Yves Cattin - Intelegerea Filosofiei

"

Inţelegerea filosofiei Yves Cattin Traducere de Raluca Arsenie

Biblioteca centrală

Universitară Timitfoara

111111\ 11111 1 111111111111 11111 1 11111 111111 1111 02117239

Institutul European 2000

EXT RAS DIN CATALOG

Filosofie 1. MARILE CURENTE ALE FILOSOFIEI ANTICE. Alain Graf 2. MARILE CURENTE ALE FILOSOFIEI MODER NE. Alain Graf 6. MARILE OPERE ALE FILOSOFIEI MODERNE. Thierry Gontier 12. LEXIC DE PSIIIANALlLi, Fredcric de Scitivaux 15. MA RI L E NOTIUNI FILO SO F/CE - 1. CL'NOAŞrEREA, RATIUNEA, ŞTIINTA, Michel Coudarchcr

16. 17. 19.

MARILE NOTIUNI FILOSOFICE

- 2. SOCIETATEA, PU TEREA, STATUL, Dcnnis Coli in 3. JUSTITIA, DREP TUL, Dcnnis Coli in

MARIU NOTIUNI FILOSOFICE MARILE

CURENTE

iN FILOSOFIA ŞTIINTELOR, Marie-Dominiquc Popelard. Dcnis

Vernant

22. MARILE PROB LEME ALE ETICI/,' Christinc Le Bihan 23. MARILE CURENTE AL E FILOSOFIEI POLITICE, Michcl Tcrestchcnko 27. LEXIC DE FILOSOFIE, Alain Graf, Christinc Lc Bihan Literaturii ll. COMUNICA REA MEDIATICĂ. Guy Lochard, Hcnri Boycr 18, ANALIZA POVESTIRI/, Jean-Mi�heI.�am, Fran�oisc Rcvaz 21. TER MENI I CI/ElE AI ANALft./t rloAPII"I.I1I, Annc Ubcrsfcld 25. TRAGEDIA GREAC.f, ClJ..1iItopile c::fiiLt 29. MAR IL E CURENTELE ALE CRI TI CII LITERARE, Q crard Gcngcmbrc ComiclIl, Jcan-Marc Deyfas

iN

i

PREGA T RE:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale CATTIN, YVES

Înţelegerea filosofiei

I Yve s Cattin. - Iaşi: Institutul

European pentru Cooperare Cultural-Şti i nti fică, 2000

108 p.; 18 cm. - (Memo, Filosofie) Bibliogr. ISBN 973-611-108-3

Yves © ©

Cattin, Aborder la philosophie

Editi o ns du Seuil, mars 1997 Editura Institutul European Iaşi, pentru prezenta versiune în limba română

I S B N: 973-611-108-3

PRINTED IN ROMANIA

I',\BI ,\ DL [\1 \" 1.

'�II

Introducere / 4

2. Consideraţii asup ra filosofilor /6

3. Conv ers i a şi moartea

/ Il filosofică / 20 5. Problema fundamentului / 29 6. F ilos ofia şi umanismul / 35 4. Transcendenţa

7. Prezenţa în lum e /40 8. Reflectatul

şi

nereflectatul / 49

9. Pr obl em a adevărului / 57

10. Ex p eri enţa fiinţei 11.

12.

Re laţi i le Între ştiinţă şi filosofie. Consideraţii istorice I 67 F ilos ofia şi criza din şti inţă / 72

/ 79 14. P ro b l ema limbajului / 84 1 5. Filosofie şi religi e / 89 16. Experienţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu / 96 13. Arta şi filosofia

17. Concluzie /101

l"-II,()!)l (11,1 •

Introd ucerea În filosofie este o misiune care reclamă

modestie. Dacă intenţionăm într-adevăr să nu ne mulţumim cu consideraţiile generale ale manual elor de filosofie, vom observa că punînd întrebarea: "Ce este filosofia?" enunţăm o problemă foarte dificilă, pe care nici specialiştii - filosofii înşişi - nu o pot rezolva, într-atît sînt de confuze şi incomplete răspunsurile lor. Introducerea în filosofie Înseamnă deci, anticipînd. resemnarea de a rămîne doar în pragul filosofiei, de

a nu vedea decît de

departe ceea ce Încercăm să cunoaştem, de a Încerca să devenim filosofi. Î nseamnă. În cele din urmă, să ne străduim să Înţel egem

spre ce trebuie să ne orientăm şi ce trebuie să facem pentru

a

deveni filosofi; şi. în acelaşi timp, să încercăm să apreciem miza acestei căutări, motivul pentru care este necesară şi urgentă. •

Trebuie să insistăm

aici pe acest ultim aspect pentru a

preveni, dacă este posibil, dific ultatea întîlnită de cel care urmează calea filosofiei. Deseori, cei care studiază filosofia cred că pătrund într-o l ume misterioasă. fără legătură cu viaţa cotidiană. Dacă nu reproşează filosofiei faptul de a fi un exerciţiu gratuit a cărui semnificaţie şi importanţă le scapă, ei acceptă de bună voie să se supună unei anumite asceze intelectuale. Ei fac efortul de a-şi apropria un vocabular tehnic, derutant şi neplăcut. Unii acceptă chiar cu bună credinţă existenţa şi valoarea unei lumi conceptuale, dezvăluită de filosofie, şi manifestă o anumită pl ăcere în a mînui cu uşurinţă crescîndă subtilităţile care li se oferă. Bineînţeles că nu este un lucru fără profit pentru ei. Dar acest profit ar putea fi infinit mai mare. De fapt, filosofia rămîne pentru ei o lume străină, un fel de abstracţiune, mereu în afara vieţii lor.

În

definitiv, ei nu au înţeles că esenţial nu este să

acumulezi cunoştinţe filosofice, ci să descoperi În filosofie o anume nevoie a omului. Doar atunci filosofia încetează să mai fie o disciplină abstractă, un drum iniţiatic sau o lecţie învăţată, pentru a deveni un mod de viaţă,

4

o

artă de a trăi.

•

Prin urmare, sesizăm dificultatea introducerii în filosofie;

filosofii contemporani au renunţat la această idee, într-atît de periculoasă pare. Situaţia este simi l a ră pe ntr u părinţii de astăzi, care nu mai riscă să le spună copi i l or cum să tră iasc ă. Putem

învăţa să trăim, putem Învăţa să trăi m ca filosofi? La întrebarea:

"Ce este filosofia?" putem să ne mulţumim să r ăsp undem printr-un surîs s ubînţeles sau jenat, după caz; de asemenea, putem să ne

mulţumim cu definiţiile clasice şi destul de î n v echite : "filosofia este dragostea de înţe l e pciune

"

sau "ştiinţa cauzelor prime".

Aceste definiţii nu sînt false, ci c hi ar foarte profunde, dar au ca

t răs ătur ă esenţială faptul de a nu însemna ceva decît pentru c e l care este deja filosof. in consecinţă, este doar o alt ă modalitate savantă de a nu spune nimic. Nu putem deci, să în c epe m a da

astfel de d e finiţii

,

ci d oar să încercăm să l e înţe legem,

dorim să şt i m ce este filosofia. •

deoarece

Trebuie să al egem un punct de p l e care mai modest şi mai

concret. Vom i nc e rca să

p riv i m

filosofia di n exterior, ca pe un

spectacol ciudat, al cărui sens nu

îl percepem încă. Vom privi

filosofii, deoarece numai în ei filosofia e s t e într-adevăr vie.

in

loc să ne întrebăm: "Ce este filosofia?", ne vom întreba: "Ce este un filosof?" Iată întrebarea ce trebuie pusă la început

5

.

C()\;SIDllt\ III.\SL PI�:\ IILOSOIIL.OR A. FILOSOFII ASTĂZI •

Privesc filosofii şi totuşi nu îi recunosc. În societatea noastră

contemporană nu mai există filosofi ca atare, ci doar profesori de filosofie. Nu s-a reflectat suficient asupra faptului că filosoful se găseşte mereu în spatele unei funcţii sociale, aceea de profesor, uneori de funcţionar, alteori de scriitor. Filosofia se banalizează din două perspective. Î n primul rînd, de-a lungul unei funcţii " "şcolare , cu toate implicaţiile pozitive şi negative ale acestui cuvînt:

învăţătura apreciată prin intennediul examenelor, reuşitele

şi eşecurile, dificultatea traiului şi înstrăinarea de viaţă, cariera universitară şi academică. Apoi, filosofia pusă în cărţile de

rafturile bibliotecilor, departe de nebunia vieţii, de iubir i l e

pe şi

duşmăni ile oamenilor vii. Filosofia izolată .... •

Totuşi, Hegel scria: "Se spune că abstracţiunile în jurul cărora

filosofii polemizează în cabinetul lor nu sînt verbale. Nu, nu, domni lor, acestea sînt acte ale Spiritului uni v ersal, deci ale Destinului. Filosofii sînt alături de Domnul, cu atît mai aproape cu

cît se hrănesc cu fărÎmituri de Spirit; citesc sau scriu porunci direct,

În original; sînt predestinaţi să le scrie. Filosofii sînt mistagogi, care au fost acolo, În sanctuar, în timpul mersului Înainte; ceilalţi au interesele lor particulare: puterea, bogăţia, femeile . ". (Lecţii de filosofie a istoriei, III, 96). În spatele oamenilor obişnuiţi, pierduţi într-o masă anonimă, sub măştile lor anodine, ar fi, conform lui ..

Hegel, oameni extraordinari, a căror si tuaţie este demnă de cel mai înalt respect, fiind sublimă şi incontestabilă.

B. FILOSOFUL, OM PARADOXAL

a. Părerea omului obişnuit •

pe care

Aceasta nu este Însă şi părerea omului obişnuit şi si mplu,

Berkeley, cu simpatie, l-a făcut să vorbească: "Priveam 6

destinul bizar al oamenilor pe care Îi vedem În toate timpurile Încercînd să se depărteze de vulgar sau, printr-un i nexplicabil curs al spiri tului, să preti ndă fie că nu cred În nimic, fie că cred

în cele mai extravagante lucruri din lume. Am putea să ignorăm şi scepticismul lor nu ar antrena

acest fapt dacă paradoxurile

anumite consec inţe care reprezintă un pericol general pentru " umanitate (Dialoguri Între Hylas şi Philonoiis, 1). o

Situaţia paradoxală a filosofului este clar exprimată prin

opoziţia Între ceea ce filosoful spune despre sine Însuşi şi judecata cu referire la omul simplu. Prin Hegel, filosoful pretinde că a ajuns În spaţiul adevărului, este aproape de Domnul,

c i t e şte "poruncile direct, i'n original", este convins că discursul său este inatacabil. Acest fapt îi apare omului simplu ca o pretenţie exagerată, mai mult chiar, ca o pretenţie periculoasă, aşa cum apare (pe nedrept!) în soc ietate.

b. Ce legătură avem cufilosofia? o

Î n oric e c az, chiar dacă nu ajungem să c ondamnăm

filosoful, cum s-a întîmplat cu Socrate, ne gîndim cu. nevinovăţie că filosofia este propr ia ei problemă şi că nu are de ce să ne preocupe. Dacă îi ascultăm di scursul, ajungem să ne dăm seama că ac esta nu ne p oat e lăsa indifer e nţi, că ne zdru n c i nă certitudini le, opini ile şi credinţele care ne alcătui esc viaţa. Atunci Hylas are dreptate. Sîntem interesaţi de filosofie pentru

că

ne

ameninţă. Socrate propaga idei subversive şi de aceea autorităţile ateniene au încercat să îl con strîngă să tacă.

C. JUDECĂŢILE NON-FILOSOFULUI o

Cine are dreptate, filosoful sau omul simplu? Argu­

mentele lor se opun, filosoful pretinde că spune adevărul, i ar non-filosoful îl combate, susţinînd că afirmaţi ile pri mului sînt peric uloase pentru ordinea socială sau pentru echilibrul personal.

7

a.

Neînţelegerea dintre filosofi

• Exist ă t otuşi un element care dă drept ate om ului sim p lu Încă de la i nstaurar ea filosofiei, filosofii nu s-au înţeles, ci sint .

intr-un compl et şi perpetuu dezacord:

Zoroastru şi Thot pînă la noi, fiecare filosof

"D e la Brahma, şi-a clădit propriul

sistem; nu există d oi de aceeaşi pă rere Este un haos de idei în .

care nimeni nu este înţeles. Numărul mic de înţelepţi

a

mereu castele încîntătoare, dar nu constru i ască

a d i strus

p utut niciodată să

o locuinţ ă. Prin raţiune se vede ceea ce nu este; nu În acest conflict permanent de orgol ii şi tQate au fost mereu la fel: cei săra c i au muncit, cei

v edem ceea ce este.

neglij enţe

bog a ţ i s-au distrat, c ei put e rni c i au guvernat, filosofii au argumentat, În (Pa veşti

timp

ce ne ş ti u t orii

ş i au -

împărţit pă mîntul

"

În versuri. Satire şi poezii amestecate, p. 208, nota 10,

Paris, Mame, 1808). I roni a biciuitoare a lu i Voltaire parcă readuce lucrurile pe făgaşul lor. Filosofia nu este decît o iluzie, filosofii

nu î ncetează

să contrazică şi să distrugă

sistemul altor filosofi,

căci acesta este singurul lor succes. Filosofia este un j oc de umbre

În norii lui Aristofan, în t imp ce jos, pe pămînt, se desfăşoară a oame ni lo r, luptă pe viaţă şi pe moarte între cei puternici şi cei slabi.

adevărata istorie

b. Filosofia este o himeră •

o

Să înţ elegem bine critica lui Voltaire:

himeră,

dacă filosofia este

dacă nu locuieşte deCÎt În palate de vis, atunci nu

există adevăr filosofic. F il oso fi i care ne asigură că deţin adevărul

sînt

i mpostor i .

Ei pret ind

ca

oamenii să renunţe, pentru nişte

visuri neclare şi himerice, la adevărurile modeste, dar consistente, ale vieţii cotidiene. În rea litate, filosofii nu sînt decît profesori

de sceptic i s m .

Aj ungem

astfel, imperceptibil, de la căutarea

adevărului la îndoială şi imp ostur ă, aşa cum demonstrează

definiţia din Dicţionarul Academiei, care

îl prezintă pe

filosof

d rept un om de şt ii nţă dar în a celaşi ti mp ş i ca pe un om Înţ e l e pt ,

şi lin iştit sau, mai rău încă, un margina l 8

l iber tin

.

•

Aşadar, adevărul promovat de filosofnu are nici o legătură

cu vi aţa cotidiană. L-am putea lăsa să trăiască după bunul plac, ca un dulce visător, dacă vorbind, scri ind şi predî nd, nu i-ar invita şi pe ce ilalţi să îl însoţească. Devine astfel un idealist peri c ul os care pretinde că îi smulge pe oameni de la ocupaţiile lor serioase . Nu este necesar să gîndeşti, ci să trăieşti şi să transformi l umea.

Trebuie să fii serios , iar filosofia nu este o oc up aţie s er i oasă.

D. DIVERGENŢELE DINTRE FILOSOFI a. Adevărul este inaccesibil • Divergenţele exi stente între filosofi constituie dovada că

adevărul cu care aceşti a se mÎndresc nu e decît o capcană. Fi l o s o fi i î n ş i ş i recun o s c c u tri s teţe a c e s te d e zac o r d u r i fundamentale. Kant descrie si tuaţia lamentabilă a filosofiei:

"Î n

cadrul ei, trebuie să ne întoarcem din cale fără încetare, deoarece descoperim că drumul pe care îl urmăm nu duce acolo unde am dori. Acordul partizanilor în aserţiuni este atît de îndepărtat încît p are mai degrabă o armă d e s t i n ată să r i s i p e a s c ă forţ e l e combatanţilor Î n lupte de paradă, î n care niciodată un c am p ion nu a putut fi st ăpî n al une i cît de mici porţiuni, nici să-şi menţină

victoria " . Fără îndoială, Kant lămureşte că această stare de fapt

se datorează alegerii, pînă în prezent, a u nor căi greşite şi că

putem spera că "schimbînd perspectiva, vom fi m a i fericiţi decît cei dinaintea noastră" (prefaţă la a doua ediţie a Criticii raţiunii pure).

O met odă mai bună ar o feri filos ofiei caracterul u ne i şt ii nţe

veritabile. Putem constata că succesori i lui Kant au continuat să se di screditeze cu bună ştiinţă şi fiecare dintre ei a pretins, la rîndul s ău, că a reconstruit integral edificiul filosofiei. Fiecare filosof, condamnîndu-şi urmaşii şi pretinzînd că a găsit un început abso lut, îşi relativizează gînd irea şi, inconşti ent, îşi anunţă propri ul eşec. Cri tica lui Voltaire, reluată şi înălţată la nivel fil osofic de Kant, devine o condamnare filoso fic ă a filosofiei. Filosofia apare din ce î n ce m ai mult ca o îndatorire imposibilă. 9

b. Filosofii În pofida tuturor

S-ar putea crede că problema este rezolvată deoarece filosofia, contestată din exterior, este în mod egal distrusă din interior de filosoful care îşi pune la îndoială propria acţiune. Ar fi, totuşi, o concluzie pripită, întrucît rămîne un element neexplicat: filosoful, dincolo de această dublu critică, continuă "să facă filosofie", nu se descurajează şi îşi revendică, totuşi, actul filosofic. Cum să înţelegem această obstinaţie? Este iraţională, nu are o semnificaţie umană pe care o analiză mai aprofundată ne-ar putea-o revela? •

10

CONVERSIA

�I

ivIOARTEf\

Filosofia există, în ci ud a opoziţii lor pe care le ÎntÎmpină, în ciuda mai ales a conştiinţei propriei fragilităţi şi chiar a propriului eşec. Există şi, alături de ea, sînt filosofii, astăzi ca şi ieri. Oamenii numiţi filosofi sînt cu siguranţă, În ochii lor şi În ochi i multora, "marginali" greu de identificat. În ori c e caz, este sigur că există filosofi şi .. . non-filosofi. Distincţia între filosofi şi non-filosofi sugerează, dacă o privim cu atenţie, o remarcă importantă: Î ntre non-filosofie şi filosofie este o ruptură.

A. FILOSOFIA SE NAŞTE DINTR-O CONVERSIE a.

A deveni filosof

Înseamnă, în sensul exact al termenului, "a se converti", această convertire presupune o mişcare dublă. La Început ech:valează cu o separare de ceea ce precede filosofia şi pe care noi o numim aici non-filosofie sau e xi stenţ a mondenă (nu e nici o nuanţă peiorativă În această expresie!). Este vorba despre renunţarea la un anume fel de a trăi, la o anume modalitate de a se înţelege pe s i ne şi de a se situa În lume şi în faţa altora. Înseamnă, în acelaşi timp, a se deschide în faţa a ceea ce vi ne. Filosofia, acceptare a unui nou centru de existenţă, dă un sens, original şi neprevăzut, tuturor evenimentelor, gîn duril or şi actelor. i ar

Conversia care permite accesul la o viaţă filosofică este la început o sfişiere, u n fel de "moarte" .

b. O experienţă •

a rupturii

Hegel observă că această moarte şi sfişiere sînt prefigurate lui Abraham care îşi respinge poporul pentru a-şi

în destinul

Il

născut În Chaldeea, Îşi tinereţe, patria În compania tatălui său. În Cîmp i a Mesopotamiei Însă, pentru a deveni un om Într-adevăr i ndependent şi conducător, s-a despărţit de famil ia s a, rară ca aceasta să îl fi jignit sau hă rţ u i t : nu a m an i festa t durerea În care se Întrevede, În cazul unei v i ct ime , a un ei greşeli sau a unei c ruzi mi , nevoi a persi stent ă a i ubi ri i care, rănită dar nu pierdută, caută o patrie nouă p en tru a Înflori şi a se bucura. Primul ac t pr i n care Abraham a devenit părintele unei naţiuni este o sciziune care destramă legăturile vi eţii obişnuite şi ale dragostei, tota l it atea raporturilor În care tră i s e pînă atunci cu oamenii şi cu natura. A aruncat departe de el a c este frumoase raporturi al e tinereţii [... ]. A braham nu vo i a să iubească, nici să fie liber pentru a putea iubi. Voia să se elibereze de ra porturi l e în s i ne " (Spiritul asuma rolul de şef: "Abraham,

abandonase, Încă din

creştinismulu; şi destinul său) .

Încă de la apariţ i e, gîndirea filosofică are o dimensiune etică: filosofia nu se Înscri e pur şi simplu În p relun gi re a a ceea •

ce o prec ede, ca o valoare adăugată la ceea ce era deja trăit. Aceasta distruge omogenitatea a ceea ce a fost dat, Înscrie o rup t ură şi schimbă val ori l e .

B. CONVERSIA FILOSOFILOR

a. O ruptură istorică esenţială Din această cauză, filosofilor le pl ace să in si ste asupra convertirii existenţei, pe care o implică gîndirea filosofică. Stoicii, în secolul al III-lea î.Hr., apelau la o veritabilă pred i caţie , diatriba, ca re avea rezon an te religioase. La pi t agori cieni , viaţa filosofică era aproape o viaţă rel igi oasă. Am p ut ea cita aici aproape toţi filosofii greci. În su ş i Arist otel , ce l ma i re l ig ios dintre ei, a sc ri s un Protreptic, i n i ţ i e re În fi losofie. rel uind as tfe l t rad iţ ia maestrului său, Platon. şi , p rin acesta pe Socrate ş i p e presoc r atic i. Numeroşi filosofi şi-au evocat p ropria experienţă pentru a descrie acest fel de p uri fi care necesară pentru accederea la filosofie. •

12

Platon îşi desc r i e itinerarul în celebra Scrisoare VII, Des c artes îşi pre zi ntă Discursul asupra metodei ca .. istorie a spiri tulu i său" şi Rousseau îi relatează lui Vincennes " extazul " În ConfesiulJi (Il, VIII). Dar ceea ce interesează nu este momentul istoric al acestei c onv ersiuni şi al aces tei rupturi . Sau mai degrab ă există pentru fiecare filosof un ev eniment istoric care marchează momentul cînd devine filosof. Acest moment este mai apoi trăit În permanenţă ca exigenţă fil osofică de-a l ungul Întregii căutări.

Pentru a înţe le ge c l ar, ci ti m pri n com paraţi e cele două opere ale lui Descartes Discurs asupra metodei şi Meditaţii metajizice. În Discurs, Descartes vorbeşte despre sine şi despre i t i nera ru l său filosofic. S ubi ectu l care narează este un eu istori c şi Descartes descri e cu precizie aventurile sale ..temporale": în 16 16, crede am următorul lucru, apoi, în 1628, am înţe les un alt lucru a cărui i mport a nţă nu am prin s o încă şi apoi, în 1636, am realizat următoarea descoperire. În Meditaţii, a cest subiect istoric a dispărut. Descartes nu mai tratează istoria personală, ci subiectul care spune "eu" este unul reflexiv, care ap rofunqea ză reflecţia. Istoria spir i tu l ui de v ine ate mporală . Să pri vim de aproape ceea ce spunea Descartes despre îndoială. Nu se de s c ri e pe sine în curs de a se îndoi, ci a ra tă doar că în doiala este detaşarea necesară spiritului În relaţia cu lumea natu rală. P entru a înţelege semnificaţia îndoielii şi rolul pe care îl j oac ă În procesul de reflecţie, trebuie fie să ne înto arcem la experienţa istorică des c ris ă de D es c art es în Discurs, fie să experimentăm noi în ş in e ex perienţa a cărei transcriere at emp ora l ă es t e. •

,

-

b. Ruptura este un început Nu este necesar ca filosoful să-şi povestească vi aţ a şi convertirii, deoarece această ruptură este înscrisă în însăşi filosofia sa ca o s t ru ct u ră a în tregii reflecţi i, iar acest fapt transform ă reflecţia în reflecţie fil o so fic ă În structura gene ral ă a gîndirii filoso fi c e întîlnim un element neg ativ, reprezentat de •

.

felul

.

această ruptură care marchează Începutul Întregii gîndiri. I 3

Să ne gîndim la rol ul dialecticii lui Platon : este vorba de încercarea de a scăpa de falsele certitudini ale op in iei, de o

concepere a adevărului şi a cunoaşterii care pennite căderea în

ui tare a ceea ce este într-adevăr esenţial

(antas an), pentru a se

ridica la un nou punct de vedere care să relativizez e absoluturi le

înşelătoare ale vieţii cotidiene. În mod similar, Kant, în critica

sa, ia atitudine împotri va unei filosofii care În ochi i săi, nu este ,

filosofie; convingerea sa este că trebuie să te converteşti

r enun ţ înd la o f alsă convertire, adică prin critica filosofiei

anteri oare. În sfîr şit, Husserl, p rin reduc ţia operată de

fenomenologie, reali zează o ruptură identică: întoarcerea la

l ucruri le pe care reducţia preti nde că le instaurează presupune

faptul că, în mod natural, trăim departe de l ucr uri şi că doar prin

respingerea acestei atitud i ni naturale vom aj un ge l a c unoaşterea

adevăru lui •

.

Prin urmare, filosoful se statom iceşte Într o dimen s iune -

de ex istenţă care îl separă de non-filosof. Putem considera că e inutil să insistăm asupra acestui fapt, deoarece este tocmai ceea ce i se reproşează de obicei filosoful ui

.

Din această cauză, se

imp ută filosofiei că ar fi dăunătoare sau cel puţin inutilă ; este

ruptă de viaţă

.

c. Existenţa filosofică este separare În cont i nuare, subliniem că Însuşi filosoful Îşi revendică această separare, că o transformă - într-un moment necesar al reflecţiei sale, oricare ar fi sensul separării, deoarece este posibi l să nu îi ofere acelaşi înţeles ca non-filosoful. D eci deosebirea dintre gîndire şi viaţă este un dat filosofic şi ast fel poate şi •

trebuie să primească un sens inteligibil. Pornind de aici, se naşte interogaţia asupra filosofiei, urmînd să reluăm cele afirmate în legătură cu conversia şi ruptura care inaugurează actul filosofic . •

D acă luăm în cons iderare opoziţia de fapt între filosof şi

non-filosof opoziţie ce presupune două nivele distincte care nu ,

s-ar putea confunda sau reuni şi dacă, mai mult, afirmăm, cum

deja am făcut-o, c ă această opozi ţie reprezi ntă o perspectivă 14

fi losofică asupra filosofiei înseşi, atunci vom observa că situaţia filosofului este foarte greu de justificat. Vom conveni că filosof ul, în calitate de filosof, există separat atît de sine, cît şi de ceilalţi.

Î nsăşi existenţa este separare, în sensul activ şi voluntar al cuvîntului ; nu este posibilă nici o reconciliere între filosof şi non-fi l osof. Aj unşi în acest punct, putem pune problema cara ct erului uman al actului fi losofic. Este posi bi l să gîndeşti fără să-ţi pierzi umanitatea? Nu este moartea ce inaugurează actul fi losofi c o noutate a propriei sale umanităţi , o pretenţie nemăsurată la o supraumanitate imposibilă? Mai mult chiar, dacă umanitatea nu aparţine decît filosofiei, iar omul nu este om deCÎt devenind filosof, cum s-ar putea admite, pe de o parte , ca umanitatea să se realizeze Într-un atît de mic număr de indivi zi şi, pe de altă parte, ca majoritatea oamenilor să fie izolaţi dincolo de uman?

C. FILOSOFUL FATĂ ÎN FATĂ CU NON-FILOSOFUL

a. Adevărul ca loc al filosofiei P robl ema filosofiei trebuie tratată cu profunzime Fi losofia şi non-filosofia sînt termeni contradictorii şi exclusivi unul faţă de celălalt (cum, de altfel, dem on strează însuş i cu�întul non-filosofie). Prin urulare, nu put em afirma unul fără a l exclude pe celălalt, iar raporturile între non-filosof şi fil osof se definesc pr in opoziţie D ac ă încercăm să analizăm acest fel de raport (adoptînd de la început punctul de vedere al fil osofului căci despre filosofie este vorba) vom rem arca faptul că po ziţia filosofului este de forţă. Prin chiar definiţia sa, acesta se statorniceşte În spaţiul adevărului. Î n consecinţă, limbajul său este cu ri g uro z itate coerent şi cu pretenţii la universalitate. D ificul tatea în comunicare provine nu din partea fi losofului care util izează limbaj u l adevărului, ci din partea non-filosofului. Aşadar, separarea derivă •

.

-

.

•

,

15

nu din filosofie, ci din non-filosofie, tocmai pentru că este NON­ nu poate afinna altceva fără a se nega pe sine ca fi losof.

filosofie. Filosoful

b.

Nimeni nu este filosof

Aşadar, opoziţia dintre filosofi şi non-filosofi pare a fi rezolvată; este soluţi onată însă doar În drept, întruc ît numai astfel filosoful se stabileşte în spaţi u l adevărului şi utilizează un limbaj universal şi absolut. Lumea, în totalitate raţională şi adevărată, ceea c e unii filosofi au numit "Republica Spiritelor" , nu este o realitate concretă, ci o speranţă şi o îndatorire de îndeplinit. În fapt, nimeni nu este filosof, iar filosofia irecuzabilă În drept, este recuzată În fapt. Deşi filosoful o suprimă, problema subzistă •

totuşi , deoarece există non-filosofia .

De aceea, filosoful nu poate ignora această situaţie de fapt, nu poate acţiona ca şi elim toţi oamenii ar fi filosofi . Majoritatea filosofilor au înţeles acest lucru şi puţini au fost acei care s-au refugiat în contemplaţie pură şi solitară. Din această cauză, filosoful nu este doar un om care " contempIă" adevărul, ci şi un om care vorbeşte . Filosoful vorbeşte pentru ca filosofia să fie recunoscută. F i l osofu l nu vorbeşte inutil, ci pentru că, atît timp cît va exista non-filosofia, filosofia nu va fi în întregime recunoscută, raţiunea de a fi îi va fi c o n te s tată ; filosoful vorbeşte, în principal, pentru a-şi justifica j udecata, pentru a-şi transforma raţiunea de drept în raţiune de fapt. Aşadar, cuvîntul filosofului este, de la început, în serviciul filosofiei. Cuvîntul este filosofic, dar acest lucru pare aberant fiindcă se ştie că se adresează non-filosofului . Fi losoful îi vorbeşte non­ filosofului ca şi cum acesta ar fi filosof. Se pare că sîntem într-o adevărată contradicţie. Filosoful i se adresează non-filosofului pentru a j ust ific a filosofia, dar presupune pr ob lema rezolvată. Îi vorbeşte ca şi cum ar fi dej a filosof, ut i l i z e az ă un l imb aj filosofic, însă interlocutorul său nu poate înţel ege tocmai acest limbaj căci, dacă l-ar înţel ege , adresarea ar deveni inutilă. •

•

16

c.

Voinţa de a convinge

Filoso fi i nu au analizat această contradic ţ i e dar au rezolvat-o în mod practic. Studiind afi rmaţ i i l e lor asupra filosofiei, remarcăm că limbajul le este filosofic, un limbaj al raţiuni i. Totuşi, nu este un limbaj indicativ, ci unul al exortaţiei, al chemării: filosofia devine o retorică. Limbajul filosofic se •

,

travesteşte În seducţie şi convingere pentru a-i dirija pe oameni spre conversie, i ar filosoful devine un maestru care predă şi explică, î ncercî nd să reducă non-filosofia din non­ filosoful care îi va deveni discipol. Astfel, raţiunea încearcă să

aibă dreptate în mod absolut. Dacă acordăm atenţie celor de mai sus, vom remarca faptu l că relaţia astfel descrisă dintre filosof şi non-filosof nu este inocentă Deveni nd stăpînul raţiunii şi maestrul unui discipol non-filosof, filosoful nu poate evita fragilitatea. Dimpotrivă, maestrul şi discipolul se ameninţă reciproc. De fapt, filosoful vorbeşte pentru a încerca să convingă, să seducă. Dar această seducţie provine dintr-o anumită constrîngere pe care vrea să o exercite, deci dintr-o anumită violenţă. În mod paradoxal şi fără a fi în permanentă conşti ent de acest fap t filosoful nu uti lizează doar ,.limbaj u l raţi unii " ; transformă raţiunea În pasiune, uzează de speculaţie. Nici nu ar putea proceda altfe l, deoarece non-filosoful nu înţelege limbajul raţiunii, şi fi l osoful trebuie să Încerce să speculeze, pentru a se face î nţeles de non-filosof, prin utilizarea propriului său li mbaj sau, cel puţin, prin dezbrăcarea limbajului raţiun ii de s educţiile pasiunii. Doar atunci cuvîntul său devine puternic şi penetrant. Vom spune că este vorba d oar de o d u l ce violenţă. Aceasta nu are alt scop declarat decît suprimarea non-filosofului în calitate de non-filosof. Filosoful trebuie să-I convingă pe non-filosof că raţiunea de viaţă a acestuia este falsă, că trebuie să moară o dată cu non-filosofia lui spre a se naşte pentru gîndire. Cînd fi losoful cheamă spre convertire, utili zează o dulce violenţă ce v ize a ză moartea celui care ascultă şi se Iasă s e dus . •

.

,

•

D. NON-FILOSOFUL FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU FILOSOFUL

a. Filosofia ca discurs lipsit de conţinut Am vorbit pînă aici despre filosof şi se pare că acesta se află într-o situaţie privilegiată, deoarece îl hărţuieşte pe non­ filosof. Totuşi, istoria lui Soc rate demonstrează că şi poziţia filosofului poate fi compromisă. Non-fi losoful nu îşi doreşte neapărat să devină un discipol docil şi să înveţe retorica seducătoare a filosofului, să se lase condus fără rezistenţă la moartea întregii sale fiinţe pentru a realiza conversia filosofică. Ar mai trebui ca acesta să descopere valoarea retoricii filosofice, să descopere în ea revelaţia unei realităţi pentru care m erită să mori . Atitudinea curentă şi normală a acestuia este de a vrea să aibă dreptate împotriva fi losofului, de a considera retorica filosofică o sofistică periculoasă şi fără conţ inut în măsura în care creează, pentru bani, himere şi visuri irealizabile. De aceea, dacă filosoful îşi menţine exigenţa filosofică cu o rigoare austeră, ' aceasta poate părea pericu loasă pentru viaţa c etăţi i . Î i îndepărtează pe oameni de adevăratele probleme, cum ar fi " războiul, comerţul sau politica, "amuzîndu-i cu probleme false. Violenţa retorică a filosofului devine vătămătoare pentru c etat e Socrate îi seduce pe tineri şi îi îndepărtează de adevărata lor vocaţie, este un maestru al împietăţii, deoarece nu se mulţumeşte să creadă, asemeni tuturor, ci vrea să aibă "motive " pentru a crede. •

,

,

b. Moartea lui Soc rate

Înţelegem astfel de ce non-filosoful se opune filosofului cu o violenţă care vizează moartea acestuia şi e l iberarea cetăţii de influenţa lui ucigătoare. Non-filosoful răspunde ameninţării c u o moarte i deală reprezentată de conversie, printr-o altă ameninţare, cu o moarte reală. Î n această situaţie, soluţia care prevalează depinde de raporturile de forţă. Non-filosoful îl poate •

I 8

neutraliza pe filosof fără a recurge la violenţa fizică. Îi este suficient să-i acorde Încredere, să-I considere m argi nal să-i ,

socotească afirmaţiile simple abstracţiuni. Dispreţul şi indiferenta

sînt, fără îndoială, pentru filosof, mai rele decît moartea fizică, deoarece aceasta nu are o semnificaţie veritabilă pentru filosof. în afara aceleia de a fi o ultimă moştenire sensibilă oferită mul ţimi i, o ultimă exortaţie, chemînd pentru ultima dată la conversie. Acesta este sensul celor din urmă cuvinte ale lui Socrate adresate atenieni lor care l-au judecat şi l-au condamnat la moarte . Filosofia, care nu este o stare "naturaIă", îl statomiceşte pe cel c are se converteşte în separarea faţă de s in e şi faţă de c e i l al ţ i De aici provine ambiguitatea care caracterizează demersul filosofic. Revendicînd conversia, filosofia riscă să se suprime pe sine sau să îl sup r ime pe non-filosoful pe care îl întîlneşte şi pe care încearcă să-I convertească la raţi une . De fap t e vorba de spre însăşi umanitatea omului: aceasta este ameninţată În chiar e se n ţa sa, fie prin suprimarea de către filosofie, fie prin suprimarea de către non-filosofie. Cum se poate depăşi această dublă ameninţare? E intrebarea la care trebuie să răspundem. •

.

,

1 9

r 1,;\\"( 1 \1)1 \ [1\ IIU)SO/I('/\

A fi filosof Înseamnă a şti că realităţile esenţiale nu sînt de acelaşi fel ca cele alături de care trăim de obicei, Înseamnă a căuta adevArul. Această căutare necesită trecerea spre ceva absolut nou. De regulă, dacă am nevoie de o carte, mă duc să o caut la bibliotecă, dacă am nevoie de ţigări, mă duc la tutungerie. Dacă am nevoie de adevăr, nu am nici un loc în care l-aş putea căuta. Îmi dau seama că adevărul nu este Închis În l umea existenţei mele zilnice; este diferit de toate lucrurile de care mă folosesc frecvent. Nu mă pot sprijini nicicînd pe adevăr aşa cum mă sprijin pe lucrurile din viaţa cotidiană, ci trebuie să adopt o altă atitudine, o altă postură în existenţa zilnică. Pînă acum am subliniat caracterul " inedit " al demersului filosofic, care constituie în sine problema formulată de filosofie în chiar existenţa sa. Înainte de inovaţia numită filosofie, nu este NIMIC, ci doar existenţa cotidiană, non-filosoful şi supravie­ ţuirea lui în d i ficultăţi le vieţii concrete. Unde este atunci umanitatea? Să fii om înseamnă să trăieşti viaţa spontană şi non­ filosofică, adică viaţa tuturor sau să trăieşti ca filosof? Conversia este o moarte; este această moarte a non-fil osofului care, tocmai pentru că nu este filosof, ar trebui considerat ca neexistînd? Sau este moartea filosofului care, în c hiar mişcarea care îl transformă în filosof, se proiectează în inumanitate? •

•

A. DIALECTICA TERNARĂ

a. Accesul la valoare Trebuie acum să formulăm un răspuns sati sfăcător la această chestiune, aprofundînd problema filosofiei . Cea mai indicată cale de a-l realiza este retlecţia asupra ideii de conversie . fi losofică. 20

A te converti Înseamnă a trece d in tr- o stare an terioară la poster ioară , Între c e l e două nefiind c onti nui tate. Conversia este o trecere, o devenire, o ruptură Între ceva la care renunţăm şi ce va spre care accedem. Trecerea ar fi impos ibi l ă de la unul la altul dacă renunţarea la trecut nu ar părea oarecum •

o

altă stare,

necesară, În n umele unei realitAţi superioare . Să luăm spre

exe m plu conversia religioasă: un om se converteşte la lumea lui Dumnezeu d eo arece o l um ină interioară l-a făc ut să simtă neantul existenţei sale anteri oare şi valoarea dezirabilă a n o ii vieţi pe care şi-o doreşte. Conversia presupune aşadar accederea spre o valoare s upe rioară care fundamentează şi justifică trecerea dorită şi re a li zat ă de la o stare anterioară, pe care o abandonăm, la alta nouă, la care năzuim. Voi n um i transcendentA acest acces la o valoare operatorie.

Vom remarca faptul că ac eastă mi şcare în trei timpi la orice acti vi t ate umană. Orice a c ţ iun e presupune un p unct de plecare (un lucru concret de fAcut, ad i că o problemă de rezol vat), un timp de reflecţi e şi decizie (în funcţie de v al or il e care se p re fi g ure ază) şi, în sfîrşit, realizarea concre tă a ac ti un ii. Numai ac tu l spontan sau reflex şi actul nereflectat (sub impact u l emoţi ei sau pas i u n i i) nu s e i ntegre ază în ace astă schemă, sări n d peste al doilea t i m p . Grecii numeau actul nereflectat hybris ( " li psă de " m ăs ură ) : omul care " uit ă " al do ilea termen, care n u apr ec i ază miza a cti v ită ţii sale (valoarea), se expune eşecului. Valoarea •

(î naint e, acces la valoare, viaţă nouă) se poate aplica

ignorată reacţionează după lovitură sub formă d e contradicţie,

d e greşeală sau de

pe de ap să . Se poate, de asemenea, să ne stator nicim În cel de-al doilea t i mp , să con te mpl ăm valoarea şi să ne pie rde m în re fle c ţi e mergînd pînă la a uita să acţio n ăm .

b. Transcendenţa filosofică •

Da că aplicăm acum la filosofie di alectica tern ar ă c e activitate umană, vom afirma că ceea ce ÎI

str uctu re ază în tre ag a

deosebeşte pe filosof de non-filosof este că unul utilizează, iar celăl alt neglij ează termenul mediu pe care l- am numit 21

transcendenţă (sau acces la valoare). Trebuie să înţelegem bine,

căci exis tă riscul de a crede că avem o părere eronată despre non-filosof. El poate acţiona, poate încerca să rezolve problema care i se oferă, dar vrea să o soluţioneze rămînînd chiar la nivelul ei. Filosoful consimte să facă un ocol, pare că se îndepărtează de p roblemă şi că o uită, dar consideră necesar ocolul p entru a formula o soluţie valabilă pentru p roblema pusă. Astfel, atunci cînd Atena era divizată de partide politice duşmane, tînărul Platon voia să readucă pacea şi înţelegerea în cetate, lansîndu-se în activitatea p olitică. Credea că, p rintr-o mai bună formulare a elementelor empirice din situaţia politică ateniană, va readuce liniştea în cetate şi tensiunile rivale se vor echilibra. A fost un eşec care l-a dirij at spre filosofie. Nu a ignorat cetatea, ci dimpotrivă, însă a înţeles că binele cetăţii reclama luarea în considerare a altcev a decît cetatea şi de care cetatea şi binele său depindeau. De aceea, reforma în cetate nu va consta în asumarea tensiunilor şi conflictelor, utilizîndu-Ie spre binele cetăţii , ci în refle cţia asupra condiţiilor pentru binele şi viitorul cetăţii, dincolo de situaţia concretă, în descoperirea elementului transcendent, a constituţiei ideale în cetate, care să permită prevenirea şi spulberarea tensiunilor şi conflictelor. •

c. Natura transcendenţei P ro b l e m a fu n d a mentală a fi losofiei pare să fie transcendenţa şi, mai exact, natu ra transcendenţei la care recurge filosoful în actul de filosofie. Ast fel , filosoful nu se d i ferenţiază de non- filosof doar prin faptul că recunoaşte necesitatea termenulu i mediu pe care l-am numit transcendenţă, ci şi prin faptul că nu recu rge la orice transcendenţă. Non­ filosoful nu este neapărat un nereflectat şi nu acţionează numai din pură spontaneitate; poate accede şi la valori. Atunci cînd trebuie să acţionez, îmi pot urma dorinţa sau capriciul (care este o valoare pentru mine), pot cere sfatu l unei au tor ităţi în care am încredere pentru o raţiune oarecare (motivată), mă pot supune •

22

unui i d eal re l igio s sau chiar unui i nteres fi nanci ar Pe scurt, pot avea mult i pl e m ot i v e no n- fi l os o fic e c are să mi ex p li ce sau să imi mot i v eze ac ţ iu n ea iar aceste motive nu sînt neapărat inutile sau de nedezvăluit. Prin u rmare , ac c ed tot u şi la o transcendenţă. Însă dacă sînt filosof, a c c ed la o trans cendenţă c are m ă s ta t o r n i c eş t e în esenţa însăşi a ceea ce numi m filoso fie o trans cendenţ ă particul ară şi specifică, care mă trans formă în filosof. .

-

,

,

d. O transcendenţă imanentă În cazul acţi u n i i non fil osofu lui transce nd en ţ a la care acc ede s e cara c t er i z ează p r i ntr o t ră s ătură es e nţ ia lă: este stră i nă , exterioară omului însuşi, nu îl defineşte în esenţa lui, fie că e ste vorba de o dorinţă de o au tor i ta te de D um nezeu sau de un interes -

•

,

-

,

,

financiar. Astfel, transcendenţa filosofică rămîne şi pretinde că rămîne, În i nteriorul omului Îns uşi, fiind imanentă lui, accesibilă şi disponibilă d i ncolo de orice recurs la vreo alteritate, di v i nit ate societate sau la lucrurile lum e ş ti Transcendenţa ,

.

filosofică are im p ort anţă ; putem încerca să o determinăm arătînd că cel care vrea să devină filosof poate eşua prin recurgerea la t rans c endenţ e f al s e ; e ş e c u ri le şi filosofia ne l ămures c as up ra fil oso fiei î n s eş i .

B. DRUMURILE FALSE Putem afirma că filosofia este p e rm a n en t ameninţată de două pericol e pe care le-a înfruntat cu succes de a lun gul istoriei: i gnor area termenului mediu transcendent sau, di m p otr i v ă instalarea în ace s t termen secund. Să adăugăm că uneori filosofia se p o a t e înşela asupra termenului med i u r e c u r gî n d la o transc ende nţă care nu este într-adevăr filosofică. Vom ap rec i a ce este tran s c ende nţ a filosofică re feri ndu ne asupra celor trei -

,

-

"erori".

23

a. Ignorarea termenului mediu Această ignorare caracterizează atitudinea non-filosofică, în care acţionăm fără reflecţie, În voia pasiunilor. Se poate însă întîmpla ca non-filosofia să pretindă că se înalţă la ran gul de filosofie şi să reclame pentru sine adevărul şi absolutul. Î n istoria fi losofiei, principiul care îi d e fineşte pe toţi empiriştii ş i pozitiviştii este faptul că interpretează imediatul empiric drept un absolut şi că refuză a priori un absolut care nu este dat prin experienţa însăşi. Adevărul este conţinut în dat şi singurul mod de a accede la adevăr este prin contactul cu datul trăit, fie prin percepţie, fie prin cunoaşterea ştiinţifică. Orice fel de cunoaştere ce face apel la un element metaempiric este respins, considerîndu-l o iluzie sau o fantasmă imaginară. Exemplul tipic pentru o astfel de filosofie este cel al lui H u m e . P entru acesta, ori ce " metafi z i c ă " este rezultatul imaginaţiei delirante şi nu introduce nici un element transcendent în analiza datelor din experienţă. Mai este Hume fi losof? Inevitabil, am aj uns să ne punem această Întrebare în prezenţa " " sistemelor empirice . Î n sensul strict, Hume nu este filosof. Î nsă, într-un anume fel, este, căci nu rămîne fidel convingerii sale. Respinge transcendenţa, dar introduce În sistemul său o transcendenţă de contrabandă, ape lînd pentru exp l i carea experienţei la ceea ce numeşte legile naturii. Astfel, presupune un element care depăşeşte natura, încît u m b ra lui Dumnezeu se profilează în toată gîndirea lui Hume (dacă Dumnezeu este cel care stabileşte legile naturii). Deci, Hume refuză trecerea prin transcendenţă, dar consimte la aceasta în acelaşi timp. Cu preţul acestei incoerenţe poate fi numit fi losof. Reticenţele sale îl transformă într-un filosof de rea-credinţă, care iubeşte ceea ce pretinde că a distrus. Exemplul lui Hume demonstrează că filosofia poate respinge trecerea prin transcendenţă, dar nu poate să o evite integral, deoarece reclamă ceva care are funcţie de transcendenţă. Atitud i ne a aceasta prov i n e d i n ignorarea termenului med i u, care antrenează un echivoc permanent : fi losoful nu ştie niciodată exact despre ce vorbeşte, nici ce presupune sau conţine reflecţia sa. •

•

24

b. Stato rnicirea În transcendenţă • A doua eroare sau tentaţie care il ameninţă pe filosof este total contrară celei dintîi. Departe de a neglija termenul mediu, filosoful se statomiceşte in acesta, uitind să descindă spre experienţă pentru a-i da sens. Ignoră situaţia, experienţă de la care a plecat şi pe care pretindea că o înţelege. Transcendenţa " "derealizează datul empiric şi îl aruncă în domeniul iluziei. Actul fil os ofic devine o eliberare de viaţă, o " fugă de aici " , cum spunea Platon În Fedon. Atitudinea este greu de analizat şi criticat, deoarece o echivalăm de obicei cu fi losofia, considerînd-o reflecţie care se îndepărtează de viaţă. Descriem ace ast ă fugă revenind la textul lui Berkeley citat la în ceput, Dialog Între Hylas şi Philonous. H y l a s (hyle " Înseamnă în greceşte " materia , semnificÎnd aici non-filosoful) " are o discuţie pasionată cu Phi lonolls ( " îndrăgostit de sp i ri t ) prietenul său filosof. Ce îi repro ş ează Hylas filosofiei? EI spune că filosoful se înalţă atît de mult, încît l i mbaj ul său nu mai priv e şte l umea În care vieţuieşte non-filosoful. Deşi voia ca filosoful să îl înveţe cum să trăiască, acesta îi distruge toate motivele de a trăi. Filosoful este un om pierdu t pentru umanitate, dirijînd şi umanitatea spre pierzanie. Filosofia nu serveşte la nimic şi este chiar nefastă. Ră s p u n su l lui Ph i lonous va accentua nel ămurirea prietenului său. Aveţi pe deplin dreptate, declară Philonous în esenţă, mă aliez total observaţi ei dumneavoastră. Şi continuă: "Am adoptat Într-atît acest fel de a gindi [felul lui Hylas], încît am părăsit multe idei sublime pe care le cucerisem [ . ] pentru " a-mi reînsuşi opini i vulgare . Discursul îl bucură pe Hylas, Însă bucuria sa este de s cur tă d u rată. Phi l o nous şi-a abandonat "imaginaţiile bizare " , dar susţine păreri extraordinare, ca aceea care afirmă că lumea materială este o cre a ţ i e a spiritului. A s t fe l conform lui H y l as filosoful susţine opini ile contrare bunului simţ, pretinzÎnd că explică natura lor. Mişcarea reflecţiei nu se mai defineşte prin această dialectică ce, făcînd un ocol, revine la punctul de plecare, reprezentat de experienţa •

,

•

..

•

,

,

2 5

modernă, pentru a-i da sens. A gîndi înseamnă părăsirea defin i t i vă lumi i empiric e şi ireale p rin statornicirea într-un dincolo.

a

c. Rătăcirea În absolut . " F i l o s ofi a care s e defi n e ş t e p r i n s t a t o r m c u e a î n transcendenţă se rătăc eşte în absolut. R e al ităţ il e ce repr ezi ntă mizeria şi nobleţea omului, c um sînt îndoiala, conti nge nţa, istori a, devenirea şi multiplicitatea, lasă locul unei realităţi absolute, un ui adevăr etern, imobil şi unic. Această transcendenţă d escoperită părăseşte definitiv lumea empirică, suprimînd-o. " Există o lun gă şi veche tradiţie filosofică ce pare că uită ceea ce îi a s i g u r ă e x i stenţa, ş i anume lumea em p i r i c ă , ab and onînd - o i maginarului şi irealului şi racînd-o spaţiul non­ s ensului . Şi to tu şi, această filosofie are constant nevoie de lumea empirică, căci nu o poate ignora. Astfel, ceea ce este inexplicabil,

fără semnificaţie, nici fun d a m ent este cel mai necesar .

Reflecţia ar fi coerentă dacă şi-ar men ţine punctul de plecare , dar nu îl putem menţine decît dacă reflecţia revine la acesta pentru a- i da sens, adică doar dacă reflecţia renunţă să se stator­ nicească În absolut. Fi losofia nu poate ignora ni ci transcenden ţa, n i c i imediatul sensibi l, ci trebuie să le păstreze împreună, oferi ndu - ş i sens reciproc.

C. C ALEA FILOSOFICĂ a.

Filosofia ca Întrebare

" Filosofia se naşte cînd datele vie ţ i i cotidiene devin problematice, cînd viaţa devine problemă. Trebuie să înţelegem bine. Viaţa zilnică este p lină de întrebări. Am chef să mă plimb mîine şi mă întreb cum va fi timp ul; primesc factura de la garaj ist şi mă întreb cum o să o achit. Toate Întrebările vieţii cotidiene, oricît ar fi de antagonice, au în comun faptul că răspunsu l e ste mereu inclus în datele problemei : putem să le rezol văm rară să 26

ieşim din cadrul vieţii cotidiene. Mă pot informa În legătură cu timpul care va fi consultînd barometrul sau meteorologul, Îmi pot achita factura ca\culîndu-mi mai bine bugetul sau făcînd un Împrumut Întrebarea filosofică se deosebeşte, deoarece este un de ce care Înglobează totalitatea vieţii empirice Rezumînd filosofia, Leibniz spunea că se defineşte în întregi m e prin întrebarea: de ce există ceva mai curînd decît nimic? Nici un răspu n s bazat pe un lucru lumesc nu poate oferi soluţia unei astfel de întrebări. Conversia filosofică echivalează cu punerea Întrebării " De ce? care include totalitatea realităţii e m pirice Transcendenta este pu n ctul de vedere spre care se accede şi care. permite formularea acestei întrebări. ...

.

"

.

b. Justifica rea acelui de ce Transcendenţa nu este decit justificarea acelui de ce, ceea ce face posibilă Întrebarea prin care se defineşte filosofia. Accederea la acest punct de vedere înseamnă, în definitiv, a Înţelege de ce există pentru om un de ce care înglobează întreaga viaţă empirică. Cele două erori sau tentaţii semnalate semnifică, la o ultimă analiză, faptul că fi losoful nu aj unge mereu Ia justificarea acelui de ce. Putem ignora transcendenta ş i , subestimînd adevărata semnificaţie a Întrebării filosofice, s ă o reducem la o simplă interogaţie empi r ică, ce transfonnă filosofia Într-o ştiinţă explicativă a lumi i . Putem, de asemenea, să ne statomicim în transcendenţă , ignorînd faptul că filosofia este o întrebare asupra lumii şi că cercetează această întrebare numită om. De aceea, filosofia nu va putea fi nicicînd un răspuns definitiv şi absolut care să oprească izvorÎrea mondenă a întrebării. •

c. Natura transcendenţei • Problema filosofiei se restrînge la o întrebare unică, ce vizează natura transcendenţei. Filosofia, mereu atentă la această chestiune, nu încetează să se interogheze asupra propriei esenţe, devenind filosofie a filosofiei. Prin atenţia ascuţită Ia ceea 27

ce este, filosofia încearcă să evite pericolele de subeva l uare care o pîndesc permanent. Toate filosofii le, tocmai pent ru că sînt filosofii, se Întîl nesc în dorinţa de a se fonda, de a se stab i l i în pămîntul transcendenţei , d e a ajun ge la locul care face po si bil acel de ce. Iar dacă sistemele filosofilor se deosebesc între ele, este nu pentru că sînt sisteme filosofice, ci, din contră, pentru că au un caract er non-filosofic, p ri n eşe c ul mai mult sau mai puţin grav ce marchează căutarea fundamentului . Timpul secund al dialecticii prin c are am definit filosofia, j oacă un rol esenţial: în acest timp al accesului la transcendenţă, filosofia se stabileşte în însăşi esenţa sa ca filosofie. A deveni filosof înseamnă a determina n atura transcendenţei, care constituie filosofia ca filosofie. Aceste observaţii puţin abstracte îmi permi t să revin, fără riscul con fuz iei , la înt rebarea concretă pe care am formulat-o la început. Filosofia pretinde că es t e o activitate e senţială în viaţa omului, că fondează ceea ce altădată se numea umanism. Ea nu poate satisface o asemenea e x i g enţ ă decît dacă demonstrează că tran s cend enţa ce o fu n damentează este încă, dintr-un punct de vedere, umană. De fapt trebuie demonstrat că fundamentul intţrogaţiei filosofice, j usti fi carea acelui de ce, se lasă înţeles ca revelaţie a însăşi esenţei omului. "

"

•

,

2 8

P R O B L Uvl A � L J!'\ [) A M L N T lJ I. U I

În ce trebuie să se statomicească omul pentru a gîndi? Care este natura transcendenţei filosofice? Observaţiile precedente indică faptul că această întrebare cuprinde esenţa filosofiei şi, m ai important, problema umanităţii o mu l u i . Î n acest sens prec is, i ntroducerea în filosofie, acces la transcendenţă, nu este decît aj ungerea l a locul u nd e omul îşi realizează umanitatea. Î ncercînd să r ăspunde m la intrebarea asupra filosofiei, incercind să umplem formele vide d e s cri se mai sus, p ut e m trece de la teorie la pra c t i că , prin introducerea n oastră Înş ine În filosofie.

A. PARADOXUL FILOSOFIEI a.

A fi sau

a

deveni filosof

• De l a i n c eput s u b l i n i e m c a r ac t er u l p ar a d o x a l a l de m ers u l u i filosofic. Am arătat dej a c ă e x i st ă filosofi ş i non­ filosofi, că nu ne naştem filosofi şi că pe ntr u a deveni, consimţim la o convertire. După toate cele spuse, acest fapt nu este doar un eveniment oarecare, ci devine obiectul reflecţiei pe care trebuie s ă o urmăm şi să îi descoperim semnificaţi a şi implicaţia. Da c ă este adevărat că d ev e n i m fi losofi accedÎnd la transcendenţă şi dacă ide ea nu este o atitudine imediată, ci dobîndită după o luptă s uper i o ară , atu nc i e necesar să a c c eptăm parad oxul în conformitate cu care nu vom deveni nicicînd filosofi dacă n u sîntem astfel dinainte. Înaintea fil osofiei n u este nimic, ci d oar o l ume şi un ansamblu de credinţe şi de certitudini care ne p e rmit să trăim mai bine sau mai rău. Înaintea gîndirii este non-filosofia. Dacă încercăm să devenim filosofi, trebuie să ne întrebăm, În n u mele cui aceste credinţe şi cer ti t u di n i non-filosofice, adică Întreaga noastră viaţă cotidiană, sînt repuse în discuţie şi sînt depăşite prin strania d o r i nţă d e a devenifilosof Am pu te a oferi un răs p uns de bun simţ la această întrebare, spunînd că ne punem ..

"

29

problema despre lumea imediată a v ieţi i noastre empirice ne apare fără raţiune, inconsistentă şi rară certitudine. Dar cum putem afirma toate acestea dacă nu ştim d i nain te ce este raţiunea? Pentru a ne interoga însă asupra lumii empirice iraţionale este necesar să ştim ce este raţiunea, trebuie să fim dej a filosofi. Nu putem avea nostalgia a ceea ce nu cunoaştem . Privind filosofia cuprinsă în manuale, aceasta nu poate părea lipsită de mistere. Î nsă dacă ne întrebăm cum se naşte filosofia, cum devenim filosofi, atunci ne lovim de următorul paradox : înainte de a fi fil � sofi, sîntem non-filosofi. Dar pentru a dori să devenim filosofi nu trebuie doar să fim non-filosofi, ci trebuie intr-un anume fel să fim deja filosofi. Cum poate un non-filosofsă fie în acelaşi timp şi filosof? Filosofia, în exerciţiul său concret şi real, se defineşte prin transcendenţă, dar nu am putea nicicînd exersa filosofia dacă nu am fi ajuns dinainte la transcendenţă. deoarece

•

b. Revenirea la sine Pentru a menţine paradoxul, încercăm să demonstrăm că transcendenţa care defineşte fi losofia este mereu dată dinainte, dar trebuie dezvăluită; este în spatele nostru şi o descoperim totuşi înaintea noastră. Elementul " cel mai vechi ne apare în gîndire din spatele nostru şi totuşi din faţa noastră pentru a ne întîlni " , scria Heidegger (Experienţa gîndirii) . În ă lţ ar ea spre transcendenţă, ajungerea la acel punct în care se poate constitui filosofia, înseamnă regăsirea a ceva uitat, revenirea la s i ne şi evidenţierea a ceva mai profund decît sine, care este însă adevăratul sine, dintotdeauna dat dinainte, chiar dacă rămîne în uitare. Familiaritatea uitată a filosofi ei este o temă pe care o regăsim, într-o măsură, la toţi filosofii. Trecerea spre filosofie este, aşa cum voia P l aton, o rem iniscenţă. Trebuie totuşi adăugată o precizare la ceea ce spunea Platon sau, mai bine, trebuie înţeles ceea ce spunea. Făcînd apel la mit, povesteşte despre o perioadă anterioară naşteri i noastre, în timpul căreia am contemplat realităţile inteligibile astfel încît s ă putem, în •

3 0

existenţa care astăzi ne aparţine, să ne reamintim despre această altă lume contemplată. Reminiscenta nu trebuie imaginată ca o " intoarcere la un "înainte cronologic, ci ca o aprofundare de s i n e În mişcarea reflecţie i . După expli caţia c uvîntul u i Erinnerung dată d e Heidegger, reminiscenţa Înseamnă ş i amintire şi Întoarcere spre intern (sich er - innern "a se interioriza " ). Încercăm nu să explicăm, ci să înţelegem naşterea posibilă a filosofiei. Dacă vrem să ne întoarcem la Il:lomentul în care apărea gîndirea, ne lovim de paradoxul conform căruia filosofia nu s-ar fi născut niciodată dacă, într-un anume fel, nu era dej a acolo dinainte. D e aceea, filosofia nu Îşi poate explica niciodată sieşi propria origine. Nu se poate fundamenta singură ci, dimpotrivă, trebuie să presupună mereu transcendenta ce o constituie ca un înainte radical - care este şi condiţia sa de posibilitate, şi limita sa. Aceasta este prima concluzie importantă la care am aj uns, în continuare urmînd să o reluăm pentru a-i evidenţia rigoarea şi a-i dezvălui toate implicaţiile. Gîndirea trimite mereu spre ceva anterior sieşi, care îi este fundamentul şi de care nu se poate elibera fără a înceta să fie filosofie. -

•

B. FILOSOFI A ŞI FILOSOFII a. •

Înainte defilosofie Ceea

ce

toate

filosofii l e au acceptat d i ntotde auna

,

oricare le-ar fi felul în care îşi exprimă convingerea, este că exi st ă cev a Înainte de filosofie, că această realitate profundă este ignorată şi că trebuie mereu regăsită, deşi este dată dinainte. Divergenţele între filosofii apar cînd aceştia se întreabă care este această realitate ignorată. Platon spune că ceea ce trebuie să regăsim pentru a gîndi şi a ajunge la adevăr sînt idei le, Formele inteligibile. Aristotel Însă îi reproşează lui Platon că a crezut in existenţa separată a acestor forme, pe cînd ele sînt imanente realităţi lor sensibile. Intenţionat îi citez pe aceşti doi filosofi, 3 1

deoarece redau foarte bine dualismul care marchează întreaga

istorie a filosofiei. h. Înaintele ca un dincolo

Pentru unii fi losofi, Înaintele trebuie descoperit Într-un dincolo al lumii şi al istoriei şi nu poate fi ati ns prin ap rofundarea •

reflecţiei asupra lumii de aici aşa cum credeau a l ţi gînditori Este aproape ca şi cum filosofi i ezitau asupra determinări i naturi i transcen d enţei filosofice; ac eştia o caută atît în datul em p iric cît şi într-un dincolo rad i cal al acestui dat, în ceea ce nu poate fi nicidecum dat. Este uşor acum să îi p unem pe filosofi faţă în faţă, realizînd un catalog interm i n abi l de opini i i recon ciliab ile privind fundamentul filosofiei . Chiar şi în interiorul acesto r dou ă tendinţe, divergenţele sînt nume roas e : acel dincolo radical al ,

.

,

lumii, care fundamentează activitatea filosoficA este, pentru unii, o lume eternA de esenţe imobile şi inteligibile, iar pentru alţii, Raţiunea universală sau Spiritul absolut. Pentru alţii ÎnsA, acest Spirit este Dumnezeu Însuşi. Î n cealaltă direcţie, toţi filosofii se aliază în mod negativ pentru a respinge p unctul

de vedere absolutist, dar divergenţele lor sînt evidente atunci cînd trebuie să determ ine în mod pozitiv care este, pentru fi ecare în parte, p e rspec t i va constitutivă a filosofiei: omul sau li b ert atea sa, natura sau dialectica, sau lumea oferită omului în actul de p e rce p ţ ie?

c. Înaintele ca un dincoace •

Dacă vom stud ia mai departe ezitarea filosofică asupra

naturii transcendenţei, v o m observa că abia În perioada contemporană filosofia a Încercat sA se fundamenteze nu pe un dincolo, ci pe un dincoace care este omul şi realităţile umane. Negarea u n u i absolut d i nc o lo de om, pe care o numim vulgar " ateism " , este o invenţie recentă, care rep rezi ntă mai mult un răspuns a d u s gîndirii şi filosofiei d ecît o soluţie oferită prob l emei di v i ne. N u este nec esar să abordăm aici aceste chestiuni ţinînd de istoria filosofiei . Ce vreau să sugerez este

.

3 2

doar i mposibilitatea de a pune În discuţie problema funda­ mentului în filosofie Iară a ne apleca în acelaşi timp şi asupra tuturor rezultatelor şi ansamblului filosofiei; de aceea probabil nu putem realiza o introducere coerentă În filoso fi e decît dacă am studiat filosofia în Întregime. d. Neînţelegerea filosofilor

Aşadar, se pare că filosofii nu sînt de acord asupra a ceea ce caută, iar neî nţe l egerea cauzată de fundamentul gîndirii Îi dirij eaz ă spre opoziţi i ireduc t i b i l e in inţelegerea omul ui şi a existenţei. Nu s-ar putea nega această constatare evidentă În faţa celui care studiază istoria filosofiei. Trebuie doar să o înţelegem, deoarece este posibil ca ezitarea filosofilor şi chiar dezacorduri le lor să fie susceptibi l e de o interpretare pozit i vă şi să aducă l um ină a s upra real i tăţii uitate de care trebuie să ne reamintim.

e. Neputinţa de a găsi fundamentul • Filosofii mArturisesc oarecum neputinţa filosofiei de a-şi găsi p rop riul fu ndament. Nu exi stă însă În spate le divergenţ elor, care reprezintă sistemele constituite de filosofi, o comuniune de intenţie? To ţ i filosofii, doar pentru că au fost

filosofi şi pentru că au căutat adevărul, au în comun faptul că s-au preocupat de fundamentul filosofiei, că au Încercat să Îş i reaminteascA ceea ce au uitat şi înaintele care trebuie dezvăluit. Este util să reunim intenţiile profunde ale fiecărui filosof, regăsite în şi dincolo de sistemele lor. Merleau-Ponty scria: F i losofii l e sînt cochilii vide care au fost locuite de filosofi ; cu greu lasă să se ghicească viaţa fiinţei din ele. Dincolo de doctrine, să fii filosof Înseamnă să si mţi că adevăruril e sînt discordante şi totuşi so l idare Înseamnă să le cauţ i miezul, să le menţii Îm preun ă aşa cum împ reun ă sînt În lume, înseamnă raţiunea de a spu ne totul, un pariu asupra clari tăţ i i (Elogiu/filosofiei) . Faptul că toţi filosofii au vrut să regăsească ceea ce este mai p rofu nd şi că totuşi sistemele lor sînt discordante este scandal os şi anormal doar în "

,

,

"

.

3 3

ochii celui care uită că îndatorirea esenţială a filosofului este de a se statomici în domeniul gîndirii. Discordanţele evidenţiază doar că atunci cînd căutăm înaintele uitat, care fundamentează întreaga gîndire, este dificil să îl atingem şi să nu îl lăsăm din nou pradă uitării . Efortul lacut pentru a-I regăsi şi pentru a ne statomici în acesta este mereu sortit eşecului şi compromis, iar noi nu vom ajunge nicicînd să dezvăluim complet ceea ce este Învăluit.

f. Acordul profund dintre filosofi D a c ă d e p ă ş i m aceste d i vergenţe, d e s c o p e r i m o comuniune plină de sens Între filosofi. Aceştia au în comun nu doar năzuinţa de Întoarcere spre fundament, ci faptul că toţi vorbesc despre ceea ce este uitat; chiar dacă probabil se exprimă anevoios şi cuvintele nu sînt potrivite, important este totuşi că vorbesc. Cedează doar tentaţiei de a evidenţia clar ceea ce este uitat şi de a transforma în aparenţă ceea ce este învăluit şi nu poate vreodată fi dezvăluit integral. Atunci, dacă ceea ce este uitat ar putea fi un lucru lumesc, ar fi la îndemîna tuturor şi filosoful ar deveni inutil. Fără a înţelege acestea, filosofii încearcă să facă fi losofia total transparentă şi evidentă, ignorînd faptul că filosofia se sprij ină pe un fundament uitat, care nu va fi niciodată într-atît de evident ca evidenţa pe care vor s ă o descopere în întreaga ei claritate. Toţi filosofii se gîndesc la acelaşi lucru, dar nu se exp rimă la fel despre ceea ce gîndesc. Este necesară o precizare definitivă: filosofii se gîndesc la om atunci cînd discută despre fundamentul gindirii . Treb u i e regăsită umanitatea omului ca sol pe care poate creşte gînd irea. Dec i , este util să descoperim proiectul umanist al fi l osofi e i •

•

.

34

F I L O S O F I A ) I l ' f\ L\ :\ I S l\ I L L Filosofia implică în mod fundamental un proiect umanist, chiar dacă uneori acesta nu este vădit Doar regăsindu-se în propria sa umanitate, omul reuşeşte să atingă baza pe care se poate naşte şi dezvolta gîndirea. Nu vrem să spunem că filosofia se opreşte la om şi se limitează la el d e ve n ind o antropologie închi să în sine însăşi . Umanismul se conservă numai prin autodepăşire. Gîndirea se clădeşte pe pămîntul de umanitate din om, dar acest pămînt este efemer, astfel încît omul se poate stabili în el doar pr i ntr-o proiectare constantă Într-un lucru străin sieşi.

A. UMANISMUL ŞI PRE A-U M ANUL a.

Omul este o trecere

Umanul nu îşi dobîndeşte condiţia de uman decît dacă este o trecere-spre: Ubermensch. supraumanul, în sensul pe care îl dădea Nietzsche cuvîntului. Dacă omul se închide în sine şi vrea să fie uman şi numai uman, atunci el devine "p rea-uman " (allzumenschlich, conform lui Nietzsche). Atunci cade în inuman. Î n sine însuşi, umanismul despre care vorbim ca loc al filosofiei apare ca un termen nelămurit: trimite la umanitatea omului, dar această umanitate nu este Într-adevăr umană deCÎt dacii trimite spre alt lucru diferit de sine Însăşi. Se înţelege astfel de ce filosofia apare deseori drept un eşec . Ea are în vedere umanitatea omului, dar o poate şi ignora fie situîndu-se dincoace

de această umanitate (omul este gîndi t ca lucru în uitarea transcendenţei ) , fi e situînd u-se d i n col o (fiind i nstal at în transcendenţă, omul se a fund ă într-un ab s ol ut ce îl depăşeşte).

3 5

b. Omul nu este locul adevărului

Definitia filosofiei prin uman i sm poate pArea neobişnuită

•

ia in con s i der are istoria filosofiei. De obicei, maj oritatea filosofi lor au fost susp icioş i În p ri v in ţ a umanului pe c are ÎI cons i d erau prea uman. De fapt, omul nu este locul adevărului şi al certitudinii. ci mai mult al erorii şi al opiniei. A d even i filosof Însea mnă să Înc erci să depăşeşti umanul spre un punct de vedere su p e ri o r: a gîndi adevărul este echivalent cu a gî nd i În conformitate cu absolutul sau cu Dumnezeu, iar nu conform omulu i Î mpotmol i t În l i m i tare şi fi ni tud i ne omul poate acţ i on a mai mult s au mai puţin eficient. Totuşi, nu poate fi spaţiul adevărului. Lumea ad ev ă rului este dincolo de lumea vieţii cotidiene. Se pare astfel că filosofia des c ali fi c ă umanismul şi p refe ră vari anta unui Spirit un i ve rs al care judecă lucruri le din punctul de vedere al e te rn i tăţii aşa cum afirma foarte e xpl icit S p ino z a . Se găseşte În s ă În interiorul ac e stei t rad iţi i antiumaniste, o d ori n ţ ă de umanism. C h i a r ş i atunci cînd ac e a s tă trad i ţ i e vorbeşte despre absolut sau despre Sp i ri t , este avut î n v ede re tot omul fără cutezanta d e a-l numi, renegÎndu-1 în m o d explicit pentru a-I d i v in iz a mai mult. Indiferent care ar fi avers iunil e faţă de m i c i m e a omului şi dec ăd e rea lui, or i care ar fi e fortul necesar pentru a ne stabili dincolo de om, d i n toate ac es t e a nu rămîne decît figura o mu lui, deoarece acesta este mereu v i zat. O filosofi e ce ar realiza Într- ade văr depă şi rea umanului ar Înceta să existe, p e nt r u că ar fi o filosofie fără s u b i e c t filosofant. Porumbelul pl aton ici a n se ridică, În concepţia lui Kant, atî t de sus Încît părăseşte atm o sfe r a care îl sus ţi ne şi c are îl aj ută să respire. Cu toat e acestea, n u moare, căci doar pri n cuvi nte se î nalţă atît de mult. in realitate, nici n u a abandonat spaţiul care îi permite să trăiască. Chiar dacă fi l osoful ar pretinde că depăşeşte da că se

.

,

,

•

,

,

"

"

umanul în total itate, nu poate real iza acest fapt decît p ri n cuvi nte. A fi filosof şi a vorbi sînt acte ce se integrează în discursul uman şi nu Într-un discurs a b so l u t Nimeni nu ar putea fi filosof dacă n u a r lua În serios, fie şi n u mai În mod implicit, faptu l de a fi om. .

3 6

c. Trecînd prin om Nu este necesară analiza analiza filosofiilor absolutului, deoarece putem remarca necesitatea de a trece prin om chiar în dialectica filosofică pe care am promovat-o. Se pot corobora şi rezuma toate observatiile precedente afirmînd: drumul spre •

filosofie este garantat de accesul la transcendenţă. Transcen­ denta este o realitate dată ÎNAINTE de filosofie, fi i n d ignorată atît timp cît o m u l trăieşte o existenţă n aturală empirică. Să devii filosof sau să gîndeşti înseamnă să te întorci la acest înainte pentru a-I sustrage uitării. Acest în ainte al filosofiei este umanitatea neglijată de om, În care gîndirea trebuie să se împ ămÎntenească pentru a-şi asigura existenţa.

Trebuie să demonstrăm acum că acest înainte reprezintă o realitate anterioară filosofiei , realitate pe care o presupune, dar care nu poate fi nicicînd înglobată. Această realitate este pămîntul pe care se dezvoltă gîndirea, fiind mai profund decît gîndirea şi semnificînd în mod ireductibil o altă dimensiune. •

B. ÎNAINTELE : UM ANITATE A UITATĂ DE OM

a. Omul înaintea filosofiei •

Există ceva ÎNAINTE de fi losofi e (un Î N A I N TE

ontologic, nu cronologic) deoarece filosofia nu se poate justifica

prin sine însăşi, nu îşi poate regăsi propriul fundament pentru a-i oferi valoare şi pentru a se clădi ea însăşi. Ea nu este fără fundament, asemenea unei încercări gratuite şi absol ute. Din contră, are un fundament mai profund decît sine, care nu poate fi înţeles. Deci filosofia presupune mereu altceva decît sine. Gîndirea trebuie să recurgă, pentru a-şi găsi fundamentul, la o realitate mai profundă, la un mereu-deja-acolo-dinainte pe care nu l-ar putea ignora sau renega fără a deveni absurdă şi fără fundament. 3 7

Oricît de mult s-ar înălţa gîndirea, ea se loveşte de pre­ supoziţia unui înainte. Acesta îi este esenţial pentru a exista, pentru a se înălţa spre ceva, dar gîndirea nu poate justifica acest ceva. Filosofiile absolutului care se clădesc în transcendenţă nu acceptă această umilinţă şi umilire a filosofiei incapabile de a înţelege ce o fondează. Ele pretind că au ajuns la un punct de vedere absolut, dar această pretenţie nu este decît dorinţa de a nu pres upune n imic, de a îngloba În gîndire profunditatea ce este înainte şi de a se fonda prin ele Însele. Se elimină astfel situaţia penibilă şi umilitoare pentru filosofie de a recunoaşte necesitatea de a se dezvolta pornind de la alt lucru decît sine: înainte de filosofie este viaţa. •

b. Filosofia este ancorată În viaţă "Primum vivere, deinde philosophare": trebuie întîi să trăieşti şi ap o i să filosofezi. Acest "apoi " este de neacceptat pentru filosofii absolutului, căci lor li se pare că nu există nimic mai profund decît gîndirea înţeleasă ca fiind absolută. Este vorba despre o pretenţie matematicistă. Ca în matematică, fi losofi ile se vor stăpînele axiome lor pe care le enunţă ca puncte de plecare pentru reflecţie. Acestea uită însă că matematici le nu vorbesc despre nimic că nu spun nimic despre lume şi despre om, că sînt doar un joc de semnificanţi fără semnificat. Şi totuşi fi losofia susţine că j ustifică lumea şi omul. Dacă într-adevăr ar fi aşa, atunci s-ar putea spune că filosofiile absolute, care se fondează ele însele, sînt gîndiri fără fundament şi ireale. Realitatea anterioară gîndirii şi care fondează gîndirea este omul. Adică, pentru a epuiza planul istoric, Înainte de fil o s o fi e este non-filosofia, e xi sten ţ a naturală, fără implicarea reflectiei. Este o observaţie banală, dar necesară în acelaşi timp, căci filosofii uită prea u ş o r că nu au fost mereu filoso fi . F i l osofii absol utului neglij ează în t ot a li t at e această trăire anter i o ar ă non­ filosofică, chiar ş i atunci cînd o invocă am i nt ind despre conversia fi l os o fi c ă În ai nte de filosofie, sînt deja aici şi am o lume. Trăiesc in fiecare zi Într-o re ţea complexă, formată d in toate legăturile •

•

,

.

3 8

mele cu ceilalţi oameni şi cu lucrurile din lume. Fără îndoială că devenind filosof îmi pun probleme în legătură cu existenţa cotidiană, dar tocmai aceastA existenţă cotidianA imi ridică semne de întrebare. l nterogaţ i a mea filosofică ar fi vană şi inexistentă dacă nu ar avea în vedere trăirea zi lnică. Viaţa cotidiană este astfel acel ceva de la care şi în care se naşte interogaţia filosofică.

39

f i I� I / I :-\ [ \ [ " I I � I I

Prezenţa mea în lume este o realitate anterioară apariţiei gîndirii mele filosofice. Această prezenţă trebuie interpretată ca o realitate mai amplă şi premergătoare filosofiei şi căreia trebuie să îi înţeleg natura. Oricît de departe aş putea înainta în istoria gîndirii mele, pînă la punctul imposibil de atins din care Îmi izvorăsc toate gîndurile, se profilează un fapt incontestabil, acela că, inainte de orice gindire, exist În lume. Pornind de la prezenţa originară în lume se construiesc toate gîndurile şi adevărurile mele; aceasta reprezintă certitudinea presupusă de întreaga mea activitate reflexivă. Cu toate acestea, obiectul certitudinii este pentru mine un punct limită pe care nu îl pot vreodată atinge: prezenţa mea în lume este mereu precedentă gîndiri i mele, pe care o fondează, dar gîndirea mea nu o poate înţelege astfel încît să o şi explice. Este un dat pe care trebuie să îl accept şi de la care pot începe să gîndesc. Nu mă pot stabili în existenţă, căci sint deja pus în ea, iar gindirea mea începe de aic i . Condiţia esenţială a reflecţiei umane este următoarea: nu poate gîndi şi ajunge la adevăr decît dacă nu este absolută, dacă este incapabilă de a se situa Înainte de Înainte. Gîndirea este precedată de un dat prin care îşi este dată sieşi.

A. EXPERIENŢA FIINŢEI

a. A fi în lume •

S-ar putea obiecta că încercînd fundamentarea filosofiei

într-un