William James Earle - Introducere în filosofie (cu hyperlinkuri pt.navigare)

CUPRINSUL

WILLIAM JAMES EARLE

INTRODUCERE ÎN FILOSOFIE

WILLIAM JAMES EARLE

INTRODUCERE ÎN FILOSOFIE Traducere: Florenţa Oprişan

Prefa ț a

Această carte este concepută spre a fi utilizată sub forma unui text concis ori ca supliment al cursurilor numite Introducere în filosofie, Chestiuni filosofice, Probleme de filosofie sau asemănător. Pentru astfel de cursuri, ea va avea şi funcţia unui ghid independent. Nu este potrivită pentru cursuri tratând istoria filosofiei sau pentru cele de logică. Logica, studiul sistematic al tuturor tipurilor de raţionamente, nu este acoperită în această carte, de vreme ce formează de obicei obiectul unui curs separat. Totuşi, anumiţi termeni şi concepte din logică sunt introduşi în măsura în care sunt necesari clarificării materialului prezentat. (Studenţilor aflaţi în căutarea unei lucrări concise şi generale de logică le recomandăm Theory and Problems of Logic de John Nolt şi Dennis Rohatyn, din seria Schaum's Outline publicată la editura McGraw Hill.) Fiecare capitol al acestei cărţi oferă o privire generală la zi asu pra câte unui domeniu al filosofiei şi s-a vrut a fi cât mai consistent posibil. Având acest plan, cartea înzestrează cadrele didactice cu o bază de la care plecând, pot organiza un curs: abordări multiple, secvenţe de învăţare, material primar şi lecturi suplimentare. Au fost incluse câteva secţiuni speciale, cu scopul de a spori înţelegerea şi aprecierea filosofiei. Trebuie amintită în mod particular

bibliografia complet adnotată de la sfârşitul fiecărui capitol. Glosarul care include termeni specializaţi extraşi din toate domeniile filosofiei a fost conceput nu atât pentru a da fiecărui termen definiţii tip dicţionar, cât pentru a spune câte ceva despre cum anume este folosit acesta. în textul însuşi, o serie de subtitluri interpuse „sparg" câteodată prea lungile speculaţii, argumentări şi explicaţii specifice discursului filosofic. Astfel, termenii-cheie şi subiectele abordate se vor clarifica şi vor fi puse în legătură de aşa manieră încât studentul se va conduce în studiul său şi va recapitula cu mai multă uşurinţă.

Studentului Studiul filosofiei promite o aventură a gândirii, o reflecţie critică asupra uluitoarelor sale concepte şi provocatoarelor întrebări cărora acestea le dau naştere. Ce este realitatea? Cum dobândim cunoaşterea? Ce este moralitatea? Acestea sunt doar câteva asemenea întrebări. Capitolul 1, „Natura filosofiei", explică de ce aceasta nu se aseamănă fizicii, chimiei sau matematicii. Printre experţii în fizică sau matematică există un grad înalt de consens cu privire la ceea ce înseamnă un fapt sau un „răspuns corect", sau cu privire la cum trebuie să arate cele mai bune teorii. In filosofie există mult mai puţin consens: experţii săi sunt recunoscuţi pentru că înţeleg întrebările şi problemele filosofiei, pentru că sunt capabili să aprecieze şi să critice punctele de vedere ale rivalilor şi pentru că, în sfârşit, pot face mai clare pentru noi conceptele pe care se sprijină nedumeririle noastre cele mai adânci. Un student eminent la filosofie este eminent, la urma urmei, pentru că învaţă să participe la aceasta activitate. Sper că această carte va face posibil acest lucru pentru fiecare dintre voi. Ţineţi minte, cu toate acestea, că nu vă veţi putea descurca la (şi probabil nici măcar absolvi) un curs de filosofie memorând o listă de răspunsuri corecte. Nu există o asemenea listă. Folosiţi deci această carte ca pe o unealtă sau sursă pentru înţelegerea preocupărilor şi speculaţiilor filosofilor sau atunci când vă aplecaţi asupra oricăror argumentări ori analize întâlnite în lecturile şi studiile voastre. Folosiţi această carte ca pe ghidul vostru spre un nou şi tulburător domeniu al gândirii, acela al problemelor fundamentale ale vieţii. William James Earle

vi

Cuprinsul (redactat de autor) CAPITOLUL 1 Natura filosofiei

1

CAPITOLUL 2 Epistemologia

22

CAPITOLUL 3 Filosofia ştiinţei

48

CAPITOLUL 4 Metafizica

90

CAPITOLUL 5 Filosofia minţii

125

CAPITOLUL 6 Filosofia limbajului

155

CAPITOLUL 7 Etica: filosofia socială şi politică

183

CAPITOLUL 8 Filosofia religiei

214

CAPITOLUL 9 Estetica

243

Glosar

267

Index

307

CAPITOLUL 1

1. NATURA FILOSOFIEI

încă de la începuturile sale, în Grecia Veche, filosofia a avut o istorie complexă. în orice caz, caracteristicile fîlosofiei sunt reflecţia critică asupra tradiţiilor (moştenirilor) culturale şi urmărirea clarităţit conceptuale prin analiza întrebărilor, conceptelor, problemelor şi argumentelor care creează dubii din acest punct de vedere. Origini Etimologie Cuvântul filoşgfţje derivă din două cuvinte greceşti: ghilia, dragoste ori prietenie, şi şogfela, înţelepciune. Prin urmare, filosofia, etimologic vorbind, înseamnă „dragoste de înţelepciune". Două chestiuni importante trebuie subliniate în legătură cu această etimologie. Prima: aşa cum mulţi dintre filosofii antici vu au arătat, este posibil să iubeşti ceva fără a-1 şi poseda. Prin urmare, dragostea ar trebui

înţeleasă în acest caz ca presupunând „dorinţă" şi „vrerea de a avea". Ca atare, a fi filosof presupune a depune eforturi pentru a obţine înţelepciunea şi nu

Capitolul 1 neapărat a o deţine. în al doilea rând, termenul înţelepciune este folosit şi pentru a acoperi o activitate intelectuală susţinută, în orice domeniu, înţelegerea şi practicarea moralităţii şi cultivarea unor opinii şi atitudini luminate, care să ducă la o viaţă fericită şi satisfăcătoare.

Thales şi presocraticii Un anume Thales este considerat de obicei ca fiind părintele filosofiei occidentale. Thales a activat în jurul anului 585 î.H. (Datele sale biografice exacte nu sunt cunoscute.) într-adevăr, puţine lucruri se cunosc despre Thales, printre care faptul că a fost interesat de astronomie, că a prezis corect o eclipsă şi că a susţinut că tot ceea ce există este alcătuit din apă. Este evident atunci că el a trebuit să se întrebe: Din ce sunt alcătuite toate? Deşi răspunsul său a fost greşit, întrebarea lui a fost una foarte bună. Mai târziu, întrebări ca cea a lui Thales au fost preluate de ştiinţele naturii, dar, chiar de la începuturile tradiţiei noastre intelectuale, filosofia a inclus printre consideraţiile sale deopotrivă întrebările privind natura şi cele legate de viaţa umană. (Variatele discipline intelectuale s-au dezvoltat gradual la o dată mult mai târzie.) Thales a fost unul dintr-un grup relativ mic de filosofi cunoscuţi sub numele de presocratici. Toţi presocraticii s-au arătat interesaţi de aspectele lumii naturale, fapt ce poate fi ilustrat printr-o mostră de întrebări tipic presocratice: De ce licăresc stelele? De ce creşte şi descreşte Luna? De ce Soarele îşi face călătoria zilnică de la un cap la altul al cerului? Cum începe viaţa? Este etern universul? Ar trebui subliniat "că presocraticii nu au răspuns acestor întrebări, dar, în ciuda acestui fapt, în palmaresul lor intră meritul de a şi le fi pus. într-adevăr, o funcţie importantă a filosofiei este, şi va fi întotdeauna,

bărilor interesante, roditoare, care incită.

Deşi întrebările puse de presocratici au fost preluate eventual de ştiinţele naturii, există trei motive serioase pentru a le considera tipic filosofice. (1) Ele necesită mai degrabă cercetare şi investigaţii decât acceptarea tradiţiei. (2) Ele caută % explicaţii structurate în termeni non= supranaturali (non-mitologici). (3) La aceste întrebări se aşteaptă răs"pun'suri susţinute de fapte şi/sau argumente raţionale. Tresocraticii au oferit o critică susţinută descrierii mitologice a fenomenelor naturale, preponderentă în societatea vremii lor. Decât să accepte că pământul, soarele, stelele şi alte fenomene naturale ar fi zei

Natura filosofiei sau zeiţe, ei au oferii descrieri non-supranaturale ale naturii, descrieri ce pot face mai degrabă obiectul unor controverse raţionale decât să fie enunţate ca dogme. în final, trebuie observat că presocraticii, deşi s-au arătat curioşi în legătură cu lumea naturală şi au fost capabili să-i observe câteva dintre cele mai surprinzătoare trăsături, nu au făcut observaţii sistematice şi nu au practicat experimentul.

Socrate Acelaşi spirit critic şi independenţă de gândire aplicate de presocratici fenomenelor naturale sunt aplicate de Socrate (cea. 470-399 î.H.) vieţii umane. Acestea sunt întrebări tipic socratice:_Ce,este pietateaTjCe este perfecţiunea umană? Ce fel de viaţă merită a fi trăită? Se poate învăţa virtutea? Există mai multe virtuţi? Ce este dreptatea? Socrate însuşi nu a scris nimic, dar a preferat să-şi închine viaţa dezbaterii unor întrebări ca cele de mai sus cu persoane importante din anturajul său. Astfel, concepţia noastră despre Socrate derivă din dialogurile - de fapt, piese filosofice avându-1 în rolul principal pe Socrate - scrise de faimosul său elev, Platon (429-348 î.H.). Cele mai multe dintre aceste dialoguri se centrează pe chestiuni de genul „Ce este X?", unde X' desemnează o idee dificil de lămurit prin sine însăşi. Ca urmare, Socrate este primul filosof care şi-a centrat analizele pe conceptele nedumeritoare {concept este termenul standard în filosofie pentru idee) şi a încercat să le clarifice. De exemplu, dialogul cunoscut sub numele de Symposium este centrat pe conceptul de iubire. Ca şi noi, grecii antici puteau vorbi cu uşurinţă despre dragoste, dar - din nou, ca noi - puţini dintre ei erau capabili să o definească clar şi precis. Acest lucru presupune un considerabil efort filosofic.

Fapt şi concept Filosofia este mai degrabă o disciplină conceptuală decât una factuală. Un fapt este un adevăr despre lume stabilit prin MhSŁiy.QUffExistă fapt cotidian, fapt istoric şi fapt ştiinţific, dar ceea ce este cel mai important de reţinut despre faptele de orice tip este adevărul lor şi necesitatea de a fi stabilite prin observaţie. (A observa înseamnă a verifica

Capitolul 1 dacă ceva este într-adevăr aşa.) Trebuie, de asemenea, observat că putem lua la un moment dat drept fapt ceva ce ulterior am putea descoperi că nu este deloc un fapt; totuşi, acest fapt despre fapte nu este relevant asupra distincţiei primare pe care tocmai am făcut-o. Singurele sinonime apropiate de concept suntjjdee^ji noţiune. E însă simplu de ilustrat ce au filosofii în minte atunci când vorbesc despre concepte. Este un fapt că America a fost descoperită de Columb. (Sau de Leif Ericsson dacă, de fapt, el a ajuns acolo primul!) în oricare dintre cazuri, faptul implică un concept: cel de descoperire. Faptele sunt ştiute; conceptele sunt înţelese. Nu putem înţelege acest fapt despre Columb (sau Ericsson) fără a înţelege conceptul de descoperire. (Cu cât acesta ne este mai bine lămurit, s-ar putea să fim înclinaţi să negăm ambele cazuri, sau cazul în care oricare alt străin ar fi „descoperit" America: la urma urmei, un număr uriaş de băştinaşi au cunoscut continentul cu mult înainte de a sosi aici primii europeni.) Dacă eşti vorbitor de engleză şi ai cuvântul discovery în vocabular, a înţelege conceptul de descoperire va însemna, practic, acelaşi lucru cu a înţelege cuvântul discovery. Totuşi, nu este necesară înţelegerea acestui cuvânt în particular. Un vorbitor de franceză stăpâneşte acelaşi concept de descoperire, cu o singură excepţie: el îl asociază cu cuvântul decouverte. Multe concepte nu necesită o examinare filosofică; de exemplu, de orice problemă pe care am avea-o cu cuvintele masă sau scaun se poate ocupa un dicţionar decent. Cu toate acestea, sunt multe cuvinte pe care le folosim şi se întâmplă să fie şi cele mai importante - şi care ne creează probleme şi după ce le-am căutat în dicţionar de exemplu,

cuvinte precum libertate, democraţie, dragoste ori moralitate. Desigur, acestea sunt cuvinte pe care majoritatea oamenilor sunt capabili să le folosească în cursul unei vieţi obişnuite. Pentru ca acest lucru să fie posibil, pare că utilizatorii sunt nevoiţi să deţină măcar o cunoaştere parţială a conceptelor pe care aceste cuvinte le exprimă. Să presupunem întrebarea: Ce vrem să spunem exact prin libertate? Cu alte cuvinte, în care anume circumstanţe este potrivit să spunem că cineva este liber? Am putea descoperi că nu putem răspunde satisfăcător, că nu putem da seama, în mod clar şi consistent, de conceptul de libertate. Este un semn că stăpânim numai parţial acest concept. Filosofia încearcă să înlocuiască stăpânirea parţială cu cea completă a conceptelor, folosind ca unealtă principală analiza conceptuală.

Natura filosofiei

Analiza conceptuală

Analiza conceptuală în termenii condiţiilor necesare şi suficiente Când vorbesc despre analiza conceptelor, filosofii utilizează o metaforă împrumutată din chimie. Aidoma compuşilor chimici, con ceptele mai complexe pot fi „sparte" în ideile mai simple care le com pun. Este exact ceea ce face analiza conceptuală. Desigur, nu putem analiza dintr-o dată toate conceptele noastre: cel mai bun lucru pe care-1 putem face este să folosim conceptele pe care le înţelegem mai bine pentru a ne ajuta la înţelegerea celor neclare. Vom ilustra mecanismul analizei conceptuale în termenii condiţiilor necesare şi suficiente - pentru început vom lua un concept neproblematic din punct de vedere filosofic. Să considerăm banalul concept de burlac. Analiza acestui concept ne va spune cu exactitate ce anume face pe cineva să fie burlac. Ea este făcută după ce stabilim circumstanţele exacte în care este adevărat despre cineva că este burlac. Modalitatea în care putem face acest lucru este următoarea: X este un burlac DACĂ ŞI NUMAI DACĂ (i) X este o fiinţă umană; (ii) X nu este căsătorit; (iii) X este de gen masculin; (iv) X este un adult; şi (v) X nu este un preot sau în alt mod ineligibil. Comentarii explicative: X este ceea ce se cheamă o variabilă - mai concret, o variabilă-nume şi orice nume o poate substitui. Avem astfel posibilitatea să vorbim despre oricare şi despre toţi burlacii. Dacă se întâmplă să ne gândim la Smith şi vrem să verificăm ipoteza că el este un burlac, ar trebui să substituim pe X cu Smith de la (i) la (v).

Capitolul 1 DACĂ ŞI NUMAI DACĂ înseamnă sau numai în cazul în care.

numai atunci când

Punctele (i), (ii), (iii), (iv) şi (v) sunt toate condiţiile necesare pentru a fi burlac. O condiţie necesară pentru ceva este o condiţie ce trebuie satisfăcută pentru a avea lucrul pentru care ea este condiţie necesară. (Despre condiţii se spune şi că sunt „întrunite" sau „îndeplinite".) Astfel, oxigenul este o condiţie necesară pentru foc, ceea ce înseamnă că acolo unde nu este oxigen, nu poate fi nici foc. în termenii exemplului nostru, tot ceea ce nu satisface condiţia (i), indiferent dacă satisface sau nu unele sau toate celelalte condiţii (subiectul ar putea fi, de exemplu, un mascul gorilă), este exclus automat din clasa burlacilor. Acelaşi lucru este valabil pentru fiecare dintre celelalte condiţii. Cele cinci condiţii nu sunt numai necesare luate individual: analiza cere ca ele să funcţioneze în comun, ca un pachet, să fie, dacă vreţi, suficiente. împreună, ele constituie o condiţie complexă suficientă pentru a fi burlac. Aceasta înseamnă că oricine ar satisface toate cele cinci condiţii intră automat în clasa burlacilor. Nu mai este nimic altceva de făcut: dacă analiza noţiunii de a fi burlac este corectă, nu există o altă condiţie care trebuie îndeplinită ori întrunită. Bineînţeles, cineva ar putea pune în discuţie necesitatea oricăreia dintre condiţii, ca şi suficienţa lor luate în grup. Dacă dvs. credeţi că preoţii intră sub incidenţa conceptului de burlac, de exemplu, veţi încerca să scăpaţi de condiţia (v). în mod similar, dacă nu consideraţi că sunt burlaci şi bărbaţii divorţaţi ori văduvii, aţi putea înlocui condiţia (ii) cu una mai „tare", cum ar fi „X nu a fost niciodată însurat". Ceea ce contează aici - şi aceasta nu este o întrebare filosofică - este cum se foloseşte cuvântul „burlac" în limba contemporană. Sunt mai multe lucruri pe care trebuie să le avem în minte o dată ce ne-am obişnuit să gândim în termeni de condiţii necesare şi suficiente. Mai întâi, o condiţie necesară nu trebuie să fie o condiţie suficientă. Oxigenul este o condiţie necesară pentru foc, dar nu şi una suficientă (de vreme ce şi alte lucruri sunt necesare focului). în al doilea rând, o condiţie suficientă nu este şi una necesară. Să ne imaginăm o clasă în care nota de trecere este calculată făcând media rezultatelor a trei teste diferite. A fi notat cu C la toate cele trei teste este o condiţie

Natura filosofiei suficientă pentru a obţine în final un C, dar a lua un D, un C şi un B înseamnă acelaşi lucru - ceea ci" înseamnă că este constituită o altă condiţie suficientă (dar nu şi necesară) pentru a obţine nota finală C.

Definiţia analizei conceptuale prin condiţii necesare şi suficiente Analiza conceptuală poate fi definită acum după cum urmează: a face analiza unei aserţiuni înseamnă a face explicite şi cât se poate de clare condiţiile necesare şi suficiente pentru adevărul aserţiunii analizate. Observaţi că vorbim mai degrabă de analiza unei aserţiuni decât de cea a unui concept; aceasta pentru că un concept se clarifică lămurind aserţiuni]e-cheie în care este implicat. De exemplu, în loc să înlocuim spaţiul liber în „Libertatea este ", analiza abordează înţelegerea conceptului încercând să se completeze „X este liber DACĂ ". De asemenea, filosofii vorbesc de condiţii necesare şi suficiente pentru aplicarea conceptului, deci putem întreba (de exemplu) ce condiţii trebuie întrunite pentru ca noţiunea de libertate să se aplice lui X. Dacă un anumit concept i se aplică lui X, despre X se poate spune şi că a căzut sub incidenţa conceptului respectiv. Fiecare analiză este împărţită în două părţi: analysandum, sau ce este de analizat, şi analysans, sau ce constituie analiza propriu-zisă. în exemplul nostru, analysandum-\A este „X este un burlac", iar analysans-u\ este dat de lista condiţiilor necesare şi împreună suficiente, de la (i) la (v).

Cerinţe pentru o analiză reuşită Orice analiză reuşită trebuie să îndeplinească trei cerinţe principale: (1) analysandum şi analysans trebuie să însemne acelaşi lucru; (2) analysandum şi analysans trebuie să aibă aceeaşi valoare de adevăr; (3) analysans trebuie să fie mai clar (sau mai puţin înşelător) decât analysandum. Dacă a treia condiţie nu este îndeplinită, analiza poate fi corectă într-o oarecare măsură, atâta doar că nu este „clarificatoare", „iluminatoare".

8

Capitolul 1

De vreme ce analizele sunt înfăţişate de obicei în formă schematică, cu variabilele de rigoare, ca în „X este burlac", a doua condiţie pentru reuşita lor se aplică numai când aceeaşi valoare (Jones, Smith, Brown etc.) înlocuieşte variabila în toate apariţiile sale. „X este burlac" nu este realmente o aserţiune, pentru că nu are valoare de adevăr. („Valoarea de adevăr" este un termen tehnic ce desemnează cele două valori, adevărat şi fals.) Pe când „Jones este burlac" - formulată înlocuind variabila X cu valoarea „Jones" - este o aserţiune şi posedă valoare de adevăr, altfel spus poate fi adevărată sau falsă. Condiţiile (1) şi (2) pentru o analiză reuşită nu sunt în întregime diferite, de vreme ce două aserţiuni ce au acelaşi înţeles (1) trebuie să aibă aceeaşi valoare de adevăr (2) - adică trebuie să fie amîndouă adevărate sau amândouă false. S-ar putea să nu ştiţi nimic despre sora mea, dar ştiţi că dacă aserţiunea „sora mea este zgârcită" este adevărată, aserţiunea „Celălalt copil al părinţilor mei este zgârcit" este, de asemenea, adevărată. La fel, ştiţi şi că dacă oricare dintre afirmaţii este falsă, ambele vor fi false. (Ceea ce este, bineînţeles, cât se poate de evident.)

Contraexemple Filosofia reprezintă o activitate critică ce nu se dezice, şi atunci când filosofii oferă analize, acestea - dacă sunt cât de cât promiţătoare fac obiectul celor mai riguroase cercetări. Acestea pot produce două rezultate importante: cineva s-ar putea gândi la un contraexemplu la necesitatea unora sau mai multor condiţii înşiruite în analysans; sau cineva s-ar putea gândi la un contraexemplu la suficienţa pachetului de condiţii ce alcătuieşte analysans-\x\. {Contraexemplul este un termen tehnic desemnând un exemplu ce demonstrează falsitatea unei afirmaţii.)

Contraexemple la necesitate O analiză pretinde că fiecare dintre condiţiile cuprinse în analysans este o condiţie necesară. Această pretenţie este înlăturată (ceea ce înseamnă că i se demonstrează falsitatea) furnizând un exemplu care nu satisface una sau mai multe dintre condiţiile necesare date în analysans, dar care, cu toate acestea, este un exemplu de netăgăduit al analysandum-ulm. De vreme ce analiza conceptului de „burlac" este corectă, nu există contraexemple la necesitatea fiecăreia dintre cele cinci condiţii.

Natura filosofiei (Amintiţi-vă că acest concept nu este realmente problematic, dar a fost folosit numai pentru a ilustra abc-ul analizei conceptuale.)

Contraexemple la suficienţă O analiză pretinde că pachetul de condiţii ce alcătuiesc analysans-ul este o condiţie suficientă. Pretenţia este înlăturată aducând un exemplu ce satisface toate condiţiile date în analysans, dar care, cu toate acestea, nu este un caz al analysandum-ului. Exemplul nostru de analiză poate fi folosit pentru a ilustra ideea contraexemplului la suficienţa unui anumit set de condiţii. în discuţiile din timpul cursurilor cu privire la ce presupune ideea de „burlac", studenţii se opresc după ce înşiruiesc primele patru condiţii. Ei pretind că acestea sunt suficiente: că oricine le satisface este automat un burlac. în cele din urmă, aproape de fiecare dată, cineva se gândeşte la un preot catolic - contraexemplul perfect la suficienţa primelor patru condiţii. Preoţii catolici îndeplinesc primele patru condiţii, dar nu este corect să-i clasificăm ca burlaci. (Repet, acesta este numai un exemplu: dacă vorbitorii acestei limbi includ în clasa burlacilor şi preoţii catolici - ceea ce este posibil, dar îndoielnic - atunci trebuie găsit alt exemplu elocvent în această chestiune.)

Analiza în termeni de criterii La un moment dat s-a crezut că toate conceptele ce pot fi cât de cât analizate trebuie să fie analizabile în termeni de condiţii necesare şi suficiente. însă acesta nu mai este de mult punctul de vedere standard. Deşi analiza via condiţii necesare şi suficiente inspiră ordine şi claritate, există concepte de interes filosofic care, pur şi simplu, nu cedează acestui tip de analiză. Multe dintre acestea pot fi elucidate cu succes folosind criteriile.

Definiţia criteriului Putem defini un criteriu (plural = criterii) ca fiind orice factor relevant al semnificaţiei conceptului fără a fi însă o condiţie necesară sau suficientă. Să presupunem, de exemplu, că urmărim să clarificăm conceptul de „viaţă fericită". (Acesta nu este un exemplu artificial: filosofii, de la Socrate până în zilele noastre, au fost interesaţi de acest con-

10 Capitolul 1 cept, iar oamenii care nu sunt filosofi de profesie au urmărit, de aseme nea, să lămurească ce fel de viaţă ar putea fi considerată cu adevărat fericită.) De exemplu, are vreo legătură faptul de a avea copii drăguţi cu cel de a avea o viaţă fericită? Cu siguranţă, simţim că există o oare care legătură, însă ne dăm seama că a avea copii drăguţi nu este o condiţie necesară şi nici una suficientă pentru a fi fericiţi. Conexiunea în cauză este considerată criterială. în analiza noastră a conceptului de viaţă fericită ne înfăţişăm mai degrabă cu un număr de criteria decât cu un set de condiţii necesare şi suficiente. Fiecare criteriu pentru X, spunând-o abstract, ne dă o raţiune puternică pentru a crede că X se verifică (se obţine). Această raţiune serioasă trebuie, în orice caz, determinată de o expresie precum „alte lucruri de aceeaşi natură". O persoană care are copii buni, dar a cărei viaţă a fost un chin datorat necazurilor şi bolilor nu este o candidată prea potrivită pentru a fi un caz al conceptului de analizat.

Legătura criterială Precum condiţiile necesare şi suficiente, legăturile criteriale sunt stabilite prin gândirea analitică asupra conceptelor şi nu prin cercetare factuală sau date de observaţie. Să presupunem, de exemplu, că s-a stabilit că oamenii având un anumit nivel de glicemie sunt, în 99% din cazuri, fericiţi. Totuşi, acest lucru nu face din respectiva valoare a glicemici un criteriu relativ pentru a duce o viaţă fericită. Nu este o parte a ceea ce înţelegem sau vrem să spunem prin o viaţă fericită. Nu intră în con ceptul de fericire. Conexiunile criteriale sunt cel mai bine înţelese ca făcând parte dintr-o clasificare generală a conexiunilor. Legăturile din tre obiecte şi proprietăţile lor, indiferent dacă sunt observabile sau doar gândite, pot şi clasificate astfel: CONEXIUNI CONCEPTUALE, care sunt - studiate de filosofie; - elucidate prin analiză; - construite în interiorul limbajului nostru.

Natura filosofiei

11

Conexiunile conceptuale sunt de asemenea conexiuni m