifestul cel mai inocent al veşniciei. Înţelepciune nonconceptuală. Priveşte! falnicul copac. Înalt. Deştept. Chibzuit. Işi potriveşte-n vânt ramurile si mai trage cu coada ochiului din când în când la trecătorii muritori. Copacul nu se poate folosi de cuvinte pentru a epata, prosti sau justifica. În interiorul corpului său se desfăşoară un proces intens şi complex de regenerescenţă, comunicare, de existenţă, pe care mintea umană doar! crede că-l înţelege. Ce tăcut este copacul când se ştie privit şi admirat. Fratele său mai mic, mai tânăr, mai naiv, se agită neastâmpărat. Gesticulează din crengi a atenţie, a “Băgaţi-mă şi pe mine în seamă”. Prostuţul, el nu ştie cât este de special, cât este de inofensiv şi ce importanţă vitală are creşterea sa pe planeta mea. Că viaţa lui, spre deosebire de cea a muritorului spurcat şi distrugător, este legitimă. Îndreptăţită. Observ aici un paradox frustrant când mă gândesc că în toată tăcerea sa, copacul este mai presus ca noi, mai impunător şi mai autorealizat. Şi lasă domle’, că nu are el nevoie să fie adorat şi observat de minţi încuiate şi inconştiente. Are el piaţa lui ţintă de unde îşi atrage recomandări şi influenţatori de merit.

100 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

Asta-i fratele meu copac, trebuieşte să tac şi să scriu mai des! * Cafeaua asta, pe care o sorb în trenul către Sibiu, nu are nici un gust. First world problem. Da... interesant cât de narcisistă pot fi. Fiecare gând oricât de stupid şi de insignifiant ar fi, îmi place să îl exploatez la maxim, să îi ofer atenţia şi energia de care are nevoie pentru a creşte sănătos şi netraumatizat. Ce contează că bătrânelul din compartimentul alăturat a făcut infarct şi femeia lui aleargă disperată după ajutor pe întunecatul coridor; cafeaua asta a MEA este prea banală şi asta mă nemulţumeşte teribil! * Stăm ca două flori în putrefacţie şi numim procesul socializare, regenerare, supravieţuire, renaştere - minciună - şi nu ne permitem, frate, să evoluăm, să ne depăşim, să fim altfel: mai buni, să fim noi, creaţiile noastre primordiale stând la plajă pe cel mai înalt pisc. În schimb, ne afundăm... Şi berea răsuflată pe care o bei cu atâta poftă zace supărată, nu vrea să fie băută, nu vrea să se termine, e anarhică şi uite cum se zdruncină la fiecare bătaie a basului, puţin miserupistă, un pic sfidătoare şi reflectă cumva stările noastre bolnave, false. Mi se pare mie sau de ceva timp tot ce nu are viaţă în juru-mi ia forma stărilor mele futute? Mă uit la tine, străine, şi zâmbesc. Fiindcă tu!, amicul meu, nu înţelegi când trebuie să lupţi, să rupi, să fuţi, să speri, să guşti din sucul dulce acrişor de portocale. Ce contează că Astăzi nu a fost la fel de prietenos ca Ieri? Ce importanţă are ca planeta se învârte în cursul ei natural, că santalul nu mai este santal, că florile nu s-au dezvirginat sau că o femeie a fost violată, în timp ce alta a născut doi gemeni frumoşi şi sănătoşi? TU! TU, străine! Tu amicul meu, prietenul meu! TU pe GEMENII ăştia nu ai să îi iubeşti niciodată! * „Să-ţi fie ţărâna uşoară, scârba.” aka. Nurofen cu Martini... Bag o pastilă. Sunt în camera Oanei. Mi-e frig. Mi-e al dracului de frig. Caloriferul e şi el rece. Am oasele încordate. În jurul meu e agitaţie, aniversare în „familie”. Câţiva s-au dus să cumpere băutură. Şi Marlboro? Am frisoane. Am viroză... şi implicit temperatură. Mai bag o pastilă. Beau un ceai fierbinte. Aştept. Aştept. Aştept. şi Aştept.

www.zonaliterara.com

Da, e bine. E cald acum. Acummm... acum... ba nu, acum! Acum! M-am dezbrăcat. Transpir. Unde eşti? Vreau să mă întind în pat şi să fii alături, să ai grijă de mine. M-am întins în pat, nu e decât peretele. E subţire. E rece. Vibrează. Ar merge un vin roşu acum. Nu mă îngrijorez, seara e lungă. La mulţi ani, Elo! De la: Alina Către: Luisa Subiect: Mut.

*

Te întâmpin cu un surâs, plină de fericire că ne-am găsit acum ceva timp şi ne-am păstrat un pic una lângă cealaltă. N-am o poveste pentru tine. Alta decât cea pe care am scris-o amândouă.   Sunt două capete pe care îmi extind surâsul ăsta. Unul cu paşi înceţi, fugă, întoarcere, speranţă, dragoste, altul cu teamă, lipsă de comunicare, căutări, fugă. Şi ceva foarte rece, care face orice vânător să se întoarcă din pădure acasă, în braţele femeii sale. Mut.   La mine nu-i nici o sobă să liniştească stările arzându-le, să desfiinţeze frigul. Sunt eu cu diferite feţe meschine, care mă întâmpin şi mă abrutizez. La tine cum e? Te ascunzi? Fugi repede? E linişte? E pace? E stabilitate? Eşti tu, cea puternică? Is it that lame to write? Is it too human? Is it a dance swing? Şi scriu. Mâinile mele se întind spre ceva ce niciodată nu am ştiut dacă Aşteaptă? Vrea asta? E comod? Deranjez?  Am vrut să le întind şi ieri. Texting: „Ar fi plăcut să ne vedem azi, da. Oriunde.”   Zâmbet, fumând, mâinile pitite de emoţii. Mâinile....mele. Care îmi apăsau corpul, în timp ce hainele tale scoteau sunete de abandon. Au aruncat prudenţa ca pe-o sanda, pe care o dezlipeşti vara de piciorul tău încins. Impulsiv, cu sete, rapid şi eficient. Odată ce şi-au dat seama că mai sunt şi altele care să le atingă, să le cuprindă. Cu frica de a nu cădea în gesturi necontrolate, în demenţă reală, am refuzat ieri să te chem spre mine. Când am făcut-o, într-un final, a fost un urlet de sfâşiere. Voiam să mă simt dorită, luată, smulsă. A ta. * M-a lovit de dimineaţă parfumul şi prospeţimea gelului de duş Senteurs Provencales cu aromă de măsline, îmbibat în pielea fragedă a Alinei. M-am întors să îi cuprind corpul subţire şi fin. Dar sunt singură în cameră. Ah... era doar o amintire. * Luisa: Câţi ani au trecut? Daniel: Foarte mulţi. Luisa: În ce an suntem? Daniel: Ah, nu ştiu. Am pierdut şirul. Eu te-am aşteptat, fără cusur. Luisa: Nu vreau să pierd momentul ăsta, mai rulează unul.

* Trebuie să scriu, este unica mea legătură

www.zonaliterara.com

cu universul. Am fugit din bar. Sukar Nation sunt catchy, dar nu destul. Fac atmosferă, dar în seara asta, în starea asta, muzica lor nu mă atinge; dimpotrivă, simt că nu pot respira. Trebuie să scriu, nu contează că este shitty, că nu este artă. Este scăpare. Azi m-am înscris la master. Azi mă uit în oglindă şi nu-mi recunosc privirea. Aceştia nu sunt ochii mei. Apartamentul ăsta în care mă aflu acum şi în lunile ce urmează pare la prima vedere fără perspective: fără balcon, cu gratii la geam şi cortine arămii ce blochează vederea. Dar azi am spart lacătul ruginit al geamului din bucătărie şi escaladând fereastra am ieşit în imensa curte pavată cu florile vecinilor. Probabil unul din cele mai romantice locuri din Iaşi. Al meu, for free. Curioasă, m-am apropiat cu paşi umili şi am pipăit încetişor imensa „colivie” de sticlă care încastrează bătrâna spirală a motocicliştilor. Şi fericirea descoperirii mele a rămas suspendată în idee, pentru că altceva, mi-a atras atenţia şi iatămă din nou, aici, în seara asta pierdută, Jurnalule, încercând să nu uit să respir. Tabloul urban m-a lovit în plex. Panorama. Mitropolia. Şi în spatele ei, conturându-se silueta flamboyantă a Palatului Culturii. Luna plină. Cubul de pe Ştefan cel Mare. Oamenii care socializează pasionaţi la terasa “Curtea Berarilor”. Taxiurile. Luminile hotelului Unirea. Agitaţia. Stând în picioare pe marginea terasei, fumând un Marlboro Lights şi uitându-mă în jos, simt că trăiesc, urmată de o senzaţie de posibilă cădere ce-mi îngheaţă sufletul. Tragismul. Înălţimea. Secunda infinitului. Un moment, o alegere şi s-a terminat… coşmarul… unei vieţi lipsite de sens. Totul este punct, plat, fără simţăminte. Sufăr şi în agitaţia mea inutilă conştientizez că trebuie să refuz plăcerea cauzată de sfârşit. Trebuie să plec din nou, cu coada între picioare, unii ar spune mai puternică, mai pregatită, eu zic mai pierdută. Mă mai întorc o dată şi privesc luminile oraşului: durere nejustificată. Şi nu poate fi definită, nu este o reminiscenţă de manifest adolescentin, nu vine din vârstă, fucking shit!, nu este nici plictiseală şi nici lene cognitivă ce naşte delăsare spirituală, nu este nimeni, nu are o cauză. Doar o tristeţe infinită. În timp ce închid gratiile mă gândesc la Daniel. Un băiat pe care credeam că-l iubesc, un individ care mă lăsa să fiu, care îmi înţelegea stările, care mă ajuta să mă explorez şi să mă identific, să caut în mine, să consum din izvorul de gânduri ce transcend umanul şi nici măcar el nu mai înseamnă ceva. Singurii mei prieteni sunt singurătatea şi „jurnalul” ăsta. Şi amândoi complotează împotriva mea. Nu pot să plâng, pot doar să respir sacadat şi zgomotos. Nu pot să scot raul afară. Vai… să-mi bag pula. Nu este atac de panică. Nu este leşin. Nu se întâmplă nimic fiziologic. Sunt doar

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 101

un suflet sufocat. Şi cu cât scriu mai mult despre asta cu atât nu mai am scăpare. Să-mi fac curaj, nu pot? * Acum nu mai fac planuri, acum nu mai decid ziua de mâine. Acum trăiesc în concretul concretului. Doar percepţiile mi le alterez, astfel totul apare vibrant, nou, cu aromă de epinefrină. Este bine în club. Zgomotul răsuna atât de tare încât nu-mi mai aud gândurile. Vibraţiile, agitaţia, alcoolul, pastilaţii, privirile flămânde ale bărbaţilor şi flirturile nevinovate ale femeilor, cu ochii închişi mă forţez să mă adun, să nu mă dezintegrez până-n zori. * Nu sunt ca majoritatea persoanelor superficiale care la alcool se gândesc doar la ceea ce simt în momentul respectiv: „vreau să mă fut, vreau sa fac scandal, vreau să mă piş, vreau să mă bat, vreau să dansez, mi-e foame, mi-e sete”. Nu. Nu sunt aşa. Spun nu carpe-diemului. Sunt aparte. Mă detaşez de sumar, aşteptând provocări intelectuale sau cel puţin spirituale, mă proiectez într-un plan dinamic, altul decat cel pământean şi de acolo vreau să desenez, văd forme şi culori nepământeşti. Vreau să scriu. Să transcend. Să respir, comunic, alerg… în spaţiu. Să compun, să creez, să diluez, să vopsesc, să fac dragoste. * Cum aş supravieţui dacă Mimi, frumoasa mea bunică ar muri mâine? Şi de ce spun „mâine” şi nu „azi”? „Azi” este prea devreme, prea aproape de mine. „Mâine”, pe de altă parte, este promisiunea unui nou început, a unor ancore de care să mă agăţ atunci când viaţa de „azi” îşi pierde sensul. „Azi” nu pot accepta fatalitatea, dar pentru „mâine” există o şansă. Fără Mimi, aş încerca să mă arunc, să mă rup, dar m-aş opri cu mâinile ţinându-mă de burtă şi cu o durere în suflet ce nu poate fi măsurată. Aş încerca să mă sinucid eşuând de mii de ori. Nu din cauza instinctului de supravieţuire, ci cu gândul că ea a trăit pentru şi prin mine. Nod în gât. Şi nu văd sensul acestei „a mai trăi după moartea cuiva sau după un cataclism, după o catastrofă”. [...] * Mă fut sau nu mă fut? aceasta-i întrebarea. NU. Mă mai joc cu mintea şi cu banii lor o perioadă, iar dacă o să simt ceva pentru oricare din victimele mele, futaiul o să vină natural. * Încă o seară devastatoare. Încă un episod depresiv. Sinucidere. Trebuie. Gata. Cât mai curând, cât mai repede. Am un psihic labil, sunt leneşă, dezechilibrată şi pesimistă. Merit ce-i mai rău. Sunt o scobitoare folosită. Sunt grasă, pitică, urâtă, cu gura mirosindu-mi a rahat. * Sunt ameţită de la alcool. Ce să-ţi mai povestesc, Jurnalule? Am plecat de acasă în seara asta, ca să vin să stau singură aici, în Iaşi. E ora trei şi nu-mi găsesc locul. Urăsc alcoolul. Sunt praf. Depresie. Sunt singură în apartament şi mă frec la ochi. Mă chinui să scriu coerent şi mai şterg

102 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

din când în când cuvinte scrise aiurea. Viaţa pute. Scuză-mă că nu pot să filosofez mai adânc. Nici nu vreau să intru în abis. Cel mai mare regret în viaţa asta survine din impotenţa de a exprima ceea ce simt. [...] Şi tot încerc să mă amăgesc că sunt scriitoare. Şi mă consolez gândindu-mă la biata Jeni Acterian, a cărui jurnal a fost publicat post-mortem. Salivez cu ochii întredeschişi. Gemete interioare. Tristeţe. Poate ar trebui să mă sinucid. Dar nu pot. Acum cel puţin mi se pare absurd. Dar nu prind sens… În seara asta m-am întâlnit cu Teodora… şi m-am sărutat cu ea şi am vorbit cum nu am mai făcut-o cu nimeni de mult timp. Daniel s-ar zvârcoli acum. Aşa sunt oamenii ca mine… perfizi şi nerecunoscători. Şi e un cerc vicios. Cu cât beau mai mult cu atât mi-e scârbă de mine mai mult. Şi cu cât fac căcaturi, cu atât beau mai mult ca să uit. Dezechilibrul este destinul meu. Şi îmi frec obrajii cu palmele mele mereu înfrigurate. Şi mă chinui. Mai bine decid acum. Sinucidere. Şi deşi am încercat să mă opresc din scris… uite-mă aici, încă sperând. Cine mă poate salva? Când o să fie viaţa mea normală? Când o să îmi găsesc echilibrul? ... Jurnalul: Când nu o să mai ai halucinaţii cu monştri. * Am lăsat să curgă puţină apă cât să pot să stau în cadă. Am aprins două lumânări şi mi-am pus muzică. Am stat aşa... în frig şi în depresie câteva zeci de minute bune şi-mi imaginam scenariul în care Daniel trece pe la noi şi Ela îl invită în baie. Urma să mă ridice de acolo, să mă învelească într-un prosop portocaliu, să mă penetreze pe la spate şi să-mi spună că nu mai pleacă niciodată. * Sunt o piatră gri-albăstruie, şlefuită, ce se odihneşte pe o cărare uzată şi sunt dopul încăpăţânat al unei sticle de vin roşu demidulce, sunt balsamul de pe buzele adoratei, sunt ultima pagină a celui mai jenant roman, sunt umila carte din cel mai NERESPECTAT! anticariat, sunt un cuvânt important din cea mai penibilă frază, sunt o melodie pizdoasă din soundtrackul unui film anonim, sunt un copil din burta mamei... altuia, sunt o monedă în buzunarul ultimului distrus, sunt ultimul şerveţel din pachetul de şerveţele, sunt ultimul vierme din rahatul omenirii, sunt ultima bucată de vomă din borala universului, sunt ghirlanda de la gâtul penibilului travestit, sunt scrumul din ţigara pe care o fumezi, sunt tocul pantofului pe care ultima prostituată îl poartă. Sunt punga de plastic a ultimului aurolac şi sunt doza de heroină a ultimul drogat. Şi după aia… punctul punctului. * În oboseală îmi încordez genunchii, muşchii gambelor şi fecalele din cur, supunândumi disperată trupul la un stres suplimentar. La fiecare pas apăs puternic în pământ, doar pentru a nu pierde contactul cu acesta. Urc în trenul către Bucureşti. În spate îmi car rucsacul bleumaren, în mâini ţin o bluză neagră care mă încălzeşte

www.zonaliterara.com

în nopţile reci din ultima vreme, un energizant obosit şi o ţigară arzând nerăbdătoare. La urcarea în tren lovesc fără intenţie un aurolac. Se uită la mine supărat. Simt în ochiii lui că i-am violat cu neruşinare braţul. Vrea să mă taie, să mă jefuiască, să mă desfiinţeze. Îl sfidez încruntându-mă: „Loveşte-mă căcănarule”, îmi spun. S-a speriat. Îşi pune punga la gură şi inspiră puternic. Îmi fute o flegmă direct şi precis, spurcându-mi buzele. Pleacă ameţit. Oroarea societăţii. Pleava umanităţii. Pe buzele mele. Pe gura mea proaspătă. Închid ochiii în semn de refuz a ceea ce mi se întâmplă. Astfel evadez. Îmi simt penetrate labiile feţei, şfichuite de miros de vomă. Nu mă şterg de mizerie, ba chiar îmi place gestul lui abject. De ce să intervin? Din frica lucidă de a lua Hepatita C? Herpes? Din greaţă? Nu. Îmi umezesc buzele amestecândumi gustul de căpşuni dat de balsam cu saliva nespălată şi puturoasă, îmbibată cu frustrări ale cerşetorului. Înghit fuziunea scârboasă de idei. Şi conştientizez: trebuie să accept viaţa aşa cum trece ea. Să iubesc! momentul. Să trăiesc Acumul. Cu paşi înceţi şi siguri, certificaţi de încrederea zilei de mâine. Iar cel mai vital şi liniştitor sfat pe care pot să mi-l dau Acum este acceptarea a tot ce vine înspre mine. Să-mi zic: „Interesantă experienţă” şi să-mi diluez conştiinţa paradoxală. Omenirea se autodistruge, iar mie mi-e pofta de colivă ornată cu bombonele glazurate. Este linişte Acum de când mi-am dat seama că eu nu mai sunt eu. Că eul meu şi-a pus rucsacul în spinare şi m-a părăsit, căutând alt corp pe care să-l profaneze. Linişte criptică. Trenul s-a pornit din staţie, iar noaptea încet se lăsă peste traumele umanităţii. Noapte bună. A. Epilog cu final fericit De la: Daniel Către: Jurnal Subiect: Linişte. Multă lumină. Prin obloanele trase pătrunde mult prea multă lumină care nu mă lasă să mă odihnesc. Nu aud nimic însă-mi miroase a fum. Cred că iar a ars clătitele. Totul a început acum... mmm... nici nu mai ştiu. Cert este că era începutul iernii şi mie mi-era frig. După ce ieşeam de la serviciu stăteam pe o bancă din parc şi vorbeam despre tot şi despre nimic. Au trecut luni şi multe s-au schimbat. Primele zâmbete, primele bancuri proaste spuse de mine la care ea politicoasă se prefăcea că râde, primele ironii, primele scări urcate împreună, primele subtilităţi, prima atingere pe balustradă, primul sărut, prima îmbrăţişare, primul film văzut împreună pe canapea, prima noapte dormită în acelaşi pat, prima îmbrăţişare sub aşternuturi. [...] De când locuim împreună are prostul obicei de a răvăşi aşternuturile, mă înveleşte rapid şi pleacă să prepare cafeaua. [...]

www.zonaliterara.com

B. Epilog - Realitate B. Epilog - Realitate De la: Constantin (cel mai bun prieten a lui Daniel) Către: Daniel Subiect: Trădare. Distrus... distrus! frate. Mintea mă distruge, dar nu-i numai mintea. Mi-aduc aminte... Şi asta a fost povestea lui Daniel. Daniel... am să scriu despre tine. Am să-ţi folosesc licenţa, am să mă bucur de prezenţa ta în sufletul meu şi am să-ţi trimit gânduri curate. Am să zâmbesc la zâmbetul tău şi am să mă bucur pentru tine atunci când o să izbuteşti, atunci când ai să te ridici din cuşcă. Atunci când demonii tăi vor fi atât de slabi, încât îţi vor dispărea din conştiinţă. O să fie bine, frate, o să fie bine. Să te ţii strâns de tine, să te apropii de Dumnezeu aşa cum ştii tu mai bine. Mă, băiatule, mă... ce prostii ai ajuns să faci, mă? Ţi-ai vândut prietenia şi relaţia frumoasă pe care o aveai cu Luisa, mă, pentru o pizdă proastă, pe care ţi-o dădeam cu flori, dacă veneai aşa, din respect pentru pulică asta, Constantin şi-mi spuneai că ai pula sculată, că te excită, că te fascinează. Te-aş fi înjurat la început, m-aş fi supărat, dar după câteva ore te sunam şi-ţi ziceam că te iubesc şi că poţi s-o iei şi cu flori, coaie! Îţi dădeam şi bani de prezervative. Nu futaiu’ m-a deranjat, bă boule, nu pizda proastă. [...] Ţi-aduci aminte, muistule, când te-am futut atunci la cap s-o suni pe Luisa şi să recunoşti că ai înşelat-o fără milă şi să îţi ceri iertare că în timp ce erai cu ea te futeai cu alte trei fete, şi asta fiindcă erai tu bolnav. Cum puteai mă să mergi cu ea de mână pe stradă şi să îi zâmbeşti? Cum puteau să se fută alea cu tine când ştiau că ai iubită. Mai ştii ce ţi-am spus? Sigur că nu, dar îţi amintesc. Poate va veni un moment în care vei mai fi în situaţia asta. Ţi-am zis că dacă aş fi în locul ei oricât de tare m-ar durea, oricât de futut aş deveni, aş vrea să ştiu adevărul. Aş vrea să ştiu că ai măcar atâta respect, măcar cât un vârf de unghie... Te-aş fi iertat boule, aş fi trecut peste, dacă ai fi fost măcar o dată în viaţa ta sincer cu tine. Dacă te-ai fi uitat în oglindă şi-n loc să afişezi zâmbetul ăla tâmp, indiferenţa aia mecanică, în loc să-mi bagi pula-n gură, ai fi recunoscut... „Da, mă cretinule, am futut pizda asta când era cu tine, te-am minţit privindu-te în ochi, m-am căcat pe sufletul tău”. [...] Noroc de Luisa... nu-ţi dai seama cât a însemnat prezenţa ei pentru mine când am venit să vă confruntăm. [...] Tremuram urcând scările şi nu ştiam ce se întâmplă cu noi. Şi am venit acolo, în gura lupului deranjându-vă de la poker ca să te scoatem din căcatul ăsta. Şi pe tine fix în pula te-a durut. Am ajuns ultimii oameni, bătaia de joc a doi imbecili. Dar nu-mi pare rău. [...] Şi mai erai şi mincinos, băi căcatule. Îmi băgai prostii în cap, minciuni, ca să-ţi maschezi impotenţa sufletească, să-ţi ascunzi vina, greşelile. Să ai grijă de tine, Daniel. Şi să ai grijă mare cu drogurile, ştii că eşti un nenorocit de extremist şi că poţi să o dai nasol de tot. Ai grijă mare... Te îmbrăţişez, coaie şi te pup şi n-o să te uit niciodată, aşa urât cum eşti...

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 103

Avatar

George D. Stănciulescu Cultul rezoluţiei Hi-Fi ipostaze ale feerismului în percepţia sunetului digital-virtual

P

entru melomani, ideea calităţii reproducerii sonore, fie că aparţine înregistrării aflate pe un suport media, fie că e filtrată de performanţa sistemului de redare, constituie un standard nelipsit în epistemologia şi fenomenologia audiţiei. Dimensiunea fenomenologică a sunetului presupune crearea unei lumi vibratile în percepţia ascultătorului, o lume unde îşi poate proiecta pulsiunile psiho-afective urmând ca, prin intervenţie epistemică, organizarea ei să se structureze în acord cu calitatea fizică a undei emise iniţial. Un rol important în fenomenologia sunetului digital îl constituie dimensiunea hiper-reală a rezoluţiei. Presurizarea undei şi sincronicitatea procesării semnalului prin alternanţa proceselor de discretizare/cuantizare condiţionează calitatea înregistrării şi garantează o calitate corespondentă în planul decodării receptive. După glosarul britanic “The Stereophile”, rezoluţia este definită drept: “calitatea reproducerii sonore care determină ascultătorul să distingă şi să urmărească liniile melodice ale vocilor individuale şi ale instrumentelor, deopotrivă separate, analitic, cât şi în ansamblu, sintetic”1. Compresia efectuată prin procesare digitală se desfăşoară scalar de la dimensiunile fidelităţii înalte (Hi-Fi) la cele scăzute (Lo-Fi) în funcţie de parametrii de conservare a proprietăţii sunetului înregistrat atât la nivelul micronic, al discretizării şi cuantizării, cât şi conform principiului fractalic, al propagării acestora fără pierderi şi distorsiuni la scala întregului ansamblu sonor. Estetizarea şi purificarea sau, dimpotrivă, 1 www.thestereophile.com

104 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

degradarea sa voită apar ca necesităţi de activare a dimensiunilor accentuate ale percepţiei umane în extrema formelor sale. Aceasta reprezintă debutul imersiunii procesării datelor simultan cu debutul estetizării intensive prin artificiu, corelându-se pozitiv: cu cât fidelitatea este mai ridicată, cu atât standardele ascultătorilor vor creşte. Ca urmare, putem constata că High-definition şi Lowdefinition funcţionează ca indicatori hiper-reali ai esteticii intensive, realizând prin expectanţă acordul fenomenologic între ceea ce se emite şi ceea ce se primeşte. Colonializarea intensivă presupune crearea unei expectanţe determinate de ceea ce Aden Evens numeşte stereofonie dirijată sau goana după “sunetul absolut”2, asumat ca deziderat al muzicii înregistrate de a suna cât mai similar muzicii interpretate live. Claritatea parametrilor de reproducere, fidelitatea faţă de sunetul original devin standarde definitorii pentru stabilirea calităţii înregistrărilor şi a echipamentelor utilizate pentru crearea lor. Aden Evens identifică problematica epistemică prezentă în această idee, asertând că sarcina psiho-acusticii constă în a delimita spaţiul recreării unui model similar de colonializare sonoră în psiho-fiziologia ascultătorului, ca şi cum acesta ar fi prezent direct la înregistrare3. Emisia şi propagarea sunetului trebuie controlate prin mijloace fizice de măsurare isocronă a vibraţiilor şi prin poziţionarea ascultătorului în unghiuri 2 Aden Evens, The absolute sound, în “A Shock to Thought: expression after Deleuze and Guattari”, editat de Brian Massumi, Routledge, London, 2002, p.171. 3 ibidem.

www.zonaliterara.com

exacte, ceea ce adesea devine imposibil, de aceea tehnica înregistrării este frecvent exploatată în concerte, fiind preferate negativele şi playback-ul pentru a suplini un posibil deficit rezolutiv. Fundamentul estetic al armoniei sunetelor se formalizează diferenţiat, dacă e să ne amintim de cultul proporţiei pitagoreice a formelor şi capătă în cazul muzicii un supliment de justificare. Deoarece, ca entităţi bio-fizio-psihologice, suntem, în primul rând, organisme vibratil-rezonante, estetica muzicală nu se limitează la a defini frumosul ca un răspuns la o nevoie pur estetică, ci şi ca ecou la o nevoie fiziologică inconştientă de compensare a unor lipsuri, co-extensive în apodicticul strierii şi condiţionării. De aceea, o muzică neplăcută, dizarmonică, violentă şi negativă la nivel de conţinut sau o muzică înregistrată în parametri tehnici voit impuri poate avea ca efect satisfacerea pulsională subtilă a unor imperative subconştiente prin interpolare contra-matricială, procedeu care are ca scop tocmai sublimarea disonanţei într-o manieră homeopatică, pentru a lăsa în loc o stare optimă, sublimată a echilibrului interior al creatorului. Dincolo de acest aspect bio-fiziologic, reamintim că muzica se defineşte ca punere a sunetelor în mişcare şi în durată, după cum cinema-ul este punerea imaginilor în mişcare şi în durată, ceea ce le deosebeşte de pictură sau fotografie, caracterizate de staticism. Cu toate acestea, din punct de vedere senzorio-perceptiv, unda sonoră este decodificată comprimat şi caracteristicile sale sunt subiectivate în durata interioară a conştiinţei, fiind astfel independente de timp. Aden Evens face distincţia între înălţimea unui sunet care la momentul generării sale se caracterizează printr-o contracţie a frecvenţei corespondente undei, cu o viteză a presiunii care se mişcă în sus şi în jos, determinând caracterul atemporal al înălţimii şi al registrului sonor în care se află şi percepţia ascultătorului, în care această procesualitate complexă ajunge ca dimensiune fixă, singulară, ce permite identificarea exactă a înalţimii şi a raporturilor dintre intervale4. În demersurile compoziţionale propriuzise, caracterizate prin punerea în mişcare a blocurilor sonore complexe, identificăm două tipuri de mişcare: fragmentată, a cărei percepţie se instituie gestaltic, prin anticiparea întregului şi prin semnificare deferantă, corelată cu o practică de ghidare tensionată a expectanţei în ascultător şi continuă, în cazul compoziţiilor structurate în forme clasice de simfonie, sonată ş.a.m.d., delimitate convenţional ca standarde ale idealului estetic cu formă fixă. După Bernard Sève, această formalizare nu e de natură conceptuală, ci temporală, puritatea sunetului fiind conferită de vibraţia isocronă care îi determină calitatea şi gradul de fidelitate. Esteticianul francez îl 4 ibidem.

www.zonaliterara.com

citează pe Kant care adaugă judecăţii matematice pitagoreice, conform căreia forma muzicală este aprehensibilă datorită raporturilor numerice exacte dintre intervaluri, facultatea de judecată sensibilă, accentuând ideea că reflecţia este fundamental diferită faţă de algoritmul de calcul5. Totodată, tendinţa sunetului de a converge către un centru al reconstrucţiei intensive, prin rezonanţă cu matricea biofiziologică, conferă o dimensiune statică şi fixă a punctului de recepţie, cu sarcina de identificare precisă şi de reproducere cu potenţial redundant în sfera mentală. Copia artificială, asumată ca rezistenţa deviantă a multiplicităţii şi heteromorfismului, mediază prin acord condiţionant percepţia fidelă, simetrică, a reproducerii lui aici şi acum într-un cadru diferenţiat spaţio- temporal, virtualizat, lăsând în seama vectorului imaginaţiei să realizeze actualizarea simatricială fixă sub raport spaţio-temporal. Muzica digital-virtuală se caracterizează nu neapărat prin impulsul aletheic al simatricialităţii, ci prin deviaţii de producţie cu scopul de a emfaza anumite aspect particulare prin manipularea intenţională a parametrilor sonori, care sunt câteodată exageraţi la nivelul rezoluţiei, volumului, presurizării, tocmai pentru a stimula, prin diferenţierea corecţională a realităţii fizice, fantezia şi imaginaţia. Referindu-se la cultura digitală a vizualului, Andrew Darley nota că hiper-realismul şi cultul spectaculosului au dus progresiv la creşterea calităţii imaginilor până la punctul în care acestea pot substitui realitatea, declinând narativa fizicului în favoarea gratificării maxime a senzorio-perceptivului6. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul sunetelor, care reunite în actul complex al muzicii, emfazează spectaculosul prin producţii seducătoare, menite să stimuleze fantezia prin valorificarea maximă a parametrilor de reproducere şi redare. Propunem termenul de feerism pentru a evoca acest proces, în acord cu ideea freudiană care opune principiului realităţii principiul plăcerii. Astfel, sunetul brut, neprelucrat, existent ca emanaţie directă a instrumentului organic sau electronic, suferă prin prelucrarea computerizată o acumulare calitativă nootropică, de stimulare intensivă a senzorio-perceptivului prin seducţia expresivităţii artificializate. Feerismul asociat dimensiunii “highdefinition” se plasează, din punct de vedere gnoseologic, undeva între diada evidenţiată de Peter Kivy dintre poziţia “cognitivistă”, care presupune că emoţiile transmise prin muzică sunt pur şi simplu identificate şi actualizate şi 5 Bernard Sève, L’altération musical, Editions du Seuil, Paris, 2002, pp.78-81. 6 Andrew Darley, Visual Digital Culture: Surface Play and Spectacle in New Media Genres, Routledge, London/ NY, 2002, p.12.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 105

perspectiva “emoţionalistă”, care porneşte de la premisa că emoţiile sunt induse prin discursul sonor şi doar co-actualizate în conştiinţa ascultătorului7. Muzica digitală se foloseşte frecvent de premisele şi avantajele primei poziţii pentru a le nuanţa pe cele emoţionaliste. Producţia muzicală sintetică, cu toată gama posibilităţilor sale mimetice a creat controverse în ceea ce priveşte nu legitimarea mimesis-ului naturii, ci în legitimarea ştiinţei ca producătoare de imitaţii ale muzicii în sine, fără a-i estompa caracterul emoţional prin formalizare excesivă. Tendinţele contemporane de supralicitare a valorilor producţiei şi a redării feerizate au determinat chiar includerea computerelor şi a inginerilor de sunet în spectacole predominant acustice, demonstrând ironic reversul situaţiei, când sunetul natural trebuie ajustat pentru a asigura o receptare evaluativă mai bună, similară celei cu care ascultătorul a fost familiarizat în ascultarea înregistrării. Considerăm că, prin respectarea principiilor sunetului absolut, feerizarea prin reproducere şi redare digitală intensifică protetic atmosfera unei compoziţii într-un sens apropiat de cel menţionat de Giorgio Agamben în The Coming Community: “materia nu rămâne sub formă, ci o înconjoară cu un halou”8. Profunzimea acestui enunţ devine evidentă dacă ne raportăm la ampla paletă de efecte de cosmetizare, care pot “împrumuta” unui simplu sunet înregistrat într-un “studio de dormitor” grandoarea acustică a reverberaţiilor naturale din catedrala NotreDame, spre exemplu. În camera de control a efectelor oferite de softuri precum SuperCollider, Max/MSP, Cubase Steinberg, Propellerhead Reason, ProTools, Ableton Live, Cakewalk, Sonar sau LogicPro, pentru a enumera doar câteva, semnalul sonor este filtrat şi asimilat mediului sintetic de producţie, ca emulaţie deopotrivă a naturalului brut, pe care îl cuantifică mimetic şi a formalizării artificial, obţinute prin aplicarea efectelor de filtrare, tocmai pentru a compensa posibila mecanicizare a haloului emoţional al sugestiei. Feerismul se instituie ca platformă de întreţinere a atmosferei prin echilibrarea vidului emoţional de care muzica digitală este pasibilă, datorită riscului de mecanicizare a gestului. Această echilibrare poate surveni prin convergenţă şi prin divergenţă, aşa cum se regăsesc în sinteza câmpului de undă –Wave field synthesis–, o tehnică audio de redare spaţială caracterizată de crearea unor multiple medii acustice virtuale, care produc fonturi wave sintetizate artificial prin numeroase amplificatoare independente. Aceste 7 Stephen Davies, Kivy on Auditors’ Emotions, în Journal of Aesthetics and Art Criticism, Vol. 52, No. 2/1993, pp. 235-236. 8 Giorgio Agamben, The coming Community, University of Minnesota Press, 1993, p.2

106 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

frecvenţe par a fi create dintr-un punct convergent virtual şi, spre deosebire de experienţa ascultării stereofonice, nu se alterează la nivel perceptiv dacă ascultătorul îşi schimbă poziţia9. 9 Helmut Oellers, The path towards genuine spatial audio reproduction, articol online: http//www.syntheticwave.de/

Fig.1. Sinteza câmpului de undă: un aranjament linear al mai multor boxe de amplificare poate sintetiza un câmp sonor asociat simultan cu mai multe surse sonore de emitere (cf. http://recherche.ircam.fr/equipes/salles/WFS_ WEBSITE/Index_wfs_site.htm) O dată cu răspândirea tehnologiilor creative (sound-card-uri, procesoare, emulatoare ) şi a suporturilor hardware cu potenţial de adaptare sourround multi-environamentală ( gama EAX 1.0-5.0, A3D, OpenAL ) promovate de branduri de market de tipul Creative Technology din Singapore, dimensiunea holofonică şi holomorfă a scenarizării spaţiului de receptare audio a devenit din ce în ce mai sofisticată, mai interactivă, mai generoasă.

Fig. 2. Placă de Sunet Audigy 2.0 – Creative Technology, proiect EAX 4.0

www.zonaliterara.com

Pe de altă parte, expansiunea tehnologiilor de conservare şi cosmetizare a fidelităţii binaurale a perfectat actul de receptare a muzicii în căşti, într-un microspaţiu intensiv-convergent de desfăşurare a evenimentelor sonore. Acestea sunt reproduse ca diferenţe inter-aurale prin funcţiilor de transfer ale capului (head- related transfer functions)10 . R. Murray Schafer, cel care a inventat termenul de soundscape11 pentru a descrie iconicitatea aurală specifică extensiilor psihoacustice ale sunetului, considera că experienţa ascultării la căşti se bazează pe principiul expansiunii fractalice, simultan convergent şi divergent, orientat către înăuntru şi către înafară. Artişti precum Janet Cardiff şi George Miller aplică în mod concret aceste tipuri de topologie fractalizată, opunând unui voiaj sonor interior, asimilat prin căşti, un voiaj exterior pre-direcţionat, pe alei şi străzi atent selecţionate şi recomandate, impunând direct un summum al trăirii hibride dintre virtualul sonor şi realitatea exterioară a plimbării12. Această hibridizare devine un aliat perfect al feerizării, pentru că se realizează adresânduse deopotrivă colonializării perceptive, prin activarea în căşti a funcţiei de transformare activă a aparatului auditiv, şi topografiei indicate ca locaţie reală, cotidiană, creând prin conjuncţie experienţa factică a imaginaţiei. Spaţiul creat este astfel o heterotopie, o producţie teritorială imaginară, de tipul celei descrise de Henri Lefebvre ca triangulaţie între spaţiul perceput, cel conceput şi cel trăit13.

10“Aparatul auditiv emite o referinţă care se combină cu sunetul receptat din exterior pentru a forma un model de interfaţă în timpan. Cohlea detectează şi analizează acest model ca şi cum ar fi o hologramă acustică. Creierul intepretează apoi datele şi decide vectorializarea procesuală a sunetului“, ibidem, p.10. 11 Termen ce se referă la un sunet sau o combinaţie de sunete ce crează senzaţia că acţionează dintr-un mediu acustic particular sau la o compoziţie creată din sunete înregistrate (samples-uri) aparţinând unor medii acustice uşor identificabile (după Brandon LaBelle, Background Noise: Perspectives on Sound Art, Continuum International Publishing Group, NY, 2006, pp. 198- 214). 12 Charles Stankievich, Headphones, epoch and L’extimité: A phenomenology of interiority, OffScreen, Vol. 11, no.8-9, august-septembrie 2007, versiune online:http://www.offscreen.com/Sound_Issue/ stankievech_headphones. pdf, p. 6. 13 Henri Lefebvre, The Production of Space, Blackwell, Oxford, 1991, translated and introducted by Donald Nicholson-Smith, p. 7.

www.zonaliterara.com

Vasile IFTIME O frontieră cât toate iernile noastre

Editura Zona Publishers, Iaşi 2012 Discursul poetic al lui Vasile Iftime s-a limpezit atât de mult, încât firul lirico-epic al fiecărei poezii din această nouă carte se deşiră într-o continuă exultare, de la starea de beatitudine, născută din pure sentimente de dragoste, la privirea atentă a fondului acestor sentimente trăite cu sinceritate şi exprimate cu nonşalanţă. Totul este trăire şi candoare, şoaptă şi strigăt, fericire şi disperare, tăcere şi zgomot, toate puse în tipare noi, în care, din loc în loc, se ivesc şi licenţe poetice de fond ce îmbogăţesc limbajul artistic al acestui autor aflat într-o evidentă evoluţie. De la carte la carte, Vasile Iftime a venit cu lucruri noi, unele de un insolit ce-l aşază în linia poeţilor remarcabili ai promoţiei sale. Niciun complex nu pare a-l stăpâni în faţa hârtiei. Şi cel mai important e faptul că tot ceea ce trăieşte scrie, tot ce scrie trăieşte. Astfel, scrisul lui pare a fi respiraţia fiecărei clipe. Vasile Iftime, cu această nouă carte, se află în pragul maturităţii sale poetice. Gellu DORIAN

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 107

Poesis

Liviu Antonesei Întruparea unui extaz De mult, în necuprinsul celebru al cimitirului parizian, promisiunea, posibilitatea unui extaz, lângă sălaşul unui mort iubit, la fel de celebru. Fantasmă, reverie, dureroasă speranţă. După ani şi ani, într-un loc anonim, pe banca de metal ruginită, rezemat de nucul imens, străpungând cerul dinspre amiază, în vara toridă, rezemat ca de un jilţ ce mă cuprinde până la capătul ultim al lumii – extazul întrupat. Printre copaci, aerul aprins ca un cavou transparent. Fantasmă, realitatea sau vis? Cine ştie … Extazul în, extazul lângă, extazul până la apropierea morţii. Să prinzi suveica din războiul de ţesut Al zilelor vieţii tale după dreapta măsură!

108 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

Poesis

Ileana Mălăncioiu Acum când Acum când în lumină nu te mai pot imagina dacă ai fi în afara gândului meu ca un lucru în sine bine ascuns în întunericul rece şi greu. Dacă paşii ei în noapte şi frig n-ar trece prin gol sau prin nea dacă ai fi chiar sub tălpile lunecătoare dacă ai fi chiar sub piciorul care-o durea. Dacă ai fi chiar în acel picior pe care în pământ tot greu îl pune dacă ai putea să umbli din nou prin artere nu ca o slăbiciune ci ca o mare forţă izvorâtă din durerea noastră cea mai adâncă; dacă ai putea să stai chiar în locul inimii ei neclintit ca o stâncă.

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 109

Poesis

Cassian Maria Spiridon Unghii cu fiecare om / poetul îşi taie / la mâini şi la picioare unghiile încăpăţânate au crescut şi cresc la toţi mântuitorii lirei din egipt sau elada / roma cea triumfătoare din ţara francilor sau albion / la teutoni sau daci la pământenii muritori cresc obraznice / nepăsătoare la câte versuri mâna cea din carne şi din oase aşterne peste inimi dar / te întrebi / de n-am avea unghii unde şi-ar afla un adăpost fărâma de pământ

110 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

Poesis

Tucu Moroşanu Începeam a iubi viaţa De parcă tu n-ai şti Ce potlogării comiteam Într-un mixaj acum curios Şi-n acea vreme adormită S-ar părea că nici Profesoara de engleză Pe care am îmbătat-o La balul de absolvire, acum în state, Ne-a uitat ce tandru se Întâlneau mâinile Pe genunchii moi aromaţi Începeam a iubi viaţa Simplu şi debordant Fără cea mai mică urmă De regret fecundam instrucţia În arestul cazărmii de unde Zăream un crâmpei de pădure În dimineţi lăptoase Împărţind una ţie, una mie, Ţâţele neobrăzate ale poştăriţei Doldora de veşti şi mandate Cu bani de acasă pentru norocoşi Care şi acum ar prinde bine În bomba asta unde ţiganul Parţial color Perpetuu ne mai aduce aminte Că fostu-mi-o lumea pe mână… Fără prea mare convingere.

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 111

Poesis

Nicolae Panaite Acum, clipele, clipele

Poetului Cezar Ivănescu

tu făptură tu făptură ce trăieşti în mlaştină de acolo… de acolo… cu-al lor duh nuferii şterg cerul care neprihană-mi dă şi-n a lui lumină veşnic sufletu-mi se treieră dinspre moarte înspre viaţă până lutul se întremă astăzi nu mai sunt eu sfântul de copil ce adună florile de pe pământul ce de la-nceputul lumii tot hrăneşte şi hrăneşte braţele de Dunăre de-i cunoaşte de-i cunoaşte ale sufletului zbaturi n-ai să poţi să te purifici până când de Apeiron fiinţa n-ai să ţi-o saturi şi-n azururi şi-n azururi carnea mi se treieră dinspre moarte înspre Viaţă până lutul foc luă de-o veni moartea de-acuma-n ceară caldă s-o`necă până trupul ei de fiară ca omătu-n primăvară va curge la streaşină şi-n lumină şi-n azururi sufletu-mi se treieră dinspre moarte înspre Viaţă până huma foc luă

112 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

Poesis

Vlad Scutelnicu în seara aceasta am ratat am ratat şansa extraordinară de a scrie un poem extraordinar aş fi putut scrie un poem despre fericire sau nu, despre apropierea de conceptul de fericire e ca şi cum cineva m-ar întreba eşti fericit şi eu aproape fericit i-aş răspunde da fericit bine, dar asta e altă poveste iată mă îndrept spre ziua de mâine nu noaptea aceasta curge spre mine noaptea aceasta existase dintotdeauna până la urmă timpul e aceeaşi himeră blândă şi drăgăstoasă care îşi dă jos chiloţeii roz pentru orice muritor asta nu înseamnă că trebuie neapărat să-i culegi să-i duci la buze şi să-i săruţi întrebându-te ca un turmentat ? oare cât de mult am murit din tot ce aş fi putut să trăiesc ! ca să vezi cât de dragă îţi poate fi viaţa

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 113

Poesis

Paul Celan Părul tău peste mare Şi părul tău peste mare pluteşte acum cu-auriul ienupăr. Albeşte cu el, eu apoi îl vopsesc în albastru de piatră: culoarea oraşului, unde la urmă spre sud m-au târât… Ei m-au legat cu odgoane şi de fiecare au prins câte-o pânză, cu ceţoasele guri m-au scuipat şi-au cântat: „O, vino pe mare!” Dar eu purpuríi mi-am pictat, ca o luntre, arípile Şi îmi horcăia chiar şi briza, şi până ce ei n-au dormit, eu în larg am pornit. Şi buclele-n roşu a trebuit să-ţi vopsesc – totuşi mie îmi plac în albastru de piatră: O, ochi ai oraşului, unde-am căzut şi spre sud m-am târât! Cu auriul ienupăr pluteşte şi părul tău. (Traducere de Mihail Nemeş)

114 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

Poesis

Dylan Thomas Iar moartea nu va-mpărăţi Iar moartea nu va-mpărăţi Cei morţi şi goi vor fi una cu făptura vântului şi-a lunii la apus; când oasele lor vor luci albe şi apoi vor pieri vor avea stele în coate şi în picioare; chiar de-au să înnebunească, mintea n-are să-i înşele, amanţii au să cadă pradă nimicniciei, dragostea lor nu, deşi-nghiţiţi de hăurile mării, ei se vor ridica. Iar moartea nu va-mpărăţi. Iar moartea nu va-mpărăţi. În adâncul mării-nvolburate moartea lor n-are să fie în van. Spânzuraţi de cârlige până ce muşchii li se vor desprinde, traşi pe roată, de frânt ei nu au să se frângă. Credinţa din căuşul palmei are să se năruie şi inorogi necuraţi au să-i străpungă. Spintecaţi, ei tot n-au să se frângă. Iar moartea nu va-mpărăţi. Iar moartea nu va-mpărăţi. În urechile lor pescăruşii n-au să se mai vaite şi nici valurile în a lor spargere de stânci. Acolo unde se deschidea odat-o floare alta n-are să-şi mai lase chipul şfichiuit de ploaie. Deşi au să-şi piardă minţile şi-au să fie reci ca marmura amintirea lor vie va săpa-napoi înspre lumină şi-are s-adaste-n lumina soarelui, pân’ ce astrul se va stinge şi-atunci moartea nu va mai împărăţi. (Traducere de Andrei Alecsa)

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 115

Georgiana Sârbu

E-Proza

Despărţiri fragment

A

zi m-au trezit două voci arţăgoase. Le auzeam perfect, de parcă aş fi fost lângă ele. - Uite, fă, a dracu’, l-a îngropat în costum de ginere d-acu’ treiej’ dă ani şi pantofii cu talpa tocită. Săracu, cât a muncit el, şi-acuma a plecat de pe lumea asta cu pantalonii rupţi în cur.... Şi cât i-am zis: nu mai munci, frati-miu, atâta, că n-o să-mpărăţeşti pământu’... - Ş-a rămas matracuca asta cu toată averea. - A muncit toată viaţa ca un prost. I-a zis biata mama, nu lua, bă, femeie cu copil, e satu’ plin de fete. Cum să creşti copilu’ altuia?! Uite câte fete cuminţi în sat, şi tu o iei p-asta cu copil, văduva lui Niculaie Burcescu de trei ani. Am auzit că se ţinea şi cu ingineru’ şi cu contabilu’... El, nu şi nu, o iau pe Vetuţa. - Uite Vetuţa, nici găină n-a dat pe sub sicriu, dacă nu era nenicu’ s-arunce la răscruce bani, ne făcem dracu, de râs. Ş-aşa o să ne facem. Crezi că are asta de gând să-i facă toate pomenile? - Ai dreptate, dadă. Ia uite şi tu câtă iarbă e-aici la el. Cred că asta n-a dat p-aici de la Paştile trecut. Of, frăţioare, cin’ te-ngrijeşte şi pe tine?! Bătrânele ar mai fi continuat. Da’, hai, frate că ne-apucă doişpe şi n-am smuls o

116 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

buruiană din pământu’ asta. Hai, că tu eşti mai tânără şi poţi să te-apleci, eu de-abia mai pot să merg cu mijlocu’ ăsta... -------------------------------O muscă mare, verzuie dă târcoale de câteva secunde. Şi de-abia au montat îngeraşul asta din marmură.... Uite că se-aşază. Uşşşi, scârboaso!!! dacă laşi vreo urmă pe îngeraşu meu... Şi furnicile astea îmi gâdilă pământul cu agitaţia lor nebună în jurul unui cadavru de rădaşcă (insecta aceea cu coarne pe care vă chinuiaţi s-o prindeţi la apusul soarelui, ca s-o crucificaţi în insectar; eu am fost singurul din clasă care a luat 3 pentru că îmi imaginam suferinţa lor în clipa în care erau străpunse de piroane şi zbaterile lor...) Of, Doamne, iar m-ai trimis înapoi, în fiecare sâmbătă aceeaşi poveste. Măcar azi e cald, e frumos, îmi încălzesc oasele. Vorba vine. La mine e tot răcoare. A crescut şi iarba, era cazul să vină să mi-o smulgă. Cu un îngrăşământ atât de bun, aici ar putea să crească orice. Chiar şi căpşuni, ce bune erau. Am uitat

www.zonaliterara.com

ce gust au. Parcă întâi îţi inunda cerul gurii un parfum şi apoi... Uite că s-aud paşi. Au ajuns. Doamne, ce rău îmi face s-o văd pe mama cum plânge... Puiul meu, puiul meu drag, cum s-a întâmplat, cum de n-a avut mama grijă de tine... Ajunge, mamă, te-ai murdărit în genunchi, ridică-te, ce Dumnezeu... Tata a venit o singură dată. Ele nu ştiu. Au crezut că e o glumă proastă rău când au găsit resturi de artificii împrăştiate între pereţii gărduleţului. Pe 31 decembrie, pe la patru şi jumătate, am auzit paşi. Tata, cu un braţ de rachete şi artificii. S-a chinuit vreun sfert de oră ca să înfigă o rachetă în pământul îngheţat. Trebuie să stea uşor înclinată când o aprinde. Era frig. Tremura. Parcă simţeam eu în locul lui cum i se opresc lacrimile în gât. Mi-a făcut lumini, aşa cum aprindeam noi în noaptea de revelion, înainte de miezul nopţii, ca apoi când e fix 12, să mă lase să trag două focuri cu puşca în sus, aşteptând în linişte câteva secunde ca să aud cum alicele se rostogolesc pe tabla acoperişului. Avea mâinile umflate de ger. Continuă să aprindă meticulos artificiile. După ultima s-a oprit. Ca şi când s-ar fi aşteptat să-i răspund, mă întreabă dacă îmi place. Îţi place, Cristi? Îţi place, tată? Pentru tine le-am cumpărat. Din piaţă. Mai ţii minte că anul trecut le-am luat de la un ţigan care n-a vrut să mai lase din preţ? Anul ăsta i le-am cumpărat pe toate, i-am golit taraba şi ne-a lăsat din preţ. Întreba de tine, că unde e băiatu’, n-a mai venit cu mata... A fost singura dată când a venit tata. Ia uite-o şi pe sor-mea, ce-a slăbit, arată mai bine acum.... Dac-ar şti ele.. Şi eu am făcut pe mine de frică. În secunda în care mi-a apărut cretinul ăla şi mi-a tăiat faţa, Doamne iartămă, acuma iar n-o să am voie la reuniunea de mâine, în secunda aia, eu m-am speriat cumplit. M-am trezit că mă uitam la mine, eu sau corpul, nu ştiu, am strigat-o pe mama, eram plin de sânge, îmi curgea în picături ritmice din nas, mi-am pus mâna la ochi, să nu mai văd, mi-e frică de sânge. Degeaba, tot îmi vedeam corpul scuturat de spasme, din ce în ce mai slabe, apoi impeceptibile, până când totul s-a oprit. Şi când mi-am dat seama... totul să se termine atât de repede şi oarecum în afara ta... M-a cuprins o panică atât de puternică. Am simţit că aş mai putea respira dacă m-aş forţa un pic, dar nu mai recunoşteam nimic, nu mai eram nimic din ce fusesem. Voiam să-mi smulg hainele de pe mine, să-mi sfâşii carnea cu unghiile (aveam nişte unghii aşa de mari, că n-avusesem timp să mi le tai) şi să văd cum ţîşneşte săngele... toate ca să mai simt ceva... Ah, senzaţia, de ea mi-e cel mai dor. Am urlat şi-am plâns şi toţi curioşii ăia care se strânseseră şi nici nu mă cunoşteau, se uitau la mine şi-şi dădeau cu părerea... Doamne, ce milă mi-era de mine, de inerţia mea, de corpul meu care stătea acolo în câmp,

www.zonaliterara.com

nemişcat, prins între volan şi scaun. Nu e uşor să mori. Hai mamă, nu mai plânge, pune odată trandafirii ăia în borcane şi mai stai de vorbă cu mine, nu te-ai săturat de plâns? Că acuma o să mă cheme la apel şi n-am făcut nimic, ce crezi că ne lasă să umblăm bezmetici pe un norişor şi ştim tot ce se-ntâmplă pe pământ?! Aiurea! E o ordine şi-o disciplină, da’ oricum e mai bine decât să fi ajuns cu două etaje mai jos, la cazane. Chipurile, la cazane şi la smoală. Nu există aşa ceva. E doar un hău şi-un întuneric fără margini. Nimic. Asta te-aşteaptă. Aşa măcar, ai parte de o judecată dreaptă şi ai colţul tău de rai. Dacă mai întârziam mult pe-aici nu cred că mai prindeam trenul. Of, mamă, dacă mai boceşti mult, săptămâna viitoare nici nu mai vin. Rămân să stau de vorbă cu Gelu, colegul meu de liceu care s-a înecat în Dunăre acum doi ani. Ciudat a fost că nu m-am întâlnit cu nici o rudă. Cred totuşi că stăm pe categorii. Am aflat că de trei ori pe eternitate, Dumnezeu te cheamă la el. Sunt zile când mă trezesc singur. Aici nu e nici pământ, nici cer, d-aia n-am cum să explic. Ca o cameră nesfârşită şi pustie, fără pereţi, fără margini. Atunci mi-e cel mai frică. Că am rămas singur, singur şi că, de fapt, ăsta e iadul. E incredibil! Încep să mă enervez. Nu pot să înţeleg cât de egoiste sunteţi! Plângeţi pentru voi! Vreţi să vă alungaţi durerea, durerea voastră, dar cu mine cum rămâne?! Am văzut-o de dimineaţă pe tanti Floarea, vorbea cu Maria, fata ei. Voi de ce nu puteţi să faceţi aşa? O pune în temă săptămânal cu toate câte se întâmplă. Plânge două, trei minute, apoi ştiri: nepoatele, adică fetele ei, s-au măritat, au familiile lor, n-au timp să mai vină pe la ea. Pe Maricica o bate bărbatu-său că, citez : „vine acasă şi-o găseşte cu cracii-n sus la televizor şi vitele zbiară de foame în curte”, Florina, care e măritată în oraş cu un inginer constructor, e o doamnă şi-are o viaţă uşoară, nu ridică un ac, o ţine ca-n palmă prostu’ ăla; a fătat Molda trei pui, probabil ultimii ei pui, era o căţeluşă când ai murit tu, Mario, acum opt ani, da n-o să oprim decât unul, ce să facem cu toţi, târlă?! Uite-aşa aş vrea şi eu. Aşa mă simt şi eu conectat la lume. Credem toţi că sufletul nostru zboară pe pământ şi noi vedem tot, ştim tot. Ce, noi suntem Dumnezeu? Avem şi noi o arie mică de acoperire. Ah, şi să nu uit. Am auzit o discuţie despre elixirul vieţii veşnice, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte... Nu vedeam de unde veneau vocile, dar erau foarte aproape de mine, erau clare. Mi-ar părea rău să rămânem blocaţi în spaţii total diferite. E ca şi cum v-aş pierde definitiv. Bine, nici acum nu-mi dau bine seama cum stau lucrurile, dar orişicât... una

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 117

e să fii nemuritor acolo, alta aici... Şi-ar mai fi ceva. Cea mai nasoală etapă. Înmormântarea. Pe bune, spectacol şi nimic mai mult. Nu-mi amintesc prea multe chestii, cel puţin la început, doar o amestecătură de voci. Săracul... Da, s-a ascuţit la faţă... Uite, îi curge o lacrimă, îi pare rău c-a murit, plânge... Şi un legănat uşor (mă transportă într-o maşină, are suspensii bune, nu mă zdruncină, oricum merg încet) care se opreşte din când în când în clinchet de monede care cad pe jos şi se rostogolesc. Simt o mare vibraţie, paşi tropotiţi. Tanti, mai ne daţi, eu n-am apucat nimic că s-au aruncat ăştia ai lu Terente, toţi.... Şi mă enervau cumplit toate zgomotele astea, nu recunoşteam nici o voce, nimic, toţi plângeau, jeleau.... S-a făcut linişte dintr-o dată. La biserică. Puteam să văd picturile de pe tavan, cu sfinţi pe fond bleu şi Isus, cu o figură ireală, ţinându-şi într-un fel ciudat mâinile... Ale mele erau legate cu sfoară şi picioarele la fel. Nu mi-aş fi dat seama, dar cineva a umblat la ele şi le-a desfăcut în timpul slujbei, cică să nu umblu împiedicat dincolo. Mda, slujba, aici voiam să ajung. De fapt, de aici voiam să pornesc. Totul s-a terminat în 10 minute. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte şi toţi se adună în şir indian să-mi pupe mîinile. Sunt scârbit. Popa ăsta gras şi guşat, cu burta cât un butoi, stă la masă, e plin de unsoare pe mâini, bagă-n el şi-i face semn lu’ maica-mea, care e aşezată în faţa lui, să se aplece un pic în faţă. Îmi puneţi şi mie la pachet vreo 20-30 de sarmale, că am nişte băieţi care mă ajută să torn nişte ciment în faţa casei... Şi la ce daţi dulce nu mai stau, puneţi-mi tot la pachet... Tot el: Ce bine că n-a picat într-o zi de post... (se şterge pe degete pentru a le băga din nou în sos, care se prelinge un pic pe la colţul gurii, pe câteva fire de barbă grizonată)... Ar fi trebuit să faceţi doar orez, chestii d-astea fade.... Simţeam că mi se face rău, că mă sufoc. Toţi mâncau şi beau, băgau în ei cu atâta poftă şi foame, da, de sufletul meu. Unde să mă duc să nu mai văd asta? Parcă eram ţintuit lângă mama. Unde era ea, eram şi eu. Tata, care până atunci fusese oarecum absent, se însufleţeşte dintr-o dată şi-l întreabă pe popa care se pregătea să plece: Aţi mai văzut asemenea tragedie, părinte? Singurul nostru băiat, l-am crescut 20 de ani... Cu un gest de lehamite, a tăiat aerul cu degetele lui grase ca nişte cîrnaţi îndesaţi: Câte d-astea n-am văzut eu, asta nu-i nimic! Futu-ţi gura mă... Ei, acuma pot să fiu sigur că nu mă mai lasă pe aici sau cine ştie ce-o mai fi şi ce m-o aştepta. N-o să mai văd plopul ăsta de lângă crucea mea... By the way, e adevărată chestia cu Iuda, stă şi acum agăţat d-un plop, undeva în apropierea raiului. Eu l-aş fi iertat, pe bune, chiar i-a părut rău... (Fragment din romanul “Despărţiri”, Cada de Pariuri Literare, 2012)

Cătălin LUCA, Iorga şi Iaşii

Editura Zona Publishers, Iaşi 2012

Autorul s-a văzut, încă din anii studenţiei, pasionat de personalitatea şi opera lui Nicolae Iorga. S-a sesizat, cum însuşi mărturiseşte, asupra faptului că “o lucrare al cărei subiect principal să-l constituie raporturile mareului istoric cu Iaşii nu există în literatura de specialitate”. Pentru a “stinge” o atare “lipsă istoriografică”, autorul prezentului eseu s-a aplecat, studios, cu elan tineresc asupra instrumentarului de lucru. Studiul i-a fost direcţionat de parcurgerea selectivă, în spirit critic, a

(continuare la pagina 118) 118 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

Avatar

Marius Sidoriuc Ictolatrie

Oficializarea

bibliotecii ca loc emblematic pentru orice cultură aparţine de natura evoluţiei memoriei culturale. Aceste locuri grandioase unde sunt aşezate laolaltă cărţile întreţin tacit, într-o polifonie armonică, soluţionarea la infinit a realului: ceea ce, prin conţinut, nu-şi găseşte acelaşi orizont, totuşi, în economia producţiei cărţilor, este posibilă detensionarea şi alăturarea lor într-un spaţiu nu mai puţin real. Biblioteca este expresia unei cărţi a cărei scriitură nu încetează să primească alături de vechile pagini noi rînduri din noi pagini. Dar aceasta nu înseamnă că prezenţa bibliotecii este marcată doar de împlinirea, la infinit, a aurei sale; evoluţia unei biblioteci este supusă unui atac ţesut chiar de autori, atac prin care lizibilitatea textelor este direcţionată şi concentrată într-un sens anume (termenul “e-voluţie” marchează, după cum observa Hans Blumenberg în Lizibilitatea lumii, modul în care erau derulate sulurile scrise în vederea lecturii). Biblioteca îşi are propriul dinamism, iar inamovibilitatea aparţine de un nivel “an-archic” al interpretării evoluţiei, chiar dacă, din privinţa suportului de imprimare al textelor este derivată o ordine hieratică a textelor. În cele ce urmează, am selectat din multitudinea de forme prin care autorii îşi afirmă prezenţa anunţată de operă, una specială, şi anume ictusul. Desigur, în contextul postmodern, este facilă impunerea unei relaţii bipolare voce-ţipăt

www.zonaliterara.com

în textura operei. Intenţia mea, în schimb, este de a propune, într-un mod simplu, o privire asupra dinamizării locului cărţilor dintr-o bibliotecă de către autorii înşişi. O teamă manifestă faţă de bibliotecă este caracterizată de metafora monstrului: biblioteca înghite totul, iar ceea ce poate fi, în situaţiile fireşti, vizibil, este transformat în ilizibil. Acumularea necontenită de texte deschide spaţiul unei fobii lectorului, dar, îndeosebi, un spaţiu de angoasă autorului. Autorul îşi vede opera îngurgitată de acest monstru. Perspectiva într-o bibliotecă nu-i oferă autorului posibilitatea de a-şi exercita suveranitatea: opera sa este vizibilă şi lizibilă doar dintr-o anumită proximitate, când, desigur, imaginea cărţii deschise ocupă întregul spaţiu al privirii. Există, în locul numit bibliotecă, o anumită neputinţă a autorului; e neputinţa în faţa căreia autorul, în mod asemănător nouluinăscut, recurge la actul primar de a-şi semnala prezenţa: strigătul. Vocea autorului îşi alterează ambitusul în spaţiul fonic deschis de cărţile din bibliotecă, iar pentru a-şi reconfirma statutul operei va încerca să confere un statut de monolit fonic operelor celorlalţi, ba chiar şi operelor sale anterioare; imaginea pe care mizează este univocă: opera sa recentă este expusă unui loc de vizibilitate maximă. Este, neîndoielnic, un strigăt; un strigăt care poartă vocea. Mai mult, un autor în afirmare, “o voce în devenire”, va face apel, fără nici o economie de mijloace, la

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 119

ceea ce s-a scris despre N. Iorga, despre crâmpeiele ieşene ale vieţii acestuia, ca şi de investigarea fondurilor arhivale. De Iaşi, omul total al istoriografiei noastre, N. Iorga, s-a legat strâns, înainte de toate prin date biografice, prin decantarea unor sentimente foarte speciale. Elev şi student a fost la Iaşi, unde şi-a văzut recunoscute primele împliniri profesionale, dar şi unde i-au fost atinse unele laturi sensibile ale firii sale vulcanice şi orgolioase. Şi tot la Iaşi a relaţionat cu mari mişcări culturale şi ideologice ale timpului, junimistă, socialistă, sămănătoristă, naţionalistă. De tonuri ieşene i s-au impregnat sensibilităţile firii sale, dar şi o datorie de aleasă ţinută spirituală, aceea de a ctitori un lăcaş de cult în vechea capitală a Moldovei. Nu a fost lipsit tradiţionalistul Iorga, de polemicile cu mediile politice şi culturale ieşene. Peste toate acestea, până la ocazia Marelui Război, el s-a ţinut aproape de destinul Iaşilor. După 1918, ceea ce l-a legat pe Iorga de acel destin s-a încărcat de intens iz nostalgic, omul aşa cum a fost purtând în inimă ceea ce n-a mai prea întâlnit pe cărările vieţii. Conţinând reflecţii interesante asupra celor menţionate, eseul de faţă merită lumina tiparul, ca prim test publicistic al unui tânăr intelectual, dedicat studiului istoriei. Prof. univ. dr. Gheorghe Cilveti

actul fonic primar: strigătul. Atunci când anunţarea operei prin care autorul dobândeşte acest statut de voce care-şi guvernează manifestările grafice este substituită strigătului, regăsim o formă de reclamă, atât de populară în secolul trecut: strigarea numelor produselor, fie că locul ales este strada principală a urbei, fie aleile şerpuitoare pe sub ferestrele locuinţelor, incantarea unui scurt, dar semnificativ, mesaj despre obiectul propus vânzării. Anunţarea produsului aparţinea, în fond, de domeniul măiestriei de a îmbina şi accentua notele, precum în versificaţia antică (ictus), dar cu alt scop. Literatura întreţine, în diverse forme, ictolatria. Nu doar autorii îşi dispută identitatea paternă, ci şi personajele. Strigătul constituie expresia de anunţare, prin şoc fonic, a operei atunci când vocea, într-un ambitus saturat, nu mai poate fi distinsă. Însă, nu este liturghia unui excedent de voci (opere), atât de prezentă chiar pe buzele celor care sunt autori prolifici. Această prejudecată că există prea multe opere aparţine de o atitudine religioasă patriarhală, cu accente localiste, căreia îi lipseşte, adeseori voit, privirea educată să observe lizibilul în exteriorul canonului sau a ierarhiei (împrumut neproblematizat din concepţia religioasă asupra Cărţii Cărţilor). Ca formă modernă de anunţare şi, concomitent, de creare a unui loc operei, ictolatria reprezintă ceremonialul exodului din echivocul cuvintelor. Vocea, în desfăşurarea sa firească, înfăşoară scriitura şi, laolaltă cu celelalte voci, asuma locul pe care îl particularizează în bibliotecă, ea însăşi un loc al non-locurilor. Gravitatea tonului urcă treptat şi devine strigăt; vocile nu mai conspiră, în ţesutul infinit al bibliotecii, la ordinea şi accentul ce trebuie marcate în executarea continuităţii biblio-simfoniei. Strigătul eliberează de orice voce proximitatea sursei sale: îşi delimitează un spaţiu amplu care acoperă vocile, semn al epifaniei operei. Subiectul şi-a îndepărtat, prin suprapunere fonică, rivalii. Biblioteca este dinamizată: a devenit un strigăt, semn al prezenţei sale şi, deopotrivă, al scandalului (sminteală, skandalon). Însăşi cartea devine un strigăt: şochează, pune lectorul într-o situaţie de perplexitate, blocându-i reflexele de lectură sau inhibându-i hexis-ul. Într-o cultură a ictolatriei, specifică adhocraţiei, intensitatea la care au loc separările de spaţiul clasic al operei, de vocile situabile şi indexabile (în sensul obţinerii accesului eficient şi coerent la conţinut) într-o bibliotecă, asigură un grad şi prag de prezenţă pentru autori. Accentul, strigătul propun opera în solitudine faţă de alte opere, dar şi într-o dinamică seducătoare care, autorului ce reuşeşte să îi imprime cursul cu propriul strigăt, i se va oferi sub forma legitimităţii operei, a succesului. Fără a chestiona aici, putem înţelege cum persistă în câmpul defrişat de strigăte un relief arid: e forma litică a operelor nestrigate.

120 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com

Zon@ncheta

Curente, generaţii şi premii literare 1. De peste trei decenii se vorbeşte în spaţiul cultural românesc despre postmodernism. Mai mult, aud peste tot acest cuvânt: în biserică, în amfiteatrele universităţii, în piaţă, în mall, la cinema, în campaniile electorale, la televizor etc. Am senzaţia că toată lumea bârfeşte sau argumentează ceva cu privire la acest curent. Din punctul dumneavoastră de vedere, care credeţi că ar fi abordarea coerentă cu privire la acest curent? (Mai) Putem vorbi despre un postmodernism românesc? 2. S-a constatat că ultimele generaţii literare s-au coagulat datorită relaţiilor de prietenie dintre scriitori. Cât de reală (sau necesară) este această solidaritate dintre scriitori? Există un dialog (real) între generaţii? În fond, ce înseamnă, pentru dumneavoastră o generaţie literară? Există vreo legătură între vârsta biologică şi abordarea unor anumite genuri literare? 3. Care ar fi portretul scriitorului român după două decenii de liberă circulaţie? În ce măsură a influenţat această deschidere literatura română? Dar opera dumneavoastră? 4. Un produs al tehnicii postmoderne este internetul, comunicarea virtuală şi blog-literatura. Cenaclurile literare, dar şi scriitorii s-au mutat pe internet. Cele mai multe cenacluri sunt configurate sub forma unor reţele de socializare, numite flagrant reţele literare. Cât de relevante sunt aceste cenacluri literare pentru scriitorul român contemporan? Se spune că internetul îl eliberează pe scriitor de canon. Cum comentaţi acest lucru? 5. Ce viitor are literatura română (în contextul globalizării culturale)? Care ar fi portretul unui posibil scriitor? Se spune că reprezentanţi importanţi ai generaţiei `80 se dezic de gruparea din care vin sau că noua generaţie nu se mai percepe ca o grupare. Cum comentaţi acest lucru? 6. Putem vorbi de o competiţie literară între generaţiile literare? (Trebuie să o spunem: competiţia literară nu e un produs postmodern dar, în plină postmodernitate, problema capătă dimensiuni comerciale, de marketing editorial). Dacă vorbim de competiţie literară, în ce constă aceasta? Argumentează într-un fel vreun premiul literar valoarea scriitorului? În ce măsură moneda Nobel influenţează destinul unei literaturi (naţionale) sau a unui scriitor?

Ovidiu Pecican

Anchetă realizată de Paul GORBAN Aşteptăm răspunsurile dumneavoastră la adresa redacţiei: [email protected]

Premiul literar vorbeşte mai puţin de valoarea literară a unei cărţi sau a unui autor. www.zonaliterara.com

P

1. ostmodernismul românesc a fost, întâi, mi se pare, reflexul antitotalitar al artiştilor anilor 80 de a se refugia sub iluzia unui curent de idei şi de creaţie din strictă contemporaneitate, emanat dinspre sfera occidentală. Astăzi îl văd mai mult ca pe o stare de spirit, pozitivă prin două tentaţii: 1. aceea de a căuta un concept sintetic care să o cuprindă şi evoce; 2. de a se revendica în mod clar de la o ideologie – fie ea şi eclectică, literarartistică – venită din Apus, într-un decor hibernal de dictatură comunist-naţionalistă. Rezultatele estetice ale aplicării acestei tendinţe, mai cu seamă în zona componenţei sale textualiste, nu mă conving întotdeauna. Dacă mai putem azi vorbi de aşa ceva? Cine ne împiedică! Problema e dacă şi cât de relevant este postmodernismul românesc, ce lasă el în urmă, cum continuă. Ce pot constata, în orice caz, este că optzeciştii – principalii lui exponenţi – sunt în plină şi continuă vigoare a vocaţiei lor plurale, şi teoretice, şi artistice. Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Magda

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 121

Cârneci, Virgil Podoabă, Gabriel Petric ş.a. îşi continuă activitatea vital, pe mai mulţi versanţi (teoretizând, făcând istorie literară, doctrinară, a artei, producând opere valoroase de creaţie). Iar dintre cei plecaţi, la fel făcea şi Gh. Crăciun. 2. O generaţie literară este, pentru mine, coincidenţa relativă a etapelor de creaţie şi de viaţă (copilărie, tinereţe, maturitate, bătrâneţe); confruntarea cu aceleaşi probleme de context socio-istoric şi politico-cultural, cu aceleaşi victorii şi înfrângeri naţionale, zonal-continentale, globale, cu aceleaşi salturi tehnologice (net, telefon mobil, noi media, video, home cinema, TV satelit) sau stagnări (dictatura, tatonările indecise ale tranziţiei postcomuniste), cu aceleaşi crize (economice, politice) şi relansări (anii 2005-2008, de pildă), cu aceleaşi mode şi curente ideatice. Un asemenea fond de probe obligatorii pot stimula formarea unor abordări comune, în pofida diferenţelor temperamentale, de stil sau de experienţă. În unele cazuri, se creează astfel emulaţie şi solidaritate, în altele, competiţie şi ostilitate. Soluţia inteligentă este însă mereu una constructivă, pentru că totalitatea scriitorilor contemporani ale unei naţiuni formează cultura literară vie, iar purtătorii acesteia au interese comune, începând cu cele mai modeste (supravieţuirea) până la cele mai ambiţioase: impunerea valorii proprii în faţa restului populaţiei de acasă, transportul de valori în lumea largă… Pentru mine, generaţia literară este zidul de care mă sprijin sau mă împiedic în înaintarea mea solitară prin întunericul relativ al lumii indiferente. Altminteri, lumea îmi pare luminoasă, plină de culori, îmbietoare. Dar păşind înainte, e important să ai un reazem teoretic, să ştii că există undeva câţiva inşi care atribuie cuvintelor pe care le spui exact înţelesurile pe care le identifici şi tu acolo, chiar dacă acei inşi nu vor fi neapărat de acord cu tine. Toate genurile literare sunt deschise tuturor celor care se simt capabili să le abordeze. Nu de vârsta marcată în acte ţine succesul într-un gen sau în altul, ci de o anumită stare de spirit, o pregătire interioară, o distanţă potrivită între tine şi proiect, o autosituare în interiorul încăperii cu scule specifice, nu în exteriorul acesteia. 3. Eu nu sunt un călător, deşi am călătorit mult, atât în interiorul ţării, cât şi în exterior. Am fost silit să călătoresc pe trasee fixe, pe când făceam naveta din locaţia domiciliară către locul de muncă: şase ani câte 60 de km zilnic, ulterior, alţi vreo zece, câte 600 km săptămânal. Totodată, în anii 90, am beneficiat de şansa programelor TEMPUS, ajungând cu burse în mai multe ţări europene şi în S.U.A. Născut într-o zonă de şes, am mai degrabă reflexe sedentare, însă. Oricât

122 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

de recompensantă ar fi varietatea peisajului sau a mediilor umane, mă regăsesc mai degrabă în aceleaşi cadre geografice decât în activităţile pendulatorii ori etern la drum, precum populaţiile pastorale ori cele migratoare. Pentru majoritatea românilor cred însă că este esenţial să călătorească înafara ţării, pentru a vedea cu ochii lor cum se trăieşte în alte locuri şi, din când în când, pentru a evalua mai bine ce se petrece la noi şi cu noi. Cred, de altfel, că globalizarea va facilita tot mai mult călătoriile ample, pe distanţe mari şi mijlocii, făcând din ele un punct biografic obligatoriu în cazul majorităţii românilor. Deschiderea mea a depins de călătoriile în străinătate doar în măsura în care, înainte de deschiderea marilor biblioteci on line, pentru un intelectual era esenţial să ajungă la resursele cele mai generoase necesare în munca lui. Astăzi însă poţi consulta gratuit un număr considerabil de cărţi şi publicaţii în faţa computerului propriu, după cum poţi cumpăra prin cardul personal aproape orice titlu curent de pe mapamond. Cât priveşte deschiderea literaturii române, aceasta s-a văzut confruntată cu mult mai multe tradiţii literare decât înainte, inclusiv extra-occidentale, conştientizându-şi mai bine slaba reprezentare în lume şi capacitatea redusă de a difuza, dar şi devenind avidă să consume şi experienţele atâtor alte literaturi semnificative (de aici programele masive de traduceri ale marilor edituri). Totodată, asemenea exerciţii de „ieşire în larg” scot literatura noastră de sub hegemonismul unor modele tradiţionale (al culturii franceze, al celei anglosaxone), inaugurând noi linii de emulaţie (ca, de exemplu, cel pe filiera literaturii portugheze). Revenind la scrisul meu, aş corecta, în cazul lui, cuvântul „operă”, pe care l-aţi propus, fiindcă deşi sunt autorul unui număr de cărţi care şi pe mine mă miră – parcă nu erau atâtea când le-am numărat ultima oară! -, ele nu se „leagă” încă într-o operă unitară şi coerentă. Am senzaţia că abia am început să schiţez un… început de coerenţă. Cum viaţa scriitorului e complicată, am ajuns să scriu cărţi de istorie (meseria obligă iar pasiunea subjugă!), de europenistică (prestaţie la locul de muncă, haha), de critică literară (citesc şi îmi place să îmi fac cunoscute opiniile, fiind om de dialog, cum se vede şi acum) şi de proză (romanele şi povestirile sunt marele meu refugiu narativ). Am mai scris şi teatru – în octombrie, piesa mea şi a lui Alexandru Pecican, Drumul spre Indii, se va juca la Teatrul Naţional din Cluj - şi versuri, în fine… Cum vor coexista şi se vor împăca, toate acestea, unele cu altele, vom vedea. Dar pentru scrierea lor, dincolo de documentaţia pentru cărţile ştiinţifice -, călătoriile interioare au

www.zonaliterara.com

contat mai mult decât cele exterioare… 4. Am frecventat cenaclurile literare încă din adolescenţă şi cred că sunt indispensabile pentru prieteniile de mai târziu. Mie mi-au oferit, în anii 80, şi un antrenament indispensabil în a încasa pumni în plină figură fără să mă nărui. Cred că acest tip de formare reţelele de socializare, experte în „like”-uri, nu şi în „dis-like-uri”, nu îl pot suplini. În schimb, te aduc aproape de toţi cei care îţi vor compania sau pe care îi accepţi în dialog cu tine, fie cunoscuţi, fie necunoscuţi. Blogurile sunt o armă puternică prin raza de acţiune, expunerea vizibilă, şi prin rapiditatea reactivă (dacă profiţi de ea). Fără a dispărea din spaţiul tipărit, literatura se va regăsi, probabil, din ce în ce mai mult pe internet, până la configurarea unor noi soluţii tehnologice, de şi mai mare impact. Din păcate, libera comunicare în noile media este primejduită de eterna grijă a serviciilor secrete – nu în primul rând de la noi, culmea! – de a îndigui ceea ce nu pot controla şi preveni. S-a văzut clar asta odată cu wikileaks şi se vede în continuare ce potenţial de mobilizare au reţelele sociale virtuale (revoluţii portocalii, primăveri arabe, „Ocupy Wall Street!”, „Anonymous” ş.a.). Deja, sub pretextul legii protectoare a drepturilor intelectuale, s-a blocat accesul la o serie de conţinuturi indispensabile (Google Books nu te mai lasă să arunci o privire în interiorul copertelor cărţilor pe care le expune etc.). Dacă societatea civilă şi lumea creatorilor şi consumatorilor de cultură nu vor apăra eficient libertăţile deja obţinute (dreptul la liberă descărcare de muzică şi imagini cinematografice, de exemplu, pe You tube sau alte situri gratuit consultabile), educaţia autodidactică, împărtăşirea din izvoarele culturii universale mai vechi şi actuale vor deveni tot mai greu accesibile, totul devenind o chestiune de supraveghere şi de bani. Cât despre canon, o invenţie a lui Mr. Bloom, nu mă preocupă. Cred că fiecare are canonul lui şi că acesta depinde de stabilirea pe cont propriu a unui set de reguli. Cel mai simplu mănunchi de valori şi atitudini pe care un cititor de literatură le are la dispoziţie şi cu care operează este, după cum ştim, „Îmi place, nu-mi place!” sau „Asta se citeşte greu, asta merge uşor!”. Să nu ne iluzionăm, în virtutea acestor simple reguli se configurează pe piaţă best-seller-urile, fără a avea prea multe de a face cu valoarea. Asta nu înseamnă că tot ce place şi e popular ar fi şi lipsit de valoare. Deloc! Nici că îndărătul canonului ar trebui să vedem un asemenea set minimalist de reguli. Dar înseamnă şi că valoarea de ansamblu a unei literaturi sau locul unui scriitor în interiorul ei nu se stabileşte într-un singur punct al evoluţiilor

www.zonaliterara.com

istorice, de către o singură instanţă critică, nici măcar de toată critica sau prin consens naţional. Impactul momentan este numai un punct dintrun traseu asupra căruia nimeni nu are control pe durata unei vieţi. Să gândim, deci, canonul, mai puţin tiranic, hegemonic, mai mult orientativ – ca pe un ghid Routard sau Baedecker -, să nu luăm cu sfinţenie tot ceea ce ni se năzare, să inducem în raportările noastre la canon un duh relativist şi puţin umor, să nu ezităm să căutăm autori şi opere prin podurile şi subsolurile literaturii, fiindcă surprizele ne pot aştepta acolo… 5. Viitorul literaturii române nu depinde de politicile culturale ale statului român, de ICRuri sau de mai ştiu eu ce mecanisme de decizie şi de marketing. El ţine de capacitatea creatorilor de a-şi întreţine scânteia şi de a o onora, luând-o în serios, prin muncă fără margini pentru şlefuirea perlelor de care dispun, mari sau mici. Un posibil scriitor eşti dumneata. Sau sunt eu. Sau oricare dintre confraţii noştri care se iau după regula consacrată: scriitorul scrie, iar după ce a terminat de scris, publică. După ce publică scrie din nou. Şi tot aşa… Adaug că a publica înseamnă astăzi orice, de la lectura publică până la postarea pe internet a textelor proprii. Azi, scriitorul este mai puternic decât ieri în materie de logistică de care dispune. Cu ajutorul unui computer bun, conectat la internet, şi al unei imprimante de forţă şi performanţă medie, îşi poate publica scrierile cu acces liber în întreaga lume, dar şi în formă tipărită, acasă. Problema rămâne, pe mai departe, talentul reflectat în calitatea textelor. 6. Oriunde există ierarhii, interese exterioare esteticului, configuraţii sociale şi politice sunt şi competiţie. Literatura nu face excepţie de la această regulă. Adevărata competiţie literară nu este însă cea după profituri şi poziţii, deşi nici acestea nu sunt lipsite de interes, iar interesul pentru ele nu are de ce constitui un cap de acuzare împotriva celor care îl manifestă. Adevărata competiţie literară este cea în care învinge fără greş valoarea literară. Desigur, valoarea se defineşte, de la o epocă la alta, nu doar estetic, ci şi conjunctural, după mode, ideologii, poziţionări în societate, prejudecăţi etc. Rămâne însă exemplar concursul de la Blois, unde ducele de Orleans, renumit şi ales poet, organizatorul întâlnirii, i-a conferit premiul unui bard cu năravuri dubioase, dar talentat fără pereche, anume lui Francois Villon. Premiul literar vorbeşte mai puţin de valoarea literară a unei cărţi sau a unui autor, şi mai mult despre recunoaşterea de care se bucură persoana sau opera respectivă a scriitorului în rândul breslei. Nobelul încununează activitatea unui autor, nu o propulsează.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 123

Mihail Gălăţanu P

1. utem, deşi ar trebui să vorbim deja despre alte maniere de a privi / înţelege literatura. Arta nu se poate opri la postmodernism. Nici la minimalism. Nici la fracturism. Nici la „autobiografism”. Trebuie să (mai) fie ceva şi peste / după postmodernism. A numi acest lucru postpostmodernism ar fi un răsfăţ. Şi un neant de termeni, o imprecizie, o golire tot mai mare de sens. 2. Întotdeauna a fost (cam) aşa. Solidaritatea e şi necesară şi reală. Însă limitată. Ca între personalităţi cu autarhie lărgită, dar orgolioase (uneori fără măsură). Există şi un dialog între generaţii, însă el mi se pare minimal. O generaţie sau o promoţie literară nu înseamnă decât un grup dintr-o proximitate biologică, cu unele afinităţi estetice, de timp şi spaţiu – şi chiar de timp estetic. Acesta din urmă, solidar cu biologicul, mi se pare cel decisiv : TIMPUL ESTETIC. Generaţiile / promoţiile nu sunt decât nişte grupuri care redescoperă literatura împreună. 3. A influenţat-o dar, deocamdată, insuficient. Mai mult am putut importa modele decât să propunem noi lumii modelele noastre. Literatura română rămâne una închisă, fără ecou. Nu au existat îndestule şanse şi proiecte pentru a ieşi în lume. Personal, cea mai mare influenţă a avut-o perioada «  pariziană  », 1994-

124 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

Literatura română rămâne una închisă, fără ecou. 1995. Atunci m-am format decisiv, adică am cunoscut şi aprofundat modele. Atunci am văzut cu ochii mei arta cea mare, arta adevărată, la ea acasă. 4. Sunt grupuri şi canale de comunicare. Nu există, însă, o generaţie care s-a afirmat numai/sau predominant pe internet. El, internetul, e un mijloc de comunicare, dar nu si de validare. 5. Generaţia e doar un laborator în care fierb individualităţi. Nu generaţiile rămân să dea samă despre literatură. Ci personalităţile. De aceea nici nu sunt de acord cu denigratorii lui Alex. Ştefănescu care pretind că istoria este nu o galerie de personalităţi, ci de concepte. Nu, este o galerie de personalităţi. Care susţin – sau, uneori, chiar sunt susţinuţi – de concepte. 6. Nu cred că există o competiţie literară între generaţii. Fiecare aduce ceva nou, un concept, un unghi, o interpretare, o lumină. Rivalităţi au existat dintotdeauna. Şi disensiuni. Şi marketing comercial, chiar dacă nu era cunoscut sub numele ăsta. Piaţă a existat întotdeauna, poate… marketing nu prea, deşi chiar şi de acest lucru mă îndoiesc profund. Un premiu literar contează. Dar nu e fundamental. Nici – după cum am văzut – dacă e Nobel. Nici dacă e premiul Uniunii Scriitorilor. Premiul Uniunii Scriitorilor nu l-a luat nici Cristian Popescu. În ce mă priveşte, nici eu nu l-am luat. Dar puteţi să luaţi orice nume dintre premianţii ultimelor vreo douătrei decenii şi să îl puneţi alături de Cristi Popescu. Păleşte, oare, alături, numele lui Popescu  ? Răspundeţi-vă singuri la această întrebare. Pentru că eu, unul, deja, mi-am răspuns.

www.zonaliterara.com

Interviu

Florin Irimia

Am scris DEFEKT în nişte condiţii absolut prozaice, mai precis în bucătărie Paul Gorban

P

aul Gorban: Florine, de obicei, interviurile au şi ele un început, iar acest început aş vrea să-l marcăm altfel, fără briz-briz-uri de protocol. Spune-ne, să ştim totuşi din capul locului, de unde vine această preocupare a ta faţă de proză? Cum a început? De ce proză şi nu poezie? Florin Irimia: Vine din trecut, de unde vin toate. Dintr-o zona obscură a minţii. Leonard Cohen, unul din scriitorii mei preferaţi, spunea odată, “Dacă aş şti de unde îmi vin cântecele, m-aş duce acolo mai des.” Cu alte cuvinte inspiraţia, ca şi preocuparea pentru un anumit lucru, vin de undeva. Adică vin ele la tine, când vor ele, nu când vrei tu. În cazul meu, ele m-au vizitat de mai multe ori, prima dată pe la 13, 14 ani, apoi din nou pe la 18,19, şi iar pe la 25, 26, dar nu stăteau niciodată prea mult. Mă refer la preocuparea pentru scris, la nevoia de a scrie, la clipele acelea care te izbesc cu o asemenea forţă încât practic te obliga să laşi baltă tot ce făceai la momentul acela ca să te apuci de scris. Am început cu poezie, de altfel, dacă tot ai menţionat poezia dar nu m-am considerat niciodată un poet deşi am citit multă poezie şi în continuare citesc. P. G.: Deşi majoritatea te consideră un universitar discret în ceea ce priveşte vedetismul

www.zonaliterara.com

literar, trebuie să subliniez faptul că prezenţa ta în domeniul revuistic se simte de ceva vreme. Bunăoară ai publicat ani buni, şi continui să o faci, în reviste precum: Observator cultural, Familia, Timpul, Suspans etc. dar şi in antologii de proză sau, mai nou, pe internet, pe Facebook, blog. Vorbeşte-ne despre debutul tău revuistic. Dar şi despre decizia de a fi prezent şi pe internet. F.I.: Am debutat în Observator cultural în 2000, cu un articol despre...Leonard Cohen. Trebuie să ştii că acest Leonard Cohen mi-a devenit foarte drag de prin 93, 94 încoace, când l-am descoperit, întâmplător, cântând în mijlocul unor tineri liceeni adunaţi în jurul unui foc destul de anemic, pe malul unui lac de munte. L-am descoperit, aşadar, mai întâi ca cântăreţ, apoi ca poet, şi în cele din urma ca prozator. Lucrarea de licenţa despre el este, iar cea de doctorat îi rezervă un capitol. A urmat apoi Dilemateca, unde am scris vreo doi ani de zile aproape în fiecare lună, Noua literatură unde pentru prima dată mi s-a oferit rubrică, România literară, Suplimentul de cultură pentru care am ajuns acum să scriu săptămânal. În Familia şi Suspans am publicat numai proză, în Timpul două proze scurte şi câteva recenzii. Deci nu prea mult... Acum, în ceea ce priveşte

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 125

vedetismul literar, nu mai ştiu cine spunea ca una e sa fii faimos şi alta e să fii faimos ca scriitor. Ce vreau să spun, sau, mai bine zis, ce voia persoana în cauză să spună, este că dacă îţi doreşti cu adevărat să fii faimos, meseria de scriitor/critic literar nu e cea mai potrivită. Mai ales dacă o practici în Romania unde nu prea se sinchiseşte nimeni de breasla în cauză. Cât despre prezenţa mea pe Internet, aş zice ca e una mai degrabă modestă. Sunt pe Facebook, într-adevăr, dar nu omor cu postatul, am un blog dar nu scriu pe el, în schimb sunt un navigator constant şi fidel al apelor electronice, îmi place mediul şi chiar nu ştiu ce ne-am face fără el, dacă într-o zi, ar dispărea. P.G.: Numele tău e Florin Irimia, dar bună vreme ai publicat sub pseudonim. Culmea e că nu ai ales orice pseudonim, ci chiar numele presupusului personaj principal din romanul tău de debut DEFEKT, Eduard Tăutu. De ce ai ales numele acestui personaj, care culmea şi el pare să se chinuie, la un moment dat, cu ale scrisului? F.I.: Nu chiar. Am publicat sub acest pseudonim o singură dată, sau cel puţin aşa îmi amintesc acum. E vorba chiar de debutul meu literar din Noua literatură, petrecut în 2009 cu o povestire intitulata Aspiratorul. Revista şi-a încetat între timp apariţia (mare, mare păcat) dar arhiva ei se poate citi în continuare online (sau descărca în format PDF), aşa că uitaţi-vă după Eduard Tăutu în nr.27 din august 2009. Revenind la întrebare, răspunsul e simplu, Eduard Tăutu c’est moi! Sau aproape eu. Tăutu e numele de fată al bunicii mele de pe tată, o femeie deosebită care are şi meritul de a mă fi crescut o bună bucată de timp. Eduard e al doilea prenume al meu. Unul din strămoşii bunicii a fost primar al Iaşiului într-o vreme, deşi mai apoi familia s-a stabilit în Muntenia, bunica fiind născuta chiar în Bucureşti unde a trăit vreo douăzeci şi ceva de ani până s-a măritat cu un domn, Emil Irimia, care a luat-o cu el înapoi în Moldova. Revenind din nou la întrebare, se întâmpla uneori ca personajele sa iasă din romane ca sa facă ceva (vezi Headhunterul lui Timothy Findley, vezi Cazul Jane Eyre de Jasper Fforde), de ce nu am avea şi indivizi care să facă ceva (în cazul de faţă să scrie) înainte să intre în romane? Realitatea paginii de revistă ca şi realitatea paginii de roman e o una extrem de versatilă, de instabilă. Când este, când nu este, când este şi nu este în acelaşi timp. P.G.: Citindu-ţi romanul de debut am avut totuşi o reţinere în a crede cu adevărat că acesta ar fi debutul tău. Cartea pare a fi scrisa de un profesionalist, de un autor care cunoaştere bine dedesubturile psihologice, de marketing,

126 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

de meditaţie, de tehnică ale prozei. Dar apoi, m-am uitat pe biografia ta şi, într-adevăr, eşti la vârsta pe care eu o consider ideală pentru debut în proză, 35 de ani. De ce nu te-ai grăbit să publici mai devreme de această vârstă? Piaţa românească de carte este sufocată de debuturi premature în proză. Nu aş vrea să dau nume, aş intra în polemică. F.I.: Cum spuneam, am fost vizitat de muzele inspiraţiei în mai multe rânduri dar erau mai tot timpul grăbite. De-abia în 2009 au hotărât că merit atenţia lor, their undivided attention cum ar spune englezul, şi au venit să stăm de vorbă. Între timp, nici eu nu stătusem degeaba, îi citisem pe cei deja binecuvântaţi, pe cei care le fuseseră gazde în trecut, scrisesem nişte proză scurtă, aşa, după puterile mele, scrisesem şi o lucrare de doctorat, cronici literare, până la urma şi astea contează. Acum, când mă gândesc, aş zice că poate am fost vizitat de muze doar că nu de cele, cum să le zic, romaneşti? Ficţionale? În fine, nu mai contează. Însă să ştii că nu cred să existe o vârstă ideală pentru a debuta în literatură. Normal, există şi debuturi premature dar există şi debuturi excepţionale la vârste fragede (23-24 de ani) cum există şi debuturi excepţionale la 50 de ani sau chiar mai târziu. Am şi exemple, ce-i drept, din literatura străină, dar asta contează mai puţin. Jonathan Safran Foer debutează cu Everything is Illuminated la 24 de ani (dar scrie cartea la 23), Sam Savage, un alt scriitor american, la 65! P.G.: Consideri că literatura de astăzi şi-a pierdut din forţa şi elanul literaturilor clasicizate? De exemplu cum vezi literatura noului val, faţă de aceea a generaţiei `80, dar faţă de cea interbelică, care acum parcă impun canoane? F.I.: Forţa şi elanul unei literaturi sunt până la urmă date de receptarea lor. O carte nu e bună sau proastă până când nu este citită iar cititul de cărţi, mai ales de cărţi autohtone, este un lucru din ce în ce mai rar la cetăţenii acestei ţări. Am crezut că este ceva specific literaturii dar vorbind cu prieteni din lumea filmului, constat că fenomenul se păstrează şi când vine vorba de producţiile cinematografice româneşti. Lumea nu se duce sa vadă filme româneşti. Lume nu se înghesuie să cumpere cărţi româneşti. De aceea tirajele sunt mici iar sălile de cinema goale. Avem o inapetenţa profunda pentru cultură în general şi pentru cultura românească în special. Mă apuca râsul când aud că Iaşiul este capitala culturală a României. Iaşiul e aproape mort când vine vorba de cultură, e aproape mort şi când vine vorba de industrii, şi nu mă refer la industriile creative. Am fost de curând la Cluj şi am nimerit în plin festival TIFF. Era animaţie,

www.zonaliterara.com

animaţie culturala, forfotă. Tot felul de expoziţii, lume fistichie, lansări de carte, concerte şi multe premiere de film. În Iaşi s-a deschis Palas-ul. E şi asta ceva. Iaşiul ar putea deveni capitala culturii mall-ului în România. Sau cum să-i zic, culturii de mall? Mall-iste? Revenind la întrebare, nu cred ca literatura de azi şi-a pierdut forţa, deşi poate la prima vedere aşa ar părea. Ce cred eu este că nu mai are public. Scriitorul tânăr nu mai e impulsionat de cititori, nu mai scrie gândindu-se la ce-o să zică publicul pentru că nu mai există public. Se poate scrie, şi încă foarte bine, fără să te gândeşti neapărat la public. Dar de fapt cred că scriitorul se gândeşte tot timpul la un public. Chiar dacă o face inconştient. Într-o cultură a interacţiunii dintre scriitori şi cititori, scriitorul n-are cum să nu se gândească la public. Şi eu cred că astfel de gânduri îţi pot aduce o motivaţie în plus. Scriitorul român, mai ales cel tânăr, dar nu numai, e blazat. Sau dacă nu e blazat, atunci e foarte singur. Nu are niciun sprijin, nimeni şi nimic nu îi dă sentimentul că munca lui contează. Nu mai zic că ar trebui să câştige bani de pe munca lui, dar el sau ea nu câştigă nici măcar respectul celor din jur. Cel mult se alege cu invidia unora, cu dispreţul altora, cu indiferenţa celor mai mulţi. România e o ţară în care e foarte uşor să nu exişti. Dacă eşti genul care vrei să fi lăsat în pace, dacă vrei să-ţi pierzi urma, ăsta e locul perfect. Nu e locul unde nu s-a întâmplat nimic, e locul unde nu s-a observat nimic din ce s-a întâmplat. P.G.: Dacă în proza de până la 2010, la cinci cărţi din cel puţin zece, întâlneam ca subiect central comunismul, efectele acestui sistem asupra spiritului (civic) românesc, iată că de la 2010 încoace găsesc o altă temă, pe care sociologii şi istoricii ar putea-o avea ca studiu. Mă refer la situaţia românului ca emigrant, nu neapărat în calitate de turist ci, mai curând, în calitate de salahor. În cartea ta, DEFEKT, sunt expuse situaţii paradoxale, inedite. O femeie se îndrăgosteşte lulea de bărbatul pentru care munceşte, altă familie de români emigrează pentru a pregăti copilului un trai bun la facultate. Totodată, sunt surprinse, cu măiestrie momentele dramatice ale acestor familii, dar şi momentele psihologice. Cât de mult poate oferi o astfel de nouă temă, în literatura română? F.I.: Da, s-au schimbat realităţile iar realităţile au stilul acesta băgăcios, nu te lasă să le ignori. Mă rog, scriitorii sunt printre puţinii care nu le ignoră. Ce a oferit ţara asta locuitorilor ei a fost libertatea de a o părăsi. N-a fost în stare să-i facă să se simtă bine aici ( în afara de câteva procente din populaţie, care construite excepţia), aşa că le-a zis, Sunteţi liberi să vă căraţi în altă parte. Cam cum făcea Ceauşescu cu indivizii

www.zonaliterara.com

incomozi. Îi lăsa să plece. “Ducă-se, să nu mai aud de ei”. Aşa şi ţara. După 90, s-a început aici un amplu proces de debarasare. Debarasarea României de ea însăşi. S-a debarasat de rromi, de bătrâni, de săraci, de intelectuali, de valori, la grămadă. I-a făcut pe toţi să-şi caute norocul în alta parte, fiecare cum s-o pricepe mai bine, unii prin muncă, alţii prin talent, alţii prin furt şi cerşit, alţii prin moarte. Nu ştiu să existe vreo ţară mai neputincioasă, mai indiferentă cu destinul ei, decât România. Aşa că, mi se pare normal să scrii despre emigranţii români, suntem peste tot în lume acum, cu bunele şi cu relele noastre, toţi un fel de bastarzi, de copii nedoriţi care au fost alungaţi de-acasă şi lăsaţi să se descurce pe cont propriu. P.G.: Crezi că Revoluţia română dar şi evoluţia politică de după au adus subiecte care pot plasa literatura română cu adevărat în rafturile marilor librarii şi edituri ale lumii? F.I.: Cred că aşa-zisa revoluţie română şi aşa-zisa evoluţie politică de după ne-au scos, de bine de rău, din peştera lui Platon. Am văzut şi noi, unii ca turişti, alţii ca salahori cum îi numeşti tu, ca emigranţi în general dar şi ca bursieri, să nu uităm categoria asta, am văzut şi noi că lumea e mare şi variata, cu mult diferită faţă de umbrele pe care le vedeam pe pereţi. Că frumuseţile patriei nu sunt chiar aşa mari frumuseţi în comparaţie cu altele, că există munte, mare, deal şi câmpie şi în alte părţi, nu numai la noi, ba chiar că unii au şi şosele fără gropi şi cu mai multe benzi pe sens decât aveam noi când mergeam la Eforie sau la Mamaia. Şi apropos de mare, am mai văzut că există foarte mulţi peşti pe lumea asta, unii foarte mari, alţii mici de tot, dar că, într-un fel sau altul, e loc pentru toţi în oceanul albastru. Şi ce-am văzut noi încă nu e nimic faţă de ce au văzut alţii, ce am văzut noi e doar ce se vede din barcă, n-am apucat să facem prea multe scufundări…. Cred că, pe ansamblu, cu literatura suntem încă la început. Filmul e puţin mai avansat, dar aşa e filmul, întotdeauna mai vizibil, căci de-aia e film. Pe an ce trece însă, s-au scris cărţi din ce în ce mai bune, cărţi care în momentul în care ajung să fie traduse, nu sunt cu nimic mai prejos decât cele din limba culturii în care sunt traduse. Încă nu ne-am impus totuşi. Scriitorii români mai norocoşi care au fost traduşi în afară (şi au câştigat colosal în comparaţie cu cât ar fi câştigat dacă nu erau traduşi, adică mai nimic) nu au încă vizibilitatea ruşilor, a polonezilor, cehilor sau ungurilor. Dar cu siguranţă suntem pe drumul cel bun. Dacă nu se-ntâmpla nimic cu omenirea în general sau cu România în special – o altă dictatură, un alt sistem represiv ( teoria mea fiind că nu putem

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 127

exclude o asemenea ipoteză) – în zece, douăzeci de ani, vom fi şi în marile librării ale lumii. Deşi să ştii că măsura adevăratei notorietăţi este să te găseşti în micile librării ale lumii, acolo unde spaţiul îngust şi distanţele mari fac ca selecţia să fie una foarte riguroasă…. P.G.: Vorbeşte-mi puţin despre debutul tău. Cum ai decis să debutezi cu acest roman? Ţi-ai găsit uşor un editor? Acum că ţi-ai văzut cartea, care este energia ta? Cum e receptată? F.I.: Am început să scriu la DEFEKT spre sfârşitul lui 2009. L-am terminat spre jumătatea lui 2011. În mare mi-a luat un an si jumătate să-l scriu. Un an şi jumătate timp în care am scris zilnic, uneori o pagina, alteori cinci, alteori nici una şi atunci mă apucam să recitesc, să revizuiesc, să reformulez etc. etc. Când a fost aproape gata, am început să mă interesez unde l-aş putea publica. Am să-ţi povestesc cu altă ocazie experienţa mea cu editurile româneşti, dar, aşa cum era de aşteptat, nu a fost una plăcută sau încurajatoare. Receptarea cărţii în afara Iaşiului ( în interiorul lui am avut parte de o lansare entuziastă şi de câteva cronici foarte bune) este până în prezent una modestă, deşi lucrul acesta nu mă îngrijorează foarte tare. La o adică n-au trecut decât câteva luni de la apariţie şi sunt convins că până la sfârşitul anului vor exista recenzii şi în revistele bucureştene. Pentru că cine a citit-o, n-a rămas indiferent. E o carte dură, scrisă fără menajamente, care mă reprezintă pe mine, cel de la 35 de ani, o carte scrisă cu dăruire şi cu toată priceperea de care am fost în stare la momentul acela. Normal, sunt şi lucruri mai puţin reuşite în ea, nu e bine să fii prea mulţumit cu tine însuţi, eu nu sunt făcut să fiu, aşa că da, am şi suficiente nemulţumiri legate de forma finală, dar pe ansamblu a ieşit ce-am vrut să iasă şi de aceea cred că, în timp, romanul va aduna un număr suficient de aprecieri ca să ajungă acolo unde merită să fie, nici mai sus dar nici mai jos. Evident, pentru asta va trebui să existe o a doua ediţie, mai generoasă cu numărul de exemplare tipărite şi la o editură ceva mai vizibilă… P.G.: Presupun că au existat anumite riscuri în scrierea romanului, mai ales că multe întâmplări sunt inspirate din realitate. Pe de altă parte, romanul presupune ficţiune, imaginaţie. În cazul de faţă romanul este scris la persoana I. Naraţiunea se dă în vileag prin genul de tip jurnal. Trebuie să fie nişte limite ale realului şi, în acelaşi timp, nişte limite ale imaginarului. Cum le controlezi sau, mai bine spus, cât le eliberezi, ce riscuri îţi asumi? F.I.: N-aş spune că există aşa multe întâmplări inspirate din realitate. Eduard Tăutu c’est mois dar with a twist, la fel cum şi Lorin c’est

128 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

mois dar with a twist. Există un dram din mine în fiecare din ei în măsura în care ceva din părinte se păstrează în copil. Copilul tinde să semene cu părintele în anumite aspecte, dar chiar şi atunci când seamănă, nu trebuie confundat cu părintele. Cei doi au ceva din mine, dar merg pe drumurile lor, sunt entităţi de sine stătătoare. Şi nu doar personajele masculine au ceva din mine. Şi cele feminine îmi seamănă în anumite privinţe. Dar din punctul meu de vedere chestiunea asta este total irelevantă. Chiar şi atunci când se inspiră din realitate, ficţiunea nu este transcrierea realităţii. Aş merge până într-acolo încât să afirm că realitatea nu poate fi niciodată transcrisă pe pagina de roman. Ori de câte ori pretindem că facem aşa ceva, ori ne înşelăm, ori minţim cu neruşinare. Pentru că din momentul în care aşezi aşa-zisa realitate pe foaia de hârtie, o transformi volens-nolens în ficţiune. Cum? Prin tehnici de ordonare, prin procedee stilistice, prin montaj, dacă vrei, exact ca într-un film. Actorii par naturali, dar de fapt nu fac decât să spună nişte replici care au fost scrise într-un scenariu. Un roman poate părea realist dar de fapt a fost construit, cuvânt cu cuvânt, de autor. De acesta sau, dacă autorul nu mai e la modă, dacă e mort cum au postulat unii, atunci de vocea sau vocile care i-a(u) spus scribului ce şi cum să facă, cu ce frază să înceapă textul, cum să-şi intituleze şi să-şi structureze capitolele etc. etc. Mort sau viu însă, autorul/ scribul e cam singura entitate reală din acest context. Restul e manipulare, decor, platou de filmare. Iar filmul nu e niciodată real, e mis-enscène, e decupaj, cadre lungi sau scurte puse cap la cap, schimb de replici învăţate pe de rost şi aşa mai departe care însă, la final, dau cumva impresia autenticităţii. De aceea, de multe ori, în DEFEKT fac cum fac şi ofer unui personaj „oportunitatea” să-i reamintească cititorului că ce a citit până acum e doar un fragment dintr-o scriere. Cum spunea Derrida, Il n’y a pas de horstexte. În acelaşi timp, îmi dau seama că pentru unii e total lipsit de farmec ca autorul să spulbere iluzia autenticităţii. Bun, contează şi felul în care o spulberi. Coleridge vorbea de acea willing suspension of disbelief (suspendarea voluntară a neîncrederii) înaintea începerii lecturii unei cărţi. E ca un moment de pregătire a minţii dacă vrei, o condiţionare a ei astfel încât să nu trezeşti pe la mijlocul volumului că exclami, „Acesta este un roman! Câteva sute de pagini care au fost umplute frumos cu cuvinte şi apoi legate între două coperţi.” De aceea e bine ca cititorul să se condiţioneze să creadă în lumea pe care o citeşte. Cele două abordări sunt până la urmă complementare. În cazul de faţă, te înarmezi cu voinţa de a crede că undeva pe lumea

www.zonaliterara.com

asta este foarte posibil ca doi oameni, care, dacă ne-aducem aminte, cochetează cu scrisul, sunt preocupaţi de acest lucru, să vorbească despre artificialitatea scrisului, despre regulile lui, despre cum realitatea se întâmplă haotic iar scrisul e atât de ordonat. Despre asta şi despre multe alte lucruri, n-aş vrea ca lumea să creadă că DEFEKT e numai despre asta. Se mai întâmplă şi alte minunăţii pe-acolo, minunăţii imaginate pe care eu nu le-am experimentat niciodată. Asta nu-nseamnă că ele nu i s-au întâmplat altcuiva. Lumea e mare şi variată… P.G.: Descrie-mi starea de lucru pe care ţi-o creează oraşul tău, casa ta, strada ta. Sau, altfel, există un loc „magic” care te „motivează”, inspiră să scrii? Dar oamenii… F.I.: Am scris DEFEKT în nişte condiţii absolut prozaice, mai precis în bucătărie, o bucătărie de bloc, nici mare, nici mică, dotată doar cu strictul necesar, printre care o masă pe care am aşezat laptopul. Alteori mă duceam şi scriam la un alt computer, un desktop pe care-l ţinem în dormitor, total nesănătos. Da, normal că există ceva care te inspiră, un loc “magic”, şi anume ţara în care trăieşti, toate lucrurile care se întâmplă şi care ţi se-ntâmplă aici şi care-ţi formează o părere despre viaţă. Tot aici intră şi oamenii care, oameni fiind, lasă mult de dorit. Aşa cum s-a văzut şi până acum, sunt destul de pesimist când vine vorba de România. Nu am încredere în ţara asta, am impresia că e malefică, că-ţi vrea mereu răul. Şi asta mă inspiră să scriu. P.G.: De regulă, prozatorii, ca şi poeţii au obsesii, pe care le urmăresc „cu lupa”, le aduc „în arenă” şi apoi, după ce le-au „cutremurat” cred că s-au vindecat de aceste umbre. În romanul tău, DEFEKT, aş putea găsi cele câteva obsesii de care cu siguranţă, pretind să cred, încă nu te-ai eliberat. În acest sens, tind să-mi forţez imaginaţia, pregăteşti o altă carte. Despre ce va fi aceasta? Am senzaţia că va fi o continuare, de vreme ce în DEFEKT au rămas încă situaţii „deschise”, dacă l-aş parafraza pe Eco. Dacă ar fi să dau un exemplu, aş merge pe un final în ceea ce priveşte răzbunarea lui Eduard Tăutu faţă de „inepuizabila” lui soţie, Scarlett… F.I.: De la începutul anului lucrez la definitivarea celui de-al doilea roman, mai scurt, început în 2011. Abordează, printre altele, pogromurile din 1941, de la Bucureşti şi Iaşi, şi este un roman care are ca temă centrală umilinţa. E aproape gata şi până la sfârşitul anului sper să apară. Cât despre DEFEKT, n-aş zice că au rămas prea multe situaţii “deschise” acolo, până la urmă mai toate personajele mor. Însă, da, pregătesc o continuare, o pseudo-continuare, ca să fiu mai exact, cu multe surprize şi revelaţii.

www.zonaliterara.com

Dar asta va fi în 2013. P.G.: Aş avea o întrebare care să ne scoată din context. Ce este scriitorul în faţa lui Dumnezeu? Cum apare Dumnezeu în faţa ta? Pun aceste întrebări, pentru că am observat o oarecare atitudine a personajelor tale (mai mult de gen feminin) faţă de problemele morale, apoi etice ale lumii (post)moderne. Unele se debarasează. În timp ce altele mai cred într-o comunicare solară. F.I.: În Ispăşire, probabil cel mai bun roman al lui Ian McEwan, personajul principal, care e o scriitoare, spune că scriitorii, pentru că sunt creatori ca şi Dumnezeu, nu trebuie să dea socoteală în faţa Lui, nu au de ce să-I ceară iertare şi să se căiască pentru păcatele lor. Ispăşirea din titlu, aşadar, nu se face în raport cu divinitatea, de fapt o exclude cu totul, ci în raport cu cei cărora le-am greşit. Punct. Cât despre mine, sunt tentat să cred că Dumnezeu ţine de o mitologie culturală a oamenilor, e felul nostru limitat de a înţelege nişte lucruri şi o scuză foarte utilă când vrem să ne căsăpim. Asta nu-nseamnă că subiectul nu e fascinant. Este fascinantă puterea imaginaţiei oamenilor, felul în care transformă ea o invenţie, un produs al minţii, într-una din cele mai incontestabile prezenţe. P.G.: Să facem un exerciţiu. Literatura e un soi de mecanică, presupune să îţi asumi un aparat logic, matematic. Dacă nu te-ai fi apropiat de această maşinărie, literatura, ce crezi că ai fi făcut sau ai fi fost astăzi? F.I.: Mecanic auto. Mai în glumă, mai în serios, mi-ar fi plăcut să meşteresc sub capotă. Mi-ar fi plăcut să repar maşini vechi, americane, din anii `40, `50 . Mi-ar plăcea şi să le conduc. Un Chevrolet Bel-Air din 1950, un Fleetline Aero din 1948, ca să nu mai vorbim de un Buick Roadmaster din 1949. Am o fascinaţie pentru look-ul anilor respectivi, şi nu doar când vine vorba de automobile. Mi-ar mai fi plăcut şi să fac filme, să fiu regizor, şi, cine ştie, poate într-o zi, chiar am să fiu. P.G.: Dacă ar fi să dai un sfat, cui i l-ai da şi ce ar conţine acesta? F.I.: Nu ştiu ce ar conţine, depinde foarte mult de persoana căreia i l-aş da. Şi nu l-aş da decât dacă mi s-ar cere, nu-mi prea place nici să dau, nici să primesc sfaturi. Vrei neapărat să închei prin a da un sfat? Bun. Cititorilor Zonei Literare, atunci, le dau sfatul să-şi încheie o asigurare de viaţă cât mai repede. Sau să-şi facă o pensie privată facultativă. Să încerce să nu cumpere în rate şi să se împrumute cât mai puţin. Să nu dea banii pe prostii. Uite, acum nu mă mai pot opri. Iaşi-Cluj, iunie,2012

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 129

Interviu

Sorin Teodoriu

Protagonişti şi spectatori, într-un film din care nu lipseşte dragostea. Clara Mărgineanu

Seri splendide, în Bucureştiul vechi,

pe strada Gabroveni, la Mojo Club, bucuria fiecărei întâlniri alături de prieteni, literatură şi muzică, acestea ar fi ingredientele esenţiale, ale proiectului numit Pariu pe Prietenie. Prietenia este o protecţie afectivă. Forţa acestei întâmplări rezidă într-o mână de oameni care crede în prietenie fără rezerve, fără îndoială şi fără rest. La început a fost poezia. Există un site care îşi spune bocanc, deşi putea la fel de bine să fie condurul Cenuşăresei... Pariul e pe gratis precum soarele şi totuşi, din ce în ce mai mulţi prieteni strâng rândurile. Pariul e pe gratis pentru că are alte mize. Demonstrează că

130 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

într-un timp măcinat acut de obsesia câştigului material imediat, într-o lume însigurată, grăbită şi torturată de nelinişti, există ceva mai puternic. O forţă care ne ajută să trecem prin viaţă mai buni şi mai demni. Un gând susţinut de credinţă şi voinţă de fier, a devenit certitudine. Autorul se numeşte Sorin Teodoriu. Cei care i s-au alăturat au fost convinşi de un zâmbet. Oamenii aceştia nu sunt vedete, nu sunt miliardari, nu au vanităţi sau orgolii. Au găsit resursele, spaţiul, scena, timpul şi energia de a dărui bucurie. Duminicile au devenit, cel puţin din două în două săptămâni, sărbători adevărate. Au trecut

www.zonaliterara.com

trei ani de pregătiri constante, programări entuziaste, emoţii cât casa, versuri ştiute şi neştiute, sentimente văzute şi nevăzute, acorduri spintecate de sens, vibraţie, tensiune, aplauze. Ne suntem unii altora protagonişti şi spectatori într-un film din care nu lipseşte dragostea. De curând, Ştefan Tivodar îmi spunea că îşi doreşte ca peste timp oamenii să spună: ,,am fost şi eu la Pariu!”, cu bucuria de a fi fost părtaşi la o întâmplare memorabilă. Au trecut trei ani şi pariul rezistă. Este un exerciţiu de sinceritate, un surâs în plină criză şi un argument pentru partea frumoasă a lumii. Toate acestea înseamnă un pariu câştigat! Show must go on! ,,Pariu pe prietenie, o manifestare liberă, cu limite flexibile” Sorin Teodoriu, ce gând te-a îndemnat să înfiinţezi site-ul ,,Bocancul literar”? Am dat cândva peste unul dintre cele mai vechi site-uri de literatură din România, iar ideea comentariilor din subsolul textelor mi s-a părut extraordinară. Mai târziu am început să înregistrez creaţiile pe site. Abia în clipa aceea am resimţit primele nereguli: frustrările cotidiene se regăseau şi răbufneau şi pe site-urile de literatură prin prezenţa unor editori cu puteri depline, un fel de dumnezei ai internetului. Lucrul acesta mi-a displăcut. A fost principalul motiv pentru care am înfiinţat bocancul-literar.ro un spaţiu pus la dispoziţia celor ce doresc să scrie, să citească sau să-şi exprime civilizat părerile despre textele literare. Egalitatea în drepturi a membrilor a dus la controverse, unii au plecat, au venit alţii şi până la urmă ideea a fost acceptată. Bocancul Literar a trecut prin mai multe transformări, are şi un regulament, însă foarte lejer. Am interzis complet jignirile, injuriile de orice fel şi atacul la persoana autorului. Desigur că lipsa certurilor specifice celorlalte site-uri literare au privat Bocancul Literar de o poziţie mai bună în trafic, în schimb el a oferit o atmosferă reală de lucru, de atelier literar. Ai concretizat această comunicare virtuală în întâlniri reale numite ,,Pariu pe Prietenie”. Cum s-a întâmplat? Nevoia de socializare a dus la apariţia acestor întâlniri. La început a existat

www.zonaliterara.com

un cenaclu clasic, în care câteva persoane citeau, iar celelalte criticau sau sau aduceau osanale (poziţia pro sau contra text literar era subiectivă şi în concordanţă cu interesele personale). Formula mi-a displăcut din start, am considerat acest fel de întâlniri plictisitoare şi perimate, nu învăţai nimic. Am plusat cu muzică şi atunci sala a devenit neîncăpătoare. Prima încercare mixtă, literatură şi muzică, am avut-o la Muzeul Literaturii Române. A funcţionat, iar concluzia era clară: întâlnirile de acest gen reprezentau singura formulă viabilă. Aşadar ştiam reţeta, aveam în minte modul cum trebuia procedat, urmau celelalte detalii: spaţiul pentru evenimente şi sponsorizarea lor . Dar în condiţii de criză economică şi financiară puţin probabil ca vreo firmă să dorească o colaborare cu noi şi atunci ne-am gândit să încercăm o sponsorizare generală a tuturor participanţilor la Pariu pe Prietenie. Şi nu prin plata biletului, pentru că întâlnirile trebuiau lăsate libere, ci prin participarea unanimă la evenimente. Fiecare să-şi aducă aportul prin recitare, lectură, muzică. Publicul, ca principal barometru al acestor întâlniri, a început să vină şi uite cum au trecut deja trei ani, iar oamenii au rămas în continuare interesaţi de ceea ce facem, mai ales că tot mai des apelăm la public ca la un partener. Asta a fost, Pariul pe Prietenie este conceput ca o manifestare liberă, cu limite flexibile. Şi tocmai această libertate place. Există un public constant. Cum resimţi nevoia oamenilor de poezie şi muzică, în aceste vremuri de convulsie? Părerea mea este că exact aceste vremuri au readus nevoia de literatură şi muzică. E un fel de medicament spiritual. Iar dacă ştii să dozezi ingredientele, succesul este garantat. Ce este de fapt Pariul pe Prietenie? O întâlnire de câteva zeci de persoane care vor să socializeze, vor să asculte poezii şi muzică, într-o atmosferă destinsă. Pariul nostru porneşte invers, de la public spre artişti şi organizatori. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale tale, în tot acest parcurs de muncă, efort, căutări, dorinţă de a consolida un proiect literar, născut din dragoste şi prietenie? Fiecare seară ne-a dăruit amintiri frumoase iar publicul eta aşa, cel constant, captat de o anume manifestare sau un anume

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 131

invitat şi publicul venit din curiozitate. Uneori reuşim să îi prindem pe aceştia din urmă şi să îi determinăm să revină. Dar ştii cum e, dacă bulgărele creşte cu una-două persoane la fiecare ediţie, e mai mult decât bine. Sunt oameni care iubesc (ca şi mine) evenimentele mixte de poezie şi muzică. Să dau câteva exemple: Clara Mărgineanu - Ovidiu Scridon, Maria Gheorghiu - Eusebiu Ştefănescu, Mihai Gălăţanu - Tic Petroşel, Călin Costache - Sorin Teodoriu... Din punctul meu de vedere este combinaţia perfectă: împletirea literaturii în muzică. Ai consolidat în jurul acestei idei, nucleul unei familii spirituale. Cine sunt aceşti oameni? Identificarea unor oameni de calitate şi mai ales a celor de cursă lungă a fost partea cea mai grea. În toată povestea aceasta mă bizui pe George Dumitru, administrator de site, pe tine, cel mai vechi partener constant. Cine nu ne seamănă, nu are cum să rămână în poveste. Există şi partenerii care apar pe fiecare afiş: Fox Studis, Eugen Avram, Ovidiu Scridon, Proiectul Tivodar, Cantos, Ovidiu Mihăilescu, ForeverFolk, Emeric Imre, Mojo Music Club. Mai sunt alături de ceva vreme: poetul Ştefan Ciobanu, muzicianul Ştefan Tivodar, Alex Turcu un recitator minunat şi realizator la radio3net. Mai mult decât atât, supremaţia o deţine publicul care ne surprinde de fiecare dată prin participarea lui activă. Surprize la fiecare ediţie, îngerul Pariului, cum mi-ai scris într-un bileţel pe care o să ţi-l arăt peste 20 de ani... Hai să încercăm, aşa ca într-un flash-back rapid, să spunem câteva nume ale celor ce au venit la spectacole, măcar o dată. Ştiu, e greu, şi încep prin a prezenta scuze celor pe care acum nu îi amintim. Oarecum cronologic aş spune: Maria Gheorghiu, Alina Manole, Ovidiu Mihăilescu, Puiu Creţu, Marius Matache... Emeric Imre este una din poveştile rare ale Pariului şi mai sunt: soprana Mirela Zafiri, cantautoarea Maria Magdalena Dănăilă, Ducu Bertzi, pianistul Mischa Simeonov, Jelena Milovanovic, Ionuţ Mangu, Marin PetrachePechea, Walter Ghicolescu. De aproape un an putem vorbi şi despre simboluri, anul trecut, pe 5 iunie, Pariul a încercat un remember Cenaclul Flacăra , intitulat la sugestia lui Andrei

132 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

Păunescu, ,,Şi totuşi există iubire”. Publicul a reacţionat aşa cum am bănuit. Apropierea Zoiei Alecu, Mariei Gheorghiu, a lui Doru Stănculescu, Andrei Păunescu, Mihai Napu şi Radu Pietreanu, cu amintiri spuse pe scenă , poveşti culese din timpul marelui Cenaclu, cu picanterii sau cu tristeţi, cu melodii cunoscute sau uitate pentru că au fost cântate doar la Cenaclul Flacăra, au reuşit o seară incendiară de Pariu. Să nu uităm literatura, voi aminti doar câteva lansăride carte întâmplate de-a lungul timpului: Felix Nicolau – Pe mâna femeilor, Radu Pietreanu, Gânduri şi cânturi, - Eusebiu Ştefănescu, Arhivarul Clipei, Camelia Radulian, Rug în octombrie, Traian Rotărescu, Acelaşi... Ovidiu Mihăilescu, Cartea celor şapte mări, Ovidiu Scridon, Portretul unui gând, Mariana Filimon, Ciprian Chirvasiu, George Stanca ... Pariul a avut o deplasare în Călăraşi unde a reuşit o seară excepţională alături de Fox Studis şi de ceilalţi invitaţi, la sfârşit de aprilie 2012 aşteptăm poeţii şi muzicienii din Galaţi la Bucureşti, vom avea şi o ediţie la Constanţa şi uite aşa lucrurile încep să se lege şi să capete o nouă formă. Spectacolele sunt deschise oricui vrea să ni se alăture. Lansează tu această invitaţie, ce le spui posibilor protagonişti şi spectatori? Noi asta suntem şi atât facem. Eu tot n-am învăţat să laud un eveniment în desfăşurare... Încă nu ştiu cum să explic celor care nu au cont pe Facebook sau care nu navighează pe internet că literatura şi muzica în România se oferă şi gratuit, într-o mansardă de pe strada Gabroveni. Nu ştiu să îi conving pe oamenii de afaceri că în România sunt şi alţi scriitori în afara celor pe care îi vedem la televizor, că există folk, că ar trebui măcar din curiozitate să îşi facă timp într-o duminică să înţeleagă ce se petrece în Mojo. Nu pot să insist şi nici să conving sponsorii că merită sprijinit un astfel de efort cultural. Însă pot promite că încercăm să mergem mai departe, cu forţele pe care le avem, cu rândurile pe care le scriem, cu înregistrările video şi cu fotografiile din cronicile de pe site-ul www.bocancul-literar. ro. Suntem deschişi colabărărilor, suntem uşor de găsit, îi aşteptăm cu drag pe cei care vor să ne fie aproape! Interviu realizat de Clara Mărgineanu

www.zonaliterara.com

ck i l C

s i r b i

L

Matei Hutopila Copci

Casa de editură Max Blecher

Î

l ştiu pe Matei Hutopila de când a debutat cu poeme în revistele literare ieşene, prin 2006, şi de atunci mă tot întrebam când are să se facă timpul pentru debutul său editorial, pentru că ştiam că are un dosar destul de mare cu poeme adunate. Şi iată că în toamna anului trecut (2011), în urma concursului de debut organizat de către Casa de editură Max Blecher şi editura Herg Benet, jurizat de scriitori şi poeţi cu notorietate: Ioan Es. Pop, Liviu Antonesei, Dan Coman, Radu Vancu, Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin şi editorul Alexandru Nemerovschi, manuscrisul volumului copci, semnat de Matei Hutopila, avea să vadă lumina tiparului. Moment mai bun ca acesta nici nu se putea, mi-am spus când am aflat vestea. De acum tânărul cenaclist, quasarist, are cartea sa de identitate şi nu cu orice fel de cetăţenie decât cu aceea de a fi Poet. Da, Matei Hutopila este un poet în toată regula, cu atât mai mult cu cât volumul său de debut evidenţiază un autor conştient de valoarea, forţa şi impactul limbajului poetic. La Matei Hutopila poezia pare să fie un soi de minge care, în lovirea cu un plan sau alt corp, pare să prindă şi mai multă elasticitate. Poezia sa, aşa cum bine observă şi Claudiu Komartin pe coperta patru a cărţii, „pare să impună noi posibilităţi”, atât în ceea ce priveşte exploatarea zonei de discurs poetic, de la limbaj până la tematică, dar şi în ceea ce priveşte relaţia cu realitatea, cu (auto)biograficul: „spre câmpulung nu-s trenuri noi aşa că nu m-am mai dus acasă / de fapt câmpulung nici măcar nu-i acasă / detest gările aglomerarea de ţigani pişat diformi funcţionare ţâfnoase // spre tecuci îs trenuri noi aşa că merg dacă e nevoie, pe cât posibil noaptea / mă uit pe geam la negreala de afară, aşa cum se

www.zonaliterara.com

vede din lumina asta chioară de neon” (cfr). Matei Hutopila ar putea fi văzut ca fiind reprezentantul unui nou val în ceea ce priveşte autenticismul, iar când spun acest lucru mă bazez pe faptul că poetul nu caută formule speciale, zgomotoase, de seducţie, cu care să vină dinaintea lectorului. El scrie şi imaginează – nu extravagant – pe o singură linie – fără a se hazarda în căutarea unor noi proiecte – anume linia narativităţii. Poezia sa divulgă, de la un capăt la celălalt, viziunea unui autor care se leagă, aproape organic, de existenţa – neliniştitoare – a obiectelor (naturale) şi fiinţelor din imediata proximitate. În acest sens aş putea spune că poezia sa ne determină să facem o introspecţie faţă de spaţiul gol dintre/din noi, fără ca autorul să îşi propună – flagrant - acest lucru. Altfel spus, se creează plăcuta senzaţie de călător într-un tren, când lucrurile, aparent neînsemnate, ne atrag atenţia; or când evenimentele sau lucrurile prea apropiate ne iluzionează, ne înfrigurează: „nimic nu e egal cu nimic / aburii cresc greoi şi vodkă e / şi frig / şi chipul tău / destul de departe destul de mare pentru a-l crede punctul în jurul căruia / trenul brazii cana cu vodkă şi lumea se rotesc” (iaşi-câmpulung). Citindu-i poemele eşti tentat să te identifici în personajele liricii sale sau, mai mult, să comunici cu acestea. Din acest punct de vedere, poezia lui Matei Hutopila este una polifonică. Ea obligă toate elementele implicate în universul existenţial să dialogheze, să relaţioneze. Cu toate acestea poezia sa nu emană un aer nihilist, cum se întâmplă în cazul multora dintre congenerii autorului ci, dimpotrivă, ea anulează acest tip de producţie propunând, la schimb, stări dintr-un registru solar, vegetal-pământiu: „glodul de sub

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 133

tălpile tale goale / glodul vâscos cu firicele aurii dintre / degeţelele tale albe şi reci dup ploaie / lasă urme pe scoarţa zarzărului / sâmburii merg în buzunar să fie sparţi aldată / zarzăre verzi cu oranj şi pistrui şi acre / mâncărimea plăcută a picuruşului pe faţă // glodul din vale de casă ca un majun cu urmele tălpilor tale miniaturale / şi soarele lămâi de după-masă” (buhăieşti). Ceea ce cred că îl detaşează pe debutant de valul ultimei promoţii poetice este tocmai capacitatea acestuia de a miza pe trăirile autentice, persoanele, capacitatea de a renunţa la retorica revoltei şi a urii, chiar dacă întâlnim în unele poeme, în special din finalul volumului, aşazisele “declaraţii de ură împotriva mediteranei, a intruşilor şi a tuturor”. O altă caracteristică a poeziei sale este dată de conturul ludens-ului. Peste tot, parcă la polul opus sensului revoltei şi urii, avem a face cu un umor blajin, aproape arhaic, din care înţelegem că dacă poetul ar avea un plan, un proiect, acela nu ar fi altul decât a ne face să ne (re)descoperim în starea noastră de bucurie. De fapt, ca şi pentru Johan Huizinga, pentru poet starea de joc, de dispoziţie umoristică, reprezintă un moment cât se poate de metafizic. Hutopila crede cu toată fiinţa sa că starea de ludens poate da naştere unor sincere momente lirice. Pe de altă parte, unele din textele sale creează şi ideea că autorul forează în zona jurnalului poetic, iar aici sunt configurate anumite gesturi şi iconuri deja tocite, întâlnite în tehnica autobiografismului. Ceea ce totuşi oferă un cadru aparte poemelor sale autobiografice este capacitatea poetului de a se refugia în biografism, ca într-o formă de terapie. Poemele sale (auto) biografice capătă, mai degrabă, tonul unui manual de supravieţuire (printre postmoderni). (Auto) biografismul său devine realmente un soi de casetă de bijuterii – de lut - în care poetul aşază, nu cu furie, spasmurile când ale omului adamic, când ale celui tehnicizat. Ne descoperim, bunăoară când în satul bucovinean, dintre munţi, în care se mai păstrează şi astăzi încă energia nealterată a ierbii, a trunchiului de copac de zarzăre, a uliţelor de piatră, a pământului transformat în cuverturi vegetale, când în oraşul (Iaşi) în care monştrii dalişti de sticlă par să se ridice spre cer, înghiţind lumina solară şi, odată cu aceasta, legătura omului cu astralul. De fapt, aici este redată vulnerabilitatea omului în faţa timpului şi în faţa morţii: „în oraşul nostru se ridică clădiri frumoase din oţel şi sticlă şi / firme nemţeşti cu nume nemţesc şi firme austriece cu nume nemţesc vin şi avem de mâncare şi pensii şi asigurări şi / geamurile lor sunt întotdeauna bine spălate şi uscate şi fără urme iar / pomeţii noştri sunt tot mai proeminenţi de când / avem de mâncare şi pensii şi asigurări ţigăncile au lepădat fustele / la fiervechi nu mai sunt capace de canal noi nu suntem mai frumoşi dar / mai curaţi zilele mohorâte se reflectă altfel în pereţii frumoşi de sticlă” (#7).

134 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

Matei Hutopila este un devorator de poezie; el citeşte mai tot ce prinde; îndeosebi pe congenerii săi, dar mai ales pe optzecişti şi nouăzecişti. Chiar dacă încă de la primele lecturi l-ai putea apropia de Ioan Es. Pop, debutantul pare a nu se lăsa influenţat de cei pe care îi citeşte, căutând, dezinhibat şi melancolic – cum semnalează tot C. Komartin –, formula sa, mănuşa lirică ce i se potriveşte cel mai bine. El nu este un intertextualist, nici experimentalist sau, mai mult, un manierist ori practicant al liricii suprarealiste. Vocea sa lirică, încă de la debut anunţă, de la poem la poem, o personalitate distinctă în literatura română, una care ştie că limbajul poetic este rezultatul dintre harul divin, talent şi angajament. Din acest punct, se poate spune că poezia sa câştigă substanţă, profunzime, cu atât mai mult cu cât în conturul ei sunt formulate angoasele omului sentimental. Chiar la nivel de construcţie, poemele par nişte e-mailuri trimise către un alter ego, ceea ce arată că autorul vorbeşte despre conştiinţa vădită a maşinizării. Copci este, în fond, cartea (ne)liniştilor poetului, cartea (con)damnării la o viaţă învolburată, furtunoasă. Volumul de debut a lui Hutopila este documentul care dă în vileag violenţa, înţeleasă (şi adjudecată de unii) în toate chipurile. Cele patru părţi ale cărţii (un argument ce ar putea susţine o teorie despre preocuparea geometrică a poetului faţă de poezie) glod, potci, sămânţă, #4 câştiga când aerul unor pantomime, când a unor spectacole de stradă (de grădină), în care povestitorul (aici poetul sau personajul liric – mamaia, magda, gheorghina lu starciuc, ecaterina, bunicul pavel etc), un demon al parodiei, încearcă să convingă faptul că „un braţ de ciocane, o gură de aer, un zâmbet pentru nimeni decât / pentru perjii şi zarzărul şi gutuii care se chircesc tot mai mult cu anii / şi fundul grădinii e mai aproape, tot mai aproape / doar asfaltul şi promisiunile şi indicatoarele rămân dintotdeauna la patru kilometri nord”. Chiar dacă pe ici-colo, cartea este condimentată cu un limbaj „învechit”, specific Bucovinei sau Moldovei, care unora s-ar putea să nu placă, după ce ai terminat-o de citit nu îţi doreşti altceva decât să priveşti către acest abis canceros al citadinului şi să exclami odată cu autorul ei că „golul dintre doi necunoscuţi devine aproape organic”, „nimic înălţător atunci când singura teamă rămâne cea de a fi pedepsit”. Cartea lui Matei Hutopila este, dacă vreţi, o lovitură dată cărţilor de poezie fără Poezie, cărţi care nu încetinesc să apară. Eu cred că în acest vârtej, aglomerat de copci (cele mai multe funerare), poetul va reuşi, numai şi numai prin forţa artei sale, să se (ne) ţină departe de orice agresivitate (gratuită); mai mult, cred că volumul copci anunţă un autor care are, de pe acum, conştiinţa căderii într-o discursivitate obositoare. Paul Gorban

www.zonaliterara.com

ck i l C

s

bri i L

Cristina Nemerovschi Pervertirea Editura Herg Benet

D

e cele mai multe ori, în jurul unui debut literar, şi mai ales în proză, se creează pe seama autorului o masă de pariuri, la care vin să arunce cu zarurile aparatului (neo)critic – la nivel speculativ, a la critica de întâmpinare - fel şi fel de indivizi, unul mai spectaculos decât celălalt în susţinerea sau demontarea produsului imaginar, cartea. Aşa s-a întâmplat şi cu autoarea romanului Sânge satanic (Ed. Herg Benet, 2010), Cristina Nemerovschi. În jurul ei, ca nişte vampiri de fantasie s-au aruncat fel şi fel de lilieci, îmbrăcaţi în haine călugăreşti sau mai ştiu eu ce revoluţionari ai aparatului literar care, fiecare în modul personal (şi impersonal) a căutat a înţelege tonul, timpii şi tipurile naraţiunii. Ceea ce e adevărat, este că autoarea nu a impresionat doar prin titlul pe care l-a dat romanului, ci şi prin temperamentul – vulcanic, viu, alert – pe care l-a injectat personajelor cărţii. Marea majoritate a tinerilor scriitori ne obişnuiseră deja cu ideea că literatura română contemporană va câştiga teren cu subiecte aduse din zona comunismului. Sincer, mă cam săturasem să citesc, aproape la indigo, astfel de poveşti. Cristina Nemerovschi şi-a luat perechea cea mai rezistentă de bocanci, costumele din piele neagră şi a pornit pe bulevardul marii literaturi, nu la bordul unui Mercedes sau a unei maşini americane de epocă, ci pe un motor tip Harley Davidson FXCWC, nu alături de familiile şi prietenii gata oricând să facă un grătar sau să desfacă o sticlă de bere în acordurile unei manele la modă, ci alături câteva personaje îndrăgostite de stilul black metal: bisexuali, misogini, atei, artişti nonconformişti, apolitici, idealişti, curve etc. Ce e interesant, după lectura cărţii de debut a autoarei, e faptul că, în sfârşit, vom înţelege că printre revoluţionarii din `89 au fost şi mulţi rockeri. Ce s-a întâmplat după revoluţie cu ei? Au început un alt tip de viaţă? Nu ştim sau ne facem că nu vrem să ştim. Cert este că, la nici doi ani de la un debut atât de fulminant, autoarea ne aduce o nouă

www.zonaliterara.com

carte, Pervertirea (Herg Benet, 2012), scrisă parcă tot în tonul cu care ne obişnuise în prima carte, în stil gotic. De această dată, autoarea pare a fi şi mai furioasă decât în careta de debut, ceea ce i-ar înnebuni, mai mult, pe pariorii literari. Cartea, scrisă la persoana I, în tonul memorialistic, este populată de cel puţin trei categorii de personaje, cărora, cu o măiestrie de invidiat, autoarea reuşeşte să le creeze un profil (puternic) psihologic. Bunăoară, protagoniştii principali ai cărţii sunt Corbu (un pictor extravagant – care se îmbogăţeşte în urma unor moşteniri dubioase –, un artist fără canon, a cărui fascinaţie în materie de sex este satisfăcută de lolite – minore – şi de septuagenare. În acelaşi timp el este dependent de relaţia de prietenie cu Ulf, pentru care este dispus să facă orice, chiar şi o crimă), Ulf (cunoscut scriitor după numele Grunz, aflat într-o continuă criză de creaţie. Este blocat la cel de-al şaselea roman, unul despre un fotograf. Din pricina crizei de inspiraţie el va ignora pentru o perioadă de timp femeia, cea care până la urmă – prin dispariţia ei - îl va motiva să se apuce de rescris. Pe de altă parte, el pătrunde într-o sferă a plictisului, arătându-şi greaţa şi dispreţuirea faţă chiar de lucrurile care, înainte, îl interesau. Iată, în fond, cum personajul îşi mărturiseşte starea de criză: „Criza mea a venit pe nesimţite, pe furiş, pâş-pâş. A început cu lucruri banale. Mi-am pierdut interesul pentru locuri care altădată îmi plăceau. - … - Mă inspirau, îmi găseam acolo o pace, o înţelegere a ceea ce sunt fără raţionamente, fără nimic analitic, care, de fapt, nu mă caracteriza în general şi care se datora acestor locuri, care pătrundeau prin pielea mea acolo adânc înăuntru, unde se luau tot soiul de decizii.” p. 80), Tara (a cărui nume real se va dovedi a fi Cătălina. Este o prostituată pasionată de arta sexului care parcurge toate treptele devenirii unei curve de lux. Se angajează, împreună cu prietenul ei, scriitorul Ulf – de care se va şi îndrăgosti –, să inventeze, plecând de la experienţele trăite, un site erotic care, în cele

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 135

din urmă, îi va aduce faimă. Este, practic primul personaj al cărţii care dă în vileag pervertirea ei. Se lasă influenţată, supusă – psihologic chiar – de stăpâna ei erotică, Ştefana. Toţi, în afară de Ştefana, Corbu şi Ulf devin sclavii eroticii Tarei: „Sunt o curvă, le-am zis, dar asta le-a supăr şi mai tare. Bărbaţii n-au fost deloc revoltaţi de împărţirea în deja sclavi sau viitori sclavi, probabil le plăcuse. - … - Am găsit rapid un fotograf profesionist, printre sclavii deja domesticiţi, şi a fost chiar fericit că i-am dat ocazia să se facă util. Au ieşit beton pozele. - … - Eu am pozat goală, cu un picior înfăşurat în jurul gâtului lui. Le-am uploadat pe site şi atunci a început beleaua.” p. 125) şi Amalia (o adolescentă deloc banală care provine dintr-o familie de mijloc, cu un tată pervers, care va abuza sexual de ea şi o mamă dezinteresată complet de situaţia ei. Amalia se angajează şi ea, pe aceleaşi trepte pe care le-a parcurs Tara, către arta erosului. Ea reprezintă pentru Corbu o ameninţare la prietenia lui cu Ulf). Dar alături de aceste personaje, Cristina Nemerovschi, în plan secund, creează alte tipuri de personaje. Îl găsim pe Moş Bărbuţă care, în fond, este un soi de alter ego al lui Ulf (Moşul cu pelicanii din închipuirile scriitorului, care locuieşte într-o colibă plutitoare şi plină de tot felul de animale, dar şi de unelte ciudate de pescuit); tot aici îl găsim pe Bătrânul paznic al Calei (Cala fiind un loc părăsit, învechit, în care odinioară fusese pe rând un parc de joacă – la marginea Bucureştiului –, apoi un abator. Cala, de fapt, e denumirea pe care Ulf o dă locului, pentru motivul că pe un zid este desenat, cu albastru, un cal. Bătrânul paznic, este o inserare pe cât de inedită în roman, pe atât de interesantă, atrăgătoare. Autoarea îl inserează în evenimente de multe ori doar ca figurator, însă spre final, acesta are o intervenţie memorabilă. Printr-o mărturisire pe care acesta o face pictorului suntem practic scoşi din contextul actual al timpului şi plasaţi cu mai bine de jumătate de secol în urmă. O poveste cutremurătoare despre locul Calei are să schimbe percepţia pictorului despre parcul de joacă, despre abator, despre locul în care păduchiuţii şi incultura nu aveau ce căuta.), pe Umbrelosul (bătrânul din troleibuz, care îl determină pe Corbu să descopere în ceilalţi umanitatea), precum şi personaje care chiar dacă nu au intervenţii constante, ele contribuie puternic la PERVERTIREA personajelor principale. Astfel de personaje sunt Ştefana, (o curvă, patroană a unui club de plăceri sadomaso), Mitică babuinul (tatăl adoptiv şi „client” al Amaliei), Vasi (Vasilica – mama Amaliei, concubina lui Mitică), Gaby (colega de şcoală şi cea mai bună prietenă a Amaliei, care va fi iniţiată – pervertită şi ea – în arta sexului), Irinee (o copilă de 12 ani, elevă a lui Corbu şi victimă a fanteziilor umede ale acestuia) şi, nu în ultimul rând, Maria Magdalena (o capră pet, pe care Ulf o primeşte, în semn de prietenie de la Tara), probabil singurul personaj care condimentează cu ironie şi umor anumite momente ale tramei. În centrul romanului îi găsim de fapt pe toţi protagoniştii angajaţi în căutarea Amaliei, elevă de numai 17 ani, care dispare dintr-o dată cu trei săptămâni înaintea Crăciunului. Din acest punct de vedere romanul dobândeşte o nuanţă poliţistă. Toate personajele sunt angajate, într-un

136 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

fel sau altul, în căutarea fetei dispărute. Temporal acţiunea are loc între perioada premergătoare Crăciunului 2011 şi februarie 2012 – sunt semne clare care indică faptul că autoarea se inspiră din momente ale realităţii. Nu doar că toate întâmplările au loc în Bucureştiul de azi, ci chiar o parte din realitatea concretă sunt întâlnite acolo. Vezi, bunăoară, fragmentul cu protestele din iarna trecuta antiguvernare şi antiprezidenţiale). Dincolo de această perioadă, autoarea construieşte relaţia pe care Amalia o are cu celelalte personaje. Astfel, fiecare dintre cei patru protagonişti (Corbu, Ulf, Amalia şi Tara) vor fi descoperiţi ca povestitori. Sunt scoase, aşadar, momente care pot conduce lectorul către un posibil final de scenariu. Dar autoarea cărţii nu se debarasează imediat de controlul asupra lectorului, obligându-l pe acesta, prin răsturnările de situaţii, să rămână ancorat şi angajat în naraţiune. Din acest punct de vedere, aş putea spune, Cristina Nemerovschi este un autor al exerciţiului mental, obligându-l pe lector să-şi păstreze entuziasmul până spre finalul cărţii, când va constata că socoteala din târg nu se potriveşte cu aceea de acasă. Oricând cartea aceasta ar putea fi inscripţionată pe o peliculă, chiar în varianta unui serial de cel puţin opt episoade. În ansamblul ei, cartea prezintă viaţa tumultoasă a tinerilor răzvrătiţi, a tinerilor fără inhibiţii, căutători de esenţe artistice, fie că vorbim de sex, pictură, literatură sau filosofie. Cartea se vrea a fi un soi de hartă a descoperii propriilor pervertiri. Aici fiecare perverteşte pe fiecare. Pariul autoarei este dus până acolo încât lectorul nici nu va bănui că în cele din urmă întâmplările îl vor determina să se recunoască printre ceilalţi, aşa cum este, cu adevărat, cu toate păcatele şi iluziile sale. Pe de altă parte, Cristina Nemerovschi (de) construieşte un univers al nihilismului, dar propune, în tonul unui nou tip de contract social, prin personajul lui Ulf, o nouă ierarhizare a omenirii: în Păduchiuţii şi Nemuritorii, primii fiind oamenii fără discernământ, oamenii – proştii – care nu văd altceva viaţa lor decât ca pe un soi de maşinărie socială, în vreme ce aceia din a doua categorie sunt artiştii (pictorii, scriitorii, sculptorii etc.). În fond, cartea Cristinei Nemerovschi este, dacă vreţi, un mic tratat – filosofic – despre (conştiinţa) artă, despre prietenie, despre iubire, despre sex, despre muzică, despre seducţie, despre instinctele primare, ameninţătoare. Autoarea ştie când să pulseze şi să crească doza de suspans, tot atât de clar, cum ştie să insereze pastişe de relaxare pentru minţea cititorului, prin momente comice. Din punctul meu de vedere, Pervertirea este cartea care vorbeşte cel mai coerent despre etapele schimbării la faţă a României ultimilor doua decenii, cu atât mai mult cu cât prin pervertire înţelegem: corupţie, seducţie, eliberare a fantasiei, dezinhibare, ademenire etc. Cred cu toată convingerea că romanul Cristinei Nemerovschi vorbeşte la fel de clar şi despre ademenirile, seducţiile şi măştile literaturii române a ultimelor decenii. Pervertirea este romanul care alungă, ca pe nişte muşte beţive, măştile şi inhibiţiile scriitorului. Este romanul care s-ar putea să placă, nu doar misoginilor, bisexualilor, rockerilor, ci şi adevăraţilor artişti rătăciţi în căutarea unui canon, a unei chei de succes. Paul Gorban

www.zonaliterara.com

Eveniment

Festival de teatru DAR IAŞI

L

una iunie – lună care de obicei e una de închidere a stagiunilor teatrelor – a rezervat o săptămână în calendar, chiar la început, pentru o nouă manifestare pe tărâmul culturii în Iaşi. Festivalul de Teatru Dar Iaşi s-a desfăşurat într-un ritm, am putea spune, chiar alert dacă ne gândim că, în general, au fost şi două spectacole pe zi, între 3 şi 8 iunie la Teatrul „Luceafărul” şi la Ateneul Tătăraşi. Ediţia pilot a fost un „dar” cu certitudine binevenit, cei prezenţi primind un program variat cu zece producţii, comedii şi drame, din teatre de stat sau din companii private, cu actori cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, bucureşteni şi nu numai. Iniţiativa este notabilă nu doar sub aspect financiar – acela de a oferi evenimente de foarte bună calitate la preţuri mai degrabă simbolice –, ci şi pentru intenţia de a arăta că Iaşul are un public bine definit, care înţelege, îşi doreşte un eveniment de proporţii în aria teatrală şi care, în plus, ştie să primească un dar. Prima seară a Festivalului a adus un spectacol de la Teatrul Nottara, Vizitatorul de EricEmmanuel Schmitt în regia lui Claudiu Goga, cu Alexandru Repan şi Mircea Andreescu în rolurile titulare. Având deja şase ani de existenţă pe scena Bucureştiului, Vizitatorul a fost dovada vie a ceea ce înseamnă experienţa, talentul şi jocul de forţă al actorului, dar şi rutina sau problemele de adaptare la spaţiu. Dincolo însă de micile neconcordanţe, mesajul a traversat sala, publicul fiind martorul unui episod din cel de-al doilea Război Mondial, când, aflat la vârsta senectuţii, Sigmund Freud trebuie să facă faţă acuzaţiilor pe care naziştii i le aduc. Deasupra tuturor dificultăţilor prin

www.zonaliterara.com

care trec personajele, spectacolul vorbeşte despre aceeaşi mare temă ce a obsedat omenirea odată cu victoriile şi cuceririle ştiinţifice ale secolelor XX şi XXI: dilema existenţei unei divinităţi supreme şi raportul care se stabileşte între această entitate şi individ. Speculând ambiguitatea, textul şi „traducerea” sa regizorală nu dau un răspuns cert nici de partea religiei, nici de cea a ştiinţelor, însă conduc spectatorul pe drumul interogaţiei şi al interpetărilor personale. Pasărea măiastră - Maria Tănase, spectacol omagial care a împlinit douăzeci şi cinci de ani, conceput fiind iniţial în 1987, a reprezentat pentru ieşeni un moment de profundă sensibilitate, moment pe care actriţa Adriana Trandafir a ştiut să-l pregătească şi să-l construiască asemenea unui adevărat profesionist care iubeşte şi se emoţionează şi în faţa unui public pe care nu îl vede în mod obişnuit. Cu delicateţe, umor şi vigoare, actriţa reprezintă cinci episoade din ultima parte a existenţei binecunoscutei artiste, inducând sălii stări diferite, de la bucurie la tristeţe, de la melancolia amintirii la zâmbetul iscat de efervescenţa jocului şi verva rostirii. Montarea lui George Bănică, care pe afiş apare cu încadrarea „one woman show”, este mai mult decât o biografie afectivă; este o imagine la care s-a lucrat cu minuţiozitate, cu fină atenţie şi cu sinceritate, care învie, preţ de câteva clipe, o tulburătoare Marie Tănase, veşnic îndrăgostită de scenă şi de aceia care au aplaudat-o. Seara de luni a continuat cu antrenanta prezenţă a trupei de la Teatrul Mic din Crazy Stories In The City – un spectacol energizant de teatrudans. Având la bază un scenariu care porneşte de la basme româneşti sau de la teme folclorice, pe scenă s-au regăsit sub măşti multiple – mai vechi sau mai noi – personaje cunoscute: Prâslea cel Voinic, Ursul păcălit de Vulpe, Murgul fermecat şi atâtea altele. Împrumutând elementele din datinile populare, dar şi din recuzita kitsch-ului din secolul nostru, de o coloană sonoră inventivă şi de efectele eclerajului, Arcadie Rusu, regizorul „nebunelor poveşti urbane”, a reformulat în cheie parodică acele istorioare fantastice ale copilăriei, făcându-ne să gândim că, de fapt, lumea noastră e clădită pe mituri redenumite sau camuflate.

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 137

Întreaga distribuţie merită admiraţie pentru vitalitatea pe care au răspândi-o pretutindeni printre folotiile privitorilor: actorii Oana Albu, Radu Zetu, Valentina Popa, Ioana Marchidan, Ştefan Lupu, Ruxandra Enescu, Galina Bobeicu, Avram Birău, Vitalie Bantaş alături de regizorul Arcadie Rusu au ridicat pe bună dreptate sala în picioare. A treia zi de Festival a adus în atenţie o producţie a Centrului Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălceascu” Bucureşti, din 2010. Sylvia, întâmplarea comică din viaţa unui cuplu newyorkez imaginată de A. R. Gurney, a fost importată de pe Broadway de Alexandru Jitea într-un destul de reuşit spectacol care i-a avut parteneri de scenă pe Andreea Măcelaru–Sofron (Sylvia), Luminiţa Erga (Kate), Lucian Ghimisi (Greg), Mihai Marinescu (Tom), Ela Ionescu (Leslie). Acţiunea simplă se conturează în jurul unor realităţi tipic americane, care însă au devenit chestiuni generale, recognoscibile oriunde în lume. În monotonia în care trăieşte, Greg aduce un strop de „divertisment”: devine proprietarul unei căţele răsărite de nicăieri, pe nume – evident – Sylvia. Introdusă în casă împotriva dezacordul soţiei, patrupeda cu înfăţişare de om şi comportament canin devine stăpâna lui Greg şi inamica soţiei acestuia. De aici încolo lucrurile sunt previzibile (şi probabil şi din această pricină la un moment dat simţim cum se diluează întreaga construcţie): cuplul este pe cale să se destrame din pricina geloziei de altfel mereu alimentate a soţiei, situaţie la care nici psihologul nu poate face faţă. Finalul este unul fericit, cei trei eroi principali făcând un compromis mai mult sau mai puţin îmbucurător: Sylvia îşi acceptă statutul de câine, iar Greg şi Kate se hotărăsc să se concentreze şi asupra relaţiei lor, renunţând la a mai căuta mici plăceri în alte părţi. Spectacolul însă nu străluceşte nici prin text, nici prin interpretare – capitol la care este de reţinut totuşi vivacitatea Andreei Măcelaru–Sofron. Contrar ambalajului de efect de care dispune, dramatizarea după textul omonim al lui Martin Page, M-am hotărât să devin prost, a fost, din punctul nostru de vedere, o reprezentaţie medie. Spectacolul semnat de Antonella Cornici la Teatrul Naţional din Timişoara e un cocktail de mesaje despre individul şi societatea contemporană, despre consumerism şi singurătate, despre falsa comunicare dintre oameni şi starea de prizonierat într-o lume artificială. Prea puţină emoţie se ghiceşte în spatele acestor idei peste care se suprapun câteva clişee teatrale şi o coloană sonoră care, pe alocuri, distrage atenţia spectatorului de la scenă spre boxe. Binemeritat se dovedeşte a fi Premiul Uniter din ediţia acestui an acordat debutantei Raluca Vermeşan pentru rolul Helen din Apoape perfectă (XXL – Fat Pig) de Neil LaBute. Cu o naturaleţe şi un curaj de invidiat, actriţa cucereşte publicul invitat de această dată să reflecteze la aspectele discriminatorii ale epocii actuale. Având aparenţă de comedie americană, montarea lui Cristian Juncu (amprenta regizorului şi preferinţa sa pentru texte de acest gen fiind vizibile şi de această dată) alunecă pe nesimţite într-o dramă profundă. Ca spectatori, râdem, dar simţim cum pe parcurs râsul ni se topeşte pe obraz şi degetul care învinovăţeşte se întoarce împotriva noastră. Povestea de dragoste, cu iz dulceag, dintre un tânăr şi o femeie supraponderală nu poate fi posibilă într-o lume care judecă totul cantitativ, fizic, rămânând, în mod clar, la nivelul

138 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

superficialului. Cvartetul format din Tudor Aaron Istodor (Tom), Raluca Vermeşan (Helen), Irina Velcescu (Jeannie), Vlad Zamfirescu (Carter) este nucleul solid al spectacolului, fiecare dintre cei patru actori ştiind să-şi compună şi să-şi susţină personajul cum şi cât trebuie, reuşind să surprindă cu subtilitate toate aspectele duale ce se impun: inocenţă-perfidie, îndrăzneală-laşitate, adevăr-minciună. Bună alegere! Nu a lipsit de pe programul „Darurilor” nici Maia Morgenstern. Aflată în recitalul feminin O femeie singură – un text în care se depistează imediat marca lui Dario Fo, aici în tadem cu Franca Rame –, actriţa bucureşteană s-a dezlănţuit, ca de obicei, impresionând audienţa. Sub îndrumările regizorului Marcel Stănciucu, s-a conturat o montare cu accente de brechtianism, prin care bariera dintre scenă şi sală este spartă, personajul alegându-şi publicul ca partener de dialog şi partener de conştientizare a convenţiei teatrale. Clădită iluzionist, femeia singură care vorbeşte întruna despre viaţa ei nu oferă nici o certitudine: nici că ceea ce spune ea e adevărat, nici că e normală sau nebună. Un singur reper valabil în întreg textul: senzaţia acută că zilnic şi noi poate am fost martorii sau chiar victimele violenţei (sociale, psihice), că poate şi noi am fost supuşi tăcerii sau solitudinii. …Şi, aşa cum li se întâmplă eroilor beckettieni, ca să aibă impresia că este vie, eroina lui Dario Fo şi a Francăi Rame vorbeşte necontenit – cuvântul fiind breşa prin care se face salvarea. Apoi şi jocul constituie o formă de eliberare, dinamismul reprezentaţiei fiind fondat pe improvizaţie şi compoziţie. Maia Morgenstern a apărut pe scena ieşeană, din nou, cu tot arsenalul bine pregătit – o voce cu inflexiuni şi ritmuri incredibile, o gestică sigură şi elemente coregrafice susţinute de o forţă interioară explozivă. Iar publicul nu a făcut economie în a mulţumi pentru această prestaţie. Deşi, cu părere de rău, am ratat două titluri de pe afişul Festivalului – Caii la fereastră de Matei Vişniec, în regia lui Petru Vutcărău de la Teatrul Naţional din Botoşani şi Două surori mortale / 3 o’Clock în regia lui Dan Tudor de la Teatrul „Maşina de vise” – am reuşit să fim prezenţi în ultima seară când s-a jucat Oo! de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Având experienţa a trei ani de la premieră, Oo! pare a fi la fel de proaspăt ca la început. Cum era şi de aşteptat, stilul regizorului Alexandru Dabija nu s-a dezminţit, iar sala a avut parte de reuşite exerciţii de improvizaţie şi s-a putut „destinde” – vrând-nevrând – cu un umor trivial, licenţios. N-am putut însă să nu ne întrebăm din nou, după aplauze, care a fost scopul regizorului în această montare? Să râdă cu publicul sau de public? Să ofere Teatrului o pastilă de reviriment comercial? Să-şi certifice – dacă mai era nevoie – stilul şi abordarea? Probabil că răspunsul final e un corolar din fiecare afirmaţie dată acestor presupoziţii. Ultima zi de Festival ne-a confirmat succesul primei ediţii şi sperăm ca Darurile oferite de inimoasa echipă organizatorică (actorul Emil Coşeru – preşedintele Festivalului –, teatrologul Călin Ciobotari – membru al consiliului artistic – şi jurnalistul Alex Aciobăniţei – membru al consiliului artistic –) să revină în fiecare an spre a sărbători Teatrul împreună cu oraşul unde tradiţia artistică trebuie sprijinită şi împrospătată. Ioana Petcu

www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com

2012 / mai - iunie / Zon@ Literară / 139

140 / Zon@ Literară / mai - iunie / 2012

www.zonaliterara.com