Vulturul Marilor - Rafael Sabatini

RAFAEL SABATINI

Vulturul mărilor

www.virtual-project.eu

OMEGAPRES Bucureşti 1991

NOTA Lordul Henry Goade care cunoaşte personal – după cum vom vedea – pe sir Oliver, ne spune cu asprime că nu prea fusese favorizat de soartă. Dar Excelenţa Sa e dedată la judecări aspre şi observaţiile sale nu sunt totdeauna exacte. El spune, de pildă, despre Anne de Cleves, că era „cea mai urâtă femeie pe care am văzut-o vreodată”. Atât de mult, cât se poate vedea din propriile sale lucrări voluminoase, pare foarte îndoielnic dacă măcar a văzut-o vreodată pe Anne de Cleves, şi-l bănuim aici de a nu fi fost decât sclavul unui ecou al părerii comune, care atribuia căderea lui Cromwell urâţeniei acestei mirese, pe care el o procurase stăpânului său, Barbă Albastră, Acestei păreri comune, îi prefer documentul din biblioteca de la Holmein, care ne îngăduie să ne formulăm propriile noastre opinii şi ne arată o femeie, care e desigur foarte departe de portretul răutăcios al Excelenţei Sale. De asemenea, îmi place să cred că lordul Henry a fost greşit în părerea sa asupra lui sir Oliver şi sunt încurajat în această credinţă de portretul pe care el însuşi i-l face. „El era”, spune dânsul, „un om înalt, puternic, bine făcut, exceptând doar că braţele sale erau prea lungi, iar mâinile şi picioarele le avea de o mărime neobişnuită. Faţa îi era acoperită de o barbă neagră. Nasul şi fruntea le avea mari, iar ochii săi, înfundaţi adânc sub sprâncenele stufoase, erau de o culoare ştearsă, cruzi şi siniştri. El avea – şi asta am remarcat întotdeauna a fi un semn de mare virilitate la un bărbat – o voce aspră şi adâncă, fără îndoială întrebuinţată mai des la jurăminte false şi prostii, decât la adoraţiunea Creatorului”. Astfel, lordul Henry îşi arată dezaprobarea ce o avea faţă de acest om. Adevărul e – după cum dovedesc numeroasele lui scrieri – că Excelenţa Sa era puţin mizantrop. Mizantropia sa îl ducea – ca şi pe alţii de altfel – la o judecată greşită. El ridica pana nu numai pentru a scrie o cronică a timpurilor sale, ci ca până la sfârşit să adauge şi amărăciunea ce o avea, deoarece căzuse în dizgraţie. Ca o consecinţă, el avea puţin bine de spus despre oricine şi rareori făcea menţionări asupra unora din contemporanii săi, pentru a utiliza sursele unei vorbe de ocară. La urma urmei, e cu putinţă să-i găsim scuze. El era odată un om de gândire şi acţiune, o îmbinare pe cât de rară, pe atât de obişnuit deplorabilă. Omul de acţiune din el ar fi putut merge mai departe, dacă n-ar fi fost ruinat

de omul de gândire. Fiind un marinar deosebit, ar fi putut deveni marele lord amiral al Angliei, dacă n-ar fi avut o înclinare pentru intrigă. Din fericire pentru el – căci altfel cu greu şi-ar fi putut menţine capul acolo unde natura i-l pusese – intră sub un noian de bănuieli. Cariera sa suferi o lovitură; dar era necesar să i se acorde unele compensaţii, deoarece bănuielile nu putuseră fi dovedite. În consecinţă, fu destituit din postul său şi numit, din graţia reginei, locotenentul ei pentru Cornwall, o poziţie în care se socotise că nu poate face rău. Acolo, acrit de înfrângerea ambiţiilor sale şi ducând o viaţă de pustnic, el caută consolarea în pana sa. El scrie mica şi superficiala „Istorie a lordului Henry Goade”, care e o minune de excentricităţi, inexactităţi şi abateri. În 18 volume enorme, umplute cu caracterele sale gotice, el dă versiunea lui asupra dizgrației sale. Cronicile sale neglijează complet istoria Angliei, fapt care explică de ce au rămas nepublicate. Dar pentru studentul care încearcă să urmărească istoria acelui extraordinar om, sir Oliver Tressilian, ele sunt nepreţuite. Şi, deoarece am făcut din această istorie subiectul lucrării mele, mă simt foarte îndatorat acelor cronici. Fără ele, ar fi fost într-adevăr imposibil să reconstitui viaţa acelui gentleman care a devenit un renegat şi un corsar berber şi ar fi putut deveni paşă al Algerului, dacă nu ar fi intervenit anumite întâmplări, pe care le veţi citi. R. S.

Partea întâi

VULTURUL MĂRILOR

CAPITOLUL I ŞARLATANUL Sir Oliver Tressilian stătea comod în eleganta sufragerie a locuinţei sale Penarrow, căruia un inginer italian, Bagnolo, venit în Anglia cu o jumătate de secol în urmă, ca asistent al celebrului Torigianni, îi dăduse, reconstituind-o, o curată graţie arhitectonică italiană, neîntâlnită până atunci în acel colţ din Cornwale. Bagnolo, care împreuna talentul său artistic cu un temperament vulcanic, avusese nenorocul să ucidă un om, într-o încăierare, într-o tavernă din Southwark. Fugi din oraş, temându-se de urmările faptei sale. În ce împrejurări făcu cunoştinţă cu tatăl actualului sir Oliver, nu ştiu. Dar lucru sigur e că această întâlnire a fost prielnică pentru amândoi. Ralph Tressilian – care se pare să se fi simţit în largul lui, atunci când era în tovărăşia nelegiuiţilor – oferi adăpost fugarului, iar Bagnolo îl răsplăti oferindu-se să reconstruiască vechiul şi ruinatul conac al bătrânului. Luând lucrarea asupra-şi porni la înfăptuirea cu tot entuziasmul adevăratului artist, realizând, pentru protectorul său, o reşedinţă cum nu se mai văzuse până atunci prin partea locului. Sub supravegherea acestui inginer, se ridica o locuinţă splendidă, cu două etaje, din cărămizi roşcate, puternic luminată de razele soarelui, care pătrundeau prin ferestrele uriaşe ce ocupau aproape întreaga faţadă. Intrarea principală era într-o aripă ieşită în afară, iar deasupra ei se ridica un balcon masiv, sprijinit pe o boltă, de o graţie minunată. Atât balconul, cât şi bolta, erau înfăşurate într-o mantie de frunziş verde. Din ţiglele roşii ca focul ale acoperişului, se ridicau majestuoase nişte coşuri masive de cărămizi. Dar adevărata glorie a Penarrowului – aceea a noului Penarrow conceput de Bagnolo – era grădina. La munca lui Bagnolo, timpul şi natura şi-o adăugaseră pe a lor. Bagnolo construise fântâna şi faunul, care, din mijlocul ei, domina grădina. Tot el construise statuile care străluceau în bătaia soarelui, ca nişte bijuterii din verdele grădinii. Dar timpul şi natura desăvârşiseră restul, care făcea din grădina Penarrowului una din cele mai frumoase din ţinut. Sir Oliver stătea confortabil în sufragerie, gândindu-se la toate acestea, într-o zi de septembrie, şi dându-şi seama că viaţa merită să fie trăită. Şi, într-adevăr, sir Oliver avea mai multe cauze care îi îngăduiau să arate un optimism foarte mare. Prima din acestea – deşi departe de a fi bănuială – era buna digestie pe care o avusese în ziua aceea; a doua, era faptul că, pentru

contribuţia sa în luptele ce Anglia le dusese contra invincibilei Armada, reuşise să primească în anul al 25-lea al vieţii sale, titlul de cavaler din mâna reginei; a treia şi ultima cauză – pe care am lăsat-o special la sfârşit – era faptul că dragostea lui pentru mistress Rosamund Godolphin era favorizată de zeul amorului. Aşa că sir Oliver stătea vesel în scaunul său înalt, cu picioarele întinse şi cu un zâmbet pe buzele umbrite de o mică mustăcioară. (Portretul Lordului Henry despre sir Oliver fusese făcut la o perioadă mai înaintată). Era amiază şi gentleman-ul nostru tocmai luase masa, după cum mărturiseau farfuriile şi sticla goală din faţa lui. Pufăia gânditor dintr-o pipă lungă – căci se deprinsese cu acest obicei nou importat – şi visa la iubita sa, mulţumind cu recunoştinţă sorții că îl făcuse destul de capabil, pentru a obţine dragostea Rosamundei. Natura îl făcuse pe sir Oliver un om puternic („tare cât 20 de draci”, aceasta era expresia lordului Henry) şi de asemenea foarte învăţat. Strămoşii îl ştiuseră pe acest băiat, ca fiind un copil nevinovat şi visător, dar se înşelaseră. În timp ce ochii săi zâmbitori priveau terasa însorită prin fereastră, o umbră acoperi lumina soarelui pentru o clipă şi dânsul se gândi că aceeaşi umbră care întunecase pentru o clipă fereastra, întuneca puţin şi viaţa sa. Căci umbra, purtând o pălărie mare spaniolă, împodobită cu pene şi jucându-se cu un baston lung de abanos, trecu prin faţa ferestrei. Zâmbetul de pe buzele lui sir Oliver se stinse. Faţa i se întunecă, sprâncenele negre i se încruntară, până ce se întâlniră aproape, apoi încetişor zâmbetul îi reapăru pe faţă, dar nu mai era acelaşi zâmbet blând dinainte. Se transformase într-un zâmbet hotărât, care-i contracta buzele şi dădea ochilor lui o privire batjocoritoare. Intră Nicholas, servitorul său, pentru a-l anunţa pe master Peter Godolphin şi în spatele servitorului apăru însuşi Peter Godolphin, sprijinindu-se pe bastonul său şi scoţându-şi marea sa pălărie. Era un gentleman înalt şi slab, cu o faţă de tot rasă şi se poate spune chiar frumoasă, pe care era însă întipărită veşnic o expresie mândră. Era cu doi, sau trei ani mai tânăr ca sir Oliver. Îşi purta părul mai lung decât se cerea pe atunci, totuşi nu destul, pentru a putea fi numit extravagant. Sir Oliver se sculă, înclinându-se în semn de salut. O pufăire din pipă a făcut pe vizitator să strănute şi să tuşească. — Văd, remarcă acesta, înecându-se, că ai căpătat acest obicei păcătos! — Am avut şi altele şi mai păcătoase, replică sir Oliver ironic.

— Nu mă îndoiesc, spuse master Godolphin. — Cu toate acestea, urmă sir Oliver sper că vei fi îngăduitor cu metehnele mele. Nick, un scaun pentru master Godolphin şi încă o cupă! Îţi urez bun sosit la Penarrow. Un zâmbet batjocoritor trecu pe faţa tânărului vizitator. — Îmi faci un compliment, sir, pe care mă tem că nu voi avea prilejul să ţi-l înapoiez. — Vei avea poate prilejul, răspunse sir Oliver, cu un umor fin. — Când şi cum? — Când îmi vei oferi ospitalitatea casei dumitale, explică sir Oliver. — Tocmai despre această chestiune am venit să-ţi vorbesc. — Ia loc, te rog, îl invită sir Oliver, arătând scaunul adus de Nicholas. Cu acelaşi gest făcu semn servitorului să se îndepărteze. Master Godolphin nu luă în seamă invitaţia. — Ai fost, spuse el, la Godolphin Court, ieri, am aflat, se opri şi, deoarece sir Oliver tăcea, continuă cu răceală. Am venit spre a te informa sir că onoarea vizitelor dumitale e una pe care am dori să n-o mai avem. În efortul făcut, pentru a-şi menţine stăpânirea de sine în faţa jignirii atât de făţiş primită, sir Oliver păli. — Vei înţelege, Peter, spuse el liniştit, că ai spus prea multe, afară doar dacă nu mai ai ceva de adăugat. Se opri o clipă, măsurându-şi vizitatorul cu privirea. Nu ştiu dacă Rosamund ţi-a spus că ieri mi-a făcut onoarea de a consimţi să devină soţia mea. — E un copil care nu ştie ce face, îl întrerupse celălalt. — Cunoşti oare vreun motiv care ar putea-o face să-şi schimbe hotărârea? întrebă sir Oliver cu un aer provocator. Master Godolphin se aşeză, puse picior peste picior şi îşi aşeză pălăria pe genunchi. — Cunosc o duzină, răspunse el, dar nu văd încă nevoia de a le arăta. Va fi de ajuns să-ţi reamintesc că Rosamund are doar 17 ani şi e deci sub tutela mea şi a lui sir John Killigrew. Nici eu şi nici sir John nu putem aproba această căsătorie. — Mă lipsesc, întrerupse sir Oliver. Cine vă cere aprobarea? Cu ajutorul lui Dumnezeu, sora dumitale va fi curând o femeie stăpână pe ea însăşi. Nu sunt grăbit să mă văd căsătorit şi de felul meu – poate ai observat – sunt un om foarte răbdător. Pot aştepta, şi pufăi din pipă. — Aşteptarea nu-ţi va aduce niciun folos, sir Oliver. Va fi mai bine să înţelegi că eu şi sir John suntem hotărâţi.

— Sunteţi? Pentru Dumnezeu. Trimite-l pe sir John la mine, să-mi spună câteva din hotărârile sale şi eu îi voi spune câteva din ale mele. Spune-i din partea mea, master Godolphin, că dacă se va osteni să vină până la Penarrow, îi voi face ceea ce trebuia să-i facă de mult călăul. Îi voi tăia urechile, cu mâna aceasta! — Între timp, spuse master Godolphin, rece, nu-ţi vei încerca vitejiile dumitale tâlhăreşti şi cu mine? — Cu dumneata? mormăi sir Oliver şi privi la dânsul cu veselie. — Nu sunt măcelar de miei, tinere. Afară de asta eşti fratele surorii tale. Se întinse peste masă, schimbând tonul. Hai Peter! Ce e la baza acestui refuz? Nu putem îndepărta barierele ce ne despart? Asta nu-l priveşte pe sir John. Acesta nu merită să vorbim de el. Dar cu dumneata e ceva deosebit. Eşti fratele ei. Nu putem fi ca nişte prieteni sinceri? — Prieteni? rânji celălalt. Părinţii noştri ne-au dovedit-o asta limpede. — Are importanţă ceea ce au făcut părinţii noştri? Ruşine lor, că, deşi vecini, n-au putut fi şi prieteni. Să urmăm oare un exemplu atât de trist. — Nu vei spune doar că vina era a tatălui meu, strigă celălalt cu mânie. — Nu spun nimic, tinere. Îi învinovăţesc pe amândoi. — Îndrăzneşti, strigă master Peter, să defăimezi un mort? — Dacă aş face-o, îi defăimez pe amândoi. Dar nu o fac. Nu fac mai mult decât să condamn o vină, pe care amândoi au avut-o. — Atunci, sir, restrânge-ţi învinuirile asupra propriului dumitale tată, cu care niciun om de onoare n-ar fi trebuit să trăiască în pace. — Linişteşte-te, linişteşte-te, bunul meu domn! — Nu poate fi vorba de linişte. Ralph Tressilian a fost ruşinea şi scandalul ţinutului. Toate satele dimprejur cunosc originea desfrânată a Tressilianilor. Ochii lui sir Oliver se îngustară şi zâmbi. — Mă întreb care o fi fost originea dumitale, se miră el. Master Godolphin sări în sus, răsturnând scaunul pe care şedea. — Sir, fulgeră el, insulţi memoria mamei mele! Sir Oliver râse. — Am fost cam prea liber la gură, poate, dar asta e o consecinţă a amabilităţilor spuse la adresa tatălui meu. Master Godolphin îl privi cu mânie, apoi, împins de furie, ridică bastonul şi-l lovi pe sir Oliver peste umăr, apoi se îndreptă spre uşă. La jumătatea drumului se opri însă. — Îţi voi aştepta martorii, spuse el. Sir Oliver râse din nou.

— Nu cred că mă voi osteni să ţi-i trimit, răspunse el. Master Godolphin, uimit, se întoarse. — Cum? Refuzi o provocare? Sir Oliver ridică din umeri. — Nimeni n-a văzut-o, spuse el. — Dar voi spune că te-am lovit. — Te voi face mincinos, căci nimeni nu te va crede. Apoi îşi schimbă din nou tonul. Hai, Peter, o facem prea lată. Cât despre provocare, mărturisesc că am meritat-o. Cuiva îi e mai sfântă mama decât tatăl. Deci suntem de acord în această chestiune. De ce nu putem fi de acord şi pe chestiunea care a separat pe taţii noştri? — E mai mult decât atâta între noi, spuse master Godolphin. Nu-mi voi mărita sora cu un pirat. — Un pirat? Sfinte Doamne! Bine că nu te-a auzit cineva, căci de când regina mi-a acordat graţia ei, pentru isprăvile mele pe mare, vorbele dumitale ar putea fi considerate ca trădare. Cred că ceea ce dânsa aprobă, poţi aproba şi dumneata şi chiar mentorul dumitale, sir John. Ascultaţi de el, căci el e cel care te-a trimis aici. — Nu ascult de nimeni, răspunse celălalt cu necaz, respingând învinuirea, mai ales deoarece cuprindea mult adevăr. — E o nebunie să mă numeşti pirat. Hawkins, cu care am călătorit, a primit de asemenea onoruri, şi cine ne numeşte piraţi insultă pe regina însăşi. Afară de asta, tu care vezi deci că e o vină inexistentă, ce alta mai ai împotriva mea? Sper că sunt tot atât de bun, ca şi oricare altul din Cornwall. Rosamund m-a cinstit cu dragostea ei şi sunt destul de bogat. — Bogat cu fructul prădăciunilor pe mare, bogat cu comorile vaselor scufundate şi a preţurilor pe sclavii capturaţi în Franţa şi vânduţi, la plantaţii, bogat ca vampirul, cu sângele oamenilor morţi. — Sir John a spus asta? întrebă sir Oliver cu o voce aspră. — Eu o spun! — Te-am auzit, dar te întreb unde ai învăţat această lecţie. Sir John e perceptorul dumitale? Este, este. Nu e nevoie să-mi spui. Mă voi socoti cu el. Între timp, lasă-mă să-ţi dezvălui adevărata origine a urii lui sir John. Vei vedea ce cinstit gentleman e sir John, care era prietenul tatălui dumitale şi perceptorul dumitale. — Nu voi asculta ceea ce vei spune despre el. — Totuşi trebuie, pentru că m-ai făcut să ascult cele spuse de el despre mine. Sir John doreşte să obţină o licenţă, spre a construi la gurile Fallului. El

speră să vadă răsărind un oraş la umbra castelului său, de la Arwenack. El se arată interesat în prosperarea ţării, dar uită să arate că locul e al lui şi că deci prosperitatea va fi doar a lui şi a familiei sale. Printr-o întâmplare norocoasă, ne-am întâlnit la Londra, în timp ce el era acolo pentru această afacere. Se întâmplă însă ca şi eu să am interese în Truro şi Penryn; dar – contrar lui sir John – nu mi-e teamă să arăt că interesele mele sunt sincere. Dacă ceea ce doreşte el se realizează, aceste două sate vor avea de suferit şi asta mă necăjeşte tot atât de mult, cât şi pe sir John faptul contrar. I-am spus lucrul acesta, căci nu sunt ruşinos, şi i-am spus şi reginei, sub forma unei petiţii. El ridică din umeri. Momentul era în favoarea mea. Eram unul din marinarii care ajutaseră la înfrângerea invincibilei Armada a regelui Filip. Am avut deci întâietatea în faţa reginei şi sir John n-a obţinut nimic. Te miră deci de ce mă urăşte? Ştiind ce fel de om e, te miră că mă numeşte pirat, sau chiar mai rău? E deajuns lucrul acesta, ca să nu poată aproba faptele mele pe mare, odată ce acestea l-au făcut să-şi piardă câştigul. Şi-a ales bârfeala ca armă de luptă, dar arma aceasta e şi a mea, şi îi voi arăta chiar azi lucrul acesta. Dacă nu mă crezi, vino cu mine, spre a fi de faţă la convorbirea pe care sper să o am cu acest calic. — Uiţi, spune master Godolphin, că şi eu am de asemenea interese apropiate de ale lui sir John şi că deci ai lovit şi în interesele mele? — Aha! exclamă sir Oliver. În sfârşit, soarele adevărului apare din dosul norilor de indignare la adresa sângelui meu şi a isprăvilor mele de pirat! Şi dumneata nu eşti decât un speculant. Acum văd ce prost am fost, să te cred sincer şi să stau de vorbă cu dumneata, ca un om cinstit. Vocea i se umflă şi buzele i se strânseră, într-o strâmbătură de dispreţ, care făcu pe celălalt să se cutremure. Jur că n-aş fi răsuflat acelaşi aer cu dumneata, urmă sir Oliver, dacă aş fi ştiut ce fel de om eşti. — Aceste cuvinte… începu master Godolphin, înălţându-se mândru. — Sunt ceva mai puţin aspre, decât ai merita, îl întrerupse celălalt. Nick! — Vei da socoteală pentru ele, şuieră vizitatorul. — Voi da socoteală acum, fu răspunsul. A veni aici şi a insulta memoria tatălui meu mort, a mă acuza de piraterie şi felul meu de viaţă, a face din acestea cauza care împiedică căsătoria mea cu sora dumitale, în timp ce adevărata cauză este a urii pe care o nutreşti faţă de mine, pentru că te-am împiedicat de a specula câţiva bieţi săteni, e o insultă, pe care nu o pot califica. Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă! Nick intră în acel moment.

— Vei mai auzi de mine, sir Oliver, spuse celălalt, alb de mânie. Îmi vei plăti aceste cuvinte. — Nu lupt cu… şarlatanii! spuse hotărât sir Oliver. — Îndrăzneşti să mă numeşti astfel? — Într-adevăr, mărturisesc că discreditez şarlatanii, numindu-te astfel. Nick, uşa pentru master Godolphin!

CAPITOLUL II ROSAMUND După plecarea vizitatorului, sir Oliver se linişti. Apoi, fiind în stare se să gândească la poziţia sa, se necăji, amintindu-şi mânia care-l făcuse să-şi ridice alte noi piedici la cele destul de mari, de până acum, care erau între el şi Rosamund. Mânia sa se îndreptă acum asupra lui sir John Killigrew. Va aranja cu dânsul imediat. Pe Dumnezeu, că va aranja odată pentru totdeauna. Ceru lui Nick să-i aducă cizmele. — Unde e master Lionel? întrebă el, când cizmele fură aduse. — Vine încoace, sir Oliver. — Spune-i să se grăbească. Gata, ca răspuns la această cerere, intră fratele vitreg al lui sir Oliver, un tânăr subţirel, care semăna cu mama lui, cea de a doua soţie a lui Ralph Tressilian. Semăna cu sir Oliver şi la trup şi la suflet. Avea o înfăţişare feminină, faţa îi era frumoasă şi delicată, părul blond, iar ochii de un albastru adânc. Avea o graţie încântătoare – era abia de 21 de ani– îmbrăcat cu toată grija unui tânăr de la curte. — Acest căţel de Godolphin a venit să te viziteze? întrebă el, în timp ce intra. — Da, murmură sir Oliver. A venit să-mi spună unele lucruri şi să asculte altele, ca răspuns. — Ha! Am trecut pe lângă el, la intrare, şi a făcut pe surdul la salutul meu. Insuportabil specimen! — Judeci bine oamenii, Lal. Sir Oliver se ridică, după ce-şi trase cizmele. Plec la Arwenack, să schimb câteva complimente cu sir John. Buzele sale strânse şi aerul său hotărât îi subliniau vorbele atât de bine, încât Lionel îl prinse de braţ. — N-ai de gând… n-ai de gând…? — Ba da, şi cu afecţiune, vrând să potolească grija tânărului, îl bătu pe umeri. Sir John, explică el, vorbeşte prea mult. Această vină cere o pedeapsă. Mă duc să-l învăţ virtutea tăcerii. — Vor fi neplăceri, Oliver. — Da, pentru el. Dacă cineva spune despre mine că sunt un pirat, un vânător de sclavi, un ucigaş şi cerul mai ştie ce, trebuie să fii pregătit pentru urmări. Dar ai întârziat Lal. Unde ai fost?

— Am călărit până la Malpas. — La Malpas? Ochii lui sir Oliver se îngustară. Am auzit din şoapte cam ce te atrage la Malpas spuse el. Fii prudent, băiete. Mergi prea des la Malpas. — Ce vrei să spui? întrebă rece Lionel. — Vreau să spun că eşti fiul tatălui tău. Aminteşte-ţi asta şi străduieşte-te să nu urmezi căile care l-au dus pe el la pieire. Aceste înclinări ale lui mi-au fost amintite chiar acum, de către bunul master Godolphin. Nu te mai duce la Malpas, iar braţul care-l ţinea pe umărul fratelui său mai tânăr şi căldura îmbrăţişării sale făcu ca prevederea sa să fie deşartă. După plecarea sa, Lionel se aşeză spre a lua masa. Mâncă puţin şi, contrar obiceiului său, nu se adresă deloc bătrânului servitor. Era foarte gânditor. În gând, îşi urmă fratele în vizita lui la Arwenack. Killigrew nu era o babă, ci un soldat destul de puternic. Dacă i se întâmpla ceva lui Oliver… Tremură la gândul acesta. Se gândi la urmările ce le-ar avea asupra lui. Soarta sa va fi complet schimbată, se gândi el. Cu un fel de oroare, căută să îndepărteze acest gând din mintea sa. Dar acesta nu se lăsă aşa de uşor înlăturat. Tot ceea ce avea datora fratelui său. Tatăl lor murise, cum mor cei mai mulţi oameni de obicei, lăsând îndărătul lui ipoteci şi datorii. Penarrow era ipotecat şi banii luaţi pe el, băuţi, pierduţi la joc sau în vreuna din aventurile amoroase ale lui Ralph Tressilian. Apoi, Oliver vânduse o mică proprietate, în apropiere de Helston, moştenită de la mama sa. Cu banii luaţi, cumpără un vas şi navigase cu Hawkins, într-una din acele aventuri, pe care Killigrew le numise acte de piraterie. El se întorsese cu destule parale, pentru a răscumpăra patrimoniul Tressilianilor. Navigase pe urmă din nou şi se întorsese şi mai bogat. Şi în tot acest timp, Lionel stătuse liniştit şi confortabil acasă. Iubea confortul. Era nepăsător de felul lui şi avea acele gusturi extravagante, care se asociază întotdeauna cu nepăsarea. Nu fusese născut să înfrunte viaţa şi nimeni nu încercase să-i schimbe caracterul. Uneori se întreba ce-i rezervă oare viitorul, în cazul când Oliver s-ar însura. Se temea că nu va mai putea duce o viaţă atât de uşoară, ca şi până acum. Dar nu prea lua în serios această teamă. Nu era în firea lui să se gândească prea mult asupra viitorului. Se gândea că Oliver îl iubeşte şi nu-l va lăsa să aibă griji. Şi avea aproape dreptate. Oliver îi era mai curând părinte, decât frate. Când tatăl lor fusese rănit de moarte, de un soţ înşelat, Oliver luase asupra sa grija fratelui său mai mic. Pe atunci Oliver era de 17 ani şi Lionel de 12. Dar Oliver părea mai bătrân. Era unul din acei oameni care schimbă lumea după nevoile sale şi nu se lasă învins de greutăţi. Toate aceste gânduri se învârteau în capul lui Lionel

în timp ce stătea acolo, şi din nou îi reveni acel gând odios că, dacă fratele său ar fi ucis la Arwenack, el va avea poate un mare profit; că toate aceste lucruri de care se bucura vor fi numai ale lui. Indignat apoi de acea pornire egoistă care se ridica în el, se gândi la dragostea cu care îl înconjurase Oliver în toţi aceşti ani şi se ruşină că îi putuseră veni astfel de gânduri, măcar în minte. Atât de emoţionat era de lupta ce se dădea în el, între conştiinţa sa şi egoism, încât sări în picioare, strigând: — Piei, satano! Bătrânul Nicholas privi la dânsul mirat şi văzu că faţa tânărului era albă ca şi ceara. — Master Lionel! Master Lionel! strigă el, în vreme ce ochii cercetau faţa celuilalt. Ce s-a întâmplat? Lionel îşi reveni. — Sir Oliver a plecat la Arwenack, pentru a pedepsi pe cineva, spuse el. — Şi ce-i cu asta, conaşule? — A plecat să pedepsească pe sir John, pentru că l-a bârfit. Faţa aspră a lui Nicholas se lumină. — Aşa? Era şi timpul. Sir John are o limbă prea lungă. Lionel rămase uimit de mărturisirea şi încrederea servitorului în victoria stăpânului său. — Nu… nu te temi, Nicholas…? Nu adăugă de ce avea să se teamă. Dar servitorul înţelese şi faţa i se lumină şi mai mult. — Teamă? Haida de? Să mă tem pentru sir Oliver? Sir Oliver îşi va mânca cina cu mai multă poftă, astă seară. Asta va fi singura urmare a luptei. Vorbele servitorului fură adeverite de întâmplări, deşi, printr-o uşoară greşeală de judecată, sir Oliver nu făcut tot ceea ce îşi propusese. La mânie era – după cum insistă cronicarul şi după cum veţi vedea cu propriii dumneavoastră ochi, înainte ca această poveste să fie terminată – nemilos ca un tigru. Călărea spre Arwenack, hotărât să ucidă pe calomniator. Altceva nu l-ar fi putut mulţumi. Sosind la acel frumos castel al lui Killigrew, care domina intrarea, în estuarul Fallului şi dintre ale cărui creneluri ţinutul putea fi văzut până la o depărtare de 15 mile împrejur, întâlni pe Peter Godolphin. Prezenţa lui Peter făcu pe sir Oliver să-şi întărească învinuirea în contra lui sir John. El dorea, învinuindu-l pe sir John, să arate cât mai curând adevărul fratelui Rosamundei. Sir John, însă, era gata de ceartă. Pornirea sa împotriva piratului de la Penarrow – cum îl poreclise pe sir Oliver – îl făcuse aproape tot atât de mânios, ca şi pe vizitatorul lui. Găsiră în parc un colţ

potrivit pentru treburile lor şi aici sir John – un gentleman înalt şi subţire, cam de vreo 30 de ani – provocă pe sir Oliver, cu spada şi pumnalul, după cum înainte îl provocase cu limba. Dar impetuozitatea sa nu-i folosi la nimic. Sir Oliver venise aici cu o anumită intenţie şi nu obişnuia să nu îndeplinească un lucru pe care şi l-a propus. În trei minute totul era terminat şi sir Oliver îşi curăţa cu îngrijire lama spadei, în timp ce sir John zăcea tuşind, susţinut de Peter Godolphin şi un servitor, care asistase ca martor. Sir Oliver îşi strânse armele şi veni lângă învins. — Cred că l-am amuţit pentru câtăva vreme, spuse el, şi mărturisesc că mă aşteptam să fac mai mult. Sper, cu toate acestea, că lecţia îl va învăţa minte şi nu va mai minţi. — Îţi baţi joc de un om învins? protestă, indignat, master Godolphin. — Ferească Dumnezeu! spuse sir Oliver liniştit. În inima mea nu e o batjocură. Nu e, poţi să mă crezi, decât regretul că nu am făcut treaba mai bine. Bună ziua, master Peter! De la Arwenack, călări prin Penryn înspre casă. Dar nu merse direct într-acolo. Se opri la locuinţa Godolphinilor, aşezată lângă Trefusis Point. Trecu prin poarta cea veche şi intră în curte. Păşind pe lespezile cu care era pavată, se anunţă Rosamundei. O găsi în budoarul ei, o cameră mică, luminoasă, cu ferestrele care dădeau pe coastele împădurite dinapoia casei. Dânsa stătea cu o carte în mână, la fereastră, când el intră, precedat şi anunţat de Sally Pentreath, care fusese doica fetei. Ea se ridică cu o exclamaţie de bucurie şi privi la dânsul, cu ochii strălucitori şi obrajii aprinşi. Ce nevoie e s-a descriu? Ca şi fratele ei, era tot atât de frumoasă, ba chiar îl întrecea. — Nu te aşteptam atât de devreme… începu ea, când observă că faţa lui era foarte serioasă. Ce… ce s-a întâmplat? — Nimic care să te poată nelinişti, iubito. Cel mult ceva care te-ar putea supăra niţel. Îşi petrecu braţul în jurul ei şi se aşeză la fereastră, lângă dânsa. Ai o afecţiune pentru sir John Killigrew? spuse el şovăitor. — Desigur! Era mentorul nostru, până ce fratele meu a devenit major. Sir Oliver făcu o mutră acră. — Ei bine, l-am rănit grav! Ea se trase înapoi, în scaun, şi dânsul văzu întipărindu-se oroarea pe chipul fetei. Se grăbi să-i explice cauzele care-l duseseră la aceasta. Îi povesti calomniile pe care le răspândise sir John împotriva sa. — Astea nu aveau mare importanţă, spuse el. Le ştiam dinainte şi nu mă prea sinchiseam de ele. Dar a mers mai departe, Rose. A otrăvit mintea

fratelui tău împotriva mea, aducându-i aminte de duşmănia dintre părinţii noştri. Astăzi. Peter a fost la mine, cu intenţia vădită de a se certa. M-a insultat, cum n-a îndrăznit nimeni până acum. Aici dânsa strigă speriată. El zâmbi. — Nu crezi doar că aş putea să-i fac vreun rău, E fratele tău şi deci sfânt pentru mine. A venit să-mi spună că nu poate avea loc căsătoria noastră, oprindu-mă să te mai vizitez, numindu-mă vampir şi terfelind memoria tatălui meu. Am bănuit că toate acestea pornesc de la Killigrew şi am călărit spre Arwenack, spre a înlătura această sursă de ştiri. N-am făcut tot ce aveam de gând. Vezi, Rose, sunt sincer. Se poate ca sir John să trăiască. Dacă va fi aşa, sper că va profita de această lecţie. Am venit direct la tine, spuse el, scurt, ca să auzi povestea de la mine, înainte ca altcineva să-ţi împuie capul cu minciuni despre această întâmplare. — Vrei să-l înţelegi pe Peter? strigă ea. — Exact, confirmă el. Rosamund rămase tăcută, cu privirea aţintită drept înainte. In sfârşit vorbi. — Nu mă pricep la oameni, spuse ea, cu o voce înecată. Am dus o viaţă singuratică. Mi s-a spus despre tine că eşti un om violent, crud şi aspru cu inferiorii. — Şi tu de asemenea, l-ai ascultat pe sir John, murmură el şi râse scurt. — Tot ce mi s-a spus, urmă ea, ca şi cum n-ar fi auzit, am refuzat să cred, din dragoste pentru tine, şi totuşi… totuşi ce fel de dovadă mi-ai dat azi? — De indulgenţă, spuse el scurt. — Indulgenţă? repetă ea şi buzele i se strânseră intr-un zâmbet ironic. Îţi baţi joc de mine. — Ţi-am spus, ii explică el, ce a făcut sir John. Ţi-am spus aproape totul. Tot ce mi-a atins onoarea. Ştiam asta de mult, dar am suferit în tăcere. Arată asta neîndurare din partea mea? Nu e doar indulgenţă? Când cu toate acestea, îşi continuă intrigile, prin fratele tău, trimiţându-l să mă insulte, sunt iarăşi indulgent, căci îmi dau seama că nu-i decât un instrument. Pentru că ştiam de afecţiunea ce i-o porţi lui sir John, i-am permis ce nu i-ar fi permis nici-un om de onoare din Anglia. Apoi, văzând că dânsa rămăsese tot la atitudinea aceea îngheţată, de oroare, la gândul că omul pe care-l iubeşte şi-a pătat mâinile cu sângele unui alt om iubit, de asemenea, pledoaria lui luă o întorsătură mai călduroasă. Îngenunche în faţa ei, luând în mâna sa mare degetele delicate ale fetei.

— Rose, strigă el şi vocea-i tremură de pasiune, uită tot ce-ai auzit. Socoteşte toate acestea ca un fapt trecut. Închipuie-ţi că Lionel, fratele meu, ar veni la tine şi ţi-ar spune că nu poate avea loc căsătoria noastră, din cauză că nu eşti vrednică să-mi porţi numele şi închipuie-ţi că la aceasta ar mai adăuga şi insulte la adresa tatălui tău mort. Ce i-ai răspunde? Vorbeşte, Rose! Fii sinceră, cu mine şi cu tine. Pune-te în locul meu şi spune-mi sincer dacă mă mai poţi condamna pentru cele ce am făcut. Spune dacă se deosebeşte mult de ceea ce ai fi făcut tu, de ai fi fost în locul meu. Ochii ei cercetau faţa lui, din care se vădea rugămintea pentru o dreaptă judecată. Faţa ei se înăspri. Îşi aşeză mâinile pe umerii lui şi-l privi drept în ochi. — Îmi poţi jura, Noll, că totul e exact, aşa cum mi-ai povestit, şi că n-ai adăugat nimic neadevărat în sprijinul tău? — Ai nevoie de un asemenea jurământ de la mine? întrebă el şi dânsa văzu supărarea ce apăruse pe faţa lui. — Dacă aş avea, nu te-aş iubi, Noll. Dar în astfel de clipe, am nevoie de asigurările tale. Nu vrei să mă scapi de povara îndoielii? — Dumnezeu mi-e martor că tot ce-am spus e adevărat, răspunse el solemn. Ea îşi rezemă capul de umărul lui, plângând încetişor. — Atunci, spuse ea, ai făcut ceea ce era drept. Sunt de aceeaşi părere că un om de onoare n-ar fi putut face altfel. Te cred, Noll, pentru că, dacă nu te-aş crede, n-aş mai crede în nimic şi n-aş mai spera în nimic. Sunt mulţumită că eşti sincer. — Voi fi întotdeauna sincer, iubito, şopti el cu pasiune. Cum aş putea fi altfel, de când te-am cunoscut? Ea privi din nou la dânsul, zâmbind printre lacrimi. — Te vei împăca cu Peter? îl rugă ea. — Nu mă va mai face niciodată să mă supăr, răspunse el. Jur şi asta. Ştii că azi m-a lovit? — Te-a lovit? Asta nu mi-ai spus! — Cu el n-am avut nimic, ci cu bestia care l-a trimis. Am râs, când m-a provocat. N-a fost sfânt pentru mine? — Are inimă bună, Noll, urmă ea. Curând te va iubi şi tu vei şti că-ţi merită dragostea. — O merită de acuma, prin faptul că te iubeşte pe tine. Voi căuta să mă feresc de a-l întâlni în cursul acestui an, până la majoratul tău. Mi-a interzis

să vin aici. N-o voi face. Ce înseamnă un an de aşteptare, când ştii ce speranţe te aşteaptă la sfârşitul acestui an? — Ai fost foarte blând cu mine, întotdeauna. Noll, murmură ea cu dragoste. Nu pot crede că eşti atât de aspru cu alţii, după cum spun ei. — Nu-i asculta, răspunse el. Poate că am fost aşa, iar tu m-ai schimbat, Rose. Care om care te iubeşte poate fi altfel decât blând? O sărută şi se ridică. E mai bine să plec acum, spuse el. Mâine dimineaţă voi călări până la Trefusis Point. Dacă vei fi dispusă… Ea râse şi se sculă. — Voi fi acolo, dragă Noll! — Pe mâine, deci, îi zâmbi el şi plecă. Ea-l conduse până la capătul scării şi-l observă cu ochii plini de mândrie şi fericire, pe când cobora.

CAPITOLUL III POTCOVĂRIA Dorinţa lui sir Oliver, de a fi primul care să aducă Rosamundei vestea despre cele întâmplate, se dovedi a fi îndreptăţită, când master Godolphin se înapoie acasă. El intră direct în camera surorii sale şi întâmplările din ziua aceea îl tulburară atât de mult încât anunţă, fără nici-un menajament: — Madame, spuse el, sir John e pe moarte. Răspunsul ei nu făcu decât să-i sporească mânia. — Ştiu, spuse ea, şi cred că a meritat-o. Cine calomniază, trebuie să sufere. El o privi cu o furie mută, apoi izbucni în cuvinte grele la adresa acelui câine râios de Tressilian, care o subjugase. — Din fericire pentru mine, spuse ea, el a venit aici înaintea ta, pentru a-mi destăinui adevărul. Apoi îşi pierdu calmul. Oh Peter! Peter! strigă ea disperată. Sper că sir John va supravieţui. Sunt tulburată de această întâmplare. Dar fii drept, te implor. Sir Oliver mi-a spus cum l-ai insultat. — Trebuia insultat şi mai rău. Dacă crezi că această crimă va rămâne nepedepsită… Ea zbură la pieptul lui, implorându-l să nu ducă această duşmănie mai departe. Îi vorbi despre dragostea ei pentru sir Oliver şi despre hotărârea ei fermă de a se mărita cu dânsul, în ciuda tuturor obstacolelor ce le-ar sta în cale. Dar dragostea ce-i unise totdeauna pe frate şi soră, îl făcu pe Peter să-i promită că, dacă sir John se va face bine, atunci va uita întâmplarea. Dar dacă sir John va muri – după cum părea – onoarea îl silea să răzbune această crimă, în care era el însuşi amestecat. — Citesc în omul acesta ca într-o carte deschisă, spuse bărbatul, cu necaz. Are şiretenia satanei, totuşi nu mă poate înşela. Din cauza mea s-a răzbunat pe Killigrew. Pentru că te doreşte Rosamund, nu poate – după cum mi-a spus – să se socotească cu mine, deşi l-am provocat, deşi l-am lovit chiar. M-ar fi putut ucide. Dar, făcând aceasta, ştia că te-ar fi pierdut. E prevăzător ca toţi diavolii iadului. Deci, pentru a răzbuna ruşinea ce i-am făcut-o, a aruncat vina pe Killigrew şi aproape l-a ucis, folosind asta ca un avertisment pentru mine. Dar dacă Killigrew moare… Şi cu vorbele acestea plecă, umplându-i inima de amărăciune, la gândul duşmăniei ce există între cei doi oameni, pe care îi iubea cel mai mult pe

lume. Şi dacă din nenorocire unul ar fi ucis pe celălalt, ea nu s-ar mai fi putut uita la supravieţuitor. Se mai linişti, gândindu-se la jurământul făcut de sir Oliver, că viaţa fratelui ei va fi cruţată. Se încredea în el. La gândul acesta, mândria ei pentru el spori şi mulţumi lui Dumnezeu, că-i dăduse un iubit, care era superior în toate celorlalţi oameni. Dar sir John Killigrew nu muri. Se zbătu între viaţă şi moarte şapte zile, la sfârşitul cărora începu să se restabilească. În octombrie fu iarăşi pe picioare, foarte slăbit încă, arătând mai curând a umbră, decât a om. Una din primele sale vizite, fu la Godolphin Court. El venise să discute cu Rosamund despre căsătoria ei, la cererea lui Peter. Dar nu mai era atât de pornit, cum se aşteptase ea. Realitatea era că, văzându-se în faţă cu moartea, sir John privise faptele printr-o prismă sinceră şi ajunsese la concluzia – o concluzie imposibilă în alte împrejurări – că avuse ceea ce a meritat. Îşi dăduse seama că se purtase necinstit, inconştient poate de gravitatea celor ce făcuse; că armele cu care luptase împotriva lui sir Oliver, nu erau acelea demne de un gentleman. Recunoscuse că necazul ce i-l produsese afacerea aceea veche de licenţă, precum şi gelozia ce i-o provocase faptele marinăreşti ale lui sir Oliver, îl făcuseră să-şi piardă capul. Cu toate acestea, în orele acelea de reacţie, nu mersese atât de departe încât să admită că sir Oliver ar fi bărbatul potrivit pentru Rosamund. Ea şi fratele ei îi fuseseră încredinţaţi de tatăl lor să-şi îndeplinească corect tutela, până la majoratul lui Peter. Afecţiunea sa pentru Rosamund era tot atât de puternică ca a unui îndrăgostit, adăugată cu aceea a unui părinte. Şi nu dorea ca Rosamund să se mărite cu sir Oliver, din mai multe motive. Înainte de toate, era sângele stricat al Tressilianilor. Era imposibil ca sir Oliver să fi scăpat de el, căci sir John nu observase nimic, care să-i adeverească această supoziţie. Îi displăcea tradiţionala violenţă a Tressilianilor, de care sir Oliver dăduse adesea dovadă. Era acesta, se întreba el cu sinceritate, soţul potrivit pentru Rosamund? Putea el să încredinţeze fericirea ei în mâinile acestui om? Desigur că nu. De aceea încercă să o convingă, după cum credea de datoria sa şi după cum Peter îl povăţuise, că sir Oliver nu e bărbatul potrivit pentru dânsa. — Dar, sir John, protestă ea, dacă fiecare om ar fi condamnat pentru vina strămoşilor lui, doar câţiva ar rămâne necondamnaţi. — Tatăl său… începu sir John. — Nu-mi vorbi de tatăl său, ci de el, îl întrerupse ea. — Venim şi aici, spuse el supărat, căci întreruperile ei îl făcuseră să uite cele mai bune argumente. E sigur că multe din defectele tatălui său au fost

moştenite de el, după cum dovedeşte felul lui de viaţă. Şi că nu mai are şi altele ascunse, asta n-o poate arăta decât viitorul. — Cu alte cuvinte, îl ironiza ea, trebuie să aştept, până ce va muri de bătrâneţe, ca să văd dacă a avut sau nu defecte ascunse, care m-ar fi împiedicat să-l iau de bărbat. — Nu, nu! strigă el, Sfinte Doamne! Ce încăpăţânată eşti! — Încăpăţânarea e a dumitale, sir John. Eu sunt doar oglinda ei. — Fie şi aşa, mormăi el, ghemuindu-se în scaun. Să vedem calităţile pe care le-a arătat, şi sir John le enumeră. — Dar asta e doar judecata dumitale despre ei, nu mai mult decât ceea ce gândeşti dumneata despre el. — La fel gândeşte toată lumea despre el. — Nu mă voi mărita însă cu un bărbat după felul cum gândeşte lumea despre el, ci după felul cum gândesc eu. Şi după părerea mea, îl judeci greşit. N-am descoperit până acum aceste vicii la el. — Tocmai pentru a nu face această descoperire, te sfătuiesc să nu te măriţi cu el. — Şi chiar dacă mă mărit cu el, nu voi face o asemenea descoperire. Iar până ce n-o voi face, voi continua să-l iubesc şi să-l doresc de bărbat. Trebuie să-mi petrec toată viaţa aşa? Ea râse şi veni lângă el, punându-i o mână în jurul gâtului, cum era obişnuită să facă tatălui ei cu ani în urmă. Eşti învins de logica unei femei, sir John, şi asta-ţi displace. — Sunt învins de încăpăţânarea şi prostia unei femei, hotărâtă să nu vadă adevărul pe care i l-am arătat. — Nu mi-ai arătat nimic, sir John. — Tot ceea ce am spus e nimic? — Vorbele nu sunt fapte. Spui că e aşa şi aşa. Dar când te întreb pe ce bază îl judeci astfel, îmi răspunzi doar că tu crezi despre el ceea ce ai spus. Gândurile dumitale pot fi cinstite, sir John, dar logica dumitale este de dispreţuit, şi râse din nou, văzând dezamăgirea lui. Haide, fii ca un judecător cinstit şi arată-mi o faptă de-a sa – asupra căreia să nu mai încapă nici-o îndoială – care să-l poată arăta aşa cum l-ai descris. Haide, sir John! El privi mirat la dânsa şi în fine zâmbi. — Şireato? strigă el, – şi în viitor el avea să-şi amintească de aceste vorbe. Dacă vreodată va fi judecat, nu-i pot dori un avocat mai bun, decât pe tine. Şi dânsa, nelăsând să-i scape avantajul pe care îl avea acum asupra lui, îl sărută, spunându-i: — Nici eu nu-i pot dori un judecător mai cinstit, decât pe dumneata.

Ce mai putea face sir John, după aceasta? Ceea ce-a făcut. Să-l viziteze pe sir Oliver, pentru a sfârşi cu duşmănia dintre ei. Recunoaşterea vinei sale fu făcută corect şi primită de sir Oliver, într-un spirit nu mai puţin corect. Dar când veni vorba despre Rosamund, sir John fu mai puţin generos El spuse că atât timp cât nu poate privi pe sir Oliver ca un soţ potrivit pentru ea, nimic din cele discutate împreună, nu însemna consimţirea lui la această căsătorie. — Dar asta, adaugă el, nu înseamnă că mă opun. O dezaprob, dar rămân de o parte. Până la majorat, fratele ei îţi va refuza consimţământul. După aceea, chestiunea nu va depinde nici de el şi nici de mine. — Sper, spuse sir Oliver, că va lua o atitudine înțeleaptă. Dar oricare atitudine va lua, nu importă. Cât pentru rest, sir John, îţi mulţumesc pentru sinceritatea dumitale şi mă bucur să ştiu, că, dacă nu te pot număra printre prietenii mei, nu te pot număra nici printre duşmanii mei. Dar, dacă astfel sir John fu câştigat pentru o atitudine neutră, ura lui master Peter nu fu abătută cu nimic. Şi o întâmplare – de care sir Oliver nu ştia nimic – veni să o înăsprească. Dânsul ştia că fratele său, Lionel, călătoreşte zilnic la Malpas şi ştia şi obiectul acestor vizite. El auzise de doamna care ţinea un fel de casă, pentru tinerii mai bogaţi din Truro, Penryn şi Helston, şi ştia, de asemenea, proasta reputaţie pe care o căpătase acea doamnă în oraş, reputaţie care fusese de fapt motivul plecării ei din oraş. El îi spusese fratelui său câteva adevăruri neplăcute despre ea, prevenindu-l şi, pentru prima oară, fraţii fuseseră gata de a se lua la ceartă. După aceea, sir Oliver nu mai deschisese discuţia asupra acestui lucru. El ştia că, în felul său indolent, Lionel putea fi încăpăţânat şi cunoştea îndestul viaţa, pentru a şti că intervenţia lui ar putea crea o situaţie neplăcută între ei. Deci, Oliver se resemna şi-l lăsă în pace, fără a mai pomeni de Malpas şi de sirena care trona acolo. În acest timp, toamna se preschimbase în iarnă şi odată cu sosirea vremii urâte, sir Oliver şi Rosamund nu mai avură ocazia de a se întâlni. La Godolphin Court nu se ducea, de când ea dorise astfel şi el gândea că e mai bine aşa, decât să rişte o ceartă, cu stăpânul casei, care-l oprise să mai calce pe acolo, în acele zile văzu pe Peter Godolphin foarte rar, iar în rarele ocazii, când se întâlneau, treceau unul pe lângă altul, cu un salut foarte rece. Sir Oliver era fericit şi oamenii observară ce blândă îi devenise vocea, ce luminoasă îi devenise faţa, pe care o ştiau mereu aspră. El îşi aştepta fericirea, cu o încredere neclintită în viitor. Răbdare, atât îi cerea destinul şi el i-o dăruia, gândindu-se la răsplata aşteptată. Într-adevăr, anul aproape

trecuse şi viitoarea iarnă va găsi la Penarrow o stăpână. Aceasta îi părea atât de sigur, ca şi anotimpul însuşi. Într-o zi, o săptămână înainte de Crăciun, avu ocazia să meargă în Helston, pentru o afacere. De o jumătate de săptămână, o furtună mătura coasta, împiedicându-l să părăsească casa. Dar în a patra zi, furtuna trecuse, soarele apăru, cerul fu curăţat de nori şi tot ţinutul se mai înveseli. Sir Oliver încalecă şi porni prin nămeţii de zăpadă. Se reîntoarse acasă devreme, după-amiază, iar la două mile de Helston, observă cum calul îşi pierduse o potcoavă. Descălecă şi porni pe jos, ducând calul de frâu. Sosi astfel la Smithick şi se îndreptă spre o potcovărie. În jurul acesteia erau adunaţi un grup de pescari şi săteni, căci în lipsa vreunui han în sat, acea potcovărie era locul de clacă. Pe lângă săteni mai erau de faţă şi sir Andrew Flack, pastorul din Penryn, şi master Gregory Baine, unul din judecătorii din Truro. Amândoi cunoşteau pe sir Oliver şi acesta stătu discutând cu ei, în timp ce-şi aştepta calul. Toate aceste întâmplări, de la pierderea potcoavei până la întâlnirea cu cei doi gentlemeni, fură nenorocoase. Căci cum sir Oliver stătea discutând, dinspre Arwenack venea călare master Peter Godolphin. Se spunea după aceea de către sir Andrew şi master Baine, că master Peter părea să fie beat, atât de tulburată era faţa sa, atât de grosolana şi ciudată ii era vorbirea. Şi era adevărat. Tânărul era un adept al lui Bachus, iar sir John era şi el. Cei doi cinaseră împreună. Vederea lui sir Oliver, înfierbântă şi mai mult simţurile tânărului. Smuci hăţurile atât de tare, încât calul se ridică în două picioare, dar el reuşi să se ţină în şa. Apoi descălecă şi porni cu paşi nesiguri spre sir Oliver. — Vin de la Arwenack, anunţă el, fără să fie nevoie. Vorbeam despre dumneata. — Nici nu puteaţi avea un subiect mai bun de conversaţie, spuse sir Oliver, zâmbind, cu toate că ochii nu-i îndreptăţeau zâmbetul. — Ai dreptate. Sunt multe lucruri de discutat despre dumneata şi destrăbălatul d-tale tată. — Sir, răspunse sir Oliver, am mai fost odată poftit la discuţie, în privinţa mamei dumitale. Vorbele îi porniseră de pe buze fulgerător, sub durerea înţepăturii pricinuită de insulta ce-i fusese adresată şi fură cu atât mai grele, cu cât fură primite cu şuşoteli, din partea ţăranilor. În momentul următor ar fi dat orice, ca să nu le fi pronunţat. Faţa lui master Godolphin se făcu albă ca varul şi ochii îi fulgerau. Un moment stătu, măsurându-şi duşmanul, apoi ridică cravaşa.

— Câine, răcni el, cu o voce sugrumată. Câine! şi cravaşa porni, lăsând o urmă însângerată pe obrazul întunecat al lui sir Oliver. Cu strigăte de dezaprobare şi mânie, ceilalţi – pastorul, judecătorul şi sătenii – se aşezară între cei doi bărbaţi, căci sir Oliver părea gata să izbucnească şi era cunoscut de toţi ca un om de temut. — Ruşine, master Godolphin! exclamă pastorul. Dacă iese ceva rău de aici, voi povesti grosolana dumitale agresiune. Pleacă! — Du-te la dracu sir! spuse cu grosolănie master Godolphin. Numele mamei mele să fie pronunţat de buzele unui bastard? Pe Dumnezeu, întâmplarea nu se va opri aici. Îmi va trimite martori, sau îl voi biciui, de fiecare dată, când ne vom întâlni. Mă auzi, sir Oliver? Sir Oliver nu răspunse. — Mă auzi, urlă el. De data asta nu te mai poţi răzbuna pe sir John Killigrew. Vino la mine, să-ţi iei pedeapsa. Această biciuire e doar un început. Apoi cu un râs grosolan, încălecă şi plecă. — Stai niţel, răcni sir Oliver după el. Nu vei mai călări mult, beţiv nebun! Şi furios, împinse la o parte pe pastor şi pe judecător, care încercau să-l liniştească, ceru calul, sări în şa şi porni ca un vârtej. Preotul privi la judecător şi acesta ridică din umeri, cu buzele strânse. — Tânărul e beat, spuse sir Andrew, clătinând capul său alb. Cred că-şi va găsi naşul. — Mă întreb dacă întâmplarea va avea urmări, spuse judecătorul, căci ceea ce s-a întâmplat azi nu se poate termina decât prin sânge.

CAPITOLUL IV NEPOFTITUL Preotul vru să pornească după sir Oliver şi ceru judecătorului să-l întovărăşească. Dar judecătorul fu de părere că nu se putea face nimic şi că e mai bine să te fereşti din calea unui Tressilian înfuriat. Sir Andrew, care era departe de a fi curajos, se gândi că judecătorul avea dreptate şi că avea destule necazuri, fără să se ocupe şi de ale altora. Sir Oliver şi Peter Godolphin se duşmăneau şi, dacă aveau să-şi taie gâturile unul celuilalt, atunci ţara avea să scape de doi oameni zurbagii. Sătenii se mulţumiră să împrăştie doar ştirea de cele întâmplate acolo şi că desigur întâmplarea se va sfârşi sângeros. Acest pronostic al lor se bizuia pe violenţa cunoscută a Tressilianilor. Dar asupra acestei chestiuni se înşelau. E adevărat că sir Oliver galopa de-a lungul drumului care ducea la râul Penryn şi că traversa podul în urmărirea lui Godolphin, cu gând de omor. Oamenii care-l văzuseră galopând sălbatic, cu dunga însângerată pe obraz, spuneau că arăta ca un diavol. Traversă podul Penryn, o jumătate de oră după apusul soarelui, şi poate că aerul răcoros al serii îi aduse puţină linişte simţurilor, căci, ajungând pe malul celălalt al râului, îşi încetini galopul calului şi galopul gândurilor sale. Amintirea acelui jurământ făcut cu trei luni în urmă Rosamundei, avu efectul unui duş rece asupra lui. Gândind la el, încetini pasul de tot. Tremură, gândindu-se cât de aproape fusese de distrugerea completă a fericirii, pe care o aştepta. Ce însemna biciuirea unui copil faţă de soarta viitorului său? Chiar dacă oamenii l-ar fi numit laş, pentru că nu răspunsese insultei, ce însemna aceasta? Sir Oliver ridică ochii în sus, privind la o stea ce tocmai răsărise şi mulţumi cerului că nu ajunsese pe Peter Godolphin, în timp ce fusese înfuriat. La o milă de Penryn, o luă pe drumul care trecea pe coasta dealului, îndreptându-se spre casă. Nu era drumul său obişnuit. Întotdeauna trecea pe la Trefusis Point, spre a arunca o privire la pereţii casei în care locuia Rosamund. Dar în seara aceea, se gândi că e mai bine să urmeze celălalt drum, care era şi mai scurt. Căci dacă ar fi trecut pe la Godolphin Court, s-ar fi putut întâlni iarăşi cu Peter şi să-i revină iar mânia, împingându-l să facă o faptă necugetată. Se gândi chiar să plece de la Penarrow, pentru câtva timp. Încotro? Nu era hotărât încă. La Londra, sau în altă parte, numai în

apropierea lui Godolphin Court nu, până ce nu va putea avea de soţie pe Rosamund. Aproape opt luni de exil. Dar ce importa? Mai bine aşa, decât să fie constrâns să facă ceva, care l-ar îndepărta pentru totdeauna de ea. Îi va scrie şi ea îl va înţelege şi aproba, când îi va spune ce s-a întâmplat în acea zi. Hotărârea îi era luată, când ajunse la Penarrow şi se simţea uşurat de asigurarea pe care o dădea viitorului său îşi duse calul la grajd, singur, căci din cei doi servitori pe care îi avea, unul plecase la Devon, să-şi petreacă Crăciunul cu părinţii, iar celălalt se îmbolnăvise şi fusese băgat în pat de sir Oliver, care era grijuliu cu cei aflaţi în serviciul său. In sufragerie găsi cina pregătită şi un foc vesel, în căminul enorm din perete, împrăştia o căldură plăcută prin camera de o mărime neobişnuită. Auzindu-i paşii, bătrânul Nicholas intră, aducând un sfeşnic, pe care îl aşeză pe masă. — Ai întârziat, sir Oliver, spuse bătrânul. Nici master Lionel nu s-a întors încă. Sir Oliver se încruntă, reamintindu-şi de Malpas îşi scoase fără un cuvânt haina şi o atârnă în cuierul în care îşi pusese mai înainte pălăria. Apoi se aşeză şi Nicholas se aplecă să-i scoată cizmele. După ce îndeplini treaba aceasta, sir Oliver ceru să-i servească masa. — Master Lionel nu mai poate întârzia mult, spuse el, şi dă-mi de băut, Nick. Am nevoie de asta. — Nimic mai bun ca băutura, pe o seară geroasă ca asta, sir Oliver. Se îndepărtă, pentru ca să se reîntoarcă cu o carafă de vin care – după părerea lui – ar învia şi morţii. Îşi găsi stăpânul stând în aceeaşi atitudine, cu ochii aţintiţi la foc. Gândurile lui sir Oliver erau îndreptate spre fratele lui şi la Malpas. Erau atât de apăsătoare, încât uită pentru un moment de necazurile sale. Se întreba dacă nu era de datoria sa să mai încerce să-l înduplece pe băiat. În sfârşit se ridică şi se aşeză la masă. Se interesă de soarta servitorului bolnav. Nicholas îl informă că se simte mai bine şi sir Oliver umplu o cupă de vin şi i-o întinse bătrânului. — Du-i asta, spuse el. Nu există medicament mai bun. De afară se auzi un zăngănit de pinteni. — În sfârşit a venit şi master Lionel, spuse servitorul. — Fără îndoială, răspunse sir Oliver. Nu e nevoie să-l aştepţi. Are totul pregătit. Du paharul lui Tom. Dorea ca servitorul să nu fie de faţă la primirea pe care i-o va face. În interesul fratelui său, era decis să-i tragă o săpuneală. Luă o atitudine

severă, tocmai când uşa fu deschisă şi Lionel apăru în prag. Sir Oliver se întoarse cu reproşul pregătit pe buze. — Aşa… începu el, dar nu mai continuă. Priveliştea pe care ochii săi o întâlniră, îl făcu să uite toate vorbele pe care le pregătise. Cu un strigăt de uimire se ridică în picioare. — Lionel! Lionel intră, închise uşa, în dosul lui, trase un zăvor şi se sprijini de el, privind la fratele său. Era palid ca un mort, cu cearcăne negre sub ochi. Mâna dreaptă şi-o apăsa pe piept şi era pătată de sânge. Pe vesta sa galbenă, în partea dreaptă, era o pată neagră, pe care sir Oliver nu o observă imediat. — Sfinte Dumnezeule, strigă el şi alergă înspre fratele său. Ce s-a întâmplat, Lal? Cine a făcut asta? — Peter Godolphin, veni răspunsul, după buzele care se strânseră într-un zâmbet ciudat. Sir Oliver nu spuse un cuvânt, dar îşi muşcă buzele şi strânse pumnii, până ce simţi că unghiile îi intraseră în carne. Apoi puse mâna pe acest tânăr, pe care-l iubea atât de mult, şi-l sprijini până la foc. Aici, Lionel se lăsă pe scaunul care fusese ocupat înainte de sir Oliver. — Eşti rănit grav, băiete? întrebă el cu teamă. — O zgârietură doar, dar am pierdut mult sânge. Credeam că mi se va scurge tot, înainte de a putea ajunge acasă. Sir Oliver trase pumnalul şi îi tăie vesta şi cămaşa, dezgolind carnea albă a băiatului. După o scurtă examinare, răsuflă uşurat. — Eşti o babă Lal, strigă el uşurat. Să călăreşti fără să-ţi bandajezi rana şi să pierzi atâta sânge, cu toate că e sângele stricat al Tressilianilor, şi râse, in uşurarea care urmă spaimei de la început. Stai aici, până ce chem pe Nick, să-mi ajute să te pansez. — Nu! În vocea băiatului era frică şi mâna sa apucă mâneca fratelui său. Nick nu trebuie să ştie. Nimeni nu trebuie să ştie, sau altfel sunt distrus. Sir Oliver îl privi uimit. Lionel zâmbi din nou cu acel zâmbet ciudat şi înfricoşat. — Am dat mai bine decât am luat, Noll, spuse el. Master Godolphin e tot atât de rece, ca şi zăpada pe care l-am lăsat. Schimbarea apărută pe faţa fratelui său, îl sperie puţin pe Lionel. El observă, aproape fără să-şi dea seama, urma roşie de pa obrazul lui sir Oliver, acum când culoarea dispăruse din obrajii acestuia, cu toate că nu ar fi căutat să afle de unde provine. Afacerile sale îl preocupau prea mult. — Ce va să zică asta? întrebă, în sfârşit cu greutate.

Lionel îşi plecă ochii, neputând să suporte privirea aceea, care devenea tot mai teribilă. — Şi-a făcut-o singur, gemu el, sub greutatea reproşului care se putea citi pe fiecare trăsătură de pe faţa fratelui său. L-am prevenit să nu-mi iasă în cale. Dar în noaptea asta, cred că înnebunise. M-a insultat grav, Noll. A spus lucruri care întreceau orice limită a răbdării şi… dădu din umeri, spre a-şi completa fraza. — Ei bine, spuse Oliver, cu o voce joasă. Întâi să-ţi pansăm rana. — Nu chema pe Nick, fu răspunsul grăbit al celuilalt. Nu înţelegi, Noll? explică el, răspunzând la privirea întrebătoare a fratelui său. Nu înţelegi că ne-am luptat acolo, aproape în întuneric, şi fără martori. Se… El se cutremură, se va chema crimă, deşi a fost o luptă dreaptă şi dacă se va afla că eu am fost… Se cutremură iarăşi şi privirea îi deveni sălbatică. — Înţeleg, spuse Oliver şi adăugă cu amărăciune: Nebunule! — Nu aveam de ales, protestă Lionel. A venit la mine, cu spada scoasă. Cred că era beat. L-am prevenit de ceea ce se poate întâmpla celuilalt, dacă unui din noi cade, dar mi-a cerut să nu mă tem de urmări, căci nu voi avea prilejul să le suport. Ne-a insultat îngrozitor numele. M-a lovit cu latul spadei şi m-a ameninţat că mă omoară, dacă nu mă apăr. Ce puteam face? N-am vrut să-l omor. Dumnezeu mi-e martor că n-am vrut, Noll. Fără o vorbă, Oliver se duse la o masă pe care era un lighean şi o cană. Turnă apă şi apoi, la fel de tăcut, veni să spele rana fratelui său. Povestea pe care Lionel o spusese, făcea orice vină cu neputinţă de imputat. N-avea decât să-şi amintească de felul în care călărise după Peter Godolphin, n-avea decât să-şi amintească faptul că numai consideraţia lui pentru Rosamund izbutise să-l oprească din furia lui sângeroasă. După ce spălă rana, rupse o bucată din faţa de masă şi o tăie în fâşii cu pumnalul. Lama pătrunsese în muşchii pieptului. Cu multă atenţie, Oliver bandajă rana. După ce legă rana, deschise fereastra şi aruncă apa pătată de sânge. Restul de fâşii le aruncă în foc. Trebuia să distrugă toate urmele, care l-ar fi mirat pe Nick. Avea o încredere nemărginită în fidelitatea servitorului. Dar fapta era prea gravă ca să nu aducă cel mai mic risc. El era de acord cu temerile lui Lionel, că lupta, oricât de dreaptă ar fi fost, în faţa justiţiei ar fi fost considerată ca o crimă. Cerându-i lui Lionel să-şi pună haina, sir Oliver trase zăvorul şi urcă la etaj să aducă haine de schimb pentru fratele său. Pe scară îl întâlni pe Nicholas, care cobora. Îl ţinu o clipă de vorbă, întrebându-l despre servitorul bolnav, apoi îl trimise din nou sus, cu o treabă oarecare, ca să-i poată îngădui să se întoarcă neobservat cu hainele. Le aduse şi după ce

ajută pe Lionel să se schimbe, căutând să-i ferească, pe cât era cu putinţă, rana, luă hainele pătate de sânge şi le aruncă în foc. Când, după câteva momente, Nicholas intră în cameră, găsi pe cei doi fraţi aşezaţi confortabil la masă. Dacă ar fi văzut faţa lui Lionel, s-ar fi mirat de paloarea ei, dar nu apucă să o vadă. Lionel stătea cu spatele la uşă şi înaintarea servitorului fu oprită de sir Oliver, care îi spuse că n-are nevoie de el. Nicholas se retrase şi fraţii fură din nou singuri. Lionel mâncă foarte puţin. Îi era sete în schimb şi-ar fi golit toată carafa, dacă sir Oliver nu l-ar fi împiedicat, nelăsându-l să bea decât apă, căci se temea că ar putea să capete temperatură. Masa se termină repede şi în tăcere, căci niciunul nu prea avea poftă. În sfârşit, sir Oliver se ridică şi cu paşi apăsaţi se îndreptă spre cămin. Puse câteva lemne pe foc şi luă pipa de pe cămin, precum şi cutia cu tutun. Umplu încetişor pipa şi apoi scoase cu cleştele din foc un tăciune şi şi-o aprinse. Se reîntoarse la masă şi, aplecându-se peste fratele său, rupse tăcerea care stăruia în odaie. — Care a fost cauza cerţii voastre? întrebă el brusc. Lionel tresări. Între degetul gros şi arătător morfolea o bucăţică de miez de pâine, privind-o fix. — Abia îmi mai amintesc, răspunse el. — Lal, acesta nu e adevărul. — Cum? — Acesta nu e adevărul. Nu mă poţi mişca cu un astfel de răspuns. Singur ai spus că-l preveniseşi să nu-mi mai iasă în cale. Despre ce era vorba? Lionel îşi rezemă coatele de masă, şi-şi prinse capul In mâini. Slăbit de pierderea sângelui şi surmenat de întâmplările din ziua aceea, nu avea puterea să se împotrivească fratelui său. Din contră, mărturisindu-se lui Oliver, simţea că va găsi la dânsul un refugiu. — Acea scorpie de la Malpas a fost de vină, mărturisi el. Şi ochii lui sir Oliver scăpărară la auzul acestui cuvânt. Am crezut-o cu totul altfel. Am fost un nebun! Eu… se întrerupse zguduit de un sughiţ nervos, credeam că mă iubeşte. M-aş fi însurat cu ea. Jur că m-aş fi însurat. Sir Oliver răsuflă adânc. Am crezut-o cinstită şi… se opri, apoi urmă iar: La urma urmei, cine sunt eu, să spun că nu era? Nu era vina ei. Era a acelui câine de Godolphin, care a pervertit-o. Totul era bine, până ce a venit el. Şi apoi… — Înţeleg, spuse sir Oliver încetişor. Cred că ai avea de ce să-i mulţumeşti mai curând, căci ţi-a arătat caracterul adevărat al acelei creaturi. Te-am prevenit, băiete. Dar… n-am avut destulă putere de convingere. — Nu e aşa! Nu ea era…

— Spun că era, şi dacă spun merit să fiu crezut, Lionel. Nu terfelesc reputaţia unei femei, fără motive temeinice. Fii sigur de asta. Lionel privi disperat la el. — Dumnezeule! strigă el. Nu mai ştiu ce să cred. Sunt ca un fulg aruncat de colo-colo. — Crede-mă, spuse sir Oliver cu milă. Aruncă toate îndoielile. Apoi zâmbi. Deci acesta este secretul virtuosului master Peter. Ipocrizia omului! şi râse iarăşi, dar deodată zâmbetul îi dispăru. Ea ştie oare? întrebă el cu teamă. Ştie oare această stricată? Va bănui ea oare că eşti amestecat? — Da, va bănui, răspunse celălalt. I-am spus astă seară, când m-a alungat, din cauza lui, că-l voi căuta şi-l voi învăţa eu minte. Eram în drum spre Godolphin Court, când l-am întâlnit în Parc. — Atunci m-ai minţit iarăşi, Lionel. Căci ai spus că el te-a atacat. — Şi chiar aşa a fost, protestă Lionel. Nu mi-a dat timp să vorbesc, ci a venit la mine înfuriat, ca un cocoş. Era gata de luptă ca şi mine, şi la fel de mânios. — Deci. Femeia de la Malpas ştie, spuse sir Oliver, întunecându-se, şi dacă vorbeşte… — Nu va vorbi, strigă Lionel. Nu va îndrăzni, de teamă să nu-şi strice reputaţia. — Într-adevăr, cred că ai dreptate, consimţi fratele său, cu uşurare. Nu va îndrăzni, pentru alte motive. Reputaţia ei e deja stricată şi, dacă se va afla că ea a fost cauza crimei, chiar şi indirectă, cetăţenii vor cere să fie pedepsită. Eşti sigur că nimeni altul nu te-a văzut venind sau plecând? — Nimeni. Sir Oliver se plimbă prin odaie, pufăind din pipă. — Totul va fi bine, spuse el. Du-te la culcau. Te voi însoţi până sus. Ridică pe Lionel în braţele sale puternice, ca pe un copil, ducându-l sus. După ce îl culcă, se reîntoarse jos, închise uşa holului, trase marele scaun de stejar lângă foc şi stătu acolo, gândindu-se şi gemând. Spusese lui Lionel că totul va fi bine. Dar cum va fi el însuşi, cu povara acestui secret pe suflet? Dacă victima ar fi fost altcineva decât fratele Rosamundei, puţin l-ar fi interesat. Faptul că Godolphin fusese ucis nu-l necăjea, asta trebuia să o mărturisească. Godolphin îşi merita sfârşitul, căci dacă n-ar fi fost fratele Rosamundei, ar fi avut acelaşi sfârşit, cu mult înainte, de mâna lui sir Oliver însuşi. Fratele ei fusese ucis de fratele lui. Ea îşi iubea fratele mai mult ca orice pe lume, aşa cum el îl iubea pe Lionel. El îi putea cunoaşte durerea ei. Căci toate durerile ei, erau şi ale lui. Se ridică şi, sprijinindu-se de cămin, se

întrebă ce era de făcut. Trebuia să poarte această povară în tăcere, asta era totul. Trebuia să păstreze secretul chiar faţă de Rosamund. I se rupea inima, gândindu-se că va trebui să joace acest rol, în faţa ei. Dar nu avea altă cale de ales, afară de aceea de a se lipsi de dânsa, iar aceasta era peste puterile sale. Hotărârea-i fiind luată, se duse la culcare.

CAPITOLUL V SCUTUL Bătrânul Nicholas aduse veştile celor doi fraţi, în dimineaţa următoare, pe când aceştia luau micul dejun. Lionel ar fi trebuit să nu părăsească patul, dar nu îndrăznise, spre a nu trezi bănuieli. Avea puţină febră, ca urmare firească, de altfel, a rănii sale şi a pierderii de sânge suferită. Avea să se bucure mai curând de aceasta, decât să-i displacă, căci îi colora obrajii, care altfel ar fi fost palizi. Deci, sprijinit de fratele său, coborâseră, înainte ca târzielnicul soare al lunii decembrie să fi răsărit încă bine. Nicholas pătrunse înăuntru, tremurând şi cu faţa albă. Povesti întâmplarea, eu o voce sugrumată şi amândoi fraţii se prefăcură a fi speriaţi, uimiţi şi neîncrezători. Dar partea cea mai proastă a povestirii bătrânului nu fusese încă rostită. — Şi ei spun, strigă el, tremurând de mânie, că dumneata l-ai ucis, sir Oliver. — Eu? răbufni sir Oliver, reamintindu-şi fulgerător o sută de motive – pe care până atunci le uitase – care din ele ar fi putut face ţinutul să-l bănuiască pe el, de fapta asta. Unde ai auzit această minciună sfruntată? În înfrigurarea care-i cuprinse mintea, nici nu auzi răspunsul lui Nicholas. Ce importa de unde auzise? În acel moment, desigur că învinuirea era pe buzele fiecăruia. Avea un singur lucru de făcut şi trebuia să-l facă cât mai repede, aşa cum mai făcuse odată. Trebuia să se ducă la Rosamund, pentru a anunţa înaintea celorlalţi. Dumnezeu să-l ajute să nu fie de acum prea târziu. Nu mai zăbovi, decât să-şi pună cizmele şi pălăria, încălecă şi porni pe scurtul drum ce despărţea Penarrow de Godolphin Court. Nu întâlni pe nimeni, până ce descălecă la Godolphin Court. Acolo, pe măsură ce se apropia, îl izbi un zgomot de glasuri. La apariţia sa, însă se lăsă o tăcere mormântală. O duzină de oameni aproape erau strânşi aici, privindu-l la început cu uimire şi curiozitate şi apoi cu ură. Descălecă şi stătu un moment, aşteptând pe unul din cei trei grăjdari ai casei să vină, să-i ia calul. Văzând că nimeni nu mişcă… — Ce-i asta? strigă el. Nu e nimeni aici? Repede ia-mi calul! Grăjdarul căruia i se adresase şovăi un moment, apoi, sub privirea poruncitoare a lui sir Oliver, înaintă, spre a face ceea ce i se ceruse Un murmur se ridică din grup. Sir Oliver îi fulgeră cu privirea şi toţi amuţiră. În

această tăcere mormântală, urcă scările şi pătrunse în hol. Depărtându-se auzi ridicându-se iarăşi murmurul, şi mai tare. Dar nu-l luă în seamă. Se întâlni faţă în faţă cu un servitor, care-l privi la fel ca şi cei de afară. Simţi o lovitură în inimă. Era sigur că sosise prea târziu, că vestea ajunsese aici, înaintea lui. — Unde ţi-e stăpâna? întrebă el. — Îi… îi voi spune că sunteţi aici, sir Oliver, răspunse omul cu o voce tremurândă şi trecu printr-o uşă din dreapta. Sir Oliver stătu un moment, plesnindu-și cizmele cu cravaşa. Faţa îi pălise şi cearcăne i se iviseră sub ochi. În sfârşit, servitorul reapăru, închizând uşa în urma lui. — Mistress Rosamund vă roagă să plecaţi. Nu doreşte să vă vadă. Un moment sir Oliver scrută faţa omului sau cel puţin aşa părea, căci era îndoielnic dacă putea vedea măcar înaintea lui. Apoi, ca răspuns, se îndreptă spre uşa de unde ieşise omul. Servitorul i se puse în cale, cu o atitudine hotărâtă. — Sir Oliver, mistress Rosamund nu doreşte să vă vadă. — La o parte! răcni el furios şi, cum omul nu se mişca, sir Oliver îl împinse cât colo şi intră. Ea stătea în cameră, îmbrăcată într-o rochie albă, care nu era totuşi atât de albă ca faţa ei. Ochii îi luceau ca două nestemate, mândri, demni şi plini de ură, când văzură pe nepoftitul, care nu se lăsa refuzat. Buzele îi erau deschise, dar nu avea nicio vorbă pentru el. Privea cu oroare, care răpea şi ultima speranţă a lui sir Oliver. In sfârşit, el vorbi: — Văd că ai aflat, spuse el, minciuna care cutreieră ţinutul. Asta e destul de rău. Dar văd că o crezi. Asta e şi mai rău. Ea continua să-l privească cu ură şi răceală, deşi cu două zile în urmă, de abia, îl privise cu încredere şi adoraţie. — Rosamund! strigă el şi se apropie de ea cu un pas. Rosamund! Am venit să-ţi spun că e o minciună. — Pleacă mai bine, spuse ea şi vocea ei avea o intonaţie care îl făcu să se cutremure. — Să plec? repetă el prostit. Îmi ceri să plec? Nu vrei să mă asculţi? — Am consimţit să te ascult mai mult decât odată. Am refuzat să cred pe alţii, care ştiau mai bine decât mine, am refuzat să le ascult prevenirile. Nu mai avem nimic să ne spunem. Mă voi ruga lui Dumnezeu să poţi fi prins şi spânzurat.

Faţa lui se albise ca varul şi, pentru prima oară în viaţă, ştiu ce e frica, simţind cum îi tremură mâinile şi picioarele. — Mă pot spânzura dacă tu crezi lucrul acesta. Nu-mi pot face mai mare rău, decât ce-ai făcut tu acuma. Nu mai am pentru ce trăi, de când am văzut că încrederea ta în mine e un lucru care poate fi spulberat, la primele zvonuri din ţinut. El văzu buzele ei strângându-se într-un zâmbet amar. — E mai mult decât numai zvonuri, cred, spuse ea. E mai mult decât ar putea minciunile tale să acopere. — Minciunile mele? strigă el. Rosamund, îţi jur pe onoarea mea că nu sunt amestecat în uciderea lui Peter. Să mă trăsnească Dumnezeu, dacă nu e adevărat! — Se pare, spuse o voce aspră în dosul lui, că te temi de Dumnezeu, tot atât de puţin, ca şi de oameni. El se întoarse repede, pentru a se găsi în faţă cu sir John Killigrew, care intrase după dânsul. — Aşa, spuse el încetişor şi ochii îi aruncară fulgere. Asta ţi-o datoresc dumitale, şi arătă către Rosamund. Era clar la ce făcea aluzie. — Mie? întrebă sir John. Închise uşa şi înainta în cameră. Sir, se pare că îndrăzneala şi neruşinarea dumitale întrec orice margini. Eşti… — Termină cu asta, îl întrerupse sir Oliver şi lovi cu pumnul său mare în masă. Lasă vorbele pentru proşti sir John, şi criticile pentru aceia care le pot îndepărta. — Vorbeşti ca un om sângeros. Ai venit pălăvrăgind în casa asta îndoliată, în casa asupra căreia ai aruncat umbra morţii şi a durerii. — Termină; îţi spun, sau crimă va fi de acum încolo, aici. Vocea sa era teribilă, dar se stăpâni şi se întoarse către Rosamund. Ah, iartă-mă, se rugă el. Sunt nebun, nebun de durere, pentru fapta ce mi se impută. N-am iubit pe fratele tău, e adevărat. Dar îţi jur că nu eu l-am ucis. Am fost provocat de el şi am zâmbit; dar ieri m-a insultat şi m-a biciuit în public, după cum arată semnul de pe obrazul meu. Omul care spune că n-aş fi avut dreptate dacă l-aş fi ucis e un mincinos şi un ipocrit. Totuşi, Rosamund, gândul la tine m-a făcut să mă stăpânesc. Şi acum, când dintr-o împrejurare nenorocită şi-a găsit moartea, răsplata întregii mele răbdări e că sunt acuzat de această ucidere şi tu o crezi. — Nu putea altfel, răspunse Killigrew.

— Sir John, strigă el. Te rog nu te amesteca. Dacă dumneata o crezi, atunci eşti un prost, şi cu proştii nu discut. Pentru Dumnezeu, cum puteţi crede că, dacă aş fi avut intenţia să-l pedepsesc, mi-aş fi ales tocmai aceste împrejurări, care mă pot da pe mâna călăului? În felul acesta te-am pedepsit pe dumneata, sir John, atunci când ai vorbit ce nu trebuia – după însăşi mărturisirile dumitale? Pentru Dumnezeu, omule, gândeşte-te. Dacă aş fi vrut să mă măsor cu Peter, n-aş fi putut alege un loc deschis, cu martori – la fel cum am făcut cu dumneata– pentru ca, chiar dacă l-aş fi ucis astfel, să nu mi se poată aduce vreo învinuire? Sir John rămase gânditor. Logica era tare şi clară; iar cavalerul de la Arwenack nu era prost. Dar, în timp ce dânsul rămase tăcut, la capătul acestei lungi tirade, Rosamund fu aceea care-i răspunse lui sir Oliver. — Spui că n-ai fi avut primi învinuiri de la nimeni? El se întoarse uimit. Cunoştea gândul ce se ivise în mintea ei. — Vrei să spui, zise el încetişor, cu un accent de reproş, că sunt atât de fals, încât n-am îndrăznit să-l ucid deschis, pentru a nu te pierde? Asta vrei să spui, Rosamund? Ard de ruşine pentru tine, că poţi avea asemenea gânduri despre cineva… despre cineva pe care l-ai iubit. Liniştea o părăsi. Sub biciuirea învinuirii lui, mânia o făcu aproape să uite durerea pentru moartea fratelui ei. — Mincinosule! strigă ea. Ai fost auzit dorindu-i moartea. Vorbele tale mi-au ajuns la urechi. Şi de la locul unde l-au găsit, până la uşa casei tale, o urmă de sânge păta zăpada. Mai ai curajul să minţi înainte? Ei îl văzură pălind. Îi văzură ochii mărindu-i-se cu teamă şi mâinile căzându-i de-a lungul trupului. — O… o urmă de sânge? întrebă el prosteşte. — Da! răspunde la aceasta, interveni sir John, smuls din îndoielile sale de până acum. Sir Oliver se întoarse iarăşi către Killigrew. Vorbele cavalerului îi readuseră curajul, care-l părăsise la vorbele Rosamundei. Cu un bărbat putea lupta. Cu un bărbat nu avea nevoie să-şi aleagă cuvintele. — Nu pot răspunde la asta, spuse el, cu un ton care nu admitea replică. Dacă spui aşa, se vede că aşa e. Dar chiar de e aşa, ce dovedeşte? Arată, fără nici-o îndoială, că eu l-am ucis? Poate îndreptăţi pe femeia care m-a iubit să mă creadă un ucigaş? Se opri şi o privi iarăşi cu un aer dojenitor. Ea căzuse într-un scaun şi stătea, frământându-şi mâinile, cu faţa împietrită de o durere de neînchipuit. — Poţi să spui ce alta dovedeşte sir? întrebă sir John şovăitor.

Sir Oliver observă aceasta şi o speranţă îl zgudui. — Ai milă, Dumnezeule, strigă el. În vocea dumitale e îndoială, dar în a ei nu. Ai fost duşmanul meu şi totuşi te îndoieşti că aş fi putut face acest lucru. Dar ea… ea care m-a iubit, n-are loc pentru nici-o îndoială! — Sir Oliver, îi răspunse ea. Fapta pe care ai făcut-o mi-a sfâşiat inima. Cred că te-aş fi putut ierta, dacă ai făcut-o deschis, cinstit, deşi n-aş mai fi putut fi soţia dumitale. Te-aş fi putut ierta doar aşa. El o privi, apoi se întoarse pe călcâie, îndreptându-se spre uşă. Acolo se opri. — Eşti hotărâtă, spuse el. Doreşti să fiu judecat pentru această crimă. El râse. Dar cine mă va acuza în faţa justiţiei? Dumneata, sir John? — Dacă Rosamund doreşte, replică cavalerul. — Fie şi aşa. Însă desigur că nu mă crezi omul, care m-aş lăsa dus la spânzurătoare, pe temeiuri care mulţumesc numai pe această doamnă. Dacă vine vreo învinuire pe temeiul urmei de sânge care duce la uşa mea şi pe unele vorbe pe care le-am rostit, va fi judecată, însă judecată pe seama acuzatorului. E dreptul meu şi mă voi servi de el. Te îndoieşti de hotărârea sorţii? Rog pe Dumnezeu să hotărască între mine şi el. Dacă sunt vinovat, să-mi înţepenească mâna, când o voi ridica. — Eu însămi te voi acuza, rosti vocea Rosamundei. Şi dacă vei voi, vei putea să-ţi încerci drepturile dumitale cu mine şi să mă măcelăreşti aşa cum l-ai măcelărit pe el. — Dumnezeu să te ierte, Rosamund, spuse sir Oliver şi ieşi. Se reîntoarse acasă cu inima zdrobită. Nu ştia ce-i rezervă viitorul, dar atât de mare era sentimentul său pentru Rosamund, încât nu era disperat. Nu-l va spânzura. Va lupta contra lor şi totuşi Lionel nu trebuia să sufere. Va avea grijă de asta. Şi apoi gândul la Lionel îl făcu să cugete puţin. Ce uşor ar fi putut scutura învinuirea lor, ce uşor ar fi putut s-o aducă pe genunchii ei mândri, implorându-i iertarea! Cu o vorbă ar fi putut-o face dar această vorbă i-ar fi primejduit fratele. În timpul nopţii, în vreme ce stătea treaz, gândindu-se, o schimbare se făcu în mintea sa. El revăzu toate dovezile care o duseseră pe ea la concluzia aceea şi fu nevoit să mărturisească că avea oarecum dreptate. Dacă ea îl judecase greşit, el o judecase şi mai greşit, pe ea. De mult timp, ea dăduse ascultare acelor intrigi otrăvite, şoptite de duşmanii lui şi refuzase să le creadă, pentru că îl iubea. Legăturile cu fratele ei suferiseră din cauza aceasta. Şi acum. Toate acele intrigi îi reveniseră, ducând-o la credinţa că Peter căzuse în mâna lui. Se putea spune chiar că era părtaşă şi ea la uciderea fratelui ei,

prin încrederea acordată omului urât de acesta. El înţelegea, şi era mai blând, judecând-o. Fusese aşa cum ar fi trebuit să fie, nu putea să-i impute nimic. Tăcerea era o povară grea de purtat. Şi totuşi, pentru siguranţa lui Lionel, trebuia să o îndure, cu toată puterea de care era în stare. Lionel nu trebuia să fie sacrificat egoismului său, pentru o crimă care nu putea fi altfel decât îndreptăţită. La urma urmei nu căuta un drum de scăpare? Va reuşi oricum. Dar, dacă el nu se îngrijea, Lionel în schimb trăia în teroare acele zile, o teroare care-l împiedica să doarmă şi care-i urca febra într-atât, încât a doua zi părea o fantomă. Sir Oliver încercase să-l liniştească, dar alte veşti noi veniră să-i mărească spaima. Justiţia din Truro fusese pusă la curent cu întâmplarea şi acuzaţia fusese formulată, dar justiţia refuzase să ia o hotărâre. Motivul era că unul dintre judecători era acelaşi master Gregory Baine, care fusese martor la insulta adusă lui sir Oliver. El declară că ceea ce se întâmplase lui master Godolphin, nu era mai mult decât ceea ce meritase şi decise că conştiinţa sa, fiind aceea a unui om cinstit, refuza să dea curs acuzaţiei primite. Sir Oliver primi aceste ştiri de la celălalt martor, pastorul, care suferise şi el neplăceri, din cauza lui Godolphin, şi care, ca un om al păcii ce era, aproba în totul hotărârea justiţiei. Sir Oliver îi mulţumi, spunându-i că atât el cât şi master Baine sunt prea buni, adoptând acest punct de vedere, şi-l asigură că, deşi aparenţele sunt contra lui, totuşi e nevinovat. Cu toate acestea, când două zile mai târziu, află că întreg ţinutul se ridicase împotriva lui master Baine, ca o urmare a atitudinii luată de acesta, sir Oliver, însoţit de pastor, plecă la casa judecătorului din Truro, spre a-i prezenta anumite dovezi, pe care le ascunsese faţă de Rosamund şi sir John. — Master Baine, începu el, când toţi trei fură adunaţi în biblioteca acestuia, am auzit de hotărârea dreaptă şi bărbătească pe care ai dat-o şi am venit să-ţi mulţumesc şi să-mi arăt admiraţia pentru curajul dumitale. Master Baine se înclină cu gravitate. Natura îl făcuse sobru. — Dar, deoarece doresc să nu ai cumva neplăceri, după urma sentinţei dumitale, am venit, spre a-ţi da o dovadă că ai procedat mai drept decât crezi, căci nu eu sunt ucigaşul. — Nu eşti dumneata? îl întrerupse master Baine, uimit. — Oh, te asigur că nu voi umbla cu ascunzişuri faţă de dumneata, după cum poate gândeşti. Îţi pot dovedi, după cum ai mai spus. Am venit înainte ca timpul să fi distrus dovada. Nu doresc însă să fie dată la iveală acum,

master Baine, dar vreau să facem un document, care ar putea mulţumi forurile superioare, dacă chestiunea ar ajunge până acolo, după cum cred. Era o pledoarie iscusită. Dovada crimei o va avea Lionel, nu el. Şi dacă vreodată documentul va fi dat publicităţii, timpul va fi distrus, până atunci, dovada acuzatoare, rana lui Lionel. — Dar te asigur, sir Oliver, că, dacă l-ai fi ucis după cele petrecute, nu ţi-aş fi putut aduce nici-o învinuire, decât că ţi-ai făcut datoria. — Ştiu, sir. Dar n-a fost aşa. Una din dovezile împotriva mea – şi cea mai importantă chiar – e că de la corpul lui Godolphin până la uşa casei mele, a fost o dâră de sânge. Cei doi deveniră mai atenţi. Urmează deci în mod logic, că ucigaşul trebuie să fie rănit în luptă. Sângele nu putea fi al victimei, ci al ucigaşului. Că ucigaşul a fost rănit şti, deoarece pe sabia lui Godolphin s-au găsit urme de sânge. Acum, master Baine şi dumneata sir Andrew, veţi fi martori că pe corpul meu nu se găseşte nicio rană căpătată de curând. Mă voi dezbrăca aici, în faţa dumneavoastră şi voi rămâne în costumul în tara m-am născut şi vă veţi convinge. După aceea, master Baine, îţi voi cere să faci documentul pomenit; şi-şi scoase haina, în timp ce vorbea. Dar, dându-vă această dovadă va trebui să vă rog, domnilor, să nu o faceţi cunoscută, până ce evenimentele nu o vor cere. Ei primiră dreptatea propunerii sale şi consimţiră, deşi cu puţin scepticism. Dar, după ce făcură examinarea, orice bănuieli le dispărură. Master Baine întocmi documentul, îl semnă, iar sir Andrew îşi adăugă şi semnătura sa, pentru mărturie. Cu această dovadă, care putea fi scutul său în viitor, sir Oliver se reîntorcea acasă, liniştit. La timpul respectiv, acest document putea fi fluturat prin faţa ochilor Rosamundei şi a lui sir John, iar totul se putea schimba în bine.

CAPITOLUL VI JASPER LEIGH Dacă acel Crăciun fu unul trist pentru Godolphin Court, nu fu mai puţin trist pentru Penarrow. Sir Oliver era tăcut şi întunecat în zilele acelea. Stătea cu orele în faţa focului, repetându-şi fiecare vorbă schimbată la ultima lui întâlnire cu Rosamund. Acum o învinuia că crezuse atât de repede învinuirile ce i se aduceau, acum găsea că nu putuse face altfel. Fratele său se mişca fără zgomot prin casă, neîndrăznind să-i tulbure gândurile. El ştia ce se întâmplase la Godolphin Court, ştia că Rosamund îl alungase pentru totdeauna pe sir Oliver şi inima sa se întreba dacă e drept oare, să lase această povară să-i apese fratele, când, de drept, ar fi trebuit să o susţină el. Acest lucru îl preocupa atât de mult, încât într-o seară nu se mai putu abţine şi reîncepu discuţia. — Noll, zise el, stând lângă fratele său, cu mâna pe umărul acestuia. Nu era mai bine să fi spus întregul adevăr? Sir Oliver privi repede în sus la el, cutremurându-se. — Eşti nebun! spuse el. Adevărul te-ar duce la spânzurătoare, Lal. — Poate că nu. Şi oricum, tu suferi mai mult decât atât. Te-am observat toate ceasurile acestea din săptămâna trecută, şi ştiu durerea pe care o înduri. Nu e drept, şi stărui: să spunem mai bine adevărul. Sir Oliver zâmbi. Întinse mâna şi o strânse pe a fratelui său. — Îţi face cinste propunerea ta, Lal. — Nu e nimic pe lângă ceea ce suferi tu, dintr-o vină a mea. — Ah! exclamă sir Oliver, dând din umeri nepăsător. Privirea sa se abătu de la faţa lui Lionel îndreptându-se iarăşi spre foc. La urma urmei, mă pot descotorosi de această povară, oricând voi dori. Am o dovadă, care m-ar putea susţine în faţa oricărei judecăţi. El vorbise cu un ton cinic şi aspru, care-l făcu pe Lionel să îngheţe la aceste vorbe. Stătu mult timp, chinuindu-se să le afle rostul. Se gândi să-şi întrebe fratele asupra înţelesului lor, dar curajul îl părăsise. Se temea ca nu cumva sir Oliver să-i întărească temerile. Ieşi din cameră, ducându-se la culcare. În zilele următoare, vorbele acestea nu-l lăsară liniştit. Mă pot descotorosi de această pavară, oricând voi vrea! În el crescu convingerea că sir Oliver înţelesese că poate scăpa oricând, dezvăluind adevărul. Că sir Oliver ar fi putut face aceasta, totuşi nu-i venea să creadă. Intr-adevăr, era

absolut sigur că sir Oliver era departe de intenţia aceasta. Totuşi se putea să-şi schimbe gândul. Povara putea deveni prea grea, dorul de Rosamund prea arzător, învinuirea ei prea copleşitoare. Sufletul lui Lionel tremura la gândul urmărilor ce le-ar putea suferi. El îşi dădea seama ce’ departe de sinceritate fusese propunerea lui de a spune tot adevărul; că nu fusese decât un artificiu de moment. O propunere pe care, dacă fratele său ar fi primit-o, ar fi fost nevoit să şi-o retragă. Şi se gândi că oare cu era ca toţi oamenii care, prin ascunzişuri emoţionante, îşi ascund adevărata laşitate? Se poate oare ca şi fratele său, într-un moment de disperare, când va găsi povara prea copleşitoare, să-l trădeze într-o bună zi? Lionel încercă să se asigure că fratele său e un om care nu-şi poate pierde stăpânirea de sine. Dar din nou îşi puse întrebarea, dacă trecutul putea fi lua ca o garanţie pentru viitor. Că fiecare om îşi avea o margine a răbdării şi poate că sir Oliver va ajunge la această margine, în cursul acestei afaceri. Dacă asta s-ar fi întâmplat, ce se alegea de el? Răspunsul la această întrebare era un tablou, pe care se temea să şi-l închipuie. Pericolul de a fi judecat şi condamnat ar fi fost mai mare acum, deoarece nu mărturisise imediat. Povestea pe care ar fi putut spune-o atunci l-ar fi salvat poate, căci era cunoscut ca un om de onoare şi cuvântul lui avea oarecare greutate. Dar, acum, nimeni nu l-ar fi crezut. Faptul că lăsase pe fratele său să sufere urmările faptei sale, l-ar fi dezonorat şi s-ar fi spus că a procedat aşa, deoarece nu avea nicio scuză de adus în apărarea sa. Va ajunge de batjocura tuturora, şi la moartea sa nimeni nu va vărsa vreo lacrimă. Ajunse astfel la concluzia că în loc să procedeze bine, făcuse cum nu se poate mai rău. Dacă Oliver vorbea, era pierdut. Şi iarăşi reveni la întrebarea: Ce asigurare avea că Oliver nu va vorbi? Această temă începu să-l urmărească zi şi noapte şi, deşi rana i se vindecase, paliditatea obrazului nu-i dispăru. Spaima din sufletul său i se putea citi în ochi. Deveni nervos şi tresărea la fiecare zgomot. Neîncrederea în Oliver începu să se arate prin ieşiri nelalocul lor. Într-o după-amiază, venind în sufragerie, care era întotdeauna camera favorită a lui sir Oliver, Lionel îşi găsi fratele stând cu coatele pe genunchi şi cu bărbia sprijinită în palme, privind la foc. Această poziţie a lui sir Oliver devenise atât de obişnuită, încât irita nervii slăbiţi ai lui Lionel. I se părea că aceasta era o atitudine de reproş la adresa sa. — Pentru ce oare stai mereu aşa, ca o statuie? întrebă el, arătând astfel neliniştea ce-l chinuia. Sir Oliver îl privi cu mirare. Apoi ochii i se îndreptară spre ferestrele cele mari.

— Plouă! spuse el. — Nu din cauza ploii eşti aşezat aici. Pe ploaie, sau pe soare, e mereu la fel. Nu ieşi niciodată afară. — Pentru ce aş ieşi? întrebă sir Oliver cu blândeţe, iar apoi o strâmbătură de tulburare îi încreţi sprâncenele negre. Crezi că îmi place să mă văd privit cu mare curiozitate ţi să aud murmure ridicându-se pe unde trec? — Aha! strigă ascuţit Lionel, cu ochii scăpărători. Ai ajuns în sfârşit să-mi faci reproşuri pentru ceea ce ai făcut, de bună voia ta, pentru mine. — Eu? strigă uimit sir Oliver. — Chiar vorbele tale sunt un reproş. Crezi că nu le pricep subînţelesul? Sir Oliver se ridică încetişor, privind la fratele său. Clătină capul şi zâmbi. — Lal, Lal, spuse el. Rana ţi-a distrus nervii băiete. Eu ce ţi-am reproşat? Care a fost înţelesul ascuns al vorbelor mele? Vei înţelege că ieşind, mă expun să fiu silit la vreo faptă necugetată, căci n-aş putea îndura neîncrederea, cu care mă privesc concetăţenii mei. Asta e totul. El înaintă şi-şi puse mâinile pe umerii fratelui său. Ţinându-l astfel la o depărtare de un braţ, stătu, observându-l, în timp ce Lionel îşi lăsă ruşinat capul în piept. — Prostuţule, spuse Oliver, scuturându-l. Ce te roade? Eşti palid, nervos şi parcă nu eşti tu însuţi. Cunosc un leac pentru acest rău. Îmi voi procura un vas şi vei călători cu mine, prin locurile fostelor mele aventuri. Aia e viaţa, viaţa care îţi va reda vigoarea şi liniştea, ca şi mie de altfel. Ca spui? Lionel îşi ridică privirea strălucitoare. Apoi un gând îl frământă, un gând care-l făcut din nou să se ruşineze. Şi totuşi nu-l putea îndepărta. Dacă va pleca cu Oliver, lumea va spune că e complice la vina atribuită lui sir Oliver. El ştia – din unele observaţii ce-i fuseseră adresate pe ici, pe colea – că întreg ţinutul credea că anumite neînţelegeri se iviseră între el şi fratele său, pe chestia de la Godolphin Court. Înfăţişarea lui rea contribuise la părerea că fratele său îi face necazuri. Întotdeauna fusese cunoscut ca un tânăr blând, eu totul deosebit faţă de turbulentul sir Oliver, care îşi asuprea acum fratele, pentru că acesta îi condamna crima. Un val de simpatie se ridicase pentru Lionel şi îi era dovedit adeseori. Primind propunerea lui Oliver, ar fi năruit toate aceste simpatii. El îşi dădu seama de mârşăvia gândului său şi se indignă pe el însuşi, pentru că putuse să-l aibă. Totuşi nu se putea scutura de influența lui. Era mai puternică decât voinţa sa. Fratele său, observându-i şovăiala şi înţelegând-o greşit, Îl trase lângă foc, silindu-l să se aşeze. — Ascultă, spuse el, aşezându-se pe celălalt scaun. Un vas frumos e gata lângă Smithick. L-ai văzut. Stăpânul lui e un aventurier numit Jasper Leigh, care poate fi găsit în fiecare după-amiază, la berăria din Penycumwick. Îl

cunosc de mult. El şi vasul său pot fi luaţi. E copt pentru aventuri, iar cu bani îi putem cumpăra şi corpul şi sufletul. Deci, vasul şi căpitanul l-am găsit, restul – echipajul, muniţiile, armamentul – îl voi procura, şi pe la sfârşitul lui martie vom putea pleca. Ce spui, Lal? Asta va fi desigur mai bine, decât traiul de aici. — Mă… mă voi gândi, spuse Lionel, dar atât de distrat, încât tot entuziasmul lui sir Oliver se spulberă imediat şi nu mai vorbi despre aceasta. Dar Lionel nu respinse complet propunerea. Dacă pe de o parte o respinsese, pe de altă parte, în ciuda voinţei sale, se simţea atras de ea. Merse chiar atât de departe, încât îşi făcu un obicei de a călări zilnic la Penycumwick şi acolo făcu cunoştinţa acelui aventurier detractat, de care sir Oliver îi vorbise şi asculta la poveştile individului – prea exagerate, pentru a fi adevărate – despre aventurile sale marinăreşti. Într-o zi, la începutul lui martie, master Jasper Leigh avu o altfel de poveste pentru el, o noutate care îndepărtă tot interesul lui Lionel pentru aventurile căpitanului, pe coastele spaniole. — Să-ţi spun o vorbă, master Tressilian, spuse el. Ştii ce se complotează împotriva fratelui dumitale? — Împotriva fratelui meu? — Da, în chestiunea uciderii lui master Godolphin, iarna trecută. Văzând că justiţia nu se sesizează, unele persoane au făcut o petiţie la guvernatorul Cornwallului, cerând să silească justiţia la fapte. Dar justiţia refuză să asculte ordinele guvernatorului, spunând că nu depinde decât de regină şi deci nu sunt răspunzători decât faţă de Majestatea Sa. Şi acum am aflat că a fost trimisă la Londra o petiţie adresată chiar Majestăţii Sale, în care se cere ca justiţia să fie silită să-şi facă datoria. Lionel răsuflă adânc şi ochii i se împăienjeniră. Jasper se frecă la nas şi urmă. — Am crezut că trebuie să te previn, sir, ca dumneata, la rândul dumitale, să-l încunoștințezi pe sir Oliver. E un marinar cumsecade şi marinarii trebuie să se ajute între ei. Lionel îşi scoase punga din buzunar şi, fără să-i mai controleze conţinutul, o aruncă în mâna marinarului, mormăind câteva vorbe de mulţumire. Călări înapoi acasă, cuprins da spaimă. Inevitabilul era aproape de sfârşit şi fratele său va fi silit să vorbească. La Penarrow, o altă lovitură îl aştepta. Află de la bătrânul Nicholas, că fratele său plecase la Godolphin Court. Concluzia trasă imediat de spaima lui

Lionel, fu că vestea se aflase de acum de către sir Oliver şi acesta intrase în acţiune; căci nu putea concepe că fratele său s-ar fi putut duce la Godolphin Court pentru altceva. Dar temerile sale erau neîntemeiate. Sir Oliver, nemaiputând îndura starea aceea de lucruri, plecase spre a arăta Rosamundei acel document, care-i spulbera vina. Putea face acest lucru, fără a se teme pentru Lionel. Cu toate acestea, călătoria sa fu fără rezultat. Ea refuzase să-l vadă, cu toate stăruinţele lui. Se reîntorsese zdrobit la Penarrow, unde îşi găsi fratele, aşteptându-l cu nerăbdare. — Ei bine? îl salută Lionel. Ce vei face acum? — Ce să fac? Despre ce vorbeşti? întrebă sir Oliver. — N-ai aflat? şi Lionel îi povesti noutatea. Sir Oliver rămase cu privirea pierdută în gol, după ce Lionel termină, apoi buzele i se strânseră şi sprâncenele i se încreţiră. — Aşa? strigă el. De aceea a refuzat să mă vadă. Credea că poate am venit să-i cer îndurarea? A putut crede asta? A putut? Se îndreptă spre cămin şi zgândări focul cu piciorul, cu un gest nervos. El vorbise cu o asprime care-l sperie pe Lionel. Oare ar putea fratele acesta, care îl iubeşte atâta, să-l trădeze? Nu putea crede. — Le… le voi spune adevărul? zise el, cu o voce tremurătoare. Sir Oliver, se întoarse şi-l privi cu atenţie. — Pentru numele lui Dumnezeu, Lal, ce ai în minte? întrebă el aproape cu asprime. Să le spun adevărul? Desigur – dar atât cât cred de cuviinţă. Nu-ţi închipui doar că le voi spune că tu ai fost? Doar nu mă crezi capabil de aşa ceva. — Ce-ţi rămâne de făcut? Sir Oliver îi explică. Explicaţia îl uşură. Pe Lionel. Dar uşurarea îi fu doar trecătoare. Reflecţiile îi aduseră altă teamă. Dacă sir Oliver se dovedeşte a fi nevinovat, urma desigur, ca el să fie socotit vinovat. Dacă Oliver dovedea că sângele nu era al lui, atunci, desigur, se trăgea uşor concluzia că era sângele lui. Terorizat de acest gând, se simţi irevocabil pierdut. Dacă şi-ar fi mărturisit teama lui Oliver, acesta i-ar fi arătat că acum, odată ce el arăta dovada, era prea târziu ca altcineva să mai poată fi învinuit. Dar Lionel nu îndrăzni să-şi cerceteze fratele în această chestiune. În inima sa era ruşinat de temerile sale. Ştia că e un laş. Îşi dădea seama de odiosul său egoism şi totuşi nu şi-l putea stăpâni. Pe scurt, se iubea pe sine, mai mult decât pe fratele său, sau chiar decât 20 de fraţi. Ziua următoare – o zi întunecată de martie târziu – îl găsi din nou la berăria din Penycumwick, în tovărăşia lui Jasper Leigh. Un gând îl urmărea,

singurul gând acum cu putinţă. Seara trecută, fratele său hotărâse să prezinte dovada lui sir John, de când Rosamund refuzase să-l primească. Prin Killigrew va ajunge la ea, spusese el şi o vedea de acum în genunchi, în faţa lui, implorându-i iertarea, pentru răul pe care i-l făcuse. Lionel ştia că Killigrew lipsea tocmai atunci de acasă, dar era aşteptat să se reîntoarcă pe la Paşte, şi până la Paşte nu era decât o săptămână. Deci avea un timp scurt, în care să se zbată, să execute proiectul care-i venise în minte. Se blestema, pentru că se gândise la el, totuşi se agăţase de el, cu toată slăbiciunea firii sale. Dar când şezu faţă în faţă cu Jasper Leigh, în hanul acela mic, cu masa murdară între ei, îl cam părăsi curajul de a-şi arăta propunerea. Doar după ce bău o mare cantitate de cherry, Lionel putut să-şi recapete curajul. Prin cap îi trecură vorbele spuse de fratele său cu mult timp în urmă, când vorbiseră pentru prima oară de Jasper Leigh. Un aventurier detractat, gata la orice. Banii trebuincioşi pentru a-l cumpăra, Lionel îi avea; dar erau banii lui sir Oliver, puşi la dispoziţia fratelui său, în marea lui bunătate. Şi aceşti bani aveau acum să fie întrebuinţaţi împotriva lui. Degeaba se căznea Lionel să îndepărteze din minte monstruosul plan care-l preocupa. În clipa cealaltă îi revenea la loc, cu toată strădania sa de a nu face o asemenea ticăloşie. Deodată, căpitanul puse o întrebare, care îi stinse şi ultima scânteie de rezistenţă ce mai avea. — Ai comunicat înştiinţarea mea lui sir Oliver? întrebă el cu vocea scăzută, pentru a nu fi auzit şi de altcineva. — Da, răspunse Lionel nervos, dar Oliver e încăpăţânat. Nu vrea să mă asculte. Vorbise cu un ton atât de curios, încât simţi privirea căpitanului care-l iscodea de sub sprâncenele roşii. Master Lionel se ridică brusc. — Să ne plimbăm pe afară, căpitane, spuse el. Ochii căpitanului se îngustară. El mirosise că avea să-i spună ceva. Bău restul de bere, îşi şterse gura cu dosul palmei şi se sculă. — La ordinele dumneavoastră, master Tressilian, spuse el. Afară, gentlemanul nostru îşi dezlegă calul şi, ţinându-l de frâu, o porni pe drumul ce ducea la estuar, către Smithick. O briză venită de la nord agita apa. Cerul strălucea, spuzit parcă cu pietre preţioase. În depărtare se zărea conturul negru al RÂNDUNICII, corabia căpitanului. Lionel păşea în tăcere, ezitând încă şi acum. Vicleanul marinar vedea ezitarea lui şi nădăjduind un profit din această afacere, încercă să-l facă pe Lionel să vorbească. — Cred că ai ceva să-mi propui, spuse el cu diplomaţie. Niciodată nu vei găsi un om mai dornic să te servească.

— Realitatea e, spuse Lionel, observând îndelung faţa celuilalt, că sunt într-o situaţie grea, master Leigh. — Şi eu am fost în multe, râse căpitanul, dar nu încă într-una pe care să n-o pot învinge. Spune-o pe a dumitale şi bucuros voi face pentru dumneata, tot ce aş fi făcut şi pentru mine însumi. — Da, cred că ar fi bine, spuse celălalt. Fratele meu va fi desigur spânzurat, dacă e adus în faţa judecăţii. Şi în acest caz şi eu sunt pierdut. O familie e dezonorată, dacă vreun membru de al ei a fost spânzurat. E un lucru îngrozitor. — Într-adevăr, într-adevăr, aprobă marinarul, încurajându-l. — Aş vrea să-l scap de aceasta, urmă Lionel. Aş vrea să-l scap de aceasta, deşi e în contra conştiinţei mele să rămână nepedepsit; căci îţi jur, master Leigh, că înfierez crima aceasta laşă!’ — Ah, spuse căpitanul, şi cum această exclamaţie păru să mire pe Lionel, se grăbi să adauge. Desigur! Desigur. Master Lionel se opri, întorcându-se cu faţa la celălalt. Acest loc era atât de singuratic, cum şi l-ar fi dorit orice conspirator. — Voi vorbi deschis cu dumneata, master Leigh. Peter Godolphin era prietenul meu. Aş plăti mult omului care l-ar putea scăpa pe Oliver de la spânzurătoare, făcându-l totuşi să-şi primească pedeapsa in acelaşi timp. Era ciudat, gândea el, chiar acum după ce vorbise, că putuse aduce pe buze acele vorbe, pe care le ura atâta. Căpitanul puse un deget murdar pe haina lui sir Lionel, în dreptul inimii false acestuia. — Sunt omul de care ai nevoie, spuse el. Dar riscul e mare. Spuneai totuşi că ai da mult… — Dumneata vei fixa preţul, spuse Lionel repede, cu ochii arzând de febră şi obrajii albi. — Cred că voi putea, spuse căpitanul. Ştiu ce-ţi trebuie. Ce spui, dacă l-aş duce peste mare la vreo plantaţie, unde au nevoie de muncitori, ca el? Vocea îi scăzu şi vorbi cu o uşoară ezitare, temându-se că propunerea ar fi mai mult decât ceea ce dorise Lionel. — Se poate reîntoarce, fi răspunsul, care-i spulberă toate îndoielile în această privinţă. — Aha! spuse aventurierul. Ce spui atunci de piraţii berberi? Ei cumpără sclavi, deşi nu dau preţuri mai bune. N-am auzit de unul care să se mai reîntoarcă, odată pus la una din galerele lor. Am avut unele afaceri comerciale cu ei. Lionel răsuflă adânc.

— E o soartă oribilă, nu? Căpitanul îşi mângâie barba. — Şi cu toate acestea e mai bună decât spânzurătoarea şi mai puţin dezonorantă decât ea. Astfel îl serveşte pe el şi pe dumneata. — Asta e aşa! strigă Lionel, cu cruzime. Şi preţul? Marinarul se ridică pe picioarele sale scurte, pentru a fi mai impunător. — O sută de pfunzi, sugeră el cu prudenţă. — În regulă, fu răspunsul prompt, atât de prompt, încât căpitanul căută să îndrepte greşeala sa de a fi cerut un preţ atât de accesibil. — O sută de pfunzi pentru mine, corectă el încetişor. Apoi va mai trebui angajat un echipaj, pentru a săvârşi treaba. Asta va însemna altă sută de pfunzi. Master Lionel se gândi un moment. — E mai mult decât pot avea. Dar vei avea 150 de pfunzi în bani şi restul în bijuterii. Nu vei fi în pierdere, îţi promit. Şi când te vei reîntoarce, să mă înştiinţezi că s-a făcut. Mai vorbim noi. Astfel, învoiala se făcu. Şi când Lionel începu să discute condiţiile răpirii, văzu că se aliase cu un om care-l înţelegea perfect. Tot ajutorul pe care-l ceru căpitanul lui Lionel, fu acela de a-şi atrage fratele într-un loc mai apropiat de apă. Aici, Leigh l-ar fi aşteptat cu vasul şi oamenii săi, care vor face restul. Fulgerător, Lionel găsi locul potrivit. Se întoarse şi indică peste apă la Trefusis Point şi Godolphin Court, care era scăldat în lumina lunii, acum. — Colo, la Trefusis Point, în umbra lui Godolphin Court. Mâine seară la ora opt, când nu va fi lună. Voi purta de grijă să fie acolo. Dar pe viaţa ta, nu pierde ocazia! — Încrede-te în mine, spuse master Leigh. Şi banii? — Când îl vei avea în siguranţă la bord, vina la mine la Penarrow răspunse Lionel, arătând că totuşi nu avea prea mare încredere în master Leigh Căpitanul fu satisfăcut. Căci îl avea în mână acum pe Lionel. Cu aceasta se despărţiră. Lionel încălecă şi se depărtă, în timp ce master Leigh îşi duse mâinile la gură şi strigă ceva pe vas. În timp ce aştepta ca vasul să se apropie, un zâmbet şiret trecu pe faţa aspră a aventurierului. Dacă master Lionel l-ar fi văzut, s-ar fi întrebat poate, dacă era oare prudent să facă asemenea învoieli cu un pungaş, care e credincios doar atât timp cât poate profita. Şi în această afacere, master Leigh văzu putinţa de a împreuna credinţa cu profitul şi gândindu-se la aceasta, găsi că are de ce să fie vesel.

CAPITOLUL VII RĂPIT În ziua următoare master Lionel lipsi toată ziua, sub pretextul unor cumpărături la Truro. Era pe la 7 jumătate, când se reîntoarse şi intrând, îl întâlni pe sir Oliver în hol. — Am un mesaj pentru tine de la Godolphin Court, vesti el şi văzu faţa fratelui său îmbujorându-se. Un băiat m-a oprit la poartă şi mi-a cerut să-ţi spun că Rosamund doreşte să-ţi vorbească. Inima lui sir Oliver se opri aproape, apoi începu să-i bată cu putere. Îl chemase! Se muiase în as primea ei! Consimţise să-l primească! — Fii binecuvântat pentru aceste veşti, răspunse el tulburat. Plec imediat, şi se depărtă. Atât de mare era graba sa, încât uită să ia şi acel document care-l putea dezvinovăţi. Master Lionel nu scoase o vorbă, în timp ce fratele său fugi. Se trase în umbră. Era alb ca varul şi simţea că va leşina. După ce uşa se închise, îşi reveni. Ar fi dorit să-l urmeze pe sir Oliver. Conştiinţa îi spunea că nu poate lăsa să se întâmple acel lucru. Dar teama îi amuţea acest glas. Dacă nu lăsa să se întâmple ce era hotărât, putea plăti aceasta cu viaţa. Se întoarse şi intră în sufragerie, cu picioarele tremurânde. Găsi masa pregătită, ca în seara aceea, când venise rănit şi Oliver îl îngrijise. Nu se apropie de masă. Se îndreptă spre cămin şi întinse mâinile spre dogoarea focului. Îi era frig şi nu-şi putea stăpâni tremuratul. Dinţii îi clănţăneau. Nicholas veni să întrebe dacă trebuie să servească masa. El răspunse distrat că în ciuda orei târzii, va aştepta întoarcerea lui sir Oliver. — Sir Oliver a ieşit? întrebă servitorul mirat. — A plecat chiar acum. Nu ştiu unde, răspunse Lionel. Dar, deoarece nu a luat masa, nu cred să întârzie. După aceasta concedie servitorul şi rămase tulburat de gândurile pe care nu le putea alunga. Nu se gândea decât la afecţiunea neprecupeţită, pe care sir Oliver i-o arătase. În această afacere a lui Godolphin oare ce nu făcuse dânsul, pentru a-l ascunde? Din dragostea pe care i-o arătase, Lionel începu să creadă cum că nici în cel mai mare pericol sir Oliver nu l-ar fi trădat. Şi apoi îi reveni nenorocita aceea de teamă, care făcuse din el un laş, reamintindu-i că totuşi nu se putea bizui sigur, pe aceasta, că poate la încercarea supremă sir Oliver să nu fi putut rezista şi atunci ar fi fost

într-adevăr pierdut. Judecata unui om despre ceilalţi se bazează pe cunoaşterea lui însuşi, şi Lionel, neştiindu-se în stare de a face vreun sacrificiu pentru Oliver, nu putea crede că acesta ar fi putut stărui în acest sacrificiu, până la capăt. Îşi reaminti vorbele spuse de Oliver, chiar în acea odaie, cu două seri în urmă, şi socoti că nu puteau avea decât un singur înţeles. Apoi îşi dădu seama că se amăgeşte singur, pentru a-şi potoli remuşcările. Îşi luă capul între mâini, gemând. Era un nelegiuit, un laş cu inima neagră! Veni un moment, când se ridică şovăitor în această a 11-a oră, pentru a merge după fratele său şi a-l salva de la pericolul ce-l aştepta în noapte. Dar iarăşi hotărârea îi fu împietrită de acea teamă egoistă. Se reaşeză, şi gândurile sale se mai limpeziră. Îşi dădu seama că remuşcările sale aveau şi un oarecare câştig, căci Oliver nemaifiind, el va intra în toate drepturile acestuia. Orologiul de pe cămin bătu ora opt. Lionel tresări la auzul acestui zgomot. Fapta se comitea acum. O văzu în minte, fratele său alergând către Godolphin Court şi apoi forme întunecate ivindu-se din întunericul înconjurător, copleşindu-l în tăcere, îl văzu luptându-se un moment, apoi legat de mâini şi de picioare, cu un căluş în gură, transportat către ţărm, la vaporul care aştepta. Altă jumătate de oră trecu. Lucrul ora terminat acum şi această asigurare păru să-l liniştească acum. Apoi veni din nou Nicholas, temându-se să nu se fi întâmplat ceva stăpânului său. — Ce i s-ar putea întâmpla? întrebă Lionel tulburat. — Nu ştiu ce, într-adevăr, răspunse servitorul. Dar sir Oliver are destui duşmani şi nu e prudent din partea lui să iasă pe întuneric. Master Lionel respinse ideea, apoi spuse că nu va mai aştepta. Nicholas îi aduse masa şi-l părăsi din nou, ducându-se la uşă. O deschise şi cercetă întunericul. Se duse la grajd şi se convinse că sir Oliver nu plecase călare. Între timp, Lionel trebuia să se prefacă că mănâncă, deşi înghiţea numai noduri. Apoi se prefăcu neliniştit şi veni să-l caute pe Nicholas. Astfel îşi petrecu noaptea întreagă, aşteptând reîntoarcerea aceluia despre care Lionel ştia că nu se va mai întoarce niciodată. În zori treziră servitorii şi-i trimiseră în ţinut, spre a-l căuta şi a vesti dispariţia lui sir Oliver. Lionel însuşi călători la Arwenack, spre a întreba disperat pe sir John, dacă nu ştie ceva despre această întâmplare. Sir John se arătă mirat, dar jură că nu-l văzuse pe Oliver, de mult timp. El fu gentil cu Lionel, pe care-l plăcea, ca toată lumea de altfel. Tânărul era atât de deosebit de fratele său, încât calităţile ce le avea păreau şi mai strălucitoare în acest contrast. — Mărturisesc că era natural să vii la mine, spuse sir John. Dar ai cuvântul meu că nu ştiu nimic de el.

N-am obiceiul să mă scap de duşmani, pe întuneric. — Desigur, sir John, nu m-am gândit la aşa ceva. Răspunse Lionel. Iartă-mă, că am putut veni, spre a te întreba aşa ceva. Pune-o pe socoteala nervilor mei zdruncinaţi. N-am mai fost acelaşi om, în aceste ultime luni, de când cu întâmplarea de la Godolphin M-a tulburat. E o povară grea să şti că propriul tău frate – deşi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-e frate vitreg – e vinovat de o asemenea crimă. — Cum? strigă uimit Killigrew. Dumneata spui asta? Şi dumneata crezi? Master Lionel îl privi zăpăcit, o privire pe care sir John o înţelese greşit în favoarea tânărului. Şi din acest moment se născu între aceşti doi oameni o prietenie mărită de mila lui sir John Killigrew pentru acest tânăr blând şi cinstit, care fusese oropsit cu un asemenea frate ticălos. — Înţeleg, înţeleg, spuse el. Ştii că aşteptăm zilnic un ordin de la regină către judecătorii săi, care să-i silească să deschidă acţiunea pe care au refuzat-o, împotriva fratelui… împotriva lui sir Oliver. Rămase gânditor. Crezi că sir Oliver ştie asta? Instantaneu, Lionel ghici ce era în mintea celuilalt. — Ştie, răspunse el. Eu însumi l-am prevenit. Dar de ce întrebi? — Oare nu ne ajută asta să înţelegem şi să explicăm dispariţia lui sir Oliver? Desigur că ştiind aceasta, ar fi un nebun, dacă ar rămâne aici, căci fără nicio îndoială va fi spânzurat. — Sfinte Dumnezeule, strigă Lionel, minunându-se. Crezi… crezi că a fugit, atunci? Sir John ridică din umeri. — Ce altceva aş putea crede? — Lionel clătină capul. — Ce altceva, într-adevăr? spuse el şi plecă ca un om copleşit, aşa cum şi era de altfel. Nu se gândise niciodată la această idee care trebuia să urmeze faptei sale, pentru a o explica şi a nu mai lăsa niciun fel de îndoială. Se întoarse la Penarrow şi spuse răstit lui Nicholas ceea ce bănuia sir John, şi de ceea ce el însuşi se temea să nu fie cauza dispariţiei lui sir Oliver. Servitorul, însă, nu era aşa de uşor de convins. — Crezi că a făcut asta? strigă Nicholas, cu o voce dojenitoare. — Să mă ierte Dumnezeu, dar ce pot crede acum, după fuga sa? Nicholas îşi strânse buzele şi puse două degete pe braţul tânărului. — N-a fugit, master Lionel, spuse el cu hotărâre. Nu e un laş. Sir Oliver nu se teme de niciun om, sau diavol şi, dacă l-ar fi ucis pe master Godolphin, nu ar fi tăgăduit. Nu-l crede pe sir John. Întotdeauna l-a urât.

Dar în tot ţinutul, singur servitorul era de părerea aceasta. Dacă mai exista vreo îndoială asupra vinovăţiei lui sir Oliver, acum se spulberase la fuga sa, înaintea ordinelor aşteptate de la regină. Târziu, în ziua aceea, veni la Penarrow căpitanul Jasper Leigh, întrebând de sir Oliver. Nicholas îl anunţă lui master Lionel, care-l primi imediat. Micul şi îndesatul marinar se rostogoli pe picioarele sale scurte în cameră, şi când rămaseră singuri, vorbi. — E legat în siguranţă la bord, vesti el. Treaba s-a făcut cât ai spune peşte. Repede şi în linişte. — De ce ai întrebat de el? spuse Lionel. — De ce? se chior! Jasper. Afacerile mele erau cu el. A fost vorba de un voiaj pe care să-l facă cu mine. Am aflat la Smithick. Asta nu va da de bănuit. El îşi frecă nasul. Ar fi fost imprudent să întreb de dumneata sir. Şti pentru ce am venit. Lionel îi plăti preţul convenit şi-l concedie, după ce primi asigurarea că RÂNDUNICA va porni la apropiatul reflux. Când se află că sir Oliver fusese în tratative, cu Jasper Leigh, pentru o călătorie pe mare, chiar si Nicholas începu să se îndoiască. Treptat, Lionel îşi recăpătă liniştea, pe măsură cu zilele treceau. Ce se făcuse, se făcuse şi nu se mai putea îndrepta. Nu ştia cât îl ajutase soarta, cum de obicei îi ajută pe ticăloşi. Ordinul regal veni la o săptămână după aceea şi master Baine era chemat la Londra pentru a da socoteală de refuzul său pentru a deschide acţiunea. Dacă sir Andrew Folck ar fi supravieţuit răcelii care îl omorâse cu o lună înainte, judecătorul Baine ar fi putut înlătura uşor învinuirea ce i se aducea. Dar aşa, când declară că făcuse examinarea la care sir Oliver se supusese voluntar, cuvântul său singur nu aduse nici cea mai uşoară convingere. Nici-un moment nu se bănuia că ar fi fost altceva, decât subterfugiul unui om, care nu-şi făcuse datoria şi care căuta acum să se salveze de la urmărire. Şi faptul că citase ca martor pe un om, acum mort, întări opinia judecătorilor săi. Fu destituit din slujbă şi astfel afacerea se termină, până la descoperirea vreunei urme a dispărutului sir Oliver. Pentru Lionel, o nouă existenţă începu din ziua aceea. Privit ca un om care suferă pentru greşeala fratelui său, tot ţinutul se hotărî să-l ajute, să-şi poarte povara. Această pornire de simpatie era condusă de sir John şi deveni atât de puternică, încât Lionel fu aproape încredinţat că nu e decât ceea ce merita, uitând duşmănia de dinainte a oamenilor, pentru neamul detractat al Tressilianilor.

CAPITOLUL VIII SPANIOLUL RÂNDUNICA, trecând printr-o furtună în golful Biscaiei – o furtună pe care o trecuse foarte bine – înconjură capul Finister şi astfel intră într-un loc mai liniştit, pe o mare azurie. Era ca o trecere bruscă, de la iarnă la vară, şi corabia alerga acum uşor, zguduită de briza plăcută a mării. Intenţia lui master Leigh n-ar fi fost să se îndepărteze atât de mult, până ce nu s-ar fi înţeles cu prizonierul său. Dar vântul fusese mai tare decât intenţiile sale şi fusese mânat de furia lui, în spre sud. Astfel se întâmplă – şi asta în avantajul lui Lionel, după cum vom vedea – că marinarul, înainte de a putea vorbi cu sir Oliver, fu forţat să aştepte, până ce atingeau coasta Portugaliei, adică linia ei, căci coasta Portugaliei nu era prea sigură pe atunci, pentru marinarii englezi. În mica cabină de la pupa vasului, căpitanul stătea la o masă murdară, pe care o lampă se balansa, după legănările vasului. Fuma o pipă, al cărei fum îmbâcsea aerul micii încăperi şi lângă cotul său era o sticlă cu rachiu. Aici fu introdus sir Oliver, cu mâinile legate la spate. Era murdar şi neîngrijit, cu barba crescută de o săptămână pe obrazul său. Îmbrăcămintea îi era încă în dezordine, după lupta pe care o susţinuse, când fusese răpit, şi pe care nu şi-o schimbase de atunci. Deoarece înălţimea sa îl împiedica să stea drept în cabina scundă, îi fu adus un scăunel, de către unul din piraţii care alcătuiau echipajul lui Leigh. Se aşeză tăcut şi privi la căpitan. Master Leigh fu oarecum încurcat de acest calm, când el se aştepta la o ieşire violentă. Concedie pe cei doi marinari, care îl aduseseră, şi, după ce ieşiră, închizând uşa cabinei, se adresă prizonierului. — Sir Oliver, spuse el, mângâindu-şi barba sa roşie, s-a abuzat de dumneata. Soarele pătrunse prin una din ferestrele cabinei căzând pe faţa lipsită de expresie a lui sir Oliver. — Nu era nevoie, tâlharule, să mă aduci până aici, ca să-mi spui asta, răspunse el. — Desigur, spuse master Leigh. Dar mai am ceva de adăugat. Crezi că ţi-am făcut un rău? Greşeşti. Prin mine, vei cunoaşte prietenii adevăraţi şi duşmanii ascunşi. De acum înainte vei şti în cine să te încrezi şi în cine nu.

Sir Oliver păru că îşi iese puţin din nepăsarea lui, în ciuda voinţei sale, stârnit de neruşinarea banditului. Zâmbi ironic. — Vei sfârşi prin a-mi spune că-ţi sunt obligat, zise el. — Vei sfârşi prin a-mi spune asta singur, îl asigură căpitanul. Ştii ce mi s-a cerut să fac cu dumneata? — Crede-mă, nu ştiu şi nici nu-mi pasă, fu răspunsul surprinzător. Dacă vrei să-mi spui, numai pentru a mă distra, îţi cer atunci să nu te oboseşti. Nu era un răspuns care să-i fi ajutat căpitanului. Pufăi din pipă o clipă. — Mi s-a cerut, continuă el, să te duc pe coasta Africii şi să te vând berberilor. Ca să te pot servi, m-am făcut că primesc. — Pentru Dumnezeu, strigă sir Oliver. Îţi duci jocul prea departe. — Vremea a fost împotriva mea. Nu aveam intenţia să vin atât de departe, înspre sud, cu dumneata. Dar am fost duşi de furtună. Aceasta a trecut şi, dacă îmi promiţi că nu vei face nimic împotriva mea şi că îmi vei răsplăti pierderea pe care am suferit-o, prin drumul acesta, care nu era în planurile mele, te voi readuce acasă, în siguranţă, cel mult într-o săptămână. Sir Oliver îl privi şi zâmbi fioros. — Ce fel de tâlhar eşti, că nu poţi fi credincios nimănui? strigă el. Întâi iei bani, ca să mă îndepărtezi şi apoi îmi ceri să-ţi plătesc, pentru a mă readuce înapoi. — Mă judeci greşit, zău! Pot fi credincios oamenilor cinstiţi şi trebuie s-o ştii, sir Oliver. Dar cine e credincios unui ticălos, e un nebun şi eu nu sunt, după cum ştii. Am făcut acest lucru, pentru ca să cunoşti un ticălos şi să-l pedepseşti, precum şi pentru a trage un mic profit de pe urma vasului acesta. Sunt cinstit cu dumneata, sir Oliver. Am primit două sute de pfunzi, în bani şi bijuterii de la fratele dumitale. Dă-mi la fel şi… Acum, calmul lui sir Oliver dispăru. Căzu de pe el ca o haină şi privi mânios înainte. — Ce-ai spus? strigă el ascuţit. Căpitanul privi la el, uitând de pipă. — Am spus că, dacă îmi vei plăti aceeaşi sumă, pe care mi-a dat-o fratele dumitale, pentru a te îndepărta… — Fratele meu!… urlă cavalerul. Ai spus, fratele meu? — Exact. — Master Lionel? întrebă totuşi celălalt. — Ce alt frate mai ai? răspunse Leigh. Urmă o pauză şi sir Oliver privi în gol, cu capul ghemuit între umeri.

— Lasă-mă să pricep, spuse el în sfârşit. Spui că fratele meu, Lionel, ţi-a plătit pentru a mă îndepărta, cu alte cuvinte, că prezenţa mea aici se datorează lui? — Pe cine altul ai bănuit? Sau crezi că am făcut-o pentru propria mea plăcere? — Răspunde-mi! ceru sir Oliver, scuturându-şi legăturile. — Ţi-am răspuns mai mult decât odată, până acum. Şi totuşi îţi voi mai spune odată, căci văd că înţelegi greu că mi-au fost plătiţi două sute de pfunzi de către master Lionel Tressilian, pentru a te duce în Berberia şi a te vinde ca sclav. E clar? — Tot atât de clar, pe cât e de fals. Minţi, câine! — Uşurel, uşurel, murmură master Leigh. — Îţi spun că minţi! Master Leigh îl privi un moment, apoi spuse: — Îţi voi dovedi, spuse el în sfârşit, şi, fără altă vorbă, se ridică şi se îndreptă spre o cutie prinsă de peretele cabinei. O deschise şi scoase din ea a casetă. Băgă mâna înăuntru şi o scoase plină cu bijuterii. Le aruncă sub nasul lui sir Oliver. Cred, spuse el, că le recunoşti. Mi-au fost date, pentru a împlini suma care-i lipsea fratelui dumitale. Priveşte-le! Sir Oliver recunoscu un inel şi o perlă frumoasă de cercel, care fuseseră ale fratelui său. Recunoscu un medalion pe care el însuşi i-l dăruise lui Lionel, cu doi ani în urmă, şi aşa, una după alta, recunoscu fiecare bijuterie, din faţa sa. Capul îi căzu în piept şi stătu astfel, ca un om trăsnit. — Dumnezeule, gemu el în sfârşit. Cine deci mi-a mai rămas? Şi Lionel, de asemenea! Şi Lionel! Un fior îi străbătu trupul. Sunt blestemat, spuse el. Fără o asemenea dovadă, n-ar fi crezut niciodată. Din momentul în care fusese atacat la porţile lui Godolphin Court, el crezuse că fapta se datoreşte lui Rosamund, care, convinsă de vinovăţia lui, voise să-l pedepsească în chipul acesta. Crezuse că mesajul adus de Lionel, fusese o cursă a Rosamundei. Convingerea aceasta fusese fermă într-însul şi-l redusese la o indiferenţă a sorţii sale, odată ce nu mai avea nimic de sperat. Şi totuşi nu fusese atât de amară, ca această destăinuire. La urma urmei, ea ar fi fost poate îndreptăţită să facă un asemenea lucru. Dar Lionel ce scuze avea? Ce motive puteau să-l determine la o asemenea acţiune, afară de egoismul monstruos, care îl va fi făcut să se lepede pentru totdeauna, de vina ce apăsa asupra lui, aruncând-o pe umerii acelui care-i fusese frate, părinte şi totul pentru el?

Se cutremură de oroare. Era de necrezut şi totuşi nu mai putea fi nici-o îndoială. Pentru toată dragostea şi sacrificiile făcute, asta era răsplata lui Lionel? Chiar dacă toată lumea ar fi fost împotriva lui, îl avea pe Lionel în care să se încreadă… iar acum… Singurătatea îl copleşi. Apoi, încet, necazul lui se prefăcea în mânie. Îşi trase capul înapoi şi ochii săi injectaţi de sânge se aţintiră asupra căpitanului Leigh, care stătea pe cutia din care scosese caseta, observându-l şi aşteptând să-şi revină in fire. — Master Leigh, spuse el. Ce preţ vrei, pentru a mă readuce în Anglia? — Cred, sir Oliver, răspunse căpitanul, că preţul pe care l-am primit, pentru a te îndepărta, va fi acceptabil. — Vei avea suma dublă, în momentul când mă vei lăsa înapoi, la Trefusis Point, fu răspunsul prompt. Ochii căpitanului scăpărară de lăcomie. Dar era un consimţământ prea neaşteptat. În dosul lui se ascundea ceva, sau nu mai cunoştea el oamenii. — Ce planuri ai, se zborşi el. — Planuri? Cu tine? Sir Oliver râse. Pentru Dumnezeu, te preţuieşti prea mult, ticălosule, dacă tu crezi că în mintea mea e loc pentru vreun gând, despre tine. Era adevărat. Atât de mare era mânia sa împotriva lui Lionel, încât nu se putea gândi la altceva. — Îmi dai cuvântul că te vei ţine de promisiune? — Cuvântul meu? Pshaw, omule! Mi l-am dat de acum. Îţi jur că îţi va fi plătită suma pe care am numit-o, în momentul când mă vei lăsa pe ţărmul Angliei. E destul? Atunci, desfă-mi legăturile şi să terminăm cu această situaţie. — Bine, mă bucur că pot face o învoială cu un om atât de sensibil! Ştii bine că ceea ce am făcut, n-am făcut-o din răutate şi că de vină e acela care m-a pus la cale. Eu am fost doar un instrument. — Admit doar că eşti un instrument, un instrument aurit, dar nimic mai mult. Taie-mi legăturile, pentru numele lui Dumnezeu. Căpitanul îşi scoase briceagul, veni lângă sir Oliver şi-i tăie legăturile, Fără un cuvânt. Sir Oliver se ridică atât de brusc, încât se izbi cu capul de tavanul scund al cabinei şi se aşeză din nou. În acest moment, veni de asemenea un strigăt care atrase pe căpitan la uşa cabinei. O deschise, lăsând soarele să pătrundă înăuntru. Ieşi pe punte şi sir Oliver îl urmă. Pe punte, mai mulţi oameni stăteau rezemaţi de parapet, privind zarea. Pe catarg şi frânghii alţi marinari stăteau de asemenea privind peste apă. Erau în apropiere de capul Roca şi, când căpitanul Leigh văzu cu cât se

apropiase vasul de coastă, de când el părăsise cârma, înjură grozav pe cârmaci, care stătea agăţat de roată. În depărtare, la stânga vasului, în linie cu gurile Tagusului, de unde ieşise – şi unde fără îndoială că aşteptase să-i pice aşa ceva – venea o mare corabie cu catarge uriaşe şi cu toate pânzele ridicate, fluturând în bătaia vântului. RÂNDUNICA cu toate pânzele ridicate, ca şi cea de la mizenă, nu avea nicio cincime din viteza spaniolului, căci corabia era fără îndoială spaniolă, judecând după locul de unde ieşise. — La pânze! răcni căpitanul şi se agăţă de roata cârmei, prăvălind cât colo pe cârmaci, cu un ghiont. — Dumneata singur mi-ai spus să ţin direcţia drept înainte, protestă omul. — Idiotule! urlă căpitanul. Ţi-am spus să mergi paralel cu coasta. Dacă e vreo limbă de pământ ieşită în afară, vrei să ţii drept, până ce eşuăm pe ea? El prinse roata cu mâinile sale puternice şi întoarse corabia, în direcţia vântului. Apoi predă din nou roata cârmaciului. — Ţine-o aşa! comandă el şi dădu ordine, aşteptând să le vadă executate. Oamenii se urcară pe catarge, pentru a întinde pânzele, în timp ce alţii făcură acelaşi lucru, cu catargul de la mezină. Curând zburau deasupra apei, cu toate pânzele întinse, îndreptându-se spre larg. De pe covertă, sir Oliver observa pe spaniol. El văzu că vasul a făcut un ocol, pentru a le ieşi înainte şi deşi această manevră scădea din puterea vântului, totuşi echipată aşa cum era, cu de două ori atâtea pânze ca a lor, îi putea ajunge foarte repede. Căpitanul veni şi el pe covertă, observând apropierea celuilalt vas şi blestemându-se pentru neatenţia care-l adusese în această cursă şi blestemând şi mai mult încă pe cârmaci. Sir Oliver observase între timp armamentul RÂNDUNICII, atât cât era vizibil, şi observând că aproape lipseşte, se adresă căpitanului, cu indiferenţă, ca şi cum ar fi fost un spectator pasiv. — Sunt eu omul care să fug din calea unui spaniol, dacă aş fi bine echipat? Aşa însă nu pot face nimic, decât să încerc să mă îndepărtez, răcni Leigh. Sir Oliver înţelese şi rămase tăcut. El observă pe ofiţerul secund al vasului, împărţind oamenilor câteva puşti. Apoi, tunarul, un om masiv, despuiat până la brâu, cu capul înfăşurat într-o basma roşie, se postă la tunul de aramă, aşezat la marginea punţii, urmat de vreo câţiva oameni. Leigh chemă pe ofiţer, şi trimise pe cârmaci la pupă, unde alt tun era gata să intre în acţiune. Urmă apoi o cursă de întrecere, spaniolul câştigând mereu teren, în timp ce ţărmul abia se mai vedea ca o linie subţire. Deodată dinspre

spaniol izbucni o trâmbă de fum alb, bubuitura unui tun se auzi şi ghiuleaua sfâşie o pânză a RÂNDUNICII. Tunarul stătea gata să răspundă, când ar fi primit ordin. De pe celălalt vas porni iarăşi o lovitură de tun. — Are un tir mai lung decât alte multe corăbii, mormăi Leigh. N-o putem ajunge încă cu tirul nostru. În timp ce vorbea, o a treia detunătură răsună şi unul din catargele ce se clătinau în bătaia vântului se frânse în două, cu un zgomot ameninţător şi căzu, prinzând sub greutatea sa câţiva oameni, pe punte. Se părea că bătălia începuse. Totuşi, căpitanul Leigh nu se grăbi. — Fii gata! răcni el către tunarul care atât aştepta. Prin căderea catargului, mersul se încetinise şi mai mult şi spaniolul se apropia cu repeziciune, acum. În sfârşit căpitanul socoti că e destul de aproape şi porunci focul. RÂNDUNICA trase prima şi ultima ghiulea, în acea luptă. După ce fumul se împrăştie, sir Oliver văzu că focul îşi greşise ţinta. Master Leigh îşi blestema tunarul, pentru că ochise prea sus. Apoi ordonă tunului de la pupă foc. Dar în timp ce căpitanul dădu acest ordin, din flancul spaniolului izbucniră numeroşi nori de fum şi RÂNDUNICA, literalmente ciuruită, se aplecă pe o parte. În mai puţin de trei minute, RÂNDUNICA se scufundă, acoperind suprafaţa apei cu sfărâmături. Satisfăcut de ceea ce făcuse, spaniolul se învârtea la locul nenorocirii, năzuind să vadă ce sclavi poate culege pentru galerele Majestăţii Sale Catolice din Mediterană. Astfel, soarta dorită lui sir Oliver, de Lionel, se împlinea, şi era împărţită de către Master Leigh însuşi, cu toate că aceasta nu fusese în intenţiile laşului.

Partea a doua

SAKR-EL-BAHR

CAPITOLUL I CAPTIVUL Sakr-el-Bahr, vulturul mării, urgia Mediteranei şi teroarea Spaniei Catolice, stătea culcat pe una din înălţimile capului Sparta. Deasupra lui, pe creasta muntelui, se întindea linia verde-închis a pădurilor de portocali de Araish, reputata grădină a Hesperidelor din vechime, unde crescuseră merele de aur La o milă depărtare spre est, se zărea silueta unei aşezări arabe rânduite pe pământul fertil, care se întindea până departe cât puteai zări cu ochiul, spre Ceuta. Din albastrul cerului se auzeau trilurile vesele ale unei ciocârlii. Sakr-el-Bahr stătea culcat pe o manta din păr de cămilă, chiar pe marginea crestei unde se urcase. De fiecare parte a lui, stătea câte un negru uriaş. Trupurile lor negre păreau sculptate parca din abanos. Ei mânuiau nişte evantaie, făcute din frunze galbene de curmal, căci aveau datoria să răcorească aerul, pentru stăpânul lor şi să îndepărteze muştele. Sakr-el-Bahr era un om în floarea vârstei, cu un corp herculean şi membre de o mărime uriaşă. Nasul său încovoiat niţel, se termina într-o barbă neagră stufoasă, care ieşea şi mai mult în relief, din cauza albeţei turbanului, care îi înconjura fruntea. Peste cămaşa sa albă, purta o tunică lungă, verde, de mătase fină, împodobită cu arabescuri de aur. O pereche de pantaloni scurţi îi ajungeau până la genunchi. Gleznele sale musculoase erau goale, iar picioarele îi erau strânse într-o pereche de sandale musulmane din piele roşie. Nu avea alte arme, decât pumnalul încrustat cu diamante pe mâner, vârât într-o teacă, la cingătoarea sa de piele. La câţiva metri, în stânga sa, stătea altă figură cu coatele pe pământ, cu palmele făcute umbrar deasupra ochilor, privind spre mare. Acesta era de asemenea un om puternic şi, când se mişcă, o rază luci pe armura cu care era îmbrăcat şi pe casca-i de oţel, peste care îşi înfăşurase turbanul său verde. Lângă el stătea un enorm iatagan, într-o teacă de piele, îngreunată cu ornamente de oţel. Faţa sa era frumoasă şi mai puţin bărboasă, ca aceea a tovarăşului său, iar dosul mâinilor sale lungi şi fine, erau arămii. Sakr-el-Bahr nu-i dădea atenţie. Stând acolo, el privea în josul coastei acoperită cu stejari şi porni de plută. Ici şi colo, pe vreo stâncă, se zăreau ţepii mici şi verzi ai vreunui cactus. Sub el, pe lângă peşterile lui Hercule, era un golf mare, ale cărui maluri, erau colorate în tot felul de culori. Ceva mai încolo, în dosul unui grup de stânci ce răsăreau din apă, două galere enorme,

fiecare cu câte 50 de lopeți şi un galion mai mic, cu numai 30 de lopeţi, se legănau uşor pe apă, marile lopeţi galbene stând aproape orizontal pe laturile fiecărui vas, ca aripile unor păsări gigantice. Că se ascundeau sau stăteau la pândă, asta era limpede. Deasupra lor roia o ceată zgomotoasă de pescăruşi. Sakr-el-Bahr privea spre mare, de-a lungul strâmtorilor, către Tarifa şi depărtata linie a coastei europene, abia vizibilă, prin cerul limpede al zilei. Dar privirea sa nu era preocupată de acel orizont îndepărtat. Ea nu mergea mai departe de un vas alb cu pânze, care plutea uşor prin strâmtori, cam la patru mile depărtare. Un vânt uşor sufla dinspre est şi fiecare pânză a corăbiei era întinsă. Se apropia şi, fără îndoială, căpitanul ei se ferea, pe cât posibil, de ţărmul african, spre a nu fi văzut de acei piraţi teribili, care-l bântuiau şi care atacau fiecare corabie creştină, ce se aventura în apele lor. Sakr-el-Bahr privea spre mare, de-a lungul strâmtorii. Nu putea fi bănuită prezenţa galerelor sale, cât de liniştită trebuia să pară coasta Africii, văzută prin ocheanul căpitanului acelui vas. Şi acolo, din înălţimea unde se afla, ca vulturul – al cărui nume îl primise – el observa marele vas alb şi aştepta, până ce va veni la o distanţă mai potrivită. O limbă de pământ în spre est silea corabia să o ocolească, apropiindu-se astfel cu circa o milă de ţărm. Ochii observatorilor aşteptau clipa când corabia va ocoli această limbă, neştiutoare de pericolul ce o ameninţa acolo. Nu mai era decât o jumătate de milă între ea şi acel cap. Corsarul îmbrăcat în armură îşi lovi călcâiele în aer, cu veselie, şi se întoarse către liniştitul Sakr-el-Bahr. — Vine! Vine! strigă el, într-un jargon franţuzesc, acea limbă franceză, care se vorbea pe litoralul Africii. — Dacă Allah va voi, fu răspunsul laconic. O tăcere încordată căzu între ei, în timp ce vasul se apropia. Sakr-el-Bahr îşi umbri ochii, încordându-şi privirea asupra stindardului de la pupa vasului. El putu observa nu numai culorile roşu şi galben, ci şi emblema cu leul. — Un vas spaniol, Biskaine, murmură el către tovarăşul său. Ei, bine, lăudat fie Allah! În timp ce vorbea, vasul ajunse acolo şi începu să înconjoare capul, fără îndoială căutând să se îndepărteze înspre sud, mânat de vântul prielnic. — Acuma! strigă Biskaine – Biskaine-el-Borak se numea pentru avântul cu care lupta. El tremura de nerăbdare, ca un câine biciuit.

— Nu încă, fu răspunsul liniştit şi reţinut. Cu fiecare yard cu care se apropie de coastă, cu atât e mai pierdută. E timp destul. Dă-mi de băut, Abiad, spuse el către unul din negrii, pe care, în ironie, îl poreclise albul. Sclavul se întoarse, dădu la o parte un covor, descoperind o amforă de lut roşcat. Dădu la o parte frunza de palmier de pe gura ei şi turnă apă, într-o cupă. Sakr-el-Bahr bău încetişor, ochii săi nepărăsind vasul, a cărui mişcare se deosebea acum foarte bine. Ei puteau vedea oamenii mișcându-se pe punte şi observatorul agăţat de catarg. Nu mai era decât ia o jumătate de milă distanţă, când deodată atacul începu. Sakr-el-Bahr se ridică în toată înălţimea sa şi flutură o basma lungă, verde. De pe una din galerele din dosul stâncilor răsună o trompetă, ca răspuns la acest semnal. Fu urmată de fluierăturile ofiţerilor şi, printr-o mişcare grabnică şi regulată a lopeţilor, galerele se urniră din ascunzătoarea lor. Pungile lungi ale galerelor erau înţesate cu corsari, ale căror arme străluceau în bătaia soarelui. Pe părţile mai înalte ale fiecărei galere erau rânduiți oameni cu arcuri şi săgeţi. Piraţii forfoteau ca lăcustele pe punţi, în aşteptarea luptei. Repeziciunea atacului zăpăci pe spaniol. Se auzeau strigăte dintr-acolo, trompete şi semnale, date de oamenii care alergau la posturile lor. În zăpăceală, manevra lui de îndepărtare se opri şi pierdu minute preţioase. În graba sa disperată, căpitanul îndreptă vasul cu vântul în spate, nădăjduind că aşa va avea cel mai bun prilej de a scăpa din cursă. Dar vântul era neîndestulător în acel loc, pentru ca încercarea să izbutească. Galerele se îndreptau cu toată viteza in direcţia lui, căci lopeţile mânuite de sclavii îmboldiţi cu lovituri de bici, de către paznici, băteau apa cu furie. Sakr-el-Bahr, urmat de Biskaine şi de negri, coborî de pe înălţimea care-i ajutase atât de bine, îndreptându-se spre galionul care fusese părăsit de cele două galere corsare. Acesta îl aştepta la o depărtare de-o vâslă de ţărm. În timp ce el se apropia, lopeţile fură rânduite orizontal, sprijinindu-se de ţărm. El păşi pe această punte improvizată, urmat de tovarăşii săi. Încălecă parapetul punţii, intrând în spaţiul dintre două lopeţi, fiecare mânuită de către şase sclavi. Biskaine îl urmă, iar negrii fură ultimii. Erau încă peste parapet, când Sakr-el-Bahr dădu ordinul de plecare. Pe locul liber dintre vâsle, un ofiţer şi doi supraveghetori plesniră bicele din piele de hipopotam. Vâslele se mişcară şi galionul porni, pentru a lua parte la luptă. Sakr-el-Bahr, cu iataganul în mână, stătea în fruntea corsarilor dornici să poată lupta contra soldaţilor creştini. Sclavii creştini de la vâsle gemeau sub biciul supraveghetorilor musulmani care-i duceau spre distrugerea fraţilor lor. Acolo bătălia începuse. Spaniolul avusese timp să tragă doar o singură

ghiulea, când flancul îi fu lovit de ciocul uneia din galere şi o ploaie de săgeţi se abătu asupra punţii, din arcurile musulmanilor. Aceştia erau şi mai întărâtaţi de faptul că luptau contra spaniolilor, care-i izgoniseră din Califatul Andaluziei. A doua galeră atacă din partea cealaltă, semănând moartea pe puntea vasului spaniol. Fu o luptă scurtă şi dârză. Spaniolii zăpăciţi de la început, luaţi prin surprindere, nu putură să se apere. Făcură totuşi, tot ce se putea face. Opuseseră o rezistenţă frumoasă năvălitorilor înverşunaţi. Corsarii luptară cu un dispreţ de moarte puţin obişnuit, dornici să învingă sau să moară pentru Allah şi Profetul său. Împinseră înapoi pe castilienii copleşiţi de numărul covârşitor al celor care atacau. Când galionul lui Sakr-el-Bahr interveni, lupta era pe sfârşite şi unul din corsarii săi pusese mâna pe stindardul spaniol, împreună cu crucifixul de sub el. Un răcnet sfâşie aerul: Alhamdollilah! Sakr-el-Bahr îşi croi drum printre luptători, cu arma, spre interiorul vasului. Corsarii se dădeau înapoi, făcându-i loc şi, în timp ce el înainta, ei îi răcneau numele în delir şi-l salutau cu iataganele, aclamând pe acel vultur al mării, cum era poreclit cel mai preţios dintre servitorii Islamului. El nu luase parte la luptă. Fusese prea uşoară şi el sosise prea târziu. Dar el fusese acela care pusese totul la cale, autorul spiritual al acelei victorii, obţinută în numele lui Allah. Punţile erau stropite cu sânge şi acoperite cu răniţi şi morţi, pe care Musulmanii începuseră să-i arunce peste bord. Morţi şi răniţi la un loc, toţi erau creştini. La ce să aibă greutăţi cu ei? Într-un colţ erau înghesuiţi spaniolii supravieţuitori, dezarmaţi şi înfricoşaţi, o turmă de oi speriate. Sakr-el-Bahr se opri locului, privindu-i cu duşmănie. Erau peste o sută, aventurieri care plecaseră din Cadiz, în speranţa de a-şi găsi norocul în Indii. Călătoria lor se terminase năpraznic. Îşi cunoşteau soarta, la vâslele galerelor musulmane, sau în cel mai bun caz, duşi la Alger, sau la Tunis, spre a fi vânduţi ca sclavi. Privirea lui Sakr-el-Bahr trecu peste ei, oprindu-se asupra căpitanului, care stătea în faţa lor, cu faţa albă de mânie. Era îmbrăcat bogat, într-un negru castilian şi pe piept îi atârna o cruce grea de aur. Sakr-el-Bahr îl salută ceremonios. — Fortuna de guerra, senor capitan, spuse el într-o spaniolă curgătoare. Cum te numeşti? — Sunt Don Paulo de Guzman, răspunse omul, îndreptându-se şi vorbind cu mânie. — Aşa! Un gentleman de familie! Bine făcut şi puternic, după cum văd. În piaţă la Alger poţi valora două sute de taleri. Te poţi răscumpăra pentru cinci sute.

— Por las Entranas de Dios! jură Don Paulo, care ca toţi spaniolii pioşi, întrebuinţau mereu jurăminte. Ce mai adăugă el în furia sa nu se ştie, deoarece Sakr-el-Bahr dădu poruncă să fie luat de acolo. — Pentru lipsa ta de curtoazie, îţi ridic răscumpărarea la o mie de taleri, spuse el, apoi către soldaţi: Duceţi-l! Lăsaţi-l să se distreze, până la sosirea răscumpărării. Spaniolul se îndepărtă blestemând. Cu ceilalţi Sakr-el-Bahr termină repede. Le oferi putinţa de răscumpărare, cui o putea plăti, şi acest privilegiu fu acceptat doar de trei inşi. Restul îl dădu în grija lui Biskaine, care era locotenentul său. Dar înainte de a face aceasta, chemă pe unul din ofiţerii vasului capturat şi-i ceru să spună câţi sclavi avea la bord. Află că erau doar doisprezece, întrebuinţaţi ca servitori – trei evrei, şapte musulmani şi doi eretici – şi fuseseră închişi înăuntrul vasului, când se ivise pericolul. Din ordinul lui Sakr-el-Bahr fură aduşi sus. Musulmanii, văzând cine erau învingătorii şi că deci sclavia lor se terminase, izbucniră în strigăte de bucurie şi laude către Allah. Cei trei evrei, nişte tineri mlădioşi, în haine negre, care le veneau până la genunchi, şi tichii negre pe păru! lor creţ zâmbiră, sperând la ceva mai bun, de când căzură în mâinile unor semeni mai apropiaţi de ei, decât creştinii. Cei doi eretici căzuseră într-o totală apatie, ştiind că soarta lor nu avea să se schimbe cu nimic. Unul din aceştia, era un om mic şi îndesat, cu o faţă roşie şi nişte ochi albaştri, ce străluceau de sub nişte sprâncene care fuseseră odată roşii – ca şi părul şi barba sa – iar acum încărunţiseră. Din toţi doisprezece, fu singurul care atrase atenţia lui Sakr-el-Bahr. El stătea sfidător în faţa corsarului. Astfel stătură câteva clipe, cercetându-se unul pe altul cu atenţie, apoi deodată sclavului îi scăpă o exclamaţie de surpriză. — Pentru Dumnezeu, spuse el în sfârşit, în englezeşte, cu o nemărginită uimire, apoi, reluându-şi înfăţişarea sfidătoare de dinainte, vorbi cu un glas cinic. Bună ziua, sir Oliver, spuse el. Sper că vei fi încântat de a mă spânzura cu mâinile dumitale. — Allah e mare, spuse Sakr-el-Bahr, fără să se tulbure.

CAPITOLUL II PROSCRISUL Cum s-a întâmplat că Sakr-el-Bahr, Vulturul Mării, piratul musulman, urgia Mediteranei, teroarea creştinilor, şi locotenentul lui Asad-el-Din, paşa Algerului, să fie unul şi aceiaşi cu sir Oliver Tressilian, cavalerul de la Penarrow, ocupă un loc lung în cronicile lordului Henry Goade. Excelenţa Sa ne dezvăluie câteva amănunte despre uimitoarele întâmplări, care au dus la această extraordinară transformare. El le-a hărăzit două volume, din cele 18 pe care le-a lăsat. Cu toate acestea, totul poate fi redat şi într-un singur capitol. Sir Oliver fu unul dintre oamenii salvaţi din mare, de către echipajul vasului spaniol, care scufundase RÂNDUNICA, altul era Jasper Leigh, căpitanul. Toţi fură duşi la Lisabona şi aici înaintaţi Curţii Sfântului Cler. Deoarece erau toţi eretici, sau aproape toţi, bineînţeles cu primul lucru ce-l aveau de făcut fraţii sfântului Dominic era să-i convertească. Sir Oliver nimeri la o familie care nu fusese niciodată renumită pentru asprimea ei, în chestiunile religioase, şi el desigur, că nu avea să ia foc, dacă însuşindu-şi părerile altor oameni asupra unui viitor foarte îndoielnic, ar fi ajuns să scape de rele. El primi cu nepăsare botezul catolic. Cât despre Jasper Leigh, se poate închipui că elasticitatea conştiinţei căpitanului nu era mai mică decât a lui sir Oliver, şi că, desigur, nu era omul care să sufere pentru o credinţă. Fără îndoială că ar fi fost multă bucurie la Casa Sfântă, la salvarea acestor două nefericite suflete din ghearele răului, care le aştepta. Ca nişte convertiţi ai credinţei, fură călduros primiţi, şi lacrimi de mulţumire fură vărsate peste ei, de către sfinţii lui Dumnezeu. Ei fuseseră complet purificaţi de erezia lor, făcându-şi penitenţa la Racio, în Lisabona, cu lumânări în mână şi câte un sanbenito pe umerii lor. Biserica le dădu binecuvântarea ei, sfătuindu-i să stăruiască pe căile salvării, pe care ea, cu atâta bunătate, îi îndrumase. Acum că ieşiseră de sub scutul bisericii, erau daţi din nou pe mâna autorităţilor, care trebuiau să-i pedepsească pentru ofensa lor de pe mare. Nimic nu putea fi dovedit, era adevărat. Dar Curtea era mulţumită că lipsa ofensei era doar rezultatul firesc al unui folos pe care l-ar fi căutat. Socotiră că, fără îndoială, odată cu folosul ar fi venit şi ofensa. Această credinţă a lor era bazată pe faptul că atunci când vasul spaniol trăsese primul foc asupra RÂNDUNICII,

ca o somaţie de a se opri, aceasta îşi urmase drumul. Astfel, cu obişnuita logică castiliană, se dovedea reaua credinţă a căpitanului. Pe de altă parte, căpitanul Leigh protestă, căci fapta sa îi fusese dictată de neîncrederea în spanioli şi ferma sa credinţă că toţi spaniolii sunt nişte piraţi, de care fiecare marinar cinstit trebuie să se ferească, dacă este mai puţin înarmat. Apărarea sa nu-i aduse nicio favoare din partea judecătorilor înguști la minte. Sir Oliver arată, respectuos, că el nu era un membru al echipajului RÂNDUNICII, ci un gentleman care se găsea la bord, împotriva voinţei sale, fiind victima unei răpiri laşe din partea căpitanului. Curtea îi ascultă cu respect apărarea şi-l întrebă de numele şi rangul său. Fu neprevăzător şi răspunse adevărat. Rezultatul fu foarte pilduitor pentru sir Oliver. Îi arătă cât de sistematic se ţineau arhivele Spaniei. Curtea prezentă documente, în stare să-i facă pe judecătorii săi să-i povestească acea parte a vieţii sale petrecută pe mări şi chiar o mică întâmplare, pe care o uitase, dar pe care acum şi-o reaminti şi care desigur nu avea să-i facă sentinţa mai uşoară. Nu fusese el la Barbados într-un an, şi nu capturase acolo galionul Maria de las Dolores? Ce fusese aceasta, dacă nu un act de piraterie? Nu scufundase el un vas spaniol, cu patru ani în urmă în golful Funchal? Nu fusese el cu acel pirat Hawkins, în afacerea de la San Juan de Ulloa? Şi aşa mai departe. Întrebările curgeau asupra lui şi-l copleşeau. Aproape regretă că se obosise să primească convertirea şi urmările ei din mâinile fraţilor sfântului Dominic. Începea să-i pară rău că îşi pierduse doar timpul şi scăpase din focul clerical, pentru a fi atârnat în frânghia seculară, ca o jertfă oferită zeilor răzbunători ai Spaniei insultate. Atât de departe însă nu ajunse. Galerele din Mediterana aveau nevoie grabnică de oameni atunci şi numai acestei împrejurări îşi datorau vieţile, sir Oliver, Jasper I.eigh şi alţii din nenorocitul echipaj al RÂNDUNICII, deşi e problematic dacă vreunul dintr-înşii au găsit-o mai bună această împrejurare. Înlănţuiţi, doi câte doi, picior de picior, despărţindu-i o pereche scurtă de cătuşe, făcură parte dintr-un mare convoi, care era îndreptat de-a lungul Portugaliei, în Spania şi apoi spre Sud, către Cadiz. Ultima oară, când sir Oliver îl mai văzu pe căpitanul Leigh, fu în dimineaţa când fură scoşi din închisoarea din Lisabona. În acei drum, fiecare ştia că celălalt trebuie să fie undeva, în acea ceată înlănţuită de sclavi; dar nu se mai întâlniră niciodată. În Cadiz, sir Oliver petrecu o lună, într-un loc mare închis de unde puteai vedea doar cerul. Un loc al durerilor, al bolilor şi al suferinţelor pe care mintea omului cu greu şi le-ar închipui, loc ale cărui detalii curioşii le pot căuta în cronicile

lordului Henry. Sunt prea revoltătoare, pentru a fi redate aici. La sfârşitul acelei luni, fu unul dintre cei aleşi de un ofiţer care comanda o galeră, ce avea să transporte pe Infantă, la Neapole. Aceasta o datora constituţiei sale puternice, care rezistase cu bine contra tuturor bolilor ce le-ar fi putut căpăta în acel loc. Galera, pe care gentlemanul nostru fusese trecut, era un vas cu lopeţi, fiecare mânuită de către şapte oameni. Aceştia erau aşezaţi pe un fel de scară care mergea paralel cu înclinarea vâslei, ducând de pe punte, în mijlocul vasului. Locul lui sir Oliver era al doilea dinspre punte. Aici, gol de tot, era înlănţuit de bancă şi în acele lanţuri rămase fără cea mai mică întrerupere, timp de şase luni încheiate. Între el şi banca pe care stătea, nu era decât o piele de oaie, moale, murdară. De la un capăt la celălalt al băncii, nu erau mai mult decât zece picioare, în lungime, în timp ce distanţa care o separa de altă bancă, nu era decât de patru picioare. În acest spaţiu restrâns de zece picioare pe patru, sir Oliver şi ceilalţi şase tovarăşi de vâslă, îşi duceau mizerabila lor viaţă, treji sau dormind, căci dormeau în lanţuri, la vâslă, fără loc îndestulător, pe care să se poată întinde. Acolo, sir Oliver se întări şi se împietri, în viaţa aceea de moarte a sclavilor de galere. Dar această primă călătorie îndepărtată, la Neapole, avea să rămână pentru totdeauna cea mai teribilă experienţă a vieţii sale. Timp de şase sau opt ore; fără de sfârșit, şi uneori chiar zece ore, împingea necontenit vâsla fără nicio clipă de răgaz. Cu un picior pe banca din faţă şi celălalt încordat în jos, mânuia vâsla grea, lungă de cincisprezece picioare, îndoindu-şi spatele înapoi şi atingând pe urmă umerii sclavilor dinaintea sa, cu ea, ridicându-se pentru a se lăsa cu toată puterea peste ea pentru a o scoate din apă şi căzând înapoi, cu zgomot de lanţuri, pentru a reîncepe din nou aceeaşi mişcare până ce ochii i se împăienjeneau, gura i se usca şi în tot corpul nu simţea decât durere. Apoi venea durerosul bici al supraveghetorului, pentru a le încorda puterile şi a le lăsa o urmă însângerată, pe spatele gol. Astfel o ducea zi de zi, acum ars şi înfierbântat de nemilosul soare sudic, acum îngheţat de vântul rece al nopţii, în timp ce îşi lua zisa odihnă. Barba şi părul, scăldate în năduşeală, nu erau spălate decât de ploile care erau rare în acel anotimp. Pielea de oaie, de dedesubt, era plină de insecte, care îi năpădiseră trupul. I se dădeau de mâncare doar câţiva biscuiţi mucegăiţi şi un blid de orez fiert, iar ca băutură apă stătută. Uneori, când era furtună, şi sclavii trebuiau să lupte mai mereu cu marea, li se dădea câte o bucăţică de pâine muiată în vin, spre a-i întări. În acel voiaj bântui scorbutul şi alte boli, printre lopătari, pentru a nu spune nimic de rănile căpătate, în urma frecării necontenite de bancă, lucru de altfel obişnuit. Cu sclavul infectat de boală, sau cu acela care

ajungea la capătul rezistenţei, se termina repede. Bolnavii erau aruncaţi peste bord, iar ceilalţi trântiţi într-un loc pe punte, biciuiţi şi lăsaţi acolo, să-şi revină. Dacă nu-şi reveneau, erau şi ei aruncaţi peste bord. Când stăteau uneori în contra vântului şi mirosul lor ajungea până la pupă, unde stătea Infanta, erau siliţi să întoarcă galera, ţinând-o pe loc, spre a nu fi dusă înapoi de vânt. Aproape un sfert din sclavi muri în prima săptămână. Dar erau rezerve care umpleau locurile goale. Nimeni, afară de cei mai puternici, nu putea îndura această muncă îngrozitoare. Printre aceştia era şi sir Oliver şi tot la fel era şi vecinul cel mai apropiat de bancă, un maur tânăr, puternic şi liniştit, care-şi primise soarta eu un stoicism ce deşteptase admiraţia lui sir Oliver. Zile întregi nu schimbară o vorbă, credinţa lor despărţindu-i. Se crezură duşmani, în ciuda faptului că erau tovarăşi de nenorocire. Dar într-o seară, când un bătrân evreu îşi pierdu cunoştinţa şi fu biciuit ca de obicei, sir Oliver, văzând pe prelatul care însoţea pe Infantă, privind cu ochi nemiloşi această mârşăvie, fu apucat de o asemenea ură, încât blestemă cu voce tare pe toţi creştinii şi în particular pe şefii bisericii. El se întoarse către tânărul maur de lângă el şi i se adresă în spaniolă. — Iadul, spuse el, a fost desigur făcut pentru creştini, care de aceea caută să facă unul şi pe pământ. Din fericire, pentru el, zgomotul lopeţilor, zăngănitul lanţurilor şi şuierăturile biciului ce cădea pe spatele bătrânului evreu fură destul de tari, pentru a-i acoperi vocea. Dar maurul îl auzi şi ochii săi negri străluciră. — Un cuptor de şapte ori încălzit îi aşteaptă, o frate, răspunse el cu o încredere care părea să fie izvorul stoicismului său. Dar atunci tu nu eşti un creştin? El vorbea în acel dialect de pe litoralul nord-african, acea limbă francă, care suna ca un dialect franţuzesc, presărat cu vorbe arabe. Dar sir Oliver înţelese mai mult prin intuiţie. El îi răspunse din nou în spaniolă, căci, deşi Maurul părea că n-o vorbeşte, era totuşi clar că o înţelegea. — Am renunţat din minutul acesta, răspunse el cu pasiune. Nu voi recunoaşte o religie, în al cărei nume sunt făcute astfel de fapte. Priveşte la acel preot de colo! Vezi cu câtă supărare îşi miroase batista parfumată, deoarece sfintele sale nări îi sunt atinse. E mirosul mizeriei noastre. Şi totuşi şi noi suntem făpturi de ale lui Dumnezeu, făcute după chipul şi asemănarea lui. Ce ştie el despre Dumnezeu? Cunoaşte religia, cum cunoaşte vinul bun, mâncărurile bogate şi femeile uşoare. Mormăi o înjurătură obscenă, împingând vâsla. Un creştin, eu? strigă el şi, pentru prima oară, de când

fusese înlănţuit de acea bancă a agoniei, râse. Am terminat cu creştinii şi cu creştinismul! — Într-adevăr, toţi suntem ai Domnului şi la el ne vom reîntoarce, spuse maurul. Acesta fu începutul prieteniei dintre sir Oliver şi acel om, al cărui nume era Yusuf-ben-Moktar. Musulmanul înţelese că găsise în sir Oliver un om asupra căruia se pogorâse mila lui Allah, unul care era copt pentru a primi învăţătura Profetului. Yusuf se devota convertirii tovarăşului său. Sir Oliver îl asculta cu nepăsare. Dezlegându-se de o credinţă, avea nevoie de o mulţime de dovezi, înainte de a îmbrăţişa o alta şi i se părea că toate lucrurile măreţe, spuse de Yusuf, în lauda islamismului, el le mai auzise şi înainte, in lauda creştinismului. El rămase nepăsător şi între timp predicile musulmanului avură darul să-l înveţe limba francă, aşa încât, după şase luni, se trezi vorbind ca un maur, cu toate înfloriturile de stil musulmane. Către sfârşitul acestor şase luni, avu loc întâmplarea care avea să redea libertatea lui sir Oliver. Între timp, membrele sale, care şi înainte fuseseră de o forţă peste comun, prinseseră o putere de elefant. Întotdeauna era aşa, la vâslă. Ori mureai sub povară, repede, ori forţele îţi creşteau, aşa ca să poţi face faţă împrejurărilor. Sir Oliver, în aceste şase luni, devenise un om de oţel şi fier, de o forţă uriaşă şi cu o putere supraomenească. Se reîntorceau dintr-o călătorie la Geneva, când, într-o seară, în timp ce treceau pe lingă Minorca, în insulele Baleare, fură surprinşi de o flotă de galere musulmane, care ieşiseră dintr-un golf ascuns şi îi înconjură. Pe bordul galerei spaniole izbucni un strigăt grozav: Asad-ed-Din! Numele celui mai temut corsar musulman, de la renegatul italian, Ochiali. Trompetele răsunară şi tobele începură să bată pe punte, iar spaniolii îmbrăcaţi în armuri, înarmaţi cu săbii şi lănci, se pregătiră să-şi apere vieţile şi libertatea. Tunarii se repeziră la tunuri, iar acestea aveau nevoie de pregătire, aşa încât nici un singur foc nu fu tras, până ce ciocul de fier al primei galere izbi în coasta vasului spaniol. Rezultatul izbiturii fu teribil. Prora de fier a galerei musulmane – care era chiar aceea a lui Asad-ed-Din – rupsese, în izbirea ei, cincisprezece dintre lopeţile vasului ca pe nişte crenguţe. Un urlet se ridică din mijlocul sclavilor, urmat de gemete atât de grozave, cum numai iadul le-ar putea închipui. Aproape două treimi din ei fuseseră loviţi de lopeţile care se îndoiseră înapoi, lipindu-i de bănci. Unii din ei fuseseră ucişi pe loc, alţii zăceau zdrobiţi, plini de sânge, unii cu spatele frânt, alţii cu mădularele rupte. Sir Oliver ar fi făcut, sigur parte din aceştia, dacă n-ar fi urmat sfatul prevăzător al lui Yusuf, care era încercat în luptele de galere şi care

prevăzuse ce avea să se întâmple. El împinse vâsla în sus şi înainte, atât cât putu, silind şi pe ceilalţi de pe bancă să-i urmeze mişcarea. Apoi se lăsă jos pe genunchi, ghemuindu-se, până ce umerii îi fură la acelaşi nivel cu banca. El strigase la sir Oliver să-i imite exemplul şi acesta, fără măcar să ştie la ce e bună această manevră, dar bănuindu-i importanţa, din tonul grăbit al celuilalt, îl ascultă pe dată. O clipă mai târziu, lopata plesni înapoi, sfărâmând capul unuia dintre sclavi şi rănind de moarte pe ceilalţi, trecând peste capetele lui Yusuf şi al lui sir Oliver. În cealaltă clipă, corpurile vâslaşilor de pe banca din faţă zburară pe deasupra lor, urlând şi blestemând. Când sir Oliver se ridică în picioare văzu că lupta începuse. Spaniolii trăseseră o slavă cu tunurile şi parapetul era învăluit în nori de fum. Printre aceşti nori se iveau acum corsarii, conduşi de un om înalt, mai în vârstă, cu o barbă mare albă, şi cu faţa de vultur. O scânteiere verde lucea în smaragdele cu care îi era împodobit turbanul, din care se ivea vârful strălucitor al unei căşti de oţel. Corpul îi era îmbrăcat în zale. Învârtea un iatagan mare, sub care spaniolii cădeau ca spicele sub coasa secerătorului. Lupta ca un diavol, încurajat de urletele nesfârşite ale musulmanilor. — Din! Din! Allah Y’Allah! În faţa acestui atac năpraznic, spaniolii dădeau mereu înapoi. Sir Oliver văzu pe Yusuf luptându-se zadarnic să-şi desfacă lanţul şi-i veni în ajutor. Se înţepeni pe picioare, apucă lanţul cu amândouă mâinile şi adunându-şi toată puterea sa, smulse veriga din peretele vasului. Yusuf era liber, cu lanţul greu atârnându-i de cătuşele de la picioare. El făcu acelaşi serviciu lui sir Oliver, deşi nu-i fu aşa de uşor, căci, cu toate că era şi el destul de puternic, totuşi nu avea forţa gentlemanului nostru, sau poate că veriga acestuia era prea înfundată în lemnărie. În sfârşit, aceasta cedă şi sir Oliver fu şi el liber. Apoi, punându-şi piciorul pe bancă, îşi desfăcu cătuşele ce-i înlănţuiau glezna, scăpându-se astfel de lanţul greu. Odată acestea făcute, porni la răzbunare. Strigând Din! tot atât de tare ca şi ceilalţi musulmani, se năpusti asupra spaniolilor, având drept armă lanţul cu care fusese legat. În mâinile sale acesta deveni o armă teribilă. Îl întrebuinţă ca pe un bici, învârtindu-l de jur împrejur, sfărâmând ici un cap, colo sfâşiind un piept, până ce-şi croi un drum larg prin gloata de spanioli, care zăpăciţi de acest atac neaşteptat, nu fură în stare să se apere de furia acestui sclav evadat. După el, învârtind cele zece picioare de lopată ruptă, venea Yusuf. Sir Oliver mărturisi după aceea că ştiuse foarte puţin de cele ce se întâmplaseră în acele clipe. Îşi reveni în fire, când lupta fu terminată. Un nor de corsari, cu turbane, păzea restul

spaniolilor ce mai rămăseseră în viaţă, în timp ce alţii spărgeau cabina, scoţând afară prada, iar alţii înarmaţi cu ciocane şi dălţi treceau printre bănci, liberând pe sclavii rămaşi în viaţă, dintre care cea mai mare parte erau fii de-ai Islamului. Sir Oliver se găsi faţă în faţă cu bărbosul conducător al corsarilor, care se sprijinea pe iataganul său, privindu-l cu ochi miraţi şi veseli. Corpul gol al gentlemanului nostru era stropit, din cap până în picioare, cu sânge şi în mâna dreaptă mai ţinea încă restul de lanţ, cu care luptase. Yusuf stătea lângă, cotul conducătorului corsarilor, vorbind cu însufleţire. — Pe Allah, nu s-a mai văzut vreodată un astfel de luptător, strigă acesta din urmă. Puterea Profetului s-a revărsat asupra lui, pentru a pedepsi pe aceşti porci necredincioşi. Sir Oliver rânji sălbatic. — Le-am înapoiat câteva din biciurile lor, cu bucurie, spuse el. Acestea fură împrejurările în care întâlni pe Asad-el-Din, Paşa Algerului, şi acestea fură cuvintele schimbate între ei. Apoi când, pe bordul galerei lui Asad, fu dus în Berberia, fu spălat şi capul îi fu ras, lăsându-i-se doar un moţ pe frunte, de care Profetul să-l poată apuca, când va voi să-l tragă în Paradis, el nu protestă. Îl spălară, îl hrăniră şi-l lăsară să se odihnească. Apoi fu îmbrăcat in nişte veştminte ciudate pentru el, şi cu un turban înfăşurat, în jurul capului fu condus la pupa galerei, unde Asad stătea cu Yusuf, sub o acoperitoare şi înţelese că datorită acestuia din urmă, fusese tratat ca un adevărat drept-credincios. Yusuf-ben-Moktar se dovedi a fi o persoană de mare influenţă, nepotul lui Asad-ed-Din şi favoritul Sublimei Porţi, un om a cărui prindere de către creştini fusese un lucru adânc dureros. Deci, scăparea sa fusese un prilej de bucurie. Fiind repus în drepturi, îşi aminti de tovarăşul său de vâslă, care atrăsese şi atenţia lui Asad-ed-Din, căci în toată lumea nu exista ceva care să-i placă mai mult bătrânului corsar, decât un bun luptător şi, în lunga sa viaţă aventuroasă, nu mai văzuse încă o ispravă ca aceea izbutită de acel uriaş sclav bronzat, cu lanţul său. Yusuf se informase că omul era un fruct copt pentru grădina lui Allah, că graţia lui Allah era cu el şi că, moralmente, trebuia socotit de acum ca un bun musulman. Când sir Oliver spălat, parfumat şi îmbrăcat în caftanul alb şi având pe cap turban, care-l făcea să pară şi mai înalt decât era, fu în prezenţa lui Asad-ed-Din, i se aduse la cunoştinţă că, dacă va intra în rândurile credincioșilor casei lui Mahomed, şi-şi va dărui forţa şi curajul, cu care Allah l-a înzestrat împotriva duşmanilor Islamului, îl aşteptau mari bogăţii şi onoruri. Din toată această propunere, făcută cu tot felul de

înflorituri de limbaj, obişnuite în răsărit, singura frază care-i preocupă mintea sa plină de ură fu aceea că va avea să lupte contra duşmanilor Islamului. Duşmanii Islamului gândi el, erau proprii lui duşmani; iar că era nevoie să fie pedepsiţi, era pentru el o însărcinare plăcută. Astfel socoti el propunerile ce i se făcuseră. El se gândi de asemenea că alternativa – în cazul că ar fi refuzat să devină şi să facă ceea ce i se ceruse – era că va trebui să se reîntoarcă la vâsla galerei, a unei galere musulmane, acum. Asta era o ocupaţie de care se săturase şi, de când fusese readus la senzaţiile unui om curat, sătul şi odihnit, simţea că, cu tot curajul său, n-ar mai fi putut îndura reîntoarcerea la ea. Cu aceeaşi uşurinţă cu care părăsise prima sa credinţă, o părăsi şi pe cea catolică, devenind un fiu al Islamului. După cum am văzut, pe bordul galeriei spaniole el ajunsese la rezultatul că religia creştină – aşa cum era practicată pe atunci – era o bătaie de joc, de care lumea se agăţa ca de un paravan, pentru a se putea folosi de adevăratele ei instincte. Aceasta însă nu însemna că islamismul era mai temeinic, sau că trecerea sa la credinţa lui Mahomed era mai mult decât superficială. Dar forţat, aşa cum era, să aleagă între banca sclavului şi puntea de comandă, între lopată şi spadă, el făcuse singura alegere care-l putea duce la viaţă şi libertate. Astfel fu primit în rândurile credincioşilor, ale căror locuri îi aşteptau în Paradis, între pomi cu fructe veşnice, printre râuri cu lapte şi vin, şi chiar miere. Deveni Kaiya, sau locotenentul lui Yusuf, pe galera comandată de acesta şi-l urmă în vreo câteva lupte, cu o mare isteţime, care-l făcu vestit printre rândurile piraţilor din Mediterana. Şase luni mai târziu, într-o luptă lângă coasta Siciliei, cu una din galerele Religiei – cum erau numite vasele cavalerilor din Malta – Yusuf fu rănit mortal, chiar în clipa biruinţei. Muri o oră mai târziu în braţele lui sir Oliver, numindu-l pe acesta ca urmaş al său, la comanda galerei, şi cerând echipajului să-l asculte cu supunere, până ce se vor reîntoarce la Alger şi paşa va hotărî ce rămâne de făcut. Voinţa paşei, întări ultima alegere a nepotului său şi sir Oliver se trezi astfel comandantul unei galere. Din acea oră deveni Oliver-Reis, dar foarte curând valoarea şi curajul său îi aduseră porecla de Sakr-el-Bahr, vulturul mării. Faima sa crescu cu repeziciune şi se întinse de-a lungul mării, până la auzul creştinilor. Curând deveni locotenentul lui Asad, al doilea la comanda tuturor galerelor algeriene, ceea ce însemna de fapt că el era comandorul şef, căci Asad îmbătrânise şi se aventura din ce în ce mai rar pe mare. Sakr-el-Bahr naviga în numele lui şi atât de mare era curajul său, îndrăzneala sa şi norocul său, încât nu se întorcea niciodată cu mâna goală. Era limpede pentru toţi că harul lui Allah se pogorâse asupra lui, şi că fusese trimis de acesta pentru gloria Islamului.

Asad, care întotdeauna îl stimase, începu să-l iubească. Se ştia că dacă destinul lui Asad avea să se împlinească, Sakr-el-Bahr i-ar fi urmat la pașalâcul Algerului şi că astfel Oliver-Reis avea să calce pe urmele lui Barbarossa, Ochiali şi alţi creştini proscrişi, care deveniseră prinţii corsari ai Islamului, în ciuda anumitor duşmănii pe care grabnica sa înaintare i le adusese şi despre care vom auzi acum, o singură dată doar puterea lui fusese în primejdie de a primi o lovitură. Mergând într-o dimineaţă prin piaţa Alger, la vreo şase luni după înaintarea sa la gradul de căpitan, văzu vreo 20 de compatrioţi ai săi şi dădu ordin să le fie scoase lanţurile şi să li se redea libertatea. Chemat să răspundă în faţa paşei pentru fapta aceasta, el luă o atitudine mândră, singura care ar fi fost cu putinţă. El jură pe barba Profetului că dacă trage sabia lui Mahomed pentru a servi Islamul pe mare, îl va servi în felul său, şi din aceasta făcea parte ca şi compatrioţii săi să nu aibă a se teme de tăişul acestei săbii. Islamul, jură el, nu putea fi în pierdere, dacă pentru fiecare englez liberat, el ar fi adus doi spanioli, francezi, greci sau italieni, în schimb. Scăpă cu bine de judecată, dar cu condiţia că de acum încolo fiecare sclav prins era proprietatea statului şi, dacă dorea să-i libereze, trebuia să-i cumpere mai întâi de la stat. Trecând în stăpânirea lui, va dispune de ei după voinţa sa. Astfel înţeleptul şi dreptul Asad înlătură greutatea şi Oliver-Reis se înclină în faţa hotărârii. De atunci, orice sclav englez, adus la Alger, era răscumpărat şi trimis înapoi acasă. Îl costa într-adevăr o mare sumă, dar pe care o putea depăşi uşor prin veniturile fabuloase ce le avea. Citind cronicile lordului Henry Goade, veţi ajunge la încrederea că în noua sa viaţă, sir Oliver uitase de toate întâmplările de la casa sa, din Anglia, şi de femeia pe care o iubise şi care-l crezuse atât de repede vinovat de uciderea fratelui ei. Puteţi crede aceasta, până ce veţi ajunge ia relatarea faptului cum găsi el, într-o zi, printre marinarii englezi prinşi şi aduşi la Alger de Biskaine-el-Borak – care devenise secundul său – un tânăr din Cornwall, numit Pitt, pe al cărui tată el îl cunoscuse. Luă pe acest tânăr în frumosul palat pe care-l avea, în apropiere de Bab-el-Oueb, îl trată ca pe un oaspete de onoare şi stătu o întreagă noapte de vară de vorbă cu dânsul, întrebându-l de cutare şi cutare lucru, aflând astfel tot ce se mai petrecuse în ţinutul său, de doi ani, de când îl părăsise. Aci trebuie să ne închipuim dorul şi nostalgia de ţara sa, ce-l cuprinsese pe proscris, dovedite de nesfârșitele sale întâmplări. Tânărul îi readusese acel trecut, peste care trecuse cu buretele, de când se făcuse musulman şi pirat. În acele ore se gândi că s-ar putea reîntoarce acum. Rosamund i-ar deschide poarta pe care, dintr-o greşeală nenorocită, i-o închisese. Că va face aşa, când va afla

adevărul, nici nu se îndoia. Şi nu mai avea motive să-i ascundă adevărul, de a proteja pe acel nemernic frate al său, pe care îl ura, tot atât pe cât d iubise. În secret, compuse o lungă scrisoare, redând istoria tuturor celor ce i se întâmplaseră, de când fusese răpit şi dezvăluind întregul adevăr al crimei care dusese la aceasta. Cronicarul e de părere că era o scrisoare care ar fi stors lacrimi şi unei pietre. Şi cu toate acestea, nu erau în ea proteste pasionate de nevinovăţie, sau învinuiri aduse fratelui său. Îi spunea doar de existenţa dovezilor ce trebuiau să înlăture orice bănuială, îi spunea despre acel document făcut de master Baine şi certificat de preot, document care avea să-i fie înmânat ei, odată cu scrisoarea. Mai departe, îi cerea să caute întărirea documentului – dacă se îndoia – la master Baine însuşi. Acestea făcute, îi cerea să aducă la cunoştinţa reginei această întâmplare, ca să-i poată asigura întoarcerea în Anglia, fără teamă de urmările renegării sale. Umplu pe tânăr de daruri, îi dădu scrisoarea, să o predea personal şi adăugă instrucţiuni care să-l poată face să găsească documentul, pe care trebuia să-l înmâneze odată cu scrisoarea. Acel preţios pergament fusese ascuns între filele unei cărţi, din biblioteca de la Penarrow, unde putea fi încă găsit, probabil neatins, deoarece fratele său nu-i bănuia prezenţa. Pitt trebuia să-l caute pe bătrânul Nicholas la Penarrow şi să-i ceară ajutorul, pentru căpătarea acelui document, dacă ar mai fi existat. Apoi, Sakr-el-Bahr conduse pe Pitt la Genova şi-l îmbarcă pe un vas englez. Trei luni mai târziu primi un răspuns – o scrisoare de la Pitt – care-l găsi la Genova, căci era în relaţii de prietenie cu algerienii şi le servea ca un canal de comunicaţie cu creştinătatea. În această scrisoare, Pitt îl informa că făcuse tot ceea ce sir Oliver îi ceruse; că găsise documentul cu ajutorul lui Nicholas şi că se dusese, în persoană, la mistress Godolphin care locuia acum cu sir John, la Arwenack, înmânându-i scrisoarea şi documentul; dar, aflând din partea cui venise, în prezenţa sa, dânsa aruncă cele două hârtii, nedesfăcute, în foc şi îl concedie, fără să vrea să-i dea ascultare. Sakr-el-Bahr petrecu noaptea sub cerul liber, în grădină, şi sclavii săi spuneau uimiţi că auziseră suspine şi plânsete. Dacă într-adevăr inima sa plângea, era pentru ultima oară; după aceea fu mai aspru, mai crud, mai întunecat şi mai brutal, decât îl cunoscuseră oamenii vreodată. Din acea zi nu mai răscumpără niciun sclav englez. Inima sa se făcuse de piatră. Astfel trecură cinci ani, număraţi din acea noapte de primăvară, când fusese răpit de către Jasper Leigh şi faima sa se întinse, numele său deveni o groază pe mări şi pentru flotele care se hotărâseră să-l extermine pe el şi pe piraţii săi, şi care porneau mereu de la Malta, Veneţia sau Neapole. Dar Allah îl păzi şi Sakr-el-Bahr nu pierdu nicio

bătălie, aducând numai victorii iataganelor Islamului. Apoi, în primăvara celui de-al cincilea an, îi sosi altă scrisoare, de la tânărul Pitt, o scrisoare care-i arăta că recunoştinţa nu pierise pe lume, după cum crezuse el, căci pur şi simplu din recunoştinţă Pitt îi scria, spre a-l încunoștința de anumite întâmplări care îl priveau. Această scrisoare redeschise vechile răni, făcu mai mult chiar, îi aduse una nouă. El află din ea că trimiţătorul fusese constrâns de sir John Killigrew să mărturisească convertirea lui sir Oliver la mahomedanism, pentru a hotărî pe judecători să-l socotească mort după lege, garantând astfel moştenirea fratelui său vitreg, master Lionel Tressilian. Pitt se blestema că făcuse un rău atât de mare lui sir Oliver, răsplătindu-l astfel, pentru bunătatea ce acesta i-o arătase şi adăuga că şi-ar fi dat mai curând viaţa, dacă ar fi prevăzut urmările ce le adusese mărturia sa. Până aici, sir Oliver citi fără a fi stăpânit decât de un sentiment de nepăsare. Dar mai urmă ceva. Scrisoarea continua să-i spună că mistress Rosamund se întorsese de curând dintr-o şedere de doi ani în Franţa, pentru a se mărita cu fratele său vitreg, Lionel, şi că aveau să se cunune în iunie. Era informat mai departe că la această căsătorie contribuise sir. John, în dorinţa de a o vedea pe Rosamund la căminul ei şi sub protecţia unui soţ, pe când el îşi propunea să cutreiere mările şi să-şi construiască un vapor frumos, pentru un voiaj în Indii. Scriitorul adăuga că această căsătorie era de toţi aprobată şi că era considerată ca o excelentă măsură, pentru amândouă casele, deoarece ar uni cele două proprietăţi. Oliver-Reis râse, citind aceasta. Căsătoria era aprobată nu pentru ea însăşi – se pare – ci pentru că cele două proprietăţi ar fi fost reunite într-una. Ironia acestor lucrări îi umplu sufletul cu amărăciune. Rupse scrisoarea în bucăţi şi, în dorinţa de a uita de aceste lucruri, porni pe mare cu trei galere şi astfel, două săptămâni mai târziu, se găsi faţă în faţă cu master Jasper Leigh, la bordul cargobotului spaniol, capturat lângă capul Spartei.

CAPITOLUL III DOR DE RAZBUNARE În cabina vasului spaniol capturat, Jasper Leigh se găsi în seara aceea, faţă în faţă cu Sakr-el-Bahr, păzit de Nubienii uriaşi ai acestuia. Sakr-el-Bahr nu-şi arătase încă intenţiile faţă de micul căpitan şi Master Leigh conştient că era un laş, se gândi la cel mai mare rău posibil şi petrecuse câteva ore nenorocite, aşteptând o moarte pe care o prevedea. — Situaţiile noastre s-au schimbat, master Leigh, de la ultima noastră întrevedere, fu salutul scurt al proscrisului. — Într-adevăr, conveni master Leigh. Dar sper că îţi vei reaminti că în acea ocazie ţi-am fost prieten. — La un anumit preţ, îi reaminti Sakr-el-Bahr. Şi la un anumit preţ, mă poţi avea şi astăzi de prieten. Inima căpitanului tresări de speranţă. — Numeşte-l, sir Oliver, răspunse el bucuros, şi dacă nu va depăşi puterile mele, îţi jur că nu mă voi tocmi. Am făcut destulă sclavie. El alunecă pe un tărâm delicat. Cinci ani, şi patru din ei petrecuţi pe galerele spaniole. În fiecare zi mă rugam pentru moarte. Ştii cât am suferit? — N-ai suferit mai mult decât ai meritat, n-ai fost pedepsit mai mult decât trebuia, spuse Sakr-el-Bahr cu o voce care îngheţă sângele căpitanului. M-ai fi vândut, un om care nu-ţi făcuse niciun rău, m-ai fi vândut ca sclav pentru douăzeci de pfunzi… — Nu, nu! strigă celălalt cu teamă. Dumnezeu mi-e martor că n-am avut acest gând. Nu uita cum m-am oferit să te duc înapoi în Anglia. — Da, la un preţ, e adevărat, repetă Sakr-el-Bahr. Şi ferice de tine, că eşti în situaţia de a-ţi plăti răscumpărarea, ferindu-ţi astfel gâtul murdar de apropierea unei frânghii. Am nevoie de un navigator, lămuri el, şi ceea ce acum cinci ani ai făcut pentru 200 de pfunzi, vei face astăzi pentru a-ţi salva viaţa. Ce spui, vrei să conduci acest vas pentru mine? — Sir, strigă Jasper Leigh, care cu greu putea crede că asta era tot ce i se cerea. Îl voi conduce şi în iad, pentru dumneata. — Călătoria ce vreau să o fac nu e în Spania, răspunse Sakr-el-Bahr. Mă vei duce direct, aşa cum m-ai fi dus acum cinci ani, înapoi, la gura râului Fall şi mă vei lăsa acolo. Eşti de acord? — Da, cu bucurie, răspunse iute master Leigh.

— Asta, cu condiţia că-ţi vei recâştiga viaţa şi libertatea, explică Sakr-el-Bahr. Dar nu crede că, odată sosiţi în Anglia, îţi voi îngădui să pleci. Trebuie să ne conduci înapoi, iar după aceea voi găsi un mijloc să te trimit acasă, dacă vei mai vrea şi poate că te voi recompensa, dacă mă vei servi cu credinţă. Dacă mă vei trăda, te voi ucide. Vei avea ca gardă personală pe aceşti doi fii ai deşertului, şi arătă la uriaşii Nubieni, care stăteau acolo aproape nevăzuţi, în umbră. Te vor păzi şi vor veghea ca să nu ţi se întâmple nimic, atât timp cât vei fi cinstit cu mine, dar te vor strânge de gât, la primul semn de trădare. Poţi pleca. Eşti liber pe vas, dar n-ai voie să-l părăseşti, aici sau în altă parte, fără îngăduinţa mea. Jasper Leigh ieşi, socotindu-se norocos, împotriva tuturor aşteptărilor sale, şi Nubienii îl urmară ca nişte umbre. La Sakr-el-Bahr intră acum Biskaine, cu un raport al prăzii capturate. Afară de prizonieri şi de vas, încărcătura nu era de valoare. Găsiră arme, muniţii şi ceva bani, dar nimic altceva care să fi atras atenţia corsarilor. Sakr-el-Bahr îi dădu ordine aspre: — Vei duce prizonierii pe bordul uneia din cele trei galere, Biskaine, şi tu însuţi îi vei duce la Alger, pentru a fi vânduţi. Restul îl vei lăsa aici pe bord şi voi alege 200 de corsari, pentru a călători cu mine, oameni care pot fi marinari şi luptători. — Atunci, tu nu te întorci la Alger, o Sakr-el-Bahr? — Nu încă. Voi face o călătorie mai lungă. Du salutul meu lui Asad-ed-Din, Allah să îl păzească şi spune-i că mă reîntorc peste şase săptămâni. Această neaşteptată hotărâre a lui Oliver-Reis stârni tulburare pe bordul galerelor. Corsarii se pricepeau prea puţin la navigaţia pe mări deschise, niciunul din ei neieşind vreodată afară din Mediterana şi era îndoielnic dacă ar fi urmat pe un alt conducător, în primejdiile marelui Atlantic. Dar Sakr-el-Bahr, fiul norocului, protejatul lui Allah, nu-i condusese decât la victorii şi l-ar fi urmat şi în iad. Deci acum era cam greu de făcut alegerea celor 200 de musulmani, pentru echipajul dorit de el. Căci toţi erau doritori să ia parte la această călătorie. Să nu credeţi că sir Oliver lucrase după un plan dinainte stabilit. În timp ce stătea întins pe stâncă, observând acel vas frumos, luptându-se împotriva vântului, se gândi că într-un asemenea vas i-ar fi plăcut să călătorească spre Anglia, să debarce pe acea coastă abruptă a Cornwallului şi să pedepsească ticăloşia unui frate. El se jucase imaginaţia sa, visând aproape, cum oamenii visează coastele în Spania. Dar întâmplarea cu Jasper Leigh îl hotărâse să-şi realizeze acest vis. Nu era nimeni care să se împotrivească voinţei sale, niciun motiv care să-l facă mai blând. Poate o va vedea din nou pe

Rosamund, poate o va constrânge să asculte adevărul. Şi mai era şi sir John Killigrew. Nu putuse niciodată să-şi dea seama dacă, în trecut, acesta îi fusese duşman sau prieten; dar de când fusese omul care aşezase pe Lionel în locul său, făcând pe judecători să-l socotească mort, fiind un renegat, şi de când contribuise la căsătoria dintre Rosamund şi Lionel, trebuia să-i facă o vizită, pentru a-l informa precis asupra lucrului care îl făcuse. Cu forţele ce le avea la dispoziţie în acele zile de absolută stăpânire a vieţii şi a morţii, pe litoralul african, a te avea rău cu sir Oliver nu era decât preludiul pieirii. Obiceiul ce-l avea de a-şi împlini fiecare dorinţă, îl călăuzea şi de data aceasta. Îşi făcu astfel pregătirile, şi a doua zi, vasul spaniol – căruia i se ştersese cu grijă numele de la proră – îşi ridică pânzele şi porni spre Atlantic, condus de căpitanul Jasper Leigh. Cele trei galere, de sub comanda lui Biskaine-el-Borak, se îndreptară spre Alger, plutind încetişor, pe lângă coastă, după cum era obiceiul piraţilor. Vântul îl favoriză pe sir Oliver, aşa că, după zece zile, înconjurând capul St. Vincent zări oceanul.

CAPITOLUL IV EXPEDIŢIA În estuarul râului Fall, lângă Smithick, la umbra înălţimilor dominate de frumosul castel Arwenack, era ancorat un vas splendid, la construirea căruia nu fură economisiţi bani. Era pregătii pentru o călătorie lungă, şi de zile întregi se aduceau pe bord provizii şi muniţii, aşa încât micul orăşel părea tot atât de agitat, în zilele acelea, ca şi cum ar fi devenit un oraş de o oarecare importanţă comercială. Sir John părea că-şi vede, în sfârşit, visul cu ochii: transformarea micului orăşel într-un port mare şi frumos. La această stare de lucruri, prietenia lui cu master Lionel Tressilian contribuise foarte mult. Opoziţia făcută de către sir Oliver împotriva proiectului, şi sprijinită pe larg, la sugestia lui, de Truro şi Helston, fusese retrasă de către Lionel. Mai mult, Lionel plecase la Londra, pentru a-l susţine pe sir John, în faţa parlamentului şi reginei. Urmă, desigur, în chip firesc, că întocmai cum opoziţia lui sir Oliver la acest proiect fusese începutul ostilităţilor dintre Penarrow şi Arwenack, tot aşa sprijinirea lui de către Lionel, fusese începutul prieteniei dintre el şi sir John. Lionel îşi dădea seama că, deşi în viitor Helston, Truro şi proprietatea Tressilian puteau să aibă de suferit în urma înfiinţării acestui port atât de prielnic aşezat, totuşi ştia că aceasta nu se putea întâmpla decât după moartea sa. În vremea aceasta îl sprijinea pe sir John, spre a căpăta mâna Rosamundei, astfel ca acele două proprietăţi să poată fi unite. Această stare de lucruri de acum îi era mai preţioasă, lui Lionel, decât oricare alta din viitor. Nu trebuie să se creadă însă că toată curtea făcută de Lionel Rosamundei, ar fi mers uşor. Stăpâna lui Godolphin Court nu-i arăta nicio favoare şi era limpede că, pentru a scăpa de această curte, ceruse şi căpătase îngăduinţa lui sir John, de a întovărăşi pe sora lui în Franţa, când bărbatul ei fusese numit ambasador la Louvre. Autoritatea de mentor a lui sir John revenise, de când murise fratele ei. Master Lionel fu supărat în timpul lipsei ei; dar se bucură de asigurările lui sir John că, până la sfârşit, ea va ceda. Închise Penarrow-ul şi plecă să vadă lumea. Petrecu câtva timp la Londra, la Curte, unde părea că se schimbase puţin, apoi trecu canalul, în Franţa, pentru a-şi depune omagiile la picioarele viitoarei sale soţii. Stăruinţa lui, umilinţa cu care o curta, tăria iubirii sale, începură în sfârşit să înmoaie inima fetei, cum înmoaie apa piatra, până la urmă. Totuşi nu putea uita că el era fratele lui sir Oliver, fratele omului pe care-l iubise şi

care-i ucisese fratele. Între ei stăteau fantomele acestor două lucruri: fantoma vechii sale iubiri şi sângele lui Peter Godolphin. Despre aceasta îi aduse aminte lui sir John, când se reîntoarse, după o lipsă de doi ani, şi folosi aceste fapte ca argumente împotriva unei alianţe între ea şi Lionel Tressilian, care nu putea fi cu putinţă. Sir John însă, nu fu întru totul de aceeaşi părere cu ea. — Draga mea, spuse el, trebuie să te gândeşti la viitorul tău. Eşti majoră acum şi stăpână pe faptele tale. Totuşi nu e bine ca o femeie să trăiască singură. Atât timp cât eu trăiesc sau rămân în Anglia, totul ar fi bine. Poţi continua la nesfârşit să locuieşti la Arwenack şi cred că ai dat dovadă de deşteptăciune, preferind aceasta, în locul singurătăţii tale la Godolphin Court. Totuşi vei avea din nou această singurătate, când eu nu voi fi aici. — Ar trebui să prefer singurătatea, în locul tovarăşului pe care vrei să mi-l dai, răspunse ea. — Ce vorbe nerecunoscătoare! protestă el. Aceasta e recunoştinţa ta pentru devotamentul acestui tânăr, pentru răbdarea sa, pentru blândeţea sa şi toate celelalte? — E fratele lui Oliver Tressilian, răspunse ea. — Şi nu a suferit destul, pentru aceasta? Nu există un sfârşit al preţului pe care trebuie să-l plătească, pentru vina fratelui său? Afară de asta, la urma urmei, nici nu sunt fraţi. Sunt doar fraţi vitregi. — Şi totuşi sunt rude apropiate, spuse ea. Dacă vrei să mă măriţi, îţi cer să-mi găseşti un alt soţ. La aceasta, el răspunse că nu va putea fi un alt soţ mai bun, decât cel pe care i-l alesese. El arătă valoarea celor două proprietăţi şi foloasele ce ar rezulta din unirea lor. Fu insistent şi insistenţa lui spori, când reveni, la plecarea sa. Conştiinţa nu-i îngăduia să ridice ancora, până ce nu ar fi ştiut-o la adăpostul căsătoriei. Lionel era de asemenea stăruitor, tăcut şi liniştit, fapt care nu o putea face să-şi piardă răbdarea, şi cu care era deci mai greu de luptat. În sfârşit, ea cedă rugăminţilor acestor doi oameni şi, cu cea mai mare voinţă de care era în stare, se hotărî să îndepărteze, din inima şi mintea ei, adevăratul obstacol, pe care din ruşine, nu-l mărturisise lui sir John. Adevărul era că, în ciuda tuturor lucrurilor, dragostea ei pentru sir Oliver nu era moartă. Era adormită, ăsta era adevărul, dar se trezea, gândindu-se mereu la el; şi cu toate că ii ceruse lui sir John să-i aducă alt soţ decât pe Lionel, ea ştia că oricare altul ar fi trebuit să sufere aceeaşi comparaţie. Degeaba îşi biciuia ea mintea cu amintirea că sir Oliver era ucigaşul lui Peter. Pe măsură ce timpul trecea, se trezea găsind scuze pentru

iubitul ei de odinioară. Ea admitea că Peter îl silise la pasul acesta, că, de dragul ei, Oliver suferise insultă după insultă, de la Peter; până când, fiind doar un om, a cărei cupă a îndurării se umpluse, se mâniase şi-şi luase revanşa. Ea se certa pentru aceste gânduri, deşi nu se putea scăpa de ele. Pe faţă putea fi tare, cum dăduse dovadă cu scrisoarea lui sir Oliver, dar gândurile nu şi le putea stăpâni şi aceste gânduri erau trădătoare faţă de voinţa ei. În inimă mai avea amintiri despre sir Oliver, pe care nu le putea uita, şi speranţa că el se va reîntoarce într-o zi, deşi ştia că n-ar putea avea nimic din această reîntoarcere. Când sir John spulberă această speranţă, făcu un lucru mai înţelept decât s-ar fi gândit. De la dispariţia lui sir Oliver, până la sosirea lui Pitt, la Arwenack, nu auziseră nimic despre el. Ei auziseră, ca toată lumea de altfel, de corsarul Sakr-el-Bahr, dar nu făceau nicio legătură între el şi sir Oliver. Acum, că identitatea sa fusese stabilită prin mărturia lui Pitt, era o treabă uşoară să sileşti judecătorii de a-l declara mort şi de a da moştenirea lui Lionel. Faptul acesta nu avea mare preţ pentru Rosamund. Dar ceea ce preţuia era faptul că sir Oliver nu mai putea pune piciorul niciodată în Anglia. I se stingea în mod definitiv licărirea de speranţă că el s-ar mai putea reîntoarce. Aceasta o ajută poate să privească viitorul impus de sir John. Logodna ei fu anunţată public şi, dacă ea nu dovedea a fi înfocată îndrăgostită, în schimb era o soţie înţelegătoare şi blândă pentru Lionel. Şi atitudinea lui faţă de ea o făcu să-i acorde oarecare simpatie, care-l făcu pe sir John să se felicite de treaba sa şi începu construirea acelui frumos vas al său „Eretele de argint”, pentru călătoria proiectată. Astfel trecu o săptămână de la logodna lor şi sir John deveni nerăbdător. Clopotele de cununie trebuiau să fie semnalul plecării sale; iar atât timp cât ele tăceau „Eretele de argint” trebuia să stea nemişcat în port. Era în noaptea de întâi iunie şi luminile se aprinseseră în marea sufragerie de la Arwenack, unde cei din casă se pregăteau să ia masa. Era o mică petrecere. Erau doar sir John şi Rosamund cu Lionel, precum şi lordul Henry Goade – cronicarul nostru – locotenentul reginei pentru Cornwall, împreună cu soţia sa. Ei erau invitaţii lui sir John şi urmau să stea o săptămână la Arwenack. În casă se făceau mari pregătiri pentru plecarea lui sir John şi a pupilei sale, primul pe mări necunoscute, a doua într-o viaţă nouă. În camera din turn, lucrau vreo duzină de cusătorese, sub conducerea lui Sally Pentreath, pregătind toaletele Rosamundei, pentru noua sa viaţă. Chiar în minutul când sir John îşi conducea invitaţii la masă, la o depărtare de abia o milă de Arwenack, sir Oliver debarcase pe pământul Angliei. El crezuse că ar fi mai bine să nu înconjoare capul Pendemus.

Aruncă deci ancora în golful Swampool, pe partea vestică a acestei limbi de pământ, când umbrele serii începuseră să se lase. El lăsase cele două bărci ale vasului, cu câte 15 oameni în fiecare. De trei ori bărcile făcuseră cursa, până ce 100 de corsari se strânseră pe mal. Cealaltă sută o lăsa pe vas. El luase atât de mari forţe – pentru expediţie ar fi avut nevoie doar de un sfert din ele – numai pentru a face să se înţeleagă că orice împotrivire era fără rost. Neobservat de nimeni, prin întunericul care se lăsase, se duse pe coastă, spre Arwenack. Călcând iarăşi pe pământul ţării sale, aproape îi veniră lacrimile în ochi. Cât de cunoscută îi era cărarea pe care o urma cu atenţie, în noapte, cât de cunoscută îi era fiecare tufă şi piatră pe care o călca. Cine ar fi putut să prevadă o astfel de reîntoarcere? Cine ar fi putut visa, în tinereţea sa, când umbla pe acolo, cu cei doi câini ai săi, că într-o noapte va trece cu un proscris musulman, conducând o bandă de corsari, spre casa lui Sir John Killigrew, la Arwenack? Întâi la Arwenack, pentru a sili pe Rosamund şi Sir John să asculte adevărul, şi apoi la Penarrow, pentru a-şi pedepsi fratele. Acesta era planul pe care şi-l făcuse. Ajunseră pe înălţimile de pe care casa fortificată îi domina. După cum era de aşteptat la acea oră, el găsi încuiată poarta masivă, de fier. Bătu şi poarta se deschise, lăsând să se vadă lumina unui felinar. Pe dată, felinarul fu dat la o parte şi sir Oliver pătrunse în curte. Cu o mână încleştată în gâtul portarului, pentru a-l împiedica să strige, sir Oliver îl dădu pe mâna oamenilor săi, care-l făcură nevătămător. Odată treaba făcută, se strecurară în linişte, în curtea spaţioasă, îi conduse mai departe în pas alergător, spre marile ferestre, din care o lumină aurie părea să-i invite. Cu servitorii întâlniţi în hol, procedară în tăcere şi la iuţeală în acelaşi fel după cum procedaseră şi cu portarul, iar mişcările lor fură atât de prevăzătoare şi tăcute, încât sir John şi musafirii săi nu bănuiră prezenţa lor, până ce uşa sufrageriei nu fu dată de perete. Priveliştea ce le fu oferită îl încremeni locului, pentru câteva clipe. Lordul Henry ne spune cum, la început, îşi închipuise ca era o surpriză a locuitorilor din Smithick şi Penycumwick pentru tinerii logodiţi şi adaugă că această credinţă îi fusese întărită de faptul că, în mâinile intruşilor, nu sclipea nicio armă. Deşi veniseră înarmaţi pentru a preveni orice eventualitate, totuşi, din ordinul căpeteniei, nicio armă nu fu scoasă din teacă. Ce era de făcut trebuia să se facă doar cu mâinile şi fără vărsare de sânge. Acestea erau ordinele lui Sakr-el-Bahr şi ordinele lui Sakr-el-Bahr erau ascultate. El însuşi stătea în fruntea acestei cete de oameni bronzaţi, îmbrăcaţi în haine şi turbane, de toate culorile. El privi adunarea, într-o tăcere înfiorătoare şi adunarea privea cu uimire pe acest gigant, cu faţa dârză, cu barba neagră şi ochi de

oţel, ce scăpărau de sub o pereche de sprâncene stufoase. Astfel trecură câteva momente, apoi Lionel căzu înapoi, în scaunul său înalt, cu un strigăt de spaima. Ochii de oţel se îndreptară asupra lui, cu o ironică căutătură. — Văd că în sfârşit m-au recunoscut, spuse Sakr-el-Bahr, cu vocea sa groasă. Eram sigur că mă pot baza pe ochii fratelui iubitor, cu toate schimbările ce mi le-a adus vremea. — Sir Oliver Tressilian, suflă Killigrew. Sir John era în picioare, cu faţa albă şi buzele uscate. Rosamund stătea îngheţată de groază, privind pe sir Oliver cu ochii măriţi şi mâinile încleştate de masa dinaintea ei. Şi ei îl recunoscură acum, şi-şi dădeau seama că nu era o glumă, că se plănuia ceva groaznic. Pentru prima oară fuseseră văzuţi piraţi berberi în Anglia. Acea faimoasă expediţie a lor asupra Baltimorului, din Irlanda, nu avu loc decât 30 de ani mai târziu. — Sir Oliver Tressilian, suflă Killigrew. Sir Oliver Tressilian, repetă lordul Henry Goade, pentru a adăuga: Sfinte Dumnezeule! — Nu sir Oliver Tressilian, veni răspunsul, ci Sakr-el-Bahr, urgia mării, teroarea creştinătăţii, disperatul corsar pe care minciunile voastre, prostia şi falsitatea voastră l-au făcut astfel, dintr-un gentleman al Cornwallului. El îi îmbrăţişase pe toţi în aceste cuvinte. Sunt aci, cu vitejii mei, pentru a împlini o pedeapsă de mult datorată. Scriind ceea ce văzuseră proprii săi ochi, lordul Henry ne spune cum sir John se repezi pentru a lua o armă, dintr-o panoplie din perete; cum Sakr-el-Bahr rosti un singur cuvânt în arăbeşte şi la acel cuvânt o jumătate din duzina de mlădioşii lui mauri săriră pe cavaler şi-l doborâră la pământ. Lady Henry Goade ţipă. Soţul ei pare să nu fi încercat nimic, sau modestia îl silise să tacă. Rosamund, albă ca varul, continua să privească, în timp ce Lionel înlemnit îşi acoperi faţa cu mâinile, de groază. Toţi se aşteptau să vadă înfăptuindu-se, cu sânge rece, o crimă acolo. Dar aşa ceva nu se întâmplă. Corsarii întoarseră doar pe sir John cu faţa în sus, îi legară cu repeziciune mâinile la spate, cu o mare iscusinţă, şi apoi îl abandonară. Sakr-el-Bahr privi înfăptuirea lucrului, cu ochi surâzători. Când treaba fu terminată vorbi din nou şi arătă spre Lionel, care sări în sus, cu un strigăt de spaimă. Mâinile arămii îl năpădiseră, ca o mulţime de şerpi. Fără vlagă, fu ridicat pe sus şi luat de la locul său. O clipă se găsi faţă în faţă cu fratele său. În faţa acestei albe şi îngrozite figuri omeneşti ochii renegatului se înfipseră ca două pumnale.

— Afară! porunci el şi, prin” Mulţimea corsarilor care umpleau holul din dosul lui, se deschise o cărare, prin care Lionel fu dus, pierind din vederea celor din sufragerie. — Ce crimă ticăloasă plănuieşti? strigă sir John cu mânie. Ei se ridicase şi stătea demn în legăturile sale. — Îţi vei omorî propriul frate, cum l-ai omorât pe-al meu? întrebă Rosamund, vorbind acum pentru prima oară şi ridicându-se, în timp ce vorbea. Ea îl văzu tresărind, văzu privirea-i aspră şi batjocoritoare părăsindu-i faţa pentru un moment. Deveni acum din nou hotărâtă. Cuvintele ei stricaseră realizarea planurilor lui. Ele stârniră într-însul o mânie cumplită. Amuţiră toate lămuririle pe care venise să le dea. — Se pare că iubeşti pe această canalie, acest om care a fost odată fratele meu, spuse el batjocoritor. Mă întreb dacă-l vei mai iubi, după ce-l vei cunoaşte mai bine? Deşi, crede-mă, nimic nu m-ar surprinde din partea dragostei unei femei. Şi totuşi, sunt curios să văd – foarte curios! râse el. Fii pe pace, nu vă voi despărţi, nu încă. El înaintă spre ea. Vino cu mine, doamnă, porunci el şi întinse mâna. Acum, lordul Henry păru a se fi hotărât să intre în acţiune. Aici, scrie el, m-am ridicat pentru a o apăra. — Câine, strigă el. Ar trebui să fii făcut să suferi! — Să sufăr? răspunse Sakr-el-Bahr, cu un zâmbet batjocoritor. Am suferit până acum. Ăsta e motivul pentru care sunt aici. — Şi vei suferi din nou, pirat al iadului! îl preveni lordul, vei suferi pentru această jignire, jur pe Dumnezeu! — Voi suferi? răspunse Sakr-el-Bahr, cu o linişte înspăimântătoare. Şi din mâinile cui, te rog? — Din ale mele, sir, strigă lordul cuprins de o furie nemărginită. — Din ale dumitale? râse corsarul. Dumneata vei vâna pe vulturul mării? Dumneata? Dumneata, potârniche neputincioasă! La o parte! Nu mă plictisi! Şi aci adăugă cum sir Oliver pronunţă din nou acea comandă scurtă în arăbeşte, în urma căreia o duzină de mauri dădură la o parte pe locotenentul reginei, legându-l de un scaun. Faţă în faţă stăteau acum sir Oliver cu Rosamund, faţă în faţă după cinci ani lungi. — Vino doamnă, spuse el hotărât. Un moment ea îl privi cu ură, apoi iute ca fulgerul smulse un cuţit de pe masă şi-l îndreptă spre inima lui. Dar mâna lui se ridică tot atât de repede, prinzându-i încheietura şi cuţitul căzu cu zgomot pe podea fără a-i fi putut

face ceva. Un suspin îi scăpă, dovedind oroarea ei faţă de gestul făcut. Această oroare crescu, o copleşi, făcând-o să leşine. Instinctiv, mâinile lui o prinseră şi un moment o ţinu în braţe, reamintindu-şi ultimul prilej când o ţinuse la pieptul său, într-o seară, cu cinci ani în urmă, sub zidul cenuşiu al lui Godolphin Court. Ce profet ar fi putut să-i spună că data viitoare, când o va ţine aşa, împrejurările vor fi acestea? Era atât de ciudat şi de necrezut, ca visul fantastic al unei minţi bolnave. Totuşi era adevărat şi ea era din nou în braţele sale. O ridică pe umărul său puternic şi ieşi, treburile sale la Arwenack fiind terminate. Reuşiseră mai bine decât plănuise şi totuşi ceva mai puţin. — Afară! Afară! strigă el către oamenii săi şi ieşiră tot atât de repede precum veniseră, fără a se fi ridicat un glas măcar care să-l împiedice. Oamenii se strecurară afară prin hol şi de-a lungul curţii, de-a lungul coastei dealului şi apoi în jos, pe coastă, spre ţărmul unde bărcile îi aşteptau. Sakr-el-Bahr mergea tot atât de uşor, ca şi cum femeia leşinată, de pe umărul său, ar fi cântărit tot atât ca şi o mantie. Înaintea lui mergeau o jumătate de duzină din oamenii lui, ducând pe fratele său. O singură dată, înainte de a coborî de pe înălţimile Arwenackului, sir Oliver se opri. Se opri pentru a privi peste apa întunecată la pădurile care ascundeau Penarrow-ul privirilor sale. Voise să-l viziteze, după cum ştim. Dar piedica fusese înlăturată şi era stăpânit de o uşoară dezamăgire, de o dorinţă de a-şi revedea casa. Pentru a întrerupe şirul gândurilor sale, veniră doi din ofiţerii săi – Othmani şi Ali – discutând între ei. Ajungându-l, Othmani îi puse o mână pe umăr şi arătă în jos, către luminile din Smithick şi Penycwick. — Stăpâne, strigă el, acolo sunt tineri şi tinere, pe care am putea obţine preţuri mari în Sok-el-Abeed. — Fără îndoială, răspunse Sakr-el-Bahr distrat, cu gândul la Penarrow. — Atunci stăpâne, să iau vreo 50 de dreptcredincioşi şi să dau o raită? Ar fi o treabă uşoară, neştiutori cum sunt de prezenţa noastră. Sakr-el-Bahr se trezi din visare. — Othmani, spuse el, eşti un prost, chiar tatăl proştilor. Altfel ar fi trebuit să ştii că cei care au fost odată de rasa mea, compatrioţii mei de odinioară, îmi sunt sfinţi. Nu vom lua alţi sclavi decât pe aceştia pe care îi avem. Înainte deci, în numele lui Allah! Dar Othmani nu se dădu bătut. — Şi atunci primejdioasa noastră călătorie pe aceste necunoscute mări, în această ţară îndepărtată, va fi răsplătită numai cu aceşti doi sclavi? E oare aceasta o vânătoare demnă de Sakr-el-Bahr?

— Lasă judecata pentru Sakr-el-Bahr, fu răspunsul scurt. — Dar gândeşte-te stăpâne! mai e şi altul care va judeca. Cum va întâmpina gloriosul nostru paşă, Asad-ed-Din, întoarcerea ta? Ce întrebări îţi va pune şi ce dovezi îi vei da, pentru a fi pus în pericol vieţile acestor drept-credincioşi, în schimbul unui câştig atât de mic? — Mă va întreba ce va pofti şi îi voi răspunde ce voi dori şi cu ce Allah mă va inspira. Înainte, am spus. Şi merseră mai departe, Sakr-el-Bahr conştient doar de căldura trupului ce-l ducea pe umăr şi neştiind, atât de furtunoase erau emoţiile sale, dacă trebuia să-l iubească sau să-l urască. Ajunseră la ţărm. Se urcară pe vasul care rămăsese tot timpul nevăzut şi plecară imediat. La răsăritul soarelui, nu mai fu nici urmă de drumul luat înapoi, spre casă. Era ca şi cum ar fi picat din cer noaptea, pe coastă, iar dacă n-ar fi fost răpirea lui Lionel şi a Rosamundei totul ar fi părut ca un vis urât. Pe bordul vasului, Sakr-el-Bahr duse pe Rosamund în cabină, îngrijindu-se a încuia uşa. Lionel porunci să fie aruncat într-o gaură neagră zăbrelită, pentru a gândi la soarta care-l aştepta şi asupra căreia proscrisul era încă nehotărât. El însuşi stătu sub stele, în noaptea aceea, gândindu-se la multe lucruri. Unul din aceste lucruri, care avea să ocupe o mare parte din poveste, dar care acum era foarte şters în gândurile sale, erau vorbele lui Othmani. Care va fi, într-adevăr, primirea ce i-o va face Asad, dacă va sosi la Alger cu nimic mai mult, pentru justificarea acelui lung voiaj şi primejduirea vieţilor a 200 de drept-credincioşi, decât aceşti doi captivi, pe care el intenţiona să-i păstreze pentru dânsul? Ce subiect ar fi avut, din această întâmplare, duşmanii lui din Alger şi nevasta siciliană a lui Asad, care-l ura cu toată amărăciunea unei uri ce-şi are rădăcina în pământul rodnic al geloziei? Aceasta îl încurajase la o întreprindere cutezătoare şi disperată, pe care soarta i-o trimise în cale, sub forma unui mare vas olandez. El crezu în izbândă, înainte de a începe vânătoarea, căci îşi da seama că lupta în care s-ar fi angajat era una în care corsarii săi nu aveau pricepere şi asupra căreia el ar fi ezitat, dacă ar fi avut alt conducător, decât Sakr-el-Bahr. Steaua lui Sakr-el-Bahr era o stea care nu dusese decât la biruinţă şi încrederea lor în el îi făcu să primească o luptă în condiţii necunoscute, pe o mare necunoscută. Lupta e redată în detalii amănunţite de către lordul Henry, din mărturisirile făcute lui de Jasper Leigh. Dar nu se deosebeşte prea mult de alte lupte pe mare şi n-am deci intenţia să vă plictisesc cu amănunte

cunoscute. E de ajuns să spun că lupta fu sângeroasă, cu mari pierderi din amândouă părţile. Tunurile fură folosite foarte puţin, căci Sakr-el-Bahr, cunoscând calităţile oamenilor săi, prefera lupta corp la corp. Fu primul care se avântă pe bordul olandezului, îmbrăcat în zale şi învârtind marele său iatagan, urmat de oamenii lui care urlau numele său şi al lui Allah. Cu atâta furie se aruncă în luptă încât stârni şi mai tare pe cei ce-l urmau. Şi puternicii olandezi îşi dădură seama că această hoardă sălbatică era un trup, al cărui creier şi suflet era el. Îl atacară cu putere, în grupuri, urmărind să-l doboare, cu riscul oricăror pierderi, convinşi, din instinct, că aceasta ar fi însemnat victoria lor. Şi în cele din urmă reuşiră. Lancea unui olandez străbătu zalele ce-l apărau, făcându-i o rană pe care, în furia sa, nici n-o simţi. O sabie olandeză nimeri gaura făcută în zale şi-l doborî pe punte. Totuşi, el se ridică, ştiind tot atât de bine ca şi ei, că, dacă el murea, totul era pierdut. Înarmat acum cu o secure scurtă, peste care căzuse, îşi croi drum spre parapet şi rezemându-se de el cu spatele, cu faţa albă ca varul, stropit de sângele rănii sale, încurajă pe oamenii lui până ce victoria fu a lor. Aceasta, din fericire, fu curând câştigată. Şi apoi, ca şi când nu fusese susţinut decât de tăria voinţei sale, se prăbuşi printre morţii şi răniţii ce umpleau puntea. Speriaţi, corsarii îl duseră pe bordul vasului. Dacă murea, victoria lor ar fi fost stearpă. Îl aşezară pe un pat de pe puntea superioară, unde legănările vasului se simţeau mai puţin. Un doctor maur veni să-l îngrijească şi declară că rana e gravă, dar nu chiar atât de gravă ca să poată pierde orice speranţă. Aceste vorbe dădură corsarilor liniştea de care aveau nevoie. Nu-şi puteau închipui că grădinarul va culege atât de repede un fruct din grădina lui Allah. Milostivul trebuia să-l lase în viaţă pe Sakr-el-Bahr, pentru gloria Islamismului. Când ajunseră la strâmtoarea Gibraltarului, febra se potoli şi-şi recăpătă cunoştinţa, pentru a afla rezultatul acelei lupte îndrăzneţe, în care târâse pe aceşti fii ai Profetului. Olandezul, îl informă Othmani, îi urma, condus de Ali şi câţiva corsari. Când Sakr-el-Bahr află valoarea capturii, când fu informat că peste 100 de oameni buni spre a fi vânduţi ca sclavi, la Sok-el-Abeed, erau captivi iar încărcătura era în aur şi argint, perle, chihlimbar, ivoriu şi aromate, toate de o bogăţie cum nu mai fuseseră văzute până atunci, el simţi că nu degeaba pierduse sângele. Să ajungă teafăr la Alger, cu toată această pradă bogată, în numele lui Allah şi al Profetului său şi să nu mai aibă teamă de duşmanii săi, şi de acel diavol de siciliană care îl ponegriseră, desigur, în lipsa sa! Apoi se interesă de cei doi prizonieri englezi. Fu informat că Othmani avusese grijă de ei şi că le aplicase tratamentul hotărât de Sakr-el-Bahr, când îi adusese pe bord. Fu

mulţumit şi căzu într-un somn adânc, în timp ce, pe puntea de jos, oamenii săi ridicară mulţumiri lui Allah, milostivul, stăpânul zilei de apoi, care singur e atotştiutor şi atotputernic.

CAPITOLUL V LEUL CREDINŢEI Asad-ed-Din, leul credinţei, paşa Algerului, mergea într-un amurg răcoros prin Kasbah-ul care, din înălţimea lui, domina oraşul şi, lângă el, păşind delicat venea Fenzileh, soţia şi prima favorită a haremului său, pe care, cu 18 ani în urmă, o dusese în braţele sale puternice, prin acel mic orăşel, deasupra strâmtorii Messina, pe care oamenii săi o atacaseră. Copila unui ţăran umil, ea fusese o fetişcană de 16 ani, în zilele acelea. Plecase, fără împotrivire, în braţele răpitorului ei. Acum, la 36 de ani, era încă frumoasă, mai frumoasă chiar decât atunci când aprinsese pasiunea lui Asad-Reis, care era pe atunci unul din căpitanii faimosului Ali-Paşa. În negrul cozilor ei grele se amesteca roşcatul. Pielea îi era de o albeaţă de marmură şi moale ca o pernă, ochii mari căprui, cu ape schimbătoare, iar buzele le avea pline şi senzuale. Era înaltă şi corpul îi era minunat proporţionat pentru o europeană, ceea ce însemna că era puţin prea slabă pentru gustul oriental. Ea mergea lângă stăpânul ei, cu o graţie languroasă, făcându-şi vânt cu evantaiul din pene de struţ. Era fără văl, căci avea acest obicei, care-i fusese totuşi interzis când trecuse la credinţa mahomedană, un pas trebuincios pentru ca Asad – care era foarte credincios – să o poată face nevasta sa. El găsise în ea o soţie, cum fără îndoială nu ar fi găsit în ţara lui. O femeie care nu se mulţumea să fie doar jucăria cu care Asad să se distreze în orele sale de plictiseală, ci se băga în treburile lui, îi cerea şi afla tainele lui şi avea asupra lui aceeaşi influenţă pe care ar fi avut-o soţia unui prinţ european asupra soţului ei. În anii când el fusese subjugat de frumuseţea ei, primise situaţia destul de bucuros. Mai apoi, când nu-i mai plăcu amestecul ei, fu prea târziu. Ea luase în mâini hăţurile, cu putere, şi Asad nu era într-o situaţie mai bună decât a multor soţi europeni, o situaţie anormală şi nedemnă pentru un paşă al casei profetului. Era, de asemeni, primejdioasă pentru Fenzileh; căci, dacă povara ei devenea vreodată prea grea pentru stăpân, acesta avea un mijloc uşor şi repede prin care se putea scăpa de ea. Nu vi-o închipuiţi atât de proastă, ca să nu-şi fi dat seama de aceasta. Ea îşi dădea seama foarte bine, iar îndrăzneala ei siciliană o făcea totuşi să păstreze această situaţie, atât de nemaipomenită la o soţie musulmană. Şi acum era cutezătoare, în timp ce păşea prin grădina răcoroasă, sub petalele albe şi roz ale caişilor şi sub portocalii în al căror frunziş verde sclipeau

fructele aurii. Îşi făcea obişnuita ei treabă de a otrăvi mintea stăpânului ei, împotriva lui Sakr-el-Bahr, şi, în gelozia ei maternă, ea înfrunta primejdia unui asemenea lucru, ştiind cât de iubit era corsarul proscris de către Asad-ed-Din. Această iubire a paşei pentru locotenentul său era cauza urii ei, pentru aceea că iubirea îndepărtase dragostea lui Asad pentru propriul său fiu şi al ei, şi întărea zvonul că lui Sakr-el-Bahr îi era hărăzit înaltul destin de a-l urma pe Asad la paşalâc. — Îţi spun că abuzează de tine, o tu lumina vieţii mele! — Te-am auzit, răspunse Asad supărat, şi se vede că eşti surdă, altfel m-ai fi auzit răspunzându-ţi că vorbele tale nu cântăresc nimic împotriva faptelor sale. Vorbele pot fi doar un ascunziş al gândurilor noastre. Faptele sunt mărturia lor. Ţine minte aceasta, o tu, Fenzileh. — Nu port în minte fiecare cuvânt al tău, o tată al înţelepciunii? protestă ea, lăsându-l, ca adeseori, în îndoială dacă vorbea serios sau în batjocură. Dar, din cauza faptelor sale vreau să-ţi vorbesc despre el. — Atunci, pe barba profetului, lasă faptele să vorbească şi tu taci. Tonul aspru de mustrare şi mânia ce-i apăruse pe faţă o făcu să tacă o clipă. El se întoarse. — Vino! spuse el. Curând va fi ora rugăciunii, şi păşi înapoi către zidurile gălbui alo Kasbahului care dominau verdele grădinii. El era un om înalt, bine făcut, uşor încovoiat, sub povara anilor; dar figura sa de vultur avea o înfăţişare maiestuoasă şi în ochi îi mai strălucea încă focul tinereţii. Gânditor, cu o mână încărcată de bijuterii, îşi mângâie lunga sa barbă albă. Cu cealaltă se sprijini de braţul ei moale, mai mult din obicei decât din nevoie, căci era încă destul de puternic. Din nou se auzi vocea lui Fenzileh, mai muzicală încă, totuşi plină de intrigi învăluite otrăvitor în miere. — O, scumpul meu stăpân, eşti supărat pe mine acum. Ce să fac pentru a îndepărta răceala din sufletul tău? — Să nu abuzezi de cel pe care îl iubesc, spuse paşa scurt. Ţi-am mai spus de atâtea ori. Ea se lipi mai tare de el şi vocea i se îndulci. — Oare nu te iubesc, o, stăpâne al sufletului meu? Există în toată lumea, oare, o inimă mai credincioasă ţie, decât a mea? Viaţa ta nu e oare a mea? Nu mi-am dăruit toate zilele fericirii tale? Şi mă cerţi dacă mă tem, pentru tine, de mâinile unui venetic şi străin? — Să te temi pentru mine? repetă el şi râse batjocoritor. De ce ai avea să te temi pentru mine, din partea lui Sakr-el-Bahr?

— De ceea ce toţi drept-credincioşii ar avea să se teamă din partea unuia care nu e adevărat musulman, de unul care îşi bate joc şi se ascunde sub adevărata credinţă, ca să poată avea câştiguri. Paşă se opri din mers şi se întoarse către ea înfuriat. — Să-ţi înţepenească limba, ţie, mamă a minciunilor! — Sunt ca praful de sub picioarele tale, o, dulcele meu stăpân, totuşi nu sunt ceea ce mânia ta nedreaptă m-a numit. — Nedreaptă? întrebă el. Nu nedreaptă, ci dreaptă, căci să auzi din gura unei fiice adoptive a Islamului vorbe împotriva unui drept-credincios, care duce urgia lui Allah asupra necredincioşilor de porci francezi, atât de urâţi de tine, e nedrept. Ajunge, am spus! Altfel îţi voi cere să dovedeşti şi să plăteşti preţul minciunii, dacă nu vei putea. — Şi m-aş teme de examen? urmă ea cu îndrăzneală. Îţi spun, o tată a lui Marzak, că îl voi da cu bucurie. Vrei fapte, nu vorbe. Spune-mi atunci, e bine ca un drept-credincios să cheltuiască parale, răscumpărând sclavii, pentru a-i libera? Asad nu răspunse îndată. Acest obicei al lui Sakr-el-Bahr era într-adevăr ciudat. Ii dăduse clipe de nelinişte şi nu o singură dată întrebase pe locotenentul său, primind mereu acelaşi răspuns, pe care el i-l dădu acum lui Fenzileh. — Pentru fiecare sclav liberat, aduce o duzină în schimb. — Desigur, altfel ar fi trebuit să dea socoteală. Astfel îmbrobodeşte la ochi pe musulmani. Aceste răscumpărări dovedesc o dragoste încă pentru ţara necredincioasă de unde vine. E loc oare pentru aşa ceva în inima unui adevărat credincios al casei profetului? Ţi-am cerut eu vreodată viaţa unui sicilian necredincios, în toţi aceşti ani, cât te-am slujit? Aceste lucruri nu pot avea loc în inima unui om care a alungat definitiv necredinţa. Şi acum, această călătorie a sa pe mări necunoscute, primejduind vasul capturat de la duşmanii Islamului, ceea ce nu e riscul lui, ci al tău, în numele căruia l-a capturat, împreună cu vieţile a 200 de drept-credincioși. Pentru ce asta? Pentru a putea privi din nou malurile spurcatei ţări care i-a dat naştere. Astfel a raportat Biskaine. Şi dacă piere pe drum? — Vei fi satisfăcută până la urmă, tu, fiică a urii, mormăi Asad. — Numeşte-mă cu nume aspre, o, soare ce mă încălzeşti! Nu sunt oare un lucru de care să poţi abuza oricând vei voi? Toarnă sare pe inima pe care ai rănit-o; dacă va fi din mâna ta, nu voi murmura. Dar ascultă-mă, ascultă-mi vorbele; sau, deoarece vorbele nu au trecere la tine, ascultă faptele pe care ţi

le spun. Ascultă-le, după cum dragostea mea îmi cere să le arăt, fără teamă de a fi pedepsită pentru dragostea mea. — Femeie, limba ta e ca aceea a unui clopot, a cărei frânghie e trasă de diavol. De ce altceva îl mai învinuieşti? — De nimic altceva, de când îţi baţi doar joc de mine îndepărtându-ţi dragostea de la sclava ta iubitoare. — Slavă lui Allah, atunci, spuse el. Vino, e ora rugăciunii! Dar slăvise pe Allah prea devreme. Căci femeia nu se lăsă. — Mai e fiul tău, o, tată al lui Marzak! — Este, o, mamă a lui Marzak î, răspunse el. — Şi fiul unui om trebuie să-i fie tovarăşul sufletului său. Totuşi acest străin ticălos e preferat lui Marzak şi ocupă, în inima ta şi lângă tine, locul ce ar trebui să fie al lui Marzak. — Poate să fie Marzak demn de acel loc? întrebă el. Poate acest băiat tânăr să conducă oamenii, aşa cum îi conduce Sakr-el-Bahr? Sau să poarte iataganul împotriva duşmanilor Islamului, arătând legea sfântă a profetului pe pământ, ca Sakr-el-Bahr? — Dacă Sakr-el-Bahr poate acestea, poate din favoarea ta stăpâne. La fel ar putea şi Marzak, deşi e tânăr. Sakr-el-Bahr e doar ceea ce tu l-ai făcut, nici mai mult nici mai puţin. — Atunci într-adevăr greşeşti, o, tu mamă a prostiei. Sakr-el-Bahr e ceea ce Allah l-a făcut. El e ceea ce Allah a vroit. N-ai învăţat până acum că Allah împarte soarta fiecărui om? Soarele păli şi noaptea coborî, ca o cortină ce a fost lăsată. El îşi iuţi pasul în direcţia curţii. Forme întunecate de sclavi salutară pe Asad, care intră urmat de Fenzileh, care, acum, avea faţa acoperită de un văl de mătase. Ea se strecură de-a lungul curţii şi trecut printr-o poartă, tocmai cinci, din depărtare, vocea unui muezin sparse tăcerea; recitând Shedada… „La illaha, illa Allah! Wa Muhammad er Rasool Allah!”. Un sclav întinse un covoraş, altul ţinu un lighean în care un al treilea turnă apă. După ce se spălă, paşa îşi întoarse faţa către Mecca şi slăvi unitatea lui Allah, atotputernicul, în timp ce vocile muezinilor răsunau ca un ecou deasupra oraşului, de la minaret la minaret. După ce se sculă din rugăciune, se auzi un zgomot de paşi repezi şi o invitaţie aspră. Soldaţii din garda paşei, de nevăzut aproape în uniformele lor negre, se dădură de o parte la această invitaţie, spre a vedea cine sunt cei ce sosesc. La intrarea întunecată a curţii licări lumina unor felinare. Asad, în aşteptarea celor ce sosiseră, se urcă pe treptele casei, în timp ce uşile se

deschideau, pentru a lăsa lumina dinăuntru să năvălească în curte. O duzină de nubieni înaintară, apoi se desfăcură, lăsând să păşească în lumină impozanta figură a vizirului lui Asad, Tsamanni. După el venea altă figură. Îmbrăcată în zale ce zăngăneau şi străluceau în mers. — Pacea şi binecuvântarea profetului să fie cu tine, o puternice Asad, fu salutul vizirului. — Şi pace ţie, Tsamanni, fu răspunsul. Eşti purtător de veşti? — De mari şi glorioase veşti, o înţeleptule! Sakr-el-Bahr s-a reîntors. — Slavă Lui! spuse paşa, cu mâinile ridicate spre cer. Se auzi un pas moale în dosul lui şi o umbră se desprinse din întunecimea uşii. O figură graţioasă, îmbrăcată într-un caftan şi turban de culoare aurie, îl salută de pe treptele de sus. Şi acum, coborând, lumina lămpilor căzu pe faţa sa, uimitoarea frumuseţe a ei fu dezvăluită. Ar fi putut fi o faţă de femeie chiar, atât de dulce era. Asad zâmbi bucuros, în barba sa albă. Ghicea că băiatul fuese trimis de mama sa, spre a afla ce s-a întâmplat. — Ai auzit, Marzak? spuse el. Sakr-el-Bahr s-a reîntors. — Biruitor, nădăjduiesc, zâmbi tânărul. — Mai biruitor ca niciodată, răspunse Tsamanni. A intrat la apusul soarelui în port, cu două puternice vase franceze care sunt doar o mică parte din prada ce o aduce. — Allah e mare, fu salutul bucuros al paşei, ia acest răspuns, care sfărâma temerile nevestei sale. De ce nu vine el să aducă aceste veşti? — Datoria îl reţine încă niţel la bord, stăpâne, răspunse vizirul. Dar şi-a trimis locotenentul, Othmani, să-ţi povestească. — De trei ori bun venit, Othmani. Bătu din palme şi sclavii aşezară perne pe jos, pentru ei. Se aşeză cu Marzak lângă el. Şi acum, povesteşte! Şi Othmani îi spuse toată desfăşurarea luptei, călătoria lor în Anglia, rănirea lui Sakr-el-Bahr şi prada luată, pradă ce avea să fie pusă la picioarele lui, pentru a o împărţi.

CAPITOLUL VI CONVERTITUL Povestirea lui Othmani, adusă la cunoştinţa Fenzileh-ei de către Marzak, fu ca un fier roşu pentru sufletul ei gelos. Destul de rău că Sakr-el-Bahr se reîntorsese, în ciuda rugăciunilor aduse de ea Dumnezeului copilăriei ei şi celui adoptiv. Dar că se reîntorsese biruitor, aducând cu el o pradă bogată, care trebuia să-l ridice şi mai mult în ochii lui Asad şi stima poporului, era într-adevăr amărăciune. Vestea o lăsă zdrobită, uitând măcar şi de a-l mai blestema. Apoi, după ce mintea ei reveni din lovitura suferită, se gândi la ceea ce păruse un amănunt josnic în povestirea lui Othmani, raportată de Marzak. — E desigur ciudat că el a făcut această călătorie lungă, în Anglia, numai pentru a lua pe acei doi captivi; fiind acolo, nu şi-a umplut vasul cu sclavi, cum ar fi trebuit să facă un corsar. Într-adevăr ciudat! Ei erau singuri în dosul parmaclâcului verde, prin care se strecura parfumul grădinii şi ciripitul privighetorii. Fenzileh stătea pe un divan acoperit cu covoare turceşti de mătase, şi unul din papucii ei, împodobiţi cu ornamente de aur, îi alunecase de pe degetele ale căror unghii erau vopsite cu roşu. Îşi susţinea capul în palme şi privea în sus la o lampă colorată ce atârna din tavanul frumos împodobit. Marzak se plimba în lungul camerei şi era destulă tăcere, pentru a se fi auzit căderea papucului ei pe covor — Ei bine? întrebă ea nerăbdătoare. Nu ţi se pare ciudat? — Ciudat, într-adevăr, mamă, răspunse tânărul, apropiindu-se. — Şi nu bănuieşti pricina? — Pricina? întrebă el distrat. — Da, pricina, strigă ea nerăbdătoare. Nu poţi decât să stai ca un prost? Sunt eu mama unui prost? Vrei să-ţi pierzi tinereţea sub papucul acestui câine eretic care ţi-a luat locul? Şi dacă va fi aşa, mai bine nu te-ai fi născut. Ea îşi reveni din furia ei siciliană, dându-şi scama că asemenea vorbe din partea unei femei, chiar de-ar fi fost de 20 de ori mamă, erau totuşi dezonorante pentru mândria lui de bărbat. — Ce pot să fac? strigă el. — Pe mine mă întrebi? Nu poţi gândi şi face ceva? Îţi spun că acest fiu corcit dintre un creştin şi o evreică te va preface în praf. E lacom ca lăcusta, viclean ca şarpele şi crud ca pantera. Pe Allah! Aş fi vrut să nu fi născut un

fiu. Mai bine m-ar fi arătat oamenii cu degetul, numindu-mă stearpă, decât să nasc un om care nu ştie să fie om. — Arată-mi drumul, strigă el. Spune-mi ce am de făcut şi nu voi fi laş, mamă! Voi şterge aceste insulte sau nu-ţi voi mai apărea în faţă. La aceste vorbe, femeia aceasta ciudată se ridică din culcuşul ei moale şi, alergând către el, îi petrecu braţele în jurul gâtului, lipindu-şi obrazul de al lui. Cei 18 ani din haremul paşei nu uciseseră în ea pe mama europeană, pasionata femeie siciliană, fioroasă ca tigrul în dragostea ei de mamă. — O, copilul meu, scumpul meu băiat, suspină ea. Teama pentru tine mă face aspră. Dacă sunt supărată, doar dragostea mea vorbeşte, durerea mea pentru tine de a vedea pe altul uzurpându-ţi locul, lângă tatăl tău, loc care-ţi aparţine ţie. Ah! dar vom învinge, fiule scump. Voi găsi mijlocul de a trimite pe acel străin blestemat în iadul de unde a venit. Încrede-te în mine, Marzak! Ss! Vine tatăl tău. Pleacă! Lasă-mă singură cu el. Ea ştia că, singură, îl controla mai uşor pe Asad. Marzak ieşi prin rândul de pomi care ascundea o uşă, tocmai când Asad intră pe cealaltă. El înainta zâmbind, cu degetele sale lungi mângâindu-şi barba albă. — Ai aflat, fără îndoială, Fenzileh, spuse el. Eşti mulţumită? Ea se lăsă din nou pe divan, privindu-se într-o oglindă de argint. — Mulţumită? repetă ea, batjocoritoare. Într-adevăr mulţumită. Sakr-el-Bahr riscă vieţile a 200 de fii ai Islamului şi un vas, care, odată capturat, aparţine statului, pentru un voiaj în Anglia, care n-avea alt scop decât capturarea a doi sclavi – doi sclavi – când, dacă gândurile sale ar fi fost sincere, ar fi putut fi 200. — Ha! Asta e tot ce ai aflat? o întrebă el, batjocoritor. — Tot ce e mai de seamă, răspunse ea,. Am mai aflat, deşi nu e prea de seamă, că, la întoarcere, întâlnind din întâmplare un vas olandez, cu o încărcătură bogată, l-a capturat în numele tău. — Din întâmplare, ai spus? — Ce altceva? Ea puse oglinda jos şi privirea ei mândră o întâlni pe a lui. Nu-mi vei spune că asta era mai dinainte rânduit în planurile sale, când a plecat? Ei şovăi. Deveni gânditor. Observând că începe a-l îndupleca, ea urmă. — Norocos a fost vântul acela, care a trimis pe olandez în calea lui, şi atât mai norocos căci corabia era atât de bogată, pentru a-ţi orbi ochii cu priveliştea aurului şi a bogăţiilor, făcându-te să nu vezi adevăratul scop al călătoriei. — Adevăratul scop? întrebă el uimit. Care era adevăratul scop?

Ea zâmbi sigură pe sine, pentru a-şi ascunde toată neştiinţa ei. — Pe mine mă întrebi, o, isteţe Asad? Ochii tăi nu sunt atât de pătrunzători, simţurile tale nu sunt tot atât de ascuţite, ca şi ale mele, încât ceea ce e limpede pentru mine, să-ţi fie necunoscut ţie? Sau te-a încântat într-atât acest Sakr-el-Bahr, că nu mai eşti în stare să vezi nimic? — El se repezi la ea şi-i prinse braţul, strângând cu putere. — Scopul său, bestie! Vorbeşte! Ea se ridică mândră şi sfidătoare. — Nu voi vorbi. — Nu vei vorbi? Pe barba profetului! Îndrăzneşti să stai în faţa mea şi să mă înfrunţi, pe mine, stăpânul tău? Te voi biciui, Fenzileh. Am fost prea îngăduitor toţi aceşti ani cu tine, atât de îngăduitor, încât ai uitat ce aşteaptă pe o soţie neascultătoare. Vorbeşte acum, înainte de a pune să te biciuiască, sau vei vorbi după aceea, cum doreşti. — Nu voi vorbi, repetă ea. Chiar de voi fi ruptă în bucăţi, nu voi mai scoate vreo vorbă despre Sakr-el-Bahr. Să dezvălui adevărul, pentru a fi batjocorită şi numită mama minciunilor? izbucni apoi în plâns. O, lumina vieţii mele! strigă ea. Cât de nedrept eşti cu mine. Ea căzuse în genunchi, cuprinzându-i picioarele cu braţele ei încântătoare. Când dragostea mea pentru tine mă face să ascund ceea ce văd, nu capăt decât mânia ta. E mai mult decât pot eu îndura. Leşin sub greutatea ei. El o îmbrânci, cu sila. — Ce otrăvită e limba unei femei! strigă el şi ieşi, convins din trecutele-i încercări că, dacă ar fi rămas, ar fi fost copleşit de un torent de vorbe. Otrava ei, însă, fusese cu grijă turnată şi, încet, încet, ea îşi făcu efectul. Îi cuprinse creierul, chinuindu-l cu îndoieli. Niciun motiv, atât de bine întemeiat ca acela de a fi fost la mijloc un scop ascuns al purtării stranii a lui Sakr-el-Bahr, nu ar fi izbutit să-l tulbure atât. Nerăbdător aşteptă dimineaţa şi venirea lui Sakr-el-Bahr însuşi, dar n-o mai aştepta cu ardoarea unui tată pentru fiul său. Sakr-el-Bahr, pe puntea superioară a vasului, observă aprinderea, una câte una, a luminilor oraşului din faţa sa. Luna apăruse, scăldând într-o lumină albă curmalii înalţi şi minaretele aurite ale oraşului. Rana i se vindecase şi era iarăşi cel dinainte. Cu două zile în urmă, venise pe punte pentru prima oară de la lupta cu olandezii, şi de atunci îşi petrecuse acolo cea mai mare parte din timp. O singură dată îşi vizitase prizonierii. Se ridicase din aşternutul său, pentru a se duce drept în cabina de la pupă unde Rosamund era închisă. O găsise palidă şi slăbită, dar cu curajul neînfrânat.

La intrarea lui, ea ridicase privirea mirată de a-l vedea în sfârşit, căci era pentru prima oară când stătea în faţa ei, de când o răpise de la Arwenack cu patru săptămâni în urmă. Apoi îşi plecase ochii şi stătuse cu coatele pe masă, oarbă la prezenţa lui şi surdă la vorbele sale. La vorbele lui de părere de rău – şi erau sincere, căci el de acum se învinuia pentru fapta necugetată pe care o făcuse – ea nu dăduse nici cel mai mic răspuns, niciun semn că ar fi auzit măcar. Pe urmă îşi vizită fratele, pentru a privi o clipă această făptură înnebunită de spaimă, care tremura în faţa lui, sub mustrarea vinovăţiei sale. Apoi se reîntoarse pe punte şi acolo îşi petrecu cea mai mare parte din ultimele trei zile ale acestei ciudate călătorii, stând în bătaia soarelui, pentru a căpăta noi puteri. Noaptea, în timp ce stătea în bătaia lunii, o umbră scundă îl strigă uşor pe numele său englezesc… — Sir Oliver! El tresări, ca şi cum l-ar fi chemat o fantomă. Jasper Leigh era cel care îl chemase. — Vino încoace, spuse el şi, când acesta fu lângă el – Ţi-am spus că nu mai există sir Oliver. Sunt Oliver-Reis sau Sakr-el-Bahr, cum vrei, unul din credincioşii casei profetului. Ce doreşti? — Nu te-am slujit bine şi cu credinţă? întreba Leigh. — Cine a spus că nu? — Nimeni. Dar nici n-ai recunoscut-o. Când zăceai rănit, ar fi fost uşor pentru mine să te trădez. Aş fi putut conduce aceste vase în gurile Tagusului. Pe Dumnezeu că aş fi putut! — Ai fi fost făcut pe loc bucăţele, spuse Sakr-el-Bahr. — Aş fi putut atinge coasta şi să mă las prins de spanioli, care mi-ar fi dat drumul, în schimbul vostru. — Ţi-ar fi dat drumul pe una din galerele Majestăţii Sale catolice. Pe când aici îţi recunosc că ai fost cinstit cu mine. Ţi-ai ţinut făgăduiala. Mi-o voi ţine şi eu pe a mea. Nu te teme. — Nu mă tem. Dar făgăduiala dumitale era să mă retrimiţi acasă. — Ei şi? — Partea hazlie e că, după câţiva ani, nu ştiu unde să găsesc o casă. Dacă mă trimiţi înapoi, în Anglia, nu voi avea ce face. — Ce altceva să fac atunci? — Crede-mă, sunt tot atât de sătul de creştini şi creştinism, ca şi dumneata. Sunt un om de o oarecare valoare, sir Ol… Sakr-el-Bahr. Unul din cei mai buni navigatori englezi. Mă pricep la luptele pe mare. N-ai avea ce face cu mine, aici?

— M-am gândit că proscris e un cuvânt care depinde de cum îl iei. Prefer să spun că aş dori să fiu convertit la credinţa lui Mahomed. — Convertit la pirateria şi hoţia pe mări, asta vrei să spui, zise Sakr-el-Bahr. — Nu. La aceasta nu e nevoie să fiu convertit, căci eram dinainte, mărturisi Leigh. Cer doar să călătoresc sub alt stindard, decât cel englez. — Nu vei mai avea voie să bei alcool, spuse Sakr-el-Bahr. — Vor fi compensaţii, răspunse Leigh. Sakr-el-Bahr se gândi. Cererea ticălosului atinsese o coardă sensibilă în inima sa. Ar fi fost bine să aibă un concetăţean lângă el, chiar dacă acesta e un pungaş ca Jasper Leigh. — Fie cum doreşti, spuse el în sfârşit. Meriţi să fii spânzurat, în ciuda a tot ce ţi-am promis, dar nu are importanţă. Dacă devii musulman, te voi lua să serveşti sub mine, ca locotenentul meu, şi atât. Timp cât îmi vei fi credincios, totul va fi bine, Jasper. Dar la primul semn de necredinţă, te aşteaptă o frânghie şi un dans în aer. Mişcat, căpitanul luă mâna lui Sakr-el-Bahr, ducând-o la buze. — Primesc, spuse el. Mi-ai arătat o îngăduinţă pe care n-o meritam. Viaţa mea îţi aparţine şi, deşi nu e cine ştie ce mare lucru de ea, poţi face cu ea orice pofteşti. Şi Sakr-el-Bahr, mişcat, strânse mâna piratului.

CAPITOLUL VII MARZAK-BEN-ASAD Fu nevoie de nu mai puţin de 40 de cămile pentru a transporta încărcătura vasului olandez, de la chei în Kasbah şi pentru procesiunea întocmită de Sakr-el-Bahr, care ştia că asemenea parăzi impresionează mulţimea, şi care fu una cum nu se mai văzuse până atunci, pe străduţele înguste ale Algerului, la reîntoarcerea vreunui corsar. Era cu totul vrednică de cel mai mare cuceritor musulman, care navigase vreodată pe mări, de unul care, nemulţumit cu ce-i oferea Mediterana, avusese curajul să se aventureze pe oceanul deschis. Înainte mergeau 100 din piraţii săi, în caftanele lor scurte, de toate culorile cu putinţă, cu mijlocul strâns în cingători de piele, de care atârnau adevărate arsenale de arme de tot felul. Mulţi erau îmbrăcaţi în armuri de zale şi vârfurile lucitoare ale căştilor de oţel luceau din mijlocul turbanelor. După ei, înlănţuiţi, veneau cei 100 de prizonieri luaţi de la bordul olandezului, mânaţi înainte de biciurile corsarilor care mergeau pe lături. Apoi venea alt rând de corsari şi după aceştia, linia lungă şi monotonă a celor 40 de cămile încărcate cu poveri şi conduse de băştinaşi. După ele urmau şi mai mulţi corsari şi apoi, călare pe un cal alb, arab, cu capul înfăşurat într-un turban din fire aurite, venea Sakr-el-Bahr. Pe străzile înguste, cu casele albe şi galbene, oamenii se înghesuiau cu teamă, în pragul uşilor, spre a nu fi călcaţi de cămile, ale căror poveri, atârnând de o parte şi cealaltă a cocoaşelor, umpleau întreaga lăţime a străzii. Dar locurile mari, deschise, ca portul, locul liber din faţa pieţii şi în apropierea fortăreței lui Asad, erau ticsite cu o mulţime gălăgioasă. Erau mauri localnici, cu haine lungi şi sobre. Arabi, în djelabale albe, îşi frecau coatele cu berberii din munţi, în mantalele lor de păr de cămilă. Erau turci levantini şi evrei refugiaţi din Spania, îmbrăcaţi pompos în haine europene, îngăduiţi aici doar pentru că erau legaţi de mauri, prin legătura suferinţelor şi exilului comun din acea ţară, care odată fusese a lor. Sub necruţătorul soare african, această mulţime pestriţă era adunată la un loc, pentru a ura bun venit lui Sakr-el-Bahr şi îl primeau cu atâta zarvă, că, din port, larma se auzea tocmai în Kasbah, anunţându-i apropierea. Când ajunse însă la fortăreaţă, procesiunea scăzuse aproape la jumătate. La piaţă, forţele se despărţiră şi corsarii lui, conduşi de Othmani, duseră captivii înspre Bagnio – locul unde se ţineau prizonierii – în timp ce cămilele continuau să urce

dealul. Pe sub marea poartă a Kasbahului, ele păşiră în curtea largă, pentru a fi înşirate pe două rânduri de conducătorii lor şi îngenunchiate. După ele urmau doar vreo patruzeci de corsari, ca o gardă de onoare, pentru conducătorul lor. Ei îşi luară locurile de amândouă părţile intrării, după ce salutaseră adânc pe Asad-ed-Din. Paşa stătea în umbra unei foi de cort, pe un divan, însoţit de vizirul său Tsamanni şi de Marzak, fiind păzit de o jumătate de duzină de ieniceri, ale căror haine de samur făceau un paravan de efect, cu verdele şi galbenul hainelor sale împodobite cu giuvaieruri. Chipul paşei era întunecat, observând şiragul cămilelor împovărate. Gândurile lui erau încă tulburate de îndoiala pe care Fenzileh i-o strecurase în creier, asupra lui Sakr-el-Bahr. Dar la vederea lui Sakr-el-Bahr, înfăţişarea i se lumină deodată, ochii îi scânteiară şi se ridică pentru a-l întâmpina, aşa cum şi-ar întâmpina un tată fiul trecut prin mari primejdii, într-un serviciu drag amândoura. Sakr-el-Bahr intră în curtea pe jos, căci descălecase la poartă. Înalt şi impunător, cu capul sus, păşi mândru spre divan, urmat de Ali şi de un om ars de soare, cu o barbă roşie şi capul înfăşurat într-un turban, în care dintr-o privire ai fi recunoscut pe pungaşul Jasper Leigh. Sakr-el-Bahr îngenunche şi se prosternă solemn înaintea prinţului său. — Binecuvântarea şi pacea lui Allah să fie cu tine, stăpâne, fu salutul său. Şi Asad ridică, cu braţele sale, pe dragul său slujitor, urându-i bun venit, lucru care-o făcu pe Fenzileh – ce spiona totul din dosul parmaclâcului zăbrelit – să scrâşnească din dinţi. — Slavă lui Allah şi profetului că te-ai întors sănătos, fiul meu. Inima mea este de acum bucuroasă, la vestea biruinţei tale, în numele credinţei. Urmă apoi despachetarea bogăţiilor capturate şi, deşi Asad fusese înştiinţat de către Othmani de valoarea lor, priveliştea ce se oferea acum ochilor săi întrecea orice aşteptări. La sfârşit, fură trimise la visterie şi Tsamanni fu însărcinat să-i preţuiască valoarea şi să facă socoteala cât revenea fiecăruia din cei interesaţi, căci la aceste isprăvi erau toţi părtaşi. De la paşa, care reprezenta statul, şi până la cei din urmă corsar, care luase parte la luptă, fiecare îşi avea partea sa din pradă, mai mică sau mai mare, după rangul său, a 20-a parte din total revenindu-i lui Sakr-el-Bahr însuşi. În curte nu mai rămăseseră decât Asad, Marzak, ienicerii, Sakr-el-Bahr şi Ali cu Jasper Leigh. Atunci, Sakr-el-Bahr prezentă pe noul său ofiţer paşei, ca unul asupra căruia se pogorâse graţia lui Allah, un mare luptător şi un marinar încercat, care-şi oferise priceperea şi viaţa sa Islamului şi care stătea acum în faţa lui Asad, pentru a primi întărirea definitivă, în postul său. Marzak se opuse cu tărie, susţinând că erau de acum prea mulţi câini necredincioşi în

rândurile soldaţilor credinţei şi că, deci, ar fi fost neînţelept să le sporească numărul, iar din partea lui Sakr-el-Bahr era îndrăzneţ să-şi ia atâta răspundere. Sakr-el-Bahr îl măsură cu o privire mirată. — Ai spus că e îndrăzneţ să converteşti pe cineva la legea profetului? întrebă el. Citeşte coranul şi vezi ceea ce e socotit acolo ca o datorie a unui dreptcredincios. Şi gândeşte-te, o fiu al lui Asad, că învinovăţind pe cei care au adoptat adevărata credinţă mă învinovăţeşte pe mine şi pe mama ta chiar, şi nesocoteşti legea sfântă lăsată de Allah. Supărat, dar tăcut, Marzak se dădu înapoi cu un pas şi rămase umezindu-şi buzele şi privind la corsar, în timp ce Asad clătină capul şi zâmbi cu îngăduinţă. — Eşti într-adevăr un cunoscător bun al adevăratei credinţe, spuse el. Eşti tatăl înţelepciunii, pe cât eşti şi al măririi, şi după aceea ură bun venit lui master Leigh, pe care îl ridică în rândurile credincioşilor profetului, sub numele de Jasper-Reis. Odată terminat acest lucru, renegatul şi Ali fură amândoi lăsaţi liberi, iar ienicerii de asemenea. Aceştia, părăsind locul lor din spatele lui Asad, merseră să se aşeze la poartă. Apoi, paşa bătu din palme şi sclavilor care veniră la chemarea sa le dădu poruncă să aducă mâncare şi ceru lui Sakr-el-Bahr să se aşeze lângă el, pe divan. Fu adusă apă, ca să se poată spăla pe mâini. După aceea, sclavii aşezară înaintea lor o tavă îmbietoare cu carne şi ouă, împodobite cu măsline şi aromate. Asad rupse pâinea, cu un cuvânt de slavă, şi făcu semn să se înceapă masa, cerând corsarului să-i povestească istoria întâmplărilor sale. După ce termină şi după ce din nou Asad îl lăudă cu cuvinte măgulitoare, Marzak puse o întrebare. — Doar pentru a pune mâna pe aceşti doi sclavi englezi, ai făcut această călătorie primejdioasă, în acea ţară îndepărtată? — Asta a fost doar o parte din gândurile mele, fu răspunsul liniştit al lui Sakr-el-Bahr. Am plecat să vânez pe acele mări necunoscute, în slujba profetului, după cum dovedeşte rezultatul călătoriei mele. — Tu nu ştiai că acest vas olandez îţi va încrucişa drumul, urmă Marzak, cu vorbele învăţate de la mama sa. — Nu ştiam? întrebă Sakr-el-Bahr şi zâmbi încrezător, cu atât mai mult cu cât îndepărtase insinuările, pe care ar fi dorit, mai mult decât orice, să le ştie amuţite. Dar Marzak nu se dădu bătut. El fusese bine dădăcit de mama sa. — Totuşi e ceva în toate acestea ce nu pot înţelege, murmură el, cu o blândeţe falsă.

— Toate lucrurile sunt cu putinţa lui Allah! spuse Sakr-el-Bahr, cu un ton de mirare – nu fără o uşoară nuanţă de ironie – ca şi cum ar fi existat ceva ce nu putea fi pătruns de mintea ageră a lui Marzak. Tânărul se înclină în semn de mulţumire. — Spune-mi, o puternice Sakr-el-Bahr, ceru ei, cum se face că, odată ajuns în acele locuri îndepărtate, te-ai mulţumit să iei doar aceşti doi bieţi sclavi, când, cu oamenii pe care îi aveai la dispoziţie, puteai lua de 50 de ori mai mult? şi privi triumfător faţa aspră a corsarului, în timp ce Asad căzu pe gânduri, căci gândul acesta îl preocupase şi pe el. Era nevoie ca Sakr-el-Bahr să mintă pentru a se dezvinovăţi. Aici nu ar fi putut fi invocată nicio regulă a credinţei. O explicaţie era de neînlăturat şi îşi dădea seama că nu putea da decât una, care să cam şchioapete. — Cât despre asta, spuse el, aceşti prizonieri au fost luaţi din prima casă în care am intrat şi capturarea lor a stârnit oarecare zarvă. Afară de asta, era noapte când am debarcat şi n-am îndrăznit să primejduiesc vieţile oamenilor mei, îndepărtându-i de vas şi atacând un oraş care s-ar fi putut trezi, tăindu-ne retragerea. Îndoiala rămase întipărită pe faţa lui Asad, după cum observă, cu isteţime, Marzak. — Totuşi, Othmani, spuse el, te-a sfătuit să ataci un orăşel neştiutor cu totul de prezenţa ta, şi ai refuzat. Lui Asad îi fulgeră privirea la aceste vorbe, şi Sakr-el-Bahr îşi dădu seama, cu o strângere de inimă, de pornirile ce se stârniseră în timpul lipsei sale. — E adevărat? întrebă Asad, privind de la fiu la locotenentul său, cu acea privire teribilă care-l făcea să pară crud şi rău. Sakr-el-Bahr îşi ridică glasul. Susţinu privirea lui Asad cu îndrăzneală. — Şi dacă ar fi adevărat, stăpâne? întrebă el. — Te-am întrebat dacă e adevărat. — Da, dar cunoscând înţelepciunea ta, nu mi-a venit să cred urechilor, spuse Sakr-el-Bahr. Are vreo însemnătate ceea ce a spus Othmani? Trebuie său fiu învăţat oare de dânsul? Dacă e aşa, aşează-l pe Othmani în locul meu şi dă-i comanda şi răspunderea viitorilor credincioşi ce vor lupta sub el, sfârşi el, cu un gest de indignare. — Eşti iute la mânie, îi reproşă Asad. — Şi pe capul lui Allah, cine m-ar putea învinovăţi pentru aceasta? Trebuie să săvârşesc o asemenea faptă din care mă întorc cu o pradă, care ar putea fi foarte bine rodul unui an întreg de vânătoare, pentru a fi iscodit de un copil, de ce nu am urmat sfaturile lui Othmani?

Sări în sus într-o prefăcută pornire. Cu orice preţ, trebuia să înlăture din temelie bănuielile. — De ce ar fi trebuit să mă las condus de Othmani? urmă el. Putea să izbutească a aduce mai mult decât am depus eu la picioarele tale? Ceea ce ar fi vrut ei să fac s-ar fi terminat cu un dezastru Şi, dacă s-ar fi întâmplat aşa, vina ar fi căzut pe Othmani? Nu, ci pe mine. Deci eu am răspunderea şi nu îngădui nimănui să-mi pună întrebări, fără un motiv temeinic. Acestea erau vorbe cutezătoare la adresa lui Asad şi mai îndrăzneţ era tonul, scăpărarea ochilor săi şi gesturile cu care le însoţise, dar nu era nicio îndoială de puterea sa asupra paşei. Şi acum se dovedi. Asad se făcu mai mic sub furia lui. Întunecarea de pe obrazul său lăsă locul unei expresii blajine. — Nu pe acest ton Sakr-el-Bahr, spuse el. Sakr-el-Bahr se făcu dintr-odată mai supus, văzând că ieşirea lui îşi făcuse efectul. — Iartă-mă, spuse el. Vinovat e numai devotamentul servitorului tău faţă de tine şi faţă de credinţa pe care o serveşte, cu atâta dispreţ de moarte, în această expediţie am fost rănit aproape de moarte. Urma rănii e un martor mut al zeului meu. Unde sunt urmele rănilor tale. Marzak? Marzak, tresări, speriat la întrebarea aceasta, şi Sakr-el-Bahr râse cu mulţumire. — Şezi jos, îl rugă Asad. Am fost nedrept. — Tu eşti tatăl dreptăţii, o, stăpâne, după cum dovedeşte această recunoaştere a ta, protestă corsarul. El se aşeză din nou, încrucişându-şi picioarele sub el. Iţi voi mărturisi că, fiind atât de aproape de Anglia, în această călătorie a mea m-am hotărât să debarc şi să prind pe cineva, care cu ani în urmă mi-a făcut un mare rău şi cu care aveam o mică socoteală de aranjat. Mi-am depăşit intenţiile, luând doi prizonieri în loc de unul. Aceşti prizonieri… urmă el, judecind că reacţia ce se produsese în mintea lui Asad era tocmai potrivită pentru cererea ce avea să o facă, nu sunt în Bagnio, cu ceilalţi. Sunt încă ţinuţi pe bordul vasului cucerit. — De ce? întrebă Asad, fără bănuială acum. — Pentru că, stăpâne, am să-ţi fac o rugăminte, ca răsplată pentru serviciul adus. — Fă-o, fiul meu. — Dă-mi îngăduinţa să păstrez pe aceşti doi prizonieri, pentru mine.

Asad îl privi, simţind că-i revin bănuielile. În ciuda lui însuşi, în ciuda dragostei sale pentru Sakr-el-Bahr şi a dorinţei de a-l răsplăti, acea otravă strecurată de Fenzileh începea iar să-şi facă efectul. — Îngăduinţa mea o ai, spuse el, dar nu şi a legii şi legea spune că niciun corsar nu poate să-şi oprească ceva pentru el, până ce împărţirea n-a fost făcută şi partea sa primită, fu răspunsu-i senin. — Legea? întrebă Sakr-el-Bahr. Dar tu eşti legea, stăpâne. — Nu, fiul meu. Legea e peste paşă, care trebuie el însuşi să i se conformeze pentru a fi vrednic de locul său. Şi legea pe care ţi-am spus-o se aplică, chiar când corsarul în chestiune ar fi însuşi paşa. Aceşti sclavi ai tăi trebuie trimişi imediat la Bagnio, împreună cu ceilalţi, ca mâine să poată fi vândut toţi în piaţă. Să văd lucrul acesta, Sakr-el-Bahr. Corsarul şi-ar fi reînnoit rugăminţile sale, dar văzu ochii lui Marzak care aşteptau dizgrația sa şi se opri. Îşi înclină capul, ca şi cum i-ar fi fost deopotrivă. — Hotărăşte preţul atunci, şi-l voi plăti. Dar Asad clătină capul. — Nu eu hotărăsc preţul, ci cumpărătorii, răspunse el. Aş putea hotărî un preţ prea mare şi atunci aş fi nedrept cu tine, sau unul prea mic şi atunci aş fi nedrept cu alţii, care ar voi să-i cumpere. Cumpără-i la piaţă. — Aşa voi face, spuse Sakr-el-Bahr, neîndrăznind să mai stăruie, spre a nu fi bănuit. Curând după aceea plecă, dând poruncă, cu toate acestea, ca Rosamund şi Lionel să fie ţinuţi de o parte de ceilalţi prizonieri, până la ora vânzării, când trebuiau să se unească cu ceilalţi. Marzak mai întârzie cu tatăl său, după ce sir Oliver plecase şi fură întâmpinaţi, în curte, de Fenzileh, acea femeie care adusese – spuneau mulţi – pe diavolii europeni în Alger.

CAPITOLUL VIII MAMĂ ȘI FIU În dimineaţa următoare, devreme – atât de devreme că rugăciunea abia fusese spusă – veni la paşă, Biskaine-el-Borak. El abia sosise cu o galeră, care capturase un vas spaniol de pescuit, pe bordul căruia găsise un tânăr maur şi-l adusese la Alger. Noutăţile pe care le adusese omul erau atât de însemnate, că 20 de ceasuri, fără întrerupere, sclavii mânuiseră lopeţile galerei lui Biskaine pentru a-l aduce mai repede acasă. Maurul avea un văr – un creştin nou convertit, ca şi el însuşi, dar tot ca şi el rămas musulman în inimă – care lucra la visteria Spaniei din Malaga. Acest om avea cunoştinţă că o galeră era gata să plece la Neapole, pentru a duce aurul hărăzit plăţii lefurilor garnizoanei spaniole de acolo. Din zgârcenie, acestei galere nu i se dăduse escortă, dar avea ordinul să se ţină pe lângă coasta Europei, unde ar fi fost la adăpost din partea vreunei surprize a piraţilor. Se credea că va pleca peste o săptămână şi tânărul maur se gândise să dea imediat de ştire fraţilor săi algerieni, pentru a-i ieşi înainte şi a o captura. Asad mulţumi tânărului maur pentru veştile sale, dădu poruncă să i se poarte de grijă şi i promise o parte frumoasă din pradă, dacă corabia va fi capturată. Această treabă fiind împlinită, trimise după Sakr-el-Bahr, în timp ce Marzak, care fusese de faţă la această întrevedere, duse vestea mamei sale şi o făcu să izbucnească într-o pornire de mânie, când află că Sakr-el-Bahr avea să fie însărcinat cu această expediţie de încredere, dovedind astfel că toate intrigile ei n-avuseseră efect. Cu Marzak după ea, năvăli ca o vijelie în camera întunecoasă unde Asad îşi făcea siesta. — Ce am auzit, o stăpâne? strigă ea, cu un ton şi o atitudine mai mult europeană decât musulmană, Sakr-el-Bahr va fi însărcinat cu expediţia în contra acelei galere spaniole, cu aur? Întins pe divan, el o privi, măsurând-o din cap până în picioare. — Cunoşti pe cineva mai potrivit? întrebă el — Cunosc pe unul, pe care datoria stăpânului meu e să-l prefere acelui aventurier străin. Unul în care te poţi încrede. Unul care nu va încerca să-şi reţină pentru el o parte din prada luată în numele Islamului. — Ah! mârâi Asad, mereu îmi vei vorbi de acei doi sclavi? Şi cine e acest viteaz al tău?

— Marzak, strigă ea cu patimă şi trase mai aproape pe fiul ei. Trebuie să-şi piardă tinereţea aici, în moliciune şi trândăvie? Aseară doar, acel ticălos l-a batjocorit cu vorbe grele. Vrei să aibă o mie de răni, plimbându-se prin grădina Kasbahului? Trebuie să nu ştie nimic sau să înveţe a deveni un luptător şi un conducător al fiilor credinţei, pe care îi va conduce odată, după moartea tatălui său? — Dacă va urma în locul meu, spuse Asad, numai Sultanul Istanbulului, al Sublimei porţi, poate hotărî. Nu sunt decât viceregele său aici. — Dar cum să-l investească sultanul în locul acesta, când tu nu l-ai pregătit? Ruşine ţie, o, tată al lui Marzak, că nu-ţi faci datoria faţă de fiul tău. — La această vârstă tu însuţi călătoreai pe mare, alături de marele Ochiali. — Să-mi dăruiască Allah răbdare cu tine! Nu ţi-am spus că e încă prea tânăr? — La această vârstă eram, prin favoarea lui Allah, mai vânjos şi mai puternic decât el. Nu vreau să-l arunc în primejdii ca să-l pierd, atât timp cât nu e destul de tare. — Priveşte-l! ceru ea. E un bărbat, Asad, şi un fiu cu care altul s-ar mândri. Nu e timpul oare să mânuiască spada pe puntea unei galere? — Într-adevăr, o tată! ceru însuşi Marzak. — Ce? ţipă bătrânul maur. Aşa? Vrei să lupţi împotriva spaniolului? Ce cunoştinţe ai pentru o asemenea încercare? — Ce cunoştinţe poate avea, dacă tatăl său nu s-a ostenit să-l înveţe? răspunse Fenzileh. Batjocoreşti neştiinţa care e rodul firesc al neglijenţei tale? — Voi fi răbdător cu tine, spuse Asad, arătând însă că îşi pierdea tot mai mult răbdarea. Îţi voi cere să judeci dacă el e în stare să aducă Islamului o biruinţă? Răspunde-mi cinstit acum. — Îţi răspund cinstit că nu e. Şi tot atât de cinstit, îţi spun că ar fi timpul să fie. Datoria ta e să-l laşi în această expediţie, pentru a învăţa tradiția care e în urma lui. Asad se gândi un moment. Apoi… — Fie aşa, răspunde el încetişor. Vei merge cu Sakr-el-Bahr, fiule. — Cu Sakr-el-Bahr? strigă furioasă Fenzileh. — Nu i-aş putea găsi un îndrumător mai bun. — Să meargă fiul tău ca slujitorul altuia? — Ca elev, îndreptă Asad. Cum altfel?

— Dacă aş fi bărbat, o, izvor al bucuriei mele, spuse ea, şi aş avea un fiu, i-aş fi eu singur preceptor. L-aş face să-mi semene. Aceasta, stăpâne, ţi-e datoria ta faţă de Marzak. Nu-l încredinţa altuia şi mai ales unuia în care, în ciuda dragostei ce i-o porţi, eu nu mă pot încrede. Pleacă tu însuţi în această expediţie cu fiu tău ca locotenent. Asad tresări. — Sânt prea bătrân, spuse el. N-am mai fost pe mare de doi ani. Cine ar putea spune că nu am pierdut ştiinţa biruinţei? Nu, nu! El clătină capul cu regret. De data aceasta, Sakr-el-Bahr va comanda şi, dacă Marzak vrea să meargă, va merge cu el. — Stăpâne… începu ea, dar se opri. Un nubian intră, anunţând că Sakr-el-Bahr, sosise şi că aştepta ordinele stăpânului său, în curte. Asad se ridică şi, pentru a nu mai fi plictisit de Fenzileh, ieşi. Ea îl privi depărtându-se, cu mânie în minunaţii ei ochi negri şi, după ce ieşise, în camera răcoroasă şi întunecoasă se lăsă o adâncă tăcere, întreruptă doar de râsetele depărtate ale femeilor din haremul paşei. Zgomotul îi făcea rău. Bătu din palme. Ca răspuns, intră o negresă musculoasă ca un luptător şi goală până la brâu. Cercelul de sclav din urechea ei era din aur masiv. — Spune-le să termine cu zgomotul, răcni ea tulburată. Spune-le că voi pune biciuşca pe ele, dacă mă vor mai deranja. Negresa ieşi şi tăcerea se aşternu pe deplin, căci femeile din haremul paşei erau mai ascultătoare la ordinele lui Fenzileh, decât ale paşei însuşi. Apoi, ea îşi trase fiul spre parmaclâcul care despărţea curtea de cameră, formând astfel un paravan din dosul căruia se puteau vedea şi auzi tot ce se petrecea în curte. Asad vorbea, lămurindu-l pe Sakr-el-Bahr de ceea ce aflase şi ce avea de făcut. — Cât de repede te poţi reîntoarce pe mare? — Când serviciul lui Allah şi al tău îmi va cere, fu răspunsu-i repede. — Bine, fiul meu. Asad îşi puse cu dragoste o mână pe umărul corsarului cucerit cu totul de această promptitudine. Mai bine ar fi să pleci mâine, la răsăritul soarelui. Îţi va ajunge să fii gata. — Atunci, cu îngăduinţa ta, voi pleca să dau ordine ca totul să fie gata, răspunse Sakr-el-Bahr, cu toate că era niţel necăjit în gândul său, de nevoia plecării acesteia aşa de grăbite. — Ce galere vei lua?

— Pentru a captura o galeră spaniolă? Doar propria mea galeră. Va fi la înălţimea unei astfel de misiuni şi-mi va fi cu putinţă să o ascund mai bine decât o întreagă flotă., — Da, ai o înţeleaptă îndrăzneală, îl aprobă Asad. Allah să vină în ajutorul expediţiei tale. — Pot pleca? — Un moment, încă. Mai e şi fiul meu, Marzak. E aproape un bărbat şi e timpul să intre în serviciul lui Allah şi al statului. Dorinţa mea e ca el să te urmeze în această călătorie, ca locotenentul tău, iar tu să-i fi îndrumător, aşa cum ţi-am fost eu ţie odată. Aceasta îl bucură pe Sakr-el-Bahr tot atât de puţin ca şi pe Marzak. Ştiind duşmănia ce i-o purta fiul Fenzileh-ei, se temea de necazurile ce le-ar fi avut, dacă acest proiect al lui Asad s-ar fi împlinit. — Cum mi-ai fost mie, odată! răspunse el cu înfocare. Nu vrei să mergi mâine cu noi, o, Asad? Nu e nimeni ca tine în tot Islamul şi cât m-aş bucura să stau alături de tine, ca-n vremurile vechi. Asad îl cercetă. — Ceri tu asta? întrebă el. — Au cerut-o şi alţii? urmă Sakr-el-Bahr. Sa poate. Dar nimeni n-ar fi putut-o cere mai cu ardoare decât mine, căci nimeni nu cunoaşte atât de bine ca mine bucuria unei lupte împotriva necredincioşilor sub comanda ta, şi cinstea de a învinge sub ochii tăi. Vino, deci, stăpâne, şi fii tu însuţi îndrumătorul fiului tău, acoperindu-l astfel cu cea mai mare cinste cu putinţă, Gânditor, Asad îşi mângâie lunga sa barbă albă, ochii săi de vultur îngustându-i-se. — Pe Allah, mă ispiteşti! — Lasă-mă să fac mai mult… — Nu! Sunt bătrân şi sunt reţinut aici. Să vâneze leul bătrân o gazelă tânără? Pace, pace! Soarele a apus pe zilele mele de glorie. Lasă luptătorii pe care i-am rânduit să ducă mai departe numele şi gloria lui Allah, pe mări. El se rezemă de Sakr-el-Bahr, cu ochi visători. Ar fi într-adevăr o încercare frumoasă. Dar am… sunt hotărât. Mergi tu şi ia-l pe Marzak cu tine, aducându-l teafăr înapoi. — Nici eu nu mă voi reîntoarce altfel, fu răspunsul. Dar încrederea mea e doar atotputernicul. Cu aceasta se îndepărtă, ascunzându-şi neplăcerea ce i-o aducea această călătorie şi însoţitorul său, spre a da ordine lui Othmani să pregătească

galera sa, echipând-o cu tunuri, trei sute de sclavi vâslaşi şi trei sute de luptători. Asad se întoarse în camera întunecoasă, unde Fenzileh şi Marzak îl aşteptau. El le aduse la cunoştinţă că urmând cererea amândurora, Marzak va avea prilej să dovedească ce poate în această expediţie. Dar, acolo unde lăsase nerăbdare, găsi o ură, bine ascunsă. — O, soare care mă încălzeşti, îl întâmpină Fenzileh, şi din lunga sa încercare el ştia că, cu cât erau mai drăgăstoase vorbele ei, cu atât era. Ura mai mare, oare sfaturile, mele nu au asupra ta o greutate mai mare decât a prafului de pe papucii tăi? — Mai puţină, spuse Asad, stârnit de linguşirile ei. — Asta e adevărat! strigă ea, aplecând capul, în timp ce, în spatele ei, frumoasa faţă a lui Marzak păli. — Aşa e, răspunse Asad. La răsăritul soarelui, Marzak vei fi pe galera lui Sakr-el-Bahr, spre a porni pe mare, sub tutela sa şi pentru a arăta că eşti demn de rangul ce vrei să-l porţi. Marzak însă simţi că, în această împrejurare, mama sa trebuia susţinută, în timp ce scârba sa pentru acest aventurier, care îi luase locul, îl împinse pe culmile îndrăznelii. — Când voi fi pe mare cu acest câine necredincios, răspunse el, semeţ, va sta acolo unde îi e locul, pe banca sclavilor. — Cum? Fu un răcnet de mânie. La aceste cuvinte, Asad sări în sus spre a-şi privi fiul şi faţa sa căpătă o expresie atât de crudă şi de aprinsă că împietri pe tânărul intrigant. Pe barba profetului, ce sunt vorbele astea? El înaintă către Marzak, până ce Fenzileh, cuprinsă de spaimă, se aruncă între ei, ca o leoaică gata să-şi apere puiul. Dar paşa, înfuriat de nesupunerea fiului său, înfuriat împotriva amândurora, o apucă cu mâinile sale încă puternice, şi o azvârli la o parte, pe divan. Blestemul lui Allah să cadă asupra ta, răcni el şi Marzak înlemni. Te-a învăţat oare această pisică a iadului să stai în faţa mea şi să-mi spui astfel de vorbe? Pe coran! Am îndurat destul intrigile ei şi acum te-a, învăţat şi pe tine să le duci mai departe, amăgindu-l pe tatăl tău? Mâine vei pleca pe mare, cu Sakr-el-Bahr. Am spus. Încă un cuvânt şi vei merge pe galera lui, la locul pe care tu însuţi l-ai pomenit, pe. Banca sclavilor să înveţi supunerea, sub biciul supraveghetorului. Înlemnit, Marzak amuţise, neîndrăznind nici să răsufle. Niciodată în viaţa sa, nu-şi văzuse tatăl atât de furios. Totuşi, nu părea să-i inspire teamă lui Fenzileh, acea scorpie, a cărei limbă nu ar fi tăcut nici la ameninţarea biciului.

— Mă voi ruga lui Allah să-ţi redea vederea sufletului tău, o, tată al lui Marzak, începu ea, pentru, a putea deosebi pe cei care te iubesc de cei care abuzează de încrederea ta. — Cum? răcni el. Nu taci încă? — Nici chiar dacă aş muri, pentru faptul de a fi încercat să-ţi arăt adevărul, o, lumină a sărmanilor mei ochi. — Continuă pe acest ton, spuse el cu o mânie crescândă, şi aceasta se va întâmpla curând. — Nu-mi pasă, dacă masca de pe faţa acestui fiu de câine va fi smulsă. Sfărâma-i-ar Allah oasele! Şi ce e cu acei doi sclavi ai lui, aceia din Anglia, Asad? Mi s-a spus că unul e o femeie de o frumuseţe rară, care e darul lui Elbis făcut acestor nordici. Care sunt intenţiile lui cu ea? Nu doreşte să o vadă vândută în piaţă, după cum prescrie legea, ci vine aici, cerându-ţi să calci legea pentru el. Ha! Vorbesc degeaba! Ţi-am arătat lucruri grave, care-i dovedesc lipsa-i de credinţă şi tu stăruieşti în orbirea’ ta. El înaintă către ea, se opri, o prinse de mână şi o ridică. Faţa ei păli, sub fard. Chipul lui o înfricoşase în sfârşit şi făcuse să-i piară curajul. El ridică vocea: — Ya anta! Ayoub! Ea tremura, albă la faţă. — Stăpâne! Stăpâne! urlă ea. Izvorul vieţii mele, nu fii supărat! Ce vrei să faci? El zâmbi cu răutate. — Ceea ce ar fi trebuit să fac de acum zece ani. Să te biciuiesc, şi chemă din nou, mai stăruitor. — Ayoub! — Stăpâne! stăpâne! murmură ea, înfricoşată, văzând că el se hotărâse în sfârşit să facă ceea ce o ameninţase de atâtea ori. Milă! Îndurare! Ea îi îmbrăţişase genunchii. În numele milostivului, fii îngăduitor cu pornirea mea, pe care o am numai datorită dragostei ce ţi-o port. O, scumpul meu stăpân! O, tată al lui Marzak! Rugăminţile ei, frumuseţea ei şi, mai mult decât toate, neobişnuita ei umilinţă îl mişcară. Căci, chiar când în acel moment, Ayoub – uriaşul eunuc, care era vizirul ei – intră salutând în cameră, ieşi din nou, în urma unui semn de-al paşei. Asad o privi cu ochi batjocoritori. — Aceasta e cea mai bună purtare, spuse el. Păstreaz-o pe viitor. Semeţ, se desfăcu din înlănţuirea ei, se întoarse şi păşi mândru, afară, purtându-şi mânia ca o manta regală şi lăsând în spatele său două făpturi

îngrozite de spaimă, care păreau că s-ar fi aflat alături morţii. Între ele căzu o lungă tăcere. Apoi, după mult timp, Fenzileh, se sculă şi se îndreptă spre meshra-biyah – un fel de dulap – scoase din el o cană de pământ şi-şi turnă un pahar cu apă, bându-l cu lăcomie. Faptul că se servise ea singură, când o mulţime de sclave i-ar fi stat într-o clipă la dispoziţie, dovedea tulburarea ei. Închise uşa dulapului şi se întoarse către Marzak. — Şi acum? întrebă ea. — Acum? repetă tânărul. — Da, ce trebuie să facem acum? Să ne lăsăm stăpâniţi de mânia lui, până ce vom fi distruşi? El e vrăjit. Acel şacal l-a încântat într-atâta, încât orice face paşei i se pare bine făcut. Allah trebuie să ne călăuzească, Marzak, sau vei fi prefăcut în ţărână de Sakr-el-Bahr. Marzak îşi ridică apoi capul. Se îndreptă încet către divan, aşezându-se pe perne. Rămase întins cu bărbia în mâini şi călcâiele în aer. Ce pot să fac? întrebă el, în cele din urmă. — Asta aş dori să ştiu. Ceva trebuie făcut, şi curând chiar. Sfărâma-i-ar oasele! Dacă el trăieşte, tu eşti distrus. — Da, spuse Marzak, cu o tărie şi un neaşteptat tâlc. Dacă el trăieşte! şi se ridică. În timp ce plănuim şi complotăm, iar planurile şi comploturile noastre nu fac altceva decât să stârnească mânia tatălui meu, am putea să luăm mai bine un drum mai scurt. Ea stătea în mijlocul camerei, privindu-l cu ochi întunecaţi. — Şi eu m-am gândit la asta, spuse ea. Aş fi putut angaja oameni, care să facă treaba asta, pentru un pumn de aur. Dar primejdia… — Care e primejdia, odată ce e mort? — S-ar putea afla şi atunci care ar fi câştigul nostru din moartea lui? Tatăl tău l-ar răzbuna cumplit. — Dacă treaba va fi făcută cu băgare de seamă, nu vom fi descoperiţi. — Nu vom fi descoperiţi? repetă ea şi râse cu amărăciune. — Ce tânăr şi ce orb eşti tu, Marzak! Noi cei dintâi vom fi bănuiţi. N-am făcut un secret din ura ce i-o port şi poporul nu mă iubeşte. Vor sili pe tatăl tău să pedepsească, chiar dacă el nu va voi, ceea ce nu cred să fie cazul. Acest Sakr-el-Bahr – lua-l-ar Allah – e un zeu în ochii lor. Gândeşte-te la primirea ce i-au făcut-o? Care paşă, reîntors în triumf, a fost primit în felul acesta? Aceste biruinţe, acest noroc al lui, au făcut să fie socotit ca ocrotit de o putere divină. Îţi spun Marzak, că, dacă tatăl tău ar muri mâine, Sakr-el-Bahr va fi ales paşă al Algerului, în locul său. Şi Asad îmbătrâneşte. De aceea n-a vrut să se ducă la luptă. Se agaţă de viaţă şi poate că va mai trăi mult. Dar,

dacă nu va fi aşa, şi Sakr-el-Bahr va mai face umbră pământului, când Allah îl va fi chemat la el, nu îndrăznesc să mă gândesc care va fi soarta noastră. — Fi-i-ar groapa blestemată, mormăi Marzak. — Groapa? spuse ea, greutatea e cum să i-o săpăm, fără a cădea noi în ea. Şeitan protejează câinii. — Ducă-s-ar acolo unde e Şeitan! spuse Marzak. — Blestemându-l, nu ne vom ajuta. Ridică-te, Marzak, şi gândeşte-te ce e de făcut. Marzak se sculă cu mişcări feline. — Ascultă, spuse el. Deoarece trebuie să fac această călătorie cu el, poate că într-o noapte întunecoasă marea îmi va da un prilej. — Aşteaptă! Lasă-mă să chibzuiesc. Allah îmi va arăta o cale. Ea bătu din palme şi ceru sclavei, care răspunsese ia chemarea ei, să vestească pe vizirul Ayoub şi porunci să i se prepare o litieră. — Vom merge în piaţă, o, Marzak, să vedem pe acei sclavi ai săi. Cine ştie, poate putem face ceva. Prin ei. Viclenia ne va servi mai bine decât forţa, în lupta contra acestui fiu al ruşinii. — De i s-ar prăpădi casa, întregi Marzak.

CAPITOLUL IX CUMPĂRĂTORII Locul liber dinaintea porţilor lui Sok-el-Abeed era ticsit cu o mulţime zgomotoasă şi murdară care în fiecare clipă era înlocuită de alţi oameni, ce se revărsau din labirintul străzilor înguste şi nepavate. Erau berberi arşi de soare, cu mantii lungi, făcute dintr-o bucată şi împodobite cu roşu sau portocaliu pe spate, capetele lor rase fiind acoperite cu piei de cămilă. Erau saharowi negri, care umblau aproape goi, şi arabi înalţi, care părea şi mai înalţi în îmbrăcămintea lor lungă, albă. Erau mauri sobri şi bine făcuţi, îmbrăcaţi în haine de culori ţipătoare, ducând de căpăstru câte un măgăruş acoperit de zorzoane. Erau togarini, maurii alungaţi din Andaluzia, care îşi urmau meseria lor de vânzători de sclavi. Erau evrei băştinaşi în djelabale negre şi evrei botezaţi, numiţi aşa pentru că fuseseră crescuţi în ţările creştine ale căror haine le purtau. Erau turci levantini, graşi şi cu mustăţi stufoase. Aici, un vânzător de apă, cu burduful pe spate, îşi suna clopoţelul; dincolo, un vânzător de portocale, ţinând pe turbanul său, în echilibru, un coş de fructe aurii, îşi lăuda marfa. Erau oameni călări pe catâri, pe măgari şi pe cai arabi. O amestecătură de culori şi de figuri, mişcându-sc, râzând, blestemând arzătorul soare african, de sub cerul pe care porumbeii roiau. În umbra zidului galben al pieţii, era înşirată o ceată de cerşetori şi schilozi, ale căror văicăreli umpleau aerul. În apropierea porţii, fusese curăţat un mic spaţiu, în jurul căruia mulţimea stătea roată. În mijlocul spaţiului, un meddah – un cerşetor trubadur – cânta, acompaniat de doi ucenici cu o voce nazală, un cântec neruşinat. Acei din mulţime care erau stăpânii pieţei se ţineau de o parte şi descălecând afară, treceau pe jos prin poarta prin care nu se admitea trecerea oricui. Înăuntru, spaţiul întins de pământ gol şi uscat, înconjurat de pereţi coloraţi de praf, era mai liber. Vânzarea sclavilor nu începuse încă şi nici nu era aşteptată să înceapă până într-o oră, iar între timp avea loc întrecerea între acei neguţători care căpătaseră dreptul de a-şi ridica barăcile înăuntrul zidului. Erau vânzătorii de lână, de fructe, de aromate şi unul sau doi de bijuterii sau scule preţioase. O fântână fusese săpată în mijloc, în formă de octogon, cu un parapet scund, la care urcai pe trei trepte. Pe ultima din acestea stătea un evreu bătrân şi bărbos, cu capul înfăşurat într-un turban colorat. Pe genunchii săi ţinea o cutie largă, neagră,

împărţită în compartimente, fiecare plin cu pietre preţioase, pe care le oferea spre vânzare. Lângă el stătea un mic grup de tineri mauri şi unul sau doi ofiţeri turci, cu care se tocmea bătrânul evreu. Întregul perete de la nord era ocupat de un şopron, al cărui interior era cu totul ascuns de perdele din piei de cămilă, din dosul cărora se strecura un murmur de glasuri omeneşti. Aceasta era închisoarea unde se ţineau sclavii care trebuiau să fie aduşi spre vânzare, în ziua aceea, în faţa perdelelor, stăteau de gardă o duzină de corsari, însoţiţi de servitori negri. In dosul şi deasupra peretelui se ridica un minaret şi capetele înalte a câtorva curmali, ale căror frunze lungi atârnau nemişcate în aerul fierbinte. Deodată, prin mulţimea dinafara porţii se stârni o tulburare. De pe una din străzi veneau şase nubieni corsari cu strigăte de… — Oâk! Oâk! Waria! Loc! Faceţi loc! Erau înarmaţi cu ciomege, cu care deschideau o cărare prin mulţimea deasă, îmbrâncind oamenii la dreapta şi la stânga şi primind în schimb cele mai felurite blesteme. — Balâk! Faceţi loc! Loc pentru stăpânul Asad-el-Din, alesul lui Allah! Loc! Mulţimea se dădea înapoi, îngenunchea şi saluta, în timp ce Asad-el-Din călărea înainte pe un catâr alb ca laptele, însoţit de Tsamanni, vizirul său, şi o ceată de ieniceri cu iataganele lucitoare. Blestemele care întâmpinaseră violenţa negrilor săi se schimbaseră în binecuvântări care umpleau aerul. — Să-ţi sporească Allah puterea! — Să-ţi lungească Allah zilele! — Binecuvântarea lui Allah asupra ta! — Allah să-ţi trimită cât mai multe biruinţe! erau binecuvântările ce-l întâmpinau. El le răspundea ca un om pios ce era. — Pacea lui Allah asupra credincioşilor profetului! murmura el ca răspuns, din când în când, până ce ajunse, în sfârşit, la poartă. Acolo, ceru lui Tsamanni să arunce o pungă cerşetorilor, căci coranul spunea că ceea ce dai unui sărac, Allah îţi va înapoia îndoit. Supus legilor, Asad descăleca şi intră pe jos în piaţă. Se opri lângă fântână şi cu faţa spre şopron, binecuvântă mulţimea îngenunchiată, poruncindu-i să se ridice. Chemă apoi pe ofiţerul lui Sakr-el-Bahr, Ali, care avea în grijă paza prizonierilor din ultima expediţie şi-i anunţă dorinţa sa de a cerceta prinşii. La un semn al lui Ali, negrii dădură la o parte perdelele, lăsând lumina soarelui să cadă pe făpturile dinăuntru. Nu erau numai prinşii luaţi de Sakr-el-Bahr, ci şi alţii care erau rodul uneia sau a două expediţii ale lui Biskaine. Asad privi o adunătură de bărbaţi şi femei – deşi femeile erau mai puţine la număr – de toate vârstele, rasele şi condiţiile. Erau bărbaţi blonzi din Franţa sau din

Nord, italieni bronzaţi şi spanioli mândri, negrii şi corcituri, erau bătrâni şi tineri şi chiar copii, unii bogat îmbrăcaţi, alţii aproape goi. În soarta lor nenorocită erau uniţi. Dar nu era o soartă care ar fi putut trezi mila în inima pioasă a lui Asad. Ei erau necredincioşi, care nu vor privi niciodată faţa profetului, blestemaţi şi nevrednici de mila cuiva. O clipă, privirea lui fu reţinută de o tânără spaniolă, cu un păr negru minunat, care stătea cu mâinile strânse într-o atitudine de mare disperare şi suferinţă. Sprijinindu-se de braţul lui Tsmanni stătu privind-o o clipă; apoi, privirea sa porni mai departe. Deodată, încleștă brațul lui Tsmanni şi pe faţa lui apăru un mare interes, în fundul şopronului, unde tocmai privea, stătea o femeie minunată, o femeie de o frumuseţe cum doar auzise că există, dar nu văzuse până atunci. Era înaltă şi graţioasă, ca un chiparos. Pielea ei era albă ca laptele, ochii ei două safire întunecate, părul de un galben auriu, care părea să strălucească ca însuşi metalul în bătaia soarelui. Era îmbrăcată într-o rochie albă, cu un decolteu care scotea în relief curata-i splendoare a gâtului. Asad-el-Din se întoarse către Ali. — Ce perlă e aceea care străluceşte acolo? — Ea e femeia răpită din Anglia de stăpânul nostru, Sakr-el-Bahr. Încetişor, ochii paşei se întoarseră asupra ei, cântărind-o, şi văzu obrajii ei împurpurându-se sub jignirea mută a privirii sale stăruitoare. Roşeaţa îi mări frumuseţea. — Aduceţi-o încoace, porunci scurt paşa. Fu apucată de doi negri şi se lăsă dusă fără împotrivire, vrând să arate că nu se teme de orice ar aştepta-o. Un tânăr blond, de lângă ea, privi speriat când fu luată. Apoi, cu un geamăt, făcu un gest de a o opri, dar un bici căzu pe braţele lui întinse trăgându-le în jos. Asad era gânditor. Fenzileh îi ceruse să vie, să vadă fecioara necredincioasă, pentru care Sakr-el-Bahr riscase atât de mult să o aducă din Anglia, încredinţându-l că prin ea va găsi dovada necredinţei ce o punea ea pe seama conducătorului corsar. El privi femeia, dar nu descoperi nicio dovadă a Celor arătate de Fenzileh că ar putea găsi, şi într-adevăr nici nu o căută. Din curiozitate, ascultase cererea ei. Dar aceasta şi altele erau uitate acum, în admiraţia acestei minunate frumuseţi nordice. Întinse mâna spre a o apuca de braţ, şi ea se trase înapoi ca şi cum degetele lui ar fi ars. Ei oftă. — Cât de necunoscute sunt căile lui Allah. Cum poate răbda el ca un fruct atât de frumos să atârne în pomul necredinţei! Tsamanni observându-l – se obişnuise să-l linguşească – răspunse:

— Totuşi şi aşa, un credincios al casei profetului îl poate culege. Toate lucrurile sunt posibile lui Allah! — Totuşi nu e scris în Coran că fiicele necredinţei nu sunt pentru drept-credincioşi? şi din nou oftă. Dar Tsamanni, ştiind ce răspuns i-ar place paşei să primească, răspunse după dorinţa lui. — Allah e mare şi ceea ce s-a întâmplat odată se poate întâmpla din nou, stăpâne. Ochii lui Asad fulgerară pe vizir cu privirea lor. — Vrei să spui de Fenzileh? Dar atunci eram tânăr. — Se poate să fie scris că vei fi din nou tânăr, stăpâne, murmură Tsamanni. În mintea lui era mai mult decât numai simpla dorinţă de a-şi linguşi stăpânul. Între el şi Fenzileh era de mult o duşmănie, din cauza geloziei ce a aveau unul pe altul, pentru Asad. Dacă Fenzileh ar fi îndepărtat influenţa vizirului, câştigul ei s-ar fi mărit. Era un lucru la care ea adesea visase, dar era un vis pe care se temea că nu-l va avea niciodată împlinit, deoarece Asad îmbătrânea şi nu mai era subjugat de farmecele ei. Totuşi, era aici una care, ca printr-un miracol, îi redeşteptă simţurile adormite. — E albă ca zăpezile de pe Atlas, dulce ca şi curmalele din Tafilalt, murmură paşa fermecat. Dar deodată îşi reveni. Şi se întoarse mâniat către Tsamanni. Faţa ei a fost văzută de o mie de ochi şi chiar mai mult, strigă el. — Chiar dacă a fost aşa… răspunse Tsamanni, dar fu întrerupt de o voce din spatele lui, care de obicei era moale, dar acum era aspră când întrebă: — Cine-i femeia aceasta? Miraţi, paşa şi vizirul se întoarseră. În faţa lor stătea Fenzileh, însoţită de Marzak. In spatele lor erau eunucii şi litiera în care, nesimţită de Asad, se apropiase. Lângă litieră stătea vizirul ei, Ayoub-el-Samin. Asad o privi cu mânie, căci nu-şi revenise încă din sila pe care i-o stârniseră ea şi Marzak. Întreruperea şi tonul întrebării pusă de ea era mai mult decât putea îngădui demnitatea lui. Niciodată, încă, ea nu îndrăznise atât de mult şi nici acum n-ar fi îndrăznit, dacă ura ei nu i-ar fi alungat toată prevederea din minte. Ea văzuse privirea cu care Asad învăluise pe acea sclavă minunată şi nu numai gelozia, ci şi frica se trezi în ea. Influenţa ei asupra lui Asad scădea. Pentru a o înlătura cu totul, nu era nevoie mai mult, decât ca el să-şi aducă o nouă femeie pentru haremul său. De aici, disperatul ei curaj de a-l înfrunta în faţă, căci, deşi faţa îi era acoperită, o mare

îndrăzneală îi era întipărită pe fiecare trăsătură. De mânia lui nu se sinchisea. — Dacă aceasta e sclava adusă de Sakr-el-Bahr din Anglia, atunci zvonurile m-au minţit spuse ea. Nu merită de loc o călătorie atât de lungă şi primejdioasă atâtor vieţi de musulmani, pentru a răpi şi aduce în Berberia această palidă şi urâtă fiică a pierzaniei. Surpriza lui Asad îi copleşi mânia. El nu er» atât de iscusit. — Palidă? Urâtă? întrebă el, apoi zâmbi cu îngăduinţă. Am observat de acum că ai început să surzeşti şi acum se pare că ţi-a slăbit şi vederea. Desigur că îmbătrâneşti, şi o privi cu nişte ochi atât de compătimitori că ei îi veni să turbeze. El se apropie de ea. Prea mult ai stăpânit haremul meu, cu felul tău necredincios, european, de a fi, murmură el, aşa încât numai cei doi din apropierea imediată îi auziră cuvintele supărătoare. Ai devenit chiar de nesuferit în ochii credincioşilor, adăugă el, cu ciudă. Ar fi bine poate să înlături toate acestea. Se întoarse apoi brusc şi cu un gest porunci lui Ali să ducă sclava înapoi. Sprijinindu-se de braţul lui Tsamanni, făcu câţiva paşi spre intrare, apoi se opri şi se întoarse iar către Fenzileh. — Urcă-te în litieră, îi porunci el cu asprime coborând-o astfel în ochii tuturor, şi du-te acasă acolo unde trebuie să stea o soţie musulmană. Niciodată să nu mai stai în picioare, într-un loc public. Ea îl ascultă, fără murmur, şi el aşteptă cu Tsamanni la poartă, până ce litiera ei ieşi însoţită de Ayoub şi Marzak, fiecare mergând de o parte a ei şi neîndrăznind să privească în ochii furioşi ai pașei Asad privi încruntat după litieră, cu buzele strânse batjocoritor. — După cum păleşte frumuseţea ei, tot aşa îi pălesc şi simţurile, mormăi el… Îmbătrâneşte Tsamanni, şi nu mai e demnă de a fi tovarăşa unui credincios al casei profetului. Ar fi poate un lucru plăcut, în văzul lui Allah, înlocuirea ei. Şi apoi, referindu-se la cealaltă, privirea i se întoarse la şopronul ale cărui perdele erau acum lăsate şi schimbă glasul. — Ai observat, Tsamanni, cu ce graţie s-a mişcat? Mlădios, nobil, ca o gazelă tânără. Într-adevăr, atâta frumuseţe nu a fost încă dăruită de către Allah vreunei musulmane. — Poate că a fost trimisă pentru a mângâia pe un dreptcredincios, spuse şiretul vizir. Lui Allah toate lucrurile îi sunt cu putinţă.

— Ce altceva, într-adevăr? spuse Asad. A fost scris, şi tot aşa cum nimeni nu poate avea ce nu i-a fost scris, tot aşa cineva trebuie să aibă ce i-a fost scris. M-am hotărât. Stai aici, Tsamanni. Rămâi la vânzare şi cumpăr-o. Va fi învăţată adevărata credinţă şi va fi scăpată din iad. Porunca venise, porunca dorită cu atâta ardoare de Tsamanni. El îşi supse buzele. — Şi preţul, stăpâne? întrebă el încet. — Preţul? se miră Asad. Nu ţi-am spus s-o cumperi? Adu-mi-o chiar la preţul de 1000 de taleri. — 1000 de taleri! repetă uimit Tsamanni. Allah e mare. Dar Asad îl părăsise de acum şi ieşise afară prin poartă, unde mulţimea izbucni în strigăte, la vederea lui. Era minunat că Asad îi ceruse să rămână la vânzare. Dar dalalul n-ar fi dat niciun sclav, fără bani gheaţă, şi Tsamanni nu avea o sumă prea mare asupra sa. Deci, pentru a împlini dorinţa stăpânului său, se îndreptă către Kasbah. Mai era un ceas, înainte de a începe vânzarea şi avea deci timp să se ducă şi să se întoarcă. Se întâmplă însă că Tsamanni era răutăcios, şi în ura pe care o avea demult, în tăcere, pentru Fenzileh, cuprindea şi pe servitorii ei. Nu era nimeni pe lume care să-i fi pricinuit un dispreţ mai mare decât uriaşul ei eunuc, Ayoub-el-Samin. Era scris, de asemeni, că în curtea Kasbahului să dea peste Ayoub, care, din ordinul stăpânei sale îl aştepta. — Allah să-ţi ocrotească sănătatea, Tsamanni, fu salutul lui curtenitor. Eşti purtător de veşti? — Veşti? Ce veşti? întrebă Tsamanni. Niciuna care să-ţi bucure stăpâna. — Îndură-te Allah! Ce mai e acum? Priveşte pe acea sclavă frumoasă? Tsamanni zâmbi, lucru care mânie pe Ayoub, căci simţea că terenul devine nesigur; dacă influenţa stăpânei sale era slăbită, atunci şi el ajungea ca praful, sub papucii lui Tsamanni. — Pe Coran, te temi, Ayoub? îl batjocori Tsamanni. Grăsimea ta tremură toată. Şi bine face, căci zilele tale sunt numărate, o, tu, tată al nimicului. — Îţi baţi joc de mine, câine? răspunse vocea mânioasă a celuilalt. — M-ai numit câine? Tu? Du-te şi spune stăpânei tale că stăpânul meu mi-a cerut să cumpăr acea sclavă pentru el, Spune-i că stăpânul meu o va lua de soţie, învăţând-o adevărata credinţă. Adaugă că am ordin să o cumpăr chiar la preţul de 1000 de taleri. Du-i această veste, tu tată al vântului, şi Allah să-ţi ierte prostia! Plecă, surâzând batjocoritor.

— Să-ţi piară fiii, şi fiicele să-ţi ajungă prostituate, răcni eunucul, înnebunit de aceste veşti teribile şi de blestemele ce le însoţiseră. Dar Tsamanni râse doar, răspunzându-i peste umăr. — Să-ţi ajungă fiii sultani cu toţii, Ayoub! Tremurând încă de mânia pe care i-o stârniseră noutăţile, Ayoub fugi la stăpâna sa, cu această veste grozavă. Ea îl ascultă cu o furie mută. Apoi, începu să-şi blesteme stăpânul şi sclava, rugându-se de Allah să le sfarme oasele, să le înnegrească feţele şi să le învineţească carnea, cu toată evlavia uneia născută şi crescută în adevărata credinţă. Când îşi reveni din această izbucnire de furie, rămase tăcută. La urmă sări în sus şi ceru lui Ayoub să vadă dacă nu ascultă nimeni pe la uşi. — Trebuie să lucrăm, Ayoub, şi repede. Altfel sunt distrusă şi, odată cu mine, va fi distrus şi Marzak, care singur n-ar putea să reziste tatălui său. Sakr-el-Bahr ne va preface în ţarină. Ea tresări la un gând, care-i veni năvalnic în minte. Pe Allah! Desigur că el a adus-o cu o anumită intenţie pe această fecioară, aici. Dar trebuie să-l împiedicăm şi pe Asad, de asemeni, sau vei fi şi tu distrus, Ayoub. — Să-i împiedicăm? întrebă vizirul, minunându-se de tăria minţii cu care era înzestrată această femeie. Să-i împiedicăm? repetă el. — În primul rând, Ayoub, nu trebuie să pună mâna pe această sclavă. — Bine gândit. Dar cum? — Cum? Nu poţi oare găsi un mijloc? Nu ai de loc puţină minte in capul tău gros? Trebuie să-l întreci pe Tsamanni la licitaţie, sau, şi mai bine, pune pe altcineva în locul tău să cumpere pe această fată, pentru mine. Apoi vom face în aşa fel ca să dispară în linişte şi repede, înainte ca Asad să poată găsi vreo urmă de a ei. — Şi… şi preţul? Te-ai gândit la preţ, o, Fenzileh? Ce se va întâmpla când Asad va afla de acest lucru? — Nu va afla, răspunse ea. Sau dacă va afla, fata va fi de mult vândută şi va trebui să se supună faţă de ce i-a fost scris. Fii sigur că-l vom sili la aceasta. — Stăpână, stăpână! strigă Ayoub, frângându-şi degetele sale groase. Nu îndrăznesc să fac aceasta! — Nu îndrăzneşti? Dacă îţi cer să cumperi pe această fată şi-ţi dau banii trebuincioşi, ce altceva te mai priveşte, câine? Ce ai altceva de făcut? Vino să-ţi dau banii, toţi pe care-i am, adică vreo 1 500 de taleri, iar ce-ţi rămâne de la cumpărare sunt ai tăi.

El se gândi un moment şi văzu că dânsa are dreptate. Nimeni nu putea să-l învinovăţească, pentru că executa ordinele primite. Şi desigur că va avea de câştigat. Ar fi fost frumos să întreacă pe acel câine de Tsamanni şi să-l trimită acasă cu mâna goală, pentru a face faţă mâniei paşei. Îşi ridică mâinile şi salută cu un adânc respect.

CAPITOLUL X PIAŢA DE SCLAVI La Sok-el-Abeed era ora vânzării anunţată prin sunete de trompete şi bătăi de tobă. Neguţătorii, cărora le fusese îngăduit să vândă înăuntrul zidului, îşi închiseră barăcile. Ovreiul vânzător de diamante îşi închise cutia, părăsind treptele fântânii, care trebuiau să fie libere pentru cumpărătorii mai de seamă ai pieţii. Aceştia se grăbeau să le ocupe, în timp ce restul mulţimii se aduna în faţa pereţilor dinspre sud şi vest. Veniră negri purtători de apă, împodobiţi cu turbane albe, în mâini cu căuşe pline cu apă, făcute din frunze mari de palmier. Stropiră pământul, pentru a face să se potolească praful, stârnit de mulţimea de picioare. Trompetele încetară un moment, apoi izbucniră într-un sunet răsunător, pentru a se stinge apoi de tot. Lumea de la poartă se dădu înapoi, pentru a face cărare, prin care intrară, încet şi majestuos, trei dalali înalţi, îmbrăcaţi din cap până în picioare într-un alb nepătat. Se opriră la capătul dinspre apus al lungului perete, şeful dalal stând puţin înaintea celorlalţi. Flecăreala vocilor se stinse de tot, când ei se opriră. În atitudinea solemnă şi gravă a dalalilor era ceva aproape sacerdotal, aşa că tăcerea mulţimii dădu afacerii înfăţişarea unei slujbe religioase. Şeful dalal stătu un moment ca înmărmurit, cu ochii ficşi; apoi cu mâinile întinse, ca pentru a primi o binecuvântare, îşi ridică glasul într-o rugăciune monotonă. În numele lui Allah milostivul care-a creat omul din sânge închegat şi tot ceea ce e în cer şi pe pământ. Laudă Lui, care e puternic şi înţelept! A Lui e împărăţia corului şi a pământului. El dă viaţă şi ucide şi El are putere asupra tuturor lucrurilor El e primul şi ultimul, văzutul şi nevăzutul, el ştie toate lucrurile. — Aşa e, rosti mulţimea. — Binecuvântarea lui Allah şi a profetului nostru Mahomed, asupra acestei pieţe şi asupra celor care vând şi cumpără împreună. Să le întărească sănătatea şi să le lungească zilele pentru a-i aduce slavă Lui. — Aşa să fie, răspunse mulţimea cu uşurare, ieşind din atitudinea încordată a rugăciunii. Dalaiul bătu din palme. Perdelele şopronului fură trase, dezvelind mulţimea de sclavi, vreo trei sute, aşezaţi în trei despărţituri. În faţa despărţiturii din mijloc – aceea în care erau Lionel şi Rosamund – stăteau

doi tineri uriaşi nubieni, care aşteptau cu nepăsare soarta ce li se pregătea. Ei atraseră atenţia dalaiului şi, deşi felul obişnuit era ca un cumpărător să arate sclavii pe care vroia să-i cumpere, totuşi dalalul însuşi arată acea pereche uriaşă corsarilor de pază. Cei doi negri fură aduşi în faţa dalalului. — O frumoasă pereche, anunţă dalalul, cu muşchi şi mădulare puternice, după cum vedeţi. Ar fi ruşinos să-i despărţiţi. Cine are nevoie de o pereche aşa de bună de muncitori, să spună ce preţ vrea să dea. El înconjură fântâna cu sclavii, urmat de corsarii care-i aduceau din urmă pentru ca toţi cumpărătorii să-i poată vedea şi cerceta. În rândurile mulţimii de lângă poartă stătea Ali, trimis de Othmani, pentru a cumpăra vreo 20 de oameni vânjoşi, trebuincioşi, pentru a forma ceata necesară galerei lui Sakr-el-Bahr. I se ceruse stăruitor să nu cumpere decât cea mai bună marfă ce i se putea oferi, cu o singură excepţie. Pe galeră n-avea nevoie de slăbănogi, care să-i necăjească pe paznici cu leşinurile lor. Ali comunică aceste nevoi dalaiului. — Am nevoie de oameni solizi ca aceştia, pentru vâslele lui Sakr-el-Bahr, spuse el cu importanţă, atrăgând asupra lui privirile mulţimii şi îngâmfându-se de aceste priviri de admiraţie, adresate unuia din ofițerii lui Oliver-Reis, piratul care era mândria lor. — S-au născut pentru vâsle, o, Ali-Reis, îi răspunse solemn dalalul. Cât dai pentru el? — 200 taleri pentru pereche. Dalaiul păşi mândru înainte, cu sclavii după e-l. — Mi s-au oferit 200 de taleri pentru o pereche de sclavi puternici, aduşi prin ocrotirea lui Allah in această piaţă. Cine dă 50 de taleri mai mult? Un maur impunător, într-o mantie albastră, se ridică de pe treptele fântânii, in timp ce dalalul trecu pe lângă el, şi sclavii, simţind aici un cumpărător şi preferind orice serviciu decât cel al galerei cu care erau ameninţaţi, îngenuncheară şi-i sărutară mâinile şi picioarele. Liniştit, acesta le pipăi muşchii, le examină gura şi apoi dinţii. — 220 pentru o pereche, spuse el şi dalalul trecu înainte, anunţând preţul ce i se oferise. Ajunse astfel iarăşi în faţa lui Ali. — 220 e preţul acum, o, Ali! Pe Coran, prețuiesc 300. Oferi 300? — 230, fu răspunsul. Dalaiul se întoarse către maur. — 230 e preţul acum, o, Hamet. Oferi încă 20? — Eu, nu! Pe Allah, spuse Hamet, lasă-l să-i aibă el. — Încă 10 taleri, mai stărui dalalul.

— Niciun gologan! — Sunt ai tăi atunci, o, Ali, pentru 230. Mulţumeşte lui Allah, pentru o aşa de bună afacere. Nubienii fură luaţi în primire de oamenii lui Ali, iar cei doi asistenţi ai dalaiului înaintară pentru a încheia socoteala cu corsarul. — Aşteptaţi, aşteptaţi, spuse el. Nu e numele lui Sakr-el-Bahr o garanţie destul de bună? — Nezdruncinata lege a cumpărării e că banii trebuie plătiţi înainte ca sclavul să părăsească piaţa, o, Ali! — Ştiu, fu răspunsul nerăbdător. Şi voi plăti înainte de a părăsi piaţa. Dar mai vreau şi alţii încă şi vom face o singură socoteală pentru toţi. Pe omul acela, de colo, am ordin să-l cumpăr pentru căpitanul meu, şi arătă pe Lionel care stătea lângă Rosamund, ca o întrupare a slăbiciunii şi debilităţii. O licărire de uimire se aprinse în ochii dalalului, dar se grăbi să o stingă. — Aduceţi încoace pe acel necredincios blond, porunci el. Corsarii întinseră mâinile către Lionel. El încercă o luptă zadarnică, dar se observă că femeia de lângă ei îi şoptise ceva repede, după care împotrivirea lui încetă şi se lăsă să fie târât în mijlocul pieţii. — Îl vrei pentru vâslă, Ali? strigă Ayoub-el-Samin, glumă ce provocă un râs general. — Pentru ce altceva? răspunse Ali. Va fi ieftin de altfel. — Ieftin? întrebă dalalul surprins. Nu. E destul de tânăr. Cât oferi? 100 de taleri? — 100 de taleri? strigă Ali, 100 de taleri pentru acest pachet ambulant de oase? Ma-sh-Allah! 5 taleri ofer, o, dalale. Din nou un râs străbătu mulţimea. Dar dalalul privi cu ciudă împrejur. Ceva din râsul acesta părea că-i atinge pe el şi nu era o persoană care să se facă de râs. — Aceasta e o glumă, stăpâne, spuse el cu un aer iertător. Să-i vezi trupul. El făcu semn unui corsar şi cămaşa lui Lionel fu sfâşiată şi luată jos, lăsându-l gol până la brâu, dezvelind o conformaţie neaşteptată. Indignat, Lionel încercă să se împotrivească, dar o lovitură de bici a unui corsar îl aduse la realitate. — Priveşte-l acum? spuse dalalul, arătând trupul alb. Vezi ce dinţi excelenţi? El apucă capul lui Lionel şi-l forţă să deschidă gura. — Da! spuse Ali, dar are braţe de femeie. — E o vină pe care vâsla o va îndrepta, stărui dalalul.

— Păcătos bătrân! izbucni Lionel, într-o pornire de mânie. — Blesteamă în limba sa necredincioasă, spuse Ali. Nu are o fire liniştită, vezi? Am spus 5 taleri. Nu voi da mai mult. Cu o ridicare din umeri, dalalul îşi începu mersu-i în jurul fântânii, cu Lionel după el. Aci, unul părea că vrea să-l oprească, dincolo altul, dar nimeni nu părea hotărât să-l cumpere. — 5 taleri e preţul înjositor ce mi s-a oferit pentru acest tânăr frumos, strigă dalalul. Nu vrea un drept-credincios să plătească 10 pentru el? Nu vrei tu, o, Ayoub? Tu, Hamet, 10 taleri? Dar unul după altul, toţi cei întrebaţi clătinară capul. Îndărătnicia întipărită pe faţa lui Lionel nu era prea îmbietoare. Ei mai văzuseră asemenea sclavi şi experienţa le spunea că asemenea oameni nu se lasă stăpâniţi uşor. Afară de asta, deşi bine făcut, muşchii săi erau prea slabi, carnea îi părea prea moale şi fragedă. La ce putea servi un sclav neîntărit încă, care putea muri în timpul procesului? Chiar la 5 taleri era prea scump. Deci, dalalul dezgustat se întoarse la Ali. — E al tău atunci, pentru 5 taleri, Allah să-ţi ierte zgârcenia. Ali făcu un semn şi oamenii săi apucară pe Lionel, ducându-l lângă cei doi negri cumpăraţi înainte. Şi apoi, înainte ca Ali să poată cere alt sclav, un bătrân ovrei înalt, îmbrăcat în haine negre ca un senior castilian, cu un guler mare alb şi un mare pumnal atârnând din centura sa de aur masiv, atrase atenţia dalalului. În despărţitura adăpostind captivii ultimelor raiduri ale lui Biskaine stătea o fată andaluză de vreo 20 de ani de o frumuseţe curat spaniolă. Faţa ei era de o paloare de ivoriu, părul ei des era negru ca pana corbului, sprâncenele îi erau fin desenate şi ochii de un căprui adânc. Era îmbrăcată ca o ţărancă din Castilia. Ochii îi priveau sălbatic, dar asta nu-i strica nimic din frumuseţe. Ea atrăsese atenţia ovreiului şi nu era cu neputinţă ca ea să-i fi stârnit dorinţa de a se răzbuna, pentru toate suferinţele îndurate de oamenii din rasa lui, de la oamenii din neamul ei. Se poate să se fi gândit la ghetourile distruse, la fecioarele evreice batjocorite şi la copiii de ovrei măcelăriţi în numele Dumnezeului Spaniei catolice, căci în ochii săi negri era o privire de ură, când ridică mâna spre a o arăta. — Colo e o fecioară castiliană, pentru care voi plăti 50 de taleri, o, dalalule, anunţă el. Dalalul făcu un semn, în urma căruia corsarii o aduseră zbătându-se în faţa lui.

— Atâta frumuseţe nu se poate vinde pentru 50 de taleri, o, Ibrahim, spuse el. Aici, Yusuf va plăti 60, şi rămase în aşteptare în faţa unui maur înalt. Maurul însă clătină capul. — Allah ştie că am trei soţii, care i-ar distruge frumuseţea, deodată. Lasă-mă, deci, în pace. Dalalul înaintă, cu fata după el, iar la fiecare încercare de a fi oprită, ea blestema într-o curată castiliană. Îşi înfipse unghiile în braţul unuia şi scuipă cu furie în faţă, pe unul din corsarii care o împingeau. Ochii măriţi ai lui Rosamund se umplură de groază observând-o, o groază împotriva sorţii ce aştepta pe acest sărman copil, cât şi împotriva felului cum se lupta să scape de ei. Se întâmplă ca frumuseţea ei să impresioneze pe un turc levantin. El se ridică de pe treptele fântânii. — 60 de taleri voi plăti pentru bucuria de a îmblânzi această pisică sălbatică, spuse el. Dar Ibrahim nu se lăsă întrecut. Oferi 70, turcul urmă cu 80 şi Ibrahim ridică din nou preţul la 90, apoi urmă o pauză. Dalalul se înfurie pe turc. — Vrei să te laşi bătut de un israelit? Să fie dată această minunată fată unui stricat al Scripturii, unui moştenitor al iadului, unuia a cărui rasă e spurcată? E o ruşine pentru un drept-credincios. Întrebat astfel, turcul oferi încă 5 galbeni, dar cu şovăială. Ovreiul însă, înfierbântat de aceste vorbe împotriva lui, scoase o pungă grea din centură. — Aici sunt 100 de taleri, spuse el. E prea mult dar îi dau. Acum, limba seducătoare şi blândă a dalalului, nu mai apucă să spună nimic, căci turcul se aşeză la loc, cu un gest de nepăsare. — I-o las lui, spuse el. — E a ta, atunci, Ibrahim, pentru 100 de taleri. Ovreiul plăti asistenţilor dalalului şi înaintă pentru a-şi lua fata. Corsarii o împinseră înaintea lui şi o clipă braţele lui o apucară. — M-ai costat scump, tu fiică a Spaniei, spuse el. Dar sunt mulţumit. Vino! şi încercă să o ia de acolo. Cu iuţeala unei pantere, ea se liberă şi se repezi eu unghiile la faţa lui. Cu un strigăt de durere, el îi dădu drumul şi în acel moment, iute ca fulgerul, ea smulse pumnalul din centura bătrânului. — Vlaga mea Dios! strigă ea şi, înainte ca cineva să o poată împiedica, îşi înfipse pumnalul în piept şi căzu horcăind, la picioarele ovreiului. O tuse convulsivă şi apoi rămase nemişcată, în vreme ce Ibrahim o privea cu groază, iar în piaţă se auzi un murmur de milă. Rosamund se sculase şi

obrajii ei palizi se împurpurară. Dumnezeu îi arătase calea, prin acea sărmană spaniolă, şi desigur că Dumnezeu îi va da acelaşi curaj, când va fi rândul ei. Sc simţi deodată mai uşurată. În sfârşit, Ibrahim se trezi din uimirea sa. Păşi încet pe lângă cadavru, în faţa dalalului. — E moartă, bâlbâi ei. Sunt înşelat. Dă-mi înapoi aurul! — Trebuie să dăm înapoi preţul fiecărui sclav care moare? întrebă dalalul. — Dar nu-mi fusese încă înmânată, se supără ovreiul. Mâinile mele n-o atinseseră. Dă-mi înapoi aurul. — Minţi, fiu de câine, răspunse acesta furios. Era a ta de acum. Am declarat-o a ta. Ia-ţi-o, îţi aparţine. Ovreiul, cu faţa roşie, se căznea să respire. — Cum? se înecă el. Să pierd 100 de taleri? — Ce e scris e scris, răspunse nepăsător dalalul. — Dar n-a fost scris niciodată că… — Linişte, îl întrerupse dalalul. Dacă n-ar fi fost scris, nu s-ar fi întâmplat. E voinţa lui Allah! Cine îndrăzneşte să i se împotrivească? Mulţimea începu să murmure. — Vreau cei 100 de taleri ai mei, stărui ovreiul. Murmurul mulţimii se schimbă în zbierete. — Ai auzit? spuse dalalul. Allah să te ierte că tulburi liniştea acestei pieţi. Pleacă, înainte de a ţi se întâmpla ceva rău. — Pleacă de aici! răcnea mulţimea şi unii înaintară ameninţător către nenorocosul Ibrahim. Afară păcătosule! Murdarule! Spurcatule! Câine! Afară! Atât de tari erau zbieretele, feţele care îl priveau şi pumnii ce se îndreptau asupra lui, pline de atâta ură, încât, în spaima lui, Ibrahim îşi uită paguba. — Plec! Plec! spuse el şi se îndepărtă în grabă. Dar dalalul îl trase înapoi. — Ia-ţi dreptul! spuse el, arătând corpul neînsufleţit. Şi astfel Ibrahim fu nevoit să sufere batjocura de a-şi chema sclavii, să ducă afară trupul neînsufleţit, pentru care plătise atâta aur. La poartă sa opri: — Îmi voi cere dreptul la paşă, ameninţă el. Asad-el-Din e drept şi-mi va înapoia banii. — Aşa va face, spuse dalalul, când vei putea preface moartea în viaţă, şi se întoarse către grasul Ayoub, care-l trăgea de mânecă.

El îşi aplecă puţin capul, pentru a auzi vorbele şoptite de vizirul Fenzileh-ei. Apoi, ascultându-le, porunci să fie adusă Rosamund. Ea nu opuse nici cea mai mică rezistenţă, înaintând ca o somnambulă, în văzul întregii pieţe, ea stătea lângă dalal în timp ce el îi arăta meritele, în limba francă care era înţeleasă de majoritatea celor de faţă, o limbă pe care cunoştinţa ei despre franceză o făcea s-o înţeleagă, spre marea ei oroare. Primul care făcu o ofertă fu acel maur înalt, care încercase să cumpere pe cei doi nubieni uriaşi. El se ridică, pentru a o privi mai bine şi fusese se vede mulţumit, căci preţul oferit fu unul bun, şi-l oferise cu siguranţa că nu va fi întrecut. — 100 de taleri pentru această fată. — Nu e destul. Priveşte albeaţa feţei ei, spuse dalalul, plecând înainte. — 150 spuse turcul levantin, cu o plesnitură din degete. — Nu e destul, încă. Priveşte statura cu care a înzestrat-o Allah. Vedeţi nobila linie a capului, luciul ochilor! Pe Allah, e vrednică de a onora însuşi haremul Sultanului. Nu spunea mai mult decât recunoşteau însuşi cumpărătorii că e adevărat, şi o tulburare se stârni în rândurile lor nepăsătoare. Un maur tagarin, numit Yusuf, oferi îndată 200. Dar dalalul continua să o laude înainte, îi ridică unul din braţe, pentru a fi cercetat, şi ea se supuse cu ochii plecaţi. — Priviţi aceste mădulare mai moi decât mătasea arabă şi mai albe decât ivoriul. Priviţi aceste buze roşii ca focul. Preţul e acum 200 de taleri. Ce oferi tu, o Hamet? Hamet era necăjit de preţul ridicat. — Pe Coran, am cumpărat trei frumoase fete pe un preţ mai mic. — Vrei să compari orice altă fată, cu această frumuseţe de femeie? — 210, atunci, fu răspunsul morocănos al lui Hamet. Tsamanni crezu că e timpul să intervină. — 300, spuse el cu înfrigurare, pentru a sfârşi treaba, şi… — 400, răsună o voce ascuţită din spatele lui. Se întoarse uimit şi văzu pe Ayoub. Un murmur trecu prin rândurile cumpărătorilor. Norodul îşi întinse gâtul înainte, pentru a putea vedea pe acest cumpărător cu mâna largă. Yusuf tagarinul, se ridică înfuriat. El strigă că niciodată praful pieţei din Alger nu se va mai aduna pe papucii săi, căci nu va mai veni niciodată aici, să cumpere sclavi. — Pe oazele lui Zem-Zem, jură el, toţi oamenii sunt nebuni în piaţa aceasta. 400 de taleri pentru o franceză! Să vă dea Allah mintea care vă

lipseşte, şi, în dezgustul său, păşi către poartă, făcându-şi loc cu coatele şi ieşi. Altfel ar fi auzit preţul ei urcându-se. În timp ce Tsamanni îşi revenea din uimirea stârnită de acest nou cumpărător, dalalul îmbia pe turc. — E o nebunie, se plânse acesta, dar mi-a plăcut şi poate că Allah mă va ajuta s-o aduc la adevărata credinţă, făcând-o demnă pentru haremul meu. 420 de galbeni atunci, o dalale, şi Allah să-mi ierte risipa. — 500, rosti laconic Tsamanni. — Allah! strigă turcul, ridicându-şi mâinile la cer, şi… — Y-Allah! repetă mulţimea. — 550, răsună vocea lui Ayoub, acoperind murmurul mulţimii. — 600, răspunse Tsamanni liniştit. Şi acum atât de mare era tulburarea pentru aceste preţuri nemaiauzite, încât dalalul fu nevoit să-şi ridice vocea şi să ceară tăcere. Când liniştea se aşternu din nou, Ayoub ridică preţul la 700. — 800 spuse Tsamanni cu dezamăgire. — 900, răspunse Ayoub. Tsamanni se întoarse către el furios. — E o glumă, tată al vântului? strigă el cu un râs nervos, stârnit de această înciudare. — Dacă eşti glumeţ, răspunse Ayoub, cu o linişte forţată, te va costa scump gluma. Cu o ridicare din umeri, Tsamanni se întoarse către dalal. — 1000 de taleri, spuse el scurt. — Tăcere! strigă dalalul din nou. Tăcere şi slavă lui Allah care trimite preţuri bune. — 1100, spuse Ayoub nepăsător. Şi acum, Tsamanni nu numai că se văzu întrecut dar atinsese limita îngăduită de Asad. Nu îndrăznea să meargă mai departe, fără a fi cercetat pe paşă întâi. Totuşi, dacă părăsea piaţa cu acest gând, Ayoub ar fi luat în acest timp fata. Se găsi între spadă şi perete. Pe de o parte, dacă se lăsa întrecut, stăpânul său îl putea pedepsi pentru dezamăgirea-i pricinuită. Pe de altă parte, dacă continua această licitaţie nebunească, risca să dea banii de la el. El se întoarse către mulţime, gesticulând furios. — Pe barba profetului, acest tată al vântului îşi bate joc de noi. Nu are intenţia să cumpere. Ce om a mai auzit oferindu-se un astfel de preţ pentru o sclavă?

Răspunsul lui Ayoub fu convingător. Scoase o pungă mare şi o aruncă pe pământ, unde căzu cu un zornăit. — Aici e garanţia mea, răspunse el, încântându-se de necazul şi mânia duşmanului său. Să-ţi număr 1100 de taleri, dalale? — Dacă vizirul Tsamanni e mulţumit. — Ştii tu pentru cine cumpăr? răcni Tsamanni. Pentru însuşi paşa Asad-el-Din, alesul lui Allah. El înaintă către Ayoub, cu mâinile întinse. Ce-i vei spune, câine, când te va chema să-i dai socoteală că l-ai concurat? Dar Ayoub rămase liniştit în faţa furiei lui. El îşi întinse mâinile sale grase, cu ochii surâzători. — Cum să fi ştiut, dacă Allah nu m-a făcut atotştiutor? Ar fi trebuit s-o spui mai devreme. Asta voi răspunde paşei, când mă va întreba şi paşa e drept. Şi astfel statură, privind unul la altul, până ce dalalul îi chemă din nou la realitate. — Preţul e acum 1100 de taleri. Vrei să te laşi bătut vizire? — Deoarece Allah vrea, n-am să merg mai departe. — Atunci la 1100 de taleri Ayoub, ca e… Dar licitaţia nu se sfârşise încă. Din mulţimea strânsă în jurul porţii, răsună un glas puternic… — 1200 de taleri pentru fata franceză! Dalalului care crezuse că marginile nebuniei fuseseră ajunse, îi veni aproape să cadă de uimire. Mulţimea răcnea zăpăcită şi entuziasmată, iar Tsamanni se lumină la faţă, gândindu-se că poate şi Ayoub va fi învins. Mulţimea se desfăcu repede şi în golul lăsat păşi Sakr-el-Bahr. Ei îl recunoscură imediat şi numele îi fu ridicat în slavă de acea mulţime, care îl idolatriza. Acest nume berber, nu atrăsese atenţia Rosamundei şi cum stătea cu spatele la poartă nu-l văzuse imediat. Dar îi recunoscuse vocea şi se cutremură. Ea nu-şi putea da seama care sunt gândurile lui, dar acum, când îi auzi vocea, înţelese. El stătuse ascuns în mulţime, aşteptând să mai rămână un singur cumpărător şi apoi ieşi in faţă, pentru a o cumpăra pentru el, sclava sa! Ea închise ochii un moment, rugându-se lui Dumnezeu să nu-i izbutească intenţia. Orice soartă, afară de aceasta. Nu-i va face plăcerea nici măcar de a se sinucide în faţa lui, ca tânăra andaluză. O clipă păru că i se învârteşte pământul sub picioare. Apoi, ameţeala trecu şi redeveni stăpână pe sine. Auzi mulţimea tunând… — Ma-sh-Allah! şi Sakr-el-Bahr! iar pe dalal cerând zadarnic tăcere. Când în sfârşit zgomotul se potoli, ea auzi strigătul lui

— Slavă lui Allah, care trimite cumpărători bogaţi! Ce spui, o vizire Ayoub? — Da! îl batjocori Tsamanni. Ce spui acum? — 1300, spuse Ayoub, şovăind. — Încă 100, o, dalale, se auzi liniştită vocea lui Sakr-el-Bahr. — 1500, gemu Ayoub, atingând astfel nu numai limita impusă de stăpâna sa, ci şi limita veniturilor ce le avea la dispoziţie. Cu această ofertă dispăruse de asemeni orice nădejde de câştig din partea sa. Dar Sakr-el-Bahr, nemişcat ca însuşi soarta, spuse din nou… — Încă 100, o dalale! — 1600 de taleri! strigă dalalul, mai mult din uimire, decât pentru a anunţa preţul atins. Apoi, stăpânindu-şi emoţia, înclină respectuos capul şi făcu mărturisirea credinţei sale. Toate lucrurile sunt cu putinţă lui Allah, dacă le voieşte. Laudă lui, care trimite astfel de cumpărători. Se întoarse către uimitul Ayoub care era atât de mirat, încât Tsamanni privindu-l se mângâie pentru înfrângerea sa, gustând dulceaţa răzbunării. — Ce mai spui acum, o, vestitule vizir? — Spun, se înecă Ayoub, că deoarece are ocrotirea lui Şeitan, trebuie să-l las să câştige. Dar vorbele jignitoare îi amuţiră pe buze, când mâna mare a lui Sakr-el-Bahr îl apucă de ceafa sa groasă, în răcnetul mulţimii care îl aproba. — Prin ocrotirea lui Şeitan ai spus, tu, câine, fără de sex? spuse Sakr-el-Bahr şi-şi încordă încleştarea, încât vizirul se zbătu de durere. Capul îi fu îndoit în jos, până ce corpul său gras nu se mai împotrivi şi se întinse în praful pieţei. — Să te strâng de gât, tată al murdăriei, sau să-ţi înmoi carnea sub biciurile care te vor învăţa cum trebuie să vorbeşti? În timp ce vorbea, apăsa faţa eunucului de pământ. — Milă! se rugă vizirul. Îndurare, o, puternice Sakr-el-Bahr! — Retrage-ţi vorbele, porcule. Spune că eşti un mincinos şi un câine. — Le retrag. Am minţit prosteşte. Puterea ta e recompensa dăruită de Allah, pentru biruinţele tale glorioase asupra necredincioşilor. — Scoate limba ta rea, spuse Sakr-el-Bahr, şi curăţă-o în praf. Scoate-o am spus! Ayoub îl ascultă înciudat, în timp ce Sakr-el-Bahr dădu drumul strânsorii şi îngădui: nefericitului să se ridice, pe jumătate înecat în praf, cu faţa albă, în bătaia de joc a mulţimii.

Ayoub se îndepărtă în grabă, sub glumele batjocoritoare ale lui Tsamanni, în timp ce Sakr-el-Bahr se întoarse spre dalal. — La 1600 de taleri această sclavă e a ta, o, ’ Sakr-el-Bahr, tu glorie a Islamului. Allah să-ţi sporească victoriile! — Plăteşte-i Ali! spuse scurt corsarul şi înainta, pentru a-şi lua în primire cumpărătura. Stătea acum faţă în faţă cu Rosamund pentru prima oară, din ziua aceea când o vizitase în cabina vasului. Ea îi aruncă o privire dispreţuitoare, apoi, dându-şi seama de grozăvia împrejurării în care se găsea, se trase înapoi cu o paloare de moarte întipărită pe faţă. În pedeapsa dată lui Ayoub, ea avusese dovada brutalităţii de care era în stare, şi nu ştia că acest act de brutalitate fusese pregătit şi folosit numai pentru a o înfricoşa. O cântărea acum, cu un zâmbet crud, numai pentru a-i spori groaza. — Vino! spuse el în englezeşte. Ea se dădu în spatele dalalului, ca pentru a căuta ocrotire, dar el înaintă, o apucă de mâini şi aproape o azvârli nubienilor săi, Abiad şi Zad-Zer care-l urmau. — Acoperiţi-i faţa, porunci el. Duceţi-o la mine acasă. Plecaţi!

CAPITOLUL XI ADEVĂRUL Soarele apunea încet, când Sakr-el-Bahr cu nubienii săi şi o mică ceată de corsari ajunse la porţile casei sale albe, vestită acum, aşezată în afara zidurilor oraşului. Când Rosamund şi Lionel fură aduşi în curtea spaţioasă dindărătul intrării înguste şi întunecate, cerul era acoperit cu câţiva nori albi şi tăcerea serii fu spartă de vocea unui muezin, care chema credincioşii la rugăciune. Sclavii luară apă din fântâna aşezată în mijlocul curţii şi stropiră bine curtea. Sakr-el-Bahr se spălă ca şi ceilalţi, se aşeză în genunchi pe covoraşul de rugăciuni, special pregătit pentru el, în timp ce corsarii îşi scoaseră mantalele şi le întinseră pe pământ spre a le servi drept covoare. Nubienii întoarseră pe cei doi sclavi cu faţa la peretele şi poarta care ducea în grădină, de unde venea un aer parfumat, cu mirosuri de iasomie şi levănţică. Prin barele porţii puteau arunca o privire priveliștii minunate de dincolo, şi la sclavii ce învârteau la roata de moară persiană, până ce chemarea la rugăciune îi prefăcu în nişte statui. Sakr-el-Bahr se sculă din reculegerea lui, rosti o poruncă scurtă şi intră în casă. Nubienii îl urmară, împingând pe captivi înaintea Ier, în sus, pe treptele înguste, aducându-i astfel pe o terasă a acoperişului, în locul acela care în sud e închinat femeilor, dar care nu fusese călcat de picior de femeie, de când casa fusese cumpărată de Sakr-el-Bahr cel fără de femei. Această terasă înconjurată de un parapet înalt cam de vreo patru picioare, avea o vedere a oraşului ce se întindea pe dealuri, înspre răsărit, şi a insulei de la capătul stăvilarului, construit prin munca sclavilor creştini, din pietrele fortăreţei ruinate Penon, pe care Kheyr-ed-Din Barbarossa o luase de la spanioli. Întunericul nopţii se lăsase acum de tot, dând pereţilor albi şi galbeni o culoare închisă. Spre apus, se întindea marea grădină a casei, unde porumbeii fâlfâiau printre pomii roditori. Un umbrar susţinut de două lănci gigantice acoperea cea mai mare parte din terasă. Sub el era un divan şi perne moi de mătase, iar lângă divan o mică masă maură de abanos, împodobită cu sidef. Lingă parapetul opus, unde era aşezat un parmaclâc, creşteau, în vase mari, trandafiri cu petale roşii ca focul, ale căror culori erau însă şi ele învăluite acum in umbra nopţii. Aici Lionel şi Rosamund se priviră în lumina slabă, iar cei doi nubieni stăteau ca nişte statui la portiţa ce se deschidea la capătul scărilor. Intrară sclavii purtând patru torţe aprinse, pe care le aşezară în inelele de fier din

parapet şi care aruncau o oarecare lumină pe terasă. Sclavii se îndepărtară apoi, şi în gaura neagră a portiţei dintre cei doi nubieni apăru Sakr-el-Bahr. Stătu un moment, privind cu faţa lipsită de expresie, apoi, încetişor, înaintă. Era îmbrăcat într-un caftan scurt şi alb, care-i ajungea până la genunchi. Mijlocul îi era strâns într-o centură aurită, care strălucea ca focul în lumina torţelor. Braţele de la cot şi picioarele de la genunchi îi erau goale. În picioare purta nişte papuci roşii turceşti, împodobiţi cu fire gălbui. Purta un turban alb împodobit cu o pană de şoim, prinsă cu o piatră preţioasă. Făcu un semn celor doi nubieni, care ieşiră în tăcere, lăsându-l singur cu prinşii. El se înclină în faţa lui Rosamund. — Acesta, spuse el, îţi va fi domeniul, mistress, de acum înainte. E un tratament mai degrabă pentru o soţie, decât pentru o sclavă. Căci, în Berberia, aceste terase sunt închinate soţiilor credincioşilor. Sper că îţi va place. Lionel îl privi, conştiinţa cerându-i să se teamă de cel mai mare rău cu putinţă, închipuirea arătându-i o spaimă şi făcându-l să se dea înapoi din faţa fratelui său vitreg, care părea să nici nu-l observe. Dar Rosamund îl înfruntă din toată splendida ei înălţime şi, deşi faţa îi era palidă, era tot atât de liniştită ca şi a lui; dacă obrajii i se înroşiseră trădându-i frământarea, totuşi privirea îi era sfidătoare. Şi vocea liniştită, când îi răspunse cu întrebarea… — Ce gânduri ai cu mine? — Gândurile mele? zâmbi el cu un zâmbet uşor. Deşi crezuse că o urăşte şi dorea s-o rănească, nu-şi putu stăpâni admiraţia pentru spiritul ei de galanterie, într-un moment ca acesta. Din dosul dealurilor se ivi luna, învăluind totul într-o lumină argintie. — Nu ai dreptul să-mi ştii gândurile, răspuns? el. Era un timp, Rosamund, când în toată lumea nu aveai un sclav mai umil decât pe mine. Tu însuţi, în bunătatea inimii tale, ai rupt lanţurile aurite ale acestei sclavii. Îţi va fi mai uşor să rupi lanţurile ce ţi le hotărăsc acum. El se apropie mai mult de ea. Eşti sclava mea, înţelegi? Cumpărată în viaţă, ca şi cum mi-aş fi cumpărat un catâr sau o cămilă, şi-mi aparţii cu trup şi suflet. Eşti proprietatea mea, lucrul meu, bunul meu, de care pot abuza, pe care îl pot distruge, dacă nu mă mai servesc de el fără voinţă, ţinându-ţi viaţa la buna mea plăcere. Ea se dădu un pas înapoi din faţa acestui noian de vorbe batjocoritoare… — Bestie! spuse ea. Dumnezeu să nu te ierte i — Îţi mulţumesc pentru rugăciune, răspunse el. Să nu te ierte nici pe tine mai puţin.

Din fundul terasei se auzi un sunet nearticulat. Un suspin înăbuşit al lui Lionel. Sakr-el-Bahr se întoarse încetişor. Îl privi în tăcere şi râse. — Ha! Fratele meu de odinioară. Drăguţ om, pe Dumnezeu, nu? Priveşte-l, Rosamund. Cite întâmplări nenorocite se trag din cauza acestui ticălos, acestui laş, pe care ai vrut să-l iei de soţ. Priveşte-l! Priveşte la acest preţios frate al meu! Sub biciuirea acestei limbi batjocoritoare, chipul lui Lionel se transformă din temător, în mânios. — – Nu eşti fratele meu, răspunse el cu ură. Mama ta a fost o scorpie, care mi-a trădat părintele. Sakr-el-Bahr tresări un moment, ca şi cum ar fi fost lovit. Apoi îşi reveni. — Odată să mai aud numele mamei mele pe limba ta murdară, şi ţi-o smulg cu biciul. Amintirea ei, mulţumesc lui Dumnezeu, e mai presus de insultele unui lucru păcătos ca tine. Cu toate acestea, ai grijă să nu mai vorbeşti de femeia al cărei nume mi-e sfânt. Lionel înnebunit de mânie, se repezi la el, cu mâinile întinse, căutându-i gâtul. Dar Sakr-el-Bahr îl prinse cu o mişcare, care-l sili să cadă în genunchi. — Mă găseşti puternic, eh? spuse el. E un lucru de mirare? Gândeşte-te că şase luni nesfârşite am împins la vâsla unei galere şi vei înţelege că mi-a împietrit corpul şi sufletul. Îl azvârli cu putere, trimiţându-l în tufele de trandafiri de lângă parmaclâc. — Îţi dai seama de grozăvia unei bănci de vâslaş? Să stai zi de zi, şi noapte de noapte înlănţuit gol de vâslă, nespălat decât de ploaie, ars de soare, biciuit până la leşin de biciul supraveghetorului, când cazi sfârşit de puteri sub vâsla nemiloasă? Îţi dai seama? În furia lui glasu-i i se schimbă în răcnet. Îţi vei da, căci grozăvia aceasta care a fost a mea, din cauza ta, va fi a ta acum, până ce vei muri. El se opri, dar Lionel nu încercă să protesteze. Curajul îi dispăruse tot aşa neaşteptat cum îi venise, şi se ghemui acolo unde căzuse. — Înainte de a merge acolo, mai e ceva, rosti Sakr-el-Bahr, ceva pentru care te-am adus aici, acuma. Nemulţumit cu cele ce-mi făcuseşi, făcându-mă să fiu socotit un criminal, cu numele şi reputaţia distruse, luându-mi averea şi aruncându-mă pe drumul pierzaniei, ai mers mai departe, uzurpându-mi locul în inima prefăcută a acestei femei, pe care am iubit-o odată. Nădăjduiesc, urmă el, gândindu-se, că în felul tău ticălos o iubeşti şi tu, Lionel. Astfel, chinurilor care-ţi aşteaptă trupul vor fi adăugate chinurile

sufletului tău. Un asemenea chin al minţii numai blestemaţii îl pot cunoaşte. La acest sfârşit te voi aduce. — Diavole! răcni Lionel. Diavol al iadului! — Nu-i da atenţie, Lionel! interveni Rosamund, îi voi arăta că e un fanfaron, precum a dovedit el însuşi, că e un ticălos. Nici să nu te gândeşti că va fi în stare să-şi împlinească voinţa. — Aici tu eşti fanfaroană, spuse Sakr-el-Bahr. Cât despre rest, sunt ceea ce tu şi cu el m-aţi făcut, — Te-am făcut noi mincinos şi laş? Căci asta eşti într-adevăr. — Laş? repetă el surprins. Se vede că e o minciună pe care el ţi-a spus-o. În ce am fost, laş, mă rog? — În ce? în ceea ce faci acum. Chinuind două fiinţe fără apărare ce se află în puterea ta. — Nu vorbesc de ceea ce sunt, răspunse el. Căci ţi-am spus că voi m-aţi făcut ceea ce sunt. Vorbesc de ceea ce eram. Vorbesc de trecut. Ea îl privi măsurându-l. — Vorbeşti de trecut? repetă ea cu voce joasă, îmi vorbeşti de trecut, mie? Îndrăzneşti? — De aceea te-am adus din Anglia, ca să-ţi pot spune lucruri pe care am fost destul de nebun să ţi le ascund acum cinci ani; ca să putem continua conversaţia începută, când m-ai dat afară. — Ţi-am adus o jignire cumplită, fără îndoială, zâmbi ea cu o ironie amară. Trebuia să-ţi dau consideraţie. Trebuia să fi zâmbit ucigaşului fratelui meu. — Ţi-am jurat atunci că nu eram ucigaşul său, îi reaminti el cu o voce tremurătoare. — Şi ţi-am răspuns că minţi! — Da, și cu aceasta m-ai dat afară. Cuvântul unui om pe care pretindeai că l-ai iubit, cuvântul unui om căruia îi dăruiseşi încrederea nu preţuia nimic pentru tine. — Când ţi-am dăruit încrederea, răspunse ca, am făcut-o neştiind toate răutăţile ce ţi le puneau în seamă oamenii, pentru că te socotisem greşit. Pentru acea oarbă consideraţie sunt pedepsită acum, după cum o merit. — Minciuni, toate sunt minciuni, tună el. Acele răutăţi ale mele nu erau atât de sălbatice, şi le-am părăsit de când te-am cunoscut. Niciun îndrăgostit, de când e lumea n-a fost mai purificat, mai sfinţit de dragoste, decât mine. — Scuteşte-mă de astea, strigă ea cu ură. — Să te scutesc? repetă el. De ce să te scutesc?

— De amintirea ruşinii că te-am iubit cândva El zâmbi. — Dacă mai ai ruşine, atunci te va copleşi, când vei afla ce ai făcut. Căci vei afla. Aici nu e nimeni să ne întrerupă, nimeni care să-mi zădărnicească voinţa atotputernică. Gândeşte-te şi reaminteşte-ţi. Reamintește-ți mândria ce-ai avut-o. Că m-ai cucerit. Mândria-ţi oarbă a primit bine această linguşire, acest tribut, adus frumuseţii tale. Totuşi, la un moment dat, cu dovezile cele mai slabe, m-ai crezut ucigaşul fratelui tău. — Cu dovezile cele mai slabe? strigă ea protestând, aproape în ciuda ei. — Atât de slabe, încât judecătorii din Truro n-au vrut să deschidă acţiune împotriva mea. — Pentru că, îl întrerupse ea, erau de părere că fuseseşi îndeajuns provocat. Pentru că nu le juraseşi, aşa cum mi-ai jurat mie, că nicio provocare nu te va face să ridici mâna împotriva lui. Pentru că ei nu ştiau cât de false sunt jurămintele tale. El o privi un moment. — Dumnezeu să-mi dea răbdare cu tine! spuse el în sfârşit. Voi avea nevoie de ea. Căci doresc să înţelegi multe lucruri în noaptea aceasta. Vreau să spun că vei vedea cât de drept e resentimentul meu; cât de dreaptă e pedeapsa ta pentru ce ai făcut din viaţa mea. Judecătorul Baine şi altcineva, care e mort, ştiau că sunt nevinovat. — Ştiau că eşti nevinovat? în glasul ei era o uimire adâncă. N-au fost ei martorii certei dintre tine şi Peter şi a ameninţării tale că-l vei ucide? — Aceasta a fost o ameninţare, spusă într-o clipă de mânie. După aceea m-am gândit că era fratele tău. — După aceea? întrebă ea.. După ce l-ai omorât? — Îţi spun iarăşi, răspunse liniştit sir Oliver, că nu am făcut acest lucru. — Şi eu îţi spun iarăşi că minţi. — Ai cunoscut vreodată, întrebă el, un om care sa mintă fără motiv? Oamenii mint pentru a-şi asigura un câştig, mint din laşitate sau pentru că sunt nişte fanfaroni netrebnici. Nu cunosc alte cauze pentru care un om să mintă, afară de – ah, da! (aici el fulgeră cu privirea pe Lionel), afară de cazul când un om minte pentru a ascunde pe altul, din sacrificiu. Ai toate motivele care fac pe un om sa mintă. Am eu vreunul din acestea, astă seară? Gândeşte-te. Întreabă-te ce motiv aş avea să te mint acum. Unde aş putea ajunge, prin minciună? — Şi fiind aşa, la ce rezultat ai căutat să ajungi prin adevăr? întrebă ea.

— La acela de a te face să-ţi dai seama ce nedreptate ai făcut. Să te fac să înțelegi faptele pentru care plăteşti acuma. Pentru a te opri de a te crede o martiră. — Sir Oliver, mă crezi o proastă? întrebă ea. — Da mistress, şi mai rău, răspunse el. — Pentru că nu-ţi cred vorbele mincinoase? — Îţi închipui, spuse el, că nu-mi pot dovedi vorbele, dacă va fi nevoie? — Dovedi? Şi se vede că asta a fost cauza fugii tale, când ai aflat de ordinele reginei de a fi chemat să dai socoteală? El rămase cu totul dezorientat. — Fuga mea? spuse el. Ce poveste mai e şi asta? — Îmi vei spune că n-ai fugit? Că asta e o altă dovadă neadevărată împotriva ta? — Aşa? spuse el încetişor. S-a crezut că am fugit! Creierul i se lumină. Era cu neputinţă să nu se fi crezut asta, şi lui nu-i trecuse prin cap. Dispariţia lui în acel moment uşurase mai mult treaba lui Lionel. Dovedise, fără putinţă de îndoială, că el e ucigaşul şi a fugit de teamă. Cum mai putea învinui pe Rosamund că-l crezuse vinovat, după o asemenea dovadă copleşitoare? Ce alta ar fi putut crede ea? Simţământul că-i făcuse un mare rău se trezi pe neaşteptate în el. — Dumnezeule, gemu el, ca un om cuprins de dureri. Dumnezeule! Ce altceva ai fi putut într-adevăr crede? murmură el sfârşit ne mai îndrăznind s-o privească în faţă. — Nimic decât adevărul, răspunse ea cu mânie, şi vorbele ei îl readuseră din starea de slăbiciune care-l cuprinsese, la starea veche de resentiment împotriva ei. Se arătase, gândea el, în acel moment de mânie, prea gata de a crede ce se spunea împotriva lui. — Adevărul? repetă el. Cunoşti adevărul, când îl vezi! Prea bine! Căci pe Dumnezeu, vei avea tot adevărul, acum, în faţa ta, şi-l vei găsi mai hidos decât ţi-l închipui. Era atâta siguranţă în tonul lui, că dânsa se aşteptă acum la o revelaţie împotriva voinţei ei. — Fratele tău, reîncepu el, şi-a găsit moartea din mâinile unuia pe care l-am iubit, pentru care aveam o datorie sfântă. Direct de la crimă veni la mine, să-l ascund. O rană pe care o căpătase în luptă s-a gândit atunci că, dacă eu aş fi fost acela, ar fi trebuit să am o rană, pe când eu nu aveam.

Master Baine ştia, pentru că mi-am supus corpul examinării sale şi un document a fost întocmit, pentru a servi numai în caz de nevoie extremă. Deodată, trecu prin mintea ei amintirea că master Baine vorbise de acel document care, în lipsa pastorului mort, ca să întărească spusele judecătorului, fusese socotit ca o fantezie nedemnă de a fi luată în seamă. Vocea lui sir Oliver îi distrase atenţia de la acele amintiri. — Dar să lăsăm aceasta, spuse el. Să ne reîntoarcem la poveste. L-am ascuns pe acel laş. Bănuielile au căzut asupra mea şi, deşi le-aş fi putut înlătura uşor, am păstrat tăcerea. Aceste bănuieli au fost întărite în ochii tuturor, când femeia cu care eram logodit a rupt logodna, la primele zvonuri pe care le auzise. Indignarea s-a ridicat împotriva mea. Ordinele reginei erau pe drum, pentru a sili justiţia să facă ceea ce refuzase. Până acum ţi-am dat fapte. Acum îţi voi da presupuneri – propriile mele concluzii – dar presupuneri care sar în ochi – după cum vei vedea, ca adevărate. Acel ticălos pe care l-am tăinuit, m-a judecat după el şi s-a temut că nu voi putea păstra această tăcere până la urmă. Se temea că, sub presiunea ce se exercita asupra mea, îl voi învinovăţi, distrugându-l. Era întâmplarea cu acea rană şi încă ceva, de care se temea că mă voi servi ca dovezi. Era o anumită femeie, prostituată la Malpas, care dacă aş fi făcut-o să vorbească ar fi destăinuit duşmănia ce exista între fratele tău şi ucigaş. Căci motivul pentru care Peter Godolphin şi-a găsit moartea e atât de stupid, cum e cel ce lăsase acea urmă de sânge, care i-a însemnat drumul. El se opri şi glasul îi deveni mai blând. Nimeni nu nici nu se gândeşte. Acest laş a socotit că pot deveni periculos. S-a decis să mă îndepărteze. A pus să fiu răpit într-o noapte, îmbarcat pe un vas şi dus în Berberia, unde să fiu vândut ca sclav. Acesta e adevărul dispariţiei mele. Şi ucigaşul a profitat mai departe de dispariţia mea. Dumnezeu ştie dacă acest profit l-a îndemnat să facă aceasta. Între timp, intră în drepturile mele şi în graţiile femeii necredincioase pe care am iubit-o. În sfârşit, ea ieşi din apatia de până acum… — Vrei să spui că… că Lionel? începu ea cu o voce înecată de indignare. În sfârşit vorbi şi Lionel, luând o atitudine mai demnă. — Minte! strigă el. Minte Rosamund! Nu-l crede! — Nu-l cred, desigur, răspunse ea. Pe faţa lui Sakr-el-Bahr trecu o umbră de furie. Ochii săi se întoarseră mânioşi către Lionel. Păşi încet către el, cu o înfăţişare atât de ameninţătoare că acesta se dădu înapoi terorizat. Sakr-el-Bahr îl apucă de mână, strângându-l ca într-un cleşte.

— Vom avea adevărul astă seară, chiar dacă va trebui să ţi-l smulgem cu fierul roşu, spuse el printre dinţi. Îl trase în mijlocul terasei, înaintea lui Rosamund, silindu-l să îngenuncheze. Cunoşti iscusinţa torturii maure? întrebă el, şi bătu din palme lăsând să-i scape Lionel, care rămase ghemuit pe jos, înlemnit de frica acestei ameninţări. Ca răspuns la chemarea lui, intră un om scund, cu o barbă roşie şi capul înfăşurat într-un turban, care parcă aşteptase acolo, atât de repede intrase. Cu vârful papucului său, Sakr-el-Bahr lovi pe fratele său. — Priveşte în sus, câine, îi ceru el. Priveşte pe acest om şi spune-mi dacă îl recunoşti. Priveşte la el, îţi spun! Şi Lionel privi, dar deoarece nu-l recunoscu fratele său îi explică: numele său printre creştini era Jasper Leigh; el e căpitanul căruia i-ai plătit pentru a mă duce în Berberia; a avut şi el aceeaşi soartă, când vasul a fost scufundat de spanioli. Mai târziu l-am avut in puterea mea, şi drept răsplată pentru că nu l-am spânzurat e acum omul meu de încredere. Ar trebui să-i cer să-ţi spună tot ce ştie, urmă el, întorcându-se către Rosamund. Dacă aş fi sigur că l-ai crede. Dar deoarece sunt sigur că nu, voi întrebuinţa altfel de mijloace. El se reîntoarse către Jasper. Cere-i lui Ali să pregătească un cleşte pe foc şi să fie gata când îl voi chema, şi flutură mâna. Jasper se înclină şi ieşi. Cleştele îţi va smulge mărturisirea de pe buze, frate! — N-am nimic de mărturisit, protestă Lionel. Vei scoate minciuni din gura mea, cu mijloacele tale de tortură. Oliver zâmbi. — Fără îndoială, minciunile vor ieşi mai repede decât adevărul. Însă, până la sfârşit vom avea şi adevărul, nu te teme. El batjocorea şi sub batjocura sa era un gând ascuns. Şi vei spune o întreagă poveste, continuă el, amănunţită, aşa încât ultimele îndoieli ale mistress-ei Rosamund să se risipească, îi vei spune cum l-ai aşteptat în seara aceea la Godolphin Park, cum l-ai luat pe neaşteptate… — Asta nu e adevărat, strigă Lionel, cu o sinceră pornire care-l repuse pe picioare. Nu era adevărat, se înţelege, şi Oliver o ştia, dar folosise această minciună pentru a-l scoate din fire. — Nu e adevărat! strigă el. Hai, fii înţelegător. Adevărul, înainte ca să ţi-l scoată tortura. Gândeşte-te că ştiu totul, exact aşa cum mi-ai povestit. Cum era? Ascuns în dosul unei tufe, ai sărit asupra lui pe nepregătite, înainte ca el să poată duce mâna la armă şi…

— Dumnezeu mi-e martor că totul e minciună! strigă el scos din fire, şi aici, datorită şireteniei lui Oliver, se trădă. Nu e aşa şi tu o ştii. Indignarea îl zăpăci. M-am luptat cu el şi… se opri, speriat de ceea ce spusese. Urmă apoi o tăcere rămânând toţi trei ca nişte statui; Rosamund albă ca varul. Oliver triumfător şi batjocoritor, Lionel copleşit de conştiinţa cursei în care căzuse şi care-l făcuse să se trădeze. În sfârşit Rosamund fu aceea care vorbi, dar vocea îi tremura, în ciuda sforţărilor ei de a o păstra calmă… — Ce… ce ai spus Lionel? întrebă ea. Oliver râse încetişor. — Era gata să spună că s-a luptat cinstit, cred, îl batjocori el. Era aproape să arate rana ce a căpătat-o în acea luptă, rana care a lăsat urme pe zăpadă pentru a dovedi că am minţit – ceea ce e adevărat – că l-a luat pe Lionel pe neaşteptate. — Lionel! strigă ea. Înaintă un pas şi vru parcă să ridice mâinile, dar gestul nu-l făcu. El stătea ca trăsnit, fără să răspundă. — Lionel! strigă ea din nou, cu voce pătrunzătoare. E adevărat? — Nu l-ai auzit spunând-o? întrebă Oliver. Ea se opri, clătinându-se o clipă. Oliver înaintă, gata s-o susţină, dacă va leşina. Dar, cu un gest poruncitor, ea îi opri şi cu o ultimă încordare îşi reveni din slăbiciune. Totuşi, genunchii i se îndoiau sub ea, refuzându-i sprijinul. Se prăbuşi pe divan, acoperindu-şi faţa cu mâinile. — Dumnezeu să aibă milă de mine! gemu ea şi stătu ghemuită acolo, scuturată de suspine. Lionel tresări la strigătul acestei inimi sfărâmate. Încovoiat, se apropie de ea şi Oliver; triumfător, stătea departe ca spectator al scenei rânduite de el. Ştiuse că, dacă îi va da frânghia lui Lionel, acesta se va spânzura singur. Explicaţiile următoare l-ar fi înfundat cu totul. El era mulţumit doar să privească. — Rosamund! strigă Lionel. Rose! Ai milă! Ascultă-mă, înainte de a mă judeca! Ascultă-mă mai bine, decât să mă judeci greşit! — Da, ascultă-l, interveni Oliver, cu râsul său moale. Ascultă-l. Mă întreb dacă va reuşi să te distreze. Această batjocură fu ca un fier roşu pentru Lionel. — Rosamund, tot ce ţi-a spus nu e adevărat. Eu… eu… am făcut-o, în legitimă apărare. E o minciună că l-am luat pe nepregătite. Vorbele îi ieşeau sălbatic din gură. Ne-am certat pentru… pentru o anumită chestiune şi

diavolul a făcut să ne întâlnim în seara aceea, la Godolphin Court. M-a insultat, m-a lovit, a tras spada silindu-mă să-mi apăr viaţa. Acesta e adevărul. Îți jur aici, în văzul cerului! Şi… — Destul, sir, destul! îl întrerupse ea, pentru a nu mai auzi protestele care îi sporeau dezgustul. — Nu, trebuie să mă asculţi, te implor. Ştiind totul, vei fi mai îngăduitoare… — Îngăduitoare? strigă ea, cu un surâs pe buze. — A fost o întâmplare că l-am ucis, continuă Lionel. N-am vrut. N-am vrut decât să-mi apăr viaţa. Dar când spadele sunt încrucişate, voinţa omului nu mai contează. Iau pe Dumnezeu de martor, că moartea nu i-a fost decât urmarea furiei sale. Ea îşi opri suspinele şi-l privi cu nişte ochi teribili. — Tot întâmplare a fost faptul că ai lăsat toată lumea să creadă că vina era a fratelui tău? întrebă ea. El îşi acoperi faţa neputând să-i îndure privirea. — Dacă ai şti cum te-am iubit chiar în acele zile, în ascuns – ai fi puţin mai miloasă cu mine şopti el. — Milă? Ea se înclină şi păru că-i scuipă cuvântul. Ruşine! Ceri milă, tu? — Totuşi trebuie să ai milă de mine, căci ştii ce ispită m-a încercat. — Ştiu doar ce mârşav, mincinos şi laş ai fost! El întinse rugător mâinile către ea. În ochi avea lacrimi. — Din mila ta, Rosamund… începu el, când Oliver îl întrerupse. — Cred că ai început să superi pe doamna, spuse el. Povesteşte-ne mai bine despre întâmplările tale. Sunt mai distractive. Lămureşte întâmplarea prin care ai pus să mă răpească, spre a fi vândut ca sclav. Spune-ne de întâmplarea prin care mi-ai luat averea. Hai, omule, vorbeşte! Va fi o poveste frumoasă. Intră apoi Jasper, anunţând că Ali aşteaptă cu cleştele. — Nu mai e nevoie, spuse Oliver. Ia pe acest sclav cu tine. Spune-i lui Ali să aibă grijă de el şi, în zori, să-l trimită înlănţuit la galera mea. Afară cu el. Lionel se ridică disperat în picioare. — Aşteaptă! Ah, aşteaptă! Rosamund! strigă el. Oliver îl apucă de ceafă şi-l aruncă în braţele lui Jasper. — Du-l afară! mormăi el şi Jasper apucă pe tânăr de umeri, trăgându-l afara, lăsând pe Rosamund şi Oliver singuri cu adevărul sub stelele tainicului cer african.

CAPITOLUL XII ŞIRETENIA LUI FENZILEH Oliver privi lung la femeia care stătea ghemuită pe divan, cu mâinile strânse, faţa împietrită şi ochii închişi. El o privi cu blândeţe şi apoi se întoarse. Păşi spre parapet şi privi oraşul alb, scăldat în lumina argintie a lunii pline. Acum, că adevărul fusese smuls din ascunzişul lui şi aruncat în faţa Rosamundei, el nu simţea nimic din mulţumirea pe care crezuse că această clipă i-o va aduce. Într-adevăr, mai curând era amărât. Pentru a otrăvi cupa bucuriei, pe care el şi-o închipuise că o va sorbi cu nesaţ, era descoperirea unei măsuri îndreptăţite în purtarea ei faţă de el; convingerea ei că dispariţia sa nu fusese decât o fugă. Era stăpânit de un simţământ care-l necăjea, acela că, în răzbunarea sa, se întrecuse pe sine însuşi. Stătu mult timp, fără să tulbure tăcerea. Apoi, într-un târziu, se întoarse de la parapet şi păşi încetişor înapoi, până ce atinse divanul, privind-o din toată înălţimea lui. — În sfârşit ai auzit adevărul, spuse el. Şi, cum ea nu răspunse, el continuă. Sunt mulţumit că am izbutit să i-l smulg, înainte de a-l fi chinuit, altfel ai fi putut crede că durerea l-a făcut să mintă. El se opri dar ea continua să tacă. Nu dădea niciun semn că-l auzise. Acesta, spuse el, era omul pe care l-ai preferat în locul meu. Crede-mă că nu mă încântă, după cum poate ai văzut. În sfârşit, ea se smulse din tăcere şi glasul izbucni. — Am învăţat să te cunosc, spuse ea. Era de aşteptat. Ar fi trebuit să ştiu că doi fraţi nu pot fi atât de deosebiţi. Oh, învăţ mult şi repede! Fu un discurs care-l mânie şi alungă cu totul îngăduinţa pe care începuse să e simtă în el. — Înveţi? repetă el. Ce înveţi? — Înţelegerea felului de a fi al bărbaților. Dinţii lui se arătară într-un zâmbet. — Sper că această înţelegere îţi va aduce tot atâta amărăciune, cât mi-a fost adusă mie, de aceea a femeilor, a unei anumite femei. Aceasta, pentru a nu mă fi crezut pe mine, pe care pretindeai că mă iubeşti! — Dacă am să-ţi cer o favoare, e aceea de a nu mă ruşina cu această amintire.

— A necredinţei tale? întrebă el. A grabei tale nedrepte de a crede răul despre mine? — A amintirii că te-am iubit odată. Acesta e gândul care mă ruşinează, cum nimic pe lume nu m-ar ruşina, nici chiar viaţa de sclavă şi toate insultele cu care ai crezut că mă vei ruşina. M-ai mustrat de graba cu care am crezut răul despre tine… — Fac mai mult decât numai să te mustru, o întrerupse el cu mânia crescândă, sub biciul vorbelor ei nemiloase. Dau pe tine toată vina anilor mei pierduţi, a tuturor relelor care au urmat, a tot ceea ce am suferit, a tot ceea ce am pierdut şi a tot ceea ce am devenit. Ea îl privi cu răceală, perfect stăpână pe sine. — Arunci toate acestea asupra mea? întrebă ea. — Da! El era pornit. Dacă nu m-ai fi tratat aşa cum m-ai tratat, dacă n-ai fi avut o ureche gata pentru minciuni, acest frate al meu n-ar fi mers niciodată atât de departe şi nici eu nu i-aş fi oferit prilejul. Ea îşi schimbă locul pe pernele divanului şi întoarse umărul înspre el. — Toate acestea sunt foarte rele, spuse ea rece. Totuşi, poate pentru că simţea nevoia să se justifice, continuă. Dacă eu, la urma urmei, am fost gata să ascult tot răul despre tine, se vede că instinctul m-a prevenit de răutatea pe care o aveai întotdeauna în tine. Mi-ai dovedit astă seară că nu tu l-ai omorât pe Peter; dar pentru a avea această dovadă, ai făcut o crimă care e mai ruşinoasă, o crimă care dezvăluie inima ta neagră. Nu te-ai dovedit tu însuţi a fi un monstru răzbunător şi nelegiuit? Ea se ridică şi-l privi cu dispreţ. Nu ai devenit – tu care te-ai născut un gentleman creştin – un hoţ, un renegat şi un pirat? Nu ţi-ai sacrificat Dumnezeul dorinţei tale de răzbunare? El îi susţinu privirea, fără să se tulbure de învinuirile ei şi, când ea termină cu o întrebare, el îi puse o altă întrebare. — Şi instinctul tău ţi-a prevestit toate astea? Pe Dumnezeu, femeie! Nu poţi născoci o poveste mai bună? El se întoarse, în timp ce doi sclavi intrară, aducând un vas de pământ. — Ţi se aduce mâncarea. Sper că pofta îţi va fi mai mare decât logica. Ei aşezară vasul din care ieşea un miros îmbietor, pe mica măsuţă maură de lângă divan. Pe podea, lângă ea, aşezară o tavă mare de lut, pe care erau o pereche de potârnichi şi o amforă roşie, cu un pahar aşezat peste gură, ca dop. Ei salutară adânc şi ieşiră. — Mănâncă, îi porunci el scurt. — Nu vreau mâncare, spuse ea dârză.

Ochii lui reci se aţintiră asupra ei. — De acum înainte fetiţo, nu vei face ceea ce vrei, ci ceea ce îţi voi cere. Îţi cer să mănânci. Fă-o deci. — Nu voi mânca. — Nu? repetă el încetişor. Vorba aceasta e a unei sclave pentru stăpânul ei? Mănâncă îţi spun! — Nu pot, nu pot! protestă ea. — Un sclav nu poate trăi, dacă nu împlineşte voinţa stăpânului său. — Atunci, ucide-mă, spuse ea cu sălbăticie, ridicându-se şi înfruntându-l. Ucide-mă. Eşti obişnuit să ucizi, dacă o faci ar trebui să-ţi fiu recunoscătoare. — Te voi ucide, dacă voi dori, spuse el cu un glas rece ca gheaţa. Dar nu pentru a-ţi face pe voie. Nu înţelegi încă. Eşti sclava mea, lucrul meu, proprietatea mea, şi nu te voi lăsa să faci decât ceea ce poftesc. Deci mănâncă, sau nubienii mei te vor biciui, pentru a-ţi grăbi pofta. O clipă ea stătu sfidătoare în faţa lui, palidă şi hotărâtă. Apoi, deodată, ca şi cum voinţa i-ar fi fost înfrântă sub stăruinţa dârză a lui, ea căzu pe divan, încet, gânditoare, ea trase tava mai aproape. Observând-o, el râse în tăcere. Ea se opri, părând să caute ceva. Negăsind, privi la dânsul mirată. — Să rup carnea cu degetele? întrebă ea. Ochii lui sclipiră de înţelegere şi de bănuială. Dar îi răspunse cinstit. — E împotriva legii profetului de a pune carnea şi pâinea în apropierea unui cuţit. Trebuie să te serveşti de mâinile pe care ţi le-a dat Dumnezeu. — Îţi baţi joc de mine cu profetul şi legile sale? Ce înseamnă legile profetului pentru mine? Dacă trebuie să mănânc, nu voi mânea asemeni unui cline, ci în mod creştinesc. Pentru a-i face pe voie, după cum părea, el scoase încetişor pumnalul din centura sa. — Serveşte-te cu acesta, atunci, spuse el, şi cu băgare de seamă îl puse lângă ea. Cu o răsuflare repede, ea îl ridică. — În sfârşit, spuse ea. Mi-ai dat ceva, pentru care trebuie să-ţi fiu recunoscătoare, şi cu vorbele acestea, îndreptă vârful pumnalului către pieptul ei. Ca fulgerul, el se lăsă într-un genunchi şi-o prinse de încheietură cu atâta putere, încât ea îşi simţi tot braţul amorţit şi lipsit de putere. El îi zâmbea în ochi, faţa lui aspră aproape de a ei.

— Ai socotit, într-adevăr, că mă încred în tine? Ai crezut că m-ai înşelat prin prietenia ta nesăbuită? Când vei învăţa că nu sunt un prost? Am făcut-o doar, pentru a-ţi încerca gândul. — Atunci îi cunoşti starea, răspunse ea. Îmi ştii intenţia. — Am prevăzut-o şi înlăturat-o, spuse el. — E oare atât de greu, se întrebă ea, de a te scăpa de viaţă? Nu mai sunt şi alte căi afară de cuţit? Te numeşti singur stăpânul meu, căci sunt sclava ta. Cumpărându-mă în piaţă, îţi aparţin trup şi suflet. Ce neroadă e această credinţă. Corpul meu îl poţi avea, dar sufletul… Fi sigur că ai făcut o afacere proastă. Te numeşti singur stăpânul vieţii şi al morţii. O minciună! Tot ce poţi tu porunci e numai moartea. Paşi repezi se auziră pe scări, şi, înainte ca el să-i poată răspunde intră Ali, anunţându-l că jos era o femeie, care cerea să-i vorbească degrabă. — O femeie? întrebă el. O femeie necredincioasă, desigur? — Nu stăpâne, o musulmană, fu răspunsul care-l uimi. — O femeie musulmană aici? Cu neputinţă. Dar, în timp ce vorbea, o figură întunecată ca o umbră, păşi pe terasă. Era în negru, din cap până în picioare, şi valul care-i acoperea faţa avea proporţiile unei mantii. Ali se repezi la ea, mânios. — Nu ţi-am spus să aştepţi jos, fiică a ruşinii? urlă el. M-a urmat sus, stăpâne, să se încredinţeze dacă eşti aici. S-o duc jos? — Las-o, spuse Sakr-el-Bahr şi-l concedie pe Ali. Poţi pleca. Ceva din figura aceea neagră îi atrăsese atenţia şi-i stârnise bănuielile. Fără să vrea aproape, îi veni în gând vizirul Ayoub-el-Samin şi cererea acestuia din piaţă. El aşteptă ca vizitatoarea să se descopere şi să vorbească. Cât despre ea, rămase nemişcată, până ce sunetul paşilor lui Ali se pierdu în depărtare. Apoi, cu o îndrăzneală care-i trăda originea ei europeană, făcu ceea ce nicio musulmană n-ar fi făcut. Îşi luă valul negru ce-i acoperea faţa, dezvăluind ochii languroşi şi faţa frumoasă a Fenzileh-ei. Deşi era de aşteptat aşa ceva, el se dădu cu un pas înapoi, surprins. — Fenzileh! strigă el. Ce nebunie mai e şi asta? După ce se anunţase ea însăşi atât de neaşteptat, îşi îndreptă valul, pentru a-şi ascunde chipul mai cuviincios. — Să vii aici, în casa mea, şi astfel! protestă el. Dacă ajunge aceasta la urechile stăpânului tău, ce se va întâmpla cu tine? Pleacă, femeie, şi pe dată! îi ceru el.

— N-avea teamă că va afla, numai dacă nu-i vei spune tu, răspunse ea. Faţă de tine n-am nevoie de scuze, dacă îţi voi reaminti că nu m-am născut musulmană. — Dar Alger nu-i Sicilia şi oriunde te-ai fi născut, trebuie să-ţi aduci aminte ce-ai devenit. El continuă să-i arate nebunia ce o făcuse, iar «ea îl întrerupse. — Sunt vorbe care mă plictisesc. — În numele lui Allah, spune atunci de ce ai venit, ca să poţi pleca mai repede. Ea arătă pe Rosamund. — Priveşte această sclavă spuse. Ea. Mi-am trimis vizirul în piaţă, cu porunca s-o cumpere pentru mine. — Am bănuit asta, spuse el. — Dar se pare că ţi-a atras atenţia, şi idiotul s-a lăsat întrecut. — Ei, şi? — Vrei să mi-o vinzi la preţul care te-a costat? Un început de teamă îi tremura în glas. — Sunt mâhnit că trebuie să te dezamăgesc, o Fenzileh, dar nu e de vânzare. — Ah, aşteaptă, strigă ea. Preţul plătit a fost mare, mai mare decât s-a plătit vreodată capriciului meu şi nu pot suferi să nu-mi văd capriciile împlinite. Pentru a o avea, voi plăti 3000 de taleri. El o privi, întrebându-se ce răutăţi ii treceau prin. Minte. — Vei plăti 3000 de taleri? spuse el încetişor apoi aspru: De ce? — Pentru a-mi satisface un capriciu. — Care e motivul acestui costisitor capriciu, stărui el. — Dorinţa de a o avea pentru mine, răspunse ea, şovăind. — Şi această dorinţă de a o avea, de când ţi-a venit? continuă el. — Pui prea multe întrebări, strigă ea mânioasă. El ridică din umeri şi zâmbi. — Tu răspunzi la prea puţine. Ea-şi încrucişă braţele pe piept şi-l înfruntă. Vag. Prin voal, el prinse strălucirea ochilor ei şi blestemă folosul ce-l avea ea, căci nu-i putea citi gândurile pe faţă. — Într-un cuvânt, Oliver-Reis, spuse ca, vrei s-o vinzi pentru 3000 de taleri? — Într-un cuvânt, nu, răspunse el. — Nu? Nici pentru 30000 de taleri?

Glasul îi era încărcat de mânie şi el se întreba dacă era adevărată sau prefăcută această uimire. — Nici pentru 30000, răspunse el. E a mea si nu o las. Şi deoarece ţi-am afirmat hotărârea mea. Iar prezenţa ta aici e o primejdie pentru amândoi. Îţi cer să pleci. Urmă o clipă de tăcere şi niciunul din ei nu observă interesul care se trezise pe faţa albă a Rosamundei. Niciunul nu bănuia că ea ştie franţuzeşte, ceea ce îi îngăduia să înţeleagă cea mai mare parte din limba pe care o întrebuinţau cei doi. Fenzileh se apropie de el. — N-o vei da? întrebă ea batjocoritoare. Nu fii atât de sigur. Vei fi silit l-a asta, dacă nu de mine. Atunci de Asad. Vine pentru ea. El însuşi în persoană. — Asad? strigă el tresărind. — Asad-ed-Din, răspunse ea şi-l rugă din nou. Hai, deci! Va fi desigur mai bine să faci o învoială bună cu mine, decât una proastă cu paşa. El clătină capul şi se înfipse hotărât pe picioare. — N-am de gând să fac vreo învoială cu nimeni. Această sclavă nu e de vânzare. — Vei îndrăzni să-l înfrunţi pe Asad? Îţi spun că o va lua, fie că e sau nu de vânzare. — Înţeleg, spuse el, îngustându-şi ochii, de aceasta te temi, asta e pricina capriciului tău de a o căpăta pentru tine. Nu eşti isteaţă, o, Fenzileh. Cunoştinţa că farmecele tale apun, te face să tremuri de teamă că ea ar putea să te scoată din graţiile lui. Dacă nu-i putea vedea faţa şi să observe astfel efectul cuvintelor sale, el observă însă fiorul care o străbătu şi prinse nuanţa de mânie din vocea ei, când răspunse… — Şi dacă ar fi aşa, ce te priveşte? — Mai mult, sau mai puţin, răspunse el gânditor. — Într-adevăr mai mult, spuse ea repede, fără răsuflare. N-am fost întotdeauna prietena ta? N-am atras mereu atenţia stăpânului meu asupra valorii tale şi am luptat ca un adevărat prieten pentru ridicarea ta? — Ai făcut aşa? râse el. — Râzi cât vrei, dar e adevărat, stărui ea. Dacă eu pier, piere cel mai preţios aliat al tău, unul care are urechea şi încrederea stăpânului. Căci Sakr-el-Bahr, dacă eu decad, altcineva va veni în locul meu,. Altcineva care ar putea otrăvi mintea lui Asad cu minciuni împotriva ta, căci desigur că această fată, pe care ai răpit-o, nu te are la inimă.

— Nu te îngriji de asta, răspunse el. Această sclavă a mea nu-ţi va lua niciodată locul de lângă Asad. — Nebunule, Asad o va lua, fie că vrei sau nu. — Dacă o poate lua de la mine, cu atât mai uşor o poate lua de la tine. Fără îndoială că te-ai gândit la asta, şi ai desigur o măsură de apărare contra lui. Dar preţul, te-ai gândit la asta? Ce va spune Asad, când va afla că ai îndepărtat-o? — Ce-mi pasă? strigă ea cu o furie neaşteptată, gesturile devenindu-i sălbatice. Ea va fi în apa portului, cu o piatră de gât, până atunci. Poate să mă biciuiască. Fără îndoială că o va face. Dar se va mulţumi cu aceasta. Îmi va cere la urmă să-l mângâi pentru pierderea suferită, şi totul va fi bine. În sfârşit, o făcuse să se dea pe faţă. Într-adevăr, gândea el, nu e deloc isteaţă. Ridică din umeri şi se întoarse către ea. — Pleacă liniştită, o, Fenzileh, spuse el. Nu o voi da nimănui, fie numele său Asad sau Şeitan. Fură ultimele-i vorbe şi răspunsul ei păru să-i întărească hotărârea. Totuşi răspunsese prea repede, ca el să nu bănuiască ceva. — Atunci ai de gând să te însori cu ea. Niciun glas n-ar fi putut fi mai nevinovat şi nepăsător ca al ei. Dacă e aşa, urmă ea, ar fi bine s-o faci mai repede, căci căsătoria e singura piedică peste care Asad nu va trece. E credincios, şi respectul lui pentru legea profetului îl va face să se abţină. Dar e sigur că altceva nu-l poate opri. Cu toată nevinovăţia şi simplitatea ei – poate tocmai pentru aceasta – el citea în ea ca într-o carte deschisă. — Şi intenţia ta va fi la fel de bine slujită, eh? o întrebă el. — La fel de bine, admise ea. — Spune drept, Fenzileh, o îndreptă el. Ţi-am spus că nu eşti şireată. Pe Coran, am minţit! Eşti şireată ca un şarpe. Dacă aş face precum m-ai sfătuit, în primul rând n-ar mai fi a lui Asad, iar în al doilea rând m-aş certa cu el, pentru că am făcut-o. Ce ar putea să-ţi mulţumească mai mult dorinţele tale? — Mă înţelegi greşit, protestă ea. Am fost întotdeauna prietena ta. Aş fi… Ea se întrerupse deodată, pentru a asculta. Tăcerea nopţii fu sfâşiată de strigăte ce veneau din direcţia lui Bab-el-Queb. Ea alergă repede la parapet. — Priveşte, priveşte! strigă ea şi glasul îi tremura de teamă. E el – Asad-ed-Din! Sakr-el-Bahr veni lângă ea şi văzu, la lumina torţelor, o mulţime de oameni îndreptându-se spre casă. — Se pare că împotriva obiceiului tău, ai spus adevărul, o Fenzileh.

Ea se întoarse şi el bănui privirea veninoasă ce i-o aruncase de sub voal. Când vorbi, glasul îi fu parcă de gheaţă. — Într-o clipă nu te vei mai îndoi. Dar ce mă fac eu? întrebă ea speriată. Nu trebuie să mă găsească aici. M-ar ucide, cred. — Sunt sigur că aşa ar face, fu de părere Sakr-el-Bahr. Dar aşa învăluită, cine te-ar putea recunoaşte? Pleacă, deci, înainte de a veni. Ascunde-te în curte până ce va trece. Ai venit singură? — Mă puteam încrede în cineva? întrebă ea, şi el admiră spiritul ei sicilian, care nu pierise în toţi anii petrecuţi în haremul paşei. Ea se îndreptă repede către portiţă, dar se opri pe prag. — N-o vei da? Nu? — Fii liniştită, îi răspunse el, cu un ton atât de hotărât, că ea se depărta mulţumită.

CAPITOLUL XIII ÎN VĂZUI LUI ALLAH După plecarea ei, Sakr-el-Bahr rămase pierdut în gânduri. El cântări fiecare cuvânt şi se gândi cum să-l primească pe Asad şi cum să-l refuze, dacă venea cu cererea pe care i-o spusese Fenzileh. Rămase astfel tăcut, aşteptând pe Ali sau pe altcineva, care să-l vestească de venirea paşei. Într-adevăr intră Ali, care îl anunţă pe Asad-ed-Din, ce venea în spatele lui, nerăbdător de a-l întâlni pe Sakr-el-Bahr. — Pacea profetului să fie cu tine, fiul meu, fu salutul paşei. — Şi cu tine, stăpâne, salută Sakr-el-Bahr. Casa mi-e cinstită, şi concedie cu un gest pe Ali. — Am o rugăminte pentru tine, spuse Asad înaintând. — O rugăminte, tu? Nu e nevoie, stăpâne. Nu am nici-o dorinţă, care să nu fie urmarea unei dorinţă a ta. Ochii întrebători ai paşei trecură peste el şi se opriră asupra lui Rosamund. — Am venit în grabă, spuse el, ca un îndrăgostit aprins, călăuzit de instinctul prezenţei celei pe care o caut, această perlă franceză, această captivă din ultima ta călătorie. Eram afară, când a venit la mine Tsamanni; dar când am aflat că nu izbutise să o cumpere, după cum îi poruncisem, mi-a venit să plâng de necaz. M-am temut la început că a cumpărat-o vreun neguţător călător, care a plecat cu ea. Când am aflat – binecuvântat fie Allah – că tu erai cumpărătorul, m-am liniştit din nou. Căci mi-o vei da, fiule. El vorbea cu atât a încredere, încât Sakr-el-Bahr se găsi în impasul de a-şi alege cuvintele cu care trebuia să-l dezamăgească. O clipă, el stătu la îndoială. — Îţi voi răsplăti pierderea, urmă Asad. Vei avea cei 1600 de taleri plătiţi şi, în plus, încă 500 pentru a te mângâia. Spune-mi dacă eşti mulţumit, căci ard de nerăbdare. Sakr-el-Bahr zâmbi cu amărăciune. — E o nerăbdare binecunoscută mie stăpâne, răspunse el încetişor. Pe mine însumi m-a ars cinci ani nesfârşit. Pentru a-i pune capăt, am făcut acea primejdioasă călătorie în Anglia. Nu ştii, o Asad, altfel ai…

— Eh! îl întrerupse paşa. Eşti un şiret înnăscut. Nu e nimeni ca tine, Sakr-el-Bahr, atât de bun la negustorie. Ei bine, spune preţul tău, scoate-ţi câştigul din nerăbdarea mea şi să sfârşim. — Stăpâne, spuse Sakr-el-Bahr, nu câştigul e cauza. Ea nu e de vânzare. Asad se holbă la el, mut de uimire şi deodată obrajii lui palizi se împurpurară. — Nu-i… nu-i de vânzare? repetă el surprins. — Nici chiar dacă mi-ai oferi pașalâcul, în schimbul ei, fu răspunsul. Apoi cu un glas îmbunător… Cere-mi orice vrei altceva, continuă el, şi bucuros îţi voi pune la picioare, ca semn al credinţei şi dragostei mele. — Dar nu vreau altceva. Glasul lui Asad era nerăbdător, poruncitor aproape. Vreau această sclavă. — Atunci, răspunse Sakr-el-Bahr, îţi cer iertare că nu-ţi pot împlini dorinţa, şi-ţi cer să-ţi îndrepţi ochii în altă parte. Asad se încruntă la el. — Îndrăzneşti să mă refuzi? întrebă el aruncându-și capul înapoi. — Alas! spuse Sakr-el-Bahr. Apoi urmă o clipă de tăcere. Înfăţişarea lui Asad se întuneca din ce în ce, în timp ce ochii-i priveau ţintă la locotenentul său. — Înţeleg, spuse el, în sfârşit, cu un calm ce se deosebea de privirile lui ucigătoare. Înţeleg. Se pare că Fenzileh a avut mai multă dreptate decât am bănuit. Aşa! El privi un moment pe corsar, cu ochii-i care aruncau fulgere, apoi i se adresă pe un ton care tremura de mânie… Gândeşte-te, Sakr-el-Bahr, la ceea ce eşti, la ceea ce te-am făcut. Gândeşte-te la tot binele ce ţi-au făcut mâinile acestea. Eşti locotenentul meu şi poţi fi într-o zi mai mult. În Alger, afară de mine, nu e nimeni mai mare ca tine. Eşti deci atât de nerecunoscător încât să-mi refuzi prima cerere pe care ţi-o fac? Bine e scris: Nerecunoscător e omul. — Ştii, începu Sakr-el-Bahr, ce-mi datorează această… — Nu ştiu si nici nu-mi pasă, îl întrerupse Asad. Orice ar fi, e nimica, când se aşază împotriva voinţei mele. Schimbă apoi mânia în linguşire. Hai fiule! Mă voi purta generos cu tine şi voi uita refuzul tău. — Fii generos, stăpâne, şi uită că mi-ai cerut-o vreodată. — Refuzi, totuşi? Glasu-i mieros îi deveni din nou mânios. Vezi, să nu-mi ies din sărite. Tot cum te-am ridicat, cu o vorbă te pot doborî. Tot aşa cum ţi-am scos lanţurile care te ţineau legat, ţi le pot pune din nou.

— Toate acestea le poţi face, spuse Sakr-el-Bahr. Şi, deşi ştiu aceasta şi ţin la ceea ce îmi aparţine de două ori – prin dreptul capturii şi al cumpărării – îţi poţi da seama ce puternice îmi sunt motivele. Fii îngăduitor, deci Asad… — Trebuie s-o iau prin forţă, în ciuda ta? răcni paşa. Sakr-el-Bahr se înţepeni. Chipul i se aspri şi-l privi pe paşă în ochi. — Atât timp cât eu voi trăi, nu vei face aceasta, spuse el. — Câine păcătos! Vrei să mă înfrunţi pe mine? Pe mine? — Mă rog să nu fii atât de nedrept, pentru a sili pe servitorul tău la aceasta. — Acesta e ultimul tău cuvânt? întrebă Asad. — Afară doar că în orice altă împrejurare sunt sclavul tău, o Asad. O clipă paşa stătu, privindu-l. Apoi încet, ca unul care s-a hotărât, se îndreaptă către uşă. Pe prag se opri şi se întoarse. — Aşteaptă tu! ameninţă el şi cu aceste cuvinte se îndepărtă. Sakr-el-Bahr rămase o clipă pe locul unde stătuse in timpul întrevederii, apoi cu o ridicare din umeri se întoarse. Întâlni ochii Rosamundei fixaţi asupra lui, cu o privire pe care nu o putu înţelege. Nu se simţi în stare s-o îndure şi se întoarse. Mersese prea departe. Disperarea o făcu să înţeleagă cumplitul lucru pe care-l făcuse şi care părea de atât de greu de îndreptat. Se gândi că se înşelase în sentimentele ce le avea pentru Rosamund. Departe de a o urî, după cum crezuse, dragostea lui pentru ea nu fusese ucisă, altfel, desigur, că nu ar fi fost chinuit acum de gândul că ar putea ajunge soţia lui Asad. Dacă ar fi urât-o, i-ar fi dat-o bucuros. El se întreba dacă această descoperire ce o făcuse nu se datora descoperirii făcută înainte, că împrejurările împotriva lui fuseseră mai mari decât îşi închipuise, atât de mari încât să îndreptăţească convingerea ei, că dânsul era ucigaşul lui Peter. Şi apoi vocea ei uscată şi rece, îl scăpă de chinul gândurilor sale. — De ce l-ai refuzat? El se răsuci cu faţa la ea, uimit, îngheţat de groază. — Ai înţeles? spuse el. — Am înţeles destul, spuse ea. Această limbă nu e prea deosebită de franceză. Şi din nou întrebă: De ce l-ai refuzat? El păşi către ea şi se opri, privind-o. — Mă întrebi de ce? — Într-adevăr, spuse ea cu amărăciune, nu e nevoie poate. Şi totuşi poate fi dorinţa ta de răzbunare atât de mare, încât mai bucuros nu te lipseşti de ea decât de viaţă? Faţa lui deveni iarăşi aspră.

— Desigur, zâmbi el. Să fie aşa cum crezi. — Nu. Dacă am întrebat, înseamnă că mă îndoiesc. — Îţi dai seama ce poate însemna să devii sclava lui Asad-el-Din? Ea ridică din umeri şi privirea se abătu de la el. — E mai rău oare, decât a fi sclava ta? — Dacă e tot una pentru tine, atunci opunerea mea s-a sfârşit, răspunse el cu răceală. Te poţi duce la el. Dacă m-am opus, ca un prost poate, era nu pentru a-mi asigura răzbunarea împotriva ta. Era pentru că gândurile mele se umpluseră de groază. — Atunci, nu mai puţin ar trebui să ţi se umple gândurile de groază şi în caz contrar, spuse ea. Răspunsul lui o făcu să tresară. — Poate că da, murmură el gânditor. Poate că da. Ea îl fulgeră cu privirea şi păru că vrea să vorbească. Dar el continuă cu înfocare, nelăsându-i timp să-l întrerupă. — O, Doamne! A trebuit aceasta pentru a-mi arăta josnicia lucrului ce l-am făcut. Asad nu are motivele tale. Te-am dorit, pentru a te putea pedepsi. Dar el… o, Doamne! Gemu şi-şi acoperi faţa cu mâinile. Ea se sculă încetişor, o ciudată frământare cuprinzând-o. Dar cum el stătea copleşit, o speranţă veni să-i lumineze disperarea; sfatul pe care i-l dăduse Fenzileh, piedica pe care Asad, ca un musulman credincios, nu o va înlătura. — Mai e un mijloc, strigă el. Mai e un mijloc dat de Fenzileh, în răutatea ei, şi deodată el stătu la îndoială, ochii ei prevenindu-l. În cele din urmă îl rosti. Trebuie să te măriţi cu mine. Fu aproape ca şi cum o lovise. Dar îşi reveni. Bănuiala se trezi în ea. Crescu repede până la convingerea că el nu încerca decât un şiretlic cu ea, pentru a o hotărî. — Să mă mărit cu tine, repetă ea. — Da! stărui el. Şi apoi începu să-i explice cum dacă ar fi soţia sa, ar fi sfântă şi de neatins pentru toţi bunii musulmani, căci nimeni n-ar fi putut-o atinge cu un deget, fără a călca legea sfântă a profetului şi Asad nu era unul dintre aceia. — Astfel numai, sfârşi el, te-aş putea feri de el Dar ea era încă şovăitoare. — E un mijloc prea deznădăjduit, chiar pentru o boală atât de disperată, spuse ea, făcându-l astfel nerăbdător.

— Trebuie, îţi spun, stărui el aproape cu supărare. Trebuie sau altfel consimţi să rămâi din noaptea asta în haremul lui Asad, şi nici măcar ca soţia sa, ci ca sclava sa. Trebuie să te încrezi în mine pentru propria ta siguranţă! Trebuie! — Să mă încred în tine? strigă ea. Să mă încred în tine! Cum mă pot încrede într-un renegat şi chiar mai rău decât un renegat? El încercă, cu răbdare, să-i cucerească consimţământul. — Eşti neîngăduitoare, spuse el. În judecata ta uiţi de toate suferinţele prin care am trecut la care ai contribuit şi tu. Ştiind acum cât de nedrept am fost învinuit şi câte alte nedreptăţi amare am suferit, gândește-te că am fost unul dintre aceia faţă de care i s-au dovedit a fi necredincioşi bărbatul și femeia pe care i-a iubit cel mai mult. Am pierdui credinţa în om şi în Dumnezeu şi dacă am devenit un musulman, un renegat şi un corsar, e pentru că nu aveam altă poartă de scăpare, faţă de sclavia ce mă aştepta.

CAPITOLUL XIV EXPEDIŢIA Asad îl trase la o parte pe Tsamanni şi stătu câteva clipe de vorbă cu el, dându-i anumite îndrumări, pentru rânduirea treburilor, în timpul plecării sale într-o expediţie. Terminând aceasta şi vizirul fiind concediat, paşa însuşi dădu porunca de plecare, o poruncă pe care nu avea motive de a nu o fi executat, deoarece totul era gata. Puntea fu trasă pe bord, fluierele supraveghetorilor şuierară şi vâslaşii apucară marile lopeţi. Un al doilea fluier răsună, şi pe locul liber dintre băncile sclavilor veni Vigitello, cu doi din tovarăşii săi, toţi trei înarmaţi cu biciuri lungi, strigând la sclavi să fie gata. Apoi, la un al treilea fluier al lui Laroque, cele 54 de vâsle loviră apa, 250 de corpuri se îndoiră ca unul şi, când se îndreptară iar, marea galeră se urni din ioc, pornind într-o aventuroasă expediţie. De catargul cel mare, steagul roşu cu semiluna verde flutura în vânt si de pe stăvilarul şi portul ticsit de oameni izbucni un strigăt de bucurie. Vântul care bătea puternic dinspre deşert fu prielnic lui Lionel în acea zi. Fără el, cariera lui la lopată ar fi fost într-adevăr de scurtă durată. Era înlănţuit ca şi ceilalţi, îmbrăcat doar cu un şorţ, in jurul şoldurilor, în locul cel mai apropiat de trecere, din prima bancă, şi înainte ca galera să fi făcut scurta distanţă dintre stăvilar şi insulă, biciul supraveghetorului se înfăşurase în jurul umerilor săi albi, pentru a-l sili la o sforţare mai mare decât aceea pe care o făcea. El gemu sub cruzimea loviturii, dar nimeni nu-l luă în seamă. Însă, când lovitura se repetă, el îşi încordă tot trupul în mişcatul lopeţii, aşa încât când Penon fu atins, sudoarea îi năpădise corpul şi inima îi bătea de zor. El nu era robust şi viaţa care o dusese era departe de a-l fi pregătit pentru o asemenea încercare. Dar când ajunseră Penon-ul şi simţi puternica adiere a acelei brize calde, Sakr-el-Bahr, care din porunca lui Asad rămăsese şeful navigaţiei, ordonă ridicarea enormelor pânze, pe ambele catarge. Vântul puternic le umflă repede şi galera porni cu viteză îndoită. Urmă ordinul de a se înceta vâslitul şi sclavii fură lăsaţi să mulţumească cerului pentru odihnă, şi să se odihnească în lanţurile lor, până ce puterea lor va fi iarăşi întremată. Întinsa proră a vasului, care se termina cu un berbec de oţel şi era înarmată de fiecare parte cu un tun, era plină de corsari, care se odihneau până ce le-ar fi venit vremea să lupte. Ei se rezemau de parapetele înalte sau stăteau adunaţi în grupuri, vorbind, râzând, unii din ei reparându-şi echipamentul,

alţii curăţindu-şi armele, iar un tânăr cu faţa aspră cânta un cântec duios de dragoste, spre încântarea unui grup de corsari care făcuseră cerc în jurul lui. Pupa era înzestrată cu o cabină spaţioasă, în care intrai pe sub două arcade, acoperite cu perdele de mătase roşii. Lămpi mari, în metal aurit erau aşezate deasupra cabinei. Ca pentru a prelungi cabina şi a-i spori mărimea, un umbrar verde pornea de la ea, pentru a umbri aproape jumătate din pupă. Sub acesta erau aşezate perne pe care stăteau acum Asad-ed-Din cu Marzak, în timp ce Biskaine și alţi trei sau patru ofiţeri, care îl însoţiseră pe bord si pe care el îi reţinuse, în această expediţie, se sprijineau de balustrada de fier de la capătul pupei, imediat deasupra băncilor de vâslaşi. Sakr-el-Bahr singur, o figură solitară, îmbrăcat într-un caftan şi cu un turban din fire aurite, sprijinit de parapetul de la babordul pupei, privea înapoi la oraşul pe care-l părăsiseră şi care nu se mai vedea acum, decât ca o grămadă de cuburi albe aşezate pe dealuri, în bătaia soarelui. Asad îl observa în tăcere tot timpul, pe sub sprâncenele sale stufoase, apoi îl chemă. El veni imediat şi stătu respectuos înaintea prinţului său. Asad îl privi mândru, o clipă, în timp ce pe faţa frumoasă a fiului său, flutura un zâmbet răutăcios. — Nu te gândi, Sakr-el-Bahr, spuse el în sfârşit, că-ţi voi purta ură pentru cele petrecute azi noapte sau că ele ar fi pricina hotărârii mele de azi. Aveam o datorie – datorie neglijată de mult – faţă de Marzak, pe care am vrut, în sfârşit, să mi-o îndrept. El părea că se scuză aproape, şi Marzak înţelese greşit vorbele. De ce, se întreba el, trebuie acest bătrân, care făcuse din numele său o groază pentru creştini, să fie atât de moale şi de îngăduitor, când era amestecat acel ticălos de necredincios? Sakr-el-Bahr se înclină respectuos. — Stăpâne, spuse el, nu eu trebuie să-ţi judec hotărârile sau motivele care te-au determinat la ele. Mi-e de-ajuns să-ţi cunosc dorinţele. Ele sunt lege pentru mine. — Aşa? spuse Asad cu asprime, oftând. Am fost supărat adânc, aseară, când căsătoria ta m-a păcălit şi mi-a îndepărtat acea fată. Totuşi respect această căsătorie şi toţi musulmanii trebuie s-o respecte, deşi nu era chiar legală. Dar acum, sfârşi el, dând din umeri, călătorim iarăşi împreună pentru a învinge pe spanioli. Să nu lăsăm vreo neînţelegere să acopere strălucirea acestei încercări. — Aşa să fie stăpâne, răspunse Sakr-el-Bahr cu devotament. M-am temut aproape… — Nu te mai teme, îl întrerupse paşa. Tu nu te-ai temut niciodată de nimic şi de aceea te-am iubit ca pe un fiu.

Dar Marzak nu se împăca deloc cu gândul că lucrurile s-ar putea sfârşi astfel, că această discuţie dovedea o slăbiciune a tatălui său. Înainte ca Sakr-el-Bahr să poată răspunde, el interveni cu o întrebare pusă cu o anumită intenţie. — Cum îşi va petrece timpul mireasa, în lipsa ta? — Am trăit prea puţin între femei, pentru a-ţi putea răspunde, zise corsarul. Marzak şovăi în faţa acestui răspuns care părea că e o aluzie la el. Dar se întoarse la atac. — Te compătimesc că, fiind sclavul datoriei, a trebuit să te desparţi atât de repede de plăcerea braţelor ei moi. Unde ai lăsat-o, o, căpitane? — Unde trebuie să-şi lase un musulman soţia, aşa cum spune legea profetului, în casă. Marzak îl luă în râs. — Într-adevăr eşti de compătimit că ai părăsit-o atât de repede! Dar Asad prinsese batjocura şi privea la fiul său. — Ce nevoie e să compătimeşti pe un adevărat musulman că şi-a sacrificat plăcerile în serviciul credinţei? Glasul său era mustrător, dar nu-l descurajă pe Marzak. Tânărul se întinse alene pe perne, eu picioarele sub el. — Prea mare exces de credinţă, după cât se pare, o tată, spuse el. — Termină, mormăi paşa. Pace limbii tale, Marzak, şi să zâmbească Allah atotştiutorul asupra expediţiei noastre, întărindu-ne braţele pentru a învinge pe necredincioșii a căror intrare în grădină e oprită. La aceste vorbe, Sakr-el-Bahr răspunse iară. Aşa să fie! Dar o nelinişte îi cuprinse inima, nelinişte stârnită de întrebările puse de Marzak. Erau doar vorbe iscusite, ca să-i ţină trează amintirea lui Asad, sau se bizuiau pe vreun lucru sigur? Temerile sale fură curând sporite. Stătea în după-amiaza aceea observând împărţirea raţiilor la sclavi, când Marzak Sakr-el-Bahr, privind la Vigitello şi oamenii acestuia care păşeau de la bancă la bancă, împărţind se apropie de el. Câteva clipe stătu tăcut lângă biscuiţi şi curmale uscate vâslaşilor – dar cu economie, căci vâslele se mişcau încet, atunci când stomacurile erau pline – şi dând fiecăruia de băut o cupă de apă amestecată cu oţet, în care se turnau câteva picături de untdelemn. Apoi, Marzak arăta la un coş mare din fibre de palmier, aşezat lângă catargul cel mare, în jurul căruia stăteau butoiaşele cu praf de puşcă. — Coşul acela, spuse, mi se pare aşezat nepotrivit acolo. În cazul unei lupte ar împiedica oamenii,

Sakr-el-Bahr simţi o uşoară strângere de inimă. El ştia că Marzak îl auzise poruncind ca acel coş să fie dus în cabina de la pupă şi că apoi poruncise să fie lăsat pe loc, când Asad îşi anunţase intenţia de a călători cu el. El îşi dădea seama că putea fi o întâmplare ciudată; sau mai curând ştiind ceea ce cuprindea coşul, îşi făcea gânduri degeaba. Cu toate acestea se întoarse către Marzak cu un zâmbet îngăduitor. — Am înţeles, Marzak, că tu călătoreşti cu noi. Ca un elev. — Ei şi? întrebă Marzak. — Deci ar fi mai bine să te mulţumeşti să observi şi să înveţi. În curând mă vei povăţui cum să conduc lupta. Apoi arătă cu degetul înainte la ceea ce părea să nu fie decât un nor, spre care se îndreptau cu viteză, împinşi de vântul prietenos. Colo, spuse el, sunt Balearele. Avem o bună iuţeală. Deşi spusese aceasta numai pentru a schimba discuţia, faptul însuşi era de-ajuns de însemnat, pentru a fi vrednic de luat în seamă. Fie vâslită de cei 250 de sclavi sau împinsă de enormele ei pânze, galera lui Sakr-el-Bahr era cea mai iute din toată Mediterana. — Dacă vântul se menţine, vom ajunge la Aguila, înainte de apusul soarelui, ceea ce va fi mare bucurie, spuse el. Marzak însă părea că se uită în altă parte. Ochii lui nu părăseau coşul din fibre de palmier, de lângă catarg. La urmă, fără altă vorbă, pentru Sakr-el-Bahr se duse sub umbrar, lângă tatăl său. Asad stătea aici, distrat, regretând oarecum că urmase sfatul Fenzilehei, de a face această călătorie, sigur că nu avea motive să nu se încreadă în Sakr-el-Bahr. Marzak veni să sfărâme această încredere. Dar momentul era rău ales şi la primele cuvinte fu oprit de tatăl său. — Nu faci decât să-ţi arăţi răutatea, îl mustră Asad. Şi eu am fost un prost că am îngăduit răutăţii altora să mă influenţeze în această afacere. Termină, am spus! După aceasta Marzak rămase tăcut, urmărind cu ochii pe Sakr-el-Bahr care coborâse cele trei trepte ce despărţeau pupa de trecerea din mijlocul băncilor şi se plimba acum încet, printre vâslaşi. Corsarul era supărat, ca un om care are ceva de ascuns şi se teme că va fi trădat. Şi, totuşi cine putea să-l trădeze? Doar trei oameni pe vas ştiau secretul său: Ali, locotenentul său, Jasper şi italianul Vigitello. Şi Sakr-el-Bahr ar fi putut jura că nici Ali, nici Vigitello, nu l-ar putea trăda. Cât despre Jasper, propriul său interes îl făcea să-şi ţină gura. Totuşi, aluziile lui Marzak la acel coş îl umpluseră de o nelinişte care îl trimise în căutarea supraveghetorului său italian, în care se încredea mai mult ca în oricine. — Vigitello, spuse el, se poate ca să fi fost trădat aşa?

Auzind întrebarea, Vigitello se uită aspru, apoi zâmbi încrezător. Stăteau singuri lingă parapet. — În ceea ce priveşte ce ducem acolo? întrebă el, privind la coş. Cu neputinţă. Dacă Asad ar fi ştiut, s-ar fi trădat înainte de a fi părăsit Algerul, şi ar fi călătorit cu o escortă mai puternică. — Ce nevoie ar avea de escortă? răspunse Sakr-el-Bahr. Dacă se întâmplă ceva între noi doi – după cum bănuiesc că va fi – nu mai există îndoială de partea cui vor fi corsarii. — Nu? întrebă Vigitello, cu un zâmbet pe faţa sa aspră. Nu fii aşa de sigur. Aceşti oameni te-au urmat pe tine într-o mulţime de lupte. Pentru ei tu eşti paşa, şeful lor natural. — Poate. Dar supunerea lor aparţine lui Asad-ed-Din, alesul lui Allah. Dacă vor trebui să aleagă intre noi, credinţa lor le va cere să fie alături de el, în ciuda legăturilor trecute ce au existat între mine şi ei. — Şi totuşi au fost unii care au murmurat, când ai fost scos de la comanda expediţiei, îl lămuri Vigitello. Nu mă îndoiesc că mulţi vor fi influenţaţi de credinţa lor, dar mulţi ar sta alături de tine, împotriva chiar a marelui sultan. Şi nu uita, adăugă el, că mulţi din noi suntem renegaţi ca şi tine, şi n-am sta la îndoială o clipă, dacă ar trebui să alegem. Dar sper, sfârşi el cu alt ton, că nu e încă o asemenea primejdie. — Şi eu la fel, din toată inima, răspunse Sakr-el-Bahr. Totuşi sunt neliniştit şi trebuie să ştiu cum stau, în cazul când răul s-ar întâmpla. Mergi printre oameni, Vigitello, şi vezi părerile lor, spionează, ca să pot şti pe ce număr mă pot bizui, în caz că va trebui să lupt împotriva lui Asad, sau el se va ridica împotrivă-mi. Fii băgător de seamă. Vigitello închise unul din ochii săi negri. — Bizuieşte-te pe mine, spuse el. Îţi voi aduce răspuns. Cu aceasta se despărţiră, Vigitello ducându-se înspre proră spre a-şi face cercetările, iar Sakr-el-Bahr îndreptându-se spre pupă. Dar, la prima bancă de lângă trecere, el se opri şi privi în jos, l-a sclavul istovit, care stătea înlănţuit acolo. El zâmbi cu cruzime, uitându-şi necazurile, în plăcerea răzbunării. — Ai gustat de acum biciul, spuse el în englezeşte. Dar asta nu e nimic, pe lângă ceea ce va veni. Ai noroc că azi e vânt. Nu va fi întotdeauna aşa. Curând vei afla ce am suferit eu din cauza ta. Lionel privi în sus la el, cu ochii injectaţi de sânge. Voia să-ţi blesteme fratele, dar era prea copleşit de simţul dreptăţii acestei pedepse. — Nu-mi pasă de nimic pentru mine, spuse el.

— Dar îţi va păsa, scumpe frate, fu răspunsul. Vorbesc din experienţă. Vorba e că nu vei rezista şi ăsta e regretul meu cel mare. Aş fi vrut să-ţi fi putut da puterea mea, pentru a te păstra viu în acest iad mişcător. — Îţi spun că nu-mi pasă de mine, stărui Lionel. Ce ai făcut cu Rosamund? — Te va mira să afli că am făcut pe gentlemanul şi m-am căsătorit cu ea? îl batjocori Oliver. — Te-ai căsătorit cu ea? şopti Lionel, înfiorându-se la acest gând. Câine! — De ce mă învinovăţeşti? Aş fi putut face mai mult? Şi plecă râzând, lăsând pe Lionel să-şi chinuiască mintea doar cu ceea ce aflase. O oră mai târziu, când linia insulelor Baleare se ivi mai bine, Sakr-el-Bahr şi Vigitello se întâlniră din nou în locul de trecere şi schimbară câteva vorbe, în treacăt. — E greu a spune hotărât, murmură supraveghetorul, dar din cele ce am aflat, cred că părţile sunt egale şi n-ar fi bine să stârneşti o ceartă. — Nici nu mă gândesc, răspunse Sakr-el-Bahr. Nu voi face aceasta în nici-un caz. Am dorit să ştiu doar cum stau, în cazul când voi fi silit, şi trecu înainte. Totuşi, neliniştea nu-i fusese potolită, greutăţile sale erau departe de sfârşit. El se gândise s-o lase pe Rosamund în Italia sau Franţa. Îi dăduse cuvântul că va face aceasta şi, dacă n-ar izbuti, ea ar putea ajunge la aceea că nici nu avusese de gând aşa ceva. Şi totuşi cum avea să izbutească, dacă Asad era pe bordul galerei? Va fi oare constrâns să o readucă la Alger, tot aşa, în taină, cum o adusese aici şi s-o ţină acolo, până s-ar prezenta alt prilej de a ajunge într-o ţară creştină? Asta era cu neputinţă şi risca să fie descoperit. Într-adevăr primejdia descoperirii era foarte aproape acum. În orice clipă, prezenţa ei în acel coş putea fi trădată. Nu putea găsi un fel în care să-şi ia înapoi cuvântul dat. Nu putea decât să aştepte şi să nădăjduiască, încrezându-se în norocul său. Şi într-un prilej care era cu neputinţă de prevăzut. El rămase plimbându-se pe punte, pierdut în gânduri.

CAPITOLUL XV COŞUL Se mai plimba încă, când cu o oră înainte de apusul soarelui – 15 ore după ce plecaseră – ajunseră dinaintea unui mic golf, cu intrarea foarte îngustă, sub umbra malului de la Aguila Point, pe coasta sudică a insulei Formentera. El observă aceasta şi fu trezit din gânduri de glasul lui Asad, care-l chemă la pupă şi i porunci să intre în golf. Vântul începuse de acum să slăbească, iar vâslele erau trebuincioase oricum ar fi fost, dacă trebuiau să treacă prin intrarea îngustă a golfului, în liniştita lagună dinăuntru. Deci, Sakr-el-Bahr, reîntorcându-se, îşi ridică vocea şi, ca răspuns la chemarea sa, veniră Vigitello şi Laroque. Un şuierat al fluierului lui Vigitello aduse oamenii săi pe locul de trecere, cerând sclavilor să fie gata, în timp ce Jasper, cu o jumătate de duzină de marinari musulmani, dădură jos pânzele, care atârnau acum moi, nemaifiind susţinute de vânt. Sakr-el-Bahr dădu poruncă de vâslire şi Vigitello dădu drumul unui nou şuierat, mai prelung. Sclavii se încordară, vâslele se mişcară şi galera zvâcni înainte, ritmul fiind ţinut de către un şef de echipaj, care bătea măsura într-o tobă. Sakr-el-Bahr, stând la pupă dădea ordinele şi, cu măiestrie, vasul fu manevrat prin trecătoarea îngustă, în laguna liniştită a cărei adâncime se deosebea bine, în apa limpede. Aici, înainte de a se odihni, Sakr-el-Bahr urmă obişnuita practică a corsarului de a pregăti totul pentru a fi gata pentru neaşteptata plecare. Galera se alinie de-a lungul coastei sălbatice, locuită doar de capre. La baza ci creşteau câţiva pomişori pleşuvi şi nişte flori galbene. Mai sus se zăreau câţiva măslini bătrâni, pe ale căror frunze soarele strălucea ca argintul. Laroque şi câţiva marinari coborâră pe vâslele ţinute orizontal şi legară vasul cu funii de stânci. Apoi, Sakr-el-Bahr îl aşeză pe Laroque de veghe, în vârful coastei de unde putea vedea foarte bine în depărtare. Păşind pe pupă cu Marzak, paşei îi reveniră aducerile aminte ale zilelor trecute, când, colindând mările, ca un simplu corsar folosise, acest golf ca ascunziş şi ca loc de pândă. Erau, spunea el, doar câteva golfuri în toată Mediterana, care să servească intenţiile corsarilor atât de bine ca acesta. Era un loc minunat de ascunziş în caz de primejdie şi, de asemenea, când doreai să stai la pândă. Îşi aduse aminte când, odată, stătuse aici, cu o flotă de şase galere, sub comanda marelui Dragul-Reis. Prezenţa lor fusese cu totul necunoscută amiralului genovez Doria, care trecuse pe acolo cu şapte galere şi trei vase. Marzak, păşind

alături de tatăl său, asculta distrat la aceste amintiri. Gândul său era la Sakr-el-Bahr şi bănuielile sale pentru acel coş din fibre de palmier fuseseră mărite de felul în care văzuse pe corsar, în timpul ultimelor două ore, stând pe gânduri în apropierea lui. El întrerupse deodată amintirile tatălui său, exprimând ceea ce îi frământa mintea. — Mulţumesc lui Allah, spuse el, că tu comanzi această expediţie, altfel binefacerile acestui golf ar fi fost trecute cu vederea. — Nu e adevărat, răspunse Asad. Sakr-el-Bahr le cunoaşte tot atât de bine ca şi mine. El a mai întrebuinţat acest loc şi altădată. El însuşi a descoperit golful acesta, ca loc bun de aşteptare pentru vasul spaniol. — Totuşi, dacă ar fi călătorit singur, mă îndoiesc că vasul spaniol l-ar fi interesat prea mult. Sunt alte lucruri în capul său, o tată. Priveşte-l colo, pierdut în gânduri. Câte ceasuri ale acestui voiaj le-a petrecut astfel? E un om prins în cursă şi disperat. Îl roade o teamă. Priveşte-l, îţi spun. — Allah să te ierte, spuse tatăl său, clătinând capul şi oftând. Trebuie ca întotdeauna închipuirea ta să-ţi hrănească răutatea? Totuşi nu te învinovăţesc pe tine, ci pe mama ta siciliană care a strecurat această duşmănie în tine. Nu m-a făcut ca să pornesc în această călătorie de care nu era nevoie? — Văd că ai uitat ultima noapte şi pe sclava franceză, îi reaminti fiul său. — Atunci vezi prost. N-am uitat. Dar nici n-am uitat că Allah m-a ales să fiu drept. Hai, Marzak, sfârşeşte cu toate acestea. Poate că mâine îl vei vedea luptându-se şi după o astfel de privelişte nu vei mai îndrăzni să spui ceva rău despre el. Vino, împacă-te cu el şi lasă-mă să văd pe viitor o mai strânsă prietenie între voi. Şi ridicându-şi glasul chemă pe Sakr-el-Bahr, care imediat se întoarse şi veni într-acolo. Deşi Marzak nu simţea nicio plăcere de a întinde ramura de măslin omului pe care-l ura cel mai mult pe lume, totuşi el fu acela care salută pe corsar, când acesta puse piciorul pe pupă. — Gândul luptei apropiate te tulbură, câine al războiului? întrebă el. — Sunt oare tulburat, căţel al păcii? fu răspunsul tăios. — Aşa se pare. Singurătatea ta, privirile tale pierdute… — Sunt semne de tulburare, crezi? — De ce altceva? Sakr-el-Bahr râse. — Îmi vei spune poate că mi-e teamă? Totuşi ar trebui să te sfătuiesc a aştepta, până ce vei mirosi sânge şi praf de puşcă, ca să înveţi bine ce este aia teamă.

Uşoara discuţie atrase atenţie a doi dintre ofiţerii lui Asad, care leneveau pe acolo. Biskaine şi alţi trei care stăteau în dosul paşei, priviră scena cu plăcere. — Într-adevăr, spuse Asad, punând mâna pe umărul lui Marzak, sfatul său e bun. Aşteaptă, băiete, până ce vei fi lângă el, pe bordul necredincioşilor, înainte ca să-l judeci. Supărat, Marzak scutură mâna de pe umărul său. — Şi tu, o, tată, te aliezi cu el la batjocorirea neştiinţei mele? Tinereţea mea e un răspuns îndestulător. Dar la urma urmei, adăugă el lovit de o idee neaşteptată, nu mă poţi lua în bătaie de joc cu neştiinţa mea la mânuitul armelor. — Daţi-i prilej, spuse Sakr-el-Bahr ironic, şi ne va arăta minunăţii. Marzak îi privi cu ochii pe jumătate închişi. — Dă-mi un arc, răspunse el, şi-ţi voi arăta cum să tragi, fu răspunsul. — Tu îi vei arăta? râse Asad. Tu-i vei arăta? Şi râsul său sună batjocoritor. Vrei să ungi faţa soarelui cu humă! — Păstrează-ţi părerile, o tată, rosti Marzak cu mândrie. — Băiete, eşti nebun! Săgeata lui Sakr-el-Bahr nimereşte o rândunică din zbor. — Asta e isteţimea lui, răspunse Marzak. — Şi care poate fi a ta? întrebă Sakr-el-Bahr. Să nimereşti insula Formentera de aici? — Îndrăzneşti să-ţi baţi joc de mine? strigă Marzak. — Ce îndrăzneală e în asta? se miră Sakr-el-Bahr. — Pe Allah, vei învăţa! — Aştept cu umilinţă lecţia. — Şi-o vei avea, fu răspunsul mândru. Marzak se îndreaptă către parapet. Ei, de acolo, Vigitello! Un arc pentru mine şi un altul pentru Sakr-el-Bahr. Vigitello sări să-i servească, în timp ce Asad clătină capul şi râse din nou. — Nu e împotriva legii profetului să faci un pariu, începu el, când Marzak îl întrerupse. — Am propus de acum unul. — Astfel că, spuse Sakr-el-Bahr, punga ta va veni să egaleze goliciunea capului tău. Marzak îl privi rânjind. Apoi smulse din mâinile lui Vigitello unul din arcurile aduse şi-i potrivi o săgeată şi acum avea să afle Sakr-el-Bahr răutatea care stătea la rădăcina acestui gând.

— Priveşte acum, spuse tânărul, pe acel coş din fibre de palmier e o pată, cât un ochi omenesc! Va trebui să-ţi încordezi privirea, pentru a o zări. Fii atent cum săgeata mea o va nimeri. Poţi întrece aşa ceva? Ochii săi care observau îndeaproape faţa lui Sakr-el-Bahr zăriră paloarea ce-o cuprinse. Dar corsarul îşi reveni repede ca fulgerul. El râse, părând atât de nepăsător, încât Marzak începu să se îndoiască dacă pălise într-adevăr, sau închipuirea lui îl făcuse să vadă asta. — Da, alegi ţinte de nevăzut, ca oriunde va intra săgeata, să spui că acolo era! Un sistem vechi o, Marzak. Păcăleşte femeile cu el. — Atunci, spuse Marzak. Vom lua ca ţintă frânghia ce înconjoară coşul. Şi-şi întinse arcul. Dar mâna lui Sakr-el-Bahr îi prinse braţul cu o încleştare uşoară şi totuşi poruncitoare. — Aşteaptă, spuse el. Vei alege altă ţintă, pentru mai multe motive. Unul că nu vreau să văd săgeata ta trecând printre vâslaşi şi omorând poate pe vreunul din ei. Mulţi din ei sunt sclavi, speciali aleşi şi nu mă pot lipsi de vreunul. Alt motiv e că ţinta e proastă. Distanţa nu e mai mare decât 10 paşi. O încercare copilărească, care poate e motivul pentru care ai ales-o. Marzak îşi lăsă arcul în jos şi Sakr-el-Bahr îi dădu drumul. Se priviră o clipă, corsarul cu totul stăpân pe sine şi zâmbind vesel, fără ca groaza ce o avea în suflet să i se oglindească pe faţă. El arătă către coastă, spre cel mai apropiat măslin, la 100 de paşi distanţă. — Colo, spuse el, e o ţintă pentru un bărbat. Nimereşte creanga cea lungă a primului măslin. Glasurile lui Asad şi ale ofiţerilor aprobară. Dar Marzak ridică din umeri, nemulţumit. — Ştiam că va refuza ţinta ce ți-am propus, spuse el. Cât despre creanga de măslin, e atât de mare că şi un copil o poate nimeri de la distanţa asta. — Dacă o nimereşte un copil, desigur că o vei nimeri şi tu, spuse Sakr-el-Bahr, care se aşezase între băiat şi coş. Să te vedem lovind-o, o, Marzak. Şi, în timp ce vorbea, îşi ridică arcul şi, abia părând să ţintească, slobozi săgeata. Aceasta spintecă aerul, pentru a se înfige tremurând în creanga arătată. Un zvon de glasuri pline de admiraţie însoţiră isprava şi atrase atenţia echipajului, la cele ce se petreceau. Marzak îşi strânse buzele, dându-şi seama, cum fusese cu totul păcălit. De voie, de nevoie, trebuia acum să tragă în acea ţintă. Alegerea îi fusese luată din mâini de Sakr-el-Bahr. Nu

se îndoia că se va acoperi de ruşine în această întrecere şi că va fi silit să părăsească această pretinsă întrecere. — Pe Coran, spuse Biskaine, vei avea nevoie de toată isteţimea ta, pentru a ţinti la fel, Marzak. — Asta nu era ţinta pe care am ales-o, protestă Marzak încăpăţânat. — Tu erai provocatorul, îi reaminti tatăl său. Deci alegerea ţintei era a lui. A ales o ţintă bărbătească şi, pe barba lui Mahomed, ne-a arătat ceva bărbătesc. Marzak ar fi aruncat arcul în acel moment, părăsind gândul pe care îl alesese de-a cerceta cuprinsul acelui coş, dar îşi dădu seama că, făcând aşa ceva, s-ar fi acoperit de ruşine şi încet îndreptă arcul către acea ţintă îndepărtată. — Ai grijă de santinela de pe vârfui coastei, îl mustră Sakr-el-Bahr, stârnind un râs general. Mâniat, tânărul trase coarda. Aceasta bâzâi şi săgeata porni spre a se înfige în pământ, la vreo 20 de metri de ţintă. Deoarece era fiul paşei, nimeni nu îndrăznea să râdă, afară de Asad însuşi şi Sakr-el-Bahr. Dar nu era nicio îndoială asupra batjocurii de care se făcuse tânărul în ochii echipajului Asad îl privi, zâmbind necăjit. — Vezi acum, spuse el, ce înseamnă să te lauzi împotriva lui Sakr-el-Bahr? — Eu am vrut altă ţintă, fu răspunsul amar. M-ai mâniat şi nici n-am putut ţinti bine. Sakr-el-Bahr păşi către parapet, pentru a pune capăt întâmplării. Marzak îl observă. — Totuşi în acea ţintă mică, spuse el, îl provoc din nou, şi în timp ce vorbea puse o săgeată în arc. La o parte! strigă el şi ţinti. Dar iute ca gândul, Sakr-el-Bahr – ne-mai gândindu-se la urmări – ridică spre Marzak arcul pe care-l ţinea încă în mâini. — Stai! răcni el. Slobozeşte săgeata ta în acel coş şi eu o voi slobozi pe a mea în gâtul tău! Nu greşesc niciodată, adăugă el fioros. În rândurile celor din spatele lui Marzak se stârni o mare frământare. Uimiţi ei priviră la Sakr-el-Bahr, cum stătea acolo, cu faţa albă, ochii fulgerându-i, cu arcul încordat şi gata să arunce săgeata, după cum ameninţase. Atunci, încetişor, zâmbind cu răutate, Marzak îşi lăsă arcul în jos. Era mulţumit. Adevărata lui ţintă fusese atinsă. Îl făcuse pe duşman să se trădeze. Glasul lui Asad fu acela care înăbuși uimirea. — Kellamullah! zbieră el. Ce e asta? Şi tu eşti nebun, Sakr-el-Bahr?

— Da, nebun, într-adevăr, spuse Marzak, nebun de teamă. Şi păşi repede la o parte, aşa ca trupul lui Biskaine să-l ascundă de vreo urmare neaşteptată a vorbelor sale. Întreabă-l ce ţine în acel coş, o tată! — Dar ce ai în el, în numele lui Allah? întrebă paşa înaintând către căpitanul său. Sakr-el-Bahr îşi aplecă arcul, stăpân iarăşi pe sine. Liniştea sa era deplină. — Duc în el o bogăţie pe care nu vreau s-o văd distrusă, pentru plăcerea unui tânăr obraznic, spuse el. — O bogăţie? repetă Asad. E se vede într-adevăr de mare preţ, dacă e mai importantă ca viaţa fiului meu. Să vedem această bogăţie. Şi, către oamenii care se aflau pe punte, strigă: — Deschideţi coşul acela! Sakr-el-Bahr sări înainte şi puse mâna pe braţul paşei. — Stai, stăpâne! strigă el cu mânie. Ţine seamă că acest coş e al meu. Cuprinsul lui e proprietatea mea. Nimeni nu are drept… — Îmi vorbeşti mie de drept, mie care sunt stăpânul tău? răcni paşa roşu la faţă. Deschideţi coşul, am spus! Ei se repeziră, să-i împlinească cererea. Frânghiile fură desfăcute şi partea din spate a coşului căzu, nemaifiind susţinută. Un zvon do glasuri uimite izbucni din rândurile oamenilor. Sakr-el-Bahr stătea îngheţat de groaza celor ce ar urma. — Ce e? Ce-aţi găsit? întrebă Asad. În tăcere, oamenii întoarseră coşul, descoperind ochilor celor de la pupă chipul Rosamundei. Apoi, Sakr-el-Bahr, revenindu-şi din uimirea ce-l cuprinsese, zbură spre coş, împingând pe cei din jurul ei şi-şi luă locul lângă ea.

CAPITOLUL XVI ÎNŞELATUL O clipă, Asad stătu locului privind, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Apoi pentru a-i stârni mânia care-i fusese copleşită pentru o clipă de uimire, veni gândul că fusese înşelat de Sakr-el-Bahr, de omul în care se încrezuse cel mai mult. Se răstise la Fenzileh şi la Marzak, când ei îl preveniseră împotriva locotenentului său; şi, când voia să-i asculte, credea că vorbeşte răutatea din ei. Şi totuşi, acum se dovedea că avuseseră dreptate în judecarea acestui trădător, în câmp ce el însuşi fusese un sărman orb înşelat, având nevoie de simţul lui Marzak, pentru a i se rupe vălul de pe ochi. Încet, porni pe punte, urmat de Marzak, Biskaine şi ceilalţi. Se opri în locul unde fusese coşul şi ochii săi negri aruncau fulgere, pe sub sprâncenele-i dese. — Aşa, mârâi el, asta era bogăţia ta. Câine mincinos, ce ai urmărit cu asta? Sfidător, Sakr-el-Bahr îi răspunse: — E soţia mea. E dreptul meu de a o lua cu mine unde merg. El se întoarse către ea, cerându-i să-şi acopere faţa ceea ce ea făcu pe dată, cu degete tremurătoare de emoţie. — Nimeni nu-ţi contestă dreptul, spuse Asad. Dar fiind hotărât să o iei, de ce n-ai luat-o în văzul tuturor. De ce n-a fost găzduită în cabina de la pupă, aşa cum se cuvenea soţiei lui Sakr-el-Bahr? De ce ai adus-o pe bord într-un coş şi-ai ţinut-o ascunsă? — Şi de ce, adăugă Marzak, m-ai minţit, când te-am întrebat unde e, spunându-mi că e în casa ta din Alger? — Toate acestea le-am făcut, răspunse Sakr-el-Bahr cu demnitate, pentru că m-am temut că mi s-ar putea refuza cererea de a o lua cu mine, şi privirea lui sinceră se opri pe obrazul lui Asad, făcându-l să se înroşească. — De ce te-ai temut? întrebă el. Să-ţi spun eu? Pentru că niciun om care a pornit într-o expediţie ca aceasta, n-ar fi dorit tovărăşia noii sale soţii. Pentru că niciun om nu şi-ar fi luat soţia într-o expediţie ca aceasta, unde e primejdie de moarte şi de captivitate. — Allah m-a păzit pe mine, servitorul său în trecut, spuse Sakr-el-Bahr, şi mă încred în El. Era un răspuns aparte. Aceste cuvinte – eu privire la biruinţele pe care i le trimesese Allah – îi serviseră înainte, să-şi dezarmeze inamicii. Dar nu-i mai serviră acum. Din contră, ele nu făcură decât să sporească tăria urii lui Asad.

— A fost adusă în taină pe bord, de teamă că, dacă prezenţa ei ar fi fost cunoscută, trebuia dezvăluit şi adevăratul scop al acestei prezenţe, spuse Asad. — Şi oricare ar fi fost acest scop, interveni Marzak, nu era datoria ce-ţi fusese încredinţată de a captura acel vas spaniol! — Asta am vrut să spun, fiule, rosti Asad. Apoi cu un gest poruncitor. Vrei să-mi spui, fără a minţi, care a fost adevăratul scop? întrebă el. — Care? spuse Sakr-el-Bahr zâmbind. N-ai spus tu că acest scop a fost dezvăluit de ceea ce am făcut? Mai curând cred, deci, că eu aş fi în drept să-ţi pun această întrebare. Te asigur, stăpâne, că intenţia mea nu a fost de a-mi neglija îndatorirea pe care mi-ai făcut-o. Dar, tocmai pentru că m-am temut că ştiindu-i prezenţa ei pe vas ar face pe duşmanii mei să bănuiască ceea ce bănuieşti tu acum, m-am hotărât s-o aduc în taină. Scopul meu adevărat, deoarece trebuie s-o ştii, era s-o las undeva, pe coasta Franţei, de unde s-ar fi putut reîntoarce în ţara ei_ Lucrul acesta făcut, aş fi ieşit înaintea galerei spaniole şi, prin ocrotirea lui Allah, aş fi capturat-o. — Pe coarnele lui Şeitan, jură Marzak, păşind înainte, omul ăsta e chiar tatăl şi mama minciunilor. Vrei să arăţi dorinţa ta de a te scăpa de o femeie, cu care abia te-ai căsătorit? întrebă el. — Da, mormăi paşa, poţi răspunde la asta? — Veţi auzi adevărul, spuse Sakr-el-Bahr. — Slavă lui Allah! îl batjocori Marzak. — Dar te previn, continuă corsarul, că ţi se va părea mai puţin uşor de crezut, decât orice minciună pe care ai fi născocit-o. Acum mulţi ani, în Anglia, unde am fost născut, am iubit pe această femeie şi aş fi luat-o de nevastă. Dar au fost oameni şi împrejurări care m-au defăimat în ochii ei, aşa încât n-a mai vrut să se căsătorească cu mine. Iubind-o am văzut că m-am purtat nevrednic cu ea şi am vrut să repar răul ce i l-am făcut. Aici se opri şi Asad râse furios. — De când îşi arătă un bărbat dragostea pentru o femeie, îndepărtând-o de dânsul? întrebă el cu un glas care dovedea preţul ce îl punea pe această mărturisire. — Te-am prevenit că îţi va părea de necrezut, spuse Sakr-el-Bahr. — Nu e limpede, o tată, că această căsătorie a lui n-a fost mai mult decât o pretenţie? strigă Marzak. — Tot atât de limpede ca lumina zilei, răspunse Asad. Căsătoria ta cu această femeie a fost o batjocură adusă credinţei. N-a fost căsătorie. A fost o

pretenţie blestemată, singura ta ţintă fiind de a mă înşela, abuzând de religiozitatea mea şi împiedicându-mă să o am. El se întoarse către Vigitello, care stătea în spatele lui Sakr-el-Bahr. Spune oamenilor tăi să pună pe acest trădător în fiare, îi porunci el. — Cerul te-a călăuzit la o hotărâre înţeleaptă, o, tată! strigă Marzak. Glasu-i tresări de bucurie. — Hotărârea se pare că vă va călăuzi mai curând pe voi în cer, răspunse Sakr-el-Bahr neînfricoşat. Pe dată, el se hotărâse. — Stai! porunci el, ridicând mâna către Vigitello, care nici nu se mişcase. El sc apropie de Asad şi ceea ce-i spuse nu fu auzit decât de cei din imediata apropiere a paşei şi a Rosamundei, care trebuiră să-şi ciulească urechile pentru a nu pierde un cuvânt. — Nu credea Asad, spuse el cu vocea scăzută, că mă voi prăbuşi ca o cămilă sub povara ei. Cântăreşte-ţi bine poziţia ta. Doar să-mi ridic glasul pentru a-mi chema vitejii şi numai Allah ştie câţi te vor asculta. Îndrăzneşti să pui acest lucru la încercare? întrebă el, cu chipul serios şi mândru, ca un om sigur de ceea ce spune. Ochii lui Asad clipiră şi faţa i se îngălbeni de moarte. — Tu trădător nelegiuit… începu el, cu glasul înecat de mânie. — Ah, nu, îl întrerupse Sakr-el-Bahr. Dacă eram un trădător, aş fi făcut de acum ceea ce am spus, ştiind că în cazul împărţirii forţelor cumpăna se va înclina mult în favoarea mea. Lasă deci ca tăcerea mea să-mi dovedească credinţa, Asad. Lasă judecata să-mi cântărească purtarea mea şi să nu se lase dărâmată de Marzak, care nu vorbeşte decât din ură. — Nu-l asculta, o, tată! strigă Marzak. Nu poate fi aşa… — Tăcere! mormăi Asad, ca lovit deodată de ceva Se făcu tăcere, în timp ce paşa stătu mângâindu-şi barba, şi ochii săi se plimbau de la Rosamund la Sakr-el-Bahr. El cântărea vorbele lui Sakr-el-Bahr. Se temea că sunt adevărate şi că, dacă ar încerca, zarurile puteau cădea foarte bine împotriva lui. Dacă Sakr-el-Bahr învingea, nu ar fi învins numai pe bordul acestei galere, ci şi în Alger şi Asad ar fi fost doborât pentru totdeauna. Pe de altă parte, dacă trăgea iataganul şi chema credincioşii să-l urmeze, putea avea prilejul de a recunoaşte în el pe alesul lui Allah, căruia îi erau datori credinţă şi să-l sprijine. Dar era ceva prea primejdios. El privi posomorit către Sakr-el-Bahr. — Voi ţine seamă de vorbele tale, – spuse el cu glasul uscat. Nu voi fi nedrept şi nu mă voi lua după aparenţe. Allah mă opreşte!

CAPITOLUL XVII ŞAH - MAT ! După depărtarea paşei, Oliver şi Rosamund stăteau uitându-se unul la altul, sub privirile iscoditoare ale tuturor. Chiar şi sclavii galerei, scoşi din obişnuita lor nepăsare de întâmplări atât de curioase şi neobişnuite, îşi întindeau gâturile lor slăbite, pentru a privi cu ochii lor injectaţi. Sentimentele lui Sakr-el-Bahr, în timp ce privea faţa albă a Rosamundei, erau foarte deosebite. Neplăcerea de ceea ce se întâmplase şi o teamă anumită de ceea ce va urma erau alungate de un anumit simţ de uşurare. El ştia că în niciun caz, ascunderea ei nu ar mai fi putut dura mult timp. Unsprezece ceasuri chinuitoare petrecuse ea în spaţiul îngust şi aproape înăbuşitor al coşului, timp în care avusese de gând să o aducă doar pe bord. Neliniştea ce-i pricinuia neputinţa de a o scoate de acolo, când Asad se hotărâse să ia parte la călătorie, sporea pe măsură ce orele treceau şi nu găsea un chip de a o scoate din situaţia ei din care, mai curând sau mai târziu, când limitele îndurării ar fi fost atinse, prezenţa ei ar fi trebuit trădată. Această descoperire pe care el n-ar fi putut-o face, fusese făcută de Marzak, pentru el, prin bănuielile şi răutatea lui. Era singurul grăunte de mângâiere în primejdia de faţă, care pentru el nu însemna nimic şi pentru ea totul. Neajunsurile îl învăţaseră să tragă foloase cât de uşoare şi să înfrunte primejdiile cât de covârşitoare. Deci el se hotărî pentru folosul clipei de faţă şi se hotărî să tragă cele mai mari câștiguri din îndoiala adusă de cuvintele sale în inima paşei. De asemenea se gândi că, aşa cum se întâmplaseră lucrurile, devenise din asupritor, asuprit. Iar Rosamund şi el deveniseră tovarăşi în nenorocire, împărţind acum aceeaşi primejdie. Găsi gândul acesta foarte plăcut. De aceea zâmbi încurajator, când privi faţa înspăimântată a Rosamundei. Acest zâmbet c făcu să pună întrebarea care-i frământa creierul. — Ce facem acum? întrebă ea repede, întinzând mâinile spre el. — Acum, spuse el cu răceală, să fim recunoscători că ai scăpat de acolo, pentru a-ţi lua locul meritat. Lasă-mă să te conduc acolo unde ar fi trebuit să stai de la început, dacă nu venea Asad. Vino, și întinse o mână spre trecerea care ducea la pupă. Ea se dădu înapoi la aceasta, căci la pupă stătea Asad, sub umbrar, cu Marzak, Biskaine şi ceilalţi ofiţeri ai săi, în aşteptare.

— Vino! repetă el. N-ai de ce te teme. Păstrează-ţi deci o atitudine demnă. Pentru moment e şah-mat, regele închis. — N-am de ce să mă tem? repetă ea. — Pentru un moment, nu, răspunse el dârz. Trebuie să fim tari împotriva a ceea ce ne va aduce viitorul. Fii sigură că nu teama va ajuta judecata noastră. — Nu mă tem, îl asigură ea şi, dacă faţa continua să-i fie albă, glasu-i şi ochii ei erau hotărâţi. — Atunci vino, repetă el şi ea-l ascultă pe dată acum, spre a-i dovedi că nu se temea. Unul lângă altul păşiră prin locul liber, urcară treptele care duceau la pupă, apropierea lor fiind observată de ceilalţi, cu priviri curioase. Ochii negri, profitori ai lui Asad priveau numai la fată. Îi urmăreau fiecare mişcare, în timp ce ea se apropia, şi n-o părăsiră niciodată pentru tovarăşul ei. Se ţinea mândră, sub această privire scrutătoare, dar, fără voia ei, tremura de o ruşine şi o umilinţă pe care n-o putea lămuri. Într-o anumită măsură, Oliver îi împărtăşea sentimentele, al care se adăuga mânia, şi, împins de aceasta, se aşeză în aşa fel, încât se puse înaintea privirii lui Asad. Pe pupă se opri şi-i salută. — Îngăduie, stăpâne, spuse el, ca soţia mea să poată ocupa cabina pe care i-o pregătisem, înainte de a şti că voi fi cinstit cu prezenţa ta în această expediţie. Curtenitor, Asad consimţi cu un gest al mâinii. Sakr-el-Bahr se înclină din nou, păşi înainte şi dădu la o parte greaua perdea roşie. Dinăuntrul cabinei se ivi lumina galbenă a lămpii. Încă o clipă, ochii înfocaţi ai lui Asad o mai priviră, apoi perdeaua se lăsă în urma ei şi a lui Oliver. Micul interior era mobilat cu un divan acoperit de covoare de mătase, o mică masă maură, încrustată cu mozaic colorat, având pe ea o lampă şi o cutie de metal, în care ardeau aromate ce parfumau încăperea cu miresmele lor. Din cele mai îndepărtate colţuri umbrite ale cabinei, se ridicară în tăcere cei doi sclavi nubieni ai lui Sakr-el-Bahr, Abud şi Zad-Zer, plecându-se în faţa lui. El dădu o poruncă, şi, dintr-un dulap, sclavii scoaseră carne şi băutură şi aşezară pe masa joasă o farfurie cu un pui gătit cu orez, măsline şi prune, pâine, un pepene şi o amforă cu apă. Apoi, la alt cuvânt de al lui, fiecare luă un iatagan şi ieşiră afară pentru a se aşeza în faţa perdelei. Aceasta nu era o măsură specială de apărare şi nici Asad nu o socoti astfel. Prezenţa recunoscută a soţiei lui Sakr-el-Bahr în cabină, făcea din acest loc ceva asemănător haremului său, şi un om îşi apără haremul ca şi onoarea. E un loc sfânt pe

care nimeni nu-l poate viola şi era firesc deci să fi luat măsurile de apărare trebuincioase. Rosamund se lăsă pe divan şi rămase cu capul în piept. Sakr-el-Bahr stătea tăcut, privind-o. — Mănâncă, îi ceru el în sfârşit. Vei avea nevoie de putere şi curaj, ceea ce nu e cu putinţă unui trup slăbit. Ea clătină capul. Supărarea i se suia în gât, înecând-o. — Nu pot mânca, îi răspunse ca. Pentru ce? Puterea şi curajul nu mă mai pot servi acum. — Nu crede aceasta, spuse el. Mi-am dat cuvântul că te voi scoate vie din toate primejdiile în care te-am băgat şi îmi voi ţine cuvântul. Atât de hotărât era glasul său încât ea-şi ridică privirea şi-l văzu la fel de hotărât. — Cu siguranţă, strigă ea, că nicio putinţă de scăpare nu mai există pentru mine. — Nu te socoti pierdută atâta timp cât mai trăiesc, răspunse el. — Crezi că vei mai trăi mult? îl întrebă ea. — Atât cât Domnul va voi, răspunse el rece. Ce e scris. Deci, dacă voi trăi destul, ca să te apăr… socoteşte că am trăit destul. Capul ei recăzu pe piept. Mâinile i se frământau. — Cred că suntem amândoi morţi, spuse ea. Căci, dacă tu mori… mai am pumnalul tău. Nu-ţi voi supravieţui. Dumnezeu mă va ierta, dacă voi fi silită, dacă aleg drumul mai uşor spre onoare, sir, adaugă ea. E întotdeauna cel mai uşor drum, crede-mă. — Ştiu, răspunse el contrariat. Ar fi trebuit să-l urmez şi eu. Se opri, ca şi cum ar fi nădăjduit că expresia lui de pocăinţă ar putea smulge de la ea un răspuns de iertare. Văzând că ea continuă să rămână mută, el oftă din greu şi vorbi de alte lucruri. — Aici vei găsi tot ceea ce ai nevoie, spune dânsul. Dacă doreşti ceva, n-ai decât să baţi din palme şi sclavii mei vor veni. Dacă le vei vorbi în franţuzeşte, vor înţelege. Aş fi vrut să-ţi aduc o femeie care să te servească, dar a fost imposibil, după cum vei înţelege. Ei păşi către ieşire. — Mă părăseşti? întrebă ea deodată speriată. — Bineînţeles. Dar fii sigură vă voi sta în apropiere. N-ai de ce te teme. La urma urmei, lucrurile stau mai puţin rău decât când erai închisă în coş. Mai bine chiar, căci acum ai mai mult loc liber. Deci fii veselă. Mănâncă şi odihneşte-te. Dumnezeu să te aibă în pază! Mă voi reîntoarce curând după răsăritul soarelui.

Afară, pe pupă, găsi pe Asad singur doar cu Marzak, sub umbrar. Noaptea se lăsase. Marile lanterne de la pupă erau aprinse şi dădeau o lumină slabă de-a lungul vasului, aruncând lumina pe spatele gol al vâslaşilor de pe bănci. O lanternă atârna de catargul cel mare şi alta sub umbrar, aceasta din urmă pentru paşă. Deasupra lor stele luceau pe cerul limpede. Vântul se oprise de tot şi atmosfera era învăluită într-o adâncă tăcere, întreruptă doar de zgomotul păsărilor şi al insectelor de noapte. Sakr-el-Bahr se îndreptă către Asad şi-i ceru să-i vorbească între patru ochi. — Sunt singur, răspunse paşa scurt. Marzak îşi arătă dinţii şi mormăi ceva neînţeles, în timp ce paşa, surprins de nepăsarea căpitanului său, dovedită prin vorbele-i batjocoritoare, nu putu decât să repete cuvinte din Coran, pe care Fenzileh le repeta adeseori. — Fiul unui om e tovarăşul sufletului său. Nu am secrete faţă de Marzak. Vorbeşte, deci, înaintea lui, sau, dacă nu, pleacă. — Poate fi tovarăşul sufletului tău. Asad, răspunse corsarul batjocoritor, dar mulţumesc lui Allah că nu e şi al meu. Şi ceea ce am de spus priveşte sufletul meu. — Îţi mulţumesc, întrerupse Marzak, pentru dreptatea cuvintelor tale. A fi tovarăşul sufletului tău înseamnă a fi un câine necredincios. — Limba ta, o, Marzak, e ca şi tragerea ta cu arcul, spuse Sakr-el-Bahr. — Da, loveşte bine, fu răspunsul neaşteptat al acestuia. — Nu, ţinteşte ceea ce nu poate lovi. Acum, Allah să mă ierte! Să mă supăr la vorbele tale? N-a dovedit El că acel care mă numeşte câine necredincios e un mincinos, hărăzit Gheenei? Sunt biruinţele mele dintr-acelea pe care Allah le-ar dărui unui necredincios? Nebun ce blestemi fără rost, învaţă-ţi limba cum să vorbească sau Allah te va amuţi. — Linişte! mârâi Asad. Obrăznicia ta e afară din cale.. — Din fericire, râse Sakr-el-Bahr, şi bunul meu simţ de asemeni se pare. Deoarece vrei să-l reţii lângă tine pe acest tovarăş al sufletului tău, trebuie să vorbesc faţă de el. Îmi îngădui să mă aşez? Ştiind că nu va fi refuzat, se aşeză pe locul gol de lângă Asad, şi-şi încrucişa picioarele sub el. Stăpâne, începu el, o neînţelegere ne desparte pe noi, care am fi trebuit să fim uniţi pentru gloria Islamului. — Din cauza ta, Sakr-el-Bahr, fu răspunsul posac, şi tu trebuie să o lămureşti. — Pentru aceasta am dorit să mă asculţi. Cauza acestei neînţelegeri e colo, şi arătă cu degetul spre cabină. Dacă îndepărtez această cauză, neînţelegerea va fi lămurită şi totul va fi iar bine între noi.

El ştia că niciodată nu va mai putea ca totul să fie bine între el şi Asad. El ştia că, dacă se reîntoarce la Alger, îl va aştepta un sfârşit grabnic. Ştia că numai lămurind situaţia aceea de încordare şi lăsându-l pe Asad în credinţa că se va putea răzbuna mai târziu, când va fi în largul lui, ar fi izbutit să facă acum o pace forţată cu acesta. Ochii strălucitori ai lui Asad îl priviră o clipă, în tăcere. — Cum să îndepărtezi această cauză? întrebă el. Vrei, spre batjocura căsătoriei tale, să divorţezi? — Aceasta nu ar îndepărta-o răspunse Sakr-el-Bahr. Gândește-te, Asad, că de unirea noastră depinde gloria Islamului. Ceea ce vreau să-ţi propun ţi-am mai spus de altfel că fusese intenţia mea, înainte de a veni tu pe vas. Să pornim iarăşi la răsăritul soarelui – sau chiar în noaptea asta, dacă vrei – să atingem coasta Franţei şi să o debarcăm acolo, pentru a se întoarce la ai săi şi pentru a îndepărta neînţelegerea dintre noi. Apoi ne vom întoarce – avem destul timp – şi vom prinde vasul spaniol, întorcându-ne glorioşi la Alger, uitată fiind umbra neînţelegerii noastre, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Vrei, Asad, pentru gloria legii profetului? Momeala fusese bine întinsă, atât de bine încât Asad şi nici chiar bănuitorul Marzak nu se gândiră o clipă că ar fi o momeală. Îşi oferea viaţa sa, credea Asad, în schimbul libertăţii acelei sclave, nedându-şi seama că făcea aşa. Asad fu ispitit. Prevederea îl cerea să primească, căci avându-l înapoi pe Sakr-el-Bahr la Alger, fără oamenii lui, se putea răzbuna în linişte. Era singura atitudine ce trebuia luată în această situaţie, pentru a asigura stârpirea unuia care dintr-un căpitan şi un servitor al său, devenise un rival periculos. Sakr-el-Bahr observă faţa şovăitoare a paşei şi faţa lui Marzak neliniştit că tatăl său ar putea consimţi. Şi, deoarece acesta rămânea tăcut, Marzak nemaifiind în stare să se abţină, interveni. — E deştept, o, tată! fu chemarea lui deznădăjduită. Gloria Islamului deasupra tuturor! Lasă-l să facă asta şi lasă femeie necredincioasă să plece! Astfel, totul va fi iarăşi bine între noi şi Sakr-el-Bahr! El vorbise cu atâta pasiune, încât nu te puteai gândi că vorbise cu alt înţeles. Aşadar îl auzi şi crezu că Marzak avea acelaşi gând cu el. Ispita fu şi mai puternică, dar gândul la Rosamund îl făcea să şovăie. Dânsa îi excitase simţurile şi paşa se afla într-o grea îndoială. — Deoarece nu o vrei pentru tine, de ce nu mi-ai lăsat-o mie? întrebă el cu o voce tremurândă de pasiune. Atât timp cât te-am crezut cinstit, luând-o de nevastă, am respectat această legătură ca un bun musulman; dar de când

ştiu că nu a fost decât o pretenţie, o batjocură pentru a servi un gând duşmănos mie, eu, înaintea căruia această căsătorie blestemată a fost hotărâtă, declar a nu fi fost căsătorie. Nu mai e a ta. E pentru oricare musulman care o poate lua. Sakr-el-Bahr râse fioros. — Acel musulman, vesti el, va fi mai aproape de spada mea decât de paradisul lui Mahomed, şi cu vorbele acestea se ridică. Asad se ridică odată cu el, cu o dârzenie pe care numai ura o putea da unui om de vârsta lui. — Ameninţi, răcni el cu ochii scăpărători de furie. — Ameninţ? râse Sakr-el-Bahr. Nu, proorocesc. Şi cu asta se îndepărtă, apucând-o pe la locul liber de trecere. În plecarea sa nu era altă intenţie, ştiind că argumentele erau aici mai grele decât faptele şi că orice om deştept ar fi făcut aşa, lăsând ca ameninţarea sa ascunsă să lucreze asupra lui Asad. Tremurând de mânie, Asad îl privi depărtându-se. Era pe punctul să-l cheme înapoi, însă, se reţinu, temându-se că acesta nu l-ar fi ascultat, scăzându-i astfel autoritatea şi trecerea în ochii oamenilor. El ştia că nu e bine să comanzi acolo unde nu eşti sigur că vei fi ascultat şi unde nu eşti sigur că ai putea pedepsi neascultarea. În timp ce el şovăia, Marzak, care de asemeni se ridicase, îl prinse de braţ şi-i suflă in ureche motive tari şi grabnice, care-l sfătuiau să primească cererea lui Sakr-el-Bahr. — E cea mai sigură cale, şopti el sfătuitor. Să fim toţi primejduiţi pentru acea fiică a pierzaniei? În numele lui Şeitan, să ne scăpăm de ea. Debarc-o, aşa cum cere el, ca preţ al păcii dintre noi şi el, şi la adăpostirea acestei păci te vei putea scăpa de el când ne vom întoarce la Alger. E cea mai sigură cale, cea mai sigură î — Sunt eu oare un laş care refuză toate căile, afară de cea mai sigură? strigă mândru Asad. Sau tu eşti un laş, care nu poate alege alta? — Teama mea e pentru tine, o, tată! se apără Marzak supărat. Mă îndoiesc dacă ar fi bine să dormim, căci ar putea porni răscoala chiar în noaptea asta. — Nu te teme, răspunse Asad. Eu însumi am pus veghea şi ne putem încrede în ofiţeri. Biskaine e acum printre oameni, spionându-i. Curând vom şti îndeajuns cum stăm. — În locul tău, m-aş asigura. Aş pune capăt acestei primejdii de răscoală. Aş primi cererile lui cu privire la femeia aceea şi m-aş socoti după aceea cu el.

— Să părăsesc această perlă franceză? întrebă Asad, clătinând încet din cap. Nu, nu! E o grădină care-mi va da trandafiri. Împreună vom gusta dulcele şerbet al Kansarului şi-mi va mulţumi pentru a o fi condus în paradis. Să părăsesc această frumuseţe? El râse cuprins de o mare mulţumire, în timp ce Marzak se posomori gândindu-se ia Fenzileh. — E o necredincioasă, îi reaminti fiul său. Deci, interzisă ţie de către profet. Vrei să fii tot atât de orb la aceasta ca şi la primejdia care te ameninţă? Glasu-i îi reveni apoi aspru, continuând. A mers cu faţa dezvelită pe străzile Algerului. A fost văzută aşa de mulţime, în piaţă. Frumuseţea ei a fost spurcată de privirile lacome ale unui ovrei, ale unui maur şi ale unui turc. Sclavii galerei şi negrii şi-au aruncat ochii lor pe frumuseţea ei dezvelită. Unui din căpitanii tăi au avut-o de soţie. El râse. Pe Allah, nu te recunosc, o, tată! E aceasta femeia care să o vrei pentru tine? Aceasta e femeia pentru care să-ţi primejduieşti viaţa şi poate chiar însuşi paşalâcul? Asad strânse pumnii până ce unghiile îi intrară în carne. Fiecare cuvânt rostit de fiul lui fusese ca un bici pentru sufletul său. Adevărul lor nu putea fi înlăturat. Era umilit şi ruşinat. Totuşi nu fusese scos din nebunia lui. Înainte de a putea răspunde, figura înaltă a lui Biskaine se apropie. — Ei bine? îl întrebă pașa nerăbdător, mulţumind lui Allah că poate schimba subiectul. Biskaine era abătut. Veştile i se puteau citi pe faţă. — Misiunea mi-a fost grea, începu el. Am făcut tot ce am putut. Dar nu am putut trage temeinice învăţăminte. Atâta ştiu că n-are de ce să fie îngrijorat, dacă vrea să ridice o răscoală pentru a-ţi răsturna autoritatea. Doar atât îmi e îngăduit să spun. — Nu mai mult decât atât? întrebă Asad. Şi dacă aş ridica eu armele pentru a lămuri această afacere? Biskaine se gândi un moment, înainte de a răspunde. — Nu pot crede decât că Allah îţi va aduce liniştea, spuse el. Dar vorbele lui nu înşelară pe paşa. El ştia că erau spuse doar din respect. Totuşi, continuă Biskaine. Ar trebui să te socotesc tot atât de nepăsător ca şi el, în aceleaşi împrejurări. — Înţeleg, glasul Asad. Forţele sunt atât de egale, încât niciunul din noi nu trebuie să îndrăznească. — Tu ai spus-o. — Atunci ştii ce ai de făcut! strigă Marzak, gata să-şi reînnoiască dovezile. Primește-i condiţiile şi…

Dar Asad îl întrerupse nerăbdător. — Fiecare lucru la timpul său şi fiecare timp e scris. Mă voi gândi ce să fac. Jos. Pe puntea mijlocie, Sakr-el-Bahr păşea cu Vigitello şi vorbele acestuia erau asemeni celor ale lui Biskaine. — Cu greu pot judeca, spunea renegatul italian. Dar cred că n-ar fi înţelept din partea nici unuia din voi să facă primul pas împotriva celuilalt. — Situaţia e deci egală între noi? — Numărul, mă tem, răspunse Vigitello va fi în favoarea lui Asad. Niciun musulman credincios nu va sta împotriva paşei, reprezentantul Sublimei Porţi, faţă de care credinţa e o chestiune de religie. Totuşi, ei sunt obişnuiţi să asculte de tine, să facă orice la comanda ta şi deci, pentru Asad ar fi primejdioasă încercarea. — Da, e un argument tare, spuse Sakr-el-Bahr. E aşa cum m-am gândit. Cu aceasta, concedie pe Vigitello şi încet, gânditor, se întoarse la pupă. Era nădejdea sa – singura nădejde acum – că Asad va primi propunerea lui, dar n-ar fi fost bine să se apropie de Asad acum. Trebuia să-şi înăbuşe nerăbdarea în suflet. Dacă Asad stăruia în refuzul său, netemându-se de vreo răscoală, atunci el nu ştia ce-i rămâne de făcut pentru a salva viaţa Rosamundei. Să provoace răscoala nu îndrăznea. Era ceva prea disperat. Din punctul sau de vedere, nu-i oferea nici cel mai mic prilej de izbândă şi, dacă n-ar fi reuşit, atunci totul ar fi fost într-adevăr pierdut. Era ca cineva mergând pe tăişul unei săbii. El spera că, dacă Asad va refuza cererea lui, atunci poate că lupta cu spaniolii ar putea face ceva. El dormi în noaptea aceea în faţa cabinei şi, când se sculă, paşa şi fiul său mai dormeau încă, lângă el, sub umbrar.

CAPITOLUL XVIII RASCULAŢII Târziu, în dimineaţa aceea, după ce galera se trezise la viaţă, Sakr-el-Bahr veni s-o viziteze pe Rosamund. El o găsi odihnită şi împrospătată de somn şi-i aduse veşti liniştitoare că totul e bine, încurajând-o cu nădejdea de care el însuşi era departe de a o avea. Dacă primirea ce i-o făcuse ea nu era prietenoasă, totuşi nu era nici neprietenoasă. Deşi asculta încercările lui de a o linişti, fără să-i mulţumească pentru ele – căci le socotea ca o datorie a lui faţă de ea – totuşi, la vorbele lui, simţi în inima ei un fel de căldură nesimţită până acum. Câteva ore mai târziu, aproape de după-amiază, el veni iară. Nu avea veşti noi de adus, afară de faptul că santinela lor de pe coastă semnalase la apus un vas care se îndrepta spre insulă împins de briză uşoară. Dar galera pe care o aşteptau nu se vedea încă şi el îi mărturisi că propunerea ce i-o făcuse lui Asad de a o debarca în Franţa, fusese respinsă. Totuşi, ea nu trebuia să se teamă, adăugă el repede, văzând spaima care se ivise in ochii ei. Se va mai ivi poate un prilej. Va fi atent şi nu îl va scăpa. — Şi dacă niciun prilej nu se iveşte? îl întrebă ea. — Atunci voi face unul, spuse el, vesel aproape. Le-am făcut toată viaţa mea şi ar fi nefiresc să nu mai pot face tocmai în momentul cel mai de seamă al vieţii mele. Această pomenire a vieţii sale o făcu să pună o întrebare. — Cum ai găsit prilejul de a deveni ceea ce eşti? Vreau să spun, adăugă ea în grabă, temându-se că el ar putea înţelege greşit sensul întrebării, cum ai putut ajunge un căpitan corsar? — Asta e o poveste lungă, răspunse el. Te-aş plictisi, povestindu-ţi-o. — Nu, răspunse ea şi clătină din cap. Nu m-ai plictisi. — Şi-o vei asculta? întrebă el şi adăugă: Ca să mă poţi judeca? — Poate, spuse ea cu ochii în jos. Cu capul în piept, el se plimba prin mica încăpere. Dorinţa lui era de a o mulţumi, ceea ce era firesc, căci e adevărat că cel care ştie totul poate ierta totul, şi aceasta n-ar fi fost mai puţin adevărat în cazul lui sir Oliver Tressilian. Deci el îi istorisi povestea sa. Plimbându-se, i-o povesti începând de la zilele petrecute la vâsla galeriei spaniole, până în clipa când trecuse capul Spartei, în călătoria sa spre Anglia pentru a-şi pedepsi fratele. El îi spuse povestea simplu şi fără multe amănunte, neascunzând însă nimic din

faptele care îl făcuseră să devină ceea ce era. Şi ea, ascultând, fu atât de adânc mişcată încât, la un moment dat, ochii i se umplură de lacrimi pe care încerca în zadar să şi le oprească. El însă, plimbându-se adâncit în gânduri, cu capul în piept, nu le observă. — Şi astfel, sfârşi el, cunoşti acum împrejurările care m-au adus aici. Altul mai tare ca mine ar fi putut rezista şi prefera moartea. Dar eu nu am fost destul de tare. Sau poate că mai tare decât mine a fost dorinţa de a pedepsi, de a-mi arăta ura în locul dragostei ce o aveam pentru Lionel. — Şi pentru mine de asemeni, după cum mi-ai spus, adăugă ea. — Nu-i chiar aşa, o îndreptă el. Te-am urât pentru neîncrederea ta şi, mai mult decât pentru toate, pentru că ai ars scrisorile ce ţi le-am trimis prin Pitt. Făcând asta ai contribuit la nedreptatea pe care o înduram, mi-ai distrus sigurul prilej de a-mi restabili nevinovăţia şi de a mă reabilita. M-ai distrus de tot. Dar nu ştiam atunci ce motiv puternic aveai pentru a mă crede ceea ce păream. Nu ştiam că se crezuse că am fugit. Deci îţi iert o vină. Pentru care, altădată, mărturisesc că te-am urât şi care m-a hotărât să te răpesc în noaptea aceea la Arwenack, când venisem pentru Lionel. — Vrei să spui că asta nu fusese în intenţiile tale? îl întrebă ea. — De a te răpi odată cu el? Jur pe Dumnezeu că nu mă gândisem la asta. Dacă m-aş fi gândit mai dinainte, nu aş fi făcut-o. Ştiind ceea ce știu acuma sunt destul de pedepsit. — Cred că te înţeleg, murmură ea cu blândeţe, ușurându-l, căci vocea îi tremurase de durere. El îşi ridică capul. — A înţelege e ceva, spuse el, e jumătate iertare. Dar pentru iertarea definitivă, răul trebuie de tot înlăturat. — Dacă-i cu putinţă, zise ea. — Dar trebuie făcut cu putinţă, răspunse el şi se întrerupse brusc auzind un strigăt de afară. El recunoscu vocea lui Laroque, care în zori se reîntoarse la postul său de santinelă de pe coastă, schimbând pe omul care-l înlocuise în timpul nopţii. — Stăpâne! Stăpâne! era strigătul scos de o voce speriată şi urmat de alte strigăte ale echipajului. Sakr-el-Bahr ieşi repede afară. Laroque tocmai trecea parapetul pe puntea mijlocie, unde Asad îl aştepta însoţit de Marzak şi credinciosul Biskaine. Prora, pe care corsarii se odihniseră cu o oră înainte, era o masă de capete agitate, dornice să afle ce veşti aducea santinela, într-o grabă aşa de mare. De unde stătea, Sakr-el-Bahr auzi vorbele lui Laroque.

— Vasul care l-am zărit în zori! — Ei bine? întrebă Asad. — E aici, în golful dedesubtului, acelui cap. Tocmai a aruncat ancora. — Nu e nevoie să ne speriem, răspunse paşa imediat. Deoarece a ancorat acolo, e limpede că nu bănuieşte prezenţa noastră. Ce fel de vas e? — Un galion mare cu 20 de tunuri, fluturând drapelul englez. — Englez! strigă Asad surprins. Trebuie să fie un vas puternic, dacă se hazardează singur în apele spaniole. Sakr-el-Bahr înaintă către ei. — Nu are vreun semn? întrebă el. Laroque se întoarse spre a răspunde la întrebare. — Da, răspunse el. Pe mizena lui e o flamură îngustă albastră, cu o pasăre albă, o barză cred. — O barză? repetă Sakr-el-Bahr gânditor. El nu-şi putea reaminti de vreun astfel de blazon englezesc şi nici nu-i părea cu putinţă a fi englez. Deodată prinse sunetul unei răsuflări repezi îndărătul său. Se întoarse pentru a o vedea pe Rosamund stând la intrarea cabinei, ascunsă doar de perdea. Faţa îi era întrebătoare. — Ce e? întrebă el scurt. — O barză, crede el? spuse ea, ca şi cum acest răspuns ar fi fost destul. — Cred că e o pasăre necunoscută, lămuri el. Omul o fi greşit. — Dar nu cu mult, sir Oliver. — Cum, nu cu mult? întrebă el, intrigat de ceva în glasul si privirea ei. Se îndreptă repede către ea, în timp ce, dedesubt, zarva vocilor amuţise. — Ceea ce crede el că e o barză, e un erete, un erete alb şi alb e argintul, nu? — Da. Ei şi? — Ei, vezi? Acest vas e „Eretele de argint”. — Ei şi? spuse el. Puţin îmi pasă, dacă e „Eretele de argint” sau „Lăcusta de aur”. Ce importanţă are? — E vasul lui sir John, al lui sir John Killigrew, explică ea. Era gata de plecare… când ai venit la Arwenack. Pleca în Indii. Nu înţelegi? Din dragoste pentru mine, o fi pornit să te ajungă înainte de a atinge coasta Africii. — Pe Dumnezeu! exclamă Sakr-el-Bahr, uimit. Apoi îşi ridică capul şi râse. E cu câteva zile în întârziere pentru asta! Dar gluma-i nu primi niciun răspuns din partea ei. Dânsa continua să-l privească sfioasă. — Şi totuşi… continuă ei. Vine destul de bine.

— Ar fi…? Ea se opri şovăind. Atunci… ar fi cu putinţă să vorbesc cu el? — Cu putinţă, da, răspunse el. Totuşi trebuie să găsim mijlocul şi asta nu va fi atât de uşor. — Şi o voi face? ceru ea. — Desigur, răspunse el. Deoarece nu se găseşte altă cale. Fără îndoială că va costa câteva vieţi, adăugă el, iar apoi… şi ridică din umeri, spre a-şi întregi fraza. — Ah nu, nu! Nu la preţul acesta, protestă ea. Şi cum avea el să ştie că preţul la care se gândea ea era chiar viaţa lui, pe care i-o credea expusă, dacă ar fi cerut ajutorul „Eretelui de argint”. Înainte de a-i putea răspunde, atenţia lui fu atrasă în altă parte. Un zvon surd, ameninţător, se ridicase din mijlocul echipajului şi deodată unul sau două glasuri se ridicară cerând stăruitor ca Asad să dea poruncă de plecare, pentru a-şi îndepărta vasul dintr-o vecinătate primejdioasă. Acum, aceasta era vina lui Marzak. Glasul lui fusese primul care rostise timid această idee şi spaima se întinsese deodată în rândurile corsarilor. Asad, din toată înălţimea sa, se întoarse către ei cu ochi poruncitori şi ridică glasul care altă dată arunca sute de oameni în braţele morţii, fără protest. — Tăcere! porunci el. Sunt stăpânul vostru şi n-am nevoie de sfătuitori, slavă lui Allah. Când voi crede că a sosit timpul, voi da porunca de plecare, iar nu înainte. Înapoi la locurile voastre, şi linişte! El era prea mândru spre a discuta cu ei şi a le arăta cauza care îl silea să rămână în acest golf. Destul pentru ei că asta era voinţa lui. Nu ei aveau să-i discute poruncile. Dar, Asad-ed-Din stătuse prea mult timp în Alger, în timp ce flotele lui Sakr-el-Bahr si cele ale lui Biskaine cutreieraseră mările. Oamenii nu erau obişnuiţi să-i asculte glasul şi judecata lor nu era bazată pe aceleaşi sentimente cu ale lui. Niciodată, într-adevăr, el nu condusese oamenii acestui echipaj la vreo biruinţă. Deci ei i se împotriveau acum. Lor li se părea o neglijenţă – după cum şi lui Marzak – de a sta aici, şi simpla veste a intenţiei sale, era departe de a le linişti spaima. Murmurul se ridică mai tare si, deodată, unul din renegaţi – îndemnat de Vigitello – scoase un strigăt pentru căpitanul pe care-l cunoşteau şi în care se încredeau. — Sakr-el-Bahr! Sakr-el-Bahr! Nu ne vei lăsa să fim prinşi în acest golf, ca şoarecii! Fu ca o scânteie într-un butoi cu praf de puşcă. Douăzeci de voci repetară strigătul; mâini fură fluturate către Sakr-el-Bahr, care stătea deasupra lor la pupă, ţeapăn şi impunător, în timp ce mintea sa isteaţă cântărea prilejul ce i se ivise, şi se gândea ce câştig poate trage din el. Asad se dădu înapoi cu un

pas, în adânca sa umilire. Faţa îi era albă, ochii priveau furioşi, mâna i se îndreptă către mânerul încrustat cu diamante al iataganului, totuşi nu-l trase din teacă. În schimb, vărsă asupra lui Marzak veninul ce-l avea în suflet la vederea pierderii autorităţii sale — Idiotule! răcni el. Uite ce ai făcut cu temerile tale de femeie fricoasă. Tu să comanzi o galeră! Tu să devii un luptător! Mai bine mă lua Allah, înainte ca să am un asemenea fiu ca tine! Marzak îngheţă, sub furia cuvintelor, temându-se că ar putea fi urmate de ceva mai rău. El nu îndrăzni să răspundă, nici să se scuze. În clipa aceea de-abia îndrăznea să respire. În acest timp, Rosamund, în nerăbdarea ei, înaintase până lângă Sakr-el-Bahr. — Dumnezeu ne ajută! spuse ea cu recunoştinţă. Acesta e momentul prielnic pentru tine, oamenii te vor asculta. El o privi şi zâmbi la nerăbdarea ei. — Da, mistress, mă vor asculta, spuse el. Dar, în clipele ce urmară el se hotărî. De vreme ce, fără îndoială, Asad avea dreptate şi lucrul cel mai înţelept era de a sta ascunşi în acel golf, unde ocazia de a rămâne neobservaţi era mare, totuşi judecata oamenilor nu era complet greşită. Dacă ar fi ieşit în plină mare, ar fi putut poate să se strecoare neobservaţi şi chiar dacă zgomotul lopeţilor ar fi ajuns până la galion acesta ar fi ancorat şi înainte de a putea porni în urmărirea lor, vântul şi muşchii sclavilor le-ar ajuta să se îndepărteze destul. Singura primejdie erau tunurile galionului şi această primejdie era una care întrecea iscusinţa lui Sakr-el-Bahr. Astfel, deşi fără voia sa, era silit la hotărârea că tactica cea mai înţeleaptă era de a-l susţine pe Asad şi, deoarece îşi dădea seama de ascultarea oamenilor, se mângâia la gândul că o biruinţă morală i-ar fi fost mai preţioasă decât un câştig mai sigur pe care l-ar fi putut avea. Ca răspuns la strigătele celor ce-l chemau, el îşi părăsi tovarăşa şi păşi de-a lungul trecerii către puntea mijlocie, pentru a fi alături de paşă. Paşa îi observă cu neîncredere apropierea. El gândea că, dat fiind starea lucrurilor, Sakr-el-Bahr se va ridica împotriva lui, pentru a avea un control al acestor răsculaţi şi a profita cât mai mult din situaţia aceasta. Încetişor, începu să tragă iataganul din teacă şi Sakr-el-Bahr, deşi observă aceasta, se prefăcu totuşi că n-a observat şi se adresă oamenilor. — Ce-i asta? tună el. Ce înseamnă asta? Sunteți surzi? N-aţi auzit porunca paşei, alesul lui Allah, de îndrăzniţi să ridicaţi glasurile voastre potrivnice şi să vă arătaţi prostiile?

O tăcere de mormânt urmă acestor vorbe. Asad rămase încremenit. Rosamund era dezamăgită. Ce avea el de gând atunci? Înnebunise şi o înşelase? Intenţiile sale pentru ea erau altele decât cele arătate? Se rezemă de balustrada pupei, pentru a prinde fiecare vorbă din acest discurs al său, în limba franceză, nădăjduind că, datorită neştiinţei complete a acestei limbi, înţelesese greşit vorbele spuse de el. Ea îl văzu întorcându-se cu un gest poruncitor către Laroque care stătea lângă parapet. — Înapoi la postul tău şi supraveghează mişcările vasului, raportându-ne. Nu ne mişcăm de aici, până ce nu va hotărî stăpânul nostru. Pleacă! Laroque, fără murmur, trecu parapetul şi coborî pe vâsle, ducându-se unde i se poruncise. Niciun glas nu protestă. Privirea poruncitoare a lui Sakr-el-Bahr mătură rândurile corsarilor adunaţi la proră. — Pentru că acest răsfăţat al haremului, spuse el cu o nespus de mare îndrăzneală, arătând pe Marzak, cu un gest teatral, suflă prostii la urechile oamenilor, trebuie toţi să deveniţi fricoşi şi proşti ca o turmă de oi? Pe Allah! Sunteţi voi neînfricoşaţii mei vulturi de mare, care aţi luptat cu mine, sau nişte babe? Un corsar bătrân, pe care frica îl făcuse cutezător, răspunse: — Putem fi prinşi aici, cum a fost prins Dragut la Jerba! — Minţi, răspunse el. Dragut n-a fost prins, căci Dragut a găsit un drum de scăpare. Şi împotriva lui Dragut era întreaga flotă genoveză, pe când împotriva noastră e un singur galion. Pe Coran, dacă ne atacă, noi nu avem dinţi? Ar fi acesta primul galion pe puntea căruia am pus piciorul? Dar dacă preferaţi o fuga de fricoşi, voi fii ai ruşinii, gândiţi-vă că, dacă ieşim în marea deschisă, descoperirea noastră e sigură şi Laroque v-a spus că are 20 de tunuri. Vă spun că, dacă trebuie să fim atacaţi, să fim atacaţi mai bine de-aproape şi vă spun că, dacă rămânem aici avem marele noroc să nu fim atacaţi deloc. Faptul că a aruncat ancora în apropiere dovedeşte că nu ştie nimic de noi şi gândiţi-vă că, dacă fugim dintr-o primejdie care nu există, se poate să nimerim în ea şi părăsim astfel o corabie bogată, care ne poate aduce câştig tuturor. Dar vă vorbesc degeaba, de altfel, termina el deodată. Aţi auzit comanda stăpânului vostru, Asad-ed-Din, şi aceasta e destul. Sfârşiţi cu aceasta, deci. Aşteptă până ce văzu oamenii împrăştiindu-se şi apoi se întoarse către Asad. — Ar fi fost bine să spânzur pe câinele care a vorbit de Dragut şi Jerba, spuse el. Dar nu e felul mea de a fi aspru cu cei ce mă urmează. Şi asta fu totul.

Uimirea lui Asad se prefăcu în admiraţie şi întru-un fel de pocăinţă, la care se adăugă şi o gelozie de a-l vedea pe Sakr-el-Bahr făcând ceea ce ar fi trebuit să facă el. Această gelozie se întinse ca o pată de untdelemn. Dacă înainte avea pentru Sakr-el-Bahr duşmănie, aceasta se schimbase acum în ură, pentru că-i uzurpase locul şi puterea. Desigur că în paşalâcul Algerului nu mai era loc pentru amândoi. Deci vorbele de laudă care-i stătuseră pe buze îi muriră acum, când Sakr-el-Bahr fu în faţa lui. În tăcere îşi privi locotenentul, cu ochii închişi pe jumătate. Cuvintele lui numai un prost le-ar fi putut înţelege greşit. Sakr-el-Bahr nu era un prost şi nu-l înţelegea greşit.. Ei simţi o strângere de inimă şi duşmănia se aprinse în el, răspunzând la cealaltă duşmănie. Aproape se căi că nu profitase de acel moment de slăbiciune şi revoltă al echipajului, pentru a doborî de tot pe paşă. Cuvintele de împăcare ce le avea în minte le opri. Acelei priviri veninoase el îi opusese mereu pregătita lui batjocură. Ei se întoarse către Biskaine. — Şterge-o, şi ia pe acest curajos luptător cu tine, îi spuse el, arătându-l pe Marzak. Biskaine se întoarse către paşă. — E aceasta dorinţa ta stăpâne? întrebă el.. Asad încuviință cu capul şi-i făcu semn să se îndepărteze cu Marzak. — Stăpâne, începu Sakr-el-Bahr, când fură singuri, ieri ţi-am făcut o propunere pentru lămurirea neînţelegerii dintre noi, o propunere pe care ai refuzat-o. Dar acum, dacă aş fi fost trădătorul şi răzvrătitorul pe care m-ai crezut, m-aş fi folosit de nemulţumirea corsarilor. Dacă aş fi făcut asta, n-aş mai fi avut acum nevoie să fac propuneri. Aş fi poruncit. Deoarece ţi-am dat dovezi de credinţa mea, nădăjduiesc şi cred că voi fi aşezat în locul ce l-am pierdut în încrederea ta şi că, fiind aşa, vei primi propunerea pe care ţi-am făcut-o. Din nefericire, poate, Rosamund stătuse neacoperită pe pupă în faţa lui Asad. Vederea ei îi covârşi dorinţa ce avea de a primi. — Nu ai dreptul, spuse el în sfârşit, să-mi faci propuneri. Dacă îndrăzneşti totuşi, dovedeşti că nu ai credinţa mărturisită de buzele tale. Odată m-ai înşelat, slujindu-te de religiozitatea mea. Dacă mai îmi pui o piedică în cale, aceasta ar fi pieirea ta. Glasul i se ridică, tremurând de mânie. — Nu atât de tare, spuse Sakr-el-Bahr, cu aceeaşi mânie. Căci, dacă oamenii mei vor auzi aceste ameninţări ale tale, nu răspund de ceea ce se va întâmpla. Dacă mă opun ţie, e spre primejdia mea ai spus. Fie şi aşa atunci.

El zâmbi fioros. Între noi e război acum Asad, deoarece tu l-ai ales. Să-ţi aminteşti de asta mai târziu, când urmările te vor copleşi. — Fiu de câine, trădător şi rebel! şuieră Asad. Sakr-el-Bahr se întoarse pe călcâie. — Continuă drumul ales de nebunia unui bătrân, spuse el peste umăr, şi vei vedea unde te va duce. Cu aceasta porni pe trecerea spre pupă, lăsând pe paşă singur cu mânia sa şi cu o teamă uşoară, stârnită de aceste ultime cuvinte. Sakr-el-Bahr făurise un plan, dar între hotărâre şi faptă el îşi dădea seama că sunt o mulţime de greutăţi. — Mistress, se adresă el Rosamundei, păşind pe pusă, nu e înţelept să te arăţi descoperită în văzul tuturor. Spre uimirea sa, ea îl întâmpină cu duşmănie. — Nu e înţelept, răspunse ea furioasă. Vrei să spui că văd mai mult decât trebuie? Ce fel de joc foloseşti, sir spunându-mi un lucru şi arătându-mi prin fapte că doreşti altul? Ei nu avea nevoie să o întrebe ce vrea să spună. Imediat pricepu că ea înţelese greşit scena la care fusese martoră. — Îţi voi reaminti doar, spuse el serios, că mi-ai făcut un rău odată, judecându-mă greşit după cum şti. Aceasta o scoase din siguranţa ei. — Dar atunci… începu ea. — Nu-ţi cer decât să-ţi laşi judecata pentru mai târziu. Dacă voi trăi, voi fi la dispoziţia ta. În acest timp îţi cer să nu părăseşti cabina. Nu-mi foloseşte să fii văzută. Ea ar fi dorit o explicaţie, dar înaintea felului său calm şi hotărât de a fi îşi plecă capul şi trase perdeaua.

CAPITOLUL XIX MESAGERUL Restul zilei îl petrecu în cabină, gândindu-se care poate fi planul lui Sakr-el-Bahr si de ce nu venise acesta să o vadă, în tot timpul acelor ore. În sfârșit, către seară, nemaiputând să rabde, ieşi din nou şi din nefericire la un timp nepotrivit. Soarele apusese şi pe galeră se recita rugăciunea de seară, tot echipajul fiind prosternat pentru rugăciune. Înţelegând aceasta se trase fără să vrea înapoi şi rămase ascunsă în dosul perdelei, până ce rugăciunea fu terminată. Apoi dădu perdeaua la o parte, dar fără a păşi printre nubienii care stăteau de-o parte. Ea văzu la stânga ei pe Asad-ed-Din cu Marzak, Biskaine şi unul sau doi ofiţeri, stând sub umbrar. Ochii ei îi căutară pe Sakr-el-Bahr şi-l găsiră umblând pe locul de trecere, supraveghind împărţirea mesei de seară sclavilor. Se opri lângă Lionel. El i se adresă aspru in limba francă pe care Lionel nu o înţelegea, şi vorbele sale răsunau limpede, fiind auzite – după cum şi vocea – de toţi cei de la pupă. — Ei câine? cum se împacă stomacul tău cu mâncarea de pe galeră? Lionel privi în sus la el. — Ce spui? întrebă el în engleză. Sakr-el-Bahr se aplecă peste el şi faţa sa – după cum toţi puteau vedea – era rea şi batjocoritoare. Fără îndoială că îi vorbi în englezeşte acum, dar nu mai mult decât un murmur ajunse la urechile Rosamundei, deşi după faţa lui, ea nu se îndoia de felul vorbelor. Şi totuşi se înşela. Batjocura de pe faţa lui nu era decât o mască. — Nu te lua după privirile mele, spuse el. Le am pentru cei de colo, ca să creadă că te batjocoresc. Arată ca un om batjocorit. Bombăneşte, zvârcolește-te, dar ascultă-mă. Îţi reaminteşti, când eram odată tineri am înotat de la Penarrow, la Trefusis Point? — Ce vrei să spui? întrebă Lionel, şi furia pe care o arăta era tocmai ce dorea Sakr-el-Bahr. — Mă întreb dacă poţi înota şi acum tot atât de mult. Dacă e aşa, vei găsi aşteptându-te o mâncare mai bună, la capăt, pe bordul vasului lui sir John Killigrew. N-ai auzit? „Eretele de argint” a ancorat în golful de sub cap. Dacă îţi ofer prilejul, crezi că poţi înota până acolo? Cu cea mai adâncă uimire, Lionel răspunse: — Îţi baţi joc de mine?

— De ce mi-as bate joc de tine, cu aşa ceva? — Nu înseamnă că mă batjocoreşti, ispitindu-mă într-un astfel de chip, pentru scăparea mea? — Pentru scăparea ta? îl batjocori acum într-adevăr Sakr-el-Bahr. Pe Dumnezeu! Lionel, nu te-ai putut, gândi niciodată decât la tine. Aceasta te-a făcut un laş. Scăparea ta! Nu mai e nimeni, afară de tine, a cărui scăpare s-o pot dori? Ascultă acum. Vreau să înoți până la vasul lui sir John şi să-i comunici prezenţa acestei galere aici şi că Rosamund e pe bordul ei. Aceasta, pentru ea am plănuit-o. Cât despre tine, dacă ce vei îneca, voi avea doar părerea de rău. Vrei să te duci? — Dar cum? întrebă Lionel, neîncrezându-se în el. — Vrei să te duci? insistă fratele său. — Dă-mi prilejul şi o voi face, fu răspunsul. — Foarte bine, Sakr-el-Bahr se plecă şi mai mult. Natural, se va crede de cei care ne observă că te aduc la disperare. Prefă-te deci. Ridică-te şi încearcă să mă loveşti. Apoi îţi voi întoarce lovitura – şi voi lovi greu, ca să nu se bănuiască ceva – prăbuşeşte-te pe bancă, prefăcându-te leşinat. Lasă restul în seama mea. Acum! adăugă el iute si cu acest cuvânt dădu drumul unui râs aţâţător, prefăcându-se că pleacă. Dar Lionel îi urmă sfaturile. El se ridică si, întinzându-se cât îi îngăduiau lanţurile, izbi pe Sakr-el-Bahr cu putere peste faţă. De partea sa nu părea deloc prefăcătorie. Odată lucrul făcut, el căzu pe banca sa, cu un zăngănit de lanţuri, în timp ce tovarăşii săi îi priveau uimiţi. Sakr-el-Bahr fu văzut clătinându-se din cauza loviturii şi deodată o vie mişcare se stârni pe vas. Biskaine se ridică în picioare, cu un strigăt de mirare: chiar şi ochii lui Asad se îndreptară, cu interes, spre priveliştea aceasta atât de neobişnuită. Un sclav atacând un corsar. Apoi cu un răcnet de furie, răcnetul unei bestii sălbatice aproape, braţul uriaş al lui Sakr-el-Bahr se ridică cu iuţeala fulgerului şi căzu ca un ciocan pe capul lui Lionel. Lionel se prăbuşi ameţit, sub lovitură. Braţul lui Sakr-el-Bahr se ridică a doua oară. — Câine! răcni el, dar opri lovitura, înțelegând că Lionel se prefăcea leşinat. Ei se întoarse şi chemă pe Vigitello şi oamenii lui cu o voce puternică. — Dezlănţuiţi acest stârv şi aruncaţi-l peste bord, fu ordinul lui aspru. Să servească asta de exemplu celorlalţi. Să arate preţul răscoalei în rândurile lor murdare. Luaţi-l, am spus! Un om se îndepărtă pentru a aduce ciocan şi daltă. Se întoarse imediat cu ele. Patru izbituri metalice, ascuţite, răsunară şi Lionel fu tras de la locul său,

pe locul de trecere. Aici, el îşi reveni şi gemea de durere, ca şi cum s-ar fi temut într-adevăr că va fi înecat. Biskaine râse încetişor, Asad privi aprobator, Rosamund se trase înapoi tremurând, gata să leşine de groază. Ea văzu pe Lionel adus la parapet, luptându-se în mâinile oamenilor, şi zvârlit pe deasupra în apă. Ea auzi ţipătul de moarte cu care el căzu, plescăitura apei şi apoi, în tăcerea ce urmă, râsul lui Sakr-el-Bahr. Mintea ei era îngrozită şi zăpăcită. Ea încercă să şi-o potolească, ca să poată judeca cum trebuie această crimă a lui, acest act de brutalitate bestială, şi tot ceea ce putu pricepe fu că el o minţise, când spusese că ţinta lui era scăparea ei. Nu se putea crede că ar exista pocăinţă într-un astfel de om, pentru un rău care-l făcuse. Scopul său nu-l putea pricepe, dar că era unul rău nu se îndoia, căci el n-ar fi putut avea altfel de scopuri, decât rele. Atât de dezamăgit era încât uitase acum toate ticăloşiile lui Lionel şi inima îi era plină de milă pentru el. Şi apoî deodată, un strigăt izbucni de la proră. — Înoată! . Sakr-el-Bahr fusese pregătit pentru aşa ceva. — Unde? Unde? strigă el şi se repezi la parapet. — Colo! Un om arăta în zare. Alţii i se alăturară şi priveau prin lumina ştearsă a amurgului la obiectul mişcător, care era capul lui Lionel, şi la vârtejurile de apă din jurul lui, care arătau că el înoată. — Nu va înota departe în niciun caz, strigă Sakr-el-Bahr. Dar îi voi scurta drumul. Ei smulse un arc rezemat de catarg, îi potrivi o săgeată şi ţinti. Gata de a azvârli săgeata, se opri. Marzak! chemă el. Aici, prinţ al ochitorilor, e o ţintă pentru tine! De la pupă, unde tatăl său şi el însuşi observau capul înotătorului care se putea abia zări acum, în lumina slabă, Marzak privi rece la cei care-l provocase, fără să răspundă. Un murmur batjocoritor trecu printre oameni. — Vino! strigă Sakr-el-Bahr. Ia-ţi arcul! — Dacă mai aştepţi mult, interveni Asad, va fi prea departe. De acum abia se vede. — Atunci e o ţintă prea grea, răspunse Sakr-el-Bahr, care întârzia pentru a câştiga timp. O încercare mai grea. O sută de taleri, Marzak, că nu vei nimeri din trei lovituri capul şi că eu îl voi scufunda de la prima! Ţii pariul? — Necredinciosul de tine se arată tot mai mult. Fu răspunsul demn al lui Marzak. Jocurile de noroc sunt oprite de profet. — Grăbeşte-te, omule! strigă Asad. Abia de-l mai pot deosebi. Termină cu cearta.

— Pfui! fu răspunsul lui dispreţuitor. O ţintă destul de bună încă, pentru ochiul meu. Nu greşesc niciodată, nici chiar pe întuneric. — Lăudărosule! spuse Marzak. — Sunt lăudăros? Sakr-el-Bahr azvârli în sfârşit săgeata şi privi după ea în amurg, cum zbura în direcţia capului înotătorului. Lovit! strigă el cu aprindere. S-a dus! — Cred că îl mai văd încă! spuse unul. — Te înşală ochii în lumină. Nu s-a văzut încă un om care să înoate cu o săgeată în creier. — Da, interveni Jasper, care stătea în spatele lui Sakr-el-Bahr. S-a înecat. — E prea întuneric, ca să se vadă, spuse Vigitello. Şi apoi Asad se întoarse de la parapet. — Bine, bine, spuse el. Lovit sau înecat, tot aia e, şi astfel întâmplarea fu uitată. Sakr-el-Bahr aşeză arcul la loc şi veni încetişor la pupă. În întuneric văzu faţa albă a lui Rosamund care-l privea, printre umbrele celor doi nubieni. Ea se trase dinaintea lui, când el se apropie, voind să-i împărtăşească adevărul. El intră în cabină şi ceru lui Abiad să aprindă lumina. Când aceasta fu aprinsă, ei se văzură şi el înţelese adânca frământare care o stăpânea ghicindu-i pricina. Deodată ea începu să vorbească: — Bestie! Diavole! izbucni ea. Dumnezeu să te pedepsească! Îmi voi petrece fiecare clipă rugându-mă să fii pedepsit după cum meriţi. Ucigașule! Câine! Te-am crezut sincer când te căiai de răul ce mi l-ai făcut. Dar acum mi-ai arătat… — Te-am rănit prin ceea ce i-am făcut lui Lionel? interveni el, puţin uimit de atâta pornire. — Rănit? strigă ea. Mulţumesc lui Dumnezeu că e peste puterea ta să mă răneşti. Şi îţi mulţumesc că m-ai făcut să văd, cu adevărat, cine eşti. Nu voi primi scăparea din mâinile unui ucigaş, deşi nici nu voi fi salvată. Mai curând m-ai sacrifica pentru câştigul tău. Dar te voi înşela, fii sigur. Fii sigur că voi avea curaj, şi cu un geamăt îşi acoperi faţa. El o privi cu un zâmbet amar, înţelegând purtarea ei, cât şi ameninţarea că îl va înşela. — Am venit, spuse el încetişor, pentru a-ţi aduce asigurarea că s-a îndepărtat cu bine şi să-ţi spun cu ce fel de misiune l-am trimis. Siguranţa hotărâtă din tonul lui, o făcu să-l privească mirată. — Vorbesc de Lionel, desigur, răspunse el, la privirea ei întrebătoare. Acea scenă dintre noi – lovitura, leşinul şi restul – a fost doar o amăgire. La

fel şi tragerea cu arcul. Provocarea către Marzak a fost doar un şiretlic, spre a amâna tragerea, până ce capul lui Lionel s-ar fi îndepărtat atât, încât să nu se poată vedea dacă a fost lovit sau nu. Săgeata a trecut pe lângă el, cum am voit. Înoată împrejurul golfului, cu mesajul meu pentru sir John Killigrew. Era un bun înotător înainte, şi-şi va putea ajunge cu uşurinţă ţinta. Asta am venit să-ţi spun. — Spui adevărul? întrebă ea încet. El ridică din umeri. — Ar fi greu să găseşti un scop pentru care să te fi minţit. Ea recăzu pe divan. Era aproape ca şi cum ar fi leşinat din cauza emoţiei. Plângea încetişor. — Şi am crezut că tu… că tu… — Exact, o întrerupse el acru. Întotdeauna crezi numai lucruri bune despre mine. Şi cu aceste vorbe se întoarse şi ieşi.

CAPITOLUL XX MORITURUS… El se depărtă de lângă ea cu amărăciune în inimă, lăsând o adâncă pocăinţă în a ei. Sentimentul acesta, al ultimei nedreptăţi ce-i făcuse, o covârşise într-atât încât el deveni măsura celeilalte nedreptăţi ce i-o făcuse mai demult. Poate că mintea ei tulburată înţelesese greşit realitatea, exagerând-o până ce i se păru că toate suferinţele şi răul ce îl îndurase el erau rodul firesc al neîncrederii ei. Deoarece întotdeauna pocăinţele sincere aduc gânduri de îndreptare, tot aşa fu şi cu ea. Dacă nu ar fi plecat atât de repede, s-ar fi aruncat în genunchi, în faţa lui, cerându-i s-o ierte pentru tot ce îi făcuse. Dar deoarece mâhnirea lui îndreptăţită îl alungase de lângă ea, dânsa nu putea decât să stea şi să aleagă cuvintele de iertare, cu care să-l întâmpine când se va întoarce. Dar orele treceau şi el nu venea. Apoi, ea se gândi că va trebui să treacă mult timp până ce vor fi salvaţi de vasul lui sir John. Va fi o luptă şi el va fi primejduit în această încăierare, fie din partea englezilor, fie din partea corsarilor, pe care el îi trădase pentru binele ei. Nu va putea să mai audă mărturisirea ei de pocăinţă şi acele vorbe de iertare, care îi stăteau ca o povară pe suflet. Era către miezul nopţii când, nemaifiind în stare de a le purta povara, se ridică şi se îndreptă spre ieşire. Foarte încet ridică perdeaua şi, vrând să păşească înainte, era aproape să calce pe un corp care stătea culcat de-a lungul pragului. Se trase înapoi, cu o tresărire uşoară de spaimă; apoi se opri să privească, şi la lumina slabă a lanternei de la catarg, recunoscu pe sir Oliver care dormea. Ea nici nu observă pe cei doi nubieni nemişcaţi, ca nişte statui, care stăteau de pază. Se aplecă peste el şi, încetişor, îngenunche. În ochi avea lacrimi, lacrimi scurse de la o pornire de mirare şi recunoştinţă pentru atâta credinţă. Ea nu ştia că şi noaptea trecută dormise aşa. Dar era destul să-l găsească acum. O mişcă adânc faptul că acest om pe care întotdeauna îl judecase greşit, chiar când dormea făcea din trupul lui o pavăză pentru ocrotirea ei. Un suspin îi scăpă şi la acest zgomot el se trezi, atât de uşor şi prevăzător dormea; şi astfel priviră fiecare în ochii celuilalt, faţa lui bărbătească de vultur fiind la aceeaşi înălţime cu a ei. — Ce e? şopti el. Revenindu-şi şi căutând să ascundă motivul pentru care venise, acum că prilejul i se oferea… — Crezi, spuse ea, că Lionel o fi ajuns la vasul lui sir John.

El aruncă o privire în direcţia divanului de sub umbrar unde dormea paşa. Acolo totul era tăcut. Afară de asta, întrebarea fusese pusă în englezeşte. El se ridică şi-i întinse mâna, spre a-i ajuta și ei. Apoi îi făcu semn să reintre în cabină şi o urmă. — Neliniştea te ţine trează? întrebă el. — Într-adevăr, răspunse ea. — Nu e nevoie, o asigură dânsul. Sir John nu va ataca până în zori, ca să poată fi sigur că vom fi luaţi prin surprindere. Mă îndoiesc foarte puţin că Lionel nu l-a putut ajunge. Nu e o distanţă aşa de mare. Odată ieşit din golf, putea merge pe ţărm până la vas. Fără îndoială că îşi va îndeplini misiunea. — Va fi o luptă când va sosi sir John? întrebă ea. — Destulă. Dar la ce poate servi? Vom fi prinşi – aşa cum s-a spus ieri – într-o cursă, ca aceea în care Andrea Doria la prins pe Dragut la Jerba, numai că în timp ce Dragut a găsit un drum de scăpare, aici niciunul nu e cu putinţă. Curaj, deci, căci ora eliberării e sigură. El se opri şi apoi, cu o voce moale, umilă aproape, spuse: mă rog, ca după aceea, într-un viitor fericit, aceste câteva săptămâni să-ţi pară doar ca un vis rău. La această rugăciune, ea nu răspunse. Stătea posomorită, cu ochii în jos. — Aş fi vrut să se fi putut, fără luptă, oftă ea. — Nu e nevoie să te temi, o linişti el. Voi lua toate măsurile pentru tine. Vei rămâne aci, până ce totul va fi terminat, iar intrarea va fi păzită de câţiva oameni în care mă pot încrede. — Mă înţelegi greşit, răspunse ea privind deodată la el. Crezi că temerile mele sunt pentru mine? Ce ţi se va întâmpla ţie? — Îţi mulţumesc pentru gând, zise el serios. Fără îndoială că-mi voi plăti trădarea. De-ar veni numai repede, când va fi să vie. — Ah nu, nu! strigă ea. Nu asta! şi se ridică agitată. — Ce altceva îmi rămâne? întrebă el şi zâmbi. Ce soartă mai bună îmi poate dori cineva? — Vei trăi pentru a te reîntoarce în Anglia. Cu aceste vorbe ea îl uimi. Adevărul trebuie să învingă şi să ţi se facă dreptate. El râse scurt. — O singură formă de dreptate pot găsi în Anglia, spuse el. Crede-mă mistress, am devenit prea deocheat, pentru a mai fi iertat. Mai bine să sfârşesc aici. Afară de asta, adăugă el posomorit, gândeşte-te la fapta mea de trădare faţă de oamenii aceştia, care, oricum ar fi ei, m-au urmat într-o mulţime de primejdii şi care chiar azi mi-au arătat că dragostea şi credinţa

lor e mai mare pentru mine, decât pentru paşa însuşi. Eu i-am adus la moarte. Pot oare să supravieţuiesc cu cinste? Pentru ceilalţi, ei pot fi doar nişte simpli tâlhari, dar pentru mine ei sunt vulturii mei credincioşi şi aş fi într-adevăr un câine, dacă aş supravieţui morţii la care i-am adus pe ei. Ea-l asculta şi din vorbele sale înţelese un lucru care-i scăpase până acum şi ochii i se umplură de spaimă. — Acesta e preţul salvării mele? îl întrebă ea cu teamă. — Nu cred, răspunse el. Am ceva în minte cu care să-l pot înlătura. — Şi-ţi va salva viaţa? întrebă ea repede. — De ce îţi chinuieşti mintea, pentru un lucru atât de sărman, ca acesta? Viaţa mea era oricum pierdută. Dacă mă reîntorc la Alger, desigur că mă vor spânzura. Aşa va face, şi nici vulturii mei nu mă vor putea scăpa. Ea recăzu pe divan. — Înţeleg, spuse ea. Înţeleg. Eu ţi-am adus această soartă. Când ai trimis pe Lionel în această misiune ţi-ai oferit tu însuţi viaţa pentru a mă salva. N-aveai dreptul să crezi că voi primi un asemenea lucru. Nu voi primi sacrificiul. Nu, sir Oliver. — Într-adevăr, nu mai poţi alege acum, mulţumesc lui Dumnezeu, îi răspunse el. Dar eşti greşită în gândurile tale. Eu singur mi-am ales această soartă. El ridică din umeri, ca şi cum ar fi încheiat discuţia. Apoi, cu o voce timidă şi blândă urmă: Ar fi poate prea mult dacă ţi-aş cere, spuse el, să mă ierţi pentru toate suferinţele ce ţi-am pricinuit? — Cred, îi răspunse ea, că eu trebuie să-ţi cer iertare. — Mie? — Pentru neîncrederea mea, care a fost cauza tuturor relelor. Pentru graba mea de a crede răul despre tine acum cinci ani. Pentru a fi ars scrisoarea si dovada nevinovăţiei tale. El zâmbi cu bunătate. — Cred că ai spus că instinctul te-a călăuzit. Chiar dacă n-am făcut lucrul de care sunt învinuit, instinctul tău m-a crezut rău; şi instinctul tău a fost drept, căci sunt rău, trebuie să fiu. Acestea sunt propriile tale cuvinte. Dar nu crede că te condamn pentru ele. Am ajuns să le recunosc adevărul. Ea întinde mâinile către el. — Dacă… dacă aş spune că mi-am dat seama de neadevărul tuturor acestor lucruri? — Aş înţelege că e mila pe care inima ta bună mi-o întinde. Instinctul tău n-a greşit. — A fost! A fost!

Dar el nu se lăsa schimbat din convingerea lui. Clătină capul, cu înfăţişarea posomorită. — Niciun om care n-ar fi fost rău, nu ţi-ar fi putut face ceea ce ţi-am făcut eu, oricât de mare ar fi fost pricina. Înţeleg acum limpede, cum înţeleg oamenii în ultima oră lucrurile ascunse. — Oh, de ce eşti atât de sigur de moarte? strigă ea disperată. — Nu eu sunt, răspunse el. Moartea e sigură de mine. Dar o voi întâlni fără teamă sau regret. O voi întâmpina cum trebuie să întâmpinăm ceva de neînlăturat, darurile din mâna destinului. Şi sunt bucuros de iertarea ta. Ea se ridică pe neaşteptate şi veni către el. Îi prinse braţul şi stând lângă el îl privi drept în ochi. — Avem nevoie să ne iertăm unul pe celălalt, Oliver, spuse ea. Şi deoarece iertarea uită totul, hai… hai să uităm tot ce-a fost între noi în aceşti ani. E cu neputinţă să ne reîntoarcem cu cinci ani în urmă? E cu neputinţă să ne reîntoarcem la vechile zile petrecute la Godolphin Court? Lumina care se aprinsese deodată în ochii lui lăsă locul unei expresii de deznădejde. — Cine a greşit trebuie să-şi plătească greşeala, şi la fel generaţiile care vin. Nu există reîntoarcere. Porţile trecutului ne sunt închise. — Atunci să le lăsăm aşa. Să întoarcem spatele acestui trecut, tu şi eu, şi să începem o viaţă nouă. Uitând de tot ceea ce ne-a făcut să pierdem aceşti cinci ani. El îşi aşeză mâinile pe umerii ei şi o ţinu aşa, privind-o cu ochi blânzi. — Fetiţă dulce, murmură el oftând. Dumnezeule! Ce fericiţi am fi putut fi, fără întâmplarea aceea nenorocită. Se întrerupse brusc. Mâinile lui căzură de pe umerii ei şi vorbi cu tonul schimbat. Mă prostesc. Mila ta m-a muiat atât, încât eram să vorbesc chiar de dragoste, şi ce aş fi făcut cu asta? Dragostea aparţine vieţii, dragostea e viaţă, în timp ce eu… Moriturus te salutat! — Ah nu, nu! ea se agăţă de el. — E prea târziu, îi răspunse el. Nu mai poate exista vreo punte peste adâncimea care mă aşteaptă. Voi cădea, cât de bucuros mă va lăsa Dumnezeu. — Atunci, strigă ea într-o pornire neaşteptată, voi cădea cu tine. La urma urmelor vom fi împreună. — E o nebunie! protestă el, deşi cuvintelor sale nerăbdătoare le lipsea tăria. El ridică uşor capul auriu, care se rezema pe umărul lui. Cum mă va ajuta aceasta, o întrebă el. Vrei să-mi amărăşti ultimele clipe, să lipseşti moartea de toată gloria ei? Nu, Rosamund! Mă poţi servi mai bine trăind.

Întoarce-te în Anglia şi spune adevărul ce-ai aflat. Tu să fii aceea care-mi va curăţa onoarea de pata ce o am, arătând adevărul celor ce m-au adus în situaţia de a deveni un renegat. El tresări. Ce-i asta? De afară izbucni un urlet. — În picioare! La arme! La arme! Hola! Balâk! Balâk! — A venit clipa, spuse el şi apoi se întoarse pe neaşteptate şi trase perdeaua.

CAPITOLUL XXI PREDAREA Pe locul de trecere între băncile sclavilor se auzea un tropăit puternic de picioare. Ali, care de la apusul soarelui schimbase pe Laroque la postul de veghe, se frământa la pupă, strigând încă: — Căpitane! Căpitane! Stăpâne! În picioare! Sculaţi! Suntem prinşi. Pe toată lungimea vasului trecu freamătul oamenilor treziţi din somn. O voce răcnea undeva, la proră. Apoi pânza umbrarului fu dată la o parte şi Asad însuşi apăru, cu Marzak lângă el. Din partea cealaltă a pupei, veniră Biskaine şi Othmani, iar de la mijlocul vasului Vigitello, Jasper şi un grup de corsari alarmaţi. — Ce e? întrebă paşa. Ali, fără răsuflare, spuse vestea. — Galionul şi-a ridicat ancora. Iese din golf. Asad îşi mângâie barba, îngândurat. — Ce-o însemna asta, oare? Au aflat oare de prezenţa noastră? — Ce altceva l-ar face să ridice ancora, acum în mijlocul nopţii? spuse Biskaine. — Ce altceva, într-adevăr? răspunse Asad şi apoi se întoarse spre Oliver, care stătea în pragul cabinei. Ce crezi tu, Sakr-el-Bahr? Acesta păşi. Înainte, ridicând din umeri. — Ce să cred? Ce să fac? întrebă el. Nu putem decât să aşteptăm. Dacă prezenţa noastră le e cunoscută suntem prinşi frumos şi s-a terminat cu noi, în noaptea asta. Vocea sa era rece ca gheaţa, dispreţuitoare aproape şi, în timp ce pe alţii îi nelinişti, în Marzak stârni o adevărată groază. — Rupeaţi-s-ar oasele, cobe! gemu el, şi ar mai fi continuat dacă Sakr-el-Bahr nu l-ar fi oprit. — Ce e scris, e scris! spuse el cu o voce tunătoare. — Într-adevăr, într-adevăr, spuse Asad alăturându-se gândului său fatalist. Dacă suntem copţi pentru mâna grădinarului acesta ne va culege. Mai puţin fatalist şi mai mult practic, era planul lui Biskaine, — Ar fi bine să ne lăsăm descoperiţi şi să ieşim în mare deschisă, atât cât mai e timp.

— Dar asta ar însemna să faci singur ceva care este îndoielnic, răspunse Marzak cu teamă. Ar însemna să alergăm în calea primejdiei. — Nu e aşa, strigă Asad cu voce tare. Slavă lui Allah care ne-a trimis această noapte liniştită. Vântul abia bate. Putem vâsli 10 mile, până ce ei vor face una. Un murmur de grabnică aprobare trecu prin rândurile marinarilor şi ale ofiţerilor. — Să ieşim cu bine din golf şi nu ne vor ajunge niciodată, spuse Biskaine. — Dar tunurile lor pot, le aminti Sakr-el-Bahr în tăcere, sfărâmându-le încrederea. Mintea sa ageră întrevăzuse de acum singura lor putinţă de scăpare din cursă, dar spera că nu se vor gândi şi ceilalţi la ea. — Trebuie să încercăm, răspunse Asad. Trebuie să ne încredem în întuneric. A rămâne aici, înseamnă a aştepta moartea. El se întoarse pentru a-şi da poruncile. Ali pregăteşte cârmacii. Iute! Vigitello, pune biciurile pe sclavi şi zoreşte-i. Apoi când şuieratul strident al supraveghetorului izbucni şi biciurile camarazilor săi plesniră pe spatele sclavilor, pentru a-i trezi de-a binelea, paşa se întoarse iarăşi către Biskaine. — Sus, la proră! comandă el, şi condu oamenii. Spune-le să stea cu armele pregătite. Pleacă! Biskaine salută şi se îndepărtă. Pe deasupra zgomotului pregătirilor, răsuna vocea lui Asad. — Arcaşii sus! Tunarii la tunuri! Stingeţi luminile! Galera fu învăluită într-un întuneric adânc care încetul cu încetul, când ochii oamenilor se obişnuiră cu el, nu părea chiar atât de nepătruns. Oamenii începură să prindă forme în întuneric, oţelul armelor lucind ca nişte luminiţe tremurătoare. După tulburarea primelor clipe, corsarii se liniştiră. Nimeni nu se gândea acum să învinuiască pe paşă sau pe Sakr-el-Bahr că nu făcuseră asta înainte, când pericolul ar fi fost mai mic. Aşezaţi pe trei rânduri, gata de luptă, corsarii erau înşiraţi pe platforma de la proră. În faţă erau arcaşii iar în dosul lor stăteau spadasinii. La pupă, trei tunari stăteau lângă cele două mici tunuri. Asad stătea lângă ofiţeri, dând porunci, iar Sakr-el-Bahr, în spatele lui, se rezema de peretele cabinei, cu Rosamund lângă el. Un cuvânt al lui Asad şi vâslaşii se aplecară să apuce vâslele aducându-le în poziţie de pornire. La al doilea cuvânt, se auzi şuieratul unui bici şi toba începu să bată ritmul. Sclavii se întinseră si, cu un plescăit uriaş, marea galeră se urni din loc, îndreptându-se spre gura

golfului. Pe locul de trecere alergau de colo-colo supraveghetorii, îndemnând cu biciurile pe sclavi la o mai mare ordine. Ţărmul rămase în urmă. Gura golfului începu să se apropie. În spatele ei se oglindea apa liniştită a mării deschise. Rosamund abia putea respira de emoţie. Îşi puse mâna pe braţul lui Sakr-el-Bahr. — Le vom scăpa, după toate astea? şopti ea tremurând. — Mă rog să nu fie aşa, răspunse el. Dar mă tem de asta. Priveşte! adăugă el iute şi întinse degetul. Aveau în faţă capul de pământ, se vedea destul de bine. Ieşiseră din golf şi deodată zăriră marele galion, cu toate lumânările aprinse, la o jumătate de milă de babordul lor. — Mai repede! strigă Asad. Vâsliţi pentru vieţile voastre, porci necredincioşi! Biciuiţi-i! Încovoiaţi pe aceşti câini pe vâsle şi nu ne vor ajunge. Biciurile şuierară dedesubtul lor, răspunzându-le gemetele sclavilor, care îşi sleiseră de acum puterile în această încordare. Toba bătea tot mai repede, şi ca răspuns, scrâşniturile şi plescăiturile lopeţilor se înteţiră şi ele, odată cu respiraţia iute a sclavilor. — Mai iute! mai iute! răcnea Asad neînduplecat. — Ne îndepărtăm! strigă Marzak, uşurându-se. Slavă lui Allah! Şi într-adevăr aşa era. Lămpile galionului abia se mai zăreau. Cu fiecare metru de pânză întins, el totuşi părea că stă pe loc, atât de slabă era briza. Şi in acest timp, galera alerga cum nu alergase încă niciodată până acum, de când fusese sub comanda lui Sakr-el-Bahr, căci acesta nu dădea niciodată bir cu fugiţii. Deodată veni peste apă, dinspre golf, un strigăt puternic. Asad râse şi ridică pumnul in întuneric, blestemându-i, în numele lui Allah şi al profetului. Şi apoi, ca răspuns la aceste blesteme ale sale, bordul galionului scuipă foc. Tăcerea nopţii fu sfâşiată de o bubuitură şi ghiuleaua explodă în apa din spatele galerei musulmane, cu un plescăit mic. Rosamund se trase mai aproape de Sakr-el-Bahr, cu teamă. Dar Asad râse din nou. — Nu trebuie să ne temem de ţintaşii lor, strigă el. Nu ne pot vedea. Luminile lor îi împiedică. Înainte! Înainte! — Are dreptate, spuse Sakr-el-Bahr. Dar adevărul e că nu vor încerca să ne scufunde, pentru că ştiu că tu eşti pe bord. Ea privi din nou marea şi luminile acelea prietenoase, care se depărtau tot mai mult. — Ne îndepărtăm, gemu ea. Nu ne vor ajunge niciodată.

La fel se temea şi Sakr-el-Bahr. Ba chiar mai mult. El ştia, că, în afară de o minune din partea vântului, se va întâmpla aşa. Şi apoi, din disperare, avu o inspiraţie, o inspiraţie disperată, adevărat copil al disperării de care era cuprins. — Mai e un mijloc, îi spuse el. Dar aruncăm zarurile pe viaţă şi pe moarte. — Încearc-o atunci, ceru ea imediat, căci chiar dacă nu va reuşi, nu vom avea ce pierde. — Eşti pregătită pentru orice? o întrebă el. — N-am spus că voi fi cu tine, în noaptea asta? Nu pierde timpul cu vorbe! — Fie aşa, deci, răspunse el cu gravitate, păşind înainte, dar se opri. Vino mai bine cu mine, spuse el. Ascultătoare, îl urmă şi trecură pe locul de trecere, fără să fie luaţi în seamă de nimeni. El croi un drum pentru ea, printre supraveghetorii care biciuiau cu cruzime sclavii, aducându-o aşa pe puntea mijlocie. Aici, apucă lanterna catargului care fusese camuflată, şi lumina ei răzbătu deodată pe punte. Asad răcni să fie stinsă. Dar Sakr-el-Bahr nu luă în seamă comanda. El păşi către catarg, unde erau butoiaşele cu praf de puşcă. Unul din ele fusese desfăcut de către tunarii care se aprovizionaseră şi fusese acoperit cu o muşama. Această muşama Sakr-el-Bahr o îndepărtă, apoi scoase un geam ai lanternei şi o vârî în butoi. Un strigăt de alarmă izbucni din pieptul celor, care îl observaseră: Dar deasupra acestui strigăt, se ridică comanda lui aspră. — Încetaţi vâslitul. Toba încetă brusc, dar sclavii mai făcură o mişcare. — Încetaţi vâslitul! veni iar comanda. Asad? chemă el. Cere-le să se oprească sau vă arunc pe toţi în braţele lui Şeitan, şi apropie şi mai mult lanterna de praful de puşcă. Deodată vâslitul încetă. Sclavi, corsari, ofiţeri şi însuşi Asad stăteau înlemniţi, privind toţi acea figură fioroasă, luminată de lanternă, ameninţându-i cu moartea. Prin minţile câtorva trecu gândul de a tăbărî pe el; dar îi oprea gândul că la cea mai mică mişcare, el ar da drumul lanternei în butoi, aducând astfel explozia care i-ar fi trimis pe toţi în lumea cealaltă, în sfârşit, Asad i se adresă cu glasul înecat de furie. — Omorâ-te-ar Allah! Ai înnebunit? Marzak smulse un arc şi-i potrivi o săgeată. — Ce staţi cu toţii si vă chiorâţi? strigă el. Doborâţi-l, unul din voi! Şi vorbind îşi ridică arcul. Dar tatăl său îi opri, înţelegând care ar fi rezultatul de neînlăturat.

— Dacă cineva face un pas împotriva mea, lanterna se duce direct în praf, spuse Sakr-el-Bahr aspru, şi dacă mă loveşti, precum vrei, Marzak sau oricare altul, rezultatul va fi acelaşi. Fiţi băgători de seamă dacă nu vi-e dor de paradisul profetului. — Sakr-el-Bahr, strigă Asad, cu o voce împăciuitoare acum, şi întinse rugător mâinile către omul căruia îi jurase moartea. Sakr-el-Bahr, te rog pe plinea şi sarea pe care am mâncat-o împreună, revino-ţi în fire, fiule. — Sunt în toate simţurile, fu răspunsul, şi fiind aşa, mă gândesc la soarta rezervată mie în Alger, în amintirea aceleiaşi pâini şi sare. Nu mă gândesc să mă întorc cu tine pentru a fi spânzurat sau pus din nou la vâslă. — Şi dacă îţi jur că nimic din toate acestea nu ţi se vor întâmpla? — Ai jura nedrept. Nu mă voi încrede în tine acum, Asad. Căci te-ai dovedit un prost şi n-am găsit niciodată ceva bun într-un prost, nici nu m-am încrezut vreodată într-unul, afară de o singură dată şi atunci m-a trădat. Ieri, te-am rugat, arătându-ţi calea înţeleaptă şi arătându-ţi folosul. Cu un mic sacrificiu, m-ai fi avut al tău. Ţi-am oferit viaţa mea şi tu nu credeai că eu o ştiu, râse el. Vezi acum ce fel de prost eşti? Lăcomia ta ţi-a adus pieirea. Mâinile taie au vrut să ia mai mult decât puteau cuprinde. Vezi acum. Vin colo, sub forma acelui galion. Fiecare cuvânt căzu ca un ciocan pe creierul paşei. Îşi frângea mâinile de furie şi de disperare. Echipajul stătea înlemnit, neîndrăznind să facă vreo mişcare care să le grăbească sfârşitul. — Spune preţul tău, strigă paşa în sfârşit. Şi îţi jur pe barba profetului că îţi va fi plătit. — L-am numit ieri, dar mi-a fost refuzat. Ţi-am oferit libertatea şi viaţa mea, în schimbul alteia. Dacă ar fi privit în spatele lui, ar fi văzut tresărirea Rosamundei la vorbele acestea care îi întăreau presupunerile. — Îţi voi da bogaţii şi onoruri, Sakr-el-Bahr, continuă Asad repede. Vei fi ca propriul meu fiu. Pașalâcul însuşi va fi al tău după moartea mea şi între timp, toţi te vor cinsti ca pe mine însumi. — Nu pot fi cumpărat, o, puternice Asad. Erai hotărât asupra morţii mele. O poţi porunci acum, dar numai dacă vrei să împărţi cupa cu mine. Ce e scris, e scris. Am scufundat destule vase în zilele noastre, Asad. Ne vom scufunda acum împreună, dacă asta e voinţa ta. — Arde-te-ar focul Gheenei de trădător, îl blestemă Asad, mânia întrecându-i puterea de stăpânire.

Şi apoi, după această înfrângere a paşei, se ridicară strigăte din mijlocul echipajului. Vulturii lui Sakr-el-Bahr îl rugau, amintindu-i de credinţa şi dragostea lor şi întrebându-l dacă poate fi atât de nerecunoscător, aruncându-i pe toţi în braţele morţii. — Aveţi încredere în mine! le răspunse el. Nu v-am dus niciodată decât la biruinţă. Fiţi siguri că nu vă voi duce acum la înfrângere, în acest ultim prilej, cât mai suntem împreună. — Dar galionul ne ajunge! strigă Vigitello. Şi era aşa într-adevăr. Plutind încet în adierea brizei slabe, marele galion se îndrepta acum către ei, prora lui venind în linie dreaptă, spre prora galerei. Încă un moment şi cele două vase fură alături. Cu un scârţâit grozav şi în strigătul de victorie al marinarilor englezi, galera fu abordată cu fiare, la proră, la mijloc şi la pupă, de către galion. Abia se fixară vasele şi o grămadă de oameni înarmaţi până în dinţi, se revărsă pe prora galerei, şi nici chiar teama de lanterna din apropierea butoiului cu praf, ce-i ameninţa, nu putu să-i oprească pe corsari de a primi pe atacanţi, aşa cum se primeau necredincioşii. Într-o clipă, prora galerei se prefăcu într-o masă de oameni care se luptau, răcnind luminaţi slab de lămpile de pe bordul „Eretelui de argint”. În fruntea atacanţilor erau Lionel şi sir John. Printre primii care îi întâmpinară, fuseră Jasper Leigh, care-şi înfipse spada în trupul lui Lionel, înainte ca picioarele acestuia să ajungă pe punte şi înainte ca bătălia să fi început măcar. Până ce glasul lui Sakr-el-Bahr să poată fi auzit şi ascultat, lupta începuse. — Opriţi-vă, ceru el oamenilor săi, în limba francă. Înapoi şi lăsaţi totul pe mine. Vă voi scăpa de aceşti câini. Apoi în engleză, ceru concetăţenilor săi acelaşi lucru. — Sir John Killigrew! strigă el puternic. Opreşte-ţi oamenii până ce mă vei asculta! Cheamă oamenii înapoi şi nu mai lăsa pe nimeni să debarce! Aşteaptă, până vei asculta ce iţi spun, şi apoi fă ce vrei. Sir John, văzându-l lângă catarg, cu Rosamund. Lângă el şi socotind că înaintarea lor ar ameninţa viaţa ei, se puse înaintea oamenilor săi, oprindu-i. Astfel, tot atât de neaşteptat cum se pornise, lupta încetă acum. — Ce ai de spus, câine renegat? întrebă sir John. — Aceasta, sir John: că, dacă nu porunceşti imediat oamenilor dumitale să se înapoieze pe vasul lor, zburăm în cer cu toţii. Ţin o lanternă lângă praful de puşcă şi, dacă nu te opreşti, suntem cu toţii sortiţi morţii. Ascultă-mă şi vei avea tot ceea ce ai venit să cauţi pe bordul acestei galere. Mistress Rosamund îţi va fi înmânată.

Sir John îi privi de sus, de la pupă, gândindu-se. Apoi… — Deşi nu sunt pregătit să fac învoieli cu dumneata, spuse el, totuşi voi primi condițiile cerute, dacă îmi vei dovedi că voi avea ceea ce am venit să caut. La bordul acestei galere e un renegat infam, pe care am jurat pe cuvântul meu de cavaler că-l voi prinde şi spânzura. El de asemenea trebuie să-mi fie predat. Numele său era Oliver Tressilian. — El de asemenea îţi va fi predat, dacă îţi dai cuvântul dumitale de cavaler că te vei retrage după asta, fără să mai faci nimic. Rosamund se înecă şi prinse pe Sakr-el-Bahr de braţul care ţinea lanterna. — Ai grijă, mistress, spuse el scurt, altfel ne distrugi pe toţi. — Mai bine aşa, îi răspunse ea. Sir John îşi dădu cuvântul cerut. Sakr-el-Bahr se întoarse către corsarii care aşteptau să le rostească învoiala. El ceru lui Asad cuvântul că aceste condiţii vor fi respectate şi că, de partea lui, nu va întreprinde de asemeni nimic, iar Asad îi răspunse… — Deoarece vor ca să te spânzure, te pot avea, economisindu-ne nouă astfel timpul, căci aceasta ar fi meritat trădarea ta. — Mă predau atunci, anunţă el pe sir John şi aruncă lanterna peste bord. Un singur glas se ridică întru apărarea lui şi acesta fu al Rosamundei. Dar şi acest glas se stinse. Căci Rosamund, copleşită de ultimele întâmplări, se prăbuşi pe jumătate leşinată, în braţele lui Sakr-el-Bahr, tocmai când sir John cu câţiva oameni păşiră pe punte, spre a lua în primire pe cei doi. Corsarii stăteau privind în tăcere. Credinţa pentru marele lor căpitan care i-ar fi făcut să lupte până la ultima picătură de sânge era distrusă de trădarea sa, care adusese vasul englez asupra lor. Săbii se ridicară în aer şi strigătele de ameninţare izbucniră. Dacă îi trădase făcuse totuşi şi aşa fel ca ei să nu sufere, din cauza acestei trădări. Şi asta era vrednic de Sakr-el-Bahr pe care-l cunoşteau şi-l iubeau; atât de vrednic, încât dragostea şi credinţa lor se ridicară să-l apere în această împrejurare. Dar vocea lui Asad le reaminti ceea ce făgăduise în numele lor şi, dacă singură vocea lui Asad n-ar fi avut efect asupra acestei porniri, veni însuşi vocea lui Sakr-el-Bahr, care le dădea cea din urmă comandă. — Amintiţi-vă şi respectaţi învoiala ce am făcut-o pentru voi! Mektub! Allah să vă păzească! O tânguire fu răspunsul, şi cu această tânguire răspunzându-i în urechi şi asigurându-l că nu plecase urât dintre oamenii săi, fu dus pe bordul celuilalt vas. Frânghiile ce uneau cele două vase fură desfăcute şi încetişor galionul se

îndepărtă în noapte, lăsând galera să-şi repare ceea ce sclavii stricaseră în luptă şi să se întoarcă la Alger, lipsindu-se de expediţia împotriva vasului spaniol. Sub umbrarul de la pupă, Asad stătea ca un om care se trezise dintr-un vis urât. Îşi acoperi capul şi plânse pentru acela care-i fusese ca un fiu şi pe care, din nebunia sa, îl pierduse. Blestemă toate femeile şi blestemă destinul; dar cele mai amare blesteme erau pentru el însuşi. La lumina palidă a zorilor, ei aruncară morţii peste bord şi spălară puntea, fără a băga de seamă că lipsea un om şi că deci căpitanul englez, sau oamenii săi, nu păstraseră strict regulile învoielii. Ei se reîntoarseră întristaţi la Alger – nu din cauza vasului spaniol părăsit – ci pentru că cel mai brav căpitan pe care îl avusese Islamul nu mai era printre ei. Povestea dispariţiei sale nu fu aflată niciodată de musulmanii din Alger, şi oamenii care după o jumătate de secol veniră în Anglia, dintr-acolo, povesteau cum populaţia oraşului nu-l uitase încă pe Sakr-el-Bahr, gloria Islamului, şi că-l mai aşteptau încă, nădăjduind totuşi că va reveni într-o zi, printre ei.

CAPITOLUL XXII CREDINŢA PÂGÂNĂ Sir Oliver fu închis într-o gaură neagră de la prora „Eretelui de argint”, pentru a aştepta zorile, făcându-şi rugăciunea. De la prinderea sa nu schimbase nicio vorbă cu sir John. Cu mâinile legate la spate fu târât pe bordul vasului englez şi în mijlocul lui stătu un moment faţă în faţă, cu o veche cunoştinţă, cronicarul nostru lordul Henry Coade. Îmi închipui înfăţişarea rumenă a locotenentului reginei, nespus de serios, în timp ce ochii i se opriseră pe faţa renegatului. Ştiu – din pana proprie a lordului – că nicio vorbă nu fusese schimbată între ei, în timpul acelor scurte clipe, înainte ca sir Oliver să fie luat de paznicii săi pentru a fi aruncat în acea închisoare întunecată. Mult timp el stătu acolo unde căzuse, crezându-se singur; iar timpul şi locul îl predispuneau, fără îndoială, la gânduri amare în privinţa sorţii sale. Îmi place să mă gândesc că a avut puţine lucruri de regretat, după toate cele petrecute. Dacă făcuse rău, făcuse însă şi mult bine. Cu greu se putea spune că îşi trădase tovarăşii săi musulmani şi, dacă ar fi fost aşa, trebuie să adăugăm că el însuşi plătise preţul acelei trădări. Rosamund era în siguranţă. Lionel avea să-şi primească pedeapsa şi cât despre el însuşi, fiind ca şi mort, de acum, nu era vrednic să se gândească. El trebuie să fi avut un sentiment de mulţumire, că îşi petrecuse viaţa cu folos. Într-adevăr, dacă n-ar fi pornit acea expediţie de răzbunare, ar fi putut rămâne încă mult timp temutul corsar, ar fi fost poate ridicat la gradul de paşă al Algerului. Dar pentru cineva care se născuse un gentleman creştin, acesta ar fi fost un fel netrebnic de a-şi sfârşi zilele. Prezentul era mai bun. Un zgomot uşor, în întunericul de nepătruns al celulei, îl smulse din gânduri. Un şobolan, gândi el, şi bătu cu picioarele în podea pentru a speria scârbosul animal. În locul acestuia, însă, un glas se ridică din întuneric. — Cine-i acolo? Un moment rămase mirat, deoarece fusese sigur că era numai el acolo. — Cine-i acolo? repetă glasul, adăugind apoi, printre vaiete. Ce fel de iad negru este ăsta? Unde sunt? Recunoscu vocea lui Jasper Leigh. Se întreba cum se făcea că acest ultim tovarăş al său, în rândurile lui Mahomed, împărţea închisoarea cu el. — Eşti în prora „Eretelui de argint”, răspunse el, deşi cum ai ajuns aici, nu-ţi pot răspunde. — Cine eşti? întrebă vocea.

— Am fost cunoscut în Berberia ca Sakr-el-Bahr. — Sir Oliver! — Cred că aşa mă vor numi acum. Se nimereşte tocmai bine că voi muri pe mare. Altfel, aceşti gentlemeni creştini n-ar şti ce nume să-mi pună pe piatra funerară. Dar tu, tu cum de-ai ajuns aici? Înţelegerea mea cu sir John a fost ca nimeni să nu fie chinuit, şi nu pot crede ca sir John să-şi fi călcat cuvântul. — Cât despre asta nu ştiu nimic, cum nu ştiam nici unde eram, până ce nu m-ai lămurit. Am fost lăsat în nesimţire în timpul luptei, după ce-mi trecusem spada prin trupul fratelui dumitale. Asta e tot ce ştiu. Lui sir Oliver i se opri răsuflarea. — Ce-ai spus? L-ai omorât pe Lionel? — Aşa cred, fu răspunsul rece. Am înfipt toată spada în el. Era în îmbulzeala luptei, când englezii săriseră pe galeră. Master Lionel era în frunte, în ultimul loc unde m-aş fi aşteptat să-l văd. Urmă o lungă tăcere, apoi sir Oliver vorbi încetişor. — Fără îndoială că nu i-ai dat mai mult decât ceea ce căuta. Ai dreptate, master Leigh. Avangarda era ultimul loc unde trebuia să-l cauţi, afară dacă nu a venit special să caute o spadă, pentru a scăpa de frânghie. Mai bine aşa, fără îndoială. Mai bine aşa! Dumnezeu să-l odihnească în pace! — Crezi în Dumnezeu? întrebă păcătosul marinar, cu o umbră de teamă. — Fără îndoială că nu i-ai dat mai mult decât merita, continuă sir Oliver, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi. Fiind neştiutori poate de ticăloşia lui, crezându-l un sfânt şi un martir, ei s-au hotărât să-l răzbune şi cu acest gând te-au rănit. El oftă. Ei, ei master Leigh, nu mă îndoiesc că, ştiindu-te singur un pungaş, toată viaţa te-ai aşteptat la o frânghie; deci acum nu vei fi luat pe neaşteptate. Marinarul se cutremură şi gemu. — Oh, Doamne! Cum mă mai doare capul, se plânse el. — Au ei un leac sigur pentru asta, îl linişti sir Oliver. Şi te vei legăna într-o tovărăşie mai bună decât meriţi, căci şi eu trebuie de asemenea să fiu spânzurat dimineaţă. Ai meritat-o tot atât ca şi mine, master Leigh. Totuşi îmi pare rău de tine, căci suferi, deşi nu-ţi doream asta. Master Leigh înghiţi în sec şi rămase tăcut o clipă. Apoi repetă o întrebare. — Crezi în Dumnezeu, sir Oliver?

— Nu există decât un singur Dumnezeu şi Mahomed e Profetul său, fu răspunsul şi din tonul său, master Leigh nu era sigur că nu fusese luat în bătaie de joc. — Aceasta e credinţă păgână, spuse el cu teamă. — Nu. E o credinţă pentru care oamenii trăiesc. Ei fac ceea ce predică, dar aceasta e mai mult decât poate fi spus despre orice creştin, pe care l-am cunoscut. — Cum poţi vorbi aşa, în ajunul morţii? protestă Leigh. — Credinţa, spuse sir Oliver, e socotită ca asigurarea adevărului deasupra tuturor. — Atunci nu crezi în Dumnezeu? — Din contră, cred. — Dar nu în adevăratul Dumnezeu? stărui căpitanul. — Nu poate fi alt Dumnezeu, afară de adevăratul Dumnezeu. Puţin îmi pasă cum îl numesc oamenii. — Atunci, dacă spui aşa, nu ţi-e teamă? — De ce? — De iad, blestem şi focul veşnic, spuse căpitanul cu spaimă. — N-am făcut decât să urmez destinul pe care El, în bunătatea Lui mi l-a hărăzit, răspunse sir Oliver. Viaţa mea a fost aşa cum a rânduit-o El, deoarece nimic nu poate fi şi nimic nu poate avea loc, fără voinţa lui. Să mă tem deci de blestem, când n-am fost decât aşa, cum El m-a făcut? — Aceasta e credinţa musulmană, protestă Leigh. — E una întăritoare, spuse sir Oliver, şi ar trebui să întărească şi un păcătos ca tine. Dar master Leigh refuza să fie întărit. — Oh! gemu el nenorocit. Aş fi vrut să nu cred în Dumnezeu! — Necredinţa ta nu-l va putea îndepărta mai mult, decât acum, îi răspunse sir Oliver. Dar fiindcă eşti aşa cum eşti, n-ar fi fost mai bine să te fi rugat? — Nu vrei să te rogi cu mine? întrebă pungaşul, în neaşteptata sa teamă pentru ziua de apoi. — Voi face mai bine, spuse sir Oliver. Mă voi ruga pentru tine lui Sir John Killigrew, ca viaţa să-ţi fie cruţată. — Nu te va asculta niciodată, spuse master Leigh. — O va face totuşi. Onoarea sa e în joc. Condiţiile predării mele au fost ca nimeni de pe bordul galerei să nu sufere ceva. — Dar l-am ucis pe master Lionel.

— E adevărat, dar asta a fost în lupta care a precedat învoiala. Sir John mi-a dat cuvântul şi se va ţine de el, dacă îi voi arăta că onoarea îi cere aceasta. O mare povară fu ridicată de pe sufletul căpitanului, acea umbră a fricii de moarte care-l stăpânise. Odată cu ea, dispăru şi pocăinţa ce o simţise. Nu mai vorbi de blestem, nici nu se mai interesă de părerile şi credinţele lui sir Oliver pentru ziua de apoi. El, pe bună dreptate, bănuia că această credinţă a lui sir Oliver îl privea numai pe el şi, dacă se întâmpla ca această credinţă să fie proastă, nu el era persoana îndreptăţită să o îndrume. Cât despre el, pregătirea sufletului putea să-l aştepte pentru altă zi, când nevoia ei ar fi fost mai trebuincioasă. Cu aceasta, se întinse pe jos şi încercă să doarmă, deşi durerea sa de cap îl împiedica. Văzând că nu poate dormi, el ar fi avut poftă de vorbă; dar, acum, răsuflarea regulată a lui sir Oliver îi dovedi că acesta adormise, în timpul cât el tăcuse. Aceasta surprinse pe marinar. El nu putea înţelege cum cineva care a dus viaţa lui sir Oliver, de renegat şi de păgân, e în stare să doarmă liniştit, când ştie că, în zori va fi spânzurat. Zelul lui de creştinism, care-i venise peste noapte, îl împingea să-l trezească pe cel adormit, pentru a-i cere să petreacă puţinul timp care i-a rămas, împăcându-se cu Dumnezeu. Mila omenească, pe de altă parte, îi spunea să-l lase în pacea acelei uitări. Ţinând seama de aceste întâmplări, fu adânc mişcat la gândul că, într-o asemenea împrejurare, sir Oliver a putut găsi loc în mintea lui, pentru el şi pentru soarta sa, căutând să afle o posibilitate pentru scăparea lui de spânzurătoare. El fu şi mai mişcat, când îşi reaminti faptul că el însuşi era răspunzător de tot ceea ce i se întâmplase lui sir Oliver. Un început de curaj începu să se nască în el şi se gândi că la rândul său putea, poate, să-l servească pe sir Oliver, printr-o mărturisire sinceră a tot ceea ce ştia asupra faptelor care-l făcuseră să devină pe sir Oliver ceea ce era. Această hotărâre îl înălţă şi mai mult, când se gândi că îşi va primejdui propriul său gât, prin mărturisirea ce se hotărâse să o facă. Aşa stătu toată noaptea aceea nesfârșită, îngrijindu-şi durerea de cap şi întărit de cea dintâi pornire pe care o avusese vreodată, de a servi a cauză bună şi adevărată. Totuşi, soarta se părea că îi va amăgi această intenţie. Căci, în zori, când veniră să-l ia pe sir Oliver la moarte, şi nu dădură nicio atenţie lui Jasper Leigh, cu toate că el ceru să fie adus în faţa lui sir John. — Tu nu eşti pomenit în ordinele noastre, spuse, scurt, un om. — Poate că nu, răspunse master Leigh, pentru că sir John nu ştie nimic de importanţa celor ce am să-i spun. Duceţi-mă înaintea lui, vă spun, ca să

poată afla de la mine adevărul asupra unor anumite lucruri, până nu e prea târziu! — Tăcere! îi ceru marinarul şi-l lovi atât de puternic în faţă, încât Jasper căzu amuţit într-un colţ. Îţi vine şi rândul tău, repede. Acum, am treabă cu celălalt păgân. — Nimic din ceea ce ai putea spune, n-ar sluji, îl asigură sir Oliver încetişor. Dar îţi mulţumesc pentru gând, prietene. Mâinile îmi sunt legate, Jasper. Dacă nu ar fi fost, ţi-aş fi strâns mâna. Rămâi cu bine! Sir Oliver fu dus afară, în lumina puternică a soarelui, care aproape îl orbi după lunga şedere in întuneric. Ei trebuiau, se gândea el, să-l ducă în cabină unde avea să se ţină o scurtă judecată de formă. Dar, în mijlocul corăbiei, fură opriţi de un ofiţer, care le ceru să aştepte. Sir Oliver se aşeză pe un ghem de frânghii, cu paznicii lângă el, privit cu curiozitate de către marinari. Ei umpleau prora şi locul din-împrejur, pentru a privi la acest grozav corsar, care odinioară fusese gentleman din Cornwall şi care ajunsese un renegat musulman şi o groază a creştinătăţii. Pentru a spune adevărul era greu de găsit ceva în el din gentlemanul de odinioară, aşa cum stătea acolo, purtând caftanul argintiu, din mijlocul căruia ieşea casca de oţel cu vârf ascuţit. Iar oamenii adunaţi în jurul lui fură uimiţi de stoicismul cu care părea să facă faţă morţii. El căuta din ochi pe Rosamund, sperând să o mai vadă odată, înainte de a fi trimis în călătoria cea mare. Dar Rosamund nu putea fi văzută. În acel timp, ea era în cabină. Datorită ei, această întârziere îi fu acordată.

CAPITOLUL XXIII JUDECĂTORII În lipsa unei femei, căreia să i-o poată încredinţa lordul Henry, sir John şi master Tobias, medicul vasului o îngrijiră cum putură mai bine pe Rosamund, când fu adusă leşinată pe bordul „Eretelui de argint”. Master Tobias îi dădu câteva leacuri întăritoare, aşezând-o cât mai bine cu putinţă pe divanul spaţioasei cabine de la pupă, poruncind să se lase odihna trebuincioasă şi de care părea că are atâta nevoie. El împinse afară pe comandor şi pe locotenentul reginei şi plecă la un caz mult mai grav, în care era nevoie de ajutorul său, acela al lui Lionel Tressilian, care fusese adus rănit şi în nesimţire de pe bordul galerei, împreună cu alţi patru oameni răniţi din echipajul vasului. În zori, sir John venise dedesubt să afle veşti despre starea prietenului său rănit. El găsi pe doctor îngenunchiat peste Lionel. Când el intră, master Tobias tocmai se întorcea şi îşi spăla mâinile într-un lighean de pe podea. Doctorul se ridică, ştergându-se cu un prosop. — Nu pot face mai mult, sir John, murmură el cu voce deznădăjduită. E pierdut. — Mort, vrei să spui? strigă sir John, înecându-se. Doctorul puse la o parte prosopul şi încetişor începu să-şi lase jos mânecile suflecate ale hainei sale. — Aproape mort, răspunse el. E o minune că mai poate rezista un timp cu o asemenea gaură îi el. Pulsul e în continuă slăbire. Va continua aşa, până ce se va opri. Îl poţi socoti mort de acum, sir John. El se opri. Un sfârşit blând, fără durere, adăugă eu, oftând, cu faţa gravă, căci asemenea scene erau obişnuite în viaţa sa. Din ceilalţi patru, continuă el, Blair c mort; ceilalţi trei se vor face bine. Dar sir John nu se gândea la aceştia. Durerea şi supărarea ce-i produse spulberarea oricărei speranţe pentru prietenul său depăşea orice alt gând. — Şi nu-şi va recăpăta măcar cunoştinţa? stărui ei, deşi ştia prea bine că aşa ceva cu greu va mai fi cu putinţă. — După cum am mai spus, îl poţi socoti mort de acum, sir John. Ştiinţa mea nu-i poate face nimic. Capul lui sir John căzu îndurerat, pe piept.

— Nici dreptatea mea, adăuga el trist. Deşi îl va răzbuna nu-mi poate reda prietenul. El privi pe medic. Răzbunarea, sir, e cea mai rea din toate batjocurile vieţii. — Fapta dumitale, sir John, răspunse doctorul, va fi una de dreptate, nu de răzbunare. — Un pretext, adică. El păşi către Lionel şi privi în jos, la faţa palidă şi frumoasă a tânărului. Pe care începuse să se ivească de acum umbra morţii. Dacă ar vorbi, în interesul dreptăţii ce trebuie să se facă! Dacă am avea dovada propriilor sale cuvinte, altfel mi s-ar putea cere să justific spânzurarea lui Oliver Tressilian. — Dar, desigur, sir, spuse doctorul, că nu se va ivi o asemenea cerere niciodată. Vorbele mistressei Rosamund vor putea înlocui pe ale lui, dacă va fi într-adevăr vreodată nevoie. — Da! Jignirile aduse de el lui Dumnezeu şi oamenilor sunt mai tari decât oricare altă învinuire ce s-ar putea ivi vreodată. Se auzi o bătaie în uşă şi intră servitorul lui sir John, vestindu-l că mistress Rosamund doreşte să-i vorbească în grabă. — E nerăbdătoare, se vede, să afle veşti despre el, socoti sir John şi gemu: Dumnezeule! Cum s-o anunţ? Să o zdrobesc în chiar momentul eliberării, cu o astfel de veste? Întotdeauna, ironia sorţii e atât de crudă? El se întoarse şi păşi încet către uşă. Acolo se opri. Vei rămâne cu el, până la sfârşit? întrebă el pe medic. Master Tobias se înclină. — Desigur, sir John! şi adăugă, nu va dura mult. Sir John aruncă din nou o privire îndurerată ia Lionel. — Dumnezeu să-l odihnească! gemu el şi ieşi. În mijlocul vasului se opri o clipă, se întoarse către un grup de marinari şi le ceru să scoată pe renegatul Oliver Tressilian din celula lui. Apoi, cu paşi înceţi şi greoi, se îndreptă spre frumoasa cabină de la pupă. Soarele, de abia ridicat, strălucea pe pânzele întinse ale vasului, umflate acum de vânt. Departe, pe stânga vasului, se zărea, ca o linie subţire, coasta Spaniei. Faţa lui sir John era nespus de gravă când intră în cabina unde Rosamund îl aştepta. Se înclină cu o gravă curtoazie, scoţându-şi pălăria şi aruncând-o pe un scaun. Ultimii cinci ani îi aduseseră câteva fire albe în părul său negru şi tâmplele încărunţite îl făcea să pară mai bătrân decât era. El înaintă către dânsa şi ea se sculă să-l întâmpine.

— Rosamund, draga mea! spuse el cu blândeţe, luându-i mâinile. El privi cu ochii-i trişti, faţa ei slăbită. Eşti destul de odihnită, copilă? — Odihnită? repetă ea, cu o urmă de mirare. — Sărman mieluşel! murmură el ca o mamă, trăgând-o mai aproape şi mângâind-o pe păr. Ne îndreptăm spre Anglia, cu toate pânzele întinse. Fii inimoasă, deci şi… Dar ea îl întrerupse pe dată, trăgându-se de lângă el. — Am auzit pe un marinar spunând altuia că vrei să-l spânzuri pe Oliver Tressilian, fără judecată, în dimineaţa asta. El o înţelese greşit. — Fii liniştită, spuse dânsul. Dreptatea mea va fi grabnică, răzbunarea sigură. Prăjina catargului e împodobită de acum cu frânghia în care va atârna. Ei i se opri răsuflarea şi-şi puse o mână pe inimă, ca pentru a-i simţi bătăile. — Şi pe ce temei? îl întrebă ea, provocatoare. Pe ce dovezi vrei să faci acest lucru? — Pe ce dovezi? se miră el. O privit uimit de întrebarea şi tonul ei. Pe ce dovezi? repetă el prosteşte aproape, în uimirea sa. O privi apoi mai de-aproape, şi sălbăticia ochilor ei îl făcu să întrezărească o explicaţie a cuvintelor ei, care la început păreau de neînţeles. Înţeleg, spuse el cu un glas plin de nemărginită milă, căci convingerea la care ajunsese era că sărmanele-i simţuri fuseseră zdruncinate de ororile prin care trecuse în ultima vreme. Trebuie să te odihneşti, spuse el blând şi nu te mai gândi la asta. Lasă totul pe seama mea şi fii sigură că te voi răzbuna, aşa cum trebuie. — Sir John, mă înţelegi greşit, cred. Nu doresc să mă răzbuni. Tc-am întrebat pe ce temei vrei să faci acest lucru şi nu mi-ai răspuns încă. Într-o nestăpânită uimire, el continuă să o privească. Fusese greşit atunci. Ea era sănătoasă şi stăpână pe simţuri. Şi în loc de a-l întreba de starea lui Lionel, după cum se aşteptase, ea îi punea o asemenea întrebare. — Trebuie să-ţi arăt ţie grozăviile pe care acest blestemat le-a făptuit? întrebă el. — Trebuie să-mi spus, răspunse ea, cu ce drept te socoteşti dumneata singur judecătorul şi executorul lui, cu ce drept îl trimiţi la moarte, în felul acesta simplu fără judecată. Purtarea ei era aspră, ca şi când ar fi fost investită cu toată autoritatea unui judecător.

— Dar tu, continuă el, cu o uimire crescândă, tu, Rosamund, pe care te-a jignit aşa de grosolan desigur că ar trebui să fii ultima care să-mi pui o asemenea întrebare! Intenţia mea e să procedez cu el după legea mării, după cum se procedează aşa cu toţi oamenii de teapa lui Oliver Tressilian. Dacă vrei un fel mai blând pentru el, – ceea ce, pe Dumnezeu, nu pot concepe – consideră-l pe acesta ca pe cel mai blând pe care-l merită. — Vorbeşti de milă şi de răzbunare în acelaşi timp, sir John. Ea se potoli, agitaţia i se liniştea şi pe faţă îi apăruse o expresie hotărâtă. El făcu un gest de nerăbdare. — La ce-ar servi să-l ducem în Anglia? întrebă el. Acolo va sta în faţa judecăţii şi soarta tot îi e hotărâtă. Nu e nevoie să-l mai chinuim. Soarta poate să nu-i fie aşa de hotărâtă, precum presupui dumneata, răspunse ea. Şi acea judecată e dreptul său. — Dacă va dori asta, nu-l voi dezamăgi, spuse el, încercând s-o liniştească. Îl vom duce înapoi în Anglia, dacă o va cere, pentru a sta acolo în faţa judecăţii. El se opri şi întinse mâinile îmbietor. Hai, Rosamund, draga mea! Eşti tulburată… — Sunt într-adevăr tulburată, sir John, răspunse ea şi luă mâinile întinse. Oh, ai milă! spuse ea, schimbându-şi atitudinea pe neaşteptate. Te rog să ai milă! — Ce milă îţi pot arăta copilă? N-ai decât să porunceşti şi… — Nu pentru mine milă, ci pentru acela pentru care te rog fierbinte. — Pentru el? strigă sir John întunecându-se. Pentru Oliver Tressilian? Mâinile lui se desprinseră şi se îndepărtară de ea. — Pe Dumnezeu! jură el. Ceri milă, pentru Oliver Tressilian, pentru acel renegat, pentru acel diavol împieliţat? Oh, eşti nebună! izbucni el. Nebună! — Şi se ridică, frământându-şi mâinile. — Îl iubesc, spuse ea simplu. Acest răspuns îl înlemni. La aceste vorbe bărbia căzu şi rămase nemişcat, privind-o. — Îl iubeşti! spuse el cu greutate, Îl iubeşti! Iubeşti pe un om care e un pirat, un renegat, răpitorul tău şi. Al lui Lionel, omul care ţi-a omorât fratele! — N-a făcut-o el! Ea era fioroasă, apărându-l. Am aflat adevărul asupra acestei chestiuni. — De pe buzele lui, bănuiesc? spuse sir John neputându-şi opri batjocura. Şi l-ai crezut? — Dacă nu l-aş fi crezut, nu m-aş fi căsătorit cu el. — Căsătorit cu el?

O scârbă neaşteptată veni acum să-i întunece uimirea. Aceste extraordinare lucruri care nu aveau să se mai sfârşească? Ajunseseră marginea sau vor mai veni şi altele? Te-ai măritat cu acest laş infam? întrebă el. — Da, în Alger, în noaptea când am plecat. — Destul, răcni el, ridicând pumnul spre tavan. E destul, Dumnezeu mi-e martor. Dacă până acum nu ar fi fost vreun motiv să fie spânzurat, ăsta e destul. Ascultă-mă, într-o oră voi termina cu această căsătorie. — Dar ascultă-mă întâi, se rugă ea. — Să te ascult? El se opri pe pragul uşii, spre care, în furia sa, păşise, ca să sfârşească totul, chemându-l pe Oliver în faţa sa, anunţându-i soarta şi văzând sentinţa executată. Să te ascult? Am auzit de acum mai mult decât trebuia! — Acest om a suferit, îi spuse ea, netulburată de râsul batjocoritor cu care-i fu întâmpinată această afirmaţie. Dumnezeu singur ştie ce a suferit trupeşte şi sufleteşte pentru o vină care nu era a lui. Multe din ceea ce a suferit sunt din vina mea. Ştiu azi că nu el a ucis pe Peter. Ştiu că el e în stare sa dovedească aceasta, fără ajutorul nimănui. Ştiu că a fost răpit, înainte de a putea înlătura învinuirea ce-l apăsa şi ca urmare nu i-a mai rămas decât viaţa de renegat, pe care a ales-o. Principala vină a fost a mea. Şi trebuie s-o repar. Păstrează-l pentru mine! Dacă mă iubeşti… Dar el ascultase destul. Faţa îi devenise purpurie. — Niciun cuvânt mai mult, se răsti el. Doar pentru că te iubesc, nu te voi asculta. Se pare că nu trebuie să te scap numai de ticălos, ci şi de tine însăţi. Aş fi nedrept faţă de îndatoririle mele, faţă de tine, faţă de tatăl tău mort şi fratele tău ucis, dacă aş fi altfel. Îmi vei mulţumi după aceea, Rosamund. Şi din nou se întoarse să plece. — Să-ţi mulţumesc? strigă ea ascuţit. Te voi blestema. Toată viaţa mea te voi urî, privindu-te ca pe un ucigaş, dacă vei face acest lucru. Prostule! Nu poţi vedea? Prostule! El se opri. Era un om cu vază şi trecere, iute, netemător, de un temperament răzbunător şi de asemeni se părea că până acum nu fusese atât de compromiţător şi aspru judecat. Desigur că ea nu era prima care-l socotise prost, desigur însă era prima care i-o spunea în faţă. Şi în timp ce cuvintele acestea ar fi dovedit sănătatea ei absolută, pentru el nu erau decât dovada cea din urmă a tulburării minţii ei.

— Ah! exclamă el, între milă şi mânie. Eşti nebună, cu totul nebună! Ţi-e mintea tulburată şi ai coşmaruri. Am devenit un ucigaş şi un prost în ochii tăi. Pe Dumnezeu! Mă voi ruga să te însănătoşeşti. El se întoarse tremurând de indignare şi fu aproape izbit de uşa care se deschisese. Lordul Henry Goade, îmbrăcat în negru – după cum el însuşi ne spune – stătea în prag. Faţa sa binevoitoare era fără îndoială gravă, pentru a fi deopotrivă cu costumul ce şi-l pusese, dar aceasta i se lumină când privirea îi căzu pe Rosamund. — Am fost bucuros, scrie el, s-o găsesc atât de repede restabilită şi mi-am arătat mulţumirea. — Ar fi mai bine să stea în pat, spuse sir John. E zdruncinată de tot. — Sir John a greşit, Excelenţă, fu asigurarea ei calmă. Sunt foarte departe de a fi zdruncinată, precum crede el. — Mă bucur atunci, spuse Excelenţa sa şi îmi închipui ochii lui întrebători, plimbându-se de la unul la celălalt, observând neliniştea lui sir John şi întrebându-se ce se întâmplase. — Se poate întâmpla, adăugă el sobru, să avem nevoie de mărturia dumitale în afacerea asta. El se întoarse către sir John. Am cerut ca prizonierul să fie adus sus, pentru sentinţă. E o încercare prea, rea pentru dumneata, Rosamund? — Nu excelenţă, răspunse ea iute. O aştept cu bucurie. — Nu, nu, se amestecă sir John, protestând furios. Nu o asculta, Henry, ea… — Gândindu-mă, întrerupse ea, că eu sunt aceea care trebuie să-i aduc cea mai grea învinuire, cred că prezenţa mea e trebuincioasă. — Desigur, într-adevăr, fu de părere lordul Henry, puţin încurcat, mărturiseşte el. De altfel nu te va obosi prea mult şi… poate nu ne putem lipsi chiar de mărturia dumitale. — Aici, excelenţă, greşiţi, răspunse ea. Nu vă puteţi lipsi de ea. — Fie şi aşa atunci, spuse sir John posomorit şi se îndreptă către masă, pentru a-și ocupa locul acolo. Lordul Henry se întoarse către uşă… — Intraţi domnilor, spuse el şi porunciţi să fie adus prizonierul. Paşi tropăiră afară pe punte şi trei din ofiţerii lui sir John îşi făcură apariţia, pentru a completa curtea ce avea să judece pe corsarul renegat. O judecată a cărei sentinţă era hotărâtă dinainte.

CAPITOLUL XXIV AVOCATA În lungul masivei mese de stejar fură aşezate scaune şi ofiţerii luară loc, cu faţa la uşa deschisă şi la soarele ce lumina pupa, iar cu spatele la cealaltă uşă şi la ferestrele care se deschideau pe punte. Locul din mijloc fu ocupat de lordul Henry Goade, în calitate de locotenent al reginei. El era prezidentul acestei curţi sumare. La dreapta sa stătea sir John Killigrew şi lângă acesta un ofiţer, numit Youldon. Ceilalţi doi, ale căror nume n-au supravieţuit, ocupau locurile din stânga lordului. Un scaun fusese aşezat la capătul mesei, pentru Rosamund, deosebind-o astfel de banca judiciară. Ea stătea acum acolo, cu coatele pe lemnul lustruit, faţa odihnindu-i-se în mâini şi ochii privind la cei cinci gentlemeni care alcătuiau curtea. Afară răsunară paşi şi o umbră se ivi în faţa uşii deschise. Din mijlocul vasului se auziră murmure şi râsete. Sir Oliver apăru în prag, păzit de doi soldaţi, în armuri, cu săbiile scoase. El se opri o clipă în prag şi ochii i se luminară, când văzură pe Rosamund. Apoi, îmbrâncit de paznicii săi, intră şi stătu în faţa mesei cu mâinile încătuşate la spate, cu puţin înaintea celor doi soldaţi. El salută curtea cu faţa luminată. — Bună dimineaţa gentlemeni! spuse el. Cei cinci îl priviră în tăcere, dar privirea lordului Henry, aţintită asupra corsarului, dovedea de la sine dispreţul pe care ne spune el că îi umplea inima. — Nu te îndoieşti, desigur, sir, începu sir John, după o pauză lungă, de scopul pentru care ai fost adus aici. — Da, oarecum! răspunse prizonierul. Dar nu mă îndoiesc de fel de scopul pentru care voi fi luat de aici. Cu toate acestea, continuă el rece şi cinic, pot ghici din atitudinile dumneavoastră de judecători, batjocura de prisos pe care o intenţionaţi. Dacă va procura o distracţie, credeţi-mă că nu vă voi refuza-o. Voi observa numai că aţi putea s-o scutiţi pe mistress Rosamund de neplăcerile afacerii de faţă. — Mistress Rosamund însăşi a cerut să fie de faţă, spuse sir John. — Poate, spuse sir Oliver, că nu-şi da seama de… — Am încercat destul s-o conving, îl întrerupse sir John posac. Prizonierul o privi surprins. Apoi, cu o ridicătură din umeri, se întoarse iar către judecătorii săi.

— În cazul acesta, spuse el, nu mai e nimic de spus. Dar, înainte de a începe, mai am încă o chestiune asupra căreia vreau să mă înţeleg cu dumneavoastră. Condiţiile predării mele au fost ca toţi ceilalţi să fie liberi. Îţi vei reaminti, sir John, că mi-ai dat cuvântul dumitale de cavaler, pentru asta. Totuşi am găsit aici, pe bord, pe cineva care a fost cu mine pe galeră – un fost marinar englez, numit Jasper Leigh – pe care îl ţineţi prizonier. — A ucis pe master Lionel Tressilian, spuse John rece. — Poate că da, sir John. Dar fapta a fost comisă înainte de a face înţelegerea cu dumneata şi nu poţi trece peste această înţelegere fără a-ţi păta onoarea, — Dumneata vorbeşti de onoare, sir? interveni lordul Henry. — De onoarea lui sir John, excelenţă, spuse prizonierul cu o umbră de batjocură. — Eşti aici, sir, pentru a fi judecat, îi reaminti sir John. — Aşa am bănuit. E un privilegiu pentru care ai primit să plăteşti un anumit preţ şi acum se pare că vrei să plăteşti mai puţin. Aşa se pare, spun. Căci nu pot crede decât că această capturare a fost făcută din greşeală şi că e de ajuns să vă atrag atenţiunea pentru ca master Leigh să fie eliberat. Sir John privi masa. Prizonierul avea dreptate. Onorarea îi cerea să redea libertatea prizonierului, orice ar fi făcut acesta şi într-adevăr capturarea lui fusese făcută fără ştirea sa, neaflând de ea decât după plecarea vasului. — Ce să fac cu el? spuse dânsul posomorit. — Aceasta dumneata trebuie să o hotărăşti, sir John. Dar îţi pot spune ceea ce să nu faci cu el.. Nu-l poţi ţine prizonier, nu-l poţi duce în Anglia şi nu-i poţi face niciun rău. Deoarece capturarea lui a fost o greşeală, după cum cred, trebuie să repari această greşeală, cât poţi mai bine. Sunt mulţumit că vei face aşa şi nu mai am nevoie să spun nimic. La dispoziţia dumneavoastră domnilor! adăugă el, pentru a le arăta că terminase cu cererile lui şi rămase aşteptând. Urmă o pauză scurtă şi apoi lordul Henry, cu privirea duşmănoasă şi rece, se adresă prizonierului. — Te-am adus aici, pentru a-ţi da prilejul de a te apăra, ne spânzurându-te fără judecată, după cum aveam dreptul. Sir Oliver îl privi amuzat. — Crede-mă, spuse el, că nu am obiceiul să-mi pierd timpul. — Bănuiesc că mă înţelegi greşit, sir, răspunse Excelenţa sa, cu o voce moale, cerută de rangul său judecătoresc.

— Dacă ceri o judecată formală, te vom transporta în Anglia spre a o avea. Dar, înainte de a te încrede în asta, interveni sir John, lasă-mă să te previn că faptele pentru care eşti judecat au fost făcute în districtul lordului Henry Goade şi deci judecata dumitale va avea loc în Cornwall, unde lordul Henry are onoarea să fie locotenentul Majestăţii Sale şi deci şeful justiţiei. — Majestatea sa e de felicitat, spuse sir Oliver ironic. — Ai dreptul să alegi, sir, urmă sir John, dacă vrei să fii spânzurat pe mare sau pe uscat. — Singura mea obiecţie cu putinţă, ar fi să cer să fiu spânzurat în aer. Dar nu trebuie să vă temeţi de aşa ceva, fu răspunsul obraznic. Lordul Henry se întinse peste masă. — Lasă-mă să-ţi cer, sir, ca în propriul dumitale interes, să fii serios, îl mustră el pe prizonier. — Resping cererea, Excelenţă. Căci, dacă e vorba să fiu judecat de sir John Killigrew, se pricepe la treaba asta pe mare… şi pe uscat. — Sunt bucuros, să te pot servi, răspunse sir John rece. Pirateria însă, adăugă el, e ultima din faptele ce ţi se impută. Sprâncenele lui sir Oliver se ridicară, privind la cercul de feţe solemne. — Aveţi perfectă dreptate, domnilor, spuse el, pirateria mea e inexistentă. — Refuzi să recunoşti pirateria? întrebă lordul Henry. — Nu. Dar refuz să fiu judecat pentru ea înaintea vreunei curţi engleze, deoarece n-am făcut-o în apele englezeşti. Lordul Henry admise că acest răspuns l-a redus la tăcere, fiind cu totul neaşteptat. Ceea ce spusese prizonierul era un adevăr incontestabil, ce nu putea fi pus în discuţie. Lordul Henry, cu tot rangul lui judecătoresc, nu prea avea cunoştinţă de jurisprudenţă. Dar sir John, mai puţin isteţ, sau poate mai scrupulos în materie, avea de acum răspunsul gata. — N-ai venit la Arwenack şi ai luat cu forţa atunci… — Nu, nu, îl întrerupse corsarul amuzat. Du-te înapoi la şcoală, sir John, şi învaţă că răpirea nu e piraterie. — Numeşte-o răpire, dacă vrei, admise sir John. — Nu, dacă vreau, sir. Vom numi-o ceea ce e, dacă nu te superi. — Dumneata îţi baţi joc de noi, sir. Dar voi termina aceasta, şi sir John izbi cu pumnul în masă, cu faţa roşie de mânie. Nu poţi pretinde că nu ştii de faptul că răpirea se pedepseşte cu moartea după legile engleze. El se întoarse către ceilalţi. Cu îngăduinţa dumneavoastră, domnilor, nu vom mai vorbi de piraterie.

— Da, spuse lordul Henry posomorit, oficial nu putem vorbi, şi lăsă la o parte chestiunea. Prizonierul are dreptate în ceea ce cere. Nu-l putem judeca pentru piraterie, atât timp cât nu a atacat vreo corabie sub pavilion englez. Rosamund nu mai putea de bucurie. Faptul că lordul Henry îngăduise aceasta slăbise simţitor învinuirile aduse prizonierului. Sir Oliver o observă şi văzu cu mirare bucuria ei. Degeaba încerca să ghicească care era starea ei sufletească, acum, când era din nou în siguranţă, printre prieteni. Sir John, dorind ca judecata să continue, nu se opuse şi reîncepu. — Fie şi aşa, admise el nerăbdător. Îl vom judeca numai pentru vina de răpire şi crimă. Ai ceva de spus? — Nimic ce te-ar putea nemulţumi, răspunse sir Oliver. Şi apoi pe neaşteptate calmul său se prefăcu în nerăbdare. Să terminăm odată această comedie, strigă el. Spânzuraţi-mă şi terminaţi, ori lăsaţi-mă liber. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu batjocoriţi funcţia reginei, făcând pe judecătorii. Sir John sări in picioare, cu faţa aprinsă. — Pe Dumnezeu, păcătos obraznic… Dar lordul Henry îl opri, trăgându-l de mânecă şi forțându-l să se aşeze din nou. El însuşi se adresă acum prizonierului. — Sir, vorbele dumitale sunt nevrednice de cineva – oricare ar fi crimele lui – care şi-a câştigat faima de a fi un luptător cinstit. Faptele dumitale sunt atât de vestite, încât hotărârea unei curţi engleze nu poate fi decât una, fără nicio îndoială. Cu toate acestea, ţi se va îngădui, dacă o vei cere. Totuşi, adăugă el cu o voce blândă, dacă aş fi prietenul dumitale, te-aş sfătui să primeşti pe cea de aici, sir Oliver. — Domnilor, răspunse sir Oliver. Nu vă reneg dreptul dumneavoastră de a mă spânzura. Nu mai am nimic de spus. — Dar eu am! Rosamund se ridicase în sfârşit. Privirile tuturor se îndreptară asupra ei care stătea impunătoare la canatul mesei. — Rosamund! Strigă Sir John şi se ridică la rândul lui. Te rog… Ea îi făcu un semn poruncitor să tacă. — Deoarece în vina de răpire, de care sir Oliver e învinuit, spuse ea, eu sunt persoana care se spune că a fost răpită, ar fi poate mai bine, înainte de a merge mai departe, să ascultaţi ceea ce voi spune în faţa unei curţi engleze. Sir John ridică din umeri şi se aşeză din nou. Îşi va face de cap, gândea el, tot aşa cum ştia că această judecată e o pierdere de vreme. Lordul Henry se întoarse spre ea, cu bunăvoinţă.

— Deoarece prizonierul nu a negat vina, nu cred că ar fi de trebuinţă intervenţia dumitale, mistress Rosamund. Şi nici nu vei fi chemată în faţa vreunei curţi engleze. — Aici greşeşti, Excelenţă, răspunse ea. Voi fi chemată, să spun ceva, dacă vă voi acuza pe toţi de crimă pe mare, după cum vreau s-o fac, dacă stăruiţi în pretenţiile dumneavoastră. — Rosamund, strigă sir Oliver uimit. Fusese un strigăt de bucurie şi surprindere. Ea îl privi si-i zâmbi încurajator, apoi se întoarse din nou către curte, asupra căreia cuvintele ei produseseră o adâncă uimire. — Deoarece refuză să nege învinuirea, trebuie s-o neg eu pentru el, îi informă ea. Nu m-a răpit domnilor, după cum e învinuit. Iubesc pe Oliver Tressilian. Sunt majoră şi stăpână pe faptele mele. Am mers de bună voie cu el, la Alger, unde am devenit soţia sa. Dacă ar fi aruncat o bombă printre ei, nu ar fi stârnit mai multă tulburare decât aceste cuvinte. — Soţia… soţia lui? bâlbâi lordul Henry. Ai devenit soţia… Sir John interveni furios: — O minciună! O minciună pentru a salva acest laş ticălos! Rosamund se aplecă către el cu un zâmbet batjocoritor aproape. — Simţurile dumitale n-au fost niciodată prea ascuţite, sir John, spuse ea. Altfel n-ar fi trebuit să-ţi reamintesc că n-aş fi încercat să-l apăr, dacă mi-ar fi făcut într-adevăr răul de care e învinuit. Apoi ea privi la ceilalţi. Cred, domnilor, că în această chestiune, cuvântul meu va depăşi pe cel al lui sir John sau al oricărui alt om, din vreo curte de justiţie. — Destul de adevărat, răspunse uimit lordul Henry. Un moment Killigrew, şi din nou potoli pe năvalnicul sir John, apoi se întoarse spre sir Oliver, care era cel mai puţin tulburat din toată adunarea. Ce spui de asta, sir? întrebă el. — De asta? repetă tăcutul corsar. Ce mai e de spus? adăugă el. — Totul e fals, strigă sir John iarăşi. Am fost martorii întâmplării – tu şi eu, Henry – şi am văzut… — Ai văzut, îl întrerupse Rosamund, dar n-ai ştiut cum să interpretezi. Pentru un moment, toţi tăcură. Erau ca nişte oameni care stăteau pe ceva mişcător şi care, de câte ori credeau că au găsit un loc mai solid, alunecau mai rău încă. Sir John răspunse apoi: — Fără îndoială că va fi pregătită să jure că logodnicul ei, master Lionel Tressilian, a însoţit-o de bună voie, în această călătorie de nuntă, cu altul.

— Nu, răspunse ea. Cât despre Lionel Tressilian a fost luat pentru a-şi plăti vina, vina pe care a trecut-o asupra fratelui său mai mare, vină ce este obiectul celeilalte acuzaţii pe care i-o aduceţi lui sir Oliver. — Ce vrei să înţelegi prin asta? întrebă Excelenţa sa. — Că povestea cum că sir Oliver mi-a ucis fratele e o calomnie, că ucigaşul era Lionel Tressilian care, pentru a nu fi trădat şi spre a-şi desăvârşi nelegiuirea, a pregătit răpirea lui sir Oliver şi vânzarea lui ca sclav. — Asta e prea de tot, răcni sir John. Îşi bate joc de noi, face din alb negru şi din negru alb. A fost ameţită de acel ticălos, de arta maură, că… — Aşteaptă! spuse lordul Henry, ridicând mâna. Stai niţel. El o privi cu seriozitate. Aceasta e o afirmaţie gravă, mistress. Ai vreo dovadă, ceva care crezi că ar fi o dovadă în sprijinul celor ce afirmi? Dar sir John nu se lăsa aşa de uşor. — Aceasta e doar o poveste mincinoasă, vă spun. E clar ca lumina zilei. Sir Oliver râse vesel. Chipul i se luminase, înveselindu-se. Era chipul lui de odinioară. — Zăpăcito? Nu ai noroc la învinuiri. Întâi era pirateria apoi răpirea şi acum crima. — Oh, un moment, te rog! strigă lordul Henry. Ne spui serios, mistress Rosamund, că Lionel Tressilian e acela care a ucis pe Peter Godolphin? — Serios?! Vă jur în văzul lui Dumnezeu. Lionel mi-a omorât fratele şi Lionel a dat vina pe Oliver. Se spunea că sir Oliver fugise de teama urmărilor care îl aşteptau şi spre ruşinea mea, am crezut zvonurile. Dar, de când am descoperit adevărul… — Adevărul, ai spus, mistress? strigă nestăpânitul sir John. Din nou Excelenţa sa fu silită să intervină. — Ai răbdare, omule i mustră el pe cavaler. Adevărul va triumfa la sfârşit, nu te teme! — În vremea aceasta pierdem vremea, mormăi sir John şi tăcu. — După cum am înţeles din cele ce ai spus, mistress, rezumă lordul Henry, dispariţia lui sir Oliver de la Penarrow n-a fost o fugă, după cum se credea, ci o răpire din ordinul fratelui său? — Acesta e adevărul, jur în faţa cerului, răspunse ea, cu o voce plină de sinceritate şi care convinse aproape majoritatea celor cinci judecători. Prin această faptă ucigaşul nu numai că îşi apăra siguranţa, ci îşi mărea şi veniturile, devenind moştenitorul lui sir Oliver. Acesta trebuia să fie vândut maurilor din Berberia, ca sclav. Vasul care-l răpise fu prins de spanioli şi el fu trimis la galere de către Inchiziţie. Când galera a fost prinsă de corsarii

musulmani, a ales singurul drum de scăpare ce i se oferea. A devenit corsar, iar apoi… — De aici înainte ştim, o întrerupse lordul Henry. Şi te asigur că va cântări greu în faţa noastră, sau a oricărei alte curţi, dacă ceea ce ai spus e adevărat. — E adevărat. O jur, Excelenţă, repetă ea. — Da, răspunse el, clătinând din cap cu gravitate, dar o poţi dovedi? — Ce dovadă mai bună vă pot oferi, decât că îl iubesc şi că m-am căsătorit cu el? — Eh! exclamă sir John. — Aceasta, mistress, spuse lordul Henry, nespus de blând, e o dovadă că dumneata însăţi crezi această poveste uimitoare. Dar asta nu dovedeşte că povestea e adevărată. O ştii, bănuiesc, continuă el şovăitor de la Oliver Tressilian însuşi? — Exact, dar în prezenţa lui Lionel, care a întărit-o el însuşi, confirmându-i spusele. — Îndrăzneşti să spui asta? strigă sir John şi o privi mânios şi neîncrezător. Dumnezeule! Îndrăzneşti să spui asta? — O îndrăznesc şi o spun, îi răspunse ea. Lordul Henry se întinse gânditor în scaun. Era ceva, aici, ce nu înţelegea deloc. — Mistress Rosamund, spuse el încetişor, îmi place să cred că îţi dai seama de gravitatea vorbelor dumitale. Acuzi pe cineva, care nu e capabil să se apere; dacă povestea dumitale e adevărată, infamia va apăsa veşnic pe memoria lui Lionel Tressilian. Te voi întreba din nou şi te rog să-mi răspunzi cinstit. A admis Lionel Tressilian adevărul asupra acestui lucru, pe care spui că prizonierul l-a povestit? — Odată mai mult, jur solemn că ceea ce am spus e adevărat; că Lionel Tressilian, în prezenţa mea, când a fost învinuit de sir Oliver de uciderea fratelui meu şi de răpirea lui însuşi, a recunoscut aceste învinuiri. Poate fi ceva mai limpede, domnilor? Lordul Henry întinse braţele. — După aceasta, Killigrew, nu cred. Că am mai putea merge înainte, cu această chestiune. Sir Oliver trebuie să meargă cu noi în Anglia, spre a fi judecat acolo. Dar unul dintre cei prezenţi – ofiţerul numit Youldon – era mai puţin încrezător.

— Cu îngăduirea dumneavoastră, Excelenţă, interveni el si se întoarse, pentru a întreba pe martoră. Cu ce ocazie a căpătat sir Oliver această mărturie din partea fratelui său? — La casa sa din Alger, în noaptea când… Ea se opri deodată, înţelegând cursa ce-i fusese întinsă. Şi ceilalţi o înţeleseseră de asemeni. Sir John interveni. — Continuă, te rog, îi ceru el. În noaptea când… — În noaptea când am sosit acolo, răspunse ea disperată. — Şi atunci de asemenea, spuse sir John, batjocoritor aproape, a fost primul prilej în care ai auzit explicaţia purtării lui sir Oliver? — Exact, spuse ea. — Deci, stărui sir John, până în noaptea aceea ai continuat, fireşte, să crezi pe sir Oliver ucigaşul fratelui dumitale? Ea stătea tăcută, dându-şi seama că nu mai putea fi crezută dacă a fost prinsă cu o minciună. — Răspunde-mi! porunci sir John. — Nu e nevoie să răspundă, spuse lordul Henry, încetişor, cu o voce dureroasă. Nu poate fi desigur decât un singur răspuns. Mistress Rosamund ne-a spus că n-a fost răpită cu forța, că a plecat de bună voie cu el, şi a arătat aceste împrejurări ca o dovadă a convingerii ei de nevinovăţia lui. Totuşi, acum e limpede că, atunci când a părăsit Anglia cu el, îl credea încă ucigaşul fratelui ei. Totuşi ne cere s-o credem că n-a răpit-o. — Să sfârşim, pentru numele lui Dumnezeu! spuse sir John, ridicându-se. — Ah, aşteaptă, strigă ea. Jur că tot ce v-am spus e adevărat, afară de chestiunea răpirii. Admit asta, dar i-am iertat-o, după ce am aflat adevărul. — O admite, rânji sir John. Dar ea continuă, fără să-l ia în seamă. — Ştiind ceea ce a suferit din răutatea altora, l-am luat bucuroasă de bărbat, nădăjduind că astfel îl voi răsplăti pentru partea de rău ce i-am făcut-o. Trebuie să mă credeţi, domnilor. Şi, dacă nu, vă întreb oare fapta lui de ieri nu contează nimic? Trebuie să vă reamintesc că, doar datorită lui, aţi ştiut unde mă aflu? Ei o priviră surprinşi. — La ce te referi acum, mistress? Despre ce faptă vorbeşti? — Aveţi nevoie să întrebaţi? Sau sunteţi atât de hotărâţi să-l spânzuraţi, încât faceţi pe neştiutorii? Desigur că ştii că el a fost acela care a trimis pe Lionel, să vă spună unde mă aflu?

Lordul Henry ne spune acum că izbise masa cu pumnul, cuprins de o mânie nestăpânită. — Aceasta e prea mult, strigă el. Înainte te-am crezut sinceră, dar amăgită. Dar o minciună atât de mare, întrece orice margini. Ce ţi-a venit, fetiţo? Lionel însuşi ne-a spus împrejurările scăpării sale de pe galeră. El însuşi ne-a spus cum acest laş l-a lovit si l-a aruncat peste bord. — Ah! spuse sir Oliver printre dinţi. Aici îl recunosc pe Lionel. A fost mincinos până la sfârşit, desigur. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. Rosamund se aplecă spre lordul Henry şi ceilalţi, izbucnind cu o furie neaşteptată. — A minţit, laşul! Câine mincinos! strigă ea. — Mistress, o mustră sir John, vorbeşti de cineva care e mort. — Şi mai mult decât blestemat, adăugă sir Oliver. Domnilor! strigă el, nu dovediţi altceva decât stupiditatea dumneavoastră când învinuiţi pe această doamnă de înşelătorie. — Am auzit destul, sir, îl întrerupse lordul Henry. — Da, pe Dumneavoastră, răcni el mânios. Veţi auzi totuşi ceva mai mult. Adevărul va învinge – ai spus-o singur – şi învingă adevărul, dacă această dulce doamnă o doreşte. Nu ştiam domnilor, spuse el, că sir John a fost călăuzit de însăşi mâna destinului, când noaptea trecută, violând condiţiile predării mele, a luat un prizonier de pe galeră. Acest om e, după cum am mai spus, un fost marinar englez, numit Jasper Leigh. A căzut în mâinile mele, cu luni în urmă, şi a luat acelaşi drum de scăpare pe care l-am luat şi eu odinioară. Am fost îngăduitor, dându-i voie să facă asta, căci el e acel căpitan angajat de Lionel să mă răpească şi să mă vândă ca sclav. Amândoi am căzut în mâinile spaniolilor. Aduceţi-l aici şi întrebaţi-l. Îl priviră toţi în tăcere. Pe faţa fiecăruia se vedea uimirea stârnită de povestirea sa, pe care o socoteau ca o curată obrăznicie. Lordul Henry vorbi, în sfârşit. — Desigur, sir, spuse el batjocoritor, că e o coincidenţă curioasă. Acest om să fie aici, pe bord, ca prizonier… — Nu chiar din întâmplare, deşi foarte aproape. Înţelegeţi că avea o socoteală cu Lionel, căci din cauza acestuia ajunsese ce era. Noaptea trecută, când Lionel s-a repezit pe bordul galerei, Jasper Leigh, a avut putinţa de a aranja socoteala ce o avea cu el, şi a făcut-o. Drept urmare a acestei fapte, a fost luat aici prizonier. — Chiar aşa, întâmplarea e miraculoasă.

— Miracolele, Excelenţă, trebuie să se întâmple uneori, dacă adevărul trebuie să învingă, răspunse sir Oliver. Aduceţi-l aici şi întrebaţi-l. Nu ştie nimic din ceea ce s-a întâmplat aici. Ar fi o nebunie să-l credeţi pregătit pentru o situaţie pe care nimeni n-ar fi putut-o prevedea. Aduceţi-l aici. Afară răsunară paşi, dar trecură neobservaţi pentru moment. — Cred că, spuse sir John, am ascultat destule minciuni. Uşa fu trântită şi figura neagră a doctorului îşi făcu apariţia în prag. — Sir John! chemă el degrabă, tulburând fără ceremonie şedinţa şi neatent la supărarea lordului Henry. Master Lionel Tressilian şi-a recăpătat cunoştinţa. Întreabă de dumneata şi de fratele său. Repede, domnilor! Se stinge iute!

CAPITOLUL XXV JUDECATA Întreaga adunare se repezi în cabina de dedesubt, sir Oliver venind ultimul între paznici. Ei se aşezară în jurul divanului pe care zăcea Lionel, cu respiraţia slabă şi ochii sticloşi. Sir John alergă către el, se lăsă pe un genunchi şi ridică în mâini capul frumos al lui Lionel, sprijinindu-l de pieptul lui. — Lionel! strigă el şi apoi, crezând că va mulţumi pe muribund aflând că e răzbunat, adăugă: Am prins un ticălos. Foarte încet şi cu un mare efort, Lionel întoarse capul spre dreapta şi ochii săi tulburi priviră pe cei din spatele lui sir John. — Oliver? spuse el încetişor. Unde e Oliver? — Nu e nevoie să te plictisim… începu sir John, când Lionel îl întrerupse. — Aşteaptă! ceru el cu o voce ceva mai tare. Oliver e sănătos? — Sunt aici, spuse vocea groasă a lui sir Oliver, si acei care stăteau între el şi fratele său se dădură la o parte pentru a-i lăsa liberă trecerea. Lionel îl privi în tăcere, încercând să se ridice puţin. Apoi recăzu înapoi la pieptul lui sir John. — Dumnezeu a fost milos cu mine, păcătosul, spuse el, deoarece el mi-a dat putinţa de a repara ceea ce am stricat, chiar dacă e cam târziu. Apoi se ridică iarăşi, întinse braţele către sir Oliver şi vocea îi deveni rugătoare, când strigă: Nell! Fratele meu! Iartă-mă! Oliver înaintă, nereţinându-l nimeni, cu mâinile încă legate la spate şi stătu în faţa fratelui său. Înfăţişarea lui era aspră. — Ce-mi ceri să-ţi iert? întrebă el. Lionel se luptă să răspundă, dar recăzu în braţele lui sir John, cu respiraţia tăiată. Printre buze i se scurgea o şuviţă subţire de sânge. — Vorbeşte! Oh, vorbeşte, pentru numele lui Dumnezeu, îl îndemnă Rosamund, din partea cealaltă a odăii. El o privi şi zâmbi slab. — Nu te teme, suflă dânsul. Voi vorbi. Dumnezeu mi-a dat acest răgaz. Ia-ţi mâinile de pe mine, Killigrew. Eu sunt… cel mai ticălos dintre oameni. Eu… am ucis… pe Peter Godolphin! — Sfinte Doamne! gemu sir John, în timp ce lordul Henry suflă dezamăgit.

— Ah… dar nu aceasta e vina mea, continuă Lionel. Asta nu e o vină. Ne-am luptat, şi în legitimă apărare l-am străpuns… luptând cavalereşte., Vina mea vine după aceea. Când bănuielile au căzut pe Oliver, le-am întărit şi eu. Oliver ştia că eu făptuisem aceasta şi a păstrat tăcerea, pentru a mă ascunde. M-am temut că adevărul ar putea fi aflat de toţi… şi… am fost gelos pe el… şi am pus să-l răpească… Vocea lui tremurătoare amuţi. O tuse seacă îl scutură şi şuviţa de sânge de pe buze i se îngroşă. — Spune-le, zise Rosamund, care în disperata ei luptă de a salva viaţa lui sir Oliver îşi păstra sângele rece şi căuta să se afle totul, spune-le numele omului pe care l-ai angajat să-l răpească. — Jasper Leigh, căpitanul „Rândunicii”, horcăi el, în urma căreia ea fulgeră pe lordul Henry cu o privire de triumf. Se întoarse din nou către muribund, nemiloasă în hotărârea ei de a afla tot adevărul de la el, înainte de a amuţi pe veci. — Spune-le, îi ceru ea, în ce împrejurări te-a trimis noaptea trecută, sir Oliver, la bordul „Eretelui de argint”. — Nu, nu e nevoie să-l chinuim, interveni lordul Henry. A spus destul de acum. Dumnezeu să ne ierte orbirea noastră Killigrew! Sir John îşi plecă încet capul peste Lionel. — Dumneata eşti, sir John? şopti muribundul. Ce? Încă aici? Ha! Mă sting… murmură el şi din nou vocea îi crescu, ascultând de ultima scânteie a voinţei. Noll! Mă duc! Am… am îndreptat… tot ce am putut. Dă-mi… dă-mi mâna ta! Cu greutate întinse mâna dreaptă. — Ţi-aş fi dat-o înainte, dar mâinile îmi sunt legate! strigă sir Oliver, cu o căldură neaşteptată. Şi apoi, încordându-şi toată puterea sa de uriaş, rupse legăturile ce-l ţineau ca pe nişte sforicele. Apucă mâna întinsă a fratelui său şi căzu în genunchi, lângă el. — Lionel… băiete! strigă el. Era ca şi cum tot ce se întâmplase în aceşti ultimi cinci ani, fusese uitat. Toată ura ce-o avusese contra fratelui său dispăruse. Lionel în acel moment era iarăşi fratele mai slab, pe care el îl crescuse, îl păzise şi pentru care şi-ar fi sacrificat totul ca să-l poată scăpa. — Lionel, băiete! Asta fu tot ce putu spune pentru moment. Apoi… Sărman băiat! Sărman băiat! adăugă el. Ispita a fost prea puternică pentru

tine şi apropiindu-se mai mult, luă şi mâna cealaltă a muribundului, strângând-o cu putere. Prin unul din geamuri pătrunse o rază de soare, căzând pe faţa lui Lionel. Acesta întorcea strânsoarea fratelui său, cu mâinile lipsite de putere. — Oliver! Oliver, şopti el. Nu e nimeni ca tine! Te-am ştiut întotdeauna nobil, pe cât eu eram de nesincer. Am spus destul, ca să te pun în siguranţă? Spuneţi că-i în siguranţă acum, ceru el celorlalţi, că nu… — E în siguranţă, spuse lordul Henry tare. Ai cuvântul meu. — Ei bine atunci, Trecutul a trecut. Viitorul e al tău, Oliver, Dumnezeu să te binecuvânteze! Păru că se stinge, dar îşi reveni iarăşi. Am înotat mult noaptea trecută, mai mult ca niciodată. De la Penarrow la Trefusis Point, e mult. Dar erai cu mine, Noll. Dacă n-aş mai fi putut… mă puteam baza pe tine, Mi-e încă frig, căci apa era rece… rece… oooh! Se cutremură si rămase nemişcat. Binişor, sir John îi lăsă capul pe pernă. În spatele lui, Rosamund căzu în genunchi şi-şi acoperi faţa, în timp ce lângă sir John Oliver strângea mâinile reci ale fratelui său. O tăcere adâncă se aşternu. Apoi, cu un suspin, sir Oliver încrucişă mâinile fratelui său pe piept, şi se ridică încetişor. Ceilalţi părură că iau acest gest ca un semn. Era ca şi cum ar fi aştepta, mulţi, ordinul lui sir Oliver. Lordul Henry păşi încet către Rosamund şi-i puse mâna pe umăr. Ea se ridică şi ieşi împreună cu lordul Henry şi. Cu ceilalţi afară, înăuntru nerămânând decât medicul. Afară, în lumina soarelui, ei se opriră. Sir John stătea cu capul aplecat, privind podeaua albă. Sfios aproape, un lucru nevăzut până acum la el, privi la sir Oliver. — Era prietenul meu, spuse el îndurerat, şi apoi, ca pentru a se scuza, explică… şi… şi am fost orbit de dragostea ce i-o purtam. — A fost fratele meu, răspunse sir Oliver solemn. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Sir John, hotărât, se pregăti să primească cu demnitate o mustrare, dacă îi va fi făcută. — În generozitatea dumitale mă poţi ierta? întrebă el cu un aer rugător aproape. În tăcere, sir Oliver îi întinse mâna. Sir John i-o prinse cu ardoare. — Vom fi vecini iarăşi, spuse el, şi îţi dau cuvântul că voi fi un vecin mai plăcut decât în trecut. — Atunci, domnilor, spuse sir Oliver, privind de la sir John la lordul Henry, cred că nu mai sunt un prizonier?

— Nu trebuie să şovăi de a te întoarce cu noi, în Anglia, sir Oliver, răspunse Excelenţa sa. Regina îţi va asculta povestea şi avem pe Jasper Leigh să o întărească, dacă va fi nevoie şi eu voi fi de asemenea martor. Socoteşte-mă printre prietenii dumitale, sir Oliver, te rog. Şi-i întinse şi el mâna. Apoi, întorcându-se către ceilalţi spuse: cred că ar fi mai bine să mergem la treburile noastre. Toţi se îndepărtară, lăsând pe Oliver şi pe Rosamund singuri. Cei doi priviră unul la altul. Erau atâtea de spus, atâtea de întrebat, atâtea de explicat, că nu ştiau cum să înceapă. Apoi Rosamund veni spre el, cu mâinile întinse. — Oh, dragul meu, exclamă ea, exprimând o mulţime de lucruri în aceste cuvinte. Unul sau doi marinari mai curioşi, care priviră într-acolo, fură dezgustaţi să vadă pe lady Godolphin în braţele unui uriaş urmaş al lui Mahomed.