VOLUM I

1

2

(coordonatori) Vasile Tabără, Stelian Scăunaş Iulia Crăciun, Nicoleta Munteanu

Ştiinţe politice, relaţii internaţionale şi studii de securitate Volumul I


Ştiinţe politice
Relaţii internaţionale şi studii europene

Editura Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu Sibiu, 2010 3

Copyright © 2009, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

ISBN 978-973-739-990-8; 978-973-739-991-5

550324 Sibiu, Calea Dumbrăvii 34 Tel. / Fax: +40-0269-422169 E-mail: [email protected] Web: http://spriss.ulbsibiu.ro/

Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului acestei lucrări este posibilă numai cu acordul prealabil scris al coordonatorilor. Autorii articolelor din volumul de faţă îşi asumă întreaga răspundere asupra conţinutului.

4

CUPRINS: LUCRĂRI ÎN PLEN Complementaritatea viziunilor de securitate ale NATO şi UE, prof.univ.dr.gl.lt. Teodor Frunzeti, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti .............................. ….9 Relaţia putere-opoziţie în contextul câmpului politic din Republica Moldova, prof.univ.dr.hab Victor Saca, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ..... ...22 Cyberattaks – cea mai nouă provocare a securităţii pentru guverne şi corporaţii, drd. Oana Antonia Colibăşanu, STRATFOR ...................................................................... ...33 Politique et developpement durable: quand le pouvoir manipule l`opinion en invoquant la science, prof.univ.dr. Marc Chesnel, Academie des Belles-Lettres, Sciences et Arts de La Rochelle, France………............................................................................................. ...41 Ethnic minorities’ political and non-political participation in the political and social life in Serbia, with a focus on the Romanian population, Ph.D. Biljana Ratković Njegovan, Faculty of Tehnical Sciences, University of Novi Sad, Serbia, Ph.D. Drago Njegovan, Museum of Vojvodina, Novi Sad, Serbia ....................................................................... ...48 ŞTIINŢE POLITICE Răspunderea disciplinară în administraţia publică, conf.univ.dr. Vasile Tabără, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............. ...59 Activitatea social-politică a minorităţilor naţionale din Basarabia în anii 1917/1918-1992 şi 1989-1994, conf.univ.dr. Rodica Svetlicinâi, conf.univ.dr. Tatiana Turco, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ........................................................... .................65 Drepturile militarilor sub aspect politologic, conf.univ.dr. Constantin Manolache, Institutul Militar al Forţelor Armate ale Republicii Moldova ......................................... ...74 Relaţiile publice în sistemul comunicării politice: deosebiri şi afinităţi cu propaganda şi publicitatea politică, conf.univ.dr. Aurelia Peru Bălan, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ......................................................................................... ...78 Prezidenţialism versus Parlamentarism în context est-european, lect.sup.univ.dr. Vasile Andrieş, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ................................. ...92 Clivajul stânga-dreapta în România postcomunistă, lect.univ.dr. Iulia Crăciun, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............. .102 Marea Britanie – bipartidism imperfect? lect.univ.dr. Iulia Crăciun, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............................................... .108 Soluţionarea conflictului transnistrean: poziţiile partidelor politice din Republica Moldova, lect.univ.dr.sup. Igor Bucătaru, coord.prg. Andrei Volentir, cerc.sup. Oleh Protsyk, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ................................. .114 Aspecte ale echităţii sociale în societatea moldovenească, conf.univ.dr. Iulia Gorincioi, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova .................................................................... .126 Evoluţia sistemului politic al RSS Moldovenească între 1961-1965, dr. Ruslan Şevcenco, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Republica Moldova .................................................... .135 Valoarea literară şi conceptul politic, dr. Victoria Fonari, Universitatea de Stat din Moldova ............................................................................................................................ .146

5

Repere ideologice actuale în Republica Moldova, lect.univ.dr. Rodica Rusu, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova .......................................................................... 155 Procesul de implementare a politicilor publice: dificultăţi şi instrumente, lect. Mariana Iaţco, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ........................................................ 166 Diversificarea investiţiilor corporatiste – efect al ascensiunii fluxurilor economice, asist.univ.drd. Ioana Adriana Murariu, Facultatea de Ştiinţe şi Bănci, Universitatea „Spiru Haret”, asist.univ.drd. Marinela Geamănu, Facultatea de Ştiinţe şi Bănci, Universitatea „Spiru Haret” .............................................................................................. 174 Normalizarea şi conformarea. Două concepte de psihologie socială aplicabile în Exilul în căutarea speranţei, dr. Tiberiu Costăchescu, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS.............................................................. 180 Războiul şi pacea în lume în intervalul 2008-2009, dr. Tiberiu Costăchescu, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............................... 182 Harta alegerilor europene din 2009. Analiza rezultatelor din perspectivă ideologică şi a participării la vot, prep.univ. Corina Barbaros, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi ................................................................................................................................. 185 Implementarea politicilor publice în domeniul parteneriatului public-privat în Republica Moldova, mag. Gheorghe Guţu, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ....... 194 Potenţialul migraţionist al studenţimii din Republica Moldova: stare şi probleme, mag. Anna Gorban, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ................................. 201 Consolidarea sistemului pluripartidist din Republica Moldova: dificultăţi şi pesrpective, mag. Ecaterina Ceban, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ....... 208 O analiză a prerogativelor politice ale monarhilor europeni de astăzi, drd. Alexandru Muraru, Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitaea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi ........................................................................................................................ 218 Promovarea principiului non-discriminării în Europa, prep.univ.drd. Ana Maria Popovici, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi ..................................................... 228 Puterea şi opoziţia în Republica Moldova: evoluţie, probleme, perspective, drd. Irina Nicolaev, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ................................................................................................................................. 232 Consideraţii privind viitorul populaţiei României, Mirela Maria Mocanu, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............. 239 Consideraţii privind demopolitica-problema populaţiei, Raluca Dumitru, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............. 247 România rurală şi Europa urbană, Daniela Stoian, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............................................... 256 Dinamica fenomenului migraţionist în Uniunea Europeană, prep.univ. Elena Simona Vrânceanu, Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" ........................................................................................................................ 262 RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE Obsesia pedepsei cu moartea la români – între mecanismul represiv medieval şi exigenţele europene actuale, prof.univ.dr. Stelian Scăunaş, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............................................. 270 6

Dinamica existenţei conflictelor politice regionale din Republica Moldova: realităţi şi perspective, lect.univ.dr. Nicolai Ţveatcov, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova ....................................... 279 Abordări comparative ale dezvoltării internaţionale-excepţionalismul cinez, drd. Victor Poede, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi .......................................................... 288 Diplomaţia – artă sau meserie?, dr. Elena Şerbănescu, Ministerul Afacerilor Extene 300 Declinul în investiţiile străine directe, prof.univ.dr. Mihail Gheorghe, Universitatea „Spiru Haret” Braşov ...................................................................................................... 305 România şi independenţa Kosovo, lect.univ.dr. Ştefan Pop, Ministerul Administraţiei şi Internelor ......................................................................................................................... 310 Consideraţii asupra teoriilor feministe în relaţiile internaţionale, conf.univ.dr. Paul Duţă, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .. 322 Consideraţii privind Politica Europeană de Vecinătate, prof.univ.dr. Ion Pâlşoiu, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS, Mădălina Zamfir, masterand Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............................................................................................................................... 329 Determinaţii ale investiţiilor străine directe, asist.univ.drd. Marinela Geamănu, Facultatea de Ştiinţe şi Bănci, Universitatea „Spiru Haret” ............................................ 339 Globalizarea – oportunităţi şi efecte negative asupra economiei, asist.univ.drd. Ioana Adriana Murariu, Facultatea de Ştiinţe şi Bănci, Universitatea „Spiru Haret” ............ 345 Cooperarea franco-germană – motorul construcţiei europene, drd. Loredana Balteş, Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj Napoca .................................................................... 353 Viziunea lui Gheorghe Brătianu asupra relaţiilor româno-germane în perioada interbelică, asist.univ.drd. Graţian Lupu, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ........................................................................ 361 În ce modalitate globalizarea şi fragmentarea sunt posibile în mod simultan?, drd. Gabriela Călburean, Facultatea de Drept, Universitatea din Montreal, Canada .......... 370 Importanţa corporaţiilor transnaţionale în economia mondială actuală, asist.univ.drd. Marinela Geamănu, Facultatea de Ştiinţe şi Bănci, Universitatea „Spiru Haret”, asist.univ.drd. Ioana Adriana Muraru, Facultatea de Ştiinţe şi Bănci, Universitatea „Spiru Haret” ................................................................................................................... 377 România în contextul relaţiilor internaţionale în perioada celui de-al doilea război mondial, drd. Viorel Georgian Dumitru, Facultatea de Stiinţe Umaniste, Universitatea “Valahia”, Târgovişte ..................................................................................................... 382 Ucraina – “tablă de şah” între Rusia, SUA şi UE, Maria Dimineţ, Revista “Axa”, Republica Moldova ......................................................................................................... 392 Marea neagră în epicentrul atenţiei, Eduard Bumbac, Centrul Promarshall, Republica Moldova .......................................................................................................................... 397 Eurasiatismul post-sovietic, alternativa atlantismului, Laurenţiu Iordache, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............ 401 Consideraţii privind politica externă a României, Octavian Tache, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............................. 407 Consideraţii privind Dreptul Internaţional al Energiei (DIE). dr. Mădălina Virginia Antonescu, Institutul Diplomatic Român ....................................................................... 416 Conceptul de „domeniu public internaţional al energiei”, dr. Mădălina Virginia Antonescu, Institutul Diplomatic Român ....................................................................... 423 Aplicarea politicilor de dezvoltare durabilă în transportul rutier. Transportul rutier din perspectiva globalizării, drd. Vlad Iordache, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............................................................ 430

7

Incompatibilităţile şi interdicţiile diplomaţilor, Oana Gherge, masterand, Ministerul Afacerilor Externe ........................................................................................................... 435 Actorii africani – statele şi societăţile sociale multinaţionale, Simona Cohen, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............ 440 Consideraţii privind resursele continentului african, Maria Constantin, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............ 450 Spaţiul Caucazo-Caspic, Silvestru Ilaş, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ........................................................................ 457 Spaţiul Central şi Sud-Estic European, Daniel Pisică, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............................................. 463 Fenomenul migraţiei în Uniunea Europeană, drd. Petrişor Dumitrescu, Ministerul Afacerilor Externe ........................................................................................................... 471 Originile şi evoluţia euroatlantismului, drd. Răzvan Drăguleţ, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ................................... 480 Consideraţii privind Politica Europeană de Vecinătate, Mădălina Zamfir, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............ 487

8

LUCRĂRI ÎN PLEN COMPLEMENTARITATEA VIZIUNILOR DE SECURITATE ALE NATO ŞI UE SECURITY VISIONS COMPLEMENTARITY OF NATO AND EU General-locotenent prof. univ. dr. Teodor Frunzeti Rectorul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”

Abstract: NATO took bith as a political-military aliance having the purpose to Protect Occidental Europe in fron of sovietic threats. Since Cold War till ourdaya, the international security medium has known a series of changes which determinated redefinition of organization „raison d’être”, though without involvment and changing it role of euroatlantic space security guarantor.Concurrently with NATO evolution, European Union has developed its own security and defence diemension, in formal cadre of PESA. The context of those two organizations development, the concern area almost the same, have made that these two organizations to develop visions under the complementary security, which determine a similar character and efforts to manage this issue. This papar thas the objective to identify the elements which disclose the NATO and EU security visions evolution, based on complementarity principle. Keywrds: strategic concept; „Berlin Plus”Accord; cooperation; difficulties; risks; threats; mission 1. Consideraţii preliminare Mediul internaţional de securitate este marcat, în secolul XXI, de fenomenul globalizării. Generată de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor, în special, în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor, globalizarea a condus la apariţia unor procese de contracţie a timpului şi a spaţiului, de estompare a relevanţei graniţelor naţionale, ceea ce influenţează considerabil evoluţia mediului de securitate internaţional. Deşi statele rămân principalii actori ai sistemului internaţional, alături de acestea acţionează o serie de actori non-statali, care au ajuns să constituie, pe arena internaţională, voci cel puţin la fel de sonore ca cele ale actorilor statali. Deşi tipologia actorilor non-statali este foarte diversă (organizaţii non-guvernamentale, grupuri etno-naţionale, corporaţii multinaţionale, organizaţii teroriste), ne vom referi în continuare la organizaţiile interguvernamentale, în speţă, la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi la Uniunea Europeană. Modul în care aceste două organizaţii se raportează la mediul internaţional de securitate, obiectivele lor strategice, mijloacele de a le atinge sunt relevante pentru modul în care statele care le alcătuiesc se raportează la evoluţia acestuia. Viziunile de securitate ale celor două instituţii au fost şi sunt în continuare marcate de viziunile naţiunilor care le compun, în special a celor cu valenţe de mari puteri, şi, în acelaşi timp, au influenţat modul în care statele lor membre şi-au gândit strategiile de securitate naţională. Faptul că NATO şi UE au un număr destul de mare de state membre comune şi că marea lor parte sunt legate de un fundament cultural şi axiologic comun fac ca aria lor de interes să se suprapună. Totodată, la baza creării celor două organizaţii a stat un set de comun de valori precum libertatea, democraţia, statul de drept, respectul drepturilor omului iar, pe parcursul existenţei lor, s-au concentrat asupra evitării apariţiei unui conflict armat pe continentul european. În plus, noile riscuri şi ameninţări la adresa securităţii sunt într-o 9

majoritate covârşitoare de natură transfrontalieră, ceea ce impune conjugarea eforturilor acestora în ce priveşte abordarea lor, astfel încât acţiunile NATO şi UE să fie ghidate de principiul complementarităţii. Practic, încă de la formarea lor, cele două organizaţii au contribuit într-o măsură covârşitoare la menţinerea şi consolidarea unui climat de securitate stabil pe continentul european. Dată fiind suprapunerea ariei de interes strategic, au fost făcute eforturi considerabile ca acţiunea lor să fie una complementară. Totuşi, există voci în mediile academice şi politice care susţin că dezideratul complementarităţii în ce priveşte relaţiile NATO-UE nu este încă complet atins, ci, dimpotrivă, organizaţiile mai au de parcurs mulţi paşi până la stabilirea unui astfel de raport. Spre exemplu, s-a afirmat că, la un deceniu de exsitenţă a PESA, media cheltuielilor europene pentru securitate a scăzut, iar NATO a beneficiat de un grad foarte redus de complementaritate din partea Uniunii, existând încă numeroase întrebări referitoarte la motivaţia Uniunii pentru a-şi dezvolta şi afirma o identitate militară1. Raporturile NATO-UE, din perspectiva apărării, sunt reglementate prin Acordurile „Berlin Plus” (decembrie 2002), acorduri care au fost menite să clarifice relaţia lor, stabilind faptul că: a) UE are acces la capacităţile de planificare ale NATO, în vederea derulării unor misiuni militare; b) capacităţile şi mijloacele colective ale Alianţei, inclusiv structurile de comandă şi control şi flota AWACS, destinată avertizării timpurii, sunt disponibile pentru UE; c) se vor identifica opţiunile UE de comandă pentru locţiitorul comandantului suprem NATO din Europa, pe timpul derulării unei operaţiuni UE cu recurs la mijloacele şi capacităţile NATO. Astfel, relaţia dintre PESA şi NATO nu mai reprezenta o problemă de coordonare, ci şi una de complementaritate, pentru că, prin această politică, UE îşi dezvolta propriile capacităţi militare şi politice în materie de securitate şi apărare. Era, prin urmare, de aşteptat ca şi Uniunea să îşi sporească angajamentul în ce priveşte securitatea spaţiului european, prin îmbunătăţirea propriilor capabilităţi. Totuşi, complementaritatea s-a dovedit, în timp, dificil de atins, deşi este greu de găsit un document oficial al organizaţiilor care să nu menţioneze dorinţa dezvoltării unei astfel de relaţii. Deşi cooperarea potrivit „Berlin Plus” era gândită pentru a contribui la clarificarea relaţiei NATO-PESA, ea „nu a funcţionat satisfăcător din cauza unor probleme legate de faptul că nu toate statele membre NATO sunt şi membre UE”2. Pe de altă parte, existenţa unui parteneriat între cele două organizaţii este de netăgăduit, la fel ca şi importanţa pe care el o comportă atât în viziunea NATO, cât şi în cea a UE. La fel de clară este şi menţinerea rolului de garant al securităţii europene de către Alianţă, actor care dispune de toate mijloacele necesare asumării unei asemenea responsabilităţi. Totuşi, rolul UE în ce priveşte partea civilă a managementului crizelor nu poate fi trecută cu vederea. Uniunea a dovedit utilitatea expertizei în reconstrucţia instituţiilor, în reformele sectorului public, a justiţiei, a poliţiei, reuşitele în ce priveşte edificarea statului de drept etc. Aşadar, până în acest moment, complementaritatea NATO-UE în managementul crizelor a funcţionat cel puţin dintr-un punct de vedere. NATO a venit cu expertiză militară, iar UE cu una civilă, dovedindu-şi calitatea de actor civil în relaţia transatlantică. Explicaţia acestei stări de fapt poate fi identificată în evoluţia organizaţiilor, în faptul că NATO este o alianţă politico-militară, iar UE o organizaţie de integrare economică şi politică. Prin urmare, era firesc ca prima să îşi dezvolte componenta militară mai mult, iar cea de-a doua pe cea civilă. 1

Sally McNamara, Shaping the NATO-EU Relashionship: What the U.S. must do, 8th October 2008, disponibil on-line la http://www.heritage.org/Research/Reports/2008/10/Shaping-the-NATO-EU-Relationship-What-theUS-Must-Do. 2 European Parliament, Session Document, A6-0033/2009, Report on the role of NATO in the security architecture of EU, (2008/2197(INI)), Committee on Foreign Affairs, pp. 4-5, disponibil on-line la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+REPORT+A6-20090033+0+DOC+PDF+V0//EN

10

În ciuda acestei completări reciproce, dezbaterea asupra complementarităţii pleacă de la faptul că ambele organizaţii şi-au dezvoltat atât instrumente civile, cât şi militare pentru menţinerea stării de securitate, dar şi de la întrebarea dacă PESA a constituit sau nu o valoarea adăugată, din punct de vedere militar, pentru NATO, domeniu în care este acceptat faptul că aceasta a făcut puţine progrese. 2. Originile complementarităţii viziunilor de securitate ale NATO şi UE NATO a luat naştere în 1949, ca răspuns la ameninţarea reprezentată de expansiunea URSS, dar şi pentru a împiedica apariţia unor noi conflicte armate naţionaliste în Europa şi pentru a susţine integrarea politică la nivel european3. După finalizarea Războiului Rece, NATO a continuat să contribuie la menţinerea securităţii şi stabilităţii în Europa atât prin primirea de noi membri în cadrul alianţei, dar şi prin dezvoltarea unei reale reţele de parteneriat, care viza şi statele din fostul bloc sovietic. Astfel, încă de la începuturile ei, Alianţa Nord-Atlantică a presupus un angajament al statelor membre de a se apăra reciproc în cazul unei agresiuni armate. Prin urmare, relaţia dintre America de Nord şi Europa reprezintă piatra unghiulară a Alianţei, care a favorizat formarea unei interdependenţe între politicile de apărare ale statelor fondatoare, la început, şi apoi, pe măsură ce NATO s-a extins, a tuturor statelor membre. Aceasta presupune existenţa unei viziuni comune asupra securităţii, asupra riscurilor şi ameninţărilor la adresa acesteia, asupra mijloacelor şi instrumentelor de a o garanta. Abordarea NATO a securităţii în secolul XXI, aşa cum este descrisă în Conceptul Strategic din 1999, include prezervarea legăturii transatlantice, menţinerea unor capabilităţi militare suficiente pentru a derula întreaga gamă de misiuni ale Alianţei, dezvoltarea capabilităţilor europene în cadrul Alianţei, continuarea angajamentului faţă de prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, dezvoltarea parteneriatelor, cooperării şi dialogului, extinderea şi permanenta deschidere a NATO faţă de noi membri, susţinerea dezarmării, a controlului armamentului şi a non-proliferării. Dimensiunea de securitate şi apărare a UE a luat naştere formal relativ recent, la Consiliul de la Cologne din 1998. Principalul instrument al Uniunii de a asigura pacea pe continentul european a fost integrarea economică, constituirea unui cadru de dialog în care statele membre puteau coopera în domeniul producţiei de cărbune şi oţel şi mai apoi şi în alte ramuri ale economiei. Cooperarea statelor membre de atunci în acest areal nu avea drept ţel doar integrarea exclusiv în această sferă, ci comporta şi implicaţii în domeniul securităţii. Cărbunele şi oţelul constituiau chiar materia primă pentru fabricarea de arme, ducând finalmente la construirea unei încrederi reciproce între membrii semnatari ai primelor tratate fondatoare ale comunităţilor economice. Mai mult, există voci4 care susţin că înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)5 a implicat şi un alt aspect al securităţii la nivel european. Este vorba despre minimizarea pericolului pe care l-ar fi constituit posibilitatea ca o Germanie sărăcită, confruntându-se cu dificultăţi de natură politică şi socială, să se îndrepte către ideologia comunistă. Includerea ei în CECO a contribuit la reconstrucţia acesteia, la recăpătarea siguranţei, dar şi la includerea ei într-un cadru de cooperare unde putea fi prinsă într-un ansamblu de constrângeri, responsabilităţi şi unde putea fi parte a unei solidarităţi internaţionale. 3

North Atlantic Treaty Organisation, Public Diplomacy Division, 60 years of NATO, 18th February 2010, disponibil on-line la http://www.nato.int/ebookshop/nato60/NATO60_en.pdf. 4 Sylvain KAHN, Geopolitica Uniunii Europene, Editura Cartier Istoric, Chişinău, 2008, pp. 21-22 5 Tratatul de la Paris prin care se înfiinţa CECO a intrat în vigoare în anul 1952 şi a fost semnat pe o perioadă de 50 de ani. Pe cale de consecinţă, CECO a încetat să existe încă din 2002, iar responsabilităţile sale au fost preluate de CE. Totuşi, relevanţa acestuia pentru modul de abordare european a problemelor vizând securitatea, cel puţin în faza incepientă a organizaţiei, nu poate fi trecută cu vederea.

11

Dezvoltarea dimensiunii de securitate şi apărare la nivel european a fost încurajată şi la nivelul NATO. Consiliul NATO din Bruxelles, din 1994, a recunoscut importanţa definirii clare a unei identităţi europene în ce priveşte aspectele de securitate şi apărare, iar în cadrul Summit-ului de la Washington, din 1999, s-a adoptat formal decizia de a susţine dezvoltarea unei asemenea identităţi. Decizia prevedea că, la nivel european, se vor dezvolta mecanisme care vor susţine crearea de capacităţi proprii pentru a conduce operaţiuni proprii sub controlul politic preconizat al Uniunii Europene Occidentale (UEO). Aceasta exista încă din 1948, însă securitatea europeană a fost asigurată de facto în timpul şi după Războiul Rece de către NATO. Tratatul de la Maastricht (1992) şi cel de la Amsterdam (1997) au dus la formarea treptată a Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC), ca efect al dorinţei europenilor de a-şi permite să consolideze contribuţia lor la misiunile Alianţei, dar şi de a-şi putea asuma o responsabilitate mai mare în apărarea şi securitatea comună. În plus, la Summit-ul de la Washington (1999), liderii NATO au decis să susţină PESA, având la bază principiul consultărilor mutuale, al cooperării şi transparenţei. Astăzi, principalul instrument al UE în ce priveşte securitatea şi apărarea este constituit de PESA, „braţul armat” al PESC. Diferenţa de bază dintre UEO şi UE este faptul că cea din urmă nu este o alianţă militară (deosebire valabilă şi în relaţia PESA-NATO), ci o organizaţie de integrare politică, ceea ce presupune că Uniunea va comporta şi o greutate mai mare din punct de vedere economic, politic, diplomatic. În ceea ce priveşte aspectele de securitate, am putea considera că natura diferită a celor două organizaţii duce la viziuni complementare, care pot contribui în mod real la abordarea comprehensivă a securităţii din perspectiva dimensiunii militare şi non-militare. Totodată, nu trebuie trecut cu vederea rolul pe care NATO l-a jucat în crearea dimensiunii europene de securitate şi apărare, prin dezvoltarea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare (European Security and Defence Identity – ESDI), care să poată face faţă cerinţelor statelor europene în materie de securitate, dar care să contribuie şi la consolidarea securităţii Alianţei. Faptul că europenii au dorit să îşi asume un rol mai important în acest domeniu poate fi determinat atât de dorinţa lor de a se afirma mai puternic pe plan internaţional în cadrul formal al UE6, fie de cea de a consolida relaţia transatlantică în întregul ei7. ESDI a constituit, prin urmare, atât o parte integrantă a eforturilor de adaptare a structurilor militare şi politice ale NATO, dar şi un puternic element de dezvoltare a Uniunii Europene. Este totuşi important de menţionat faptul că ESDI a fost un proiect militar al NATO, menit să rezolve anumite probleme structurale şi politice în cadrul comunităţii euroatlantice, iar conturarea PESA, după războiul din Kosovo, nu a fost doar un proiect militar al NATO, ci şi o parte a proiectului politic european8. Practic, diferenţa dintre ESDI şi PESA rezidă în aceea că PESA făcea parte din politica pe termen lung a UE, bazată pe credinţa că aceasta ar trebui să îşi asume un rol pe scena internaţională corespunzător dimensiunii şi resurselor sale. Mai mult, acest proiect a fost sprijinit şi de Statele Unite în virtutea unei credinţe a „împărţirii responsabilităţilor” în materie de securitate, principiu care se referea mai mult la resurse, păstrând leadership-ul politic şi strategic american. Astfel, în ce priveşte principiul cooperării cu partenerii şi cu organizaţiile internaţionale, cooperarea cu UE ocupă un loc deosebit de important pentru că aceasta a evoluat, în ce priveşte securitatea şi apărarea, cu susţinerea directă a NATO, iar complementaritatea este mai uşor de obţinut în această relaţie. Astfel, în 1994, şefii de state şi 6

Petre DUŢU, Mihai Ştefan DINU, Politica Europeană de Securitate şi Apărare – cadrul de manifestare şi dezvoltare a intereselor de securitate naţională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007, pp. 8-9. 7 Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, Office for Information and Press, Manualul NATO, Belgia, Bruxelles, 2001, p. 63. 8 Stuart CROFT, Joylion HOWORTH, Terry TERRIFF, Mark WEBBER, NATO’s Triple Challenge, în International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-), vol. 76, nr. 3, 2000, pp. 503.

12

de guverne ale statelor membre a NATO au avut o atitudine pozitivă faţă de intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht şi lansarea UE ca mod de a întări pilonul european al Alianţei, care permitea statelor membre europene să aibă o contribuţie coerentă la securitatea europeană. Această atitudine a fost favorabilă şi datorită faptului că relaţia NATO-UEO s-a bazat pe transparenţă şi complementaritate. În plus, decizia prefigurată la Helsinki, în 1999, prin care UE îşi afirma intenţia de a absorbi UEO în viitorul apropiat şi de a crea un corp de reacţie rapidă care să poată îndeplini misiuni de menţinere a păcii şi de management al crizelor regionale, dar şi de a stabili structuri de luare a deciziilor (Comitetul Politic şi de Securitate, Comitetul Militar, Statul Major Militar) au determinat o schimbare majoră în evoluţia aranjamentelor europene de securitate. ESDI fusese gândită ca separabilă de NATO însă nu separată. Prin urmare, un set de valori comune împărtăşite de toţi membrii celor două organizaţii, faptul că majoritatea statelor membre NATO sunt astăzi şi membre ale UE, implicarea activă a NATO în garantarea securităţii europene, susţinerea pe care UE a primit-o din partea NATO în ce priveşte dezvoltarea mecanismelor şi capabilităţilor necesare gestionării aspectelor de securitate şi apărare duc la formularea unor viziuni de securitate similare la nivelul celor două instituţii inter-guvernamentale. Totodată, având în vedere cooperarea, consultarea la nivel politic dintre cele două, colaborarea lor a fost marcată şi de un efort constant de a evita suprapunerea funcţiilor, ceea ce face ca modul de raportare la mediul de securitate să fie similar, dar abordările lor să fie complementare, fenomen care emerge atât din specificul fiecărei organizaţii în parte, cât şi din diferenţele în ce priveşte dezvoltarea elementelor de putere. Poate că cele mai elocvente documente care fac vorbire despre viziunile strategice ale celor două organizaţii sunt Tratatul de la Washington (4 aprilie 1949), Conceptul Strategic al Alianţei9 (24 aprilie 1999), declaraţiile care au urmat summit-urilor organizate la nivelul NATO şi Strategia Europeană de Securitate pentru UE (12 decembrie 2003), cunoscută şi sub numele de „Strategia Solana” sau „O Europă sigură într-o lume mai bună”10, dar şi acordurile încheiate între UE şi alţi actori internaţionali. Deşi documentele mai sus menţionate sunt încă în vigoare, trebuie luat în considerare faptul că ele sunt în curs de revizuire, dat fiind că atât la nivelul NATO cât şi la cel al UE a fost constatată necesitatea elaborării unor noi concepte strategice/strategii de securitate, din cauza unor mutaţii ale mediului internaţional de securitate. Totuşi, dat fiind că acestea stau încă la baza raportării celor două la mediul de securitate, vom porni analiza noastră de la actele mai sus menţionate. 3. Promovarea stabilităţii în Europa Pentru a menţine şi promova stabilitatea pe continentul european, organizaţiile în discuţie au utilizat strategii similare, bazate pe două axe principale – extinderea şi parteneriatul. Integrarea de noi membri şi angrenarea într-o formă lărgită de cooperare a statelor care nu erau pregătite pentru integrare au constituit mijloace de propagare a securităţii şi stabilităţii pe continentul care fusese măcinat de războaie până cu un secol în urmă. Extinderea reprezintă un instrument eficient pentru edificarea solidarităţii între statele membre şi pentru eliminarea posibilităţii de recurgere la conflict armat pentru rezolvarea eventualelor conflicte apărute între acestea. Faptul că UE şi NATO, plecând de la un set de valori şi interese comune, de la o percepţie comună asupra securităţii, au reuşit, prin politicile de extindere, să genereze stabilitate şi securitate este vizibil în evoluţia statelor care le-au devenit membre, dar şi în cea 9

Actul este disponibil în variantă on-line la http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_27433.htm. Documentul este disponibil în varianta on-line la http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/031208ESSIIRO.pdf 10

13

a statelor cu care organizaţiile în discuţie au încheiat acorduri de parteneriat. Astăzi, NATO şi UE împart 21 de state membre comune. Extinderea este un domeniu în care organizaţiile în discuţie s-au completat reciproc bine. Istoria recentă a continentului european dovedeşte că aderarea unor state la NATO a constituit un pas către primirea statutului de stat membru al Uniunii, sau că, pur şi simplu, UE a întreprins aproximativ aceiaşi paşi în politica extinderii ca şi Alianţa, ceea ce explică numărul mare de state membre comune. Statutul de stat membru NATO şi UE a ajuns să reprezintă o garanţie pentru stabilitatea, dezvoltarea economică şi politică a statelor. Prin procedura de aderare, care presupune susţinerea statelor candidate pentru a atinge criteriile de aderare, cele două organizaţii au reuşit să contribuie activ la modernizarea şi dezvoltarea unor state democratice stabile pe continentul european. Extinderea este, în ambele cazuri, un instrument eficient pentru a menţine şi promova stabilitatea şi securitatea în zona de interes. Prin prosperitatea şi oportunităţile care le sunt oferite statelor membre, organizaţiile au devenit atractive şi pentru statele din proximitatea apropiată, ceea ce contribuie la orientarea acestora către dezideratul integrării. Spre exemplu, în cazul Balcanilor de Vest, integrarea euroatlantică a devenit ultimul şi cel mai greu pas de făcut pentru a obţine garanţia stabilităţii în regiune. Atât NATO, cât şi UE au inclus statele în cauză în programe de pre-aderare, MAP (Membership Accession Plan), în cazul NATO, respectiv Acorduri de Stabilizare şi Asociere în cazul UE. Aderarea şi integrarea presupun atingerea unor obiective, implementarea unui anumit set de reforme care duc la concordanţa dintre statul aspirant cu statele membre în ce priveşte nivelul de dezvoltare şi de modernitate. Cu excepţia Croaţiei şi Albaniei, care au devenit membre NATO în 2009, statele vest-balcanice mai au de făcut progrese către primirea lor în clubul euroatlantic şi european, dar marea reuşită a NATO şi UE în regiune constă în reducerea la maximum a probabilităţii emergenţei unui conflict armat în acest spaţiu. Deşi cele mai recente conflicte balcanice, din ultimul deceniu al secolului XX, au demonstrat lacunele UE în materie de securitate şi apărare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, importanţa NATO ca furnizor de securitate, putem aprecia că ambele organizaţii au avut contribuţii deosebit de valoroase, fără de care Balcanii de Vest nu ar fi atins nivelul de stabilitate din zilele noastre. În plus, integrarea euroatlantică ocupă şi pentru aceste ţări primul loc între obiectivele al politicii externe, dar şi principalul domeniu în care cooperarea dintre ele este posibilă. Complementaritatea măsurilor întreprinse de NATO şi UE în acest areal a contribuit la edificarea actualei stări de fapt din regiune. Alături de politicile de extindere, cele două organizaţii implementează şi politici de parteneriat, care contribuie la promovarea şi menţinerea unui climat de stabilitate şi prosperitate în apropierea graniţelor statelor membre. Astfel, NATO implementează o politică a parteneriatului care constă în promovarea unor ample relaţii de cooperare şi dialog cu alte ţări din regiunea euroatlantică, în vederea creşterii transparenţei, a încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune comună. Parteneriatul este caracterizat de extinderea cooperării politice în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA) dar şi de intensificarea cooperării în cadrul Parteneriatului pentru Pace (PfP)11. Practic, CPEA reprezintă un cadru de consultări politice, care s-a dovedit util în ce priveşte managementul crizelor, iar PfP principalul mecanism prin care se stabilesc legături de securitate între Alianţă şi partenerii ei, în ce priveşte capacităţile militare şi interesele acestora12. Partneriatul a ocupat un rol important în preocupările statelor membre NATO şi continuă să îl aibă şi în dezbaterea asupra noului concept strategic, dezbatere care este în plină desfăşurare. Confirmarea Alianţei ca partener 11

Towards a Parthenership for the 21st Century, The Enhanced and more operational partnership - Report by the Political Military Steering Comittee on Partnership for Peace, 25 aprilie 1999, articolul 4, disponibil on-line lahttp://www.nato.int/cps/en/SID-C80A675F-7D0E64AA/natolive/official_texts_27434.htm?selectedLocale=en. 12 Ibidem, articolul 5.

14

global, cosolidarea parteneriatelor existente cu UE, Banca Modială, ONU, Rusia, Ucraina, dar şi crearea unei reţele de parteneriat pe tot mapamondul constituie puncte esenţiale ale discuţiilor referitoare la viitorul concept strategic. O tendinţă similară identificăm şi la nivelul UE, dar, cu un accent mult mai mare pus pe dezvoltarea economică şi a instituţiilor democratice, ca premise ale stabilităţii şi securităţii. Relaţiile pe care UE le dezvoltă cu vecinii din proximitatea imediată, sau, mai exact, contribuţia la construirea securităţii cu statele adiacente constituie chiar unul dintre cele trei obiective ale Strategiei Europene de Securitate. Principalul instrument al Uniunii în acest sens este Politica Europeană de Vecinătate (PEV), prin care UE s-a înconjurat de un „cerc de prieteni”, cu care întreţine relaţii apropiate de cooperare. Prin PEV, sunt oferite relaţii privilegiate în domeniul economic, al democratizării, al respectului dreptului omului, dar şi în sfera politico-militară, prin acţiuni comune de prevenire a conflictelor, de combatere a terorismului şi a unor mecanisme comune de management al situaţiilor de urgenţă. Totuşi, abordarea parteneriatelor de către UE nu se rezumă doar la PEV. Uniunea a stabilit parteneriate strategice şi cu statele din Africa, Asia, Caraibe, majoritatea având ca obiect dezvoltarea, creşterea ecoonomică şi stabilitatea13. La finalul anului 2008 şi începutul lui 2009, UE a întreprins demersuri pentru întărirea parteneriatului cu statele din estul graniţelor sale, iniţiativă cunoscută sub numele de Partneriatul Estic14. Dat fiind că securitatea, stabilitatea, dezvoltarea statelor din această zonă poate avea un impact mare asupra Uniunii, aceasta şi-a propus ca, prin acest parteneriat, să consolideze cooperarea cu acestea în domeniul economic, al liberalizării vizelor şi implicit, în eforturile de a combate imigraţia ilegală, dar şi în promovarea democraţiei şi bunei guvernări, a securităţii energetice şi de mediu. Observăm că, spre deosebire de abordarea NATO, UE pune un accent mult mai mare pe partea de cooperare în sfera economică şi a sprijinului dezvoltării democratice a statelor vizate. Totuşi, nu putem trece cu vederea că, asigurând un climat de stabilitate politică, economică în imediata sa vecinătate, UE îşi creşte sieşi gradul de securitate15. 4. Definirea riscurilor şi ameninţărilor la nivelul Alianţei şi al Uniunii În ciuda faptului că implicarea NATO în asigurarea securităţii la nivel euroatlantic a făcut ca pericolul unei confuntări militare masive să fie nul, fiind înlocuit de abordarea securităţii bazate pe cooperare, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii – instabilitate sau tensiune – nu au dispărut. Conceptul Strategic al Alianţei din 1999, care, cel puţin până la următorul Summit, este încă valabil, a reafirmat funcţiile de bază ale NATO şi importanţa menţinerii legăturii transatlantice. Acest document poate fi considerat unul de referinţă şi datorită faptului că recunoaşte caracterul multidimensional al securităţii, afirmând că aceasta implică mai multe aspecte – politic, economic, social, de mediu, respectiv militar/ de apărare. Practic, acest lucru echivalează cu adoptarea unei viziuni comprehensive asupra securităţii, care ia în calcul un număr mare de elemente semnificative, ce nu trebuie pierdute din vedere pentru atingerea obiectivelor pe termen lung ale Alianţei. Aceiaşi viziune comprehensivă este vizibilă şi la nivelul UE, care demonstrează această percepţie prin Strategia Solana, care enumeră o serie de vulnerabilităţi, riscuri şi 13

http://ec.europa.eu/development/geographical/regionscountries/eucaribbean_en.cfm?CFID=7591227&CFTOKE N=a 65abef8a6b4f32e-23208498-A1BE-C992-C791D4F891150B23&jsessionid=0806f211884f61753164 14 Statele vizate de această iniţiativă sunt Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Moldova, Ucraina. 15 Cristina BOGZEANU, Implicaţiile conceptului de graniţă în securitatea europeană, în Stabilitate şi securitate regională (volum coordonat de Constantin MOŞTOFLEI), Sesiune anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, 09-10 aprilie 2009, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, p. 1227.

15

ameninţări legate de aspectele conţinute de Conceptul Strategic al Alianţei. Este vorba despre fenomene care derivă din evoluţii demografice, economice, politice, de mediu etc. – dependenţa energetică a Europei, încălzirea globală, boli, sărăcie, diminuarea resurselor vitale. Ambele organizaţii percep securitatea dintr-o perspectivă largă, care nu se mai reduce doar la factorul militar. Amploarea acestei viziuni a făcut ca elaborarea politicilor Alianţei să se facă într-un cadru mai larg al cooperării internaţionale şi nu izolat de celelalte structuri şi instituţii care au sau pot avea competenţe în asigurarea securităţii spaţiului euroatlantic. Prin declaraţia de la Roma, membrii Alianţei au recunoscut faptul că provocările cu care se confruntă Europa nu mai pot fi abordate unilateral, ci necesită un cadru larg, care să conecteze într-un sistem de structuri interrelaţionate toate statele din Europa şi din America de Nord. Astfel, NATO a încercat să construiască o arhitectură de securitate europeană, pornind de la premisa necesităţii complementarităţii eforturilor mai multor instituţii, iar UE a jucat şi continuă să joace un rol deosebit de important, tocmai din cauza unei percepţii comune asupra securităţii, zonelor de interes strategic, riscurilor şi ameninţărilor, dar şi asupra instrumentelor care trebuie implicate. Abordările complementare ale mediului actual de securitate contribuie la reducerea pericolului de apariţie a unui conflict pe fondul unor neînţelegeri în cadrul comunităţii euroatlantice, are un aport considerabil la îmbunătăţirea managementului crizelor cu care se pot confrunta aliaţii, dar şi la sporirea oportunităţilor de parteneriat între statele europene pentru a putea face faţă noilor provocări aduse de mediul de securitate. Astfel, se conturează o altă caracteristică ce stă la baza complementarităţii – credinţa că securitatea este indivizibilă şi că niciun stat sau organizaţie nu poate face faţă unilateral noilor riscuri şi ameninţări. Atacurile de la 11 septembrie 2001 asupra Turnurilor Gemene, precum şi cele din Madrid (2004) şi Londra (2005) au dus la conştientizarea, la nivelul comunităţii euroatlantice, a ameninţării reprezentate de fenomenul terorismului internaţional. Prin urmare, atunci când vine vorba despre clasificarea riscurilor şi ameninţărilor, atât NATO, cât şi UE, plasează pe primul loc terorismul internaţional. Conceptul Strategic al Alianţei în vigoare nu pune un accent atât de mare pe acest aspect, acesta fiind mai mult axat asupra riscurilor reprezentate de eşecul statal în vecinătatea teritoriilor statelor membre ale Alianţei şi a proliferării armelor de tip nuclear, biologic şi chimic (NBC), terorismul este menţionat în cadrul riscurilor de „o natură mai largă”, alături de sabotaj, crimă organizată, întreruperea alimentării cu resurse vitale16, documentul menţionând că viitoarele ameninţări sunt „multidirecţionale şi greu de prevăzut” (art.20). Fenomenul în discuţie îşi capătă rolul central în percepţia riscurilor o dată cu Summit-ul de la Praga, prima reuniune de acest gen după atacurile de la 11 septembrie, când şefii de stat şi de guvern ale statelor membre de atunci convin să adopte un pachet de măsuri comprehensiv pentru a putea derula întreg setul de misiuni necesare pentru a răspunde colectiv la provocările aduse de terorism şi de armele de distrugere în masă17. În 2003, Strategia Europeană de Securitate identifică drept primă ameninţare cheie terorismul, fiind urmat imediat de proliferarea armelor de distrugere în masă. Ambele organizaţii acordă o maximă importanţă acestor două fenomene din pricina amplorii pericolului reprezentat de o eventuală combinaţie a acestor riscuri, de dobândirea de către reţelele teroriste de armament de distrugere în masă, din pricina consecinţelor pe care un astfel de atac le-ar antrena asupra populaţiei civile şi a dificultăţii de a gestiona urmările unui astfel de atac. 16

The Alliance’s Strategic Concept, Approved by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Washington D.C., 24 aprilie 1999, art. 24, disponibil on-line la http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_27433.htm 17 Prague Sumit Declaration, Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Prague on 21 November 2002, art. 3, disponibil on-line la http://www.nato.int/docu/pr/2002/p02-127e.htm

16

Alături de acestea, cele două organizaţii plasează şi criminalitatea organizată, eşecul statal şi conflictele regionale. La o primă analiză, putem remarca faptul că aceste riscuri şi ameninţări sunt atât de natură internaţională, cât şi regională, însă toate afectează modul de percepere a securităţii în spaţiul euroatlantic. Gestionarea lor influenţează dezvoltarea strategiilor, a modului de abordare, a instrumentelor la nivelul fiecăreia dintre organizaţii, dar şi legăturile dintre ele, modul în care cooperează pentru a le preveni, contracara şi combate. Astfel, pentru ambele instituţii funcţionează principiul stabilirii primei linii a apărării dincolo de graniţele statelor lor membre şi faptul că europenii ar trebui să fie pregătiţi să acţioneze chiar înainte de producerea unei crize. Cu alte cuvinte, dat fiind că ameninţările mai sus menţionate nu au graniţe, efectele lor neputând fi oprite la hotarele fizice dintre state, ele pot fi combătute numai în cadrul unei cooperări în acest domeniu. Spre exemplu, dacă luăm în considerare terorismul internaţional, cu toate aspectele lui – politic, militar, economic, juridic şi financiar, putem concluziona, similar tendinţelor manifestate la nivelul NATO şi UE, că acesta nu este un domeniu care să poată fi gestionat individual de către un stat şi nici măcar de către o organizaţie. Ameninţările globale necesită eforturi globale de contracarare. Astfel, în ce priveşte terorismul internaţional şi contracararea proliferării armelor de distrugere în masă, poate cele mai grave ameninţări de securitate contemporane, UE şi NATO au depus eforturi pentru a colabora în acest domeniu. În acest sens, ambele organizaţii pun un accent deosebit de mare pe protecţia civilă în faţa unui eventual atac cu arme de tip nuclear, chimic, biologic sau radiologic (CBRN), cooperând în ce priveşte schimbul de informaţii, dar şi în domeniul planificării măsurilor de reacţie la urgenţele civile. Prin urmare, partea de răspuns la un asemenea eveniment, managementul consecinţelor, este un domeniu în care relaţia NATO-UE se caracterizează prin cooperare şi complementaritate, urmărind evitarea suprapunerii funcţiilor şi rolurilor pe care cele două lear îndeplini într-o asemenea situaţie. La nivelul UE, unul dintre cele mai relevante documente referitoare la implicarea intrumentelor civil şi militar în activitatea de management al consecinţelor, Cadrul Conceptual al Dimensiunii de Politică Europeană de Securitate şi Apărare al Luptei Împotriva Terorismului18, recunoaşte amploarea consecinţelor unui atac terorist cu ADM asupra populaţiei civile, dar şi necesitatea de a acţiona în parteneriat cu celelalte organizaţii internaţionale cu competenţe în materie de securitate. În plus, acest document este relevant şi din perspectiva din care abordează managementul consecinţelor, dat fiind că sublianiază faptul că factorul militar va avea un caracter auxiliar instrumentelor civile implicate în gestionarea urmărilor unui asemenea eveniment19. NATO, în schimb, deşi recunoaşte importanţa ambelor tipuri de instrumente şi importanţa factorului civil în asemenea acţiuni, conturează mult mai bine rolul pe care militarii îl au în managementul consecinţelor. Spre exemplu, Conceptul militar al NATO pentru lupta împotriva terorismului menţionează clar că Alianţa poate aduce o valoare adaugată acţiunilor de management al consecinţelor prin planificare, identificare şi desfăşurare rapidă de experţi în ADM, ingineri sau specialişti în căutarea şi salvarea persoanelor dispărute, dar şi prin crearea unui Registru al Alianţei care să conţină capabilităţi desfăşurabile într-un interval de timp foarte scurt, prin derularea de exerciţii şi antrenamente care să asigure coordonarea acţiunilor întreprinse20. Analiza documentelor oficiale care constituie baza formală a funcţionării celor două organizaţii relevă faptul că ambele au o percepţie similară asupra noilor provocări la adresa securităţii. Dat fiind că spaţiul lor de interes se suprapune într-o mare măsură, dar şi că noile 18

Conceptual Framework on European Security and Defence Policy (ESDP) Dimension of the Fight against Terrorism, disponibil on-line la http://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/ESDPdimension.pdf. 19 Dr. Constantin MOŞTOFLEI, Dr. Grigore ALEXANDRESCU, Cristina BOGZEANU, Managementul Consecinţelor, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, pp. 56-58. 20 http://www.nato.int/ims/docu/terrorism.htm

17

riscuri şi ameninţări sunt de natură transfrontalieră, abordarea acestor riscuri şi ameninţări se face plecând de la premisa indivizibilităţii securităţii şi a nevoii de a coopera. Practic, cooperarea şi efortul de a stabili o complementaritate a viziunilor şi acţiunilor NATO şi UE constituie un fir roşu în comportamentul celor două organizaţii una faţă de cealaltă. 5. Complementaritatea misiunilor conduse de cele două organizaţii Complementaritatea este, poate, cel mai vizibilă în cadrul acţiunilor practice întreprinse de cele două organizaţii. Analiza rolurilor pe care NATO şi UE şi le-au asumat în garantarea securităţii trebuie să plece de la identificarea domeniilor în care cele două şi-au dezvoltat cel mai înalt grad de expertiză. NATO este o alianţă politico-militară, cu caracter defensiv, bazată pe principiile apărării colective, beneficiind de o structură militară integrată şi de acorduri de cooperare şi coordonare între statele membre. UE, pe de altă parte, a luat naştere ca organizaţie de integrare economică şi politică şi, de la momentul naşterii sale şi până în prezent, şi-a confirmat statutul de important actor economic pe scena internaţională. Astfel, în ciuda faptului că ambele au o viziune comprehensivă asupra securităţii, fiecare dintre ele poate fi mai eficientă şi mai credibilă în anumite momente ale gestionării unei situaţii de criză sau în impunerea şi menţinerea unei stări de stabilitate şi securitate într-un anumit context. Spre exemplu, PESA este definită drept politică de securitate amplă şi comprehensivă, care are la dispoziţie instrumente civile şi militare, care poate îndeplini o serie largă de misiuni, dar care nu poate funcţiona pe principiul apărării colective, care continuă să rămână un raison d’être pentru Alianţa Nord-Atlantică. NATO rămâne principalul furnizor de securitate pentru spaţiul euroatlantic, iar dezvoltarea dimensiunii de securitate şi apărare la nivel european permite doar asumarea unei responsabilităţi mai mari a europenilor în cadrul parteneriatului transatlantic. În plus, dezvoltarea PESA a corespuns mutării centrului atenţiei NATO de la spaţiul european, văzut până nu de mult ca posibilă sursă de instabilitate, către alte zone care sunt considerate surse de insecuritate. În ultimul deceniu, s-a conturat, prin urmare, o relaţie de parteneriat mai strânsă între UE şi NATO, ca actori internaţionali care şiau asumat răspunderea garantării securităţii în spaţiul euroatlantic, o relaţie bazată pe interese comune în ce priveşte principalele provocări de securitate pe care trebuie să le înfrunte. Unul dintre cele mai elocvente exemple îl constituie cooperarea dintre cele două în cazul Balcanilor de Vest. Prima intervenţie NATO în această regiune s-a materializat abia după ce europenii s-au dovedit a fi depăşiţi de turnura pe care evenimentele au luat-o la începutul anilor ’90 în acest spaţiu. Statele vest-balcanice au fost stabilizate cu ajutorul forţelor NATO, dar misiunile întreprinse la acest nivel au fost continuate de misiuni conduse de Uniune, misiuni care, în marea lor parte, au fost de natură civilă. NATO nu era mandatată să acţioneze în domenii care ţineau de reconstrucţia civilă, cum ar fi contribuţia şi expertiza în construirea de instituţii democratice, guvernare, dezvoltare, reformă juridică, acţiuni care constituie, finalmente, condiţii esenţiale pentru misiuni civil-militare de succes. Pentru aceasta, NATO a avut nevoie de acţiunea complementară a mai multor organizaţii internaţionale, printre care şi UE. Analizând misiunile derulate de NATO şi UE în statele din Balcanii de Vest, vom remarca faptul că misiunile NATO au avut drept obiective stabilizarea şi impunerea unui climat de securitate în regiune, iar cele UE s-au derulat în urma misiunilor Alianţei, punând un accent mult mai mare pe abordarea cauzelor conflictelor, fiind axate pe determinarea unor soluţii pe termen lung. Spre exemplu, EULEX, cea mai mare misiune civilă lansată vreodată de UE, cuprinde aproximativ 3000 de funcţionari, care urmăresc să susţină Kosovo în eforturile de reformă a poliţiei, justiţiei şi controlului vamal. Mai mult, Reprezentantul Special al UE asistă guvernul kosovar şi coordonează şi prezenţa Uniunii în

18

acest spaţiu21. Cu toate acestea, derularea EULEX în Kosovo nu a echivalat cu acordarea unei importanţe mai mici acestei zone de către NATO. Angajamentul Alianţei de a menţine misiunea mandatată de Naţiunile Unite în Kosovo (KFOR) a fost reafirmată, prin Declaraţia Summit-ului de la Bucureşti (art. 9), din 2008, care susţine că e necesară menţinerea „în întreg Kosovo, a prezenţei internaţionale, ale căror eforturi contribuie la asigurarea libertăţii de mişcare şi circulaţiei persoanelor şi bunurilor, inclusiv prin supravegherea frontierelor”. Întreţinerea dialogului cu părţile implicate este esenţială şi intră în sarcina KFOR. Totuşi, prima experienţă de acest gen a relaţiilor dintre NATO şi UE s-a derulat în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, unde Operaţiunea Concordia, condusă de UE a preluat responsabilităţile misiunii conduse de NATO – Allied Harmony, fiind şi prima misiune UE care s-a derulat în conformitate cu acordurile „Berlin Plus”. Ulterior, în 2004, misiunea NATO în Bosnia Stabilisation Force (SFOR) a fost încheiată, iar responsabilitatea operaţiunilor de stabilizare şi menţinere a păcii a fost preluată de UE, prin operaţiunea Althea. Totuşi, NATO şi-a menţinut cartierul general la Sarajevo pentru asistarea Bosniei în reforma apărării, dar şi pentru a conduce operaţiuni împreună cu UE, operaţiuni care vizau lupta împotriva terorismului şi arestarea persoanelor acuzate de crime de război. Afghanistan este un alt exemplu concret al complementarităţii viziunilor şi acţiunilor întreprinse de cele două organizaţii. Misiunea NATO s-a axat mai mult pe efortul de a face ca Afghanistanul să nu mai constituie o ameninţare la securitatea spaţiului euroatlantic, în speţă, să nu mai poată fi considerat o bază de lansare de atacuri teroriste asupra cetăţenilor statelor membre NATO. Acţiunea miliatară a Statelor Unite în Afghanistan, ce a urmat atacurilor de la 11 septembrie, Operation Enduring Freedom, s-a concentrat asupra înlăturării Talibanilor de la putere şi eliminarea Al-Qaeda şi a altor grupări teroriste care activau pe teritoriul acestui stat. Ulterior, ea a fost completată de misiunea de menţinere a păcii în Afghanistan sub mandat NATO – International Security Assistance Force (ISAF), ale cărei obiective constau în susţinerea guvernului interimar în dezvoltarea structurilor de securitate naţională, sprijinirea reconstrucţiei statului şi supravegherea dezvoltării şi instruirii viitoarele forţe de securitate afghane22. Dacă implicarea militară a NATO este evidentă prin obiectivele stabilite, la fel este implicarea civilă a Uniunii în această ţară – EUPOL Afghanistan (European Union Police Mission in Afghanistan). Conform deciziei de desfăşurare a acţiunii în cauză, această misiune are obiectivul de a asista autorităţile afghane în dezvoltarea unor forţe de poliţie civilă care să colaboreze în condiţii optime cu instituţiile din sistemul juridic, în conformitate cu îndrumările politice şi cu eforturile de construire a instituţiilor statului de drept depuse de Comunitatea Europeană, de statele membre sau de ceilalţi actori internaţionali. Totodată, misiunea va contribui şi la procesul de reformă pentru edificarea unui serviciu de poliţie de încredere şi eficient, care să-şi deruleze activitatea în conformitate cu standardele internaţionale în cadrul statului de drept şi care să respecte drepturile fundamentale ale omului23. Cu alte cuvinte, EUPOL este o misiune axată pe construcţia de instituţii şi este implementată prin activităţi de consiliere, mentorat, monitorizare şi instruire. În plus, de remarcat este şi percepţia pe care experţii o au asupra valorii adăugate pe care UE o poate aduce. Astfel, într-un interviu acordat revistei Foreign Policy România, Daniel Korski, care lucrează la biroul londonez al European Council for Foreign Relations, susţine că plus valoarea adusă de UE în Afghanistan constă în furnizarea componentei civile, de consilieri şi experţi24. 21

Ion M. IONIŢĂ, Statul fertizat în eprubetă, în Foreign Policy România, nr. 14, Ianuarie/Februarie 2010, p. 62. http://www.isaf.nato.int/en/our-mission/ 23 Council Joint Action 2007/369/CFSP of 30 May 2007 on establishment of European Union Police Mission in Afghanistan (EUPOL Afganistan), articolul 3, p. 2, disponibil on-line la http://www.eupol-afg.eu/pdf/lb11en.pdf. 24 Interviu Daniel Korski – Petre Munteanu, “Europenii nu pot acţiona singuri în Af-Pak”, în Foreign Policy România, nr. 11, Iulie/August 2009, pp. 68-69. 22

19

Intervenţia Uniunii în Afghanistan a început totuşi înainte de misiunea EUPOL, încă din 2002, prin sprijin financiar pentru dezvoltarea acestui stat. Asistenţa europeană în Afghanistan constă în Programe de Acţiune Anuală, adoptate în urma unor consultări cu guvernul afghan, concentrându-se în mod special asupra rezolvării problemelor identificate de Strategia Naţională de Dezvoltare a Afghanistanului25. Totuşi EUPOL, lansată în 2007, nu a fost apreciată pozitiv din prisma relaţiilor pe care le-a stabilit cu NATO, relaţii care au fost subminate de dificultăţi ce îşi au originea în compunerea diferită a celor două organizaţii. Spre exemplu, Turcia, membră NATO, a blocat de numeroase ori cooperarea cu UE în materie de intelligence din cauză că Ciprul şi Malta, deşi membre UE, nu sunt şi membre NATO, neavând încheiate acorduri de securitate cu NATO26. În plus, dificultăţile de cooperare la nivel politic au condus la obstacole în cooperarea dintre cele două pe teren27. Prin urmare, complementaritatea viziunilor NATO-UE pe teren este caracterizată de carenţe. Pentru ca viziunile complementare să se regăsească în plan concret este nevoie de o cooperare eficientă, iar relaţia dintre organizaţiile în discuţie în Afghanistan poate reprezenta o dovadă că aceasta este posibilă la nivel teoretic, dar greu de atins în practică. Concluzii Complementaritatea viziunilor de securitate ale NATO şi UE constituie un principiu care a stat la baza creionării şi dezvoltării relaţiilor dintre cele două organizaţii. Abordarea securităţii şi apărării la nivelul celor două nu poate eluda necesitatea cooperării din cauză că împart un număr mare de state membre comune, un spaţiu de interes comun, se confruntă cu aceleaşi riscuri şi ameninţări, dar şi din cauză că în dezvoltarea dimensiunii de securitate şi apărare la nivelul Uniunii, NATO a avut un aport considerabil. Existenţa viziunilor de securitate complementare este, prin urmare, necesară deoarece există un fond comun al abordării acestui domeniu, impunându-se astfel nevoia de a evita suprapunerea eforturilor. UE şi NATO nu sunt două organizaţii competitive în materie de securitate, relaţia lor bâzându-se, în primul rând pe un parteneriat strategic. Totuşi, practica dovedeşte că aplicarea principiului complementarităţii este un ideal greu de atins, organizaţiile în discuţie având în continuare nevoie să-şi îmbunătăţească relaţiile şi condiţiile cooperării, deoarece, până în acest moment, principiul a funcţionat doar în situaţia în care UE a acţionat drept complement civil al NATO, Alianţa continuând să îşi menţină rolul de principal garant al securităţii în spaţiul euroatlantic. Bibliografie 1. Stuart CROFT, Joylion HOWORTH, Terry TERRIFF, Mark WEBBER, NATO’s Triple Challenge, în International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-), vol. 76, nr. 3, 2000

25

Conform Vincent MORELLI, Paul BELKIN, NATO in Afghanistan: a test of the Transatlantic Alliance, Congressional Research Service Report for Congress, 3 December 2009, UE a rezervat o sumă de 700 milioane $ pentru asistenţă în Afghanistan, pentru perioada 2007-2010, la care se adaugă 420 milioane $ pentru intervalul 2011-2013. În cazul primului interval de timp menţionat, suma va fi investită în proiecte din trei mari domenii: guvernare (40%), dezvoltare rurală (30%) şi sănătate (20%). Raportul este disponibil în varianta on-line la http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33627.pdf. 26 Vincent MORELLI, Paul BELKIN, NATO in Afghanistan: a test of the Transatlantic Alliance, Congressional Research Service Report for Congress, 3 December 2009, disponibil în varianta on-line la http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33627.pdf. 27 NATO Parliamentary Assembly, 158 DSC 08 E bis – NATO Operations: Current Priorities and Lessons Learned, articolul 43, disponibil on-line la http://www.nato-pa.int/default.Asp?SHORTCUT=1476.

20

2. Petre DUŢU, Mihai Ştefan DINU, Politica Europeană de Securitate şi Apărare – cadrul de manifestare şi dezvoltare a intereselor de securitate naţională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007 3. Sylvain KAHN, Geopolitica Uniunii Europene, Editura Cartier Istoric, Chişinău, 2008 4. Daniel Korski – Petre Munteanu, “Europenii nu pot acţiona singuri în Af-Pak”, în Foreign Policy România, nr. 11, Iulie/August 2009, pp. 68-69. 5. Ion M. IONIŢĂ, Statul fertizat în eprubetă, în Foreign Policy România, nr. 14, Ianuarie/Februarie 2010 6. Sally McNamara, Shaping the NATO-EU Relashionship: What the U.S. must do, 8th October 2008, disponibil on-line la http://www.heritage.org/Research/Reports/2008/10/ Shaping-the-NATO-EURelationship-What-the-US-Must-Do. 7. Vincent MORELLI, Paul BELKIN, NATO in Afghanistan: a test of the Transatlantic Alliance, Congressional Research Service Report for Congress, 3 December 2009, disponibil în varianta on-line la http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33627.pdf 8. Dr. Constantin MOŞTOFLEI, Dr. Grigore ALEXANDRESCU, Cristina BOGZEANU, Managementul Consecinţelor, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, pp. 56-58. 9. Constantin MOŞTOFLEI (coord.), Stabilitate şi securitate regională, Sesiune anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, 09-10 aprilie 2009, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009 10. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, Office for Information and Press, Manualul NATO, Belgia, Bruxelles, 2001 11. Alexandra SARCINSCHI, Vulnerabilitate, risc, ameninţare. Securitatea ca reprezentare psihosocială, Editura Militară, Bucureşti, 2007. Documente Oficiale 12. Conceptual Framework on European Security and Defence Policy (ESDP) Dimension of the Fight against Terrorism, disponibil on-line la http://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/ ESDPdimension.pdf 13. Council Joint Action 2007/369/CFSP of 30 May 2007 on establishment of European Union Police Mission in Afghanistan (EUPOL Afganistan), disponibil on-line la http://www.eupol-afg.eu/pdf/lb11en.pdf. 14. European Parliament, Session Document, A6-0033/2009, Report on the role of NATO in the security architecture of EU, (2008/2197(INI)), Committee on Foreign Affairs, pp. 4-5, disponibil on-line la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=//EP//NONSGML+REPORT+A6-2009-0033+0+DOC+PDF+V0//EN 15. NATO Parliamentary Assembly, 158 DSC 08 E bis – NATO Operations: Current Priorities and Lessons Learned, articolul 43, disponibil on-line la http://www.natopa.int/default.Asp?SHORTCUT=1476. 16. North Atlantic Treaty Organisation, Public Diplomacy Division, 60 years of NATO, 18th February 2010, disponibil on-line la http://www.nato.int/ebookshop/nato60/NATO60_ en.pdf. Pagini Web 17. http://www.consilium.europa.eu 18. http://ec.europa.eu 19. http://www.isaf.nato.int 20. www.nato.int

21

RELAŢIA PUTERE – OPOZIŢIE ÎN CONTEXTUL CÂMPULUI POLITIC DIN REPUBLICA MOLDOVA RELATIONSHIP BETWEEN POWER AND OPPOSITION IN THE CONTEXT OF MOLDOVAN POLITICAL FIELD

Dr. hab. Victor Saca Universitatea de Stat din Moldova Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative Chişinău, Republica Moldova

Abstract: The article discusses the problems of the modern political field, including the transition to a democratic society that acts as a medium of political phenomena, political power, political institutions and organizations. This field occupies an important place with respect to the relationships between the government and the opposition forces. Resulting from their nature and consequences these kinds of relationships are entirely dependent on the ability of the political field, on its physical and functional state. Based on the realities of the political field in the Republic of Moldova, as well as on the kinds of relationships between government and opposition, the author concluded on a number of features: First, the mechanism of interaction between the political field and the activities of the government on one hand, and the evolution of the opposition, which took place in the Republic of Moldova during the last 18 years on the other hand, lead to many contradictions objects. Secondly, if in the countries with a consolidated democracy, the power and the opposition are in a natural relationship for the benefit and progress of all socio-political fields, in the case of Moldova, these forces interact to be mutually exclusive and are directed to undermine the ability of the field. Third, the relationship between the government and the opposition in the Republic of Moldova is relevantly different, if it is to compare it with the existent situation in the countries of Central and Eastern Europe. The latter solved the problems of transition to democracy and joined the European Union. Fourth, the instability of the Moldovan political field has grown even more after the events that took place on the 7th of April, 2009, as well as the defeat of the Communist Party of Moldova in the repeated of July 2009. After these elections, the former communist rule became the opposition, and the former came to power, forming the Alliance for European integration. Keywords: political field, opposition forces, parliamentary elections, democratic opposition Fenomenele şi procesele politice, inclusiv de natură tranzitorie, apar, evoluiază şi se transformă în cadrul anumitor dimensiuni de câmp politic. Aici se iau decizii, se implementează şi se promovează interese, scopuri, voinţe, imagini ce vizează toate domeniile vieţii sociale, modurile de viaţă şi activitate a indivizilor, a actorilor şi agenţilor sociali, mentalitatea şi comportamentul acestora, gradul lor de cultură politică. Câmpul, după P. Bourdieu, este un sistem specific de legături obiective între diferite poziţii, aflate în alianţă sau în conflict, în concurenţă sau în cooperare, determinate în mod social şi în mare măsură independente de starea fizică a indivizilor care ocupă aceste poziţii28. Atare raţionament îl 28

Бурдье П. Социология политики.- Москва, 1993, с.18

22

raportăm în special la câmpul politic ca spaţiu de manifestare a anumitor forţe şi al relaţiilor obiective între aceste forţe care se impun tuturor ce pătrund în câmpul respectiv. Savantul consideră câmpul politic simultan drept câmp de forţe şi câmp de luptă îndreptat spre schimbarea corelaţiei dintre aceste forţe, fapt ce determină structura câmpului dat în orice moment, capacităţile lui de funcţionare, însăşi interiorizarea, exteriorizarea şi reproducerea energiei sociale în limitele lui. Din moment ce câmpul politic este spaţiul manifestării forţelor oficiale şi neoficiale, formale şi informale, conflictuale şi cooperante, un rol deosebit în acest sens aparţine relaţiei putere – opoziţie. Atare relaţie, prin caracterul, impactul şi consecinţele ei, depinde întru totul de capacităţile câmpului politic, de starea lui fizică şi funcţională. De aceea, problematica putere – opoziţie, privită în dimensiuni de câmp politic, ca factor analitic şi ca sinteză, este una de importanţă teoretică şi practică majoră. Astăzi, spre regret, constatăm că această sinteză nu şi-a găsit deocamdată o valorificare adecvată în literatura de specialitate din Republica Moldova. În acest sens a devenit oprtună identificarea conexiunilor de tip câmp politic – relaţie putere-opoziţie, specificarea conţinutului acestor conexiuni în condiţiile Republicii Moldova, motiv care a şi determinat alegerea tematicii studiului dat. Pornind de la realităţile câmpului politic moldovenesc şi, respectiv, de la relaţiile dintre putere şi opoziţie, propunem unele sugestii la temă. În primul rând, însăşi mecanismul de legătură între parametrii de câmp politic şi activitatea guvernărilor şi opoziţiei de pe parcursul celor optsprezece ani de independenţă a statului Republica Moldova este pătruns de multiple impedimente atât de natură obiectivă, cât şi subiectivă. Mai întâi, noul stat a purces la edificarea şi consolidarea independenţei sale fără a dispune de o experienţă istorică în ce priveşte atributele statale. Plus la aceasta, câmpul guvernării, care dispune de pârghiile cheie ale puterii, indiferent de coloratura sa politică, a fost şi rămâne în urma imperativelor timpului, instabil, fără capacităţi reale de a asigura integritatea teritorială a statului. Aceasta se referă pe deplin la fosta guvernare comunistă care pe parcurs, deşi a încercat o politică internă şi externă activă (dar preponderent imitativă), în particular, a susţinut unele măsuri noi de soluţionare a conflictului transnistrean (de exemplu, introducerea formatului „5+2”), a rămas a fi ineficientă, chiar deficitară la capitolul rezultate. Astfel, câmpul fizic al statului, suportul său material-teritorial deja de la începuturi până în prezent este ciopârţit, divizat ca urmare a incapacităţii guvernanţilor de a promova o politică consecventă faţă de manifestările separatismului din raioanele de est ale ţării, de apariţia şi consolidarea aici, cu ajutorul forţelor din exterior, a enclavei r. m. n., cu atribute statale de facto, însă nerecunoscută pe plan internaţional de iure. În acest răstimp n-a fost la nivelul cerinţelor timpului nici opoziţia. Ea, cu unele excepţii (opoziţia forţelor liberale), a fost în mare parte dezbinată, n-a contribuit la careva progrese reale în prosperarea ţării, inclusiv în soluţionarea conflictului transnistrean, care a afectat marele câmp al ţării. Opoziţia, deşi a propus formula „3 D” pentru raioanele de est ale ţării, adică demilitarizarea, de-criminalizarea şi democratizarea zonei respective, a fost slabă, ineficientă la capitolul soluţionării conflictului şi reîntregirii statului. În al doilea rând, dacă în ţările cu democraţie avansată guvernarea şi opoziţia sunt considerate drept forţe ce se află preponderent într-o interacţiune şi interdependenţă firească pentru binele şi progresul întregului câmp sociopolitic, pentru depăşirea situaţiilor acute de criză şi conflict social şi, respectiv, pentru stabilizarea socioeconomică şi politică a societăţii, atunci în ţările de tipul Moldovei, aflate în tranziţie paralizantă, cu abateri frecvente în promovarea cursului politic de reformare a societăţii, aceste forţe de cele mai multe ori se exclud reciproc, ceea ce subminează capacităţile câmpului politic. În primul grup de ţări, unde este asigurată stabilitatea socială, dimensiunea funcţională a câmpului politic, întruchipată în

23

relaţia guvernare-opoziţie, de obicei coincide cu cea fizică, geografică a statului. Aici chiar şi în condiţiile grele ale factorului geografic, teritorial puterea dispune de influenţă, autoritate, capacităţi şi resurse ce compensează lipsurile de natură fizică ale câmpului politic. Aceasta se datorează în mare măsură opoziţiei politice care, prin activitatea sa, contribuie la menţinerea gradului de vitalitate a partidului de guvernământ, la dinamizarea dezvoltării ţării. Existenţa opoziţiei este o condiţie indispensabilă pentru auto-manifestarea forţelor sociale nemulţumite de acţiunile guvernării, pentru semnalarea nereuşitelor celor ce conduc, ceea ce contribuie substanţial la raţionalizarea transformărilor sociopolitice, la prevenirea abuzului de putere, încălcării drepturilor şi libertăţilor civile şi politice ale cetăţenilor. Invers, în unele spaţii politice post-sovietice, în care tranziţia spre democraţie în mod artificial se tărăgănează deja aproape două decenii, există o discordanţă vădită între dimensiunile funcţională şi fizică de câmp. Aici între funcţional şi fizic apar paradoxuri frecvente ce ţin de limitarea perimetrului de acţiune şi influenţă a puterii şi opoziţiei, de răspândire a autorităţii unor lideri, partide etc. pe teritoriul ţării, îndeosebi in spaţiile cu forţe secesioniste, fapt confirmat şi de practica Republicii Moldova. În raioanele din stânga Nistrului guvernarea de la Chişinău, la fel ca şi opoziţia, aproape că nu se bucură de influenţă. Majoritatea populaţiei din această regiune, chiar şi din satele subordonate ordinii de drept a Republicii Moldova, deja nu manifestă încredere faţă de conducerea şi opoziţia moldoveană, sa decepţionat, nu vede în ele forţe cu adevărat capabile să urgenteze soluţionarea conflictului. Această stare de lucruri timp îndelungat este determinată de lipsa unui dialog politic constructiv, eficient dintre putere şi opoziţie, dialog care să fie permanent actualizat. În condiţiile Moldovei un astfel de dialog mult timp nu a fost posibil din cauza intereselor înguste şi ambiţiilor nesănătoase atât a forţelor de guvernămînt, cât şi a celor de opoziţie, fapt ce a conservat un grad înalt de instabilitate a câmpului politic. În al treilea rând, relaţia putere-opoziţie în contextul câmpului politic moldovenesc se deosebeşte substanţial şi de cea din ţările ex-socialiste ale Europei Centrale şi de Est care deja au realizat obiectivele tranziţiei democratice şi au aderat la Uniunea Europeană. Dacă în aceste ţări, indiferent de condiţii, inclusiv de criză acută, între scopurile şi mijloacele de activitate a opoziţiei şi de colaborare a ei cu guvernul nu sunt abateri serioase de la normal, se conduc şi unii şi alţii de acelaşi sistem moderat de valori, de principiile vestice de relaţii „ce au un caracter nu atât de împotrivire cât de dialog constructiv”29, de respectare a compromisului şi consensului politic care să menţină stabilitatea socială, atinci în Republica Moldova fenomenul colaborării este foarte controversat. Aici nici guvernarea şi nici opoziţia nu au conştientizat pe deplin că ei sunt în egală măsură responsabili de stabilitatea societăţii, că opunerea lor politică deschisă şi permanentă, cu frecvente încălcări ale regulilor de joc, aduce doar prejudicii intereselor naţionale ale ţării, subminează bazele juridice, economice şi politice ale câmpului politic. Colaborarea de până acum, în stil moldovenesc, între guvernare şi opoziţie, foarte rară şi paradoxală, a urmărit mai mult scopuri de conjunctură. Aşa a fost în aprilie 2005, în urma alegerilor parlamentare, când guvernarea comunistă a mers la consens cu opoziţia democratică doar pentru a atinge scopul alegerii încă pe un termen a comunistului V. Voronin în calitate de şef al statului. Acest consens viza din partea opoziţiei un şir de revendicări la adresa guvernării, care pe parcurs nu sa realizat pe deplin. La acest capitol consensul a rămas nevalorificat, n-au fost întreprinse măsuri insistente de actualizare a lui nici din partea opoziţiei şi cu atât mai mult, din partea guvernării. În al patrulea rând, instabilitatea câmpului politic a crescut şi mai mult odată cu evenimentele din 7 aprilie 2009 (iniţiate şi regizate de către forţele ce-şi doreau menţinerea cu 29

Мошняга В., Руснак Г., Турко Т., Завтур К. Власть и оппозиция в контексте политической системы //MOLDOSCOPIE (Probleme de amaliză politică). Revistă ştiinţifică trimestrială. – Chişinău: USM, Nr.1. (XXXVI), 2007, p.55

24

orice preţ a putrerii), precum şi cu pierderea de către Partidul Comuniştilor a alegerilor parlamentare anticipate din iulie 2009. După aceste alegeri fosta guvernare comunistă a devenit opoziţie, şi, invers, fosta opoziţie democratică, instituţionalizată în Alianţa pentru Integrare Europeană, a ajuns la putere. În asemenea circumstanţe între forţele sus-menţionate a început o fază anevoioasă a confruntărilor procedurale marcate pe de o parte de iniţiative şi activităţi ale Alianţei de a exercita funcţiile de conducere, iar pe de altă parte de tărăgănarea artificială de către opoziţia comunistă a procesului de constituire a fracţiunii sale, a recunoaşteri înfrângerii la alegeri şi a statutului său de opoziţie, de negarea Alianţei ca forţă de guvernământ, de tentativa de destrămare a acesteia prin convorbiri separate cu fiecare fracţiune a partidelor puterii, de aspiraţia spre o nouă alianţă, de stânga-centru, împreună cu Partidul Democrat. În cadrul acestor confruntări fracţiunea comunistă se manifestă extrem de ofensiv, efectuiază un presing permanent asupra guvernării, o critică destructivă a oricăror măsuri ce vin din partea AIE, pentru a le bloca, a le discredita în mod public. În al cincilea rând, confruntările actuale între guvernanţi şi opoziţie subminează funcţionalitatea câmpului politic al ţării şi din considerentul că a fost pusă în joc problema alegerii şefului statului, ca una principială în evoluţia de mai departe a statului şi societăţii. Opoziţia comunistă chiar din start sa pronunţat împotriva alegerii candidaturii AIE, domnului M. Lupu, la funcţia de preşedinte al ţării, boicotând atât primul, cât şi al doilea tur al alegerilor desfăşurate, respectiv, la 10 noiembrie şi 7 decembrie 2009. Pe parcursul acestor evenimente dl V. Voronin a declarat că fracţiunea comuniştilor e deschisă pentru dialog, însă cu condiţia să fie anulată alegerea dlui M.Ghimpu în funcţia de speaker al Parlamentului. Totodată, unii reprezentanţi ai fracţiunii date au considerat necesară participarea la alegeri, dar n-au participat, cauza fiind în opinia noastră dictatura în partid, numită de către comunişti disciplină. Alţi reprezentanţi ai acestei fracţiuni au opinat că alegerile parlamentare anticipate au devenit inevitabile din motivul că AIE şi candidatura sa la postul de şef al statului nu fac faţă cerinţelor. După ei unica şansă şi posibilitate de a le evita, ratată de guvernarea liberaldemocrată, a fost alegerea la acest post a candidatului fracţiunii majoritare. Astfel, opozia a preferat şi continuă să prefere tactica şantajului în relaţii cu Alianţa, să nu i-a în consideraţie condiţiile de criză în care se află ţara, manifestă interese axate strict pe obţinerea posturilor, pe revitalizarea metodelor autoritar-comuniste de influenţă. Însăşi cerinţele opoziţiei comuniste de a obţine avantaje maxime pentru sine nu se înscriu astăzi în pretinsele lor relaţii de natură demoratică cu guvernarea, fiindcă majoritatea membrilor fracţiunii comuniste sunt dominaţi de mentalitatea autoritară, de comportament la fel de autoritar. În al şaselea rând, în contextul manifestărilor preponderent autoritare ale opoziţiei comuniste, guvernarea liberal-democrată are un comportament contradictoriu, uneori chiar neadecvat, faţă de realităţile din ţară. Pe de o parte, în potenţialul valoric a celor ce conduc observăm coerenţă, clarviziune, estimare la justa valoare a condiţiilor complicate de criză în care sa pomenit statul şi societatea, unitate între cuvânt şi faptă, sensiblizarea factorului extern în vederea susţinerii cursului democratic al Republicii Moldova. Pe de altă parte, lipsa de experienţă în desfăşurarea unor relaţii active cu opoziţia, rămânerea în urmă faţă de intenţiile şi acţiunile acesteia, face guvernarea să fie pasivă, nesigură în promovarea programului său. Mai mult, în cadrul Alianţei există şi unele disonanţe de opinii, chiar ciocniri interlideriale pentru putere, în special la nivel de partid (de exemplu, în rândurile Partidului Moldova Noastră). Totodată, Alianţa nu se distinge prin originalitate faţă de opoziţie, unii reprezentanţi ai săi nu se deosebesc de cei din fracţiunea comunistă nici prin exprimări, nici prin comportament. Desigur, acest argument poate avea şi alte semnificaţii şi conotaţii interpretative, în sens că pentu a înregistra careva realizări în lupta cu oponenţii trebuie să te foloseşti în limite raţionale şi de unele metode a lor de activitate. Or, această modalitate, demnă de urmat, nu trebuie absolutizată, fiindcă în cazul unor eventuale insuccese rişti să pierzi din încrederea şi 25

susţinerea electoratului, simpatizanţilor, iar în ultima instanţă chiar să-ţi pui în pericol legitimitatea. Guvernarea actuală deocamdată nu este îndeajuns de combativă şi consecventă în lupta cu oponenţii, nu face faţă atacurilor opoziţiei comuniste. Drept răspuns la aceste atacuri Alianţei îi sunt necesare proiecte şi, bineînţeles, fapte temeinic argumentate ştiinţific, raportate la maximum la specificul ţării. Acestea trebuie să fie clare, atractive, benefice pentru întreaga populaţie şi, desigur, să contribuie la ieşirea cît mai raţional posibilă din criza economică şi socială. În al şaptelea rând, relaţiile de putere şi, respectiv, de influenţă între actorii/agenţii guvernamentali, pe de o parte, şi cei din opoziţie, pe de altă parte, sunt determinate nu doar de poziţiile pe care ei le deţin în cadrul câmpului politic, ci şi de resursele (capitalurile) ce le revin în celelalte câmpuri: economic, social, cultural, informaţional, ştiinţific etc. În acest context P. Bourdieu sublinia că diferite tipuri de capital reprezintă în felul lor puterea asupra anumitui câmp, puterea asupra mijloacelor de producere, asupra mecanismelor de stabilire a unor categorii de bunuri, asupra veniturilor. Capitalurile economic, social, cultural, simbolic (numit de obicei prestigiu, reputaţie) determină poziţia agentului în spaţiul social şi respectiv întruchipează puterea lui în orice câmp (inclusiv politic- V. S.), şansele de câştig în acest câmp 30. Aceste tipuri de capital, reflectând poziţiile agentului în diferite câmpuri privind împărţirea puterii cu alţi agenţi, sunt percepute şi recunoscute ca legitime. Astfel, câmpul politic poate fi considerat drept un spaţiu multidimensional de poziţii ale agenţilor ce depind de un sistem complex de coordonate a căror importanţă ţine de caracterul corelării lor. În acest spaţiu, menţionează P. Bourdieu, agenţii se împart după două dimensiuni: a) conform volumului general de capitaluri de care ei dispun; b) conform îmbinării acestor capitaluri şi, respectiv, greutăţii specifice a diferitor tipuri de capital 31. Desigur, capacităţile de capital a celor ce conduc şi a celor conduşi sunt diferite după volum şi caracter, fapt ce determină şi posibilităţi diferite de influenţă asupra funcţionalităţii câmpului lor politic de manifestare. La rândul său, acesta din urmă, acumulând necesarul valoric de existenţă şi consolidîndu-şi parametrii funcţionali sub influenţa câmpurilor de altă natură, îşi extinde aria de manifestare şi influenţă asupra lor, şi ceea ce e foarte important, de îmbinare şi conlucrare cu ele. Asemenea raporturi între câmpul politic şi alte câmpuri sociale de obicei sunt generatoare de relaţii democratice între putere şi opoziţie, fapt urmărit în statele care deja au realizat obiectivele tranziţiei spre democraţie. Cât priveşte statele cu abateri frecvente spre autoritarism la capitolul transformări democratice, cu tendinţe de dictat a câmpului politic şi respectiv de diminuare a autonomiei altor câmpuri sociale, aici se produce politizarea acestora32, apare fenomenul tensionării relaţionale între putere şi opoziţie. În astfel de condiţii influenţa câmpului politic asupra câmpurilor nonpolitice le face pe acestea din urmă să devină cvazicâmpuri economice, sociale, culturale, educaţionale, ştiinţifice, simbolice etc., să se transforme în câmpuri cu element preponderent politic, denaturate în comparaţie cu starea lor iniţială de apariţie şi devenire. Pornind de aici, este denaturat însăşi raportul dintre cerere şi ofertă în sfera câmpului politic, dar şi în celelalte sfere de câmp social, ceea ce se observă în special în condiţiile Republicii Moldova. Fosta guvernare comunistă a comis serioase devieri, şi chiar regrese în toate câmpurile sociale. Ne referim mai întâi la câmpul economic care în perioada 2001 – 2009 n-a făcut faţă cerinţelor economiei de piaţă. Politica economică a partidului de guvernământ nu a fost una consecventă şi principială în promovarea reformelor economice. Mai mult, această politică a 30

Бурдье П. Социология политики.- Москва, 1993, с.56-57 Бурдье П. Социология политики.- Москва, 1993, с.58 32 Saca V. Particularităţile de câmp social-politic ale tranziţiei postcomuniste // Filosofie. Ştiinţă. Politică : realizări, imlementări, perspective. Materialele Conferinţei internaţionale 28-29 noiembrie 2002. Coordonator Vasile Ţapoc.- Chişinău, 2003, p. 293 31

26

fost pătrunsă de standarde duble, de declaraţii de genul „ ţara se află într-o permanentă creştere economică, a produsului intern brut, într-o modernizare şi prosperare a tuturor ramurilor economiei naţionale”. În realitate, însă, economia a devenit degradantă, sa pomenit către jumătatea a doua a anului 2009 într-un puternic deficit financiar. Totodată, drept rezultat al standardelor duble, guvernarea susţinea economic mai mult raioanele conduse de reprezentanţii Partidului Comuniştilor. Mulţi agenţi economici din diferite ramuri, în special din cea a construcţiei, incomozi guvernării, erau aduşi la o stare de ruinare sau lipsiţi de unităţile economice, sub motivul că n-au reziztat în faţa concurenţei. În cei opt ani de guvernare comunistă, cu susţinerea acesteia, fie latentă sau deschisă, sa produs o monopolizare a unor ramuri întregi a economiei naţionale. Poziţiile cheie în cadrul lor aparţineau reprezentanţilor sau simpatizanţilor Partidului Comuniştilor. O situaţie alarmantă sa creat şi în cadrul câmpului social. Acea politică socială, declarată de guvernarea comunistă drept o politică de orientare strict socială, era în realitate pentru majoritatea segmentelor sociale ale societăţii o politică de supravieţuire. Altfel nici nu poate fi în condiţiile când majorarea salariilor, pensiilor, îndemnizaţiilor pentru absoluta majoritate a populaţiei era doar simbolică în comparaţie cu creşterea preţurilor la mărfuri, la aceleaşi servicii sociale. O asemenea stare de lucruri a devalorizat efortul social a multor categorii sociale, reprezentanţii cărora, aproximativ un milion de cetăţeni, au părăsit ţara în căutarea surselor de existenţă. În astfel de condiţii guvernarea căuta şi găsea sprijin social în acele pături care erau din plin manipulate, în special atenţia fiind orientată spre veterani. Nu e întâmplător că unul din primele decrete a ex-Preşedintelui V. Voronin a fost adresat veteranilor. Desigur, manipularea se făcea întru susţinerea Partidului Comuniştilor pentru a provoca nemulţumiri ale populaţiei faţă de opoziţia democratică, considerată drept vinovată de eventualele insuccese ale guvernării. Atare metode de luptă împotriva opoziţiei nu puteau decât să denatureze însăşi substanţa, caracterul câmpului social. Natura acestui câmp se înscria plenar în mecanismul unei raţionalităţi sociale limitate, când pe de o parte problemele sociale nu pot fi soluţionate într-un mod optim din cauza frustrării componentelor realităţii de către conştiinţă, iar pe de altă parte se formează atitudini satisfăcătoare, imposibile de a fi în cazul unor puternice disonanţe cognitive fără impactul „raţionalităţii limitate”33. Anume populaţia manipulată preferă a se concentra la acele aspecte ale situaţiei sale care permit „raţionalităţi limitate”, acţiuni „raţionale” paradoxale. În linii generale a decăzut şi sfera culturii. Acel câmp cultural, acele valori spirituale chemate să determine gradul de competenţă în societate, inclusiv competenţă politică, să se impună drept criteriu sintetic de maturitate a socialului în general şi a politicului în particular, au devenit deficitare la capitolul valorificării. Aproape toate măsurile guvernării comuniste întru susţinerea câmpului cultural (de exemplu, reconstrucţia mănăstirilor, bisericilor, muzeelor, caselor de cultură, sprijinul acordat teatrelor etc.) nu aveau un caracter firesc, ci de conjunctură, erau supuse strict scopului de acumulare a capitalului cultural pentru aşi asigura intacte poziţiile câmpului puterii. În acest sens elita conducătoare recurgea chiar la tactica dezbinării activităţii în comun a oamenilor de creaţie (de exemplu, crearea şi existenţa a două Uniuni ale scriitorilor din Moldova), la susţinerea unor oameni de creaţie împotriva altora. Astfel de cazuri nu sunt altceva decît tentative de politizare a câmpului cultural, fapt ce devalorizează menirea propri-zisă a acestuia. Din cauza guvernării comuniste a avut de suferit şi cîmpul educaţional al ţării care cuprinde activitatea şcolii de toate gradele. Acea reformă a sistemului de învăţămînt din republică ce se desfăşoară in ultimii cinci ani în conformitate cu procesul Bologna întru 33

Saca V. Transformările sociale din societatea moldovenească ca obiect al relaţiilor dintre putere şi opoziţie // Puterea şi opoziţia în contextul managementului politic (coord. V. Moşneaga, Gh.Rusnac, Gh. Mohammadifard).- Iaşi, 2005, p. 168

27

implementarea standardelor europene de instruire aşa şi nu a fost susţinută cu adevărat de câmpul puterii în persoana factorului de decizie. Aici iar constatăm o discordanţă evidentă între declaraţii şi fapte. Pe de o parte guvernarea a salutat procesul de modernizare a sistemului de învăţământ din ţară, dar pe de altă parte tot ea a întreprins măsuri de blocare a acestui proces. În particular s-a decis de a reduce la minimum instruirea prin contract în instituţiile superioare de învăţământ de stat şi de a asigura învăţământul gratuit. Această măsură populistă a guvernării a avut consecinţe grave pentru şcoala superioară din republică. Mai întâi statul n-a fost în stare de a întreţine de unul singur sistemul de învăţământ superior. Prin atitudinea sa arbitrară faţă de învăţământ factorul de decizie a condus la o reducere bruscă, substanţială a admiterii în instituţiile de învăţământ superior ce ia impus multi tineri să plece în afara ţării pentru a căpăta studii, fapt ce demonstrează o încălcare a drepturilor omului la învăţătură în propriul stat. Totodată, au fost reduse multe cadre calificate din rândul profesorilor, iar alţii, în majoritate tineri, cu o pregătire avansată în domeniu, nemulţumiţi de condiţiile în care sa pomenit şcoala superioară, de salariile mici şi de lipsa de perspectivă, au părăsit ţara. O legătură directă cu câmpul educaţional o are câmpul ştiinţei care la fel a fost supus la o grea încercare. Relaţia acestuia cu câmpul politic, în special al puterii, este în cazul Republicii Moldova una deformată, lipsită de reciprocitate. Măsurile factorului de decizie de a susţine ştiinţa nu au contribuit la o redresare radicală a situaţiei. Ne referim îndeosebi la ştiinţa universitară care aşa şi nu dispune de un suport material şi financiar adecvat pentru dezvoltare. Savanţii din cadrul universităţilor, profesorii universitari, care conform funcţiei se impun într-o dublă ipostază, de savant şi de cadru didactic, se află într-o stare materială deplorabilă, cu un salariu care doar acoperă coşul minim de consum, fapt ce a frânat considerabil procesul ştiinţific. A face ştiinţă doar în baza entuziasmui este un nonsens. Prosperarea ştiinţei necesită motivări şi stimulări conjugate, complexe (materiale, morale, sociale, politice etc.) ale savanţilor care să alimenteze şi să actualizeze în activitatea acestora atât necesarul, cât şi utilul, favorabilul, avantajul, adică să cointereseze pe larg efortul cercetării. Credem că actuala majorare a salariilor cadrelor didactice, savanţilor va schimba întru-câtva situaţia în domeniul ştiinţei universitare, ceea ce va raţionaliza şi procesul de învăţământ. Doar ştiinţa şi instruirea sunt doi piloni fundamentali ai sistemului de învăţământ care se dezvoltă şi se auto-realizează cu succes numai împreună. O problemă serioasă a interacţiunii câmpului ştiinţei şi câmpului puterii este revendicărea rezultatelor ştiinţifice în domeniul politic. Astăzi, la mai bine de optsprezece ani de existenţă a statului Republica Moldova, ştiinţele sociale, inclusiv cele politice , încă nu şiau găsit locul şi nu şi-au demonstrat rolul lor adecvat în câmpul social general al societăţii care să contribuie real la raţionalizarea activităţii politice, inclusiv la reglementarea procesului social în ansamblu şi politic în particular. Desigur, cauza ţine nu numai de problemele interne ale ştiinţelor sociale cu care se confruntă specialiştii în domeniu, ci şi de atitudinea puterii faţă de aceste ştiinţe. Cu regret absoluta magoritate a recomandărilor care vin din partea ştiinţelor sociale (în timpul susţinerii tezelor de doctorat, desfăşurării conferinţelor şi simpozioanelor ştiinţifice, publicării materialelor ştiinţifice) rămân nerevendicate de către putere. Aceasta din urmă are interese şi ambiţii care deseori vin în contradicţie cu orice critici la adresa sa, mai ales cu acelea ce ţin de necesitatea transformării radicale a activităţii politice. În acest context factorul de decizie adesea recurge la măsuri tradiţionale de susţinere şi încuragare a acelor „savanţi” care în schimbul obţinerii unor titluri ştriinţifice sau decoraţii sunt în stare să distrugă în sine raţionalul, convingerea politică şi să sprijine cu abnegaţie guvernarea, în afara oricărei critici. Pentru a normaliza relaţia între câmpul ştiinţei şi câmpul politicii, al puterii, ştiinţele sociale trebuie să-şi afirme pe deplin funcţiile sale în raport cu politica, să se bucure de independenţă reală în determinarea problemelor de cercetare a sferii politice, să se dezică de 28

orice angajări faţă de funcţiuonarii politicii ştiinţifice, în detrimentul cercetării, adevărului ştiinţific. Aici sunt binevenite sugestiie lui P. Bourdieu despre funcţia intelectualului, care poate să se afirme cu adevărat doar atunci cînd acesta se include în universul politic cu toată autoritatea şi dreptul pe care i le oferă apartenenţa la universul autonom al artei, filozofiei sau ştiinţei 34. Desigur, un savant adevărat poate fi doar acela care îşi păstrează poziţia sa critică faţă de politică, dar, totodată, manifestă capacităţi de colaborare cu politica. Având motivaţii şi interese specifice savantul trebuie să conştientizeze menirea şi poziţia sa în societate, iar de aici să rămână fidel vocaţiei şi profesiunii sale, să procedeze conform imperativului că nimeni şi nimic, inclusiv politica, politicianul, dar şi ştiinţa, savantul nu trebuie să rămână în afara criticii ştiinţifice. Anume, critica şi colaborarea sunt pilonii pe care se ţin şi care leagă câmpul politicii şi câmpul ştiinţei într-o societate democratică. Un rol deosebit în funcţionarea câmpului politic revine câmpului informaţional. Activitatea de pînă acum a guvernărilor moldovene, dar şi a opoziţiei, relativ activă sau pasivă, sa desfăşurat în funcţie de posibilităţile utilizării potenţialului informaţional din societate. Mass media sunt exact acele capitaluri, acele resurse care pot influenţa schimbarea, prin aportul adus la formarea opiniei publice şi la motivarea şi mobilizarea oamenilor să acţioneze pentru binele personal, al comunutăţii şi societăţii în general. De caracterul influenţei mass media asupra sferii politice depinde în mare măsură progresul acesteia. Nu întâmplător mass media sunt considerate pe drept a patra putere în stat. Ele au capacităţi reale de raţionalizare a câmpului puterii politice atât în perioada schimbului de putere (în campaniile electorale), cât şi în cea a funcţionării şi menţinerii acesteia. Însă, în unele condiţii, mass media au şi aport destructiv, sunt folosite în scopuri şi interese înguste, mai mult, sunt monopolizate ca şi capitalul economic în cazul sferii economice. Dacă ne adresăm la perioada anilor 2001 – 2009, constatăm că guvernarea comunistă a folosit din plin capitalul informaţional al societăţii, la monopolizat întra-tât încât acesta deservea cu stricteţe interesele partidului puterii, excludea accesul opoziţiei la dezbateri în mass media oficială, priva opoziţia de posibilităţi de a-şi expune punctul său de vedere, fapt consemnat şi de către reprezentanţii structurilor europene. Audiovizualul, ca organ chemat să reglementeze activitatea informaţională din ţară, în pofida faptului că se considera independent, în majoritatea sa era alcătuit din susţinătorii şi simpatizanţii Partidului Comuniştilor, care şi promovau politica acestuia, ignorau necesităţile mediilor considerate independente (de exemplu canalului de televiziune PRO TV), lipseau opoziţia de resursele ei informaţionale. Puterea informaţională a acestui partid sa răspândit întra-tât încât astăzi, aflat deja în opoziţie, el mai deţine pârghii informaţionale serioase, are canal special la televiziune (NIT), funcţionari creduli în organele de conducere ale Radio-televiziunii. Chiar şi canalul principal de televiziune al ţării, Modova-1, prin activitatea unor jurnalişti, a continuat şi după pierderea de către Patidul Comuniştilor a alegerilor parlamentare din iulie 2009 să susţină fosta guvernare, astăzi aflată în opoziţie. De aceea, remanierile actuale din cadrul câmpului informaţional al ţării, întreprinse de către noua guvernare în vederea democratizării acestuia au provocat mari nemulţumiri în rândurile acestui partid şi a aderenţilor lor din tagma jurnalismului. Pierderea treptată a monopolului informaţional de altădată, implicarea noii guvernări în procesul democratizării politicii informaţionale, i-a făcut pe comunişti să devină mai agresivi în manipularea opiniei publice, să mobilizeze întregul lor potenţial intelectual pentru a „demonstra” societăţii că liberal-democraţii încalcă independenţa organelor de informare în masă. În acest scop sunt valorificate la maximum atît eforturile parlamentarilor comunişti, cît şi a celor cei susţin din afara Parlamentului. În concluzie considerăm că relaţia putere – opoziţie, privită în contextul câmpului politic moldovenesc, are un caracter multivalent şi contradictoriu, este pătrunsă de multiple 34

Бурдье П. Социология политики.- Москва, 1993, с.317

29

controverse, paradoxuri. În comparaţie cu alte state din spaţiul ex-socialist, în cazul Republicii Moldova, această relaţie se impune prin specificul său de conţinut. Dacă forma relaţiei în cauză este în fond una democratică, ca şi în alte state în tranziţie spre democraţie exprimă modalităţi de manifestare a interacţiunilor şi legăturilor între guvernanţi şi opoziţie în cadrul unor instituţii democratice (Parlament, organe locale de conducere), atunci conţinutul ei este preponderent autoritar, cu unele elemente cvazidemocratice care de fapt frânează procesul de consolidare a democraţiei, îl subminează nu atât sub presiunea vestijiilor trecutului ce-şi au câmpul lor de existenţă, fie şi în descreştere, cât prin renaşterea lor într-o manieră ciudată. Pornind de la mentalitatea şi comportamentul guvernanţilor şi opoziţiei de pe parcursul celor optsprezece ani ai statului Republica Moldova, constatăm că relaţiile între ei corespund pe deplin concepţiei lui A. de Tocqueville despre democraţie, ele evoluând în noile forme democratice, ce apar odată cu trecerea de la regimul vechi la cel democratic, prin reproducerea de conţinut vechi, unor obiceiuri, reguli, mecanisme autoritare de conducere, adică prin componente ale instituţiilor vechi35 . Paradoxul principal ţine de faptul că în acest răstimp dezvoltarea ţării a fost determinată, în mare parte de transformarea miraculoasă a nomenclaturii comuniste în administratori democratici, iar în unele cazuri şi în opoziţie democratică. La capitolul specificităţii, chiar unicităţii, relaţiei putere – opoziţie din cadrul câmpului politic moldovenesc, raportăm în special anii 2001-2009, care au coincis cu aflarea la putere a Partidului Comuniştilor, perioadă ce constituie aproape jumătate (opt ani) din existenţa de pînă acum a Republicii Moldova. Această perioadă, care în opinia noastră necesită a fi supusă unei analize profunde din partea cercetătorilor interni şi externi pentru a o percepe la justa valoare, este unică în felul său după experimentele neobişnuite, fără seamăn, ale guvernanţilor comunişti moldoveni de a imita exerciţiul democratic, prin decoruri democratice ce nu sau întâlnit pînă la ei, cu conţinut în fond autoritar. În acest sens comuniştii au acumulat o bogată experienţă, iscusinţă puse în uz la maximum până în ultimile zile de guvernare când liderul partidului puterii, V. Voronin declara că odată cu retragerea acestuia de la guvernare se încheie perioada creativităţii şi progresului în ţară, că cei ce vin după el nu dispun de capacităţi de a întreţine progresul şi stabilitatea. După alegerile parlamentare din iulie 2009 reprezentanţii acestui partid în Parlament la fel manifestă iscusinţă în imitarea exerciţiului democratc numai că deja în ipostază de opoziţie, modificându-şi strategia şi tacticile de activitate. Ei au ajuns până la negarea ofertelor guvernării liberal-democratice, socotindu-le antidemocratice. În aşa mod au ignorat alegerile prezidenţiale, orientînd societatea spre alegeri parlamentare anticipate. Acest fapt deja demonstrează neafilierea opoziţiei comuniste la valorile democratice, întrucât prin comportamentul ei este negată alternanţa puterii. Cât priveşte guvernarea liberal – democrată, ea sa pomenit într-o situaţie extrem de dificilă atît de natură politică, cât şi economică, socială. Mai întîi este puternic afectat cîmpul politic al ţării, fapt ce rezultă din deficitul de dialog cu opoziţia, din eşecul alegerilor prezidenţiale şi, respectiv, din fenomenul unor posibile alegeri parlamentare anticipate. Nu mai puţin afectat este şi câmpul economic. Liberal – democraţii au primit în moştenire de la fosta guvernare comunistă o economie cu un deficit bugetar enorm. În pofida impedimentelor provocate de cei ce au guvernat ţara timp de opt ani, dar şi a problemelor noi ce apar în activitatea guvernării liberal-democratice, aceasta şi-a asumat toate responsabilităţile de a guverna, se bucură de susţinerea majorităţii populaţiei, şi ce e foarte important, organismelor economice internaţionale, a celor mai influente ţări ale lumii. În orice caz cele 100 de zile de guvernare deja au demonstrat că noua conducere este fidelă cursului democratic, dispune de voinţă politică de a gestiona o economie în criză profundă, de capacităţi de a asigura achitarea la timp a pensiilor şi salariilor, de a promova o politică 35

Токвиль А. де Старый порядок и революция.- Москва, 1997, c. 165

30

externă activă întru ameliorarea imaginii ţării pe arena internaţională. Mai mult, în activitatea sa ea a demonstrat pragmatism, pune în prim plan în condiţiile actuale de criză ale ţării, necesităţile practice ale populaţiei (mai întâi de ai asigura supravieţuire, apoi prosperare), scoaterea ţării din impas dar nu factorul doctrinal. Pentru a raţionaliza relaţiile între guvernarea liberal-democrată şi opoziţia comunistă astăzi sunt necesare conştientizarea şi implementarea unor măsuri principiale de care va depinde soarta de mai departe a ţării. Printre acestea considerăm: asigurarea principiului reciprocităţii în asumarea răspunderii faţă de destinul dezvoltării de mai departe a ţării. Este important de conştientizat faptul că principalul în relaţia guvernare-opoziţie nu e să cauţi vinovaţii de situaţia creată, ci să identifici căi de conlucrare pentru binele ţării; gradul de maturitate a guvernării liberal-democratice, dar şi a opoziţiei comuniste în cadrul câmpului politic astăzi depinde nu atît de capacităţile lor de a se manifesta ca factor de luptă politică, cît de disponibilitatea lor la dialog, la consens. Doar pe această cale e posibilă realizarea într-o atmosferă stabilă a obiectivelor ambilor actori, şi ce e foarte important, promovarea interesului naţional al ţării; pentru a asigura consensul politic între guvernare şi opoziţie este necesar a renaşte, a reactualiza potenţialul „mesei rotunde” cu statut permanent, care să stimuleze dialogul. În cadrul acesteia de stabilit şi de negociat chestiunile principale de ameliorare a situaţie în ţară, de examinat posibilele cedări politice din ambele părţi; iniţierea consensului politic trebuie să-i aparţină guvernării liberal-democratice, ca forţă atât cointeresată în stabilitate, ci şi promotoare a valorilor consensului. În acest sens guvernării îi revine o misiune foarte grea, de ai impune opoziţiei condiţii atractive, fără alternative de manifestare; opoziţia comunistă poate să devină real disponibilă către consens cu liberal-democraţii odată cu depăşirea dictaturii în rândurile Partidului Comuniştilor, care astăzi se menţine atât prin autoritatea lui V. Voronin, cât şi a altor persoane, inclusiv tinere, dornice de a veni la cârma partidului. De aceea, guvernarea e limitată în alegere, ea trebuie să apeleze la forţele comuniste care nu acceptă dictatura, să convină cu ele variante posibile de conlucrare; eficientizarea câmpului politic al guvernării şi opoziţiei e posibilă prin folosirea raţională a resurselor (capitalurilor) altor câmpuri: ecnomic, social, cultural, informaţional etc., iar de aici prin stabilirea şi promovarea unor raporturi echilibrate cu aceste câmpuri, benefice întregii societăţi. E necesar crearea condiţiilor favorabile de dezvoltare liberă a economiei, culturii, socialului (în limitele legii), evitând amestecul în legităţile obiective de funcţionare a acestor sfere prin cunoaşterea şi respectarea lor; pentru a redresa situaţia în câmpurile nonpolitice ale societăţii (în special economic, social, informaţional) şi a optimiza legăturile lor cu câmpul puterii, acesta din urmă trebuie să se manifeste energic în vederea demonopolizării ramurilor respective. Edificarea unui stat cu democraţie avansată, funcţionarea eficientă a economiei de piaţă, a unui câmp informaţional liber într-o ţară cum este Republica Moldova este imposibilă în condiţiile păstrării monopolismului în aceste sfere; o condiţie importantă în raţionalizarea câmpului politic, în dezvoltarea lui spirituală, civică atât la nivel de guvernare, cât şi de opoziţie, ţine de modernizarea câmpului educaţional. Aici sunt necesare eforturi conjugate ale puterii şi ale societăţii în vederea restabilirii valorilor acestui câmp distruse de guvernarea comunistă, eforturi de stimulare şi susţinere a învăţămîntului de toate gradele, de realizare a reformelor în învăţământ în conformitate cu cerinţele procesului Bologna. Totodată, imperativele de asigurare a continuităţii cer de la factorul de decizie şi de la instituţiile de învăţământ capacităţi de îmbinare reuşită a valorilor moderne de instruire cu cele tradiţionale;

31

câmpul politic al guvernării şi opoziţiei poate să devină funcţional cu adevărat odată cu eficientizarea câmpului ştiinţific, cu crearea de condiţii adecvate acestuia pentru asigurarea progresului social. În pofida faptului că în republică sau întreprins măsuri de reformare şi consolidare a câmpului ştiinţific, în particular în cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, sunt necesare eforturi susţinute, inclusiv din partea puterii, pentru a ridica importanţa ştiinţei universitare, ca factor de modernizare a sistemului de învăţământ. În acest sens ştiinţele politice, din cadrul universităţilor trebuie să obţină locul lor adecvat în sistemul general al ştiinţei, şi ce e foarte important, să se dezvolte nu doar în baza satisfacerii interesului personal (intern) al savantului, ci şi al necesităţilor agenţilor sociali, inclusiv politici. Bibliografie: Бурдье П. Социология политики.-Москва. 1993 1. 2. Мошняга В., Руснак Г., Турко Т., Завтур К. Власть и оппозиция в контексте политической системы.// MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Revistă ştiinţifică trimestrială.- Chşinău: USM, Nr. 1 (XXXVI), 2007 3. Saca V. Particularităţile de câmp social- politic ale tranziţiei postcomuniste. // Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective. Materialele conferinţei internaţionale 28-29 noiembrie 2002. Coordonator Vasile Ţapoc.- Chişinău, 2003 4. Saca V.Transformările sociale din societatea moldovenească ca obiect al relaţiilor dintre putere şi opoziţie. // Puterea şi opoziţia în contextul managementului politic (coord. V. Moşneaga, Gh. Rusnac, Gh. Mohammadifard).- Iaşi, 2005 Токвиль А. де Старый порядок и революция.- Москва, 1997 5. 6. Moraru V. Relaţia dintre putere şi opoziţie în Republica Moldova din perspectiva mediatică. // Puterea şi opoziţia în contextul managementului politic (coord. V. Moşneaga, Gh. Rusnac, Gh. Mohammadifard).- Iaşi, 2005

32

ATACURILE CIBERNETICE – CEA MAI RECENTĂ PROVOCARE PENTRU SECURITATEA MEDIULUI SOCIO-ECONOMIC CYBERATTACKS - THE NEWEST SECURITY CHALLENGE FOR GOVERNMENTS AND CORPORATIONS Drd. Oana Antonia Colibășșanu. STRATFOR Abstract: The internet world is becoming a problematic environment for both governments and businesses world wide as cyber-attacks are becoming effective in distrupting activities and lowering efficiency for all actors concerned. The U.S. Director of National Intelligence Dennis Blair, testifying before the Senate Select Committee on Intelligence on Feb. 2, 2010 has begun his remarks with a section titled “Far-Reaching Impact of the Cyber Threat,” a proof to the increasing seriousness and urgency with which Washington is focusing on this new field. The paper presents the specificities and the history of cyber attacks, focusing on those that can be used for cyber espionage. The conclusions focus on the ways that the business world can Key words: cyberattacks, economic espionage, business intelligence Introducere Creşterea rapidǎ a utilizǎrii serviciilor de internet a creat şi o noua generaţie de criminalitate care acţioneazǎ în domeniul cibernetic. Aceastǎ problemǎ este atât una domesticǎ cât şi una internaţionalǎ. Companiile transnaţionale înfruntǎ atacuri cibernetice atât datoritǎ vizibilitǎţii lor cât şi complexitǎţii sistemelor informatice interne. Pentru a înţelege ce înseamnǎ un atac cibernetic şi ce face ca internetul sǎ fie astǎzi şi o armǎ puternicǎ, pe lângǎ faptul cǎ el rǎmâne un mediu revoluţionar şi un mijloc de transformare a realitǎţilor economice, trebuie înţeleasǎ istoria internetului şi chiar istoria atacurilor cibernetice36. Companiile transnaţionale se confruntǎ astǎzi cu douǎ tipuri majore ale atacurilor din mediul cibernetic: unul legat de furtul informaţional şi creşterea în importanţǎ şi amplitudine a spionajului economic şi celǎlalt legat de practicile asociate cu blocarea accesului la informaţie, comunicare inter şi intrafirmǎ prin atacurile de diferite forme asupra sistemelor informatice ale companiilor37. 1. Atacuri cibernetice – caracteristici, metode, istorie Natura internetului permite interacţiunea virtualǎ a persoanelor şi formarea de grupuri cu interese comune. Prin internet se creează extensii virtuale ale persoanelor, ale ideologiilor lor şi societǎţilor în care trǎiesc. Prin platforme precum MySpace sau Facebook se permite interacţiunea în timp real cu persoane din diferite regiuni ale globului, crescând conectivitatea şi în afara zonei internetului. Toate acestea au implicaţii profunde asupra grupurilor şi indivizilor pentru cǎ internetul poate deveni un spaţiu de promovare a scopurilor mişcǎrilor sociale aflate în stare incipientǎ (‘grassroots’) care pot fi de orice naturǎ – de la susţinerea

36

Friedman G., The Next 100 Years – A Forecast of the 21st Century, Doubleday, Random House, 2009, pp. 5457 37 Leibowitz J., Strategic Intelligence: Business Intelligence, Competitive Intelligence and Knowledge Management, CRC Press, 2006, pp. 57-59

33

unui candidat pentru Senatul Statelor Unite pânǎ la susţinerea Islamismului radical şi al grupǎrilor catalogate de organizaţiile internaţionale ca fiind teroriste38. Toate acestea sunt trǎsǎturi care se extind odatǎ cu dezvoltarea societǎţii moderne, internetul fiind mediul cel mai exploatat de toate categoriile de consumatori ai acestei tehnologii – de la guverne, companii la grupǎri neguvernamentale şi indivizi, pentru a-şi atinge scopurile strategice. În acest fel internetul devine o armǎ. Tocmai dinamica puternicǎ şi capacitatea mare de inovativitate în domeniu a dat naştere unui nou tip al conflictului clasic: conflictul în mediul cibernetic (cyberwarfare)39. Caracteristicile principale ale atacurilor conduse într-un conflict în mediul cibernetic sunt: o se desfǎşoarǎ într-un spaţiu extrem de dinamic şi nou o transformǎ ţintirea clasicǎ într-o metodologie învechitǎ o operaţiunile sunt descentralizate şi anonime o ofensiva este cea mai importantǎ parte a atacului; uneori nu existǎ defensivǎ dar acest lucru nu influenţeazǎ în mod negativ rezultatul pentru atacant o costurile sunt minime şi se creează şi concentreazǎ putere la nivel individual al utilizatorului – atacant Chiar dacǎ termenul “cibernetic” sugereazǎ latura virtualǎ a atacului, în ideea cǎ ar putea sǎ nu existe o formǎ în sine a atacului, mediul cibernetic are şi aspecte fizice: computerele, serverele, cablurile din fibrǎ opticǎ şi mai ales conexiunile care fac ca internetul global sǎ ajungǎ în cadrul companiei. În atacurile cibernetice conexiunile respective sunt ţintele principale. Cu cât existǎ mai multe conexiuni, mai multǎ lǎrgime a bandei de transmisie de date, cu atât compania este mai expusǎ pentru cǎ devine mai deschisǎ mediului global40. Tabel nr. 1.1. Scurtǎ istorie a atacurilor în mediul cibernetic 1979 1983

1988

1990-1991

1993

1994

Apare primul forum al hackerilor în SUA o Apare comunitatea BLACK HAT- hackeri cu scopuri ilicite și care acționează destructiv, uneori anarhic, alteori organizat o Apare comunitatea WHITE HAT- hackeri care lucrează benevol pentru menținerea integrității și securității internetului Apare primul WORM –Vierme cibernetic sub forma unui experiment eșuat al studentului Morris care își propusese să afle cu ajutorul programului câte calculatoare pot fi conectate la un moment dat la rețeaua de internet de atunci: cca 10% din utilizatorii internet au fost infectați The GREAT HACKER WAR- războiul hackerilor între două grupări de hackeri din SUA: Legion Doom și Masters of Deception, care au afectat rețele private ale corporațiilor, un exemplu fiind cea a AT&T Apariția primei asociații formale a hackerilor DEFCOM auto-proclamată ”orgia schimburilor de informație, puncte de vedere, educație și distracție informațională”, aducând în atenția publicului o comunitate neștiută până atunci Primul atac internațional: primul hacker ”slab”, Vladimir Levin plătește un grup

38

Muntean M., Brandas C., „Business Intelligence Support Systems and Infrastructures”, Economy Informatics, 1-4/2007, pp. 38 - 53 39 Bruno G., „The evolution of cyberwarfare”, Council on Foreign Relations, 2008, http://www.cfr.org/publication/15577/evolution_of_cyber_warfare.html 40 Rodenberg J. H. a. M., „Competitive Intelligence and Senior Management”, Eburon Uitverij B.V., 2008, pp. 92-96

34

1996

1999

2000

2001 2002 2003

2005 2007

de hackeri cu 100 $ pentru a ataca rețeaua Citi Bank, mai întâi cu scopul de a se distra apoi pentru profit, având acces și la conturile băncii. Astfel fură 10 mil. $ Apare prima Bombă Logică, lansată de Tim Lloyd asupra rețelei companiei la care lucra: Omega Engineering Corp. Efectul programului era distrugerea sistematică a datelor stocate în sistemul informatic Apar primele atacuri cibernetice cu substrat național din partea grupurilor de hackeri sârbi care au vizat în principal site-urile guvernului SUA drept urmare atacurilor militare NATO; primele forme de vandalizare a site-urilor web Primele atacuri prin utilizarea ”SCRIPT KIDDIES”-programe DoS/DDoS asupra site-urilor corporațiilor AMAZON, eBay, CNN conduse de liceanul canadian Mike Calce și care au cauzat pierderi de milioane USD datorită întreruperii parțiale a activităților Introducerea protocolului Bit Torrent care permite transmiterea de date de orice natură Atacul BACKBONE I- atac concertat asupra a 13 servere de tipul Domain Name System prin care s-a creat o ruptură a accesului la internet la nivel global W32/SQL Slammer –un nou tip de vierme cybernetic care atacă serverele și care a reușit la primul atac să efectueze mai mult de 500.000 servere la nivel mondial. Coreea de Sud a pierdut atunci conexiunea la internet pentru aprox. 12 ore. You Tube devine un nou mediu de formare a hackerilor Feb: Atacul BACKBONE II care deși a durat 7 ore nu a distrus comple serverele atacate datorită unei noi tehnologii AnyCast împotriva atacurilor concertate; Apr-Mai: atacurile concertate aspura Estoniei care aproape au blocat activitatea în această țară în 2 luni

Sursǎ: Departamentul de Cercetare al Stratfor şi Departamentul Securitate al Stratfor (elemente prezentate cu acordul Stratfor) Datoritǎ faptului cǎ ţintele unui atac cibernetic sunt total diferite faţǎ de ţintele unui atac clasic, fie el de naturǎ militarǎ sau economicǎ, atacatorul se formeazǎ şi acţioneazǎ diferit faţǎ de un profilul clasic al unui atacator obişnuit. În primul rând este un foarte bun cunoscǎtor al mediului în care activeazǎ, al internetului, stǎpâneşte limbajele de programare ale acestuia şi se foloseşte de cunoştinţele sale cât şi de ale celorlalţi sporindu-şi inovativitatea. Psihologic, el este o fire de învingǎtor, ambiţios şi cu gândire schematicǎ atunci când acţioneazǎ41. 2. Spionaj economic sau tehnici informatice inovative? Internetul este în primul rând un mediu de interacţiune umanǎ cu implicaţii din ce în ce mai mari în domeniul economic şi geopolitic, ambele afectând puternic mediul de afaceri internaţionale. Companiile se sprijinǎ din ce în ce mai mult pe reţele virtuale integrate şi implementeazǎ noi tehnologii în timp ce accesul la internet, crescând la nivel global este astǎzi un indicator al dezvoltǎrii societǎţii. Internetul îşi are nucleul în reţelele construite în 1950 cu scopul de a distribui şi împǎrtǎşi rezultatele cercetǎrii între şi în interiorul instituţiilor academice pentru a putea lucra în echipe lǎrgite - RAND Corporation este una dintre companiile care oferea astfel de servicii 41

Concluzii ale discuţiilor purtate cu analistul militar Stratfor Nathan Hughes şi seful departamentului de IT al aceleiaşi companie, Ajay Tanwar.

35

atunci dar şi cu scopul de a transmite date între instalaţiile de radar militare - U.S. SemiAutomatic Ground Environment. În 1957, dupǎ lansarea satelitului sovietic Sputnik, Statele Unite ale Americii au înfiinţat Agenţia pentru Cercetarea Proiectelor Avansate în cadrul Pentagonului - Advanced Research Projects Agency (ARPA). Mai târziu aceasta va primi încǎ un cuvânt în titulatura sa – “Defense”, devenind Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) sau Agenţia pentru Cercetarea Proiectelor Avansate pentru Apǎrare, continuându-şi existenţa pânǎ azi. Una dintre primele creaţii ale ARPA a fost ARPAnet, un precursor a ceea ce urma sǎ fie internetul de astǎzi. ARPAnet a fost infiinţat pe baza proiectelor şi studiilor finanţate de guvern şi dezvoltate de RAND care propunea o structurǎ pentru o reţea rezistentǎ în teorie unui atac nuclear. Lucrurile au luat o altă turnură în anii ’80. Paşii mari făcuţi în domeniul programării, inovaţiile tehnologice precum şi accesul la o infrastructurǎ mult mai bunǎ şi ieftinǎ, la computerele personale şi conexiunile mai accesibile a fǎcut ca ceea ce numim astǎzi ‘internet’ sǎ aibǎ o dezvoltare rapidǎ, aproape în cascadǎ42. Odatǎ cu dezvoltarea cǎilor de comunicare şi a progresului tehnologic generalizat s-au creat interfeţe mai moderne, mai prietenoase, cu mult mai mare rapiditate decât în trecut. Zece ani mai târziu s-a dezvoltat arhitectura existentǎ şi astǎzi: world wide web fǎcând posibilǎ comunicarea între toate statele lumii. Anii ’90 înseamnǎ însǎ şi cǎderea Cortinei de Fier, încetarea Rǎzboiului Rece. Spionajul politic îşi pierde din aplomb după ce Statele Unite ale Americii îşi consolidează poziţia de mare putere mondială. Îşi face loc însǎ cel economic, în creştere, care capǎtǎ noi forme, în pas cu tehnologizarea crescândǎ şi ea. Fenomenul nu era nou în sine, însǎ apariţia unei lumi dominatǎ de societǎţi transnaţionale şi state care acţioneazǎ în sprijinul globalizǎrii şi integrǎrii, face ca spre sfârşitul secolului XX spionajul economic sǎ se intensifice pentru ca în 2008 sǎ ajungǎ a treia mare provocare pentru companii provenitǎ din mediul cibernetic, aşa cum aratǎ ultimul raport al SANS43. Spionajul economic clasic se referǎ la furtul secretelor comerciale, a datelor prin care compania poate inova, a datelor personale în scopul şantajului sau a altor beneficii. Spionajul economic cibernetic nu diferǎ în scop de cel clasic, informaţiile preferate fiind încǎ secretele comerciale, planurile de dezvoltare şi cercetare, listele de clienţi, bazele de date şi chiar planurile de afaceri. Tehnologiile folosite în spionaj sunt însǎ mult mai avansate: astǎzi se folosesc dispozitive de ascultat electronice, se penetreazǎ reţele de calcul şi se folosesc programe de spionaj cibernetic speciale44. Existǎ douǎ categorii de tehnici folosite în sprijinul spionajului cibernetic: cele independente de factorul uman, care se referǎ strict la tehnologii informatice ce pot prelua date din interiorul companiilor spionate şi cele bazate pe factorul uman, care este esenţial pentru actul de spionaj şi fǎrǎ de care tehnologia nu poate fi activatǎ, spionajul fiind nul. Tabel nr. 2.1. Tehnici folosite în scopul spionajului cibernetic Tehnici de spionaj cu factor uman nul Programe pentru memorarea parolelor de prin procesul de tastare sau

Descriere scurtǎ a tehnicii

Tehnici de apǎrare împotriva spionajului Programele copiazǎ parolele • Utilizarea programelor introduse de la tastaturǎ ca tip firewall şi timpii de introducere • Verificarea securităţii

42

Friedman G., Friedman M., „The Intelligence Edge: How to Profit in the Information Age”, Crown, 1997, pp. 26-29 43 „Cyber Espionage is on the Rise”, 2008 http://www.sans.org/newsletters/newsbites/newsbites.php?vol=10&issue=6#sID200 44 Colibasanu, O.A., „White or Black Magic for Your Business? Competitive Intelligence and Corporate Espionage”, ICMMS 2008 Proceedings, May 2008

36

alte procese asupra componentei hardware

Interceptare Wi-Fi

pentru memorarea activitǎţii computerului şi eventual pentru a obţine şi alte parole; programele software pentru acest scop pot fi instalate manual sau via ataşamentelor primite prin email Monitorizare software prin • modalitatea de conectare la internet wireless; se poate • monitoriza şi lucrul în reţea

Interceptare şi monitorizare Permite GPS (Global Positioning persoanelor System – sistem de poziţionare globalǎ)

localizarea

•

reţelelor cu periodicitate

Folosirea sistemelor de criptare Evitarea conectǎrii prin WiFi din spaţii publice precum hoteluri atunci când este necesarǎ transmiterea de informaţii confidenţiale Utilizarea sistemelor de bruiaj GPS

Utilizarea microfoanelor Ascultare şi înregistrare • ascunse, a mini-camerelor conversaţii, întâlniri, situaţii video

Tehnici de spionaj cu factor uman pozitiv Pshishing

Folosirea sistemelor de detectare de echipamente de transmisie de date pentru verificǎri periodice • Utilizarea sistemelor de bruiaj pentru telefoane mobile Descriere scurtǎ a tehnicii Tehnici de apǎrare împotriva spionajului Inginerie socialǎ prin care • Educarea continuǎ a emiţǎtorul – spionul – angajaţilor companiei în încearcǎ manipularea ideea de a fi conştienţi angajaţilor într-o companie şi a se feri de astfel de prin utilizarea mesajelor tehnici false pentru a obţine • Publicǎrea în mediul informaţie confidenţialǎ; web a cât mai puţinǎ pshishing-ul poate fi ajutat informaţie referitoare la şi de programe software de angajaţi (se evitǎ preluare automatǎ a unor publicarea emailurilor informaţii (de exemplu fiecǎrui angajat, a atunci când cel care telefoanelor directe etc.) primeşte un mesaj cu un singur link, dacǎ acceseazǎ adresa respectivǎ se poate acţiona un program specific prin care se preia informaţia 37

Spionaj prin intrus

doritǎ de emiţǎtorul pshishingului) Angajatul este plǎtit pentru a instala programe prin care se faciliteazǎ furtul de informaţie sau este pus sǎ divulge informaţii confidenţiale

• Monitorizarea

•

Spionaj vizitator

prin

Spionaj angajat

prin

presupus Spionul se poate infiltra în • companie pozând în vizitator (ca instalator, electrician, etc.) şi poate instala dispozitive de preluare a datelor presupus Spionul se poate infiltra în • companie pozând în nou angajat, de obicei în departamentul IT sau chiar • manageri de nivelul trei

activitǎţilor angajaţilor cu regularitate – urmǎrirea ciberneticǎ a angajaţilor (ce site-uri web folosesc mai des, ce descarcǎ din bazele de date, când descarcǎ şi dacǎ existǎ comportamente atipice) Restricţionarea porturilor de descǎrcare de date cǎtre dispozitive mobile (porturile USB de exemplu) Verificarea identitǎţii vizitatorilor

Educarea personalului pentru astfel de posibilitǎţi Clasificarea informaţiei în funcţie de confidenţialitate • Criptarea informaţionalǎ Sursǎ: interviuri cu specialişti ai departamentului anti-terorism al Stratfor, SANS Aşa cum se aratǎ în tabelul de mai sus, mecanismele împotriva tehnicilor de spionaj cibernetic trebuie sǎ fie similare, inspirate de tehnologiile informatice moderne.45 Evoluţia continuǎ a internetului, corelatǎ cu dezvoltarea spionajului economic, a dus la apariţia unei noi metodologii de analizǎ a poziţiei competiţionale între companii. Noua tehnicǎ de studiu se bazeazǎ pe princpiile de Business Intelligence şi se numeşte Competitive Intelligence46. Ea devine din ce în ce mai utilǎ pentru companii, fiind folositǎ de managementul strategic47. Chiar dacǎ se bazeazǎ pe tehnicile de Business Intelligence, analiza datelor este mult mai

45

Cunningham W., McNamara P, „Business Intelligence and Strategic Choices”, BenchMark Consulting International, Internal Documents, January 2007 46 Colibasanu O.A., „Between Intelligence and Espionage in the Contemporary Business Environment”, Ekonomika a Management, Dec. 2008 47 Colibasanu O.A., Ilie A.G., Sarbu R., Dumitriu D., „Mettalurgical Business Intelligence – The Knowledge Management Melt with Heavy Automation”, Metalurgia International, Vol. XIV, Nr. 4 Special, 2009, p. 48

38

complexǎ, acţionând sub imperiul noului tip de economii şi fiind parte componentǎ a unui sistem management bazat pe cunoştinţe.48 Tehnicile de tratare a informaţiei sunt folosite însǎ şi în detrimentul afacerilor companiilor atunci când sunt puse în slujba spionajului economic. Contra acestui risc companiile nu beneficiazǎ de un cadru legislativ uniform. Doar Statele Unite dispun de o legislaţie împotriva spionajului economic. Practic, companiile transnaţionale care lucreazǎ în mediul global trebuie sǎ se protejeze prin tehnici proprii, implementând unele dintre sistemele de apǎrare prezentate mai sus. Concluzii Mediul cibernetic, prin extinderea sa exponențială, crează oportunități dar și noi riscuri pentru activitățile derulate de mediul afacerilor internaționale, mediul guvernamental și, în general, de societatea globală astăzi. Guvernele se bazează, în momentul de față, pe capacitatea companiilor de a detecta și raporta atacurile cibernetice sesizate împotriva lor atât pentru a cunoaște impactul statistic al acestora dar și natura lor calitativă. În același timp, companiile – ca și ceilalți actori ai societății – sunt influențați și tentați să uzeze la maxim mijloacele tehnologice pe care le dețin pentru a achiziționa informații necesare dezvoltării ulteriore a afacerilor. Globalizarea a determinat astfel dezvoltarea unei noi specializări în lumea afacerilor – aceea de Business Intelligence. Tehnicile utilizate aici pot fi însă utilizate și pentru scopuri mai puțin etice precum spionajul economic, constituind tehnici ale atacurilor cibernetice. Linia care desparte cele două domenii este o linie a moralei, a eticii în afaceri bazate pe scop. Consolidarea continuă a canalelor informative prin dezvoltarea internetului în ceea ce numim astăzi Web 2.0 a creeat pe de-o parte posibilități multiple pentru dezvoltarea globală a societății în ansamblu prin rețelele globale din ce în ce mai funcționale dar în același timp au creat și bazele unui mediu nociv datorită inexistenței unui sistem eficient în stabilirea limitelor de acțiune ale participanților – utilizatori și creatori informaționali. Creativitatea este o caracteristică de succes atât pentru cei care acționează în sens pozitiv, pentru dezvoltarea eficientă prin mediul cibernetic, dar și pentru ‘infractorii’ cibernetici. Lipsa unei legislații armonizate în plan global atât împotriva spionajului economic dar și împotriva atacurilor cibernetice asupra altor medii sociale este probabil cel mai important element care stimulează extinderea celor două fenomene. Având în vedere caracterul global al mediului cibernetic, securitizarea acestuia prin reglementare necesită efort și coordonare la nivel internațional precum și cunoștințe și capacități tehnologice armonizate la nivel mondial. Poate mai mult decât oricare altă zonă de menținere a securității, internetul este mediul în care coordonarea între mediul afacerilor și mediul guvernamental este mai mult decât necesară, având în vedere interesele comune pe termen lung ale acestora. În același timp, fiind un mediu în esență global, colaborarea la nivel internațional constituie premisa pentru sporirea siguranței rețelelor de comunicare ale societății secolului XXI. Bibliografie 1. Colibǎşanu O.A., Ilie A.G., Sarbu R., Dumitriu D. - Mettalurgical Business Intelligence – The Knowledge Management Melt with Heavy Automation, Metalurgia International, Vol. XIV, Nr. 4 Special, 2009

48

Colibasanu O.A., Ilie A.G., Sarbu R., Dumitriu D., Business Intelligence – A Successful Approach to Creating Performance Management System. Case Study: Application and Prospect of Business Intelligence in Metallurgical Enterprises in Romania, Metalurgia International, Vol. XIV, Nr. 4 Special, 2009, p. 43

39

2. Colibǎşanu O.A., Ilie A.G., Sarbu R., Dumitriu D. – Business Intelligence – A Successful Approach to Creating Performance Management System. Case Study: Application and Prospect of Business Intelligence in Metallurgical Enterprises in Romania, Metalurgia International, Vol. XIV, Nr. 4 Special, 2009 3. Colibǎşanu O.A. - White or Black Magic for Your Business? Competitive Intelligence and Corporate Espionage, ICMMS 2008 Proceedings, pp. 11-15, May 2008 4. Cunningham W., McNamara P - Business Intelligence and Strategic Choices, BenchMark Consulting International, Internal Documents, January 2007 5. Leibowitz J. - Strategic Intelligence: Business Intelligence, Competitive Intelligence and Knowledge Management, CRC Press, 2006 6. Mann C. J., Götz K - Borderless business: managing the far-flung enterprise, Greenwood Publishing Group, 2006 7. Muntean M., Brandas C. - Business Intelligence Support Systems and Infrastructures, Economy Informatics, No 1-4, 2007 8. Neumann J., Morgenstern O. - Theory of Games and Economic Behavior, Princeton: Princeton University Press, 1944 9. Rodenberg J. H. a. M. - Competitive Intelligence and Senior Management, Eburon Uitverij B.V., 2008 10. Ruiz I. - Oldest airline in the world & $20 million invested in Peru hotel, 2009, http://www.livinginperu.com/news/8199 11. Salles M. - Stratégies des PME et Intelligence économique. Une méthode d’analyse du besoin, Paris, Economica, 2003 12. [61] Sarmah P. - Home Country Measures and FDI: Implications for Host Country Development, Centre for Competition, Investment & Economic Regulation, 2003 13. Smith K., Yaeger C. - Aligning Choices with Strategy: Differentiating Activities, BenchMark Consulting International, Internal Documents, December 2006 14. Sternberg E. - Just Business. Business Ethics in Action, Little, Brown & Co., London, 1996 15. Suder, G. G. S. - Terrorism and the International Business Environment: The Security-Business Nexus, Edward Elgar Publishing, 2004 16. Sueli Almeida M. - Getting Started with Datawarehouse and Business Intelligence, IBM – International Technical Sup-port Organization, San Jose, 1999 17. Tripathy P., Pal N. P. - Insurance Theory And Practice, PHI Learning Pvt. Ltd., 2005 18. Wells D. L. - Strategic Management for Senior Leaders, TQL Office, Department of Navy, Internal Publications, 2003 19. White C., Imhoff C. - Full Circle: Decision Intelligence (DSS 2.0), August 27, 2008, http://www.b-eye-network.com/view/8385 20. White C. - Using Enterprise 2.0 for Business Intelligence, December 19, 2007 http://www.b-eye-network.com/view/7831 21. Xu M. - Managing Strategic Intelligence: Techniques and Technologies, Idea Group Inc, 2007 22. Zamfir C - Decision making as a topic in social psychology and sociology, Sociologie Româneascǎ, Nr. 2, Ed. Polirom, 2008

40

POLITIQUE ET DEVELOPPEMENT DURABLE : QUAND LE POUVOIR MANIPULE L’OPINION EN INVOQUANT LA SCIENCE Ph.D. Marc CHESNEL Professeur agrégé de l’Université et docteur en géographie Academie des Belles-Lettres, Sciences et Arts de La Rochelle, France

La manipulation simple de l’opinion publique par le pouvoir par le biais des médias est bien connue et assez fréquente. Le film américain Green Zone relate la façon dont le gouvernement des Etats-Unis a utilisé auprès de l’opinion mondiale l’argument de la menace constituée par la possession par les Irakiens d’armes de destruction massive (qui en fait n’existaient plus) pour envahir le pays et s’emparer de son pétrole, et a fait croire aux chefs de l’armée irakienne qu’ils pourraient succéder au dictateur afin que l’armée irakienne ne s’oppose que modérément à leur offensive. Associer la science au processus de manipulation est plus subtil. L’aval scientifique est invoqué pour donner une apparence rationnelle à des choix qui ne sont pas issus d’un raisonnement simple, c’est-à-dire sans arrières pensées. La science véhicule des valeurs positives : elle procède du raisonnable et prétend à l’objectivité. La science a pour principes la rationalité ainsi que l’honnêteté intellectuelle, deux principes dont on voudrait qu’ils régulent plus fréquemment la vie publique. L’honnêteté en matière de vie politique, c’est de ne pas sacrifier le futur au présent : c’est faire autant que possible toujours le choix du développement durable. La raison d’être de l’exercice du pouvoir, le développement d’un territoire, s’inscrit en effet dans la durée. Or le pouvoir économique s’attache au profit immédiat, à la rentabilité ; et le pouvoir politique, dans nos démocraties, est rythmé par les échéances électorales, ce qui le conduit souvent à naviguer à vue et à procéder à des choix qui peuvent paraître parfois irrationnels. Rien de surprenant à ce que le pouvoir politique, pour assurer sa crédibilité, invoque la science pour parvenir à donner une apparence de logique, de justice, voire de bon sens à des décisions qui en sont dépourvues et ont des raisons que l’on veut maintenir cachées. Comment le pouvoir de l’argent et le pouvoir politique utilisent-ils les médias pour manipuler l’opinion à leur profit en invoquant la science, c’est-à-dire avec une vue à court terme ? La presse, quand elle donne la parole à certains scientifiques (ou prétendus tels) et pas aux autres, contribue à façonner la pensée dominante à propos des grandes questions qui concernent la planète, aussi bien qu’à fournir des arguments aux politiques locales. L’écueil pour traiter pareil sujet serait de s’en tenir à des considérations générales, car les contradicteurs ne manqueraient pas d’avancer des arguments s’appuyant sur une considération partielle des faits, c’est-à-dire le point de vue des autres. Préférons l’étude de cas, la plus à même de mettre en relief, au-delà de la complexité des faits due à l’imbrication de tout ce qui les compose, la complicité entre argent, décisions politiques, presse et arguments prétendus scientifiques ou arguments scientifiques détournés. Sans perdre de vue que l’argument planétaire (la mondialisation) est souvent évoqué, à tort ou à raison, même quand il s’agit de prendre des mesures aux échelles nationales ou locales. Prenons le parti et ayons le courage de poser les questions que nous croyons être les bonnes questions, même si nous savons que nous ne pouvons qu’apporter des réponses partielles… Et si, en France, les médias ne parlaient tant du réchauffement climatique que pour justifier la « taxe carbone » ? Que la terre se réchauffe, nul ne le conteste. Au cours des temps géologiques, elle a connu une succession de périodes de refroidissement et de réchauffement de grande ampleur. 41

Les causes en sont diverses et connues. Milutin Milankovitch a établi que le rythme de ces périodes était en rapport avec le caractère cyclique des paramètres orbitaux de la terre. La quantité, la répartition de l’énergie solaire est en effet fonction de la position de la planète sur son orbite. Par ailleurs, le soleil ne transmet pas toujours au cours du temps la même quantité de chaleur, et on connait pour le court terme l’importance des taches solaires, par exemple. L’atmosphère, peu épaisse par rapport à la masse de la planète, laisse passer une grande partie du rayonnement solaire, mais retient une certaine quantité du rayonnement infrarouge que la terre émet vers l’espace. En absorbant une partie du rayonnement, les « gaz à effet de serre », vapeur d’eau, gaz carbonique, méthane, protoxyde d’azote, réchauffent les couches basses de l’atmosphère. En sens inverse, « l’effet parasol » (dont on entend rarement parler) induit par les particules rejetées dans l’espace exceptionnellement par une forte éruption volcanique ou régulièrement par l’industrie par exemple, fait barrage au rayonnement solaire et se traduit par un refroidissement (plus faible que le réchauffement actuel). Constatant que l’augmentation rapide des émissions de gaz carbonique, de méthane et de protoxyde d’azote dans l’atmosphère est synchronisée avec la Révolution industrielle, et a surtout progressé depuis quelques décennies, il n’est pas difficile d’avancer l’idée que l’activité humaine a l’entière responsabilité du réchauffement climatique. Cette idée, devenue pensée dominante parce que les médias ont assuré sa promotion, s’est construite de façon simplificatrice. Passant sous silence, par exemple, que le principal, et de loin, gaz à effet de serre est la vapeur d’eau, dont la quantité est immuable dans l’atmosphère où elle est présente en quantité beaucoup plus importante que celle des autres gaz, ignorant volontairement que le dégagement du gaz carbonique et du méthane se produit naturellement une fois le processus du réchauffement enclenché (le dégel progressif du pergélisol, c’est-à-dire du sol gelé de façon permanente en profondeur sur de grandes épaisseurs en Alaska, dans le Nord canadien et en Sibérie, libère d’énormes quantités de méthane). Bref, si l’industrie, l’agriculture et la circulation contribuent au rejet de gaz à effet de serre, l’Homme n’est certainement pas responsable du réchauffement climatique de la planète, qui est dans une large mesure naturel et auquel, par conséquent, on ne saurait évidemment s’opposer avec efficacité ! Nicolas Sarkozy, quand il était candidat aux dernières élections présidentielles affirmait dans son programme électoral ne pas vouloir augmenter les impôts en France, où ils sont déjà parmi les plus élevés du monde. Pareil choix est naturel pour un homme politique de droite. Elu Président de la République, il respecte sa promesse, et c’est tout à son honneur. Cependant, les budgets accusent chaque année un déficit de plus en plus important, et la dette du pays augmente fortement. Par ailleurs, le pouvoir politique qu’il incarne n’ignore pas les préoccupations écologiques des Français, qui lisent la presse qui fait une large part à la connaissance des paysages ainsi qu’à la protection de la nature, et au vote massif des Français en faveur des partis écologistes (ainsi lors des récentes élections régionales). D’où l’idée surgie du cerveau imaginatif de nos dirigeants de lancer un nouvel impôt, qui ne porterait pas ce nom détesté d’impôt bien sûr mais celui de « taxe carbone », plus « écologique » ! L’idée n’est pas née en France ; pareille taxe est déjà appliquée dans des pays d’Europe du Nord. Il s’agit de faire payer une « compensation carbone » aux consommateurs d’énergies dont la production émet des gaz à effet de serre (produits pétroliers, etc.), dans le but de les inciter à consommer des « énergies propres » (électricité d’origine solaire ou produite par des éoliennes). Des sommets internationaux cherchent à harmoniser les politiques en la matière des grands pays du monde, à vrai dire sans grand succès comme en témoigne l’échec du sommet de Copenhague. Pour sa part, la presse vante abondamment les mérites d’une pareille taxe, parée de toutes les vertus, et souligne son caractère moralisateur et pédagogique puisqu’elle doit détourner le citoyenconsommateur des énergies fossiles importées (pétrole, gaz) et lui faire préférer les sources d’énergie renouvelables. Ce discours est relayé par celui des vedettes du petit écran qui 42

animent des émissions écologiques, qui ne méritent pas que l’on cite leur nom ici mais que le pouvoir comble de distinctions et d’honneurs ! Groupes d’influence puissants écoutés du pouvoir, les grands industriels et les gros agriculteurs cependant invoquant la nécessité où ils se trouvent de rester compétitifs dans le jeu de la concurrence mondiale, obtiennent d’être exemptés de la taxe à venir… Alors qu’ils sont pourtant les plus pollueurs en la matière ! Cela la presse évite de le rappeler (partant du principe que tout le monde le sait ?), comme elle se garde bien de préciser que pareille taxe carbone (dont le montant est l’objet de discussions incessantes) touchera une très large part de la population, surtout les gens les plus démunis et qui ne paient pas l’impôt sur le revenu : ceux par exemple qui n’ont pas les moyens de changer de système de chauffage, ou ceux qui parce qu’ils habitent la périphérie où le logement est moins cher qu’en ville, doivent faire tous les jours un long trajet en voiture pour se rendre à leur travail. Finalement, sous la pression du Patronat qui avait plus à y perdre qu’à y gagner, le gouvernement, prenant prétexte de la crise, repousse à plus tard l’imposition de la taxe carbone… Maintenant que la taxe est remise à plus tard, les journalistes ne parlent plus de réchauffement climatique : le sujet n’est plus à l’ordre du jour. Parce que le conditionnement du public n’a plus de raison d’être ? Ou parce que tout a été dit sur le sujet ? Plus intéressant, c’est maintenant seulement que les grands hebdomadaires ouvrent leurs pages à des scientifiques qui ont toujours dit que l’activité humaine n’est pas seule responsable du réchauffement (au milieu du mois d’avril 2010, la couverture du magazine L’Express est consacrée à Claude Allègre, qui soutient cette position) et à des personnalités qui ont le courage d’affirmer (à tort ou à raison) que la taxe carbone est une fumisterie dont le but est d’imposer les plus pauvres ! Pourquoi ne pas faire le choix du développement durable pour éviter un désastre écologique et humain autour de Roşia Montană ? Les Romains, comme d’autres peuples arrivés avant eux, exploitaient plusieurs gisements métallifères, extrayant de l’or et du cuivre surtout dans cette vieille montagne marquée par le volcanisme. On peut observer à Roşia Montană des tronçons de galeries creusées du temps des Romains pour atteindre les filons de minerai aurifère, qui sont aujourd’hui mis à découvert par les pelleteuses. Les filons épuisés, il faut remuer de grandes quantités de morts terrains pour récolter des pépites : l’exploitation s’est poursuivie à ciel ouvert dans la période communiste. Ces mines ne sont pas pour nous des inconnues : la presse occidentale s’est faite l’écho des terribles pollutions de cours d’eau par déversement accidentel des bassins de rétention contenant mélangés à de l’eau des produits très dangereux utilisés pour le traitement sur place du minerai… L’exploitation concédée aujourd’hui à une société canadienne doit aboutir au bouleversement de quatre massifs montagneux, à la destruction de villages et des paysages, et s’accompagnera de la pollution irréversible de zones basses proches qui sont des fonds de vallées (empoisonnement des nappes souterraines). De cela la presse ne parle pas assez dans les pays occidentaux et fort peu et mal en Roumanie. N’a-t-on pas parfois décrit la volonté des habitants qui veulent continuer à vivre sur place et des Roumains qui souhaitent conserver l’esprit des lieux comme un combat d’arrière-garde mené contre les « forces de progrès » symbolisées par la multinationale nord-américaine qui apporte la richesse ! Richesse pour qui, et accompagnée de quelles contreparties en termes de développement durable ? L’opposition à cette exploitation à très grande échelle qui conduit à la destruction du paysage et à la désertification de toute la zone est forte. Nous avons visionné en octobre 2009 pendant le Festival du film documentaire de Sibiu un film relatant la confrontation entre les habitants qui veulent continuer à vivre dans leur pays, et les gens qui ont reçu de l’argent de la multinationale pour partir (elle achète terrains et maisons). Le film, qui révèle diverses formes 43

de manipulation (on y voit des personnes amenées d’ailleurs en autobus pour participer aux réunions afin d’influencer le débat public), fut longuement applaudi ; c’est bien la preuve que les Roumains sont au courant, quoique les grands journaux n’en parlent pas comme ils le devraient ! La société nord-américaine a mis les moyens pour acquérir l’appui de certains élus et s’emploie à désamorcer les arguments qui pourraient être opposés à son désir d’hégémonie : elle prétend vouloir réhabiliter le paysage après exploitation et a même diligenté une recherche archéologique à ses frais… qui conclue à l’absence dans la zone de site archéologique digne d’intérêt. Or les vestiges archéologiques sont au contraire nombreux, bien étalés et certains du plus haut intérêt. C’est ce que montrent les ateliers du patrimoine qui se tiennent dans la salle Irina Nicolau du Muzeul Ţăranului de Bucarest, au cours des dix derniers jours du mois d’avril 2010, en parallèle avec l’accrochage d’une exposition multimédias consacrée au sujet. Retardé à Bucarest par l’éruption du volcan islandais, j’ai regardé attentivement l’exposition, étudié le dossier qui m’a été donné par les organisateurs et assisté aux tables rondes fort instructives, où j’ai par exemple appris l’existence de vestiges d’exploitations minières antérieures aux Romains, admiré la grande beauté des voûtes à plan oblique des galeries par lesquelles les Romains exploitaient les filons, et découvert qu’en surface la fouille des sites des temples avait permis aux archéologues roumains de reconstituer les autels votifs que les mineurs dédiaient à leurs Dieux… Il s’agit bien là d’un patrimoine exceptionnel. Dans cette affaire, la multinationale s’oppose au local : elle a su s’attacher sur le terrain l’appui des élus qui voient dans l’opération les avantages à court terme (emplois promis, rentrées de devises à des titres divers). Mais ces avantages-là, à court terme, compromettent l’avenir, c’est-à-dire le développement durable, conduisant au dépeuplement de la zone, interdisant par exemple pour l’avenir de cette région le tourisme rural de qualité, tourisme « culturel » pour lequel elle présente du fait de ses vestiges archéologiques miniers, qui ne sont pas pour le moment mis en valeur, des atouts certains ! Ceux qui s’opposent à la destruction du pays ne se contentent pas de palabres et ne restent pas inactifs ; ils font feu de tout bois pour arrêter le projet ou tout au moins limiter son ampleur. Les Roumains étant imaginatifs, les idées ne manquent pas : une personne propose de restaurer l’école à ses frais (mais le maire s’y oppose en refusant de délivrer les autorisations nécessaires) ; on avance même l’idée d’acheter une petite parcelle de chaque jardin : mais que faire contre une expropriation d’intérêt général ? Il est envisagé de faire porter la zone sur la liste du patrimoine mondial de l’Unesco au titre des paysages industriels remarquables ; mais comment y parvenir quand on sait qu’il existe des oppositions locales et nationales fortes ? Pour faire avancer les choses, il faudrait que la presse fasse écho à tout cela : mais nous n’avons vu aucun journaliste aux tables rondes. Faut-il effrayer les gens avec la grippe H1N1 pour vendre le vaccin ? A regarder jour après jour les journaux télévisés, on a l’impression que tout va mal : ils ne relatent que guerres, meurtres, accidents, des faits négatifs au contraire de ce que serait une information positive. Or ce catastrophisme généralisé affaiblit les gens, il les asservit en les mettant en situation d’être manipulés. Et c’est sur ce terrain préparé que la grippe H1N1 est décrite fin 2009 comme la menace d’une pandémie mondiale, un risque majeur pour les habitants de la planète. La télévision accompagne l’alerte d’images de destruction d’animaux sans rapport avec l’épidémie de grippe (on « ressuscite » la vache folle en montrant des images effrayantes de charniers en train de brûler), la grippe est décrite le plus sérieusement du monde comme conduisant à la mort certaine par destruction des poumons de jeunes victimes en quelques heures… Et que n’a-t-on lu de plus fantaisiste encore jusqu’au transport massif du virus, d’origine porcine mais confondu à l’occasion avec celui de la grippe aviaire, qui serait amené par les grands vols d’oiseaux sauvages d’un continent à l’autre… Une presse plus sérieuse donne la parole aux médecins spécialistes des épidémies, omettant parfois de 44

préciser que ceux que l’on appelle à s’exprimer travaillent dans les organismes de santé publique et ne viennent donc à l’antenne que pour réciter le discours qui leur est dicté. L’Organisation mondiale de la Santé n’est pas la dernière à donner l’alerte : comment, dans pareil contexte, pourrait-il en être autrement ? Des doses colossales de vaccin ont été commandées par les Etats, en France comme dans les autres pays. Partout en France des salles de sports sont réquisitionnées et les médecins avec pour vacciner gratuitement. On s’attend à vacciner de millions de gens ; l’épidémie ne vient pas, les candidats à la vaccination non plus : les lieux de vaccination restent vides. La grippe, fort heureusement, s’avère inoffensive pour la plupart des gens qui l’attrapent, certains sans s’en rendre compte. Le principe de précaution a prévalu : mais cela a un coût très élevé pour l’Etat : la collectivité, qui garde sur les bras des millions de doses, voudrait les revendre en Afrique parait-il, mais se heurte à la concurrence de nombreux autres Etats d’Europe qui ont également commandé de très grandes quantités de vaccin, et cherchent eux aussi à se débarrasser là-bas de leurs excédents ! S’agit-il d’une immense maladresse ou faut-il croire ceux qui se demandent si l’opération n’aurait pas été conçue pour donner un bol d’oxygène aux quelques grands laboratoires qui fabriquent le vaccin, dont on sait qu’ils connaissent des moments difficiles parce que les Etats cherchent à réduire les trop gros déficits de la sécurité sociale en limitant la dépense en médicaments (par le recours aux génériques, etc.) ? Xynthia : n’est-il pas plus facile et moins coûteux de détruire les maisons inondées par la tempête que d’entretenir les digues ? La rare violence de Xynthia, la tempête qui frappe les côtes de la Vendée et de la Charente-Maritime dans la nuit du 27 au 28 février 2010 résulte de la conjonction exceptionnelle de quatre phénomènes, qui pris séparément ne sont pas exceptionnels : un coefficient de marée élevé (102 – mais le lendemain et le surlendemain il est plus important), la grande houle d’ouest liée à la tempête (des creux de 8 à 10 mètres qui ne sont pas rares au large), le vent très fort (il ne dépasse guère les 140 km/h, ce qui est pas mal, mais, facteur aggravant, sa direction fait qu’il pousse les vagues à la côte) qui fait éclater de puissantes déferlantes, enfin les basses pressions atmosphériques responsables d’une sur-côte (la mer est plus élevée de 1,5 m par rapport à sa hauteur habituelle). La violence des vagues est extrême ; en pleine nuit, à marée haute, les digues qui protègent polders et zones basses cèdent en de nombreux endroits sous les coups de bélier, en éclatant comme si elles étaient bombardées : c’est l’inondation sur l’île de Ré, provisoirement alors coupée en trois tronçons, à Charron en Charente-Maritime, cerné par l’eau, et le vieux port de La Rochelle est envahi par la mer comme le quartier des Minimes et le lieu-dit les Boucholeurs à Châtellaillon ; l’eau s’engouffre par un cours d’eau, le Lay et noie La Faute-sur-Mer et L’Aiguillon en Vendée. Les bateaux, partout, sont bousculés à terre, les carrelets (installations traditionnelles de pêche sur pilotis) sont pulvérisés. Des milliers de maisons sont inondées, les campings recouverts d’eau, plusieurs milliers de voitures, noyées par l’eau salée, sont condamnées à la casse… Plus grave encore, et inacceptable, plus d’une cinquantaine de personnes sont retrouvées noyées dans leur maison, parmi lesquelles des enfants, des personnes âgées surtout. Les sauveteurs font leur travail d’évacuation au cours de la seconde partie de la nuit : sans eux et les hélicoptères qui interviennent dès le lever du jour, il y aurait eu beaucoup plus de morts. Le supplément du quotidien Sud Ouest « La côte maudite » donne des images impressionnantes des inondations (mais on a peu d’images de la tempête, puisque elle a lieu en pleine nuit, sauf pour le port de La Rochelle, fréquenté en permanence et grâce aux téléphones portables). Les secours sont intervenus immédiatement : ils étaient prêts car l’alerte avait été donnée. Mais si les Pouvoirs publics paraissent réagir avec un temps de retard, c’est pour se donner le temps de la réflexion. Le Président de la République, Nicolas Sarkozy, déclare 45

pendant sa visite éclair que les Pouvoirs publics prendront les dispositions nécessaires pour empêcher les morts d’homme à l’avenir. Les mesures ne se font pas attendre : les secteurs habités touchés par l’inondation sont classés en trois types de zones ; dans les zones « noires » (vite rebaptisées, pour tenir compte de l’opinion, par le terme « de solidarité »), les maisons doivent être détruites, après juste indemnisation par l’Etat (juste, c’est-à-dire au prix du marché avant la tempête, mais faute d’un accord à l’amiable entre l’Etat et le propriétaire, il est dit qu’il y aura expropriation et fixation par les Domaines d’un prix moins avantageux). L’idée est bonne, mais les zones sont découpées maladroitement : des maisons qui n’ont pas été touchées par l’inondation doivent être détruites ; d’autres, dont les habitants ont peur, ne figurent pas dans les zones de solidarité ! Les propriétaires des unes comme des autres manifestent, des pressions font déclasser les maisons appartenant à des personnes influentes (l’ile de Ré héberge les résidences secondaires de gens puissants), sans que l’on connaisse les critères des prétendus experts qui ont réalisé les zonages, certains dit-on (mais peut-on l’imaginer ?) sans venir sur le terrain. La revue Détours en France publie un supplément au n°142 d’avril 2010 intitulé « Après la tempête, reconstruire », Le Point dans son n°1963 du 29 avril 2010 publie un dossier « Après Xynthia, enquête sur un drame » dont les titres de chapitres portés en couverture s’intitulent : « Les incroyables cafouillages de l’Etat », « Ces étranges experts introuvables »… Le dossier est brûlant, la situation du Préfet, porte-parole du gouvernement, pour le moins inconfortable tant sont grandes les contradictions auxquelles il doit faire face… En fait, pris de cours, les Pouvoirs publics font appel à des experts qui n’en sont pas. Aucun rapport n’est publié et pour cause. Le bruit court que, sollicités, des universitaires rochelais, peu désireux d’être manipulés, auraient récusé avec raison l’offre qui leur aurait été faite de participer aux groupes de concertation réunis par le Préfet autour des maires des communes sinistrées. Au cours du mois de mars, les digues sont remises sur pied dans l’urgence en prévision des grandes marées attendues au mois de juin. Certaines ne peuvent protéger, par exemple l’embouchure d’un cours d’eau qui n’est pas éclusé, et il est illusoire de prétendre mettre hors d’eau certains espaces qui n’ont pas vocation à être habités : le coût du renforcement des digues serait excessif. Il est patent que beaucoup de digues sont mal entretenues ; il y a quelques temps déjà, j’ai souligné dans un article de la Revue de l’Aunis et de la Saintonge qu’il était beaucoup plus économique de réparer une portion d’ouvrage qui craque que d’entretenir les digues partout. Le 28 février, ça a craqué partout : même cette fois-ci, en dépit de l’ampleur de la catastrophe, il n’est pas sûr que prévenir en réalisant d’énormes travaux sur les digues aurait été moins coûteux que guérir en renforçant les portions qui ont cédé. Cependant, le coût n’est pas supporté par les mêmes intervenants selon qu’il s’agit de prévention ou de réparation. Il est certain en tout cas que les assurances vont intervenir massivement dans le règlement des sinistres. ** Pour faire accepter sa taxe carbone, le gouvernement s’est acquis un bon conditionnement de l’opinion autour de la pensée dominante : l’homme serait responsable du réchauffement climatique. La conjoncture économique fait repousser le projet, mais il n’est pas pour autant abandonné ! Dans le second cas que nous livrons à votre réflexion, on peut se demander de quel poids pèsent les conclusions des archéologues roumains face à la détermination et aux arguments de la multinationale minière… Les faits démentent la dangerosité de l’épidémie de grippe : faut-il pour autant condamner le principe de précaution qui a fait acheter tant de doses de vaccin ? Et après tout, la référence à des experts qui n’en sont pas ne donne-t-elle pas une plus grande marge de manœuvre aux Pouvoirs publics qui ont à gérer les suites de la tempête !

46

Tout cela se passe dans une ambiance de catastrophisme et de peur de l’avenir préjudiciable à une prise de conscience bien pensée de la situation. Voilà qui donne à réfléchir.

47

ETHNIC MINORITIES’ POLITICAL AND NON-POLITICAL PARTICIPATION IN THE POLITICAL AND SOCIAL LIFE IN SERBIA, WITH A FOCUS ON THE ROMANIAN POPULATION Ph.D. Biljana Ratković Njegovan University of Novi Sad, Serbia Ph.D. Drago Njegovan Museum of Vojvodina, Novi Sad, Serbia Abstract: The concepts are discussed of political and non-political participation of ethnic/national minorities in the political and social life of contemporary Serbia. An overview is given of the institutional framework (constitutional and legal) that allows for the participation of minorities, starting from the level of local self-government, regional (provincial) to central bodies (National Assembly of the Republic of Serbia, Ministry of Human and Minority Rights, Council for Minorities). Special consideration is given to the institute of national minority’s national council, which was introduced in 2002 and takes care of the culture, education, information and the official use of language and script. A list of cultural and other institutions dealing with traditional and modern creativity of Romanian population in Vojvodina is enclosed. Keywords: participation, political life, minorities, minority parties, National Minority Council, Romanians, Serbia. 1. Political participation Political participation presumes various forms of voluntary participation in political life and comprises more ways of monitoring and active participation in political events. There is no democracy without free political participation of citizens. This applies to all citizens, regardless their national, ethnic, religious or any other particularity. National minorities should participate in a political life of their country on an equal level, since ethnic minority rights are not just individual and collective, but also – political. They get involved with politics in order to actively participate in realisation of state and social mechanisms for preservation of their own identity, but also the general interest. Resolution of the minority issues creates more favourable climate in a country, it enables equal participation in a social and political life and increases institutional capacity of the political system. This is a precondition for establishment of fair relationship with neighbouring countries, as well as for inclusion in European integration processes. If there is confidence between a majority nation and minority ethic communities, it always shows what the character of a political system is and it confirms or denies democratic aspect of the whole social environment. On the other hand, such an approach always opens a question of reciprocity – it is related to the status of the minority of the country`s own nation in neighbouring countries. One should, however, bear in mind that minorities appear in politics with double subjectivity: a) as “ordinary” citizens; and b) as citizens with special ethnic attributes, which make the issue of political participation of ethnic minorities especially complex and sensitive. The constitutional definition of a state in a way that it significantly influences the status of ethnic minorities. According to the Constitution of the Republic of Serbia (2006), Serbia has benn defined as a country of the Serbian people and all the citizens who live in the country, which makes ethnic minorities an integral part of the system of political decision making. Therefore, ethnic issue in the Republic of Serbia is raised to the level of the constitutive element of the state. 48

2. Ethnic (national) minority – notional definition Terms “ethnic minority” and “national minority” are most often used as synonyms. According to some interpretations49 the term “ethnic minority” is wider and more comprehensive for its content because it also includes other minority collectivity; it also includes those minorities who belong to the ethnic groups which have managed to constitute themselves as a nation and to form their own national state, as well as those which have not succeeded in achieving this, but have preserved certain features. Ethnic (national) minorities are all groups of citizens who call themselves or define themselves as a nation, national and ethnic communities, national and ethnic groups, nationalities and minority ethnic groups. That is a group smaller than the rest of the population of the country they live in. Ethnic minority is every group which is sufficiently representative according to its number, although it represents a minority on the territory of the country in question. It belongs to one of the groups of the population which are in a long lasting and strong relationship with the country. It possesses some features such as a language, culture, national or ethnic affiliation, origin, religion, according to which it differs from the majority of population. Its members are responsible of preserving its common identity, including culture, tradition, language and religion. Table 1

Population of the Republic of Serbia (without AP Kosovo and Metohija) according to the national or ethnic affiliation (census from 2002.) 2002. Absolute number % 7.498.001 100,00 TOTAL Serbians 6.212.838 82,86 Montenegrins 69.049 0,92 Yugolsavs 80.721 1,08 Albanians 61.647 0,82 Bosniacs 136.087 1,81 Bulgarians 20.497 0,27 Bunjevci 20.012 0,27 Vlachs 40.054 0,53 Goranci 4.581 0,06 Hungarians 293.299 3,91 Maccedonians 25.847 0,34 Muslims 19.503 0,26 Germans 3.901 0,05 Roma 108.193 1,44 Romanians 34.576 0,46 Russians 2.588 0,03 Ruthenians 15.905 0,21 Slovaks 59.021 0,79 Slovenians 5.104 0,07 Ukrainians 5.354 0,07 Croats 70.602 0,93

49

Obradović, V. Ž. (2002). Manjine na Balkanu (Minorities in the Balkans). Beograd: Čigoja štampa, p. 22.

49

Czechs Sokci Turks Other Undefined Regional affiliation Unknown

2.211 11.711 107.732 11.485 75.483

0,03 0,16 1,44 0,15 1,01

3. Legal provisions of the protection of national minority rights Constitution of the Republic of Serbia (2006) as well as the Law on Protection of of rights and freedom of national minorities (2002) precisely define the direction and direct application of the guaranteed rights of ethnic groups. Provisions on human and minority rights are interpreted for the benefit of promote the values of democratic society, in accordance with the applicable international standards of human and minority rights, as well as in accordance to the practice of the international institutions which monitor their implementation. In the Constitution of the Republic of Serbia (article 18) it says: − human and minority rights guaranteed but the Constitution are directly applied; − Human and minority rights are granted by the Constitution, and as such are directly applied and guaranteed by the rules of the international law, ratified international agreements and laws. In the Constitution of the Republic of Serbia (article 75) it is stated that the members of national minority groups granted by the Constitution to all the citizens, also grant additional, individual or collective rights. Individual rights are exercised individually, and collective rights in the communion with the others. Using their collective rights, a national minority group members, directly or through their representatives, participate in decision making or they decide themselves about certain issues regarding their culture, education, informing, and official use of their language and alphabet. In order to exercise right to self government in culture, education, informing and official use of their language and alphabet, members of national minorities can elect their national councils. Special provisions of the Constitution of the Republic of Serbia (article 77.) are related to the equality of ethnic minorities in conducting public works, and it is said that national minorities members have, under the same conditions like other citizens, the right to take part in managing public works and to work on public posts. When recruiting people for state bodies, public services, bodies of the autonomous province and local self-government units, the care is taken about the national composition and adequate participation of national minority members. Political participation of ethnic communities in Serbia has been made concrete through three forms: 1. participation in governing bodies on the local self-government level, regions and Serbia, i.e. through minority self-governments in a municipality or in a part of a municipality; 2. national councils of national minorities and the Council for National Minorities of Serbia; 3. political organisations (parties, coalitions, etc.)

4.

Participation in governing bodies on the local self-government level, regios (province) and Serbia 50

Participation in governing bodies on the level of local self-government, region (province) and Serbia is based on the results of elections and proportional appointment. If a certain minority national group does not get its representative through the election process, the principal of “positive discrimination” is applied which enables representation of the members of that community in local, regional or wider governing bodies and state. If, however, it is about appointing actually the structure of the employed in institutions of administration and state, the care has to be taken of the proportional representation. On the local self-government level, there are special rights for citizens who belong to minority communities, according to their representation in local and national institutions to an acceptable level, proportional to their number. Those rights enable establishment of minority self-government in a municipality or a part of municipality. A quarter of the total number of local councilors of the adequate political body, chosen from the national minority community, can declare minority self-government. Local-self government bodies are obliged to ask for an opinion from a minority self-government with regard to the questions for exercising and protection of citizens` rights from the minority community. Minority communities can get connected and form councils on the level of several municipalities, province and the republic. Minority self-governments can, for the purposes of efficiency and following exercisingrights in the field of culture, education, science, informing and publishing, form special councils. The councils have the right to apply with different initiatives before legislative, executive and management bodies, as well as before courts. These citizens have the right to form unions which have the right of initiative when leading the state policy about the protection of the rights of minority groups, as well as the rights to submit propositions for alteration of certain law and constitutional provisions. 5. National Councils of the National Minorities National Councils represent a specific form of the institucionalized participation of the national minorities in the political life of Serbia. National Councils are the authorities that help minorities to save their features, acquired and law guaranteed rights. The Council represents the minority in the areas of the official use of language, education, informing in the languages of the minority and culture, participates in the process of decision making and decides on the questions that are concerned with the before mentioned areas and is the founder of the institutions in these areas. Councils are founded on the principles of free will, freedom of choice, throttling and democracy and each national community makes decisions on their own when it comes to formation of their own national council. Members of the national minorities form the national councils in order to exercise the rights for the self-government in the areas of language and script use, education, informing and culture. In the Law on protection of the rights and freedoms of national minorities is stated that “national Councils represent the national minorities, to make decisions and institutions…” With the help of National Councils minorities cooperate with the state ad partners and advisory bodies of the state government. Their representatives take part in the decision making on the questions which are especially significant for the minorities. The Council is financed from the budget and by means of donations. The government is the founder of the Council for the minorities, and the representatives of the national councils of the minorities, together with the certain government members are members of the Council. The same principles are applied in the Autonomous province of Vojvodina. The Council is a legal entity and has its own statute and budget. It includes at least 15 and at most 35 members, depending on the overall number of members of the minorities and is 51

elected for the period of four years. There are 14 National Councils formed in the Republic of Serbia, which represent the interests of their minority. 6. Local self-government in the nationality mixed municipalities Municipalities which are regarded as nationality mixed municipalities are those where one national community makes more than 5% from the overall number of residents or all the communities make more than 10% of the residents in the municipality according to the last census of population in the Republic of Serbia. In the nationality mixed municipalities Council for the international relations is formed, its members are representatives of all national and ethnic communities. The communities can have the representatives in the Council for the international relations if they make more than 1% of the overall municipality population. The Council deals with the problems of the exercising, protection and promotion of the national equality. The Council informs the municipal assembly on its postures and propositions which is obliged to declare on them. The Municipal assembly is obliged to table the motions which are concerned with the rights of the national and ethnic communities to Council for inter- ethnic relation. The Council for the inter- ethnic relations has the right to start the procedure at the Constitutional Court for the assessment of the constitutionality and legitimacy of decisions or any other general act of the municipal assembly if it considers that the rights of the national and ethnic communities represented in the Council for the inter – ethnic relations, are violated. Moreover it has the right to start the procedure for the assessment of the agreement or any other general act of the municipal assembly with the municipality statute. 7. Political parties and political participation of the minorities Although minorities have their “representatives” in the biggest political parties, in the parties that run across the whole territory of Serbia, most of the members of minorities support political parties that directly support the interests of their ethnic communities. So the members of minorities in Serbia, select the parties which represent their ethnic communities in the majority of cases. Minority parties in Serbia started working in the beginning of the 90ties of the 20th century, when the majority parties came into being, and as the basis of their origin cultural institutions of minorities were used ( at that time nationalities). In the beginning these parties started as movements. In time they split up in between so that they could declare themselves as typical political parties and for the past fifteen years they have done much to promote their interests. For the past few years in Serbia have been registered over 40 political minority parties. Although, these parties were almost exclusively oriented towards their national community ( rare are those that have bigger pretensions), and their ( in most cases) headquarters are not in the capital Belgrade, however they managed to force themselves to be treated as equal participants in the game of politics and partners in the political government, majority parties gladly negotiate with them and make coalition agreements. A rule in the political life of Serbia has been created: those who negotiate with the minority parties before the election will not have bad results at those elections. And who they negotiate after the elections, these will make a government. Central authorities and minority parties are necessary to each other. Government needs minorities in order to secure the democratic legitimacy and the voices of the minority members of the parliament are needed to majority parties. However, one can mind minority 52

parties the following: the borders within their own party; lack of cooperation with other ethnic groups and with the ethnic majority – the Serbs; there are no bonds made and there is no cooperation on the platform that is broader than the strictly national one. List of types of the political parties of the minority ethnic parties is variable. Nevertheless, mostly these are national and conservative parties, whereas the parties that promote civil concept in the significant minority and they have troubles recruiting voters. In some parties’ programs it is said that for example that the parties are at the same time “parties of the centre, civil and national ones” (This is how Pokret za demokratski process and Partija Albanaca i Jug Srbije declare themselves). As well as with majority parties, minority parties are greatly influenced by their leader, and their close relation with the authorities in both regional and central government. 8. Parliamentary parties At the elections before the last ones in 2006 the Parliament ( Skupština) entered seven political parties of the minorities. That is significant change in the structure of the Serbian assembly, since in the previous assembly there was not one minority list. Then, the representatives of the minorities were elected on the lists of the majority parties (especially Democratic Party, DS). In the highest legislative bodies then, were seated members of the biggest Hungarian party, members of two Bosnian parties, two members of Romani parties and the representatives of the Albanians from south of Serbia, Croats and Slovaks from Vojvodina, and the very president of the state was a member of a minority ( Croatian one). At the last (irregular) elections for the Serbian assembly in 2008, several members of the minorities have become its members. 9. The electoral threshold In order for the minority parties to go well on the elections and win some seats at the Serbian assembly the electoral threshold is very important. The international practice is different in the estimation of the “the best level of the electoral threshold”, but most often it is between 3% and 5 % (the level is extremely high in Turkey – 10 % and very low electoral threshold in Israel – 1, 5%) The representatives of the minorities in Serbia got their “direct” passing to the parliament after the changes of the electoral law, since a rule of the natural threshold has been applied for the entry of the minority parties in the parliament. Moreover, political elections in the province of Vojvodina, were implemented according to the combined electoral system, with the respect for the rights of the minorities. That way, half of the representatives (the total being 120) were elected by proportional and the other half by the majority electoral model, but from each of the 45 municipalities at least one representative has to be elected. According to the Law on the election of deputies to the National Assembly of Serbia (article 81), and only electoral list which got at least 5% of the votes, from the overall number of voters which voted at a unique constituency can take part in the distribution of mandates. On the political parties of the minorities and the coalitions of the political parties of the minorities, another rule is applied: they take part in the distribution of mandates even when they win less than 5 % of the votes from the overall number of voters. That is, the current electoral system in Serbia anticipates that the minority parties, which win 0,4% at the elections, can have their representative at the Serbian assembly. This way a positive discrimination is secured and minority party is being given a possibility to get its own representative at the parliament with 12000 or 14000 votes already. Reason for this kind of legal solution is that only one ethnic minority ( with the exception of the Albanians from the 53

AP of Kosovo and Metohija) has more than 2% ( Hungarians – 3,91%), having in mind that only 50-60% of the voters come to elections, the effective census would be actually twice the size less.( 1%) 10. Some examples In the countries with the proportional electoral system, the electoral threshold is by rule higher than it is in Serbia, or equal, except Slovenia, Sweden, Bulgaria and Hungary ( 4%) and Spain ( 3%). In Germany and Poland, the electoral census is not applied at all on the parties of the minorities. Thus, German minority parties are found in Polish Sejm, whereas the Danish are found in the Landtag of the German country Schlezwig – Holstein. In central and eastern Europe, however, the mechanism of the guaranteed places for the minorities is found. Slovenian parliament has one place for the Hungarian and Italian minority but not for Serbian or Bosnian, which deserve this place having in mind the number of members of these minorities. Serbian and Bosnian minority in Slovenia are several times bigger than those of Hungarian and Italian. Romania has some places reserved for the minorities that haven’t exceeded the threshold, which results in 10 positions for the minorities. In Bosnia and Hercegovina both of the constitutive entities (Federation of Bosnia and Hercegovina and Republic Srpska) have reserved positions for the minorities. According to the electoral law of Croatia, 3 mandates are reserved for the Serbian minority which is a lot less than the percentage of Serbian population in Croatia ( it should be known that by 1990 Serbian people were equal with Croatian people by Croatian constitution) The way that the state institutionally treats minorities is taken into account for the joining of the European Union. Therefore some solutions are suggested, which could help to make sure that the minorities will be represented in the parliament: a) Determining of the electoral constituents in the way that the minorities will manage to exceed the census and enter the parliament; b) The abolition of the census for the parties of the minorities (where Serbia can and doesn’t have to be the only electoral constituent); c) Guaranteed positions for the minority representatives. The general view is that the minority parties should be enabled to take part in the work of the parliament, so that its functioning is not disrupted and they are not supposed to have any privileges over the majority. The proposals which arrive from the European authorities (European Council, EU) support the system of the electoral constituents that involve minority parties combined with the system of the guaranteed position for the minorities. There are some opinions that a system of equal census should be imposed on all, and that the parliament is entered only by those that exceed the threshold. 11. New legislation A law was adopted in Serbia, the law on the National Councils of the minorities50, which represents not only the elaboration and the addition to the relating federal law from 2002 but the position of the minorities is improved. The law has 139 articles ( the previous had only 25 which proves how the jurisdiction is enlarged), these articles deal in the greatest detail with the issue. The responsibilities of the minority councils are also established in the areas of culture, education, informing and the official use of language and script of the minorities. The procedure of election of the national councils and its finances are also dealt with, and they are 50

Official Gazette of the Republic of Serbia, Number 72/2009.

54

mostly financed from the budget. The law determines the number of national council members (15 to 35) which depends on the number of minority members. More than 80000 Serbian citizens have the right to be enrolled on the special electoral list. Two ways for electing such an authority are foreseen : the election at the elections and the election at the assembly of the electors, for those minorities that haven’t had the sufficient number of enrolled members on the special electoral list. That is, in order for a specific minority to have the right to vote at the elections for its council, it is necessary that on the special electoral list are enrolled half of the members of the minority according to the last population census, minus 20% of that number. Electoral way means collecting a hundred signatures for one elector. The electors choose their council at the assembly. In the elector assembly there has to be at least 1% of the electors according to the number of the minority. It is especially significant that the responsibilities of the councils are precisely and widely determined for each area. The national council has the role from the pre-school to university education, and mandatory cooperation is anticipated with the National education council and the National university council when the education of minorities is concerned. This is the same with the cultural responsibilities, with the mandatory cooperation with the National cultural council, when the culture of the minorities is concerned. Ehen it comes to informing cooperation with the RRA (Republic broadcasting agency) is anticipated, the independent regulative structure as well as the republic (RTS) and the public media service of the province (RTV). With the official use of language and script, the obligation of the state authorities is anticipated as well as the regional and local authorities, for the names of towns and streets etc are used according to the tradition of the minority in question, this is established by the national council in charge. A great international and regional cooperation is also anticipated between the national councils and their homelands. The law also determined the way mandates are distributed when D’ Onte’ s rule is applied. This way it is envisaged that on the electoral lists has to be less than 30% as well as in the elected national council. The new law will start to apply since June 6th 2010, when the elections for the 19 of the national councils will be held in more than 170 municipalities in Serbian, in nine languages and by two before mentioned systems. All the activities concerned with the elections (verification of the signatures, the election materials etc.) are financed from the budget of the Republic of Serbia. 12. Romanian National Council – the Council of Romanian minority in Serbia As well as the other national minority councils, Romanian national council was founded in 2003 after the Law on protection of the rights and freedoms of the minorities was adopted in 2002. It takes care on the exercise of the Romanian rights in the areas of informing, education, language and culture. Those are collective rights. However, not only the national council takes care about the before mentioned rights but other authorities as well can be involved (local self- government, regional and republic authorities), organizations (political and nonpolitical citizen associations) institutions (public media services and institutes for culture). Nevertheless, the national council can be treated and this is how the state treats it, as the representative authority of the minority. Some efforts of the political parties of this certain minority were to turn the National council into its authority produce the undesirable dynamics in the national community and these have bad effects on the preservation of the community’s interests. All authorities, organizations and institutions, which deal with the protection of the minority rights, are actually the participants on the field of politics, since the political life

55

encloses all the areas of social life which are of significance for the identity of the minority. Hence the division into political and nonpolitical subjects is only conditional. 13. Romanian political organizations in Serbia On the list of political parties in Serbia51, dated 20th September 2008, the following Romanian political parties are present in Serbia: The Alliance of the Romanians from Vojvodina, Democratic movement of the Romanians from Serbia as well as Vlachs: Vlach’s democratic party of Serbia, Vlah democratic union, Democratic community of Serbian Vlachs, People’s independent party of Vlachs. The most influential is the Romanian organization and the Romanian community in Serbia (CRS). The Romanian community in Yugoslavia has been founded on 24th November 1990. Today’s name has since January 2004. According to the program documents of the Romanian community in Serbia, this organization follows the goals of the Party of Romanians in Banat, founded in 1869 during Austro- Hungary, and Romanian party founded on 10th February 1923 in Alibunar, during the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes.52 The most important political personalities were Aleksandrua Moćonia and Aleksandrua Butoarkua at that time. At the elective assembly of the Romanian community in Yugoslavia on 24th November 1990., which was held in Kuštilj, in the presence of 155 delegates, Jon Markovićan was elected and for the president of the council Pavel Gatejanc was elected. The community was registered on 28th December 1990, at the Federal Ministry of Justice in Belgrade under the ordinal number of registrar 34. In 1994 at the general elector assembly of the Community, new management was elected, the head being Jon Čižmaš. At the XIV meeting of the Community council, new program orientation had been adopted. At the Community assembly, which was held on 24th January 2004, the statute was changed and new program orientation was introduced. New management was elected, president ( Jon Čižmaš), two first vice presidents and five vice presidents. The General directory becomes central authority of the Council; the director of the General directorate is elected as well as the secretary general. The community of Romanians in Serbia functions trough local offices and branches. These regional authorities have their presidents that form the Council. In addition, the Council works through the departments for culture, education, media, religious issues, youth, students and trough other departments relevant for the preservation of the national identity. The Romanian Community has more than 13500 members placed in the regional offices, branches and associations which the community founded. Some of these associations are: The union of cultural and artistic societies of Romanians in Serbia, The Alliance of the Banat fanfare – brass orchestra, The Student association, Youth association, The Women’s forum of the Community. The Community is organizing certain events as well: The festival of children’s creativity, the festival of Banat brass orchestra, Festival of national songs and some other cultural traditions of the Romanians in Serbia.

51

http/ar.wikipedia.org/sr-el/; taken 30.10.2008. Political organization of Romanians in the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes began 1922, and Romanian Party (Partidul Roman)was established 10. February 1923. in Alibunar – with the participation of around three thousands representatives of all settlements where the Romanians used to live. A party magazine called Rumunski glas (Graitul Romanesc) (Romanian voice) was started, which was issued weekly in Pancevo. The first Romanian MP in the Assembly of the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes was Dr. Joan Zijanu, elected 18. March 1923.The most important problems of the Romanians in the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes were agricultural, educational and church issues (Njegovan, D. (2004), Prisajedinjenje Vojvodine Srbiji (Annexing of Vojvodina to Serbia), Novi Sad” Museum of Vojvodina, p.303. 52

56

The Romanian Community in Serbia celebrated its 15th anniversary of continuous activity on 24th January 2006 celebrating the important date in the overall Romanian history as wellthe union of Romanian principalities. The Romanian community in Serbia proclaims themselves to be “the only organization of strategic significance for the Romanians” in Serbia. The Romanian community in Serbia takes part in the political life at local, provincial and republic level. At the elections it appears independently or in the coalition with other parties. At last presidential elections in 2007 the Community supported the Democratic candidate Boris Tadić, who was elected a president. The Romanian Community in Serbia thinks that there are two very important issues concerning Romanians in Serbia: Vlach’s issue and the religious issue. The Romanian Community advocates for the guaranteed minority mandates in the Serbian assembly as well as the assembly of the Autonomous Province of Vojvodina, two places for Romanians in each assembly, whereas in the republic assembly one position would be for the Romanian from Vojvodina and one for that from eastern part of Serbia. The headquarters of the Romanian Community in Serbia is in Vršac, and the local offices are in Alibunar and Kovačica. 14. Institute for culture of Romanians from Vojvodina According the decision of the AP Vojvodina assembly from 2008, several minority cultural institutes were formed. This way the Institute for the culture of the Romanians from Vojvodina was founded, with head office in Zrenjanin. This institution is potentially the most influential institution of Romanians in Serbia in the nonpolitical field, which will have extremely positive influence on the political activity of Romanians in AP Vojvodina as well as the Republic of Serbia. The Institute for culture of the Romanians from Vojvodina was founded on 10th March 2008, and the foundation rights are executed by the Central authority of Vojvodina and the National council of Romanians. The Institute is a cultural and scientific research institution, which professionally does the research in the areas of actions, presentation and culture and art development, science and Romanian language in AP Vojvodina. The Institutes runs initiates and supports projects that promote multiculturalism and international culture in Vojvodina , amateur projects in culture, as well as caring and preserving Romanian cultural heritage. The Institute finances its activities and program assignments from the budget of AP Vojvodina as well as its own funds, other funds, foundations, contributions and sponsorship. The Institutes functions in four divisions that is departments: 1. The department for scientific research; 2. The media and public relation department; 3. Department for the organization of cultural events, improvement and formation of the professionals in the culture and art; 4. Department for the preservation of the cultural heritage. The foundation of the Vojvodina Romanian cultural institute is important for many reasons, first of all because it brings the organization of Romanian community on a higher level through the institutionalization process. The level and the extent of activity of the Institute is more productive and significant than the way the Romanian community was organized before in Vojvodina (associations, community, foundation etc). With the help of the Institute all the Romanian organizations and associations from Vojvodina in the areas of culture and science will have one centre of coordination and professional help. Within the framework of the Institute publishing activity is motioned (books, a year book, magazine and newspapers).

57

Bibliografie: 1. Njegovan, D. (2004). Prisajedinjenje Vojvodine Srbiji (Annexing Vojvodina to Serbia). Novi Sad: Muzej Vojvodine. 2. Obradović, V. Ž. (2002). Manjine na Balkan (Minorities in the Balkans). Beograd: Čigoja štampa. 3. Popis stanovništva, domaćinstava i stanova u 2002.(Census-inhabitants, national or ethnic affiliation-data according to settlements) – Stanovništvo, nacionalna ili etnička pripadnost – podaci po naseljima (1). (2003). Beograd: Republika Srbija – Republički zavod za statistiku. 4. Ratković Njegovan, B. (2008). Politička participacija etničkih manjina u Srbiji (The political participation of ethnic minorities from Serbia). In: Europa identităţilor. Arad: Complexul Muzeal Arad, pp. 11–27. 5. Zakon o izboru narodih poslanika u Narodnu skupštinu Republike Srbije (Law on election of members of parliament for the National assembly of the Republic of Serbia). (2000). „Službeni glasnik RS”, No. 35. 6. Zakon o zaštiti prava i sloboda nacionalnih manjina (Law on protection of rights and freedom of national minorities). (2002). „Službeni list SRJ”, No. 11. 7. Zakon o nacionalnim savetima nacionalnih manjina (Law on national councils of national minorities). (2009). „Službeni glasnik Republike Srbije”, No. 72. 8. Ustav Republike Srbije (Constitution of the Republic of Serbia). (2006).

58

ŞTIINŢE POLITICE RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ DISCIPLINARY ACCOUNTABILITY IN PUBLIC ADMINISTRATION

Conf. univ. dr. Vasile Tabără, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu Abstract: Public institutions and authorities have their own competences settled by their constituent legal acts. In order to enforce these competences civil servant and individuals employed by means of individual employment contract are bound by rules of discipline at work. For breaching these rules, the regulations have established disciplinary sanctions for the transgressor. The legal regime of disciplinary sanction is different depending on the category of personnel: civil servants or persons employed on individual employment contract. In order to impose the disciplinary sanctions there is a special procedure that has to be followed. Failure to respect this procedure leads to the nullity sanction imposed. Keywords: public institutions, public authorities, transgression, disciplinary sanction Răspunderea disciplinară a personalului din administraţia publică este reglementată diferit, în funcţie de categoria de personal. Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici este o răspundere administrativ disciplinară reglementată de Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi poate avea loc numai în cazurile prevăzute de lege, iar răspunderea disciplinară a persoanelor încadrate pe baza contractului individual de muncă este reglementată de Codul muncii, Legea nr.53/2003 şi poate avea loc numai în condiţiile prevăzute de această lege. Unicul temei al răspunderii disciplinare este abaterea disciplinară, care reprezintă o faptă în legătură cu munca care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de personal, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici.53 Sancţiunile disciplinare sunt acele mijloace de constrângere prevăzute de lege, cu un pronunţat caracter educativ, ce au ca scop apărarea ordinii disciplinare, dezvoltarea spiritului de răspundere pentru îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor de serviciu şi respectarea normelor de comportare, precum şi prevenirea producerii unor acte de indisciplină. Răspunderea administrativ-disciplinară a funcţionarilor publici care operează în domeniul financiar Răspunderea administrativ-disciplinară se fundamentează pe existenţa unui raport de drept administrativ, rezultat dintr-un act administrativ, în speţă din actul de numire (învestire) într-o funcţie publică.54 Există o definiţie legală a abaterii disciplinare săvârşită de funcţionarii publici care influenţează nemijlocit orice încercare de definire a instituţiei răspunderii administrativ53 54

Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în M.O.nr.72 din 05.02.2003 art.263, alin.2). Mircea Preda – Tratat elementar de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.204.

59

disciplinare. Astfel, legiuitorul a arătat că ,,încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu atrage sancţionarea disciplinară a acestora”.55 Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici este o componentă importantă a sferei mai largi a răspunderii administrative. Ea se deosebeşte fundamental de răspunderea disciplinară specifică dreptului muncii. Abaterea administrativ-disciplinară nu poate fi săvârşită decât de persoane fizice care au o calitate specială, aceea de funcţionari publici. Analizând condiţiile de existenţă ale oricărei forme de răspundere administrativă constatăm că pentru existenţa răspunderii administrativ-disciplinare trebuie îndeplinite anumite condiţii, trebuie să existe abateri şi sancţiuni administrativ-disciplinare şi să aibă anumite trăsături. Toate aceste elemente sunt prezentate în figura 1. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-DISCIPLINARĂ Condiţii Trăsături - Fapta ilicită (abatere disciplinară) - Este o formă a răspunderii administrative, - Rezultat prejudiciant are un caracter sancţionator pronunţat - Raport de cauzalitate între abaterea - Este o formă de răspundere personală disciplinară şi prejudiciu - Se fundamentează pe încălcarea unui - Făptuitorul este persoană fizică report de drept administrativ - Vinovăţia îmbracă toate formele - Se bazează pe vinovăţia subiectului - Sancţiunile nu sunt privative de libertate Abateri disciplinare - Nerespectarea în mod repetat al Sancţiunile disciplinare programului de lucru - Mustrarea scrisă - Întârzierea sistematică în efectuarea - Diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% lucrărilor pe o perioadă de până la 3 luni - Absenţe nemotivate de la serviciu - Suspendarea dreptului de avansare în - Nerespectarea secretului profesional grade de salarizare sau după caz, de sau a confidenţialităţii promovare în funcţia publică, pe o perioadă - Refuzul nejustificat de a îndeplini de 1-3 ani sarcinilor de serviciu - Retrogradarea în treptele de salarizare sau - Neglijenţă repetată în rezolvarea retrogradarea în funcţia publică pe o sarcinilor perioadă de până la un an - Manifestări care aduc atingere - Destituirea din funcţia publică prestigiului autorităţii sau instituţiei Individualizarea sancţiunii publice din care face parte - Cauzele care au determinat săvârşirea abaterii disciplinare - Încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi, conflicte - Gravitatea abaterii disciplinare - Împrejurările în care s-a săvârşit fapta de interese - Comportarea generală a funcţionarului - Desfăşurarea, în cadrul programului public în cadrul serviciului de lucru a unor activităţi cu caracter - Consecinţele abaterii disciplinare politic - Stabilirea de către funcţionarii publici - Existenţa în antecedentele funcţionarului a altor sancţiuni disciplinare de execuţie de relaţii directe cu petiţionarii în vederea soluţionării cererilor acestora Fig.1. Condiţiile şi trăsăturile răspunderii disciplinare, abaterile şi sancţiunile disciplinare56

55

Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial nr.251 din 24.03.2004, art.64.

60

Sub aspectul regimului juridic procedural, abaterile administrativ-disciplinare săvârşite de funcţionarii publici sunt supuse unei proceduri administrativ contencioase, în timp ce toate contravenţiile sunt supuse unei proceduri juristdicţionale reglementată de legea cadru în materie contravenţională (Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor). Sancţiunile administrativ-disciplinare aplicabile funcţionarilor publici 57 Sancţiunile administrativ disciplinare sunt măsuri de constrângere cu efect educativ, prin aplicare cărora se urmăreşte apărarea ordinii şi a disciplinei în instituţii.58 Acestea sunt: -

Mustrarea scrisă este notificarea scrisă prin care i se pune în vedere făptuitorului abaterii administrativ-disciplinare că nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător sau deloc obligaţiile ce îi revin în calitate de funcţionar public. Diminuarea drepturilor salariale cu 5–20 % pe o perioadă de până la 3 luni este o sancţiune care are un caracter preponderent patrimonial. Corecţia se realizează prin diminuarea veniturilor făptuitorului abaterii. - Suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcţia publică pe o perioadă de 1 la 3 ani este o sancţiune, cu caracter preponderent coercitiv, ce se adresează funcţionarilor publici. Retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an este o sancţiune preponderent coercitivă, dar şi cu consecinţe patrimoniale importante, ce se aplică pentru abateri care aduc prejudicii grave persoanei juridice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea făptuitorul. Destituirea din funcţia publică este o măsură extremă şi are ca efect imediat încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarului public căruia i s-a aplicat astfel de sancţiune. Individualizarea sancţiunii,59 ce se aplică în urma antrenării răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici, se face ţinându-se seama de: cauzele care au determinat săvârşirea abaterii disciplinare; gravitatea abaterii disciplinare; împrejurările în care a fost săvârşită fapta; gradul de vinovăţie al făptuitorului; consecinţele abaterii disciplinare; comportarea generală în serviciu a făptuitorului; existenţa în antecedentele făptuitorului a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile legii. Pe baza sesizării sau a constatării din oficiu privind săvârşirea unei abateri administrativ-disciplinare, conducerea persoanei juridice în cauză trebuie să dispună efectuarea unor cercetări, conform Legii Statutului funcţionarilor publici, potrivit căreia sancţiunea disciplinară se aplică numai după efectuarea cercetării prealabile a faptei ilicite vizate. Aplicarea sancţiunilor disciplinare de natura mustrării scrise se poate aplica direct de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează persoana sancţionată, la propunerea şefului compartimentului în care funcţionează persoana în cauză. Dacă sancţiunea ce ar trebui aplicată este una din cele prevăzute de Legea nr.188/1999, alta decât mustrarea scrisă, acest lucru poate fi făcut numai de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea comisiei de disciplină. Comisiile de disciplină sunt organisme ce se constituie în cadrul fiecărei autorităţi publice, ele fiind competente să cerceteze fiecare abatere săvârşită de funcţionarii publici din 56

Vasile Tabără, Finanţele publice şi controlul financiar în administraţia publică locală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pag. 355. 57 Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.O.nr.215 din 22.03.2004, art.65, alin.3), lit.a), b), c), d) şi e). 58 Mircea Preda – Tratat elementar de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.210. 59 Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.O.nr.215 din 22.03.2004, art.65, alin.4).

61

instituţia sau autoritatea publică respectivă şi să propună modalitatea de sancţionare a persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea vreunei abateri disciplinare. Aceste organisme au dreptul doar de a face propuneri cu privire la oportunitatea sancţionării şi la modalitatea de sancţionare, decizia aparţinând conducătorului autorităţii ori instituţiei publice respective. Constatarea abaterii şi aplicarea sancţiunii se face în scris, prin ordin sau dispoziţie de sancţionare emisă de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, cu excepţiile prevăzute de lege, la propunerea comisiei de disciplină. În cazul în care funcţionarul public este nemulţumit de sancţiunea ce i-a fost aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ,60 putând să solicite fie anularea, fie modificarea ordinului sau deciziei de sancţionare. Sancţiunile disciplinare nu se pot aplica funcţionarilor publici decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea acestora care trebuie consemnată în scris.61 Răspunderea disciplinară a angajaţilor care operează în administraţia public Răspunderea disciplinară a angajaţilor62 este o instituţie specifică dreptului muncii şi constă într-un ansamblu de norme legale privind sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către orice salariat, indiferent de funcţia sau de postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă, inclusiv a normelor de comportare.63 Răspunderea disciplinară a salariaţilor are, ca şi la funcţionarii publici, trei funcţii importante pe care le realizează simultan: funcţia sancţionatoare, funcţia preventivă şi educativă. Temeiul juridic al răspunderii disciplinare a salariaţilor este contractul individual de muncă. Subordonarea ierarhică este urmarea încheierii contractului individual de muncă şi în acelaşi timp temeiul juridic al autorizării organelor de conducere de a aplica sancţiuni disciplinare. Răspunderea disciplinară a salariaţilor apără ordinea interioară din unitatea respectivă, astfel că ea poate fi antrenată numai în cazul existenţei raporturilor de muncă, nu şi după desfacerea contractului de muncă al persoanei vinovate, aşa cum se poate întâmpla în cazul antrenării răspunderii patrimoniale. Trăsăturile caracteristice ale răspunderii disciplinare a salariaţilor sunt asemănătoare cu cele ale răspunderii administrativ-disciplinare a funcţionarilor publici menţionate anterior. Independenţa formelor răspunderii juridice, datorită diferenţierii obiectului său de obiectul altor forme de răspundere juridică, are drept corolar posibilitatea cumulului de răspunderi pentru o faptă unică în materialitatea ei, dar care lezează mai multe valori sociale protejate de lege.64 Astfel este posibil cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea materială, cu răspunderea penală, cu răspunderea contravenţională şi cu răspunderea civilă delictuală. Sancţiunile disciplinare ale persoanelor angajate pe baza contractului individual de muncă în administraţia publică nu prezintă particularităţi deosebite. Aceste sancţiuni sunt prezentate în figura 2.

60

Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.O.nr.215 din 22.03.2004, art.74. Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.O.nr.215/22.03.2004, art.66, alin.4). 62 Noţiunea de angajat în această lucrare desemnează persoana angajată pe baza contractului individual de muncă. 63 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea – Dreptul muncii, ediţia a III-a, Casa de editură şi presă ,,Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1997, p.390. 64 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea – Dreptul muncii, ediţia a III-a, Casa de editură şi presă ,,Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1997, pp.63 – 166. 61

62

Fig.2. Sancţiunile disciplinare ce se pot aplica persoanelor încadrate pe baza contractului individual de muncă pentru abateri financiare65 Desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă este cea mai gravă sancţiune disciplinară reglementată de Codul muncii şi are ca efect încetarea raportului de muncă din iniţiativa unităţii pentru fapte foarte grave de indisciplină. Prin statute profesionale, aprobate prin legi speciale, se poate stabili un alt regim sancţionator pentru anumite categorii de angajaţi. Aplicarea sancţiunilor disciplinare. Sancţionarea disciplinară se face potrivit unor reguli procedurale al căror rol este acela de a garanta stabilirea exactă a faptelor, de a asigura dreptul la apărare al persoanelor vizate şi de a asigura eficienţa combaterii abaterilor disciplinare producătoare de tulburări ale colectivităţii unităţii. ,,Acţiunea disciplinară”, aşa cum este denumită în literatura de specialitate,66 nu este o acţiune în sens jurisdicţional, ci o prerogativă a celor ce conduc procesul de muncă, având temei contractul individual de muncă. Pentru aceeaşi abatere disciplinară se poate aplica numai o singură sancţiune disciplinară. Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare şi are în vedre următoarele elemente: împrejurarea în care a fost săvârşită fapta; gradul de vinovăţie al salariatului; consecinţele abaterii disciplinare; comportarea generală a salariatului în serviciu; eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior. Sancţiunile disciplinare, cu excepţia avertismentului scris, se pot lua numai după efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. Cercetarea disciplinară se face de o persoană desemnată de angajator. În cazul în care sancţiunea se dispune fără cercetarea disciplinară prealabilă, actul prin care sa dispus sancţiunea (decizia de sancţionare) este nul.67 Pentru buna desfăşurare a cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris. În convocare se va preciza obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Decizia de sancţionare disciplinară. Sancţiunea disciplinară se constată şi se aplică prin decizie de sancţionare care nefiind act jurisdicţional este revocabilă.68 Decizia de sancţionare disciplinară se emite în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.69 Decizia prin 65

Ioan Santai, Vasile Tabără – Funcţia şi funcţionarul public, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2006. Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea – Dreptul muncii, ediţia a III-a, Casa de editură şi presă ,,Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1997, p.405. 67 Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în M.O.nr.72 din 05.02.2003, art.266 şi 267. 68 Alexandru Athanasiu – Aspecte teoretice şi practice ale revocării deciziei de desfacere a contractului de muncă şi a deciziei de imputare, Revista Română de Drept, nr.3/1984. 69 Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în M.O.nr.72 din 05.02.2003). 66

63

care se dispune sancţionarea disciplinară, sub sancţiunea nulităţii, trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea; temeiul de drept în baza căreia se aplică sancţiunea disciplinară; termenul în care poate fi contestată sancţiunea; instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată. Decizia de sancţionare se comunică persoanei sancţionate în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii şi produce efecte de la data comunicării. Comunicarea se predă personal celui în cauză, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta. Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.70 Bibliografie: 1. Ioan Alexandru – Tratat de administraţie publică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008. 2. Mircea Preda – Tratat elementar de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999. 3. Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea – Dreptul muncii, ediţia a III-a, Casa de editură şi presă ,,Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1997. 4. Iordan Nicola – Drept administrativ, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2007. 5. Alexandru Athanasiu – Aspecte teoretice şi practice ale revocării deciziei de desfacere a contractului de muncă şi a deciziei de imputare, Revista Română de Drept, nr.3/1984. 6. Vasile Tabără - Finanţele publice şi controlul financiar în administraţia publică locală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009. 7. Verginia Verdinaş – Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009. 8. Ioan Santai, Vasile Tabără – Funcţia şi funcţionarul public, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2007. 9. Ioan Santai – Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2007. 10. Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în M.O.nr.72 din 05.02.2003. 11. Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.O.nr.215 din 22.03.2004. 12. H.G.nr.1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, publicată în M.O.nr.757 din 29.10.2003.

70

Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în M.O.nr.72 din 05.02.2003).

64

ACTIVITATEA SOCIAL-POLITICĂ A MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN BASARABIA ÎN ANII 1917/1918-1923 ŞI 1989-1994 (STUDIU COMPARAT) THE SOCIAL-POLITICAL ACTIVITY OF THE NATIONAL MINORITIES FROM BESSARABIA IN 1917/1918-1923 AND 1989-1994 (COMPARATIVE STUDY) Conf. univ. dr. Svetlicinâi Rodica, Facultatea Relaţii Internaţionale Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova Conf. univ.dr. Turco Tatiana, Facultatea Relaţii Internaţionale Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova

Abstract: The comparative analysis of the social and political activity of the national minorities during the events of 1917/1918 in Bessarabia and in R.S.S.M. and their influence are the main purpose of this study. The territory between Nistru and Prut in the Tzarist Empire, then in the Soviet Union influenced the interethnic relations much. The consequences of the mobilization policy of the population, russification process and the policy of conflicting nationalities led to the foundation of different social, economic and cultural level of the co-existing nationalities from the territory, which produced a variety of interests in 1917-1918 and 1989-1991. The foundation of a society based on democratic principles was an essential condition in order to undergo these difficulties, with an adequate legislative framework which could assure the national minority’s rights and their integration in the society. Despite the fact that till 1905 in the Russian Empire was not recognized some special regimes for national minorities grace to the colonization policy realized by Russian authorities some minorities groups had some social and cultural privileges, which assured a flourishing development and active participation in the life of the guberniya. In the period of 1918-1923, the main objective was to create an optimum frame for national minorities, in order to guarantee the equality of the civil and political rights, and the free confessional and cultural development. Keywords: comparative analysis, national minorities, mobilization policy, russification process, cultural privileges

Minorităţile naţionale ocupă un loc important în peisajul lumii contemporane. Majoritatea statelor, fiind multinaţionale, se confruntă cu problemele ce ţin de identificarea acestora, crearea cadrului juridic adecvat, asigurarea măsurilor de protecţie a minorităţilor naţionale, acţiuni care, în ultima instanţă, reprezintă progresele democraţiei şi afirmarea unui stat de drept. Problema minorităţilor naţionale devine actuală în special după colapsul Uniunii Sovietice şi apariţia noilor state independente în ţările din Europa Centrală şi de Est, inclusiv în cazul Republicii Moldova. În încercarea de a găsi răspunsuri cu privire la evenimentele din anii 1989-1991 din Republica Moldova şi implicarea activă a minorităţilor naţionale în cadrul acestora s-a încercat de a realiza un studiu comparat al comportamentului minorităţilor naţionale din Basarabia în anii 1918-1923 şi 1989-1994. Deseori pentru a putea explica evenimente din prezent se apelează la analiza fenomenelor din trecut, fapt ce permite de a analiza just şi obiectiv evenimentele actuale. 65

Ca punct de plecare în realizarea acestei analize au fost fixaţi anii 1917/1918 şi 1989– ani cruciali, ce au marcat viitorul teritoriului dintre Prut şi Nistru şi în care s-au manifestat activ reprezentanţii minorităţilor naţionale. Un alt jalon pe care se structurează aceste investigaţii sînt anii 1923 şi 1994 – anii adoptării Constituţiilor, care au consfinţit noua înfăţişare a României întregite şi a Republicii Moldova, marcînd o nouă etapă în evoluţia lor. Astfel segmentele temporale 1917/1918-1923 şi 1989-1994, pe de o parte, cuprind faza de tranziţie de la un sistem vechi de relaţii la unul nou, avînd drept scop modernizarea şi integrarea multidimensională a cetăţenilor în viaţa statului şi pe de altă parte, evenimentele ce s-au desfăşurat în aceste limite cronologice, se caracterizează în linii majore, printr-o serie de similitudini: dezmembrarea Imperiului Rus şi dezmembrarea U.R.S.S.; începutul procesului concomitent de renaştere naţională a populaţiei titulare şi a etniilor minoritare din teritoriu; declararea independenţii statutului şi implicarea în viaţa politică a minorităţilor naţionale. Studiind activitatea socială - politică a minorităţilor naţionale din Basarabia în anii 1917/1918-1923 şi 1989-1994, se pot face anumite constatări, care ar explica comportamentul şi atitudinile reprezentanţilor etniilor minoritare din Basarabia, în perioadele respective, în funcţie de circumstanţele ce le-au condiţionat. În evoluţia situaţiei minorităţilor un rol decisiv l-a avut faptul că Basarabia, atît pînă la 1918, cît şi pînă la 1991 a fost parte componentă a Imperiului Rus, apoi a Uniunii Sovietice. Acţiunile realizate în acest teritoriu, au fost activităţi caracteristice arhetipului unui stat imperial (cu atît mai mult, în cazul celor extinse din punct de vedere geografic). În politica imperială promovată de autorităţile ţariste, iar mai tîrziu de cele sovietice în Basarabia, se profila clar tendinţa de uniformizare şi centralizare, pentru a asigura un control mai riguros asupra teritoriului anexat, ce nu-şi afişa o loialitate imediată sau deosebită faţă de noile autorităţi. În scopul gestionării cît mai eficiente a noului teritoriu s-a impus un control deplin asupra economiei şi administraţiei, deoarece aceste domenii garantau vitalitatea statului. Nu ultimul rol l-a avut tendinţa de a se asigura cu persoane „devotate” în realizarea acestor deziderate. Unul din postulatele de bază ale acestei politici a fost schimbarea structurii etnice a populaţiei din teritoriu, atît prin mijloace paşnice, cît şi prin violenţă. Dacă pentru prima perioadă caracterul polietnic al populaţiei, cu o pondere considerabilă a minorităţilor naţionale, a fost consecinţa unei colonizări intense a teritoriului cu originari din alte ţări, atunci către anul 1989 structura polietnică a populaţiei din R.S.S.M. se datora atît practicii de strămutare a persoanelor, cît şi exilurilor şi deportărilor în masă a populaţiei autohtone, ce au avut loc în perioada anilor 1947-1951. Aceste măsuri din urmă au fost realizate sub lozinca luptei împotriva „duşmanilor de clasă”, urmărindu-se concomitent scopul de „purificare etnică a elitei autohtone”. În acest context, este de menţionat că, deşi în esenţă procesul de colonizare a rămas neschimbat, în perioada sovietică colonizarea teritoriilor republicilor unionale a fost realizată pe baze noi. Împărţirea teritoriului imperiului sovietic după criteriul etnic a creat o aparenţă a recunoaşterii atributelor legitime ale naţiunilor respective, în cazul R.S.S.M. a aşa-numitei naţiuni „moldoveneşti”.71 În procesul colonizării Basarabiei, pentru a încuraja permanentizarea popoarelor alogene în acest teritoriu, autorităţile ţariste, iar mai tîrziu cele sovietice, le-au acordat noilor-veniţi anumite privilegii, asigurîndu-se în acelaşi timp, cu persoane „devotate” statului, deoarece în aceste condiţii etnicii minoritari erau legaţi prin interesele lor economice şi sociale de 71

Aceasta i-a determinat pe unii politologi ruşi să aprecieze că „primul pas” spre dezagregarea imperiului a fost făcut de Lenin prin desfiinţarea guberniilor şi crearea republicilor. (intervenţia la TV Ostankino a istoricului militar, generalul D. Volkogonov, consilier al preşedintelui Federaţiei Ruse (8 mai 1993); se propune ca federaţia Rusia să treacă neîntărziat la desfiinţarea treptată a republicilor şi să revină la gubernii // A. Kibrik „Moscovskie novosti”, nr. 19, 9 mai 1993.

66

interesele imperiului şi nu de cele ale populaţiei autohtone. „Intelectualilor basarabeni li se propunea orice post în centrul Rusiei, dar în Basarabia puteau să obţină funcţii numai cei ce ofereau pentru siguranţa rusească o garanţie”.72 De altfel, cooptarea reprezentanţilor altor etnii era pe larg utilizată în proiectul imperial rus. Pentru realizarea obiectivului de expansiune imperială rusă, la distribuirea funcţiilor de răspundere în aparatul economic-administrativ, alogenii, în special ruşii, erau cei mai favorizaţi. Caracterizînd situaţia din Basarabia la începutul secolului XX, N. Laşcov menţiona că majoritatea funcţiilor de răspundere în departamentele militare şi civile erau deţinute de etnicii ruşi,73 fapt ce se datora pregătirii lor mai bune şi „creditului de încredere” ce-l aveau de la autorităţile ţariste. În aşezările rurale, compact locuite de populaţie minoritară, posturile din organele administraţiei locale de multe ori erau ocupate de reprezentanţii acestora (germani, bulgari, armeni etc). În cea de-a doua perioadă studiată, situaţia n-a suferit schimbări radicale. În structurile superioare ale puterii de stat din R.S.S.M. se poate constata acelaşi principiu de promovare a cadrelor din rîndurile alogenilor din republică. Drept confirmare pot servi datele cu privire la apartenenţa etnică a deputaţilor Sovietului Suprem al R.S.S.M.: din numărul total de deputaţi în anii 1980-1985 moldovenii constituiau 66,6% şi reprezentanţii altor etnii – 33,4%; pentru anii 1985-1990, respectiv 64,2% moldoveni şi 35,8% alogeni.74 În acest context menţionăm că printre persoanele ce deţineau funcţii de rang republican în eşaloanele puterii de stat predominau ruşii şi ucrainenii. Este important de subliniat că în perioada sovietică, accesul la posturile importante din republică se făcea nu numai în funcţie de apartenenţă etnică şi studii, ci şi de apartenenţa la partidul comunist. Spre exemplu în anul 1987 componenţa etnică a P.C.M. se prezenta astfel: moldoveni - 46,9 %; alogeni – 53,1%, dintre care 22,7% – etnici ruşi şi 20,9% - etnici ucraineni. Pentru anul 1989 respectiv 47,8% - moldoveni; 52,2% alogeni, inclusiv 22,2% - ruşi şi 20,7% - ucraineni.75 În baza acestor cifre se poate constata că apartenenţa de partid printre populaţia alogenă era la un nivel ridicat, în special în rîndul ruşilor şi ucrainenilor, ce constituiau mai mult de jumătate din numărul total de membri de partid alogeni. Acest fapt ar explica prevalarea etnicilor ruşi şi ucraineni, în comparaţie cu alte etnii, în eşaloanele superioare ale puterii de stat. Repartizarea funcţiilor de răspundere între reprezentanţii populaţiei alogene din R.S.S.M. avea particularităţile sale şi anume: un decalaj evident între sectorul agrar şi cel industrial. În sectorul agrar, de regulă, funcţiile de răspundere erau deţinute de ucraineni, bulgari şi găgăuzi, incluzînd şi un număr nesemnificator de reprezentanţi de etnie rusă. În schimb, în industrie majoritatea posturilor de conducere erau ocupate de persoane de etnie rusă. Acest decalaj s-ar explica prin faptul că, în primul rînd, autorităţile sovietice acordau prioritate sectorului industrial şi, în al doilea rînd, prin aceea că ruşii, în marea lor majoritate, erau locuitori ai oraşelor, iar întreprinderile industriale, de regulă, erau plasate în zonele urbane. De altfel, etnicii ruşi aveau şi o pregătire necesară în acest domeniu. Comparînd situaţia etniilor conlocuitoare din Basarabia în perioadele examinate constatăm că populaţia alogenă, era superioară în ceea ce priveşte ocuparea funcţiilor de conducere în raport cu populaţia băştinaşă. În aceste condiţii ponderea conducătorilor autohtoni în principalele ramuri ale economiei naţionale, cu excepţia agriculturii, era net inferioară ponderii naţiunilor minoritare din republică. Către anul 1989 în R.S.S.M. la o pondere a populaţiei autohtone de 64,5% din populaţia totală şi de 63% din populaţia ocupată, băştinaşii deţineau numai 48,1% din funcţiile de conducere în întreprinderi şi organizaţii sau

72

Bogoş D., La răspîntie, Moldova de la Nistru, 1917-1918. - Chişinău: ed. Ştiinţa, 1998, p. 189. Лашков Н., Бессарабия к столетию присоединения к России 1812-1912. - Кишинев, 1912, с. 57. 74 Arhiva Organizaţiilor Social - Politice din Republica Moldova.; f. 51, inv. 63, d. 21, p. 40 75 Ibidem, p. 39 73

67

subdiviziuni ale acestora; constituiau 37,2% din personalul tehnico-ingineresc; 49,9% din posturile din domeniul planificare economico-socială etc.76 De o confidenţă deosebită se bucurau etnicii ruşi, care atăt la începutul secolului XX, căt şi către anul 1989, deţineau posturi importante în domeniul administrativ şi economic. Creditul de încredere din partea autorităţilor ţariste, iar mai tărziu din partea celor sovietice şi deţinerea „posturilor-cheie” de către etnicii ruşi a determinat crearea unei structuri socioprofesionale a minorităţii ruse calitativ superioare atît faţă de structura populaţiei autohtone, căt şi faţă de celelalte minorităţi. O împrejurare ce a determinat statutul superior al ruşilor din Basarabia a fost faptul că ei n-au fost supuşi politicii de rusificare, ci din contra, au constituit instrumentul principal prin care s-a realizat această politica în Basarabia. Prin urmare, unica etnie alogenă ce şi-a putut dezvolta şi menţine cultura şi tradiţiile, a avut posibilitatea să studieze în limba maternă a fost minoritatea rusă. În aceste condiţii graţie provinienţei, structurii socio-profesionale şi statutului „de superioritate” de care s-a bucurat în ambele perioade examinate, minoritatea rusă s-a format ca grup etnic care oferea o solidă bază socială unor forţe politice legate de interesele fostului imperiu sovietic şi celor care militau pentru restabilirea ordinii imperiale. Politica de rusificare, componentă esenţială a politicii imperiale ţariste, iar mai tîrziu a celei sovietice, a însoţit acţiunile de colonizare a teritoriului dintre Prut şi Nistru, în fiecare interval, avînd însă, anumite particularităţi. Dacă în prima perioadă a fost atestată o împotrivire dură din partea tuturor naţionalităţilor din Basarabia, în cea de-a în a doua perioadă procesul de rusificare practic n-a întîmpinat nici o rezistenţă şi nici o opoziţie din partea etniilor minoritare din R.S.S.M. Concepută din momentul anexării Basarabiei la Imperiul Ţarist, politica de rusificare a durat pînă la începutul anilor optzeci ai secolului XIX, după care s-a dublat şi cu o politică de omogenizare culturală forţată.77 Chiar dacă Rusia ţaristă nu avea o „politică în domeniul naţionalităţilor”, procesul legislativ-administrativ funcţiona cu o consecvenţă crescîndă în ceea ce priveşte deosebirile de ordin etnic şi religios. Ar fi necesar să menţionăm în acest context faptul că centralismul Imperiului Rus şi încercările de omogenizare forţată în acea perioadă s-au datorat mai mult tendinţelor de a consolida statul şi achiziţiile sale teritoriale enorme (întreprindere imposibilă, după cum au demonstrat evoluţiile ulterioare). Mobilul ruşilor în procesul de expansiune imperială era altul decît cel naţional – element care a început să se prolifereze abia în ultimile decenii ale secolului XIX. Consecinţele cursului politic al Rusiei ţariste, dublate de impactul „politicii de colonizare” a teritoriului Basarabiei au avut efecte şi asupra etniilor minoritare din gubernie. Studiind modul de viaţă ale etniilor conlocuitoare din Basarabia la sfîrşitul secolului XIX - începutul secolului XX, constatăm că ele desfăşurau multiple activităţi, participînd activ în viaţa socială şi economică a guberniei. Încercînd să menţină studierea limbii materne în şcoli, constituind societăţi cu caracter economic, cultural, de binefacere diverse etnii tindeau spre ajutorarea conaţionalilor şi spre perpetuarea culturii şi tradiţiilor naţionale proprii. Chiar dacă începînd cu anul 1865 instruirea în şcolile din Basarabia oficial urma să se desfăşoare doar în limbă rusă, populaţia minoritară n-a încetat să înveţe limba maternă, continuînd acest lucru, la nivel neoficial, în cadrul şcolilor religioase, al societăţilor culturale etc, perpetuîndu-şi insistent valorile naţionale. Această rezistenţă se datora faptului că începînd cu anul 1812 minorităţile au beneficiind timp îndelungat de dreptul de a studia în şcoli în limba maternă, de a oficia serviciul divin în limba maternă etc. Din considerente practice, regimul ţarist a acceptat la început utilizarea de către populaţia nerusă a idiomurilor naţionale; în primul rînd, 76

77

Сборник аналитических докладов по материалам переписи населения 1989, с. 44.

Москва, 1992,

Зайончковский П., Российское самодержавие в конце XIX столетия. - Москва, 1970, с. 117.

68

pentru că înlăturarea acestora nu s-ar fi putut înfăptui prea uşor, iar în al doilea rînd, pentru a evita grave reacţii şi mişcări cu caracter naţional şi, în al treilea rînd, pentru a se asigura de sprijinul acestora. Lipsirea treptată de privilegiile de ordin economic şi administrativ a etniilor minoritare din Basarabia nu a întîmpinat o rezistenţă atît de dură şi îndelungată ca interdicţia de a studia limba maternă în şcoli şi impunerea limbii ruse. În acest context este de remarcat că anume limba este un liant (element) ce asigură existenţa(viabilitatea) şi dezvoltarea în timp a unui popor, prin păstrarea şi menţinerea identităţii sale etnice. În cazul cînd existenţa acestuea este pusă în pericol ia naştere o împotrivire obstinată. Opunerea şi rezistenţa etniilor minoritare procesului de rusificare, atestată în prima perioadă investigată, practic nu a fost relevată în cea de-a doua perioadă. O explicaţie ar fi că în perioada sovietică acţiunile de rusificare se prezentau ca o continuare a unui proces început încă la începutul secolului XIX, circumstanţă ce uşura acţiunile autorităţilor şi elimina tendinţele de rezistenţă din partea populaţiei minoritare. Un alt factor hotăîtor consta în faptul că procesul de rusificare a fost însoţit de îndoctrinarea cu o ideologie care a încercat să acorde o anumită coerenţă şi justificare asimilării etnice. Organizarea socială din Uniunea Sovietică, inclusiv în R.S.S.M., se făcea pe baze noi - ideologii comunişti promovau ideea existenţei unei noi comunităţi istorice „poporul sovietic”, în care se manifesta clar tendinţa de apropiere a tuturor popoarelor sovietice şi răspîndirea elementelor de cultură general-sovietică. În acest sens, o componentă a ideologiei comuniste a fost sovietizarea, care în concepţia lui M. Geller a fost un proces mai profund decăt rusificarea, pentru că implica nu numai schimbarea identităţii etnice, a valorilor culturale, ci şi crearea unui nou tip de om din toate punctele de vedere.78 Transpunerea în practică a postulatelor respective a facilitat realizarea procesului de rusificare şi deznaţionalizare din R.S.S.M. Cercetătorul V. Aspaturian, analizînd politica de asimilare declanşată de autorităţile sovietice, delimitează 3 etape: sovietizarea, rusonizarea şi rusificarea. Sovietizarea este considerată un proces de impunere a instituţiilor şi ideologii sovietice, soldat mai mult cu integrarea în sistemul sovietic, decăt cu asimilarea. Rusonizarea este definită ca proces prin care limba rusă este acceptată şi devine limba „internaţională” în U.R.S.S. A treia etapă, rusificarea, reprezintă un proces mai lent şi mai restrîns, mai mult individual, decît colectiv, fiind un fenomen complex. El este foarte exact definit ca „procesul prin care populaţia ne-rusă este transformată obiectiv şi psihologic în populaţie rusă”. Deşi în această situaţie memoria etnică nu este înlăturată şi, chiar dacă indivizii rusificaţi vorbesc limba rusă şi se identifică cu ruşii, ei sînt conştienţi de faptul că nu sunt etnici ruşi.79 Dacă este să raportăm acest model la cazul R.S.S.M., constatăm aceeaşi situaţie, cînd reprezentanţii minorităţilor naţionale, cu toate că conştientizau faptul apartenenţei lor la altă etnie decît cea rusă, totuşi se considerau reprezentanţi ai noii comunităţi istorice transetnice, numită „poporului sovietic”. Deseori, necunoscîndu-şi limba maternă şi vorbind doar limba rusă, ei se identificau cu populaţia de etnie rusă. În acest sens este concludentă situaţia cînd reprezentanţii minorităţilor naţionale din republică insistau ca limba rusă să fie declarată a doua limbă de stat, insinuînd încălcarea drepturilor lor naţionale. În aceste condiţii putem constata că politica de rusificare şi asimilare din U.R.S.S. a avut drept consecinţă nu numai transformări de ordin lingvistic, cînd reprezentanţii etniilor conlocuitoare, practic, nu cunoşteau limba maternă, ci şi schimbări importante şi în mentalitatea şi psihologia reprezentanţilor etniilor minoritare. Cu toate acţiunile promovate de autorităţile ţariste, iar mai tîrziu de cele sovietice în scopul consolidării şi stabilităţii politice în stat, în urma unor circumstanţe de ordin politic, economic, social, în ambele perioade examinate, constatăm o criză acută a instituţiilor politice 78

Желлер М., Машина и винтики. История формирования советского человека. - Москва: изд. Мик, 1994, с. 260-295. 79 Aspaturian V., The Non - Russian Nationalities. In: Prospect for Soviet Society, New-York, Praeger, 1968, p. 159-160.

69

centrale şi o instabilitate politică ce a generat mişcări de renaştere naţională. Atît în anii 1917-1918, cît şi în 1989 renaşterea identităţii naţionale a etniilor minoritare din Basarabia a coincis în timp cu renaşterea naţională a populaţiei majoritare. În ambele perioade, în Basarabia au fost atestate numeroase formaţiuni politice, printre care şi organizaţii social-politice ale minorităţilor naţionale. Una dintre premizele apariţiei acestor formaţiuni era lupta pentru revendicările naţionale a grupurilor etnice din Basarabia. Concomitent, ele se declarau interesate şi de viitorul politic al ţinutului, încadrîndu-se în procesul de constituire a organismelor guvernamentale (Sfatul Ţării, Sovietul Suprem al R.S.S.M., iar mai tîrziu Parlamentul Republicii Moldova). În baza studiului realizat constatăm că în perioada anilor 1917/1918 în viaţa social-politică a Basarabiei a existat un număr mai mare de organizaţii ale etniilor conlocuitoare. La cele deja existente, cum ar fi formaţiunile politice evreieşti – Bund-ul (Uniunea muncitorilor evrei), Partidul Social Democrat „Poalei Ţion” şi organizaţiile etnicilor ruşi: Liga culturii ruseşti, Uniunea poporului rus, Liga patriotică basarabeană s-au adăugat Uniunea cetăţenilor de naţionalitate germană, Comitetul Naţional al Armenilor din Basarabia „Nacoba”, Organizaţia poloneză basarabeană, o serie de uniuni culturale şi politice ale ucrainenilor: „Spilca”, „Prosvita”, „Rada”, „Gromada” etc. În schimb, în perioada anului 1989 pe arena politică din R.S.S.M. au apărut şi au activat numai trei formaţiuni social-politice ale minorităţilor naţionale: Gagauz-Halcî (exprima interesele găgăuzilor din republică), Edinstvo (reprezenta interesele etnicilor ruşi) şi Vozrojdenie (reflecta revendicările populaţiei bulgare). Care ar fi cauzele acestei discrepanţe cu privire la numărul organizaţiilor minorităţilor naţionale existente în perioadele respective? Cum s-ar explica faptul că din totalitatea de etnii ce locuiau pe teritoriul R.S.S.M., în faza renaşterii naţionale s-au profilat numai trei formaţiuni ale minorităţilor? Răspunsul la aceste întrebări îl putem găsi dacă apelăm la practicile politicii sovietice şi ideologia comunistă cu privire la constituirea unei noi comunităţi istorice „poporul sovietic”, în care se manifesta clar tendinţa de apropiere a tuturor popoarelor sovietice şi răspîndirea elementelor de cultură general-sovietică, ce a dus la eliminarea caracteristicilor etnice şi la „amorfizarea” popoarelor din U.R.S.S., inclusiv a etniilor conlocuitoare din R.S.S.M.. Pe de altă parte, un efect invers l-a avut politica de colonizare promovată de autorităţile sovietice, ce a condiţionat crearea unui statut privilegiat pentru populaţia alogenă din R.S.S.M., în special pentru etnicii ruşi. În aceeaşi ordine de idei putem urmări aceste tentative, în cazul găgăuzilor şi bulgarilor din R.S.S.M., cînd în urma Hotărîrii Biroului C.C. al P.C. din R.S.S.M. de la 8 octombrie 1985 Cu privire la dezvoltarea activităţii social-politice şi de muncă a popoarelor găgăuz şi bulgar din R.S.S.M aceste etnii au obţinut dreptul de a studia în şcoli limba maternă, fapt inexistent în cazul altor etnii. În aceste condiţii poate fi atestată prezenţa, pentru etnicii ruşi, şi „trezirea”, la etnicii bulgari şi găgăuzi, a conştiinţei naţionale, deoarece programele formaţiunilor menţionate, înaintau în prim plan, revendicări de ordin naţional. Pe de altă parte, ar trebui să ţinem cont de circumstanţele apariţiei şi activităţii lor în perioada anului 1989. Mobilul comportamentului pe care l-au avut, ar putea fi definit ca o frică de a-şi pierde statutul de superioritate şi privilegiile garantate de autorităţile sovietice, un faţa unui viitor neclar, dublată de sentimentul de „devotament” regimului sovietic. Toate aceste aspecte au condiţionat activismul populaţiei de etnie rusă, găgăuză şi bulgară din R.S.S.M. Un factor favorabil, în cazul găgăuzilor şi bulgarilor, l-a constituit habitatul compact din sudul republicii, ce a uşurat mobilizarea populaţiei. În ceea ce priveşte viitorul Basarabiei, în ambele perioade examinate, reprezentanţii minorităţilor naţionale s-au plasat pe poziţii diferite. Dacă în anii1917-1918 germanii, polonezii, evreii optau pentru statutul de autonomie al Basarabiei, atunci reprezentanţii bulgarilor şi ucrainenilor susţineau varianta alipirii Basarabiei la Ucraina. Contrastul punctelor de vedere ale populaţiei minoritare poate fi urmărit şi în cadrul Sfatului Ţării, în 70

special la şedinţa cînd s-a votat rezoluţia „Blocului Moldovenesc” cu privire la unirea Basarabiei cu România, cu următoarele rezultate: pentru au votat 86 de deputaţi; împotrivă – 3; s-au abţinut – 36; absenţi - 13 deputaţi. În marea lor majoritate, deputaţii care s-au abţinut au fost reprezentanţii etniilor minoritare; din cele 3 voturi împotrivă două au fost exprimate de delegaţii ucraineni. În acest context este de menţionat că printre cei care au susţinut unirea Basarabiei cu România au fost şi deputaţii de etnie poloneză. Atitudinea de neloialiate a deputaţilor etniilor minoritare, atestată în cadrul şedinţei din 27 martie faţă de actul Unirii, nu poate fi calificată doar în baza criteriului etnic. Poziţia respectivă a fost determinată nu numai de originea etnică a deputaţilor, ci şi de apartenenţa lor socială, precum şi de interesele păturilor sociale pe care le reprezentau. Pentru marii proprietarii, inclusiv pentru cei ai populaţiei minoritare, unirea Basarabiei cu România era percepută ca o posibilitate de a-şi păstra averile şi privilegiile. Chiar dacă acest aspect are o valoare mercantilă, el nu poate fi neglijat. Adoptînd în linii mari o atitudine de respingere sau afişînd o poziţie rezervată faţă de actul din 27 martie 1918, după Unire deputaţii minoritari au continuat totuşi să activeze destul de energic în cadrul Sfatului Ţării, figurînd printre cei mai mari apărători ai autonomiei provinciale. De fapt, menţinerea autonomiei provinciale a Basarabiei a devenit ultima „speranţă” pentru cei care nu acceptaseră tacit sau se pronunţaseră deschis împotriva actului de unire. În general, rezultatele votării deputaţilor minoritari nu au apărut ca o opunere faţă de decizia de Unire a Basarabiei cu România. Optînd pentru abţinerea de la vot, reprezentanţii etniilor minoritare au permis deputaţilor majoritari să-şi asume întreaga responsabilitate pentru noul destin al ţinutului dintre Prut şi Nistru. O situaţie similară a fost atestată şi în anul 1989 în R.S.S.M. Discrepanţa de poziţii între populaţia majoritară şi etniile minoritare cu privire la viitorul R.S.S.M. era evidentă. Populaţia de etnie rusă, găgăuză şi bulgară accepta realizarea dreptului la suveranitate al R.S.S.M., dar numai în cadrul patriei comune – U.R.S.S. În acest context, ei accentuau posibilitatea păstrării intacte a prerogativelor dezvoltării lor sociale şi naţionale numai sub jurisdicţia totală a centrului, invocînd sloganul „un centru puternic - republici puternice”. Atît liderii Mişcarii „Edinstvo”, cît şi cei ai „Gagauz-Halcî” s-au declarat continuatorii cursului P.C.U.S. spre democratizarea şi restructurarea societăţii sovietice. O particularitate atestată în cea de a doua perioadă studiată a fost faptul că, pe lîngă problema cu privire la viitorul ţării, o altă chestiune pusă în discuţie a fost cea a decretării limbii de stat. La acest capitol reprezentanţii etniilor minoritare (în special ruşii, găgăuzii, bulgarii) optau pentru revenirea la concepţia leninistă privind politica în sfera limbilor naţionale şi renunţarea la obligativitatea decretării limbii de stat. În caz că decretării limbii de stat, urmau să fie oficializate două limbi - limba română şi limba rusă, cea din urmă garantînd interesele populaţiei minoritare din republică. Activitatea etniilor conlocuitoare în anii 1989-1992 era marcată de repercusiunile politicii sovietice de guvernare. Etniile conlocuitoare din R.S.S.M. au suportat un proces adînc de rusificare. Acestea (în special ruşii, bulgarii, găgăuzii etc.), sau mai degrabă elitele lor, s-au format şi au activat în structurile sovietice, unde calitatea de membru al elitei conducătoare presupunea o adaptare plenară la normele „sovietice” de comportament, fapt ce implica şi o bună cunoaştere a limbii şi culturii ruse. De aceea, către anul 1989 ei s-au solidarizat cu liderii etnicilor ruşi, demonstrîndu-şi „devotamentul” faţă de regimul sovietic şi neacceptînd noile autorităţi naţionale. Ca o trăsătură specifică în acţiunile etniilor conlocuitoare din ambele perioade, s-au manifestat tendinţele separatiste, în scopul creării unor forme proprii de autodeterminare sau încercarea de constituire a unor „entităţi statale” ca părţi componente ale U.R.S.S. sau R.S.S.U. Acest fapt s-a observat în acţiunile găgăuzilor în 1906, cînd aceştia au declarat Republica Comrat şi în cele ale bulgarilor în 1917-1918 , dar şi în anul 1990 cînd au fost 71

declarate Republica Autonomă Sovietică Socialistă Găgăuză şi Republica Sovietică Socialistă Nistreană Moldovenească. Tendinţe de secesiune în ambele perioade s-au manifestat şi în acţiunile ruşilor şi ucrainenilor; primii fiind erau din raţiuni naţionaliste spre Uniunea Sovietică, iar ucrainenii pentru motive similare se orientau către R.S.S. Ucraineană. Pe de altă parte, tendinţele separatiste erau alimentate de acţiuni de susţinere din partea R.S.S. Ucrainene şi, în special din partea Uniunii Sovietice. Intervenţia din exterior era dublată şi de frica unor etnii de a-şi pierde privilegiile de care au beneficiat în perioada guvernării sovietice, precum şi de sentimentul de „devotament” faţă de aceste autorităţi. Analizînd evenimentele din anii 1917-1918 în Basarabia şi pe cele din 1989-1991 în R.S.S.M. constatăm că în teritoriu se conturează un nou curs politic, în care balanţa etnică se schimbase. Dacă invocăm părerea lui I. Wallerstei conform căreia conştiinţa etnică există în stare latentă şi iese din această starea în momentele cînd grupurile etnice simt ameninţarea pierderii unor privilegii sau cînd apare oportunitatea de a-şi regăsi privilegiile pierdute,80 atunci acest lucru ar servi la explicarea parţială a comportamentului atît al populaţiei majoritare, cît şi al celei minoritare din teritoriu în ambele perioadele cercetate. Atît în anii 1917/1918, cît şi în anul 1989 populaţia titulară a văzut şansa de a-şi recupera şi a-şi institui drepturile naţionale pierdute, iar minorităţile naţionale s-au simţit ameninţate să fie lipsite de un mod de viaţă deja stabilit, cu anumite privilegii şi facilităţi. Reprezentanţii ambelor părţi erau gata să lupte prin orice mijloace spre a-şi atinge scopul. Dorinţa de a-şi menţine privilegiile, alimentate de intervenţiile din exterior au condiţionat comportamentul respectiv al reprezentanţilor etniilor conlocuitoare din teritoriu. O altă trăsătură caracteristică pentru perioadele 1918-1923 şi 1991-1994, atestată la autorităţile din teritoriul, a fost tendinţa de a crea un cadrul legislativ democratic, în conformitate cu standardele internaţionale, ce urma să asigure respectarea drepturilor minorităţilor naţionale şi să reglementeze relaţiile, uneori tensionate, dintre populaţia titulară şi minorităţi. Au fost create structuri politice şi culturale, ce garantau dezvoltarea şi perpetuarea culturilor şi tradiţiilor naţionale ale minorităţilor din teritoriu, precum stabilirea unui dialog şi a unei colaborări benefice atît pentru naţiunea majoritară, cît şi pentru populaţia minoritară. În final constatăm că existenţa teritoriului dintre Prut şi Nistru în cadrul Imperiului Ţarist, iar mai tîrziu în cadrul Uniunii Sovietice a lăsat o moştenire dezastruoasă în domeniul relaţiilor interetnice. Consecinţele unei politicii de mobilizare a populaţiei, a procesului de rusificare, precum şi a politicii de contrapunere a naţionalităţilor au dus la crearea unui nivelul social, economic şi cultural diferit al etniilor conlocuitoare din teritoriu, ceea ce a generat şi o diversitate de interese în perioada evenimentelor din anii 1917-1918 şi 19891991. Toate aceste aspecte, generate de evoluţia istorică precedentă au ieşit la iveală după căderea regimului sovietic. Experienţa istorică a demonstrat că o condiţie esenţială pentru depăşirea situaţilor de acest gen a fost constituirea unei societăţi bazate pe principii democratice, cu un cadru legislativ adecvat, care ar garanta drepturile minorităţilor naţionale şi ar asigura integrarea minorităţilor naţionale în societate. Este de menţionat, că un rezultat pozitiv poate fi atestat doar în cazul cînd există dorinţa şi colaborarea din partea reprezentanţilor minorităţilor naţionale. Bibliografie: 1. Arhiva Organizaţiilor Social - Politice din Republica Moldova , f. 51, inv. 63, d. 21, p. 40.

80

Wallerstei I., The Two Modes of Ethnic Consciousness Soviet Central Asia in Transition. In: The Nationality Question in Soviet Central Asia, ed. Edward Allworth, New-York, Praeger, 1973, p. 168-169.

72

2. Aspaturian V. The Non - Russian Nationalities. In: Prospect for Soviet Society, NewYork, Praeger, 1968. 3. Bogoş D., La răspîntie, Moldova de la Nistru, 1917-1918. - Chişinău: ed. Ştiinţa, 1998. 4. Wallerstei I. The Two Modes of Ethnic Consciousness Soviet Central Asia in Transition. In: The Nationality Question in Soviet Central Asia, ed. Edward Allworth, New-York, Praeger, 1973. 5. Желлер М. Машина и винтики. История формирования советского человека. Москва: изд. Мик, 1994. 6. Зайончковский П. Российское самодержавие в конце XIX столетия, Москва, 1970. 7. Лашков Н. Бессарабия к столетию присоединения к России 1812-1912, Кишинев, 1912. 8. Сборник аналитических докладов по материалам переписи населения 1989, Москва, 1992.

73

DREPTURILE MILITARILOR SUB ASPECT POLITOLOGIC THE POLITOLOGICAL APROACH OF MILITARIES RIGHTS Conf.univ.dr. Constantin MANOLACHE Institutul Militar al Forţelor Armate Republica Moldova

Abstract: This paper is focused on the Moldovan military rights aspect, especially after its Independency. Making an analysis of rights and freedoms guaranteed by the laws of soldiers and taking into account whether we can divide into several groups: Individual rights and freedoms; Rights and political freedoms; Socio-economic rights and freedoms.

A brief analysis of the rights and freedoms guaranteed in military legislation allows us to say with certainty that the problem of ensuring human rights and freedoms in military units and institutions of the Ministry of Defense developed and fall off the process of democratization of society and the establishment of a democratic state. It is also necessary to note that a prerequisite for compliance with law rights and freedoms soldiers remain aware of those rights and enforcement mechanisms. Keywords: Military’s rights, freedom, soldier, citizen, state of law, guaranty, political and economic approach, national military authorities Încă din primele etape de formare a statalităţii, Moldova s-a declarat un stat de drept. Întreaga cale parcursă de tînărul nostru stat a fost marcată de asigurarea reală a drepturilor omului. Procesele de transformare în care a fost implicată societatea moldavă la finele mileniului trecut au avut drept scop crearea unei baze legislative consecventă ale protecţiei dreptului omului. Primul pas în această direcţie a fost făcut în Declaraţia de Independenţă adoptată în august 1991, în care se menţionează că “… Republica Moldova este un stat independent şi democratic”, unde sunt garantate “… drepturile sociale, economice, culturale şi libertăţile politice ale tuturor cetăţenilor Moldovei”. A urmat apoi adoptarea Constituţiei, unde în articolul 1 se stipulează “Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate” (1). În acelaşi timp cu toţi cetăţenii, militarii Armatei Naţionale beneficiază de drepturile şi libertăţile stabilite pentru cetăţenii republicii de toate actele normative în vigoare, dar cu unele restricţii condiţionate de particularităţile serviciului militar (2). Nimeni nu are dreptul să-i limiteze pe militari în drepturile garantate de Constituţia ţării şi de legislaţia în vigoare. Totodată militarii, prin utilizarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de legislaţie nu trebuie să aducă prejudiciu intereselor legitime ale societăţii, statului, serviciului militar, drepturile altor militari sau cetăţeni (3). Făcînd o analiză a drepturilor şi libertăţilor militarilor garantate prin legislaţia în vigoare şi ţinîndu-se cont de caracterul le putem diviza în cîteva grupe: Drepturi şi libertăţi individuale; Drepturi şi libertăţi politice; Drepturi şi libertăţi social-economice.

74

Drepturi şi libertăţi individuale Din spectrul larg de drepturi şi libertăţi ale omului, cele mai importante sunt dreptul la viaţă, integritatea fizică şi psihică, deoarece erorile ce conduc la încălcarea acestor drepturi sunt practic irecuperabile. Totodată, nimeni nu are dreptul să lezeze onoarea, demnitatea, reputaţia profesională, să ameninţe cu violenţă, sau să atenteze la viaţa şi sănătatea militarilor în timpul îndeplinirii obligaţiilor serviciului militar (4). De asemenea, conducătorii structurilor militare sunt obligaţi să întreprindă toate măsurile necesare pentru eliberarea militarilor aflaţi în prizonierat sau în situaţia de ostatic (5). De asemenea, legislaţia în vigoare garantează militarilor dreptul la secretul corespondenţei, dreptul la informaţie, libertatea creaţiei. Militarii, ca şi toţi cetăţenii republicii, au dreptul la protecţia juridică a drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legale. Acest lucru este asigurat prin sistemul instanţelor judecătoreşti, cît şi de organele procuraturii militare. Militarii au dreptul să se adreseze cu plângeri pentru apărarea drepturilor sale, dar este necesar de respectat ordinea ierarhică de adresare stabilită prin regulamentele militare. Tot în această categorie de drepturi şi libertăţi putem plasa şi dreptul militarilor de a practica un cult religios recunoscut de stat şi să participe la ritualuri religioase, în afara timpului de îndeplinire a obligaţiilor serviciului militar (6). Militarii au dreptul să adere la cultele religioase ce nu contravin normelor de păstrare a ordinii publice şi care nu încalcă bunele moravuri sau nu afectează îndeplinirea obligaţiilor serviciului militar. Drepturi şi libertăţi politice Cu toate că militarii fac parte dintr-o categorie aparte a populaţiei, ţinându-se cont de particularităţile serviciului militar, ei nu au fost lipsiţi de drepturile electorale. Ei au dreptul să participe la referendum şi la alegeri. Totodată militarii prin contract, indiferent de gradul militar şi de funcţia deţinută au dreptul de a fi aleşi într-o funcţie electivă. Odată cu înregistrarea în calitate de candidat, militarul va fi degrevat de obligaţiile de serviciu şi va fi trecut în dispoziţie pentru perioada campaniei electorale. În cazul alegerii în funcţia electivă militarul va fi eliberat din serviciul militar. După expirarea termenului de aflare în funcţia electivă, cetăţeanul respectiv (fostul militar), la solicitarea sa, poate fi încadrat în serviciul militar prin contract (7). Totodată, ţnîndu-se cont e specificul serviciului militar, legislaţia naţională nu le permite militarilor, pe perioada îndeplinirii serviciului militar, să facă parte din partide sau alte organizaţii social-politice, să declare greve sau să participe la ele (8). Drepturi şi libertăţi social-economice În această categorie pot fi incluse un şir de drepturi garantate de Constituţie, Codul muncii, legislaţia militară şi alte acte normative cum ar fi: dreptul la muncă, dreptul la învăţătură, dreptul la odihnă, dreptul la ocrotirea sănătăţii etc. Dreptul la muncă militară prin contract îl realizează în mod specific îndeplinind serviciul militar şi obligaţiile sale funcţionale. Totodată, este necesar de menţionat, că militarii nu pot să deţină alte funcţii retribuite, cu excepţia activităţilor ştiinţifice, didactice şi de creaţie (9). De asemenea legislaţia stabileşte că perioada aflării militarului în serviciul militar este inclusă în vechimea în muncă generală şi în stagiul de cotizare, ce acordă dreptul de a primi sporuri pentru vechimea în muncă, pensia de asigurări sociale de stat, indiferent de termenul ce a trecut de la data eliberării din serviciul militar pînă la data încadrării în cîmpul muncii (10). Pentru militarii prin contract săptămîna de serviciu este, la fel ca şi la angajaţii civili, de 5 zile cu 2 zile de odihnă, iar pentru militarii în termen, cei cu termen redus şi pentru studenţii instituţiilor de învăţămînt militar săptămîna de serviciu este de 6 zile cu o zi de odihnă. Timpul de lucru, stabilit pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, pentru militari este reglementat de orarul zilnic, întocmit în conformitate cu cerinţele regulamentelor militare 75

şi care nu poate fi modificat decît de comandantul care l-a aprobat. Pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu în afara orelor de program, comandanţii sunt obligaţi să acorde militarilor şi cetăţenilor antrenaţi în pregătirea militară recuperări pentru odihnă în alte zile, ţinându-se cont de interesele de serviciu (11). De rînd cu toţi cetăţenii militarii au dreptul la odihnă. Acest drept este asigurat prin stabilirea timpului de îndeplinire a obligaţiilor de serviciu, redat în orarul zilnic – pentru militarii în termen şi regulamentul timpului de serviciu – pentru militarii prin contract, care nu va depăşi 40 ore pe săptămînă. Atît în orarul zilnic, cît şi în regulamentul timpului de serviciu sunt prevăzute orele pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, pentru primirea hranei, pregătirii de sinestătătoare, iar pentru militarii în termen şi timpul pentru odihnă, plimbări etc. (12). De asemenea militarii se bucură de dreptul la zile de odihnă şi de sărbători, acordarea concediilor anuale, concediilor suplimentare, medicale, pe motive familiale, pentru studii. Militarilor în termen li se acordă permise, iar femeilor-militari – concedii de maternitate. Un alt drept garantat de legislaţia naţională pentru militari este dreptul la asistenţă medicală şi tratament (ambulatoriu şi staţionar) gratuit, acordat în subunităţile, unităţile şi instituţiile medico-militare. În cazurile în care militarii necesită asistenţă medicală de urgenţă, aceasta li se acordă în orice instituţie medico-sanitară, în conformitate cu legislaţia în vigoare (13). În caz de necesitate, la decizia comisiilor medico-militare, militarii pot fi trimişi la sanatorii în vederea continuării tratamentului staţionar. De asemenea au dreptul la tratament în instituţiile medico-militare cu înlesniri din contul statului şi familiile militarilor prin contract. Un alt drept garantat de lege este asigurarea militarului cu spaţiu locativ din fondul de stat. De acest drept beneficiază militarii prin contract împreună cu membrii familiilor lor. În cazul în care militarul nu este asigurat cu spaţiu locativ militarul are dreptul la compensare bănească din contul structurii militare, pentru a acoperi cheltuielile de închiriere a spaţiului locativ. De asemenea militarilor prin contract care nu au fost asiguraţi cu spaţiu locativ au dreptul de a primi terenuri pentru construcţia locuinţelor individuale sau alocarea unei compensaţii băneşti pentru procurarea sau construcţia spaţiului locativ. Militarii în termen sunt asiguraţi necondiţionat cu spaţiu locativ de cazarmă la locul îndeplinirii serviciului militar care trebuie să corespundă normelor stabilite de regulamentele militare (14). Alte drept de care se bucură militarii sunt dreptul la asigurare alimentară şi cu echipament, dreptul la asigurare financiară, dreptul la indemnizaţii, care au ca scop crearea condiţiilor favorabile pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, a sarcinilor de luptă şi a misiunilor speciale a militarilor. O categorie aparte de drepturi de care dispun militarii, aflaţi la îndeplinirea obligaţiilor serviciului militar, este dreptul la păstrarea, purtarea, folosirea şi aplicarea armei. Militarii au dreptul să aplice ca măsură excepţională arma de foc din dotare într-un şir de circumstanţe şi anume: pentru respingerea unui atac în grup sau atac armat asupra unor obiective militare importante, aflate sub pază, precum şi asupra corpurilor de gardă, clădirilor, încăperilor şi altor construcţii ale unităţii militare; pentru prevenirea capturării prin violenţă a armamentului şi tehnicii militare; pentru apărarea persoanelor civile şi militare şi pentru autoapărare contra unor atacuri ce constituie un pericol real pentru viaţa sau sănătatea lor, dacă prin alte metode şi mijloace este imposibil de a-i apăra; pentru eliberarea ostaticilor; pentru reţinerea persoanei care opune rezistenţă armată ori care a fost surprinsă în momentul săvîrşirii unei infracţiuni grave, sau a delicventului care evadează de sub arest, precum şi a unei persoane înarmate care refuză să se subordoneze cerinţei legale de a depune arma, dacă este imposibil aplicarea altor căi şi mijloace (15).

76

Totodată, este necesar de menţionat că modul de aplicare a armei, urmările şi măsurile necesare pentru asigurarea protecţiei cetăţenilor din jur sunt pe larg descrise în regulamentele militare. O succintă analiză a drepturilor şi libertăţilor militarilor garantate în legislaţia în vigoare ne permite să afirmăm cu certitudine că problema asigurării drepturilor şi libertăţilor omului în unităţile militare şi instituţiile Ministerului Apărării au evoluat şi se încadrează în largul proces de democratizare a societăţii şi constituirii unui stat democratic. De asemenea, este necesar de menţionat că o condiţie esenţială pentru respectarea legislaţiei în domeniul drepturilor şi libertăţilor militarilor rămîne cunoaşterea acestor drepturi şi a mecanismelor de aplicare. Note: 1. Constituţia Republicii Moldova, art. 1 (3); 2. Legea cu privire la statutul militarilor, art. 8. Monitorul oficial, nr. 129-131 din 30.09.05; 3. Regulamentul serviciului interior al Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Chişinău 1996, pag. 7.; 4. Legea cu privire la statutul militarilor, art. 9 (3). Monitorul oficial, nr. 129-131 din 30.09.05; 5. Ibidem, art. 9 (7); 6. Ibidem, art 11 (1); 7. Ibidem, art. 10 (2); 8. Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei, art. 15 (4). Monitorul oficial nr. 137-138 din 10.10.02; 9. Ibidem; 10. Legea cu privire la statul militarilor, art. 12 (2). Monitorul oficial, nr. 129-131 din 30.09.05 11. Regulamentul serviciului interior, pag. 93; 12. Ibidem, pag. 94; 13. Legea cu privire la statutul militarilor, art. 15. Monitorul oficial, nr. 129-131 din 30.09.05; 14. Ibidem, art. 21; 15. Regulamentul serviciului interior, pag. 8-9.

77

RELAŢIILE PUBLICE ÎN SISTEMUL COMUNICĂRII POLITICE: DEOSEBIRI ŞI AFINITĂŢI CU PROPAGANDA ŞI PUBLICITATEA POLITICĂ PUBLIC RELATIONS IN POLITICAL COMMUNICATION SYSTEM: DIFFERENCES AND AFFINITIES WITH PROPAGANDA ANDADVERTISING Conf.univ.dr. Aurelia Peru-Bălan, Facultatea Relaţii Internaţionale Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova

Abstract: L’étude se propose d’identifier les ressemblances et les différences entre les trois composantes de la communication politique - le PR politique, la Propagande et la Publicité. Dans ce sens on a fait référence aux théoriciens des phénomènes évoqués - les savants americains, français, russes, roumains. Ainsi, une catégorie de savants insistent sur le faits qu’ il ya plus de ressemblences que de différences, voilà pourquoi, il est difficile de délimiter le PR de la Propagande. L’abréviation PR, elle-meme, représente les premières lettres du terme „PR-opagande”. Les autres considèrent que la propagande s’atribue aux régimes totalitaires, terme devenu écoeurant avec la démocratisation du champs politique en Europe de l’Est. Les européens commencent a préférer le PR ou le marкeting politique. Les savants russes sont d’ avis que ces trois paradigmes de la communication politique se différencient en fonction de la stratégie communicationnelle utilisée: la propagande – la stratégie de la conviction; le PR- stratégie de la confiance; la publicité- stratégie du désir. Une autre opinion – le PR est une sorte de propagande, plus precisément, celle de la confiance, et la propagande -de la compétition utilisée par prépondérance dans les campagnies électorales avec la publicité. Dans le milieu postsoviétique on maintient encore le stéréotipe: les partis dictatoriaux font de la propagande, ceux démocratiques - du PR. Dans l ’espace politique autochton le PCRM reste le model du management communicationnel intermédiaire entre le PR et la propagande. Keywords: communication politique, régimes totalitaires, propagande, stratégie communicationnelle PR-ul politic, publicitatea politică şi propaganda reprezintă componentele fundamentale ale comunicării politice. Modalitatea de funcţionare a sistemului comunicării politice diferă în funcţie de regimul politic existent, fiind determinată de ideologia dominantă şi acceptată într-o societate. Cele trei componente ale comunicării politice sunt strâns legate între ele. Raportul de interdependenţă la care ne-am referit ar putea fi prezentat schematic în felul următor. Din punct de vedere al influenţei pe care o au asupra conştiinţei maselor, propaganda şi Public Relations, practic, nu se deosebesc. Aceste două modele de comunicare politică se poziţionează distinct graţie obiectului de influenţă şi a materialului difuzat. Propaganda popularizează şi injectează în conştiinţa maselor anumite concepţii, idei şi idealuri politice, propunându-şi drept obiectiv extinderea numărului de aderenţi. Aceasta are şi sarcina de „convertire” a potenţialilor aderenţi de pe eşichierul apropiat din punct de vedere doctrinar sau chiar din tabăra radical opusă. În volumul intitulat „Politics and the Media”, autorii americani Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson şi Hayel Gaudet remarcă, însă, că rezultatele propagandei din campaniile electorale nu conduc, de fapt, la majorarea numărului de simpatizanţi, dar pot preveni pierderea alegătorilor deja „câştigaţi”. În acest sens, propaganda de partid oferă anumite argumente politice, menite să spulbere suspiciunile şi să respingă, 78

totodată, tezele sau acuzaţiile oponenţilor politici. Altfel spus, propaganda pregăteşte, predispune şi înclină balanţa electoratului pentru un vot concret. Un flux continuu de argumente permite alegătorului să analizeze evenimentele şi contra-argumentele, depăşind starea de necunoaştere şi de derută. Noile argumente şi reiterarea celor vechi conving simpatizanţii unui candidat şi întăresc opiniile electorale ale acestora. Argumentele capabile să reconfirme simpatia, opţiunea electoratului sunt lansate tocmai pentru a preîntâmpina tendinţele spre dezertare [ 2; p.167] Ideologia

Regimul politic

Comunicarea politică

PR

Formează încrederea

Propaganda

Formează convingerile politice şi modelul de comportament politic

Publicitatea

Îndeamnă la vot pentru un anumit actor politic

Schema nr.1 Sursa: [1; c. 98-99] Din punct de vedere al influenţei pe care o au asupra conştiinţei maselor, propaganda şi Public Relations, practic, nu se deosebesc. Aceste două modele de comunicare politică se poziţionează distinct graţie obiectului de influenţă şi a materialului difuzat. Propaganda popularizează şi injectează în conştiinţa maselor anumite concepţii, idei şi idealuri politice, propunându-şi drept obiectiv extinderea numărului de aderenţi. Aceasta are şi sarcina de „convertire” a potenţialilor aderenţi de pe eşichierul apropiat din punct de vedere doctrinar sau chiar din tabăra radical opusă. În volumul intitulat „Politics and the Media”, autorii americani Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson şi Hayel Gaudet remarcă, însă, că rezultatele propagandei din campaniile electorale nu conduc, de fapt, la majorarea numărului de simpatizanţi, dar pot preveni pierderea alegătorilor deja „câştigaţi”. În acest sens, propaganda de partid oferă anumite argumente politice, menite să spulbere suspiciunile şi să respingă, totodată, tezele sau acuzaţiile oponenţilor politici. Altfel spus, propaganda pregăteşte, 79

predispune şi înclină balanţa electoratului pentru un vot concret. Un flux continuu de argumente permite alegătorului să analizeze evenimentele şi contra-argumentele, depăşind starea de necunoaştere şi de derută. Noile argumente şi reiterarea celor vechi conving simpatizanţii unui candidat şi întăresc opiniile electorale ale acestora. Argumentele capabile să reconfirme simpatia, opţiunea electoratului sunt lansate tocmai pentru a preîntâmpina tendinţele spre dezertare [ 2; p.167] Autorul american, de origine austriacă, Edvard Bernays, considerat unul dintre părinţii fondatori ai PR –ului, alături de Yvy Lee, s-a referit la aceste două concepte fundamentale în sistemul comunicării politice – PR şi propagandă - în una din lucrările sale de referinţă - „Propaganda” (1928),-[3] în care defineşte PR –ul ca pe un nou model de propagandă. În timp ce propaganda este „braţul executiv al unui guvern invizibil”. Adevărul este puternic şi trebuie să primeze, -scrie Bernays,- şi dacă un grup de oameni cred că au descoperit un adevăr valoros, nu este doar privilegiul lor, dar datoria lor de a difuza acest adevăr. Propaganda devine vicioasă numai atunci când autorii săi în mod conştient şi deliberat difuzează ceea ce ei ştiu să este minciună. În “Propaganda” (1928) Bernays a susţinut că manipularea ştiinţifică a opiniei publice a fost o măsură necesară pentru a depăşi haosul şi conflictele din societate. Prin urmare, o primă concluzie ar fi că obiectivul PR-ului şi al Propagandei îl constituie opinia publică. Diferă însă, mecanismul de sensibilizare şi de formare a acesteia. Aceeaşi idee este împărtăşită şi de savantul rus B. Borisov, care susţine că este relevant, simbolic chiar şi faptul că termenul însuşi „Propagandă” începe cu abrevierea PR, iar deosebirea de fond dintre aceste două concepte este dictată de tipul de regim politic existent democratic sau totalitar. [4; c. 39, 41]. O astfel de abordare şterge de fapt deosebirile dintre PR şi propagandă şi creează un dublu standard în elucidarea conceptelor: „la noi - PR, la ei propagandă”. Altfel spus, în ţările democratice se face uz de PR, iar în cele cu regim totalitar – de propagandă [5]. Americanul F. Djefkins consideră că propaganda are drept obiectiv perpetuarea la putere a unui guvern, iar PR-ul asigură popularizarea şi acceptarea de către electorat a acţiunilor întreprinse de un guvern [6;, c. 94]. Din perspectiva unei astfel de abordări, am putea deduce că aceste concepte se deosebesc prin „nobleţea” scopurilor urmărite, deşi, să recunoaştem, nici teza lui Djefkins nu scoate în relief deosebiri distincte şi categorice dintre propagandă şi PR, întrucât ambele pot avea, în egală măsură, funcţiile definite mai sus, adică îndeplinesc - în anumite contexte - funcţii identice. Cercetătorii ruşi E. Egorova- Gantman şi K. Pleşakov susţin ideea, potrivit căreia PRul şi propaganda reprezintă două forme ale comunicării politice, care, având o sarcină comună - influenţarea opiniei publice şi, implicit, orientarea politică a „publicului-ţintă” ales, se deosebesc doar prin metodele, tehnicile utilizate în vederea atingerii acestui obiectiv [7; c. 14]. Aceşti autori consideră că PR-ul formează în conştiinţa maselor încrederea faţă de actorul politic, iar propaganda convinge societatea în ceea ce priveşte oportunitatea şi corectitudinea deciziilor luate sau acţiunilor întreprinse. În această ordine de idei, consider relevantă şi opinia savantului de origine ucraineană Gh. Pocepţov, care delimitează, de altfel, foarte convingător, tipul de comunicare politică în funcţie de strategiile utilizate în procesul de comunicare: Tab. Nr.1 Tipologia comunicării Strategia Public Relations Strategia încrederii Propaganda Strategia convingerii Publicitatea politică Strategia dorinţei

80

Aşadar, Public Relations formează încrederea faţă de actorul politic şi pregăteşte astfel terenul pentru o influenţă în masă a psihologiei electoratului. Pe fondul încrederii formate cu ajutorul PR-ului, propaganda injectează, la rândul ei, în conştiinţa maselor anumite stereotipuri politice, contribuind, în consecinţă, la cristalizarea unei orientări politice şi a unui anumit model de comportament. În definitiv, publicitatea politică mobilizează acele segmente electorale, pe care a reuşit să le „prelucreze” propaganda, pentru a orienta votul decisiv spre un anumit candidat sau partid politic. Anume în această ordine funcţionează sistemul comunicării politice. [8; c. 90]. Observăm, deci, că potrivit autorului acestei idei, între cele trei paradigme ale comunicării politice se stabileşte un raport de consecutivitate, dar şi de complementaritate reciprocă. Merită să ne referim în context şi la poziţia formulată de savantul rus А. Ciumikov , potrivit căruia: „propaganda admite falsificarea cifrelor şi a faptelor în interesul cuiva, în timp ce PR-ul se fundamentează pe informaţie veridică; propaganda este construită prin aplicarea unui principiu dur, menit să determine oamenii să-şi schimbe, în mod forţat, propriul punct de vedere, adică fără a se ţine cont dacă oamenii doresc sau nu acest lucru; PR-ul are un caracter mai „domol”, prin care oamenilor li se propune o informaţie, iar aceştia, la rândul lor, decid în mod benevol, dacă resping sau îmbrăţişează anumite opinii sau idei; în fine, în timp ce propaganda presupune o influenţă unidirecţională asupra receptorului, reprezentat de un grup sau de mai multe grupuri sociale, - PR-ul presupune, în mod normal, aplicarea unui mecanism de comunicare bidirecţională între subiectul PR (sursa) şi obiectul PR (receptorul) şi invers (efectul feed-back) [9; c. 17]. Pornind de la aceste criterii de identificare a deosebirilor, cercetătorul rus D. Olişanski se arată departe de gândul că PR-ul ar înseamna întotdeauna doar adevăr, iar propaganda – doar minciună. Acestea, consideră cercetătorul, nu pot fi considerate criterii obiective de apreciere. Or, prezenţa legăturii inverse (feed-back-ul), de exemplu, este necesară atât în cazul PR-ului politic, cât şi în cazul unei propagande eficiente. Prin urmare, reiese că există mai multe similitudini decât deosebiri de principiu între propagandă şi PR. Între PR şi propagandă există două deosebiri esenţiale: Primo. Propaganda se realizează prin convingere şi sugestie directă, în timp ce PR-ul informează, suscită interesul şi ajută la formarea unei opinii independente, fiind astfel doar o provocare nu o sugestie directă orientată spre receptorul mesajului, care este şi el, de fapt, un subiect. Altfel spus, propaganda se fundamentează pe următoarea schemă comunicaţională: • Subiect — Obiect iar PR-ul: • Subiect — Subiect Secundo. Mesajul propagandistic trebuie să sensibilizeze fiecare om în parte, iar PR-ul este adresat „maselor”, adică unei comunităţi-ţintă. În linii generale, am putea afirma că propaganda este un gen PR al societăţii de tip totalitar, iar PR-ul este un gen de propagandă în societatea concurenţei de piaţă. Cel mai simplu model de comunicare, care are loc pe o singură treaptă, include următoarele elemente obligatorii: S →M→R S – sursa (sourse), M- mesajul (message), R - receptorul (receiver). Dacă ar fi să adăugăm în această schemă legătură inversă cu sursa (feed back-ul), vom crea un model modern de comunicare PR, fundamentat pe principiul marketingului comunicaţional : S →M→R→S. [10; 110]

81

Influenţa asupra receptorului, în cadrul comunicării de masă se desfăşoară, însă, în două trepte - mai întâi dinspre sursă spre liderul de opinie, iar mai apoi spre celelate segmente ale populaţiei. Se respectă principiul aşa-numitului „flux al comunicării în două etape”. Schema comunicăriii de masă presupune 2 modele: modelul comunicării propagandistice (A) şi modelul comunicării PR (B). A. În cazul comunicării propagandistice: Subiect –Obiect: Comunicatorul ↓ Conţinutul mesajului ↓ Mijlocul de comunicare ↓ Caracteristica publicului ↓ Schimbarea publicului ca rezultat al comunicării B. În cazul comunicării PR: Subiect – Subiect: Participanţii la actul comunicării ↓ Perspectivele ↓ Situaţia ↓ Valorile fundamentale ↓ Strategiile ↓ Reacţia receptorului Observăm că în cazul A receptorul este tratat ca obiect de către subiect, iar în cazul B – în calitate de subiect. În primul caz este relevantă schimabrea publicului, în al doilea – reacţia acestuia. Etimologic, în traducere litarală din engleză, propagate înseamnă „a înmulţi”, „a răspândi”, „ a transmite din generaţie în generaţie”. Din această perspectivă, PR –ul poate fi considerat un caz particular de propagandă. Regimurile totalitare, consideră Olişanski, au „îngustat” în mod exagerat şi au supraideologizat conceptul de propagandă. [11; c.111] La începutul anior ’70 savantul rus B. Kolbapovski scria: „În condiţiile actuale, propaganda reprezintă o armă ideologică, care contribuie la răspândirea unui flux de informaţii politice de maximă importanţă, prcum şi la extinderea cercului de simpatizanţi şi de susţinători ai unui lider sau ai unei doctrine.” [12; c.23] Această definiţie a şi determinat teoreticienii din occident să dea o apreciere negativă conceptului de propagandă. Referindu-se la impactul propagandei asupra psihologiei umane, savantul polonez L. Wojtasik, în lucrarea sa ”Psihologia reclamei politice”, scrie: „Propaganda poate fi concepută ca un proces de influenţare şi convingere, cu un scop politic bine determinat, a grupurilor sociale. Aceasta aduse idei social-politice, opinii şi teorii la conştiinţa fiecărui om astfel, încât să-l poată manipula şi să-i determine un comportament solicitat. [13; c.240] 82

Funcţiile propagandei şi ale PR –ului politic se intersectează, deseori, atunci, când este vorba despre impactul psihologic asupra maselor. Aceasta datorită faptului că informaţia propagandistică, cât şi textul PR, sunt îndreptate, de regulă, spre sfera emotivă a conştiinţei maselor, care întruneşte două particularităţi: • tendinţa spre simplificare; • tendinţa spre concretizare. Aceste două elemente stimulează apariţia stereotipului, termen utilizat de Walter Lippmann în lucrarea sa „Opinia publică”. Stereotipul reprezintă o impresie simplificată despre realitate, dar care nu reiese din propria experienţă. Savantului polonez Wojtasik, este de părerea că procesul de comunicare propagandistică parcurge mai multe etape: Informaţie → Percepţie → Emoţii → Raţiune → Memorie [14; c.245] Acest traseu este parcurs, de fapt, şi în cazul comunicării PR, doar cu o diminuare a ponderii emoţiilor în acest lanţ sau, cel puţin, surclasarea lor de factorul raţional. Cele mai relevante conexiuni existente între propagandă şi relaţii publice, de natură psihologică însă, le-a stabilit Roger Muchielli. Celebrul teoretician italian al armei dezinformării afirmă că, dacă sarcina relaţiilor publice se referă la imaginea pe care şi-o face publicul despre o instituţie publică şi dacă ele caută să dezvolte, să rectifice şi să pună în valoare această imagine pentru a genera simpatie, atunci ele se confundă cu propaganda de expansiune şi cu cea de recrutare, iar misiunile relaţiilor publice în interiorul întreprinderii aparţin propagandei de integrare. În timp de război sau de criză, această perspectivă a relaţiilor publice devine într-adevăr şi mai convingătoare, deoarece principalele ei pârgii de comunicare – comunicatul de presă, conferinţa de presă, întâlnirile liderilor cu publicul, etc. – se transformă în rampe de lansare a unor mesaje sau răspunsuri referitoare la evoluţia conflictului sau la diverse acuze apărute din tabăra adversă sau chiar în stimuli pentru câştigarea sprijinului propriei opinii publice. Rezultă că în condiţii de criză este geru să mai vorbim despre relaţii pblice în sensul pur al cuvântului.[15; p.28] R. Muchielli este cel care a identificat patru tipuri de propagandă: propaganda de îndoctrinare şi expansiune, având drept obiectiv atragerea şi convingerea indiferenţilor sau oscilanţilor; propaganda de agidaţie sau prepropaganda, bazată pe exploatarea unei singure idei sau unui singur mesaj; propaganda de integrare, specifică regimurior totalitare, destinată consolidării şi menţinerii psihice şi mentale a simpatizanţilor sau a celor deja convinşi. [16; p.21] La un alt model de propagandă, pe care l-a identificat prin propaganda de stat se referă savantul francez Jacques Ellul: „Indivizii se simt pierduţi. Au nevoie de ghizi (aceştea vor fi ideologii), au nevoie de valori noi, de orientări. Apare nevoia de propagandă, care tinde să schimbe şi să formeze întreaga opinie, cristalizând mituri noi (republica, suveranitatea poporului) şi mituri cvazi-religioase. [17; p.85-86] Odată cu Napolieon I ne întălnim cu acest model de propagandă. Acesta foloseşte armata, ceremoniile, presa ( aflată sub un control strict), afişele, discursurile, luxul, duşmanul, fiind, după toate aparenţele, primul om de politică care montează cultul personalităţii. [18; p.283] În lucrarea sa „Tratat de Dezinformare” ,Vladimir Volkoff descrie aţa-numita propagandă guvernamentală. „Atunci când în plină campanie de epurare şi foamete, când prizonierii din gulag se numărau cu milioanele, Stalin declara: „ Viaţa a devenit mai fericită, viaţa a devenit mai veselă!”. Prin această „faimoasă” frază liderul sovietic vroia să dea de crezut sau să simuleze credinţa că tirania bolşevică aduce fericirea.” Volkoff consideră acest model de mesaj propagandistic reprezintă chiar o dezinformare metafizică. [19; p.61] De fapt, în percepţia populară, propaganda este un sinonim al manipulării. Concludent în această ordine de idei găsim un alt exemplu de manipulare stalinistă. Manifestându-se ca „un vânător al creştinismului, „când invazia germană l-a obligat să-i ofere poporului rus motive pentru a lupta, nu a ezitat să redeschidă bisericile, iar în propriile sale discursuri să înlocuiască virilul 83

apelativ „tovarăşi” cu un onctuos „fraţi şi surori”. Astfel, Dumnezeu însuşi a devnit transmiţătorul lui Stalin în noua operaţiune de manipulare. [20; p.62] O tactică asemănătoare a utilizat, în R. Moldova în anul 2003, Partidul Comuniştilor. Ajunşi la putere, aceştea au încercat să -şi schimbe imaginea de atei în una mai umană şi mai „creştină”. Astfel, lansarea campaniei „Reconstrucţia Mănăstirii Căpriana” a avut ca scop manipularea electoratului, care trebuia să perceapă o altă generaţie de comunişti decât cea din perioada sovietică - „comunişti-creştini”. [21; p.84] Deşi, teoretic, această acţiune reprezintă un model de relaţiii cu publicul, practic, impactul a fost unul de manipulare şi persuadare. O altă trăsătură majoră a propagandei este aceea că simulează încercarea de a ne convinge inteligenţa, dar în realitate,cum îşi atinge eficacitatea maximă se adresează celor mai iraţionale facultăţi ale noastre. Astfel, drapelurile, defilările, scandările ritmice: Sieg! Heil! ale nazismului aveau scopul de a priva individul de spiritul său critic şi a-l aduce nu de la doctrină la comportament, ci de la comportament la doctrină, - afirmă Vladimir Volkoff. [22; p.18-19] La începutul secolului al XX-lea (când se vorbea deja despre propaganda contemporană) sociologul german Serge Tchakhotine [23;p.39], în celebra sa lucrare „Violul mulţimilor prin propaganda politică” (lucrare intersiză de nazisti), aplică în abordarea propagandei teoria pavloviană a reflexului condiţionat. Referindu-se la forţa de influenţă a propagandei naziste, el considera, după modelul reflexului conditionat propus de Pavlov, că mulţimea gândeşte din instinct. Sugestia ( pe care Pavlov o aşează în relaţie fiziologică cu somnul şi hipnoza) se realizează prin cuvânt sau simbol; un ordin dat pe fondul sugestiei este foarte eficient. Planificarea reţelei de mesage propagandistice este vizualizată de Tchakhotine sub forma unei piramide. La baza ei este aşezată doctrina. Aceasta se concretizează într-un program, care este sintetizat într-un slogan. Iar acesta se articulează în jurul unui simbol. Astfel, folosirea anumitor simboluri (zvastica, imnuri, sloganuri) provoacă un veritabil viol psihologic al indivizilor. O tipologizare relevantă a propagandei contemporane şi similitudinile ei cu alte modele de comunicare politică ne oferă Jean Cazeneuve [24; 360-362], care identifică: a) propaganda de competiţie; b) propaganda de integrare; c) propaganda de subversiune. Propaganda de competiţie vizează, în principal, schimbarea socială şi politică, accceptată de societate. Ea este reperabilă în timpul campaniilor electorale şi se face în jurul programelor de guvernare. Întrucât acest tip de propagandă ţinteşte prestigiul (întăritrea sau, dimpotrivă, anularea lui ) ea se apropie de publicitate. Propaganda de integrare urmăreşte realizarea acordului dintre obiceiuri şi legi, ideologie şi structuri economice şi politice. Un loc important, aici, revenind-le educaţiei, sistemului de învăţământ. În acest sens, propaganda de integrare se apropie de relaţiile cu publicul. [25; p. 19] Propaganda de subversiune nu mai este în serviciul unei ideologii, ci în serviciul unei organizaţii politice care urmăreşte să cucerească puterea prin forţă. [26; p. 360-362] O complementare serioasă a dezbaterilor ştiinţifice referitoare la propagandă oferă savantul francez Jean -Marie Domenach, care este şi autorul celor şapte reguli de funcţionare a propagandei politice: 1. simplificarea (un simbol, un slogan); 2. personalizarea conducătorului (identificarea cu liderul charismatic); 3. personalizarea duşmanului unic; 4. îngroşarea şi desfigurarea; (exagerarea faptelor) 5. orchestrarea (repetarea fără răgaz a mesajelor); 6. transfuzia (utilizarea miturilor pozitive sau negative) 84

7. unanimitatea şi acontagiunea. [27; p.45] Domenach face o analiză minuţioasă a celor două tipuri de propagandă, care au dominat istoria de la începutul secolului al XX-lea -cea de tip leninist şi cea de tip hitlerist – şi identifică deosebirile esenţiale dintre ele. Astfel, remarcă autorul, propaganda leninistă are o bază raţională, inspirată din tactica revoluţionară şi vizează obiective concrete, reale, pe când propaganda nazistă a fost o pură şi o simplă mistificare, exaltată de o dorinţă de putere şi de teroare combinate, fără scopuri “instructive şi fondate pe adevăr”. Domenach afirma în repetate rânduri:” Propaganda este o funcţie naturală a politicii; propaganda este necesară şi noi credem că un partid sau un guvern poate s-o consolideze fără a recurge la minciună”; “propaganda exercită o funcţie dublă asupra opiniei – cea de formare şi cea de protejare”; “propaganda este o manifestare naturală a societăţilor, încrezătoare în sine, în vocaţia şi în viitorul lor.” [28; p.48] După Domenach, există, deci, o propagandă bună, fără de minciună şi autentificată prin acţiuni. Autorul remarcă, pe bună seamă, că în absenţa unor realizări eficace, care vin s-o justifice, propaganda se transformă într-un “verbalism” ineficient. Propaganda bună, în percepţia noastră, de asemenea , ar avea tangenţe cu PR-ul în societatea contemporană. Ar mai fi de menţionat că în “La propagande politique” (Propaganda politică) (1950) Jean-Marie Domenach descrie caracteristicile externe şi interne ale propagandei. Din punct de vedere extern, ea trebuie să se adreseze simultan individului şi masei, să utilizeze toate mijloacele tehnice disponibile (presa, radio, televiziune, afişe, broşuri, cinematograf), sa fie continuă si îndelungata pentru a provoca adeziunea şi actiunea receptorului. Din punct de vedere intern, ea trebuie sa răspunda, mai ales, principiului celor şapte reguli. Utilizarea mass-media în scopul propagandei nu este apanajul regimurilor totalitare. In 1991, Razboiul din Golf, a demonstrat cu prisosinţă că democratiile occidentale au fost adevărate maestre în arta manipulării. Armata americană (dar şi cea franceză) a reuşit să condiţioneze opinia publică, prezentând trupele irakiene ca pe a patra armată a lumii, dramatizând excesiv deciziile şi disimulând realitatea distrugerilor ocazionate de anumite intervenţii aeriene. Astfel, analizând războiul din Golf, Heidi şi Alvin Toffler au identificat o treaptă superioară a contrapropagandei clasice pe care au numit-o metapropagandă: propaganda care discreditează propaganda celeilalte tabere. Ea este deosebit de puternică, pentru că pune la îndoială veridicitatea nu numai a unui singur subiect, dar aduce în discuţie tot ceea ce provine de la inamic. Scopul ei este de a produce neîncrderea en gross, distinctă de cea en detail.[29;p.20] Am vedea aici asemănări cu PR-ul “negru”, care, de asemenea, are drept scop crearea neîcrederii şi discreditarea oponentului politic. Evoluţia tehnicior de comunicare în Europa, ne permite să constatăm că propaganda, cât şi comunicarea politică, în ansamblu, au fost inspirate de modelul american. Aici rezidăşi motivul ştergerii „hotarelor” dintre PR, propagandă şi publicitate politică, - remarcă autoarea franceză Monica Charlot.[30] Ea porneşte de la observaţia empirică că, după cel de-al doilea război mondial, populaţia din Europa rămânea a fi victima unor halucinaţii, a unor abile manipulări demagogice gestionate de Hitler, Musollini, Goebels. Comparativ cu acest gen de propagandă, tot ce s-a lansat mai târziu în spaţiul politic era atestat ca „propagandă bună” ( termen lansat de Domenach). Spre sfârşitul anului 1947, odată cu începutul profilării „războiuliu rece”, actorii politici instalaţi la putere tindeau deja spre unificarea discursului politic şi a metodelor de influenţă asupra simpatizanţilor. În spaţiul Europei de sud-est, acest proces era dirijat de Kominformul rus, sub conducerea lui Andrei Jdanov, responsabil de propaganda sovietică. [31]. De fapt, era vorba de extinderea realismului socialist – recunoscut ca doctrină comunistă oficială după modelul sovietic şi care era impus în cultura ţărilor socialiste. Avea loc procesul de „stalinizare” a propagandei comuniste şi afirmarea „stalinismului cultural” (1948-1956). 85

În anii ’50, lansarea planului Marshall (1947) şi revendicarea hegemoniei nucleare a dat o altă turnură, implicit, ştiinţei comunicării politice. Planul Marshall, cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP) este primul plan de asistenţă economică destinat aliaţilor SUA din cel de-al doilea război mondial şi avea ca scop, între altele, stăvilirea extinderii comunismului. Propaganda de la Kremlin l-a etichetat, însă, ca fiind „imperialism economic american”. Aşadar, începe „americanizarea” procesuluii de comunicare politică. „Sub influenţa acestor procese politice, în Europa, a vorbi despre propagandă devenea dezgustător.” În această conjunctruă, afirmă Monica Charlot, în ţările democratice, propaganda era substituită treptat de persuasiune. „Marile democraţii din lume nu practică propaganda, chiar şi atunci când utilizează încă pe larg metode de dezinformare în lupta cu adversarii comunişti.” [32] Deja în anii ’80, ’90 modelul de publicitate politică americană s-a ancorat profund în Europa. În această perioadă puţine partide politice au mai păstart un sector de propagandă cu respectiva etichetă. De fapt, pătrunderea modelului american de comunicare politică şi de marketing politic s-a produs mult mai devreme. Bunăoară, tehnica de realizare a sondajului de opinie - autor George Gallup – implementată în anii ’30 în SUA, a fost preluată în Europa, în anul 1938, de către Jean Stoetzel. Europa s-a dovedit a fi „penetrabilă” şi la strategiile de publicite politică împrumutate de peste ocean. Astfel, în 1965, politicianul francez Jean Lecanuet s-a dorit a fi un „Kennedy francez”. Actualmente, premierul italan, Silvio Berlusconi, după staregia sa de poziţionare pe piaţa politică, este, de asemenea, considerat un actor politic „americanizat”. În Europa, în special în Franţa, un rol determinant în „altoirea” modelului american de publicitate politică le-a revenit specialiştilor în comunicare poltică şi marketing electoral M. Bongrand şi J. Segeula. Americanizarea presupunând instrumentalizarea mijloacelor de comunicare călite în străinătate, care pot asigura o mască de modernitate şi permit respingerea erorilor comise. [33] Jacques Segeula s-a recomandat ca un virtuos al publicităţii politice şi tehnologiilor electorale. Datorită consulting-ului politic oferit de Segeula, în fotoliul prezidenţial au ajuns: socialistul Alexandr Kvasnevski în Polonia, Franţ Vraniţki în Austria, democratul Jeliu Jelev în Bulgaria şi Josef Antalla în Ungaria. Fiind sigur de faptul că în publicitatea politică, ca şi în cea comercială, de altfel, morala joacă un rol neînsemnat, acesta afirma: „Dincolo de hotarele Franţei sunt gata să mă aliniez sub orice drapel, indiferent de orientarea politică. Numai rezultatul să fie cel aşteptat.” În lucrarea sa „Particularităţile vănătoarei naţionale după voturi”, Segeula lansează câteva ipoteze şi axiome în legătură cu faptul ce aşteaptă şi cum se manipulează cu opinia publică în timpul campaniilor electorale. Este vorba despre cele 8 axiome ale lui Segeula: 1. Este votat omul, nu partidul. 2. Este votată ideea, nu ideologia. 3. Este votat viitorul, nu trecutul. 4. Este votat modelul social, nu cel politic. 5. Este votat destinul, nu rutina. 6. Este votat învingătotul, nu cel învins. 7. Sunt votate adevăratele valori, nu cele false, simulate. 8. Limbajul vizual este mai potrivit decât cel al cuvintelor – este necesar întotdeauna un logotip sau un simbol, care poate fi exprimat printr-o imagine. De exemplu, atunci cănd François Mitterand a apărut ţinând în mână un trandafir, aceasta era imaginea unui adevărat socialist, dar, totodată, era prezentă şi poiezia, romantismul, iubirea, deoarece trandafirul este simbolul cel mai expresiv al dragostei. Astfel, a luat naştere cel mai puternic logotip politic. [34] Axiomele lui Seguela, în opinia noastră, pot servi drept fundament conceptual şi pentru PR -ul politic în campaniile electorale. De 86

exemplu, este votat omul, nu partidul. În plus, autorul, referindu-se la tehnicile de poziţionare electorală, nu ocoleşte nici termenul propagandă. Astfel, potrivit aşa-numitei „ teorii a fluxului marin”, lansată de specialistul francez în comunicare poltică, pentru a influenţa opinia publică „nu este suficientă doar o puternică propagandă”. Mai mult, desele apariţi ale unui lider politic în presa srisă sau la televiziune pot aduce prejudicii de imagine acestuia. Este mult mai eficient şi mai important atunci când se izbuteşte simularea unui „flux”: liderii de opinie – jurnalişti, politicieni, artişti (în Franţa, potrivit autorului, vreo 3 mii de persoane), lansează unul şi acelaşi zvon şi împreună dau naştere unui puternic flux, care, mai apoi, poate decide finalul alegerilor. „Iar dacă intenţionezi ca zvonul respectiv să se extindă, atunci el trebuie „alimentat””, - susţine Segeula. Teoria „fluxului” îşi găseşte confirmare în cazul democratului bulgar Jeliu Jelev care, în timpul campaniei elctorale, a lansat o videocasetă, în care socialistul Peutr Mladenov, pe care l-a schimbat în fotoliul prezidenţial, cu o jumătate de an înainte de startul campaniei, a rostit următoarea frază: cel mai bine e să pui în acţiune tancurile”. Deşi Mladenov a infirmat ştirea, declarând că este uno fals, sub presiunea liderilor de opinie, a fost silit, în cele din urmă, să demisioneze. Circulaţia tehnicilor de propagandă şi publicitate politică este o componentă a civilizaţiei politice actuale, ingerate de culturile naţionale. Asa cum Europa este un continent bătrân, ea mai păstrează tradiţiile veci, pe care s-au altoit cele americane. Cel mai convingător argument în favoarea respecivei afirmaţii o constituie şi paradigma comunicaţională, lansată de savanţii James E. Combs şi Dan Nimmo- new propaganda, care reprezintă formă de comunicare indispensabilă, poate cea mai importantă formă a comunicării sociale dicolo de comunicarea interpersonală. O trăsătură a new propaganda, relativ recentă – consideră autorii – constă în faptul că este completă, fiind incluse aici şi relaţiile publice, şi publicitatea. [35; p.15] Din această perspectivă, NP conduce la formarea publicului de masă. Difirenţe sesizabile între propaganda dinaintea secolului al XX-lea şi acea din secolul al XXI-lea, după opinia lui Michael J. Sproule, apar atunci când se face o diferenţa calitativcantitativă a publicului: elite - masă. „Înaintea secolului al XX-lea eforturile persuasive erau îndreptate către elite compuse din persoane interesate, informate, cunoscătoare. Mesajul era constituit pe baza argumentelor, motivaţiilor, faptelor, a logicii. Azi însă, publicul este o masă ce înlocuieşte elitele. Deşi nu sunt pasive, masele nu sunt totdeauna informate, interesul lor pentru politică este sporadic, experienţa lor politică directă este redusă. (...) Masele răspund la concluzii, nu la motive, la sloganuri nu la complexe, la imagini nu la idei, la tot ce este plăcut.[36; p.18] Prin urmare, consecinţa este firească: NP se adresează intereselor efemere ale maselor. Pe teren american înaintaşii NP sunt considraţi Ivy L. Lee şi Edvard L. Bernays – consideraţi, totodată, şi fondatorii PR-ului. De aici se ajunge lejer la constatarea că cele mai importante momente de manifesatre a NP sunt campaniile electorale. [37; p.286] Pentru a vedea ponderea PR -ului în sistemul comunicării politice , vom menţiona, de la început, că noţiunea de Relaţii cu Publicul este dimensionată în peste 500 de definiţii. Cele mai relevante dintre ele, care reflectă, în special, PR-ul în câmpul politic, sunt în viziunea noastră următoarele : Bernays: tentativă de a obţine susţinerea unei activităţi, a unei cauze, a unei mişcări sau a unei instituţii din partea publicului prin informaţie, convingere şi adaptare. [38; p.47] ; Black : Artă şi ştiinţă în obţinerea armoniei prin înţelegerea reciprocă în baza adevărului şi informaţiei depline. Canili: Ingineria consensului. Bima : Metodă de a aduce cunoştinţe oamenilor. Caracterul creator, inventivitatea, explorarea potenţialului emotiv al publicului în perceperea informaţiei instituţionale pot servi temeiuri suficiente pentru a califica PR-ul drept artă.[39].La fel ca şi propaganda, publicitatea politică este un produs informaţional lansat cu scopul de a stimula un anumit comportament politic. Aceasta stimulează alegătorii, în timpul campaniilor electorale, determinându-i să-şi dea votul în favoarea actorului politic, care promovează ideile şi conceptele care le sunt apropiate. Se 87

conturează, deci, o suprapunere de interese. Publicitatea politică, însă, spre deosebire de propagandă, nu are sarcina de a convinge şi de a converti oponenţii sau potenţialii votanţi. Ca şi propaganda, publicitatea (mai demult i se spunea reclamă, iar acum se vorbeşte despre publicitate) transmite către un public pe cât de numeros posibil un mesaj a cărui realitate sau falsitate nu constituie interesul esenţial şi al cărui scop nu este acela de a informa, ci de a influenţa, - afirmă Vladimir Volkoff. Reputaţia publicităţii o egalează pe acea a propagandei. Accentul pus intenţionat pe iraţional apropie publicitatea de propagandă. (...) Un candidat la preşedenţia republicii poate fi lansat ca „o pastă de dinţi”. Se combină dinainte costumele, dicţiunea, gesticulaţia, fără a mai vorbi de afişe şi sloganuri, în funcţie de presupusele preferinţe ale publicului. Propaganda, cel puţin, simula intenţia de a convinge, publicitatea nu caută decât să seducă. Între timp, oricât de dezinformatoare ar fi atunci când ne face să credem că un anume candidat va fi cel mai bun preşedinte posibil, pentru că poartă cravatele pe gustul nostru, ea merge şi drept la ţintă, la fel ca propaganda: „Votaţi X!” - cu toate rafinamentele care s-ar dori introduse -nu au altă semnificaţie decât „Votaţi X!” [40; p.19-20] În linii generale, tehnologiile public relations în sfera politică includ şi publicitatea politică, şi propaganda deschisă, şi agitaţia. În pracrică, însă, specialiştii PR utilizează - prin managementul informaţiei - tehnologii PR latente, adică metode camuflate de influenţă asupra publicului. Dacă publicitatea politică îţi invadează viaţa şi-ţi impune o anumită marfă politică, atunci tehnologiile PR reprezintă un model de publicitate latentă, ascunsă. Ele sunt construite astfel, încât obiectul asupra căruia este direcţionat mesajul publicitar (în cazul nostru alegătorul) nici să nu intuiască că este expus la o anumită influenţă. O condiţie a PR-ului politic o constituie elementul de noutate care, de fapt, atestă eficacitatea mesajului sau acţiunii. În acest sens, orice dublare sau plagiere minimalizează impactul tehnologiilor PR. Metaforic vorbind, în sistemul comunicării politice, PR –ul este „un produs uşor alterabil”, cu termen redus de păstrare. Tehnologiile PR se elaborează reieşind din situaţii concrete, ţinându-se cont de scopul urmărit şi posibilităţile reale ale actorului politic. Totodată, cât de geniale ar fi tehnologiile PR, în lipsa unor resurse administartive, financiare, umane şi mediatice, materializarea acestora ar fi imposibilă. Tehnologiile PR – în expresie clasică – nu reprezintă altceva decât crearea unui motiv interesant pentru mass- media sau fabricarea pseudoevenimentului. Prin urmare, este dificil de surprins unde se termină publicitatea şi unde începe PR-ul, mai ales, în sfera politică, unde tehnologiile PR sunt universale. Cel puţin, în hotarele comunităţii euro-atlantice, spaţiu din care face parte şi R. Moldova, doar cu anumite excepţii şi rezerve, generate de amprenta mentalităţii post-sovietice. Orice campanie PR porneşte de la cele două componente ale campaniei electorale – strategia şi tactica campaniei. Într-o abordare mai populară, strategia reprezintă ceea ce concurentul electoral transmite electoratului (mai exact, unui anumit segment electoral), iar tactica – reprezintă formele şi metodele prin care sunt spuse aceste lucruri. Din punct de vedere tehnologic, campaniile americane se consideră celel mai eficiente, deoarece acestae sunt gestionate, în principal, în cheia tradiţiilor istorice. Aceasta şi graţie faptului că în America lupta politică se dă între două forţe politice principale - democraţii şi republicanii. În condiţiile sistemului politic din R. Moldova, clivajele „ei-noi” şi „răi-buni” nu sunt relevante şi funcţionale. În America pentru democraţi va vota un segment electoral rigid, chiar dacă aceştia îşi vor schimba radical programul politic – este o tradiţie din generaţie în generaţie, sunt state care susţin un anumit partid. Anume din acest considerent acţiunile PR în campaniile electorale au un caracter de masă, pentru că ele sunt orientate fie pentru pro-democraţi, fie pentru pro-republicani. În condiţiile noastre, nu există o astfel de percepere a culturii politice, iar segmentizarea este mai neomogenă, mai complicată, mai neuniformă şi are anumite nuanţe. O cu totul altă mentalitate domină spaţiul nostru public. Alegătorul occidental este mut mai simplu, mai sensibil din punct de vedere a influenţei pe care o poate avea asupra sa PR-ul 88

politic. El reacţionează la stimulii foarte clari şi adecvaţi. Pe când în spaţiul nostru politic, alegerea opţiunii politice individuale are loc sub influenţa altor motive decât cele expuse în public. În cele din urmă, decizia de vot este determinată de dispoziţie şi emoţii, şi nu de credinţă sau tradiţie. Iată de ce tehnologiile PR sunt orientate anume spre senzaţie, dispoziţie, de parcă am avea un model de propagandă latentă. Separarea distinctă între Chişinău şi suburbiile ţării reprezintă încă un aspect specific mediului nostru electoral. Simbolurile pregnante ale PR-ului politic în Chişinău, în suburbii, încetează a fi percepute de electorat. De exemplu, în mediul urban, un anumit ziar sau post de televiziune, radio este perceput ca instituţie media care simpatizează şi promovează chair un anumit actor poitic. Aceste realităţi, în mediul rural, încetează a mai avea o valoare cognoscibilă. Chiar şi materialele compromiţătoare difuzate în mass-media rămân într-un cerc închis, consideră unii specilaşiti PR. Ele sunt urmărite doar de un segment îngust de PR –işti, ziarişti, politicieni, politololgi şi un mic segment electoral care urmăreşte procesele în cauză. Iată de ce, pentru a miza pe informaţia lansată şi a putea anticipa rezultatele activităţii PR, este necesat de a construi un mediu comunicativ eficient şi convingător. În viziunea autorului acestui articol, pe lângă afinităţile şi deosebirile dintre PR, propagandă şi publicitate politică, agrumentate din punct de vedere ştiinţific, în spaţiul politic autohton va exista, pentru mult timp înainte, o dominaţie a stereotipului: propaganda are un aspect negativ, peiorativ, deoarece se asimilzează cu propaganda stalinistă, brejnevistă, întrun cuvânt – cu propaganda sovietică, care se axa pe două mari idei – cea a omului sovietic de tip nou şi cea a duşmanului din exterior, din lagărul capitalist. Totodată, Relaţiile Publice se asociază cu modernizarea şi democratizarea societăţii post-totalitare, deşi, deseori, în cazul PR-ului politic se încearcă a se întrevedea germenii propagandei. Bunăoară, lansarea la sfârşitul lui martie 2010 de către Partidul Comuniştilor din Moldova a aşa-numitului Proiect Moldovenesc, în aparenţă un proiect de PR politic, a fost calificat de adversarii politici drept un „truc propagandistic” al partidului în cauză. Societatea civilă l-a perceput ca pe un primpas în lansarea retoricii electorale din perspectiva desfăşirării alegerilor parlamentare anticipate în R. Moldova. Activul PCRM a prezentat evenimentul în cauză presei şi societăţii civile ca pe o iniţiativă socială, care, potrivit lor, se bazează “pe o abordare nouă în lupta politică”.Este important, în acest context, şi faptul că printre vorbitorii la acţiunea de lancare a proiectului au fost şi personalităţii notorii, care se bucură de credibilitate în mediul politic autohton. Printe aceştea, analistul politic Igor Boţan, care a afirmat: „Vă promit că rămân în continuare un critic al partudului comunist, dar salut această idee, pe care nu a descoperit-o alt partid.” Alte luări de cuvânt au „deplasat” proiectul spre ceea ce numim propagandă comunistă. Astfel, analistul politic Virgil Andrievski a menţionat: „Partidele care ameninţă statalitatea, se pronunţă sceptic asupra independenţii şi suveranităţii statului moldovenesc, trebuie să părăsească câmpul politic.” Referitor la publicitate, lucrurile sunt mai simple. Aceasta fiind tratată, de regulă, ca un pas final al activităţii PR şi a celei propagandistice. Publicitatea evocă vânzarea produsului. Cu toate acestea, publicul electoral rareori distinge între PR, propagandă şi publicitate. Este important însă, că toate aceste manifestări pragmatice ale comunicării politice să contribuie la informarea, instruirea şi mobilizarea electoratului în momentele de decizie politică, amplificând astfel un exerciţiu democratic de mare responsabilitate.

89

Bibliografie: 1. Ильясов Ф. Н. Политический маркетинг. Искусство и наука побеждать на выборах. М.: Издательство ИМА-пресс. 2000. 2. Pop Doru. Mass media şi democraţia. - Iaşi, Polirom, 2001. 3. Bernays E., Propaganda, pe www.historyisaweapon.com/defcon1/bernprop.html 4. Борисов Б. Л. Технологии рекламы и PR. М.: ФАИР-ПРЕСС, 2001. 5. Ibidem. 6. Почепцов Г. Г. Психологические войны.- М, -К «Ваклер», 2000. 7. Егорова-Гантман Е. В., Плешаков К.В. Политическая реклама. 8. Ильясов Ф. Н. Политический маркетинг. Искусство и наука побеждать на выборах. М.: Издательство ИМА-пресс. 2000. 9. Чумиков А, И. Связи с общественностью. — М.: Дело, 2001. 10. Ольшанский Д. Политический РR. — СПб.: Питер, 2003. — 544 с. 11. Ibidem. 12. Колбаповский В. Н, Ленинская методология и социально-психологические проблемы пропаганды //Проблемы социальной психологии и пропаганда. — М.: Мысль, 1971.- С. 23. 13. Войтасик Л. Психология политической пропаганды. — М.: Прогресс, 1981. 14. Войтасик Л. Использование психологии в системе пропаганды. // Реклама: внушение и манипуляция. Медиа-ориентированный подход. 15. apud. Călin Hentea, „Propaganda fără frontieră”, -Bucureşti, ed. „Nemira”, 2004, 350p. 16. Ibidem. 17. Jacques Ellul, Histoire de la Propagande, Paris, PUF, 1967, 128p. 18. Popescu C. Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Bucureşti, Tritonic, 2002, 528p. 19. Volkoff Vladimir, Tratat de Dezinformare, - Bucureşti, Antet, 2009, 194p. 20. Ibidem. 21. Peru A. Dimensiunile simboloco-mitoloogice în conceptul elaborării imaginii politice, Moldoscopie, Chişinău, 2003. 22. Volkoff Vladimir, Tratat de Dezinformare, - Bucureşti, Antet, 2009, 194p. 23. Tchakhotine Serge, Le viol des foules par la propagande politique, - Paris, Ed, Gallimard, 1939, 605 p. 24. Cazeneuve J., 1976 La Communication de Masse. Ghuide alphabetique, Paris, Denoel /Gonthier. 25. Jacques Ellul, Histoire de la Propagande, Paris, PUF, 1967, 128p. 26. Cazeneuve J., 1976 La Communication de Masse. Ghuide alphabetique, Paris, Denoel /Gonthier. 27. Domenach J. M., 1979, La Propagande Politique, Paris, PUF, 128p. 28. Ibidem. 29. Hentea Călin, Propaganda fără frontiere, ”, -Bucureşti, ed. „Nemira”, 2004, 350p. 30. Chalot Monica, Le persuasion politique,- Paris, PUF, 1950 31. Ibidem. 32. Ibidem. 33. Ibidem. 34. Жак Сегела. Национальные особенности охоты за голосами. М.: Вагриус, 1999. 264 с. 35. James E. Combs, Dan Nimmo, 1992, The New Preopaganda . The Dictatorship of Palaver in Contemporary Politics, Longman, New Zork /London

90

36. Popescu C. F. Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Bucureşti, Trotonic, 2002, 528p. 37. Ibidem. 38. Bernays E. Cristalizarea opiniei publice. Ed. Comunicare ro., 2003. 39. Marin C. Comuncare instituţinală. -Chişinău, 1999. 40. V. Volkoff, Tratat de dezinformare, - Bucureşti, Antet, 2002, 194 p.

91

PREZIDENŢIALISM VERSUS PARLAMENTARISM ÎN CONTEXT EST-EUROPEAN PRESIDENTIALISM VS. PARLIAMENTARISM IN THE EASTERN EUROPEAN CONTEXT

Lector univ. dr. Vasile Andrieş Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative Universitatea de Stat din Chişinău Abstract: Cet article examine les debats scientifiques axes ur le probleme de la forme de gouvernament, les chercheurs etant divises en adeptes et adversaires du presidentialisme et parlamentarisme.On a analyse les aspects positifs et negatifs de chaque forme , on a determine les avantages et les deavantages. Une autre dimension est aee sur l’analyse de la forme de gouvernement mixte, consernant l’evolution de ce regime en Europe d’Est et la proposition d’une typologie de ces systemes. Keywords: Presidentialisme, parlamentarisme, gourvernament, pouvoir, oposition, president, Premier Ministre, Constitution, Parlament, division des pouvoirs, regime politique, stabilite, veto, motion de censure, crise politique. Cu cât mai puţine atribuţii îi revin monarhului, cu atât mai durabilă este puterea sa. Aristotel Una din principalele preocupări ale gândirii politice a fost guvernarea societăţii, încercând de a identifica forma ideală. Într-o manieră simplistă, prin formă de guvernământ înţelegem raportul între organele de stat în procesul de constituire şi exercitare a puterii. Acest raport trebuie să asigure stabilitatea sistemului politic şi procesul de dezvoltare politică. Totodată, pe parcursul istoriei au fost înregistrate numeroase conflicte, provocate de pretenţiile mai multor actori de a controla şi exercita puterea de stat. Deoarece, în mod tradiţional puterea monarhului era suverană şi absolută, apăreau multiple centre ce pretindeau la co-deţinerea sau influenţarea ei (în sânul dinastiei, din partea nobilimii, parlamentului, etc.). Pe parcursul secolului al XIX-lea şi al XX-lea, în rezultatul revoluţiilor burghezodemocratice forma monarhică începe a fi substitută cu cea republicană de guvernare81, unde în calitate de suveran participă poporul82. Parlamentarismul poate fi definit ca o formă a regimului reprezentativ în cadrul căruia Parlamentul, care deţine puterea legislativă dispune de întâietate faţă de alte autorităţi, fiind propriu atât republicilor cât şi monarhiilor. Lupta dintre parlament şi monarh este evidentă în Anglia, cunoscând câteva etape: crearea parlamentului din rândul nobilimii şi clerului ca reprezentanţi ai populaţiei; 1638 – refuzul parlamentului de a se dizolva, prin aceasta devenind un organ permanent; 1688 – adoptarea The bill of rights, prin care se legalizează83. Mai pronunţată a fost evoluţia parlamentarismului în Suedia, unde în 1720 este adoptată Constituţia, care proclama 81

Spre exemplu Nepalul a trecut de la monarhie la republică în 2007. Nu vom menţiona polemicile referitoare la valoarea poporului în calitate de deţinător al puterii. 83 Pilet J.B. Régimes Politiques, http://www.candiulb.be/forum/index.php?act=Attach&type=post&id=12412. 4 Irlanda se constituie ca republică parlamentară în 1920, dar oficial din 1949 este stat independent. 82

92

responsabilitatea guvernului faţă de parlament. De fapt, fenomenul parlamentarismului este propriu ţărilor scandinave, fiind determinat inclusiv prin renunţarea benevolă a monarhului la un rol politic activ. Prima republică parlamentară este considerată Elveţia, instaurată în 1848, model care funcţionează până în prezent. În calitate de organ suprem al puterii executive era Consiliul federal, format din 7 miniştri, care îl alegeau pentru o perioadă de un an pe şeful Confederaţiei. Competenţele sale erau extrem de reduse, având rol reprezentativ, şi de fapt era primus inter pares. Prin urmare, nu putem afirma existenţa reală a instituţiei de şef al statului sau preşedinte. Conform Constituţiei de la 1848, Franţa a fost proclamată republică avându-l în calitate de şef al statului pe preşedinte. Acesta fiind ales prin vot universal deţinea largi atribuţii, precum dreptul de iniţiativă legislativă, reexaminarea legii, numirea şi destituirea miniştrilor, etc. Totodată, Conventul s-a asigurat prin introducerea unor limite: retragerea dreptului de veto, contrasemnarea actelor de către premier, declararea războiului sau semnarea tratatelor internaţionale cu acordul legislativului. A fost o variantă de compromis ce urma să introducă ordinea şi stabilitatea, dar s-a dovedit a fi disfuncţională, eşuând în 1852. Trecerea masivă la forma republicană parlamentară se produce după cel de-al doilea război mondial în statele europene: Irlanda, Franţa, Italia, Germania, Austria84. Termenul preşedinte provine de la latinescul Praesidens (cel ce se află în faţă) desemnând persoana care conducea adunările antice. Astfel, prin preşedinte se înţelege un conducător ales pentru o anumită perioadă. Prima republică prezidenţială a fost introdusă în Statele Unite ale Americii. În perioada incipientă a statalităţii americane puterea legislativă şi cea executivă era concentrată în mâinile Congresului Continental, care alegea din rândul membrilor săi preşedintele având funcţia de conducere a şedinţelor. Exercitarea rolului de legiutor şi executor de către un singur organ s-a dovedit a fi nefuncţională, din care considerent au fost lansate dezbateri privind introducerea instituţiei de şef al statului. Deoarece majoritatea statelor, în special cele nordice erau ostile monarhiei, la Conventul Constituţional de la Philadelphia din 1787 s-a discutat asupra modelului optim al puterii executive. În urma examinării variantei colegiale sau unipersonale a fost acceptată cea de-a doua. Totodată, existau polemici asupra puterilor oferite şefului statului, care trebuiau să fie mai mici decât cele ale monarhului dar substanţiale pentru asigurarea funcţionalităţii. Problema a fost soluţionată prin propunerea candidaturii lui G. Washington, personalitatea căruia a spulberat orice temeri de depăşire a atribuţiilor. Astfel primul post de preşedinte a fost unul personal. Specificul acestui model nou, unic pentru acea perioadă consta în combinarea funcţiei de şef al statului cu cea de şef al guvernului. În cadrul sistemului puterilor de stat preşedintele este independent, ne fiind subordonat Congresului şi poartă responsabilitate exclusiv faţă de popor. Totodată, atribuţiile sale nu sunt absolute, prin intermediul Congresului şi Curţii Supreme de Justiţie fiind asigurată contrabalanţa. Limitarea mandatului la patru ani oferea posibilitatea implementării programului şi excludea perspectiva instaurării dictaturii personale. Prin urmare, viabilitatea şi eficacitatea sistemului politic şi stabilitatea democratică se explică prin introducerea acestui model raţional care a asigurat separarea puterilor în stat85. Această variantă a organizării puterii de stat a fost copiată de ţările din America Latină şi Centrală pe parcursul sec. XIX şi XX. Modelul prezidenţial a fost una din componentele majore ale constituţionalismului latino-american. Există multiple explicaţii prin care se încearcă a determina factorii obiectivi şi subiectivi care au determinat evoluţia politică a acestor societăţi în direcţia prezidenţialismului şi respectiv a formei sale denaturate: 85

Parečina S. G. Institut prezidentstva: istorija i sovremennosti. Minsk. Nauka, 2003, pp. 114-120.

93

1. Guvernele republicane instaurate pe ruinele imperiilor coloniale au considerat Constituţia americană unica formă de organizare a puterii, susceptibilă să satisfacă cerinţele tinerelor dar fragilelor naţiuni. 2. În plan intern, prezidenţialismul latino-american este tributarul modelului „bolivian”, care la rândul său s-a constituit pe marea figură a Libertadorului. Concepţia boliviană a puterii s-a manifestat prin acumularea în mâinile şefului statului a unor competenţe imense şi capacitatea sa (constituţională şi reală) de a influenţa celelalte structuri politice. 3. Sistemul de guvernare a coloniilor de către imperiile absolutiste a dezvoltat o cultură politică de supunere, capabilă să accepte orice dominaţie. 4. Exteriorizarea rolului liderului mişcării anticoloniale şi oferirea vastelor atribuţii a determinat din start secundizarea rolului partidelor în calitate de actori politici. 5. Fragmentarea elitelor, dispersate în centre urbane slab structurate pe un teritoriu extrem de extins şi lipsite de comunicaţii a minimalizat rezistenţa opoziţiei. 6. Categoriile dirijante s-au preocupat din start de asigurarea controlului aparatului de stat (armata, poliţia, administraţia), menţinând conştient în rândul populaţiei analfabetismul şi fragmentarea culturală86. Rolul dominat al instituţiei prezidenţiale în sistemul puterii de stat a determinat miza politică pentru această funcţie, provocând o competiţie acerbă. Sunt cunoscute multiple cazuri de acordare a votului de neîncredere preşedintelui de către parlament, la fel ca şi dizolvări a legislativului (Peru în 1992). Pe parcursul istoriei şi în special a anilor 70-80 au fost frecvente loviturile de stat şi instaurarea unor dictaturi care consolidau şi mai mult instituţia şefului statului. Din această cauză, în mai multe societăţi din America Latină şi Centrală au fost iniţiate acţiuni în vederea reformării sistemului politic prin introducerea elementelor parlamentarismului. Dezbaterile referitor la avantajele unei sau altei forme au fost lansate încă la finele sec. XIX, fiind iniţiate de Woodro Wilson în calitate de adept al parlamentarismului, care capătă amploare în 1990. În opinia lui R. Ealgi pot fi identificate trei valuri de cercetări87: 1. 1990 caracterizat prin publicaţiile lui J. Linz, în care se examinează pericolele emanate de regimurile prezidenţiale, fiind elogiate cele parlamentare şi axate pe problema tipului de regim şi a consolidării democraţiei în sistemele de tranziţie. 2. 1992-1993, fiind provocat de publicaţiile lui Shugart şi Carey iar subiectul cercetării este stabilitatea şi eficacitatea regimului, fiind introdusă şi studierea sistemului de partide. 3. 1995 marcat de publicaţia lui J. Tsebelis. Articolele lui Linz marchează primul val al dezbaterilor, în cadrul cărora autorul identifică aspectele negative ale guvernării prezidenţiale: • Dubla legitimitate a parlamentului şi guvernului, care în aparenţă nu reprezintă o problemă. În cazul când apar contradicţii între cele două instituţii, fiecare încearcă săşi afirme poziţia şi revendice drepturile, apelând la legitimitatea oferită de popor. Disputarea legitimităţii dintre puterea executivă şi legislativă în societăţile polarizate ideologic şi social poate provoca conflicte (Venesuela). • Funcţionarea principiului „învingătorul obţine totul iar cei învinşi nimic” în rezultatul căruia opoziţia este totalmente privată de accesul la guvernare. Datorită acestui principiu, miza în competiţia politică este mare şi cresc şansele acutizării contradicţiilor din societăţile polarizate. 86

Moderne F. Les avatars du présidentialisme dans les États latino-américains. // Pouvoirs 2001/3 (n° 98) pp. 6387. 87 Elgie R. From Linz to Tsebelis: Three Waves of Presidential/Parliamentary studies? http://webpages.dcu.ie/~elgier/index.htm

94

• Termenul stabilit al mandatului prezidenţial îi conferă guvernării rigiditate. Este imposibilă sau foarte dificilă demiterea şefului statului în caz de violare a constituţiei sau corupţie. La fel nu există garanţii că cursul ales şi politica promovată este una corectă. • Reprezentativitatea preşedintelui. Este incert dacă reprezintă întregul popor sau partidul (coaliţia) din care face parte. În plus, dacă şi-a obţinut funcţia datorită susţinerii mai multor forţe politice, este obligat să se conformeze cerinţelor lor. • Dificultăţi provocate de succesiune în condiţiile când şeful statului nu-şi poate exercita atribuţiile. Platforma vice-preşedintelui poate diferi de cea a preşedintelui, sau poate fi o personalitate lipsită de calităţile necesare liderului politic (Maria Estela Martinez de Peron în Argentina). • Statutul de inferioritate şi atribuţiile decizionale incerte ale miniştrilor. Dacă într-un regim parlamentar ministrul este demis, el poate să-şi continue activitatea în cadrul partidului sau reveni în parlament, supunând criticii politica guvernamentală. În sistemul prezidenţial, eliberarea din funcţie presupune sfârşitul carierei sale politice 88. În acelaşi spectru cronologic şi ideatic se inserează şi studiul lui Fred W. Riggs89. În opinia lui Riggs, regimurile parlamentare sunt rezultatul evoluţiei proceselor democratice lansate în sec.XIX, cauzate de contrapunerea dintre monarh şi burghezie, determinându-l pe rege să renunţe la dreptul de a guverna în favoarea dreptului de a domni. Regimurile prezidenţiale se constituie pe parcursul sec. XX, în rezultatul luptei anticoloniale. Introducerea unei instituţii puternice de şef al statului ar avea câteva explicaţii: - Copierea modelului imperial în care s-au aflat entităţile teritorial-politice; - Influenţa exercitată de URSS, ca rezultat partidele comuniste venite la guvernare au instaurat democraţii populare după modelul sovietic; - Influenţa exercitată de SUA. Pentru americani era mai simplu de mizat pe o persoană atotputernică, care şi-ar fi respectat angajamentele decât să negocieze cu o structură reprezentativă imprevizibilă. Conform analizei statistice anuale pe baza a 135 de state în perioada anilor 1950-1990, Riggs a stabilit că regimurile parlamentare sunt mai durabile decât cele prezidenţiale. Longevitatea sistemului american se datorează în mare parte experienţei practice de funcţionare a instituţiilor politice. Dificultăţile existente în funcţionarea regimului prezidenţial au provocat discuţii şi încercări de reformare, orientate spre trecerea la parlamentarism. Totodată, succese remarcabile nu au fost înregistrate. În Brazilia, în rezultatul referendumului a fost respinsă intenţia de trecere la parlamentarism. Cazuri similare s-au produs în Filipine şi Nigeria. Din această perspectivă de abordare se prefigurează ideea că în cadrul sistemelor parlamentare democraţia are un fundament mai solid. Poate fi invocat argumentul reformelor constituţionale reuşite promovate în anii ’80-90 în America Latină prin lărgirea competenţelor legislativului. Astfel, conform Constituţiei din 1993, în Peru preşedintele este obligat să demită ministrul, faţă de care parlamentul şi-a exprimat votul de neîncredere. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată în Ecuador (1984) şi Columbia (1991). Una dintre cele mai argumentate critici la adresa poziţiei expuse de Linz este prezentată de Donald L. Horowitz90. El remarcă că analizele empirice ale lui Linz sunt selective şi că au fost alese în exclusivitate modelele disfuncţionale ale sistemelor politice din America Latină. Este ignorat rolul stabilizator al preşedintelui în societăţile dispersate politic, ideologic şi social. Horowitz scoate în evidenţă şi alţi factori politici, precum sistemele de partide şi 88

Linz J.J. Ugrozi prezjdentsva. // Vek XX j mjr, 1994, Nr. 7-8, pp. 15-36. Riggs Fred W. “Presidentialism vs. Parliamentarism: Implications for Representativeness and Legitimacy”. // International Political Science Review. 18:3 (1998), pp. 253-278. 90 Horowitz Donald L. Ravnoprevie modelej. // Vek XX i mir, 1994, Nr. 7-8, pp. 37-52. 89

95

sistemele electorale. Astfel, în cadrul guvernării parlamentare majoritare, la fel funcţionează principiul „învingătorul obţine totul”∗. El concluzionează că tezele lui Linz nu sunt orientate împotriva republicii prezidenţiale dar contra variantelor denaturate ale prezidenţialismului şi nu susţin regimurile parlamentare, dar regimurile de coaliţie. Studiile lui Gorowitz pun bazele celui de-al doilea val al dezbaterilor. Una din particularităţile acestui val este renunţarea la analiza doar a instituţiilor statale în favoarea abordării multitudinii actorilor politici. Mainwaring susţine teza conform căreia corelarea guvernării prezidenţiale cu un sistem multipartid fracţionat poate cauza prejudicii democraţiei91. Analizând situaţia politică din perioada 1967-1992 autorul recunoaşte că regimurile prezidenţiale au fost mai instabile democratic. Totodată, studiul demonstrează că în majoritatea cazurilor instabilitatea s-a manifestat în societăţile cu sisteme multipartidiste. În plus, asupra stabilităţii democratice acţionează şi alţi factori, precum cei economici, sociali, culturali. Astfel, ideea centrală se reduce la incompatibilitatea sistemului prezidenţial cu sistemul multipartid. Alţi reprezentanţi ai acestui val sunt Shugart şi Carey92. Ei pornesc de la analiza atribuţiilor constituţionale şi celor aplicative deţinute de şeful statului (tipul dreptului de veto, numirea şi demiterea miniştrilor, etc.), stabilind că un preşedinte puternic poate fi mai problematic pentru democraţie. Cercetătorii propun o clasificare mai diversă a regimului prezidenţial (prezidenţial, prezidenţial-parlamentar, premier-prezidenţial), în baza căreia îl critică pe Linz pentru generalizarea diferitelor tipuri într-o singură formă prezidenţială. Un alt cercetător care s-a remarcat în cadrul acestui val este A.Lijphart. El îşi exprimă convingerea în superioritatea modelului democraţiei consociaţionale în raport cu cea majoritară şi că în general, parlamentarismul este mai bun decât prezidenţialismul93. Cel de-al treilea val se axează pe studierea agentului central al guvernării şi al dreptului de veto al actorilor, bazându-se un suport metodologic cantitativ şi calitativ mai solid, avândul în calitate de reprezentant pe J. Tsebelis94. Autorul îi grupează pe actorii abilitaţi cu dreptul de veto în individuali şi colectivi. El porneşte de la ideea că în orice stat există o configuraţie de actori abilitaţi cu dreptul de veto, oferit atât de normele constituţionale cât şi de regulile jocului politic95. Aceste configuraţii influenţează procesul politic prin stabilizare sau destabilizare. Gradul de stabilitate este determinat de numărul de actori, discrepanţele ideologice şi legăturile de interdependenţă dintre ei. Autorul aplică chiar un studiu de caz, analizând procesul de adoptare a bugetului Uniunii Europene. Referindu-se la subiectul precăutat, Tsebelis susţine că reieşind din principiul numărului de actori implicaţi, există similitudini între regimul prezidenţial şi cel parlamentar. În fiecare dintre ele poate fi implicat un număr mai mare sau mai mic de actori cu dreptul de veto, ţinând cont şi de tipul legislativului (unicameral sau bicameral). Expunând principalele poziţii ale specialiştilor în domenii, propunem revederea plusurilor şi minusurilor fiecărui model. Cel mai mare avantaj al guvernării parlamentare este destituirea relativ simplă a primului ministru, în condiţiile când acesta nu satisface aşteptările. Poate fi invocat exemplul acordării votului de neîncredere premierului conservator Margaret Thatcher în 1990. Acest lucru ar fi fost imposibil într-un regim prezidenţial. Mai mult chiar, demiterea premierului se ∗

Ne-am convins de aceasta în perioada guvernării partidului comuniştilor din Republica Moldova. Elgie R. Op., cit. 92 Ibidem 93 Lijphart A. ‘Presidentialism and majoritarian democracy: theoretical observations’, in Juan J. Linz and Arturo Valenzuela (eds.), The Failure of Presidential Democracy (Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1994), pp. 91-105. 94 Elgie R. Op., cit. 95 Prin dreptul de veto Tsebelis înţelege nu doar blocarea unui proiect de lege de către şeful statului, dar şi blocarea oricărei decizii sau chiar al procesului politic printr-o moţiune de cenzură. 91

96

poate produce atât pe cale parlamentară, cât şi prin schimbarea liderului în rândul formaţiunii (succedarea lui Tony Blair de către Gordon Brown), ceea ce permite evitarea alegerii şi continuarea guvernării partidului. Totodată, legislativele fragmentate de mai multe formaţiuni nu întotdeauna reuşesc să le asigure reprezentanţilor din executiv susţinerea parlamentară provocând frecventele crize guvernamentală. În calitate de contraargument al acestei situaţii este invocat modelul parlamentarismului raţionalizat ce are misiunea de asigurare a stabilităţii politice şi sporii calităţii procesului politic. Însă această strategie a înregistrat succese nu în toate societăţile. Am menţionat anterior principalele carenţe ale regimului prezidenţial, formulate de Linz. Am mai adăuga şi următoarea: preşedintele nu întotdeauna se bazează pe o majoritate parlamentară şi deseori iniţiativele sale pot fi blocate ceea ce provoacă confruntarea. În condiţiile când puterea judecătorească nu este suficient de matură ca să soluţioneze diferendurile, se produce paralizarea sistemului decizional. Pe de altă parte, se impune necesitatea prezentării şi punctelor tari ale acestei guvernări. În primul rând, modelele prezidenţiale îi conferă procesului politic stabilitate şi-l personalizează. Cu alte cuvinte, cetăţenii votează o persoană concretă care devine responsabilă pentru perioada guvernării. În regimurile parlamentare, primul ministru poate fi ales în cadrul coaliţiei prin intermediul unor negocieri netransparente şi nu întotdeauna este o persoană charismatică. În acest sens poate fi invocat exemplul celei de-a IV Republici Franceze sau a Italiei în anii 50-70 unde era practicată guvernarea ministerială96. Nu este în mod obligatoriu o carenţă din punct de vedere politic, dar poate avea pentru viitor efect negativ din perspectiva participării cetăţenilor. Analizând fenomenul prezidenţialismului este necesar să scoatem în evidenţă şi o serie de detalii în funcţionarea sa. Un prim detaliu se referă la modalitatea alegerii vicepreşedintelui. Dacă în SUA acesta este desemnat de marii electori, în ţările Americii Latine organul legislativ decide cine va prelua funcţia în caz de eliberare. Un al doilea detaliu ţine de procedura de impeachment, care la fel diferă substanţial. În SUA este una extrem de dificilă, implicând majoritatea de 2/3 a camerelor, ceea ce reduce la zero orice tentativă. În America Latină sistemul procedural este mai flexibil, uneori moţiunea de neîncredere fiind acordată chiar şi în baza majorităţii absolute. Astfel, în 1997 Congresul Ecuadorului l-a destituit pe preşedinte pe motiv de instabilitate psihică. În decembrie 2001, în rezultatul unei crize financiare profunde, legislativul argentinian a votat demisia preşedintelui Fernando de la Rúa97. Al treilea aspect se referă la procedura legislativă, divizată în următoarele componente: 1. Dreptul de iniţiativă legislativă a şefului statului. În SUA, executivul exercită indirect acest drept prin intermediul mesajelor prezidenţiale anuale solicitând legiferarea într-un anumit domeniu. Dacă până la finele sesiunii Congresul nu ia decizii pe propuneri, şeful statului este abilitat să convoace o sesiune specială. În Mexic procedura este oficială, mai mult chiar iniţiativa prezidenţială este avantajată în raport cu cea a deputaţilor. Astfel, propunerile preşedintelui sunt imediat examinate de către o comisie specială, în timp ce cele ale deputaţilor trec prin mai multe instanţe. În plus, şeful statului poate declara proiectul de lege „urgent” prin aceasta obligând Congresul să-l examineze în timp de 30 de zile. 2. Dreptul de veto prezidenţial şi anume dacă el poate fi aplicat pentru întreaga lege sau axat pe anumite puncte, sau dacă preşedintele deţine atribuţii exclusive pentru recurgerea la el. În 96

Guvernarea ministerială le oferă mai largi atribuţii şi autonomie miniştrilor în raport cu premierul. Constituind o guvernare de coaliţie, partidele împărţeau principalele portofolii, protejându-şi ministerele controlate. Pentru evitarea redistribuirii rolurilor în executiv, în calitate de premier era numită o personalitate incertă, care nu era capabilă să-şi impună poziţia prin promovarea propriei linii. 97 Este de menţionat că această decizie a fost luată sub presiunea maselor şi şeful statului a părăsit ţara salvânduşi viaţa. În plus, în Argentina timp de zece zile s-au schimbat patru preşedinţi.

97

SUA, şeful statului poate înapoia spre reexaminare orice act şi introduce propunerile sale, depăşirea fiind posibilă doar prin votul calificativ al Congresului. În ţările din America Latină acest drept este limitat deoarece în caz de respingere, legislativul adoptă actul cu majoritate absolută. Prin urmare, în cadrul acestor două variante ale modelului prezidenţial există numeroase diferenţe sistemice. Datorită influenţei exercitate de şcoala politică britanică şi americană, guvernările erau grupate în parlamentare şi prezidenţiale, dar nu corespundeau multiplelor regimuri practicate în ţările europene după primul război mondial (Cehoslovacia, Polonia, Finlanda, Germania). Mai monitorizat în aspect ştiinţific a fost sistemul constituţional al Republicii de la Weimar. Această variantă, în opinia redactorilor Constituţiei urma să asigure echilibrul puterilor. Preşedintele putea contrabalansa puterea Parlamentului şi concilia forţele politice. Şeful statului era în drept să dizolve legislativul şi în caz de lovitură de stat să declare situaţia excepţională. Cancelarul avea o dublă responsabilitate faţă de parlament şi preşedinte. În cadrul acestui regim parlamentar atipic balanţa de forţe se înclina în favoarea instituţiei prezidenţiale, ceea ce a suscitat discuţii referitor la clasificarea modelului. Polemicile s-au intensificat în urma reformei constituţionale din Franţa din 1958 şi 1962. Şcoala politică franceză, prin Maurice Duverger lansează termenul regim semi-prezidenţial, disputat până în prezent. În opinia cercetătorului, particularităţile noului model constau în alegerea directă a şefului statului şi responsabilitatea executivului faţă de parlament98. În favoarea delimitării noului concept de cele existente tradiţional s-a pronunţat şi G. Sartori. Totodată, s-a stabilit că criteriile specificate de Duverger nu sunt relevante şi că există diverse variante ale acestei forme practicate în 15 ţări din Europa de Vest şi Est şi majoritatea statelor din CSI99. Din care cauză deseori termenul regim semi-prezidenţial este substituit cu cel de regim mixt, hibrid, dualist sau bireprezentativ. Obiectivul în continuare a prezentului studiu este determinarea factorilor care au condus la preluarea acestui model, analiza modului în care funcţionează şi propunerea unei clasificări diversificate. Majoritatea societăţilor în tranziţie s-au ciocnit de problema alegerii formei de guvernare, optând pentru modelul constituţional al celei de-a V Republică din diferite motive. O explicaţie ar fi experienţa parlamentară nereuşită şi încercarea de consolidare a executivului. Astfel Grecia în 1975 preia regimul semi-prezidenţial (în 1986 renunţă), Portugalia în 1976, Turcia în 1982. Din alt considerent, ţările din America Latină, în intenţia de a limita puterea şefului statului consolidează instituţia parlamentară. În acest sens este relevant exemplul Mexicului, unde se practica sistemul electoral majoritar care a condus la stabilirea sistemului partidului predominant. Partidul pro-prezidenţial ocupa majoritatea locurilor în legislativ, din care cauză nu exista separarea puterilor. Doar după schimbarea legislaţiei la finele anilor ’80 a fost posibilă reforma instituţională democratică100. Acelaşi aspect al problemei a fost exteriorizat şi de A. Lijphart, care consideră sistemul electoral un factor important pentru funcţionarea regimului parlamentar sau prezidenţial. În plus, stabilitatea şi dezvoltarea politică mai este corelativă cu structura etnolingvistică a societăţii şi sistemul economic101. Pentru statele post-socialiste în perioada de tranziţie a fost importantă alegerea constituţională optimă ce ar fi asigurat stabilitatea instituţională şi evitat autoritarismul. 98

Duverger M. Les régimes semi-présidentiels. Paris. PUF, 1986, p.8. Contează nu doar modalitatea de alegere a şefului statului (spre exemplu în Irlanda şi Islanda este ales prin vot universal direct) dar atribuţiile constituţionale şi cele reale pe care le deţine. 100 Presidentialism and Democracy in Latin America. Ed. by S.Mainwaring and M.S.Shugart. Cambridge, Univ. Press, 1999, p. 57-69. 101 Lijphart A. Konstitucionnye alternativy dlja novyh demokratij. // Polis, 1995, N 5, pp. 136-146. 99

98

Cercetătorul Meduševskij distinge câteva grupuri de state din Europa Centrală şi de Sud-Est. Un prim grup s-a orientat spre parlamentarismul raţionalizat de tip german (Albania, Cehia, Estonia, Letonia, Slovacia, Ungaria). Această alegere ar avea câteva explicaţii: • tradiţia de existenţă a monarhiei parlamentare; • influenţa modelului italian şi german (ca state limitrofe sau cel puţin apropiate); • renunţarea la centralizarea comunistă în favoarea descentralizării; • caracterul neomogen al elitelor care considerau modelul parlamentar o garanţie a prezenţei lor pe scena politică. Un alt grup a făcut alegerea în favoarea sistemului mixt cu predominarea parlamentului (Bulgaria, Slovenia). Cel de-al treilea, deşi condiţionat are aspecte prezidenţiale mai pronunţate (Lituania, Polonia, România)102. În sistemul politic al Uniunii Sovietice nu exista instituţia şefului statului, puterea fiind concentrată în mâinile Secretarului General al PCUS. În intenţia de a reforma sistemul instituţional şi decizional sovietic, iar în perspectivă a moderniza partidul comunist dându-i o coloratură social-democrată, Gorbaciov instituie funcţia de Preşedinte al URSS în 1990, pe care o şi ocupă. Concomitent are loc reformarea organului legislativ (Sovietului Suprem) prin parlamentarizarea lui, devenind unul permanent. Scenariul propus nu a avut un final reuşit din cauza că în componenţa noii legislaturi comuniştii nu mai deţineau monopolul, iar în scurt timp s-a destrămat Uniunea. Ideea a fost preluată de liderii noilor state independente, care renunţând la apartenenţa de partid devin speakeri în legislativele naţionale, iar după instituirea postului de şef al statului devin preşedinţi aleşi pe cale parlamentară. Treptat ei încep a-şi consolida poziţiile prin excluderea altor forţe politice, adoptând cadrul legislativ necesar. Astfel, deja în anii 1992-1993, şeful statului este ales prin vot universal direct. Schema a fost în esenţă identică pentru marea majoritate a ţărilor post-sovietice şi putem etapiza evoluţia prezidenţialismului în două perioade: • anii ’90-93 marcând introducerea instituţiei de şef al statului; • perioada după 1993 când preşedintele înfrânge rezistenţa parlamentului, devenind principalul pol de putere. Este necesar de precizat că în aceste societăţi post-totalitare, lipsite de tradiţii, a fost lansat procesul de constituire nu doar a instituţiilor democratice dar şi a instituţiilor politice propriu-zise. Paralel, are loc instituţionalizarea partidelor politice, numărul cărora devine de curând extrem de mare. Prin urmare, aici competiţia pentru legitimitate şi întâietate dintre parlament şi preşedinte a fost extrem de dură, preluând chiar forme violente (Rusia). Există multiple explicaţii şi interpretări ale unei astfel de situaţii. În cazul Republicii Moldova au funcţionat câţiva factori ce au condiţionat opţiunea semi-prezidenţială: 1. Necesitatea consolidării statalităţii şi idependenţei, din care motiv s-a acceptat un preşedinte puternic. 2. Promovarea reformelor economice, sociale şi politice, pentru care era necesar un executiv stabil. 3. Dispersarea elitelor politice în naţionalişti şi ex-comunişti implica necesitatea unui preşedinte cu rol de arbitru. Deşi scenariul introducerii instituţiei prezidenţiale a fost asemănător în majoritatea republicilor, evoluţia ulterioară a diferenţiat. Spre exemplu, în Azerbaigean, Belarusi, Rusia şi ţările din Asia Mijlocie s-a instaurat o formă de guvernare super-prezidenţială, în cadrul căreia rolul legislativului în procesul decizional a fost minimalizat. În Moldova (până în 2001) s-a reuşit păstrarea echilibrului de forţe, prin consolidarea parlamentarismului. Astfel, Constituţia din 1994 limitează o serie de atribuţii ale şefului statului, oferite de „Legea privind 102

Meduševskij A. Perspectivy dualizma. // Vestnik Evropy, 2008, N 4, pp. 24-39.

99

perfecţionarea puterii executive” din 1991. Competiţia dintre Preşedinte şi Parlament din perioada 1999-2000, a fost câştigată de legislativ, finalizând cu modificarea Constituţiei (în special modalitatea alegerii Preşedintelui). Din cele expuse constatăm că există multiple variante ale modelului mixt de guvernare şi prin urmare se impune necesitatea unei sintetizări prin clasificarea regimurilor mixte. Una dintre cele mai complexe tipologii a fost propusă de cercetătorul rus Zaznaev, care identifică următoarele forme103: Sistemul neprezidentar prezidenţial sau prezidenţial parlamentarizat, practicat în Argentina (1853-1994), Cili (1925-1980). Dacă la alegerile generale, nici unul din candidaţi nu obţinea majoritatea absolută, şeful statului era ales de către parlament din rândul primilor doi, astfel fiind ratificată voinţa poporului. În Bolivia se practica concurenţa tuturor candidaţilor şi în acest caz putea fi ales unul care obţinea mai puţine voturi în primul tur. Sistemul parlamentar prezidenţial prevede responsabilitatea unor miniştri sau a întregului cabinet faţă de parlament (Peru, Columbia, Venesuela, etc.). Totodată, decizia finală privind demiterea îi aparţine preşedintelui. Din acest considerent, prezentul model hibrid combină elementele formei semi-prezidenţiale cu ce prezidenţială. Sistemul neparlamentar semi-prezidenţial numit şi super-prezidenţial, în cadrul căruia sunt eliminate aspectele parlamentare atât din legislaţie cât şi din practica politică. Este propriu următoarelor state: Azerbaigean, Belarusi, Kazahstan, Rusia, Tagikistan, Turkmenistan, Uzbekistan. Spre exemplu, în Rusia Duma de Stat poate exprima votul de neîncredere Guvernului, dar decizia finală îi aparţine Preşedintelui. În plus, dacă moţiunea de cenzură a fost iniţiată de două ori în decurs de trei luni, şeful statului poate dizolva camera inferioară a legislativului. Este nesemnificativ rolul parlamentului şi în procesul de formare a guvernului. În cazul când este respinsă de trei ori candidatura premierului, la fel poate fi dizolvat. Destul de complicată se prezintă şi procedura destituirii din funcţie a şefului statului. În Belarusi, „poporul a solicitat” prin referendum modificarea Constituţiei oferindu-i preşedintelui cel de-al treilea mandat consecutiv. În Azerbaigean funcţia de preşedinte a fost transmisă din tată în fiu prin înscenarea alegerilor. Doar în Georgia, Kirghizstan şi Tagikstan preşedintele a fost silit să abdice în rezultatul revoltelor populare. Aceste evenimente l-au determinat pe preşedintele Kazahstanului să introducă recent în Mejlis (parlamentul kazah) un nou proiect de lege. El prevede extinderea competenţelor şefului statului, care de altfel deţine titlul de „lider al naţiunii”, dreptul de a decide chiar şi după plecarea oficială din funcţie, inviolabilitatea persoanei şi proprietăţii, etc.104. Sistemul neprezidentar semi-prezidenţial cărui i se atribuie triada de state Austria, Irlanda, Islanda. Deşi preşedintele este ales în baza votului universal direct, atribuţiile sale sunt extrem de reduse, practic egalate cu cele ale şefului republicii parlamentare. Actele sale necesită contrasemnarea guvernului. Spre exemplu, preşedintele Irlandei îşi exercită funcţiile doar la recomandarea cabinetului, care constituie nucleul puterii de stat. În Irlanda şi Islanda în condiţiile când este înregistrat doar un singur candidat la funcţia de preşedinte, îşi preia postul fără organizarea alegerilor. Sistemul parlamentar semi-prezidenţial. Spre deosebire de cel semi-prezidenţial clasic practicat în Franţa, îi atribuie şefului statului atribuţii mai reduse, deşi este ales prin vot universal. În cadrul acestui sistem este fixată mai explicit responsabilitatea guvernului faţă de parlament, precum şi procedura de destituire a preşedintelui (România după 2003). O altă variantă a acestui model a fost practicată în Izrael în perioada 1996-2001. Primul ministru era 103

Zaznaev O.I. Smešannye formy pravlenija ili kak maslo soedinijaetsja s vodoj. // Polis, 2005, N4, pp. 158171. 104 Lillis J. Kazakhstan’s Parliament May Expand Presidential Powers, http://www.eurasianet.org/node/61028, May 10, 2010.

100

ales în baza scrutinului universal direct, concomitent cu cel parlamentar, iar Knesset-ul urma să aprobe componenţa cabinetului propusă de premier. Sistemul prezidentar parlamentar. Deşi preşedintele este ales de către parlament, atribuţiile sale nu sunt ceremoniale, fiind o figură politică importantă cu competenţe substanţiale, oferindu-i posibilitatea implicării în funcţionarea executivului. Modelul a fost practicat în Liban în perioada 1926-1990. Aceeaşi variantă este proprie şi Republicii Moldova în perioada 2001-2009. Dincolo de atribuţiile constituţionale (prezidarea şedinţelor cabinetului, etc.), şeful statului era liderul partidului predominant, prin aceasta subordonânduşi legislativul şi executivul. În prezent există multiple polemici şi în România şi în Republica Moldova referitor la necesitatea promovării reformei constituţionale în vederea eficientizării şi optimizării sistemului politic. Nu le vom trece în revistă, ele fiind subiectului unui nou studiu. În opinia noastră, alegerea unei sau altei formei de guvernare nu conduce neapărat la asigurarea calităţii sale, depăşirea contradicţiilor şi asigurarea stabilităţii. Dincolo de aspectele constituţionale funcţionează o serie de alţi factori de ordin obiectiv sau subiectiv care influenţează în mare parte sistemul politic. Este vorba de nivelul culturii politice, caracterul şi calitatea elitei politice, dialogul dintre liderii politici şi capacitatea de depăşire a crizelor guvernamentale şi constituţionale, sistemul electoral şi cel de partide, tradiţia democratică, gradul de maturitate a societăţii civile, gradul de independenţă a justiţiei. Bibliografie: 1. Duverger M. Les régimes semi-présidentiels. Paris. PUF, 1986. 2. Elgie R. From Linz to Tsebelis: Three Waves of Presidential/Parliamentary studies? http://webpages.dcu.ie/~elgier/index.htm 3. Horowitz Donald L. Ravnoprevie modelej. // Vek XX i mir, 1994, Nr. 7-8. 4. Lijphart A. ‘Presidentialism and majoritarian democracy: theoretical observations’, in Juan J. 5. Linz and Arturo Valenzuela (eds.), The Failure of Presidential Democracy (Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1994. 6. Lijphart A. Konstitucionnye alternativy dlja novyh demokratij. // Polis, 1995, Nr. 5. 7. Lillis J. Kazakhstan’s Parliament May Expand Presidential Powers, http://www.eurasianet.org/node/61028, May 10, 2010. 8. Linz J.J. Ugrozi prezjdentsva. // Vek XX j mjr, 1994, Nr. 7-8. 9. Mainwaring S. and M.S.Shugart. Presidentialism and Democracy in Latin America. Cambridge, Univ. Press, 1999. 10. Meduševskij A. Perspectivy dualizma. // Vestnik Evropy, 2008, Nr. 4. 11. Moderne F. Les avatars du présidentialisme dans les États latino-américains. // Pouvoirs 2001/3 (n° 98). 12. Parečina S. G. Institut prezidentstva: istorija i sovremennosti. Minsk. Nauka, 2003. 13. Pilet J.B. Régimes Politiques, http://www.candiulb.be/forum/index.php?act=Attach&type=post&id=12412. 14. Riggs Fred W. “Presidentialism vs. Parliamentarism: Implications for Representativeness and Legitimacy”. // International Political Science Review. 18:3 (1998). 15. Zaznaev O. Smešannye formy pravlenija ili kak maslo soedinijaetsja s vodoj. // Polis, 2005, Nr. 4.

101

CLIVAJUL STÂNGA-DREAPTA ÎN ROMÂNIA ANILOR 1990-2010 LEFT-RIGHT CLEAVAGE IN ROMANIA: 1990-2010 Lect. univ. dr. Iulia Cătălina Crăciun Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: Any party has as an identity element the affiliation to a particular doctrine. To indicate to the voter the place where the party situates itself in the political scene we use right-left cleavage. This study examines the positioning of the Romanian parties on the ideological axis, in the last two decades, starting with questions like: Is there in Romania leftright cleavage? Have Romanian parties really rallied to the doctrines and programs of the Wesern onest, or they only used them to serve their own interests? Keywords: political parties, cleavage, political ideologies, right-left split În ultima perioadă s-a remarcat o adevărată tendinţă de atenuare a confruntărilor între ideologii şi implicit, de atenuare a diferenţelor între dreapta şi stânga. Încă de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut John Naisbitt afirma sentenţios: “Stânga şi dreapta în politică sunt pe moarte: aproape totul vine acum de la un centru radical105”. Şi totuşi, diferenţierea între dreapta şi stânga nu a căzut în desuetudine. Referindu-se la Franţa, Alain Monchablon apreciază că “opoziţia stânga-dreapta, departe de a fi depăşită, rămâne încă un criteriu major de diviziune, nu numai pentru analiştii şi oamenii politici, ci pentru însăşi opinia publică”106. Desigur, nu trebuie pierdute din vedere unele diferenţe specifice între spaţiul politic american şi cel european, acesta din urmă fiind, în mod tradiţional, marcat mai pregnant de factorul ideologic. Abordând dintr-o perspectivă comparativă principalele dimensiuni ce particularizează partidele politice în perioada postbelică, Arend Lijphart nominalizează pe primul loc ceea ce numeşte “dimensiunea socio-economică”, prin care vizează tocmai diferenţierea dintre stânga şi dreapta. El precizează că deosebirea de poziţii în politica economico-socială se referă prioritar la: proprietatea de stat, respectiv proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie; rolul puternic, respectiv intervenţia redusă a statului în planificarea economică; susţinerea, respectiv opoziţia faţă de redistribuirea bogăţiei de la bogaţi la săraci; expansiunea, respectiv reducerea programelor guvernamentale de securitate socială. Într-o prezentare mai tranşantă, spre deosebire de guvernările de dreapta, cele de stânga s-au caracterizat în mod sistematic printr-o rată mai înaltă a creşterii sectorului public al economiei, bugete centrale mai mari, o mai pronunţată egalizare a veniturilor, eforturi sporite pentru reducerea şomajului şi mai mult accent pe educaţie, asistenţă medicală şi asistenţă socială.107 Distincţia dintre dreapta şi stânga datează dinaintea capitalismului, dar sensul ei a evoluat de la o epocă la alta, de la cea generală (conservatori şi reformişti), la cea modernă (capitalişti şi anticapitalişti), şi în sfârşit la cea contemporană, unde elementele materiale şi cele post-materiale se combină într-o distincţie mai complexă.

105

John Naisbitt, Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa, Bucureşti, Ed. Politică, 1989. Alain Monchablon, Cartea cetăţeanului, Bucureşti, Humanitas, 1991, pag. 146 107 Arend Lijphart, Modele ale democraţiei, Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci si şase de ţări, Polirom, Iaşi, 2000, pag. 88 106

102

Stânga şi dreapta au trecut printr-un recul istoric, dreapta după prăbuşirea totalitarismului nazist şi stânga după căderea zidului Berlinului. Pe acest fond, o dilemă privind valabilitatea acestora a luat naştere. Alt motiv care a alimentat această dilemă a fost schimbul de substanţă doctrinară între cele două exponente. Astfel, dacă până mai ieri cuvinte-cheie ale limbajului politic, dreapta şi stânga cunosc la acest început de secol un destin aparte, tradiţionala diferenţiere ce a structurat spaţiul politic de la Revoluţia franceză încoace este astăzi tot mai contestată, fiind socotită de mulţi politicieni şi analişti politici, de toate orientările, o opoziţie perimată şi golită de sens. Pe de altă parte, polarizarea scenei politice este departe de a se fi atenuat şi, în ciuda fragmentării ei într-un număr mai mare sau mai mic de mişcări în căutare de noi etichete, continuă să asculte de aceleaşi curente de gândire. Într-un studiu succint, dar de mare densitate, profesorul Norberto Bobbio respinge contestările şi analizează situaţia pornind de la nucleul său teoretic cel mai adânc, potrivit căruia esenţa dualismului dreapta-stânga rezidă în abordarea sistematic diferită a ideii de egalitate de către cele două poluri ale spectrului politic108. Dincolo de aceste idei contradictorii, orice partid are ca element de identitate apartenenţa sa la o anumită doctrină. Pentru a-i indica alegătorului locul unde se află pe eşichierul politic se utilizează clivajul dreapta-stânga. În România postdecembristă, înţelegerea sistemului de partide şi poziţionarea acestora pe axa ideologică stânga dreapta se poate realiza pornind, înainte de toate, de la o analiză a sistemului electoral şi a influenţei sale asupra relaţiilor partizane. Cele şase alegeri generale, organizate după 1989, alcătuiesc, din perspectiva teoriei politice, acea materie minimă care îngăduie formularea unei judecăţi asupra sistemului. Scrutinul legislativ a fost organizat, inclusiv la alegerile din 2004, pe baza reprezentării proporţionale (RP), cu un prag electoral explicit, în circumscripţii plurinominale şi cu un mecanism de distribuire a mandatelor de tip d’Hondt109. Pragul electoral a cunoscut o creştere semnificativă: de la zero în 1990, el a crescut la 3%, în 1992 şi în 1996, apoi la 5%, în 2000, pentru partide şi, respectiv, 8-10%, în funcţie de numărul de partide asociate, pentru coaliţii. Această ultimă creştere era destinată, ca şi legea asupra partidelor politice din 1996, să diminueze numărul participanţilor în competiţia electorală. Obiectivul nu a fost atins: candidaturile înscrise (inclusiv de către independenţi) au fost mai numeroase în 1996 şi în 2000 decât în 1990 şi 1992. Din 2008 scrutinul bazat pe reprezentarea proporţională pe liste a fost înlocuit de un sistem uninominal într-un singur tur, cu distribuţie proporţională a mandatelor. Numărul de partide parlamentare rezultate din alegerile postcomuniste variază între 5 şi 12 la Senat şi, respectiv, între 5 şi 27 la Camera Deputaţilor, aceasta din urmă cuprinzând şi formaţiunile minorităţilor naţionale care nu depăşesc pragul electoral, dar capătă reprezentare, formaţiuni al căror număr s-a dublat în perioada 1990-2010. Numărul efectiv de partide (indice important pentru a caracteriza sistemul politic), calculate după formula lui Laakso şi Taagepera110, ne înfăţişează o instabilitate dramatică a scenei politice româneşti: în 20 de ani, sistemul politic românesc a experimentat trei formule diferite trecând de la tipul “un partid şi jumătate”, în 1990, la modelul multipartidist fără partid dominant, în 1992 şi 1996, pentru a dobândi în 2000 trăsăturile unui sistem multipartidist cu partid dominant, revenind în perioada 2004-2008 la un sistem multipartidist fără partid dominant. În acest cadru instabil şi imprevizibil, partidele politice au avut 108

Norberto Bobbio, Dreapta şi stânga, Raţiuni şi semnificaţii ale unei diferenţieri politice, Humanitas, Bucureşti, 1999 109 Gheorghe Iancu, Sistemul electoral, Editura All Beck, editia a II-a, 2006 110 N=1/s², unde s reprezintă proporţia locurilor fiecărui partid în Laakso, Markku and Rein Taagepera. Effective Number of Parties: A Measure with. Application to West Europe,Comparative Political Studies, 1979

103

traiectorii accidentate. Opt partide au reuşit să treacă cel puţin trei teste electorale din care doar patru 4 au rezistat celor cinci încercări din 1990 pana în 2010. 1990 Mandate %

1992 Mandate %

1996 Mandate %

2000 Mandate %

PARTI D PDSR 49 34,26 41 28,67 59 42,14 92 77,31 PD 18 12,58 22 15,38 13 9,28 PSDR 1 0,69 1 0,69 3 2,14 PNL 9 7,56 16 11,19 13 9,28 PNŢCD 1 0,84 21 14,68 27 18,88 UDMR 12 10,08 12 8,39 11 7,69 12 8,57 PUNR 2 1,68 14 9,79 7 4,89 PRM 6 4,19 8 5,59 37 26,42 TOTAL 116 97,47 121 84,58 133 92,98 137 97,83 Sursa: Jean-Michel De Waele, Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Humanitas, 2003 La alegerile din perioada 1992-2000, aceste opt partide au acaparat de altfel între 85% şi 98% din mandatele parlamentare, fiind deci partidele care au jucat un rol decisiv în viaţa politică românească111. Strategiile şi performanţele electorale ale acestor opt partide au fost diverse112: • „Derivate dintr-un “trunchi comun”, Frontul Salvării Naţionale din 1990, PDSR şi PD au ales căi diferite pentru a se impune în faţa alegătorilor: sub numele de FDSN în 1992, de PDSR în 1996, de PSD după alegerile din 2000; partidul lui Ion Iliescu a participat singur la scrutinele din 1992 şi 1996 (câştigându-l pe primul) şi în coaliţie în 2000 (împreună cu PSDR şi cu Partidul Umanist Român – PUR). • PD s-a prezentat singur în 1992 (sub numele de FSN) şi 2000, şi în coaliţie cu PSDR, în 1996, când a reuşit să intre la guvernare; • PSDR, singur în 1990, a devenit membru al Convenţiei Democratice din România în 1992, al Uniunii Social-Democrate în 1996 şi al Polului Democraţiei Sociale din România în 2000, aceste două ultime alianţe permiţându-i să participe şi la guvernare. În 2000, partidul a fuzionat cu PDSR sub numele de Partidul SocialDemocrat (PSD); • La rândul lor, PNŢCD şi PNL au ales strategii diferite; PNL a avut liste proprii în 1990, 1992 şi 2000 (a doua oară, ratând intrarea în Parlament) şi a făcut parte din coaliţia câştigătoare (CDR) în 1996; • După ce a depus o listă proprie în 1990, PNŢCD a optat pentru formula coaliţiei la celelalte campanii electorale, această formulă aducându-i locul al doilea în 1992, primul loc în 1996 şi eşecul total la ultimele alegeri (sub numele de CDR 2000); • UDMR a trecut singură toate cele patru teste electorale, cu o medie de 27 deputaţi şi 12 senatori; • PUNR a depăşit pragul electoral atât în coaliţie (în 1990, împreună cu Partidul Republican), cât şi atunci când a avut liste proprii (1992 şi 1996); în 2000, asociat cu Partidul Naţional Român, a ratat intrarea în Parlament; • PRM a reuşit cu liste proprii toate testele electorale la care a luat parte”. 111

Vezi anexele referitoare la rezultatele alegerilor 1990, 1992, 1996, 2000 Cristian Preda, Sistemul de partide şi familiile politice din România postcomunistă, în Jean Michel de Waele, Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Bucureşti: Humanitas, 2003, pag. 280 112

104

Clivajul politic fundamental, aşa cum a fost definit între 1990 şi 1996 de către actorii politici români, i-a separat pe neocomunişti de anticomunişti113. La nivel parlamentar, cele două grupuri au avut o compoziţie variabilă şi ceva mai largă decât cele opt partide menţionate mai sus. Clivajul a funcţionat atâta timp cât a acoperit mai mult de 80% din voturile electoratului. Raportul dintre cele două forţe a evoluat dintr-un dezechilibru profund în favoarea neocomuniştilor (1990) la o poziţie de echilibru fragil (1992), pentru a fi răsturnat în favoarea anticomuniştilor (1996). Înaintea alegerilor din 2000, clivajul a fost contestat violent, doar PNŢCD susţinând încă principiile unei astfel de separaţii a societăţii politice, fapt ce i-a adus un scor de 5%. Situaţia este puţin diferită începând cu anul 2004 când numărul de partide din Parlament este în descreştere, acestea rămânând, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos, doar la 5 în 2010, iar începând cu anul 2004 asistăm pentru prima dată şi la alianţe preelectorale: 2004 PARTI D

Alianţe

PSD

Uniunea Naţională PSD + PUR

PUR PD PD-L PNL UDMR PRM PNŢCD PNG

Senat % 37.16%

Camera Deputaţilor % 36.64%

31.71%

31.26%

6.26% 13.63% 1.91%

6.20% 12.93% 1.84%

2.36%

2.23%

Alianţa Dreptate şi Adevăr PNL-PD

Primii 15 ani de tranziţie au evidenţiat deficitul democratic al României: elite politice preocupate de interesele lor personale mai mult decât de binele comun; politicieni care au migrat fără jenă de la un partid la altul, traversând linii ideologice şi politice numai pentru a-şi prelungi carierele politice; corupţie şi clientelism afectând întreaga viaţă publică; un electorat descurajat, neîncrezător şi dezinteresat, nostalgic al perioadei comuniste; puternici „baroni” locali abuzând de procesul politic pentru a folosi resursele statului în interesul clientelei lor; o administraţie publică supradimensionată şi ineficientă; o legislaţie alambicată, sufocantă şi mereu în schimbare; un aparat judiciar aservit politic; şi o intelectualitate elitistă şi lacomă114 Nu s-a schimbat nimic nici în perioada ce a urmat acestor ani cu toate că modificarea sistemului de scrutin începând cu alegerile din 2008 promitea să rezolve, cel puţin parţial, problemele timidei noastre democraţii. Schimbarea sistemului de vot a fost un subiect de dezbateri aprinse pe toată perioada legislaturii 2004-2008. Pe parcursul discuţiilor între partide au fost propuse mai multe sisteme, printre care un sistem mixt după model german şi un sistem uninominal în două tururi. În cele din urmă, Parlamentul a adoptat la 4 martie 2008

113 114

Ovidiu Vaida, Tratatul constituţional de la Roma, Sfera Politicii, nr. 123-124/2006 Tom Gallagher, Theft of a Nation: Romania since Communism (London: C. Hurst, 2005)

105

o lege prin care se adopta un sistem uninominal într-un singur tur, cu distribuţie proporţională a mandatelor. În urma alegerilor parlamentare din anul 2008 avem următoarele rezultate: 2008 PARTID

Alianţe

PSD

PSD+PC

Senat % 34,16%

Camera Deputaţilor % 33,09%

PC-Partidul Conservator PD-L

33,57%

32,36%

PNL UDMR

18,74% 6,39%

18,57% 6,17%

Rezultatul alegerilor părea că va aduce PD-L la guvernare şi PSD în opoziţie. Dacă UDMR şi-a exprimat disponibilitatea de a susţine o guvernare PD-L, liberalii au spus clar că nu vor coopera cât timp cerinţele lor nu vor fi întocmai îndeplinite. Spre uimirea întregii ţări, democrat-liberalii au fost de acord să formeze guvernul cu rivalii lor de altădată, PSD şi Partidul Conservator. Noul guvern şi-a început mandatul cu cel mai cronic deficit de încredere cu care s-a confruntat vreun cabinet român postcomunist, primind critici din absolut toate colţurile. Cea mai importantă ameninţare pentru noua coaliţie guvernamentală nu vine din exteriorul acesteia, de la opoziţie, ci din interiorul său, de la obiectivele, agendele şi bazele de susţinere divergente ale celor doi parteneri ai săi115. În concluzie, se pare că este greu de interpretat diferenţele dintre partide în termeni ideologici deoarece, în ultimele două decenii, pentru a strânge cât mai multe voturi posibile, toate partidele, cu excepţia UDMR-ului, s-au comportat ca partide catch-all, adoptând politici contrare angajamentelor lor ideologice. După 2004, Parlamentul a fost divizat ideologic şi naţional: principalii rivali au fost coaliţiile de centru-stânga şi centru-dreapta, în timp ce PRM s-a opus UDMR. În 2008, clivajul naţional a dispărut, cel ideologic estompându-se. Unii analişti au luat 2004 ca punct de referinţă pentru a sugera că alegerile recente au arătat preferinţele de dreapta ale electoratului deoarece, dacă s-ar aduna voturile obţinute de către partenerii Alianţei DA, centru-dreapta ar depăşi centru-stânga116. Alţii au luat 1990 ca punct de referinţă, susţinând că rezultatele alegerilor recente reprezintă semnalul renaşterii fostului FSN, a aparatului comunist şi a agenţilor secreţi117. Cu toate acestea, clivajul dreapta-stânga nu s-a exprimat ca atare în zorii democraţiei româneşti decât în planul sloganurilor. Problema s-a pus la nivelul ideologiilor asumate de partidele sau formaţiunile politice nou create, precum şi în planul legitimităţii presupus istorice sau generată de mişcarea de masă din decembrie 1989. Totodată, curentele intelectualiste ale diferitelor orientări au imaginat scenarii de decomunizare a ţării centrate pe teoria vinovăţiei şi a responsabilităţii trecute. Această dihotomie a fost definită drept clivajul neocomunişti-democraţi, realitatea politică parcurgând rapid etapele de la reorganizarea partidului “muncitorilor” la o democraţie pluralistă, astfel încât societatea s-a redivizat între 115

Lavinia Stan şi Diane Vancea, Alegerile parlamentare din 2008: Vin vechi în sticle noi, în Sfera Politicii, nr. 131-132 116 Iosif Klein Medeşan, „Ţineţi dreapta!”, România liberă, 5 decembrie 2008, şi Armand Goşu, „Un electorat echilibrat şi rezonabil”, 22, 2-8 decembrie 2008. 117 Gabriel Klimowicz, „Soluţia imorală, gata de guvernare”, Gardianul, 4 decembrie 2008, şi Andrei Luca Popescu, „Revine la putere partidul unic?”, România liberă, 15 decembrie 2008

106

adepţii concilierii (uitării istoriei comuniste) şi adepţii memoriei, aceştia din urmă solicitând un veritabil proces al comunismului. Rezultat al acestei dihotomii a fost apariţia pe scena politică a unui număr impresionant de partide. Guvernările de până acum au demonstrat totuşi faptul că înregistrăm un adevărat clivaj între maximalişti şi minimalişti, adică între adepţii teoriilor schimbărilor economice de şoc şi cei ai schimbărilor economice etapizate. Transformările economice au beneficiat mai mult sau mai puţin de transparenţă, de o conştientizare la nivelul populaţiei. Guvernările postdecembriste au acţionat în lumina unui liberalism asistenţial, respectiv a restrângerii participării statului în managementul economic, corelat cu măsuri semipopuliste de protecţie socială. Aceste măsuri sunt solicitate de o covârşitoare majoritate a populaţiei, ce reproşează statului că nu mai îndeplineşte toate funcţiile paternaliste ale statului comunist. Diferiţi analişti politici români118 au deplâns lipsa unui autentic pluralism de idei în spaţiul politic românesc, sugerând totodată limitele discursurilor autohtone care se prezintă drept “liberale” sau social-democrate”, fără a se inspira cu adevărat din dezbaterile contemporane de idei. În opinia acestor analişti, transformările, începute în 1989, n-au adus până acum decât o schimbare superficială a gândirii politice româneşti; fundamentele rămân caduce, ceea ce continuă să lipsească fiind o confruntare autentică şi inteligentă între marile doctrine politice contemporane. Mai mult, am putea spune că România este dominată de social-liberalism, care predomină şi la putere, şi în opoziţie indiferent care dintre partide se găseşte într-o poziţie sau alta. Încercarea de a amplasa partidele politice în tipologia dreaptastânga implică o serie de dificultăţi, determinate atât de evoluţii uneori contradictorii, cu pendulări între cele două poziţii, cât şi de manifestarea unor diferenţe pregnante între partide ce îşi au sorgintea în aceeaşi ideologie sau chiar în interiorul aceluiaşi partid, precum şi de faptul că, uneori, există o considerabilă distanţă între modul de autodefinire a unui partid şi încadrarea ce rezultă din examinarea obiectivă a programului şi politicii sale. Bibliografie: 1. Norberto Bobbio, Dreapta şi stânga, Raţiuni şi semnificaţii ale unei diferenţieri politice, Bucureşti: Humanitas, 1999 2. Alfred Bulai, Mecanisme electorale ale societăţii româneşti, Bucureşti: PAIDEIA, 1999 3. Gheorghe Iancu, Sistemul electoral, Editura All Beck, editia a II-a, 2006 4. Dan Mihăilescu, Stângăcii de dreapta, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000 5. Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Iaşi: Polirom, Societatea Academică din România, 1998 6. Radu Alexandru, Fenomenul partidist, Editura Printech, Bucureşti, 1999 7. Idem, Partidele politice româneşti după 1999, Editura Paideia, Bucureşti, 2003 8. Daniel Seiler, Partidele politice din Europa, Iaşi: Institutul European, 1999 9. George Voicu, Pluripartidismul, Bucureşti: Editura ALL, 1988 10. Jean-Michel de Waele, Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Bucureşti: Humanitas, 2003

118

vezi, Cristian Preda, Modernitatea politică şi românismul, Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 236-245; Daniel Barbu, “Convingeri şi certitudini”, Curentul, 30 sept. 1998.

107

MAREA BRITANIE – BIPARTIDISM IMPERFECT? GREAT BRITAN – IMPERFECT BIPARTIDISM? Lect. univ. dr. Iulia Cătălina Crăciun Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Abstract: May the 6th, 2010 has marked the end of the most interesting Bristish elections in recent memory, a two-way race between David Cameron’s Conservatives and Gordon Brown's Labour Partry, which has been unexpectedly hijacked by the candidate of the Liberal Democrats, Nick Clegg. So no party has been able to secure an outright majority in the House of Commons. What happens next? Keywords: Bristish elections, Liberal Democrats, House of Commons Relaţia sistem electoral - sistem de partide Întrucât sistemul electoral dintr-o ţară influenţează în mod clar sistemul de partide consider că este necesar să ne oprim asupra impactului pe care modurile de scrutin îl au asupra acestuia. În abordarea acestui subiect, merită avute în vedere ca puncte de plecare, cele două ipoteze lansate de Maurice Duverger în 1951119: 1. Sistemul majoritar uninominal cu un singur tur (cu majoritate relativă) favorizează sistemele bipartidiste; 2. Sistemul majoritar uninominal cu două tururi şi sistemele cu reprezentare proporţională favorizează sisteme multipartidiste. Ulterior, Duverger a nuanţat cea de-a doua ipoteză, aducând-o la forma următoare: modul de scrutin bazat pe reprezentare proporţională favorizează sistemele multipartid, în timp ce sistemul majoritar uninominal cu două tururi de scrutin favorizează un multipartidism cu un număr de partide limitat de alianţele la care partidele sunt forţate de către acest sistem. Mecanismul care, în mod teoretic, ar trebui să funcţioneze, se bazează pe „votul tactic” la care alegătorul este forţat: în condiţiile în care votantul ştie că doar primul clasat câştigă, are tendinţa să ofere votul unuia din cele două partide cu şanse reale de reuşită, considerând că a vota cu un al treilea partid ar însemna un vot irosit. Acest raţionament, întâlnit la cei mai mulţi dintre alegători, are ca rezultat, la nivel naţional, consolidarea poziţiei a două partide care ajung să domine viaţa politică şi să asigure alternanţa la guvernare, fără să aibă nevoie de alianţa cu o a treia forţă politică. Ipotezele lui Duverger au suscitat, şi suscită încă, dispute între teoreticienii democraţiei. Primul care l-a combătut a fost Grumm120, considerând că lucrurile stau exact invers decât reies ele din ipotezele lui Duverger, mai precis: sistemele multipartidiste determină adoptarea unor sisteme electorale proporţionale, din dorinţa partidelor de a-şi persevera existenţa. El a adus ca argument la această opinie faptul că, în acea perioadă, cinci ţări europene adoptaseră sisteme proporţionale, şi în fiecare din aceste ţări, în momentul în care s-a întâmplat acest lucru, existau mai mult de două partide importante. Adevărul este, însă, aşa cum arăta Riker, că în aceste ţări fie se practicase, până în acel moment, sisteme majoritare cu două tururi, fie nu exista o experienţă democratică. 119 120

Duverger, Maurice, Les partis politiques, Paris, A. Colin, 1951 John G. Grumm, ‘Theories of Electoral Systems’, Midwest Journal of Political Science, 1958.

108

Două exemple importante care contrazic în practică prima ipoteză a lui Duverger, sunt Canada şi India iar la ultimele alegeri Marea Britanie. (În fiecare dintre aceste ţări întâlnim modul de scrutin majoritar uninominal relativ, şi în nici una nu apare sistemul bipartidist.) Rae a explicat deviaţia Canadei de la legea lui Duverger prin existenţa unui partid regional, majoritar în anumite zone (francofone). Perpetuarea acestei situaţii este dată şi de puternica descentralizare a sistemului de guvernământ din Canada. Plecând de la acest exemplu, Rae a reformulat legea lui Duverger, completând-o cu sintagma „…cu excepţia cazurilor în care există partide ale minorităţilor”. Cazul Indiei este prezentat de Weiner121, acesta fiind de părere că partidele mai mici reprezintă, de fapt, grupuri sociale care asigură activiştilor lor mai degrabă satisfacţii emoţionale decât satisfacţia de a fi învingători în alegeri. Aceasta ar fi motivaţia pentru care liderii partidelor respective continuă să activeze, perpetuând astfel, existenţa partidelor respective. Un alt teoretician al democraţiei în dezacord cu ipotezele lui Duverger este Giovanni Sartori. Cu toate acestea, el mai degrabă completează ipotezele lui Duverger decât să le contrazică: Sistemul majoritar uninominal cu un singur tur de scrutin produce pe termen lung un sistem bipartidist, fără ca aceasta să însemne perpetuarea existenţei aceloraşi două partide doar când sunt îndeplinite două condiţii: a) sistemul de partide este bine structurat (deci când perioadele de „tranziţie” iau sfârşit); b) electoratul care este refractar la presiunile sistemului electoral (nu votează „tactic”) este dispersat relativ uniform, în mai toate circumscripţiile electorale122. Existenţa sistemului bipartidist este imposibilă atunci când există minorităţi rasiale, lingvistice, ori religioase concentrate în anumite circumscripţii electorale sau zone geografice. Aceste minorităţi votează, de regulă, cu partidele care le reprezintă interesele, chiar dacă aceste partide nu au niciodată vreo şansă de a câştiga alegerile (Canada este cel mai bun exemplu în acest sens). Sistemul proporţional poate, de asemenea, duce la reducerea numărului de partide, în raport cu „neproporţionalitatea” lui. Acest lucru se realizează fie prin aplicarea lui în circumscripţii mici fie prin „premierea” partidelor care obţin peste un anumit număr de voturi. Cu alte cuvinte, ipotezele emise de Duverger sunt corecte, iar criticile aduse acestora se bazau doar pe excepţii. Este Marea Britanie excepţia care vine să dea peste cap toate teoriile enunţate anterior? Si dacă da, ce a determinat aceasta situaţie? Clasificarea sistemelor de partide în funcţie de numărul şi mărimea relativă a partidelor politice.

Exemple Voturi Sisteme de ipotetice de cumulate partide distribuţie a % locurilor Bipartidist 90% 55-45 “Două partide 75%45-40-15 şi jumătate” 80%

Număr efectiv de partide 2 2,6

121

Myron Weiner, Party Politics in India: The Development of a Multi-Party Sistem. Princeton: Princeton University Press. 1957 122 Giovanni Sartori, Parties and Party Sistems: A Framework for Analysis, Cambridge, Cambridge University Press, 1976

109

Exemple Voturi ipotetice de Sisteme de cumulate distribuţie a partide % locurilor Multipartidist 60%45-20-15-10cu partid 70% 10 dominant Multipartidist 25-25-25-15fără partid 50% 10 dominant

Număr efectiv de partide 3,5

4,5

Sursa: Arend LIJPHART, op. cit., p. 78 Sistemul de partide din Marea Britanie Sistemul electoral care funcţionează pe principiul câştigătorul ia totul, pare la o primă vedere unul destul de sec şi simplu, lăsând impresia unei puteri majoritare şi a unei opoziţii inofensive şi minoritare. Realitatea însă este mult mai complexă, observând o serie de paradoxuri mai ales în evoluţia sistemului politic britanic din secolul XX şi începutul secolului XXI, ceea ce a dus şi la apariţia unor manifestării din ce în ce mai ostile unui astfel de sistem electoral. Pentru alegerea membrilor Camerei Comunelor Marea Britanie este divizată în mai multe districte electorale iar în fiecare district candidatul care câştigă cele mai multe voturi primeşte locul în Parlament (651 locuri). Ca şi în SUA, nu este nevoie de o majoritate absolută (50+1), ci doar de una relativă, candidatului fiindu-i suficient să câştige cele mai multe voturi123. Când spunem „câştigătorul ia totul” ne gândim la un sistem electoral puternic părtinitor în favoarea a două mari partide, aici, (până la ultimele alegeri, mai 2010) Laburiştii şi Conservatorii. Ştim din experienţa britanică cât este de greu pentru un al treilea partid să ajungă unul din cele două. Totuşi la începutul secolului XX Laburiştii au devenit unul din cele doua partide mari în detrimentul liberalilor care s-au plasat pe locul al III-lea. Printre democraţiile europene, Marea Britanie reprezenta cazul clasic al unui partid majoritar în Parlament mai ales în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial. Alegerile generale dădeau de obicei o majoritate absolută de locuri în Camera Comunelor chiar dacă această majoritate parlamentară avea la bază cel mai adesea o minoritate electorală (doar guvernul naţional din 1931 şi cel conservator din 1935 au beneficiat de o majoritate absolută de voturi din 1918 şi până în prezent)124. Camera Superioara a Parlamentului – Camera Lorzilor - poate fi chiar ignorată în procesul formării cabinetului fiind alcătuită din membrii ai nobilimii ereditare şi membrii care au obţinut titluri nobiliare pe perioada vieţii. Dacă un partid are majoritate în Camera Comunelor, formarea Cabinetului nu va întâmpina nici un obstacol, din moment ce disciplina de partid este impusă. Partidul majoritar formează astfel cabinetul. Modelul devenit clasic al opoziţiei parlamentare îşi formează aşanumitul „shadow cabinet” (cabinetul din umbră), alcătuit din potenţiali miniştri, având două funcţii gemene: conducerea activităţii parlamentare a partidului respectiv şi situarea sa ca o

123

Jurg Steiner, European Democracies, Third Edition, Longmai Publisher, New York, 1995, p. 30 124 Yves Meny, Politique Comparee. Les democraties Allemagne, Etats Units, France, Grande Bretagne, Italie, Moonterestien, Paris, 1993, p. 219

110

echipă alternativă la guvernare125. Opoziţia este considerată o instituţie, al cărei lider este numit oficial de către monarh şi primeşte salariu în calitate de funcţionar public. Pe de o parte sistemul electoral folosit de Marea Britanie este foarte eficient întrucât duce la o claritate a rezultatelor, previne fragmentarea parlamentară şi exclude micile partide extremiste făcând guvernarea mai uşoară, pe de alta parte criticii sistemului de tip Westminster îl consideră cu mult depăşit de evoluţia reală a societăţii, datorită reducerii rolului de putere şi opoziţie doar la două mari partide, obligând practic electoratul să aleagă între cele două partide şi excluzând alte posibile opţiuni politice. Această poziţie are argumente şi contra-argumente deosebit de puternice. Unul dintre argumentele pro ar fi eficienţa puterii în exercitare atribuţiunilor şi promovarea proiectelor legislative prin Parlament în timp util, guvernul bucurându-se de majoritate şi, evident, de susţinere în Parlament, fapt care conferă guvernului echilibru şi stabilitate. În realitate, însă, constatăm că lucrurile nu stau chiar aşa de bine şi că acest tip de sistem creează mari disproporţii la nivelul clasei politice, mai ales între putere şi opoziţie, constatând că, de fapt, acele majorităţi, cel puţin din perioada de după Cel de-al Doilea Război Mondial până astăzi, au fost, aşa cum Douglas W. Rae corect le numeşte, „majorităţi fabricate”, majorităţi care sunt create artificial de către sistemul electoral, din pluralităţile votului”126. Alegerile generale dau de obicei o majoritate absolută de locuri în Camera Comunelor (camera inferioară a Parlamentului Englez). Această majoritate parlamentară are la bază cel mai adesea o minoritate electorală. Doar guvernul naţional din 1931 şi cel conservator din 1935 au beneficiat de o majoritate absolută de voturi, din 1918 până în prezent127. Aceasta se întâmplă din cauza modului de scrutin care nu cere o majoritate absolută de voturi, ci doar una relativă. Acest tip de sistem electoral este considerat ca fiind părtinitor celor două mari partide (aici Conservatorii şi Laburiştii) fiind foarte greu pentru un al treilea partid să ajungă unul din cele două. În aceste condiţii, diferenţa dintre putere şi opoziţie nu este una dintre majoritate şi minoritate, ci mai degrabă dintre două părţi aproape egale, diferenţa constând doar că una formează guvernul şi alta nu. Partidul Laburist şi Partidul Conservator beneficiind de hegemonie electorală, manifestată cel mai vizibil în perioada 1950- 1970, perioadă în care împreună nu au adunat niciodată mai puţin de 87,5 % din preferinţe, reduc practic la zero şansele celorlalte partide de a câştiga, obligându-le în cel mai fericit caz la o veşnică opoziţie, sistemul dezavantajându-le în mod evident. Despre această situaţie, în care votul acordat unui partid mai mic nu are nici o valoare reală, se crede ca obligă electoratul să voteze cu unul din cele două partide, chiar dacă nu aceasta ar fi opţiunea reală a alegătorului. Situaţia dată, a născut critici extrem de dure atât în Marea Britanie cât şi în SUA, care în anumite puncte se aseamănă. Senzaţia de putere închisă sau transferabilă doar într-un grup restrâns determină opinii cât se poate de îndreptăţite ale multor intelectuali, britanici şi americani, unul dintre cei mai cunoscuţi fiind Noam Chomsky, care afirmă, referitor la această închidere a puterii, că „oamenii responsabili”, care sunt factorii de decizie adecvaţi ”...trebuie să trăiască departe de tropotul şi mugetul unei turme sălbăticite”. Aceşti ,,outsideri ignoranţi şi băgăcioşi” trebuie să fie spectatori, nu participanţi. Turma are o funcţie, aceea de a tropăi din când în când la alegeri, în sprijinul unuia sau a altuia dintre elementele din clasa conducătoare”128. Critica este fără îndoială una cât se poate de dură şi foarte profundă, evidenţiind o tristă realitate în care puterea şi opoziţia se confundă într-un mic grup de politicieni care nu prea mai au ceva comun, în afară de afaceri, cu scopul declarat 125

D.R. Turner, The Shadow Cabinet in British politics, London, Routledge & K. Paul; New York, Humanities P., 1969 126 Arend Lijphart, Modele ale democraţiei, Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci si şase de ţări, Polirom, Iaşi, 2000, p. 162 127 Yves Meny, Op. cit., p. 219 128 Noam Chomsky, Hegemonie sau Supravieţuire, Cap. I, p. 8, Ed Antet, Bucureşti, 2003

111

al politicii într-o democraţie. O altă formă a rigidităţii principiului majoritar britanic o reprezintă „doctrina mandatului”129, conform căreia partidul care obţine majoritatea locurilor în Parlament conduce cu un mandat absolut. De exemplu, în criza din 1982, din Insulele Falkland, partidul laburist aflat în opoziţie nu a avut mijloace să împiedice politica de război a partidului conservator. În acest context, o moţiune de cenzură depusă de opoziţie nu ar avea şanse de reuşită atâta timp cât partidul care guvernează controlează majoritatea locurilor in Parlament. Astfel, Marea Britanie, care a inventat principiul responsabilităţii ministeriale – foloseşte acum foarte rar procedura moţiunii de cenzură (ultima dată în 1979, când guvernul laburist a fost învins la un singur vot, şi aceasta datorându-se de fapt slăbirii „puterii de comandă” a partidului de la putere asupra parlamentarilor săi). Sistemul bipartidist perfect pare foarte greu de înlăturat pentru că nici un partid care primeşte pe tavă o majoritate absolută, cu toate că este votat de către o minoritate, nu va schimba acest sistem. Conservatorii nu au propus niciodată modificarea sistemului de vot. Laburiştii cu toate ca au declarat în câteva rânduri că îl vor modifica, cât timp au fost la putere nu au făcut nimic în acest sens. În aceste condiţii singura forţa politică ce ar putea impune o reformă rămân liberalii. Pentru ca ei să poată avea un cuvânt de spus este nevoie de un parlament fără majoritate artificială pentru un singur partid, un aşa numit hung parliament. Pentru a încuraja un hung parliament în premieră s-au născut câteva campanii şi site-uri speciale, cu scopul de a incuraja votul tactic înainte de alegerile din mai 2010, din intenţia de a scapă în sfârşit de sistemul majoritar uninominal cu un singur tur care favorizează sistemul bipartidist perfect. Alegerile parlamentare din Regatul Unit din 6 mai 2010 s-au terminat cu un rezultat foarte interesant pentru ţara care a inventat scrutinul majoritar uninominal: nici un partid nu a obţinut majoritatea absolută. Pentru prima oară după 36 de ani, britanicii au ales o Cameră a Comunelor fără majoritate confortabilă, asigurată de obicei de un sistem electoral în care câştigătorul ia totul. Constituţional, premier poate fi liderul partidului care se bazează pe o majoritate în Camera Comunelor, ori nici liderul Partidului Laburist, Gordon Brown, nici liderul Partidului Conservator, David Cameron, nu s-au aflat în această situaţie. Conservatorii au considerat că laburiştii au pierdut alegerile şi în consecinţă trebuie să predea guvernarea, dar nici ei nu se găseau într-o poziţie mai solidă, dat fiind că o înţelegere cu liberal democraţii – care cer insistent trecerea la sistemul electoral proporţional – părea improbabilă, iar colaborarea cu ceilalţi deputaţi, în majoritate separatişti scoţieni, galezi sau irlandezi era practic exclusă. Totuşi Conservatorii au optat în cele din urmă spre o alianţă cu Partidul Liberal Democrat, Marea Britanie având astfel primul guvern de coaliţie de după cel de-al doilea război mondial şi un bipartidism imperfect sau „două partide şi jumătate”. Condus de David Cameron şi Nick Clegg, noul guvern liberal-conservator este în mare măsură un mariaj politic tactic, de conjunctură, impus pe fondul peisajului electoral validat de alegerile generale din 6 mai130. Departe de a fi o alianţă naturală, cu filozofii mai degrabă antitetice, decât convergente, coaliţia dintre conservatori şi liberali democraţi stă sub semnul pragmatismului. Cu toate acestea, dincolo de faptul că asistăm la o coalizare condiţionată şi dictată de momentul electoral se pare ca votul tactic acuzat de-a lungul timpului că favorizează sistemul bipartidist perfect a fost folosit de această dată într-un mod diferit. Ce se va întâmpla în continuare nu ştim dar cu siguranţă stabilitatea sistemului de partide britanic a fost afectată de aceste ultime alegeri ce au deschis drumul spre multipartidism. Bibliografie: 129

Jurg Steiner, Op. cit. p. 59 www.adevarul.ro/international/foreign_policy/Marea_Britanie_un_guvern_cu_dubla_personalitate_0_260974 457.htm 130

112

1. G. Almond, G. Bingham Powell, Jr., Kaare Strom, Russell J. Dalton, Politica comparată astăzi, Iasi: Institutul European, 2009 2. J. Blondel, Guvernarea comparată, Iaşi: Institutul European, 2009 3. Arend Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Iaşi: Polirom : 2000 4. Yyves Meny, Politique Comparee. Les democraties Allemagne, Etats Units, France, Grande Bretagne, Italie, Moonterestien, Paris, 1993; 5. Jurg Steiner, European Democracies, Third Edition, Longman Publisher, 6. Thomas Magstadt, Nation and Governments, Comparativ Politics in Regional perspective, St. Martin’s Press, New York, 1994

113

SOLUŢIONAREA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN: POZIŢIILE PARTIDELOR POLITICE DIN REPUBLICA MOLDOVA TRANSNISTRIAN CONFLICT SETTLEMENT: POLITICAL PARTIES POSITIONS IN REPUBLIC OF MOLDOVA Lect.sup.univ.dr. Igor Bucătaru, Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova Coord.prog. Andrei Volentir, Institutul de Studii Europene, Chişinău, Republica Moldova Cercetator sup. Oleh Protsyk, European Centre for Minority Issues, Flensburg, Germania

Abstract: Policy issues related to the settlement of the Transnistrian conflict continue to occupy a prominent place in the list of priorities of Moldovan political parties. The survey of party elites (functionaries), which was conducted in the aftermath of the July 2009 parliamentary elections, reveals that Transnistrian conflict-related issues receive higher importance marks than groups of questions dealing with economy, culture, or national sovereignty issues. Political parties that formed the governing coalition “The Alliance for European Integration” after the July 2009 parliamentary elections - Liberal Democrat Party of Moldova (PLDM), Liberal Party (PL), Democratic Party of Moldova (PDM), and the Alliance “Our Moldova” (AMN) – are reported to have especially close positions on the Transnistrian issues. This suggests the existence of a general consensus in the government on conflict resolution approaches and provides grounds for cautious optimism about the degree of coherence and consistency in coalition decision making in this important policy area. Overall, seven parties investigated in this study tend to coalesce in two predictable groupings in terms of their positioning on majority of policy issues, including the Transnistrian conflict issues. One grouping includes Liberal Party (PL), Liberal Democratic Party of Moldova (PLDM), the Alliance “Our Moldova” (AMN), Christian Democratic People’s Party (PPCD), and Democratic Party of Moldova (PDM). The other includes Communist Party of the Republic of Moldova (PCRM) and Social Democrat Party (PSD). Keywords: political parties, party elites, national sovereignty, conflict resolution Introducere Articolul prezent este elaborat în baza unei cercetări sociologice efectuate de către un grup de experţi din Republica Moldova şi Germania, cu sprijinul financiar al Misiunii Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) în Republica Moldova, în problema poziţionării partidelor politice din Moldova vizavi de cele mai importante probleme ale societăţii, inclusiv a soluţionării conflictului transnistrean. Articolul cuprinde sinteza a unei părţi din problematica cercetată în baza intervievării funcţionarilor de partid.

Sinteza rezultatelor cercetării Cercetarea sociologică efectuată în 2010 permite de a deduce importanţa majoră a problemelor ce ţin de conflictul transnistrean pentru clasa politică din Republica Moldova. Reglementarea conflictului şi instituirea formei de organizare politico-administrativă a 114

regiunii în componenţa Republicii Moldova, continuă să rămână o prioritate a guvernării, indiferent de coloratura politică a acesteia. O altă concluzie extrem de importantă se referă la constatarea existenţei unui consens în rândul celor mai reprezentative partide politice din Republica Moldova asupra abordării principalelor probleme legate de conflictul transnistrean. Rezultatele cercetării ne prezintă pentru anul 2010 cele mai mici valori ale polarizării poziţiilor partidelor în problemele conflictelor teritoriale, comparativ cu celelalte blocuri de chestiuni (ideologic, cultural, economic). Situaţia din 2010 este una diferită de cea din 2006, când în problemele respective exista o diferenţă de atitudine din partea partidelor, gradul de polarizare fiind unul cu mult mai ridicat. Partidele politice care au constituit coaliţia de guvernare „Alianţa pentru Integrare Europeană” (AIE) în urma alegerilor anticipate din 29 iulie 2009 – Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), Partidul Liberal (PL), Partidul Democrat din Moldova (PDM) şi Alianţa „Moldova Noastră” (AMN) – conform rezultatelor generalizate ale cercetării, manifestă o atitudine consensuală asupra problemelor ce ţin de conflictul transnistrean. Constatare care inspiră încredere în consecvenţa, omogenitatea şi consecutivitatea politicilor promovate la nivel de decizie politică de către toate componentele guvernării. În baza rezultatelor cercetării se poate observa gruparea partidelor în două fracţiuni. Pe de o parte este vorba de PDM, AMN, PLDM, Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) şi PL, care de regulă deţin poziţii apropiate una de alta. De cealaltă parte este vorba despre Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi Partidul Social Democrat (PSD) care deţin poziţii proxime în majoritatea problemelor. O altă concluzie se referă la constatarea faptului că pentru anul 2010 în majoritatea chestiunilor analizate poziţiile de extremă sunt deţinute pe de o parte de PCRM, iar de cealaltă parte, de PL. Pentru anul 2006 aceste poziţii aparţineau blocului politic „Patria-RodinaRavnopravie” (P-R-R) şi, respectiv, PPCD. Metodologia cercetării Chestionarea funcţionarilor de partid (cunoscută în literatura de specialitate sub termenul de chestionarea elitelor partinice), deopotrivă cu chestionarea experţilor, reprezintă două dintre cele mai des utilizate metode de evaluare a poziţiilor partidelor în subiectele politice fundamentale ale concurenţei politice. Chestionarea funcţionarilor de partid, care are drept scop determinarea detaliilor poziţionării partidelor politice, se efectuează, de regulă, imediat după alegerile parlamentare. Efectuarea sondajului anume în această perioadă sporeşte probabilitatea faptului că în răspunsurile lor respondenţii vor reflecta mult mai adecvat toate nuanţele poziţionării partidelor, întrucât escaladarea activismului politic, care însoţeşte alegerile, s-a produs relativ recent. Chestionarea a fost realizată pe parcursul lunilor noiembrie 2009 – decembrie 2009, adică la o distanţă de numai patru luni de la data când au avut loc ultimele alegeri parlamentare. Drept criteriu de selectare a formaţiunilor politice a servit scorul electoral al acestora, înregistrat în cadrul ultimelor alegeri parlamentare din 29 iulie 2009. Am inclus în studiul nostru partidele politice care au acumulat peste 2% din voturi131. În aceste condiţii, eşantionul a cuprins şapte formaţiuni politice, în ordinea descrescătoare a rezultatelor electorale: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), Partidul Liberal (PL), Partidul Democrat din Moldova (PDM), Alianţa „Moldova 131

Deşi PPCD şi PSD au acumulat cu puţin sub 2% din voturile alegătorilor la alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009, ele au fost, de asemenea, selectate pentru studiul nostru, deoarece sunt cele mai longevive partide din sistemul politic moldovenesc şi au demonstrat activism pe tot parcursul dezvoltării acestuia.

115

Noastră” (AMN), Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) şi Partidul Social Democrat (PSD). O succintă prezentare a acestor formaţiuni este dată în Anexă. Numărul total al funcţionarilor de partid chestionaţi a constituit 109 persoane, repartizaţi pe partide în felul următor: PCRM – 14; PLDM – 18; PL – 15; PDM – 15; AMN – 15; PPCD – 15; PSD – 16. Eşantionul compus din 109 persoane este comensurabil cu numărul respondenţilor din eşantioanele altor cercetări similare bazate pe chestionarea funcţionarilor de partid. O cercetare relevantă, cea a lui Herbert Kitschelt şi a colegilor săi, s-a bazat pe un eşantion de 100–135 de respondenţi pentru fiecare din ţările est-europene incluse în cercetarea lor132. Raportat la numărul organizaţiilor locale de partid care este dependent de mărimea populaţiei ţării, eşantionul nostru a inclus chiar un număr mai mare de respondenţi decât eşantioanele create de Herbert Kitschelt pentru Bulgaria, Cehia, Polonia şi Ungaria. Proporţional numărului organizaţiilor locale de partid, eşantionul nostru a fost, de asemenea, mai mare decât eşantionul care a cuprins 360 de respondenţi, utilizat de Kitschelt şi Smyth la cercetarea sistemului de partide din Rusia133. 1. Forma structurii de stat Iniţiativa de modificare a structurii de stat a Republicii Moldova (de la forma unitară la cea federală) s-a conturat după venirea la putere a PCRM în anul 2001. Această iniţiativă era examinată ca una dintre căile de soluţionare a conflictului transnistrean, precum şi ca un mecanism de reintegrare a regiunii transnistrene. Schimbarea formei structurii de stat din unitară în federativă s-a dovedit a fi o propunere controversată, care a provocat o reacţie negativă în mai multe pături ale societăţii moldoveneşti. Iniţiativa dată nu a atins rezultate semnificative în procesul de soluţionare a conflictului şi, către finele primului mandat de guvernare a PCRM (2001-2005), ea şi-a pierdut din actualitate. Cu toate acestea, însă, unii experţi internaţionali au continuat să susţină că un anumit model al sistemului constituţional federal cu o partajare a prerogativelor de putere, mai echilibrată decât cea propusă în „planul Kozak” în anul 2003, ar putea constitui o bază pentru reintegrarea Republicii Moldova134. Eşuarea semnării „planului Kozak”, propus de autorităţile Federaţiei Ruse, privind soluţionarea conflictului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova, a reprezentat momentul de cotitură în modificarea poziţiei conducerii Republicii Moldova pe problema dată135. Datele din fig. 1 ne indică asupra faptului că atât în 2006, cât şi, în special, în 2010 clasa politică moldovenească, în majoritatea sa, optează categoric pentru forma unitară de organizare a structurii de stat. Rezultatele poziţionării partidelor prin prisma autoevaluării (aprecierea poziţiei partidului doar de către funcţionarii săi) pentru anul 2010 ne permit să deducem o stare de consens în chestiunea caracterului unitar al structurii de stat printre cele mai reprezentative partide politice ale momentului. Gradul de polarizare a poziţiilor partidelor este unul extrem de mic. Mai mult chiar, componentele coaliţiei de guvernare formate după alegerile anticipate din 29 iulie 2009 – PLDM, PL, PDM şi AMN – se situează pe poziţiile situate între valorile 8,9 şi 9,9 ale scalei. Dar şi cea mai importantă formaţiune de opoziţie, PCRM deţine o poziţionare favorabilă caracterului unitar al statului. 132

Herbert Kitschelt, Z. Mansfeldova, R. Markowski, and G. Toka. Post-communist party systems competition, representation and inter-party cooperation, Cambridge.:Cambridge University Press, 1999. 133 H. Kitschelt, and R. Smyth. Programmatic Party Cohesion in Emerging Postcommunist Democracies: Russia in Comparative Context. Comparative Political Studies 35:12-28, 2002. 134 Hill W. Mi ne mojem prinimati takie krainosti kak unitarnoe gosudarstvo ili konfederatsia. În: Moldavskie Vedomosti, nr. 53 (853), 14 iulie 2006. 135 Boţan Igor, Efectele “planului Kozak”. În : Comentarii politice, http://www.edemocracy.md/comments/political/200312031/ (accesat la 11.12.2009).

116

Fig. 1. Forma structurii de stat: federaţie versus stat unitar 2010 PCRM

PDM

PPCD PL 7,2 8,9 9,7 9,9 ■▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▼▲▬▬▬▬▬▲▼▲▼▲ ■ 1 7 9,3 9,8 10 PSD PLDM AMN 2006 PCRM

PSL

PDM

AMN PPCD 6,3 7,7 8,4 9,6 9,9 ■▼▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▬▬▬▲▬▼▲▬▬▲▬▲ ■ 1 1,2 8,1 10 P-R-R PSD 1 – federaţie 10 – stat unitar Comparativ cu anul 2006, din punctul de vedere al autoevaluării, poziţiile partidelor pentru anul 2010 sunt mai focalizate pe ideea statului unitar. În 2006 viziunile partidelor erau mai dispersate. Plus la aceasta, exista blocul politic P-R-R136 – care se poziţionau distinct de celelalte partide, optând pentru federalizarea Republicii Moldova, în calitate de modalitate de soluţionare a conflictului transnistrean. Către anul 2010, însă, acest bloc politic s-a dispersat, o parte din lideri regăsindu-se pe listele de candidaţi ale PCRM pentru ambele scrutine parlamentare din 2009. Fapt ce nu a modificat însă radical poziţia comuniştilor în chestiunea dată. Merită o atenţie aparte cazul PSD. Se observă o modificare substanţială a poziţiei partidului în direcţia acceptării federalizării Republicii Moldova drept modalitate reală de soluţionare a conflictului transnistrean. Per ansamblu, reieşind din datele de mai sus, reiterăm opţiunea clasei politice pentru caracterul unitar al statului Republica Moldova. Aceasta, în mare parte, din cauza că după experienţa nereuşită a tratativelor privind definitivarea şi semnarea „planului Kozak”, în societatea moldovenească există starea de suspiciune că o eventuală federalizare a Republicii Moldova ar semnifica dezintegrarea şi lichidarea statului. 2. Statutul Transnistriei 136

Blocul politic „Patria-Rodina-Ravnopravie” (P-R-R) era compus din: Partidul Socialiştilor „Patria-Rodina” şi Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie”.

117

Subiectul privind caracterul autonomiei a avut drept scop să clarifice poziţiile partidelor referitoare la eventualul statut al Transnistriei, în caz că diferendul ar fi fost soluţionat prin acordarea regiunii a unui statut special în cadrul statului unitar reîntregit. Punctele extreme ale scalei de 10 puncte, pe marginea acestui subiect, au fost stabilite ca preferinţe pentru o autonomie largă sau una limitată a regiunii transnistrene. Decizia autorilor de a utiliza o formulare simplă a celor două alternative a fost motivată prin dorinţa de a evita definiţii complicate a posibilelor modele de autonomie, deoarece astfel de noţiuni ar necesita cunoştinţe de specialitate vaste din partea respondenţilor intervievaţi. Analiza datelor înserate în fig. 2 ne permite să observăm că plasamentul partidelor politice sunt mai dispersate, mai polarizate, comparativ cu datele din fig. 1. Poziţiile partidelor denotă o variaţie între valorile 4,6 (PCRM) şi 8,8 (PL). Comparativ cu situaţia din 2006 când poziţiile de extremă le ocupau P-R-R (1,1 p.) şi PPCD (9,3 p.), în 2010 poziţiile partidelor politice exprimate de către funcţionarii săi au devenit mai moderate şi mai puţin dispersate. În concluzie, pentru anul 2010, reieşind din rezultatele grafice prezentate în fig.2 putem admite ipoteza că, chiar dacă majoritatea partidelor (inclusiv, toate componentele coaliţiei de guvernare AIE) optează pentru un grad limitat al autonomiei, poziţiile lor nu sunt, totuşi, de natură radicală, ci, dimpotrivă – conciliantă, ceea ce poate însemna că partidele lasă loc pentru tratative şi negocieri. Din comparaţia poziţiilor partidelor pentru anii 2006 şi 2010 putem observa că pentru cea mai mare parte a formaţiunilor politice (din cele care au rămas active în această perioadă), şi anume, PPCD, AMN şi PSD, este specifică mişcarea spre opţiunea autonomie largă. În cazul PCRM mişcarea este una inversă – spre limitarea autonomiei. În pofida acestui fapt, PCRM continuă să rămână partidul care optează cel mai activ pentru o autonomie largă, din rândul partidelor incluse în eşantion. Fig. 2. Statutul Transnistriei: autonomie largă versus autonomie limitată 2010 PCRM PDM PPCD PL 4,6 7,2 8,3 8,8 ■▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▼▬▬▬▬▬▬▬▼▲▬▬▬▲▼▲▬▬▬▬ ▬■ 1 5,1 7,2 8,7 10 PSD AMN PLDM 2006 PCRM

PDM

PSL

3,7

6,7

7,9

PPCD 9,3 ■▼▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▼▬▲▼▬▬▬▬▲ ▬■ 1 1,1 7,5 8,3 10 P-R-R PSD AMN 1 – autonomie largă 10 – autonomie limitată

118

La moment, în societatea moldovenească nu există un consens în privinţa chestiunii statutului Transnistriei. Şi aceasta în condiţiile în care de mai multă vreme în societate se poartă discuţii publice despre statutul de autonomie în cadrul unui stat unitar. O parte a clasei politice consideră că unica soluţie de a integra regiunea transnistreană este acordarea unei autonomii cât mai largi în cadrul statului unitar Republica Moldova, iar alţi politicieni sunt de părere că prin acordarea de autonomie largă ar putea fi periclitată existenţa statului Republica Moldova. 3. Caracterul conflictului transnistrean Fig. 3. Caracterul conflictului transnistrean: conflict etnic versus conflict regional 2010 PDM PCRM PL PPCD 8,2 8,6 8,8 9,6 ■▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▼▲▼▼▲▬▬▲ ■ 1 8,5 8,7 8,8 10 PSD AMN PLDM 2006 PCRM PDM PPCD 8,7 9,2 9,7 ■▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▼▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▼▲▼▼▬ ▲■ 1 3,5 9,2 9,3 9,5 10 P-R-R AMN PSL PSD 1 – conflict etnic 10 – conflict regional Chestiunea cu privire la caracterul conflictului transnistrean a fost inclusă în chestionar cu scopul de a identifica poziţiile funcţionarilor de partid şi cele ale experţilor vizavi de natura etnică sau politico-administrativă a conflictului din stânga Nistrului. Alternativele propuse în calitate de puncte extreme ale scalei de la 1 la 10 sunt: conflict etnic şi conflict regional. În primul caz, se are în vedere situaţia ipotetică, conform căreia conflictul de pe Nistru s-ar fi declanşat în rezultatul relaţiilor tensionate între reprezentanţii naţiunii titulare şi cei ai minorităţilor naţionale ce locuiesc în stânga Nistrului. În al doilea caz, la baza conflictului s-ar situa confruntarea dintre autorităţile centrale ale Republicii Moldova şi elitele regionale din zona transnistreană, în vederea departajării puterii politice în regiune. Specific pentru subiectul în cauză este, întâi de toate, nivelul extrem de mic al polarizării poziţiilor partidelor pentru anul 2010. În acest sens, în problema caracterului conflictului transnistrean, asistăm la cele mai apropiate poziţionări din toate chestiunile cercetate în acest bloc tematic. Poziţiile partidelor variază între 8,2 puncte (PDM) şi 9,6 119

puncte (PPCD). Repartizarea partidelor pe scala caracteristică anului 2006, repetă practic în totalmente situaţia din 2010, cu excepţia P-R-R. 4. Formatul de negocieri Din momentul declanşării procesului de negocieri cu privire la soluţionarea conflictului transnistrean (după încheierea fazei militare a acestuia) a fost adoptat formatul cunoscut ca „3+2”. Pe lângă Republica Moldova şi regiunea separatistă transnistreană, formatul includea în calitate de mediatori: OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina. Începând cu anul 2005 la negocieri în calitate de observatori au fost cooptaţi reprezentanţi ai Uniunii Europene (UE) şi Statelor Unite ale Americii (SUA). La baza acestor schimbări s-a situat ideea că formatul „3+2” i-ar favoriza pe liderii de la Tiraspol, pornind de la premisa că acestea se bucurau de sprijinul Federaţiei Ruse, care, practic, domina procesul de negocieri. Includerea oficială în formatul de negocieri în anul 2005 a UE şi SUA în calitate de observatori, în opinia majorităţii observatorilor din Republica Moldova, nu a schimbat percepţia generală a dominaţiei ruse. Alternativa propusă de un şir de politicieni de seamă şi experţi din Moldova, prevede acordarea UE şi SUA a statutului de participanţi cu drepturi depline în cadrul negocierilor. Pe de altă parte, însă, după desfăşurarea în primăvara anului 2009 a aşa-numitelor consultări preliminare între reprezentanţii Federaţiei Ruse, Republicii Moldova şi ai autorităţilor secesioniste din regiunea transnistreană, şi-au făcut apariţia adepţii introducerii unui nou format: „2+1”. Acest format, în opinia unora, ar fi în măsură să asigure un grad mai înalt de operativitate a procesului de negocieri în virtutea unui număr mic de componente. Prin introducerea subiectului în cauză în chestionar s-a urmărit identificarea poziţiilor atât ale clasei politice din Republica Moldova, cât şi ale experţilor în problema dată, extrem de importantă pentru finisarea procesului de negocieri. Amplasarea partidelor pe scala de la 1 la 10 conform autoevaluării funcţionarilor de partid pentru anul 2010, reliefată în fig. 4, atestă faptul că clasa politică este favorabilă lărgirii formatului de negocieri. Poziţiile lor, însă, sunt dispersate între valorile de 5,6 (PCRM) şi 9,7 puncte (PL). Opţiunile, în marea lor parte, sunt moderate, fiind orientate mai mult spre centrul decât spre extrema scalei. Trei componente ale coaliţiei de guvernare (AIE) – AMN, PLDM, PL – se situează în apropiere de alternativa lărgirea formatului. Şi doar cea de a patra formaţiune din Alianţă – PDM – se află mai aproape de centrul scalei. Poziţia deţinută de PCRM ar putea fi explicată prin dorinţa acestei formaţiuni de a păstra formatul actual, ce ar presupune pentru UE şi SUA doar un rol de observatori. Comparativ cu anul 2006, partidele „s-au mişcat”, în majoritatea lor, puţin spre centrul scalei de la lărgirea formatului spre îngustarea formatului. Mişcarea în cauză însă este extrem de nesemnificativă pentru a înainta concluzii privind modificări de substanţă în opţiunea partidelor politice reprezentative de pe eşichierul politic al Republicii Moldova în problema formatului de negocieri privind soluţionarea conflictului transnistrean. Explicaţia tendinţelor observate se regăseşte în faptul că anume în momentul efectuării cercetării sociologice din 2005-2006, subiectul lărgirii formatului de negocieri prin cooptarea UE şi SUA a fost de o actualitate politică mare, fiind printre cele mai discutate chestiuni ale momentului. Către 2010, însă, problema în cauză şi-a pierdut din actualitatea iniţială, în mare parte din cauza suspendării procesului de negocieri, cât şi datorită lipsei unor progrese substanţiale în acest proces.

Fig. 4. Formatul negocierilor: lărgirea formatului (7)

limitarea numărului participanţilor (3+2, 2+1) versus

120

2010 PCRM PDM

AMN

PPCD

PL 5,6 6,8 8,2 8,9 9,7 ■▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▲▬▼▬▬▬▬▲▬▼▲▬▬▬▲ ■ 1 7,3 8,9 10 PSD PLDM 2006 P-R-R PCRM PDM AMN PPCD 1 7,1 8,2 9,3 9,7 ▲▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▬▬▲▼▬▬▬▲▼▲■ 1 8,5 9,5 10 PSD PSL 1 – limitarea numărului de participanţi (3+2, 2+1) 10 – lărgirea formatului (7) În concluzie, putem afirma că elita politică conducătoare actuală din Republica Moldova optează pentru relansarea procesului de negocieri privind soluţionarea conflictului transnistrean în condiţiile lărgirii formatului, prin acordarea de drepturi depline de mediatori pentru UE şi SUA. 5. Prezenţa militară rusă în zona nistreană Prin prezenţa militară rusă în regiune autorii studiului au avut în vedere, pe de o parte – misiunea rusă de pacificare, iar pe de alta – Grupul Operativ al Trupelor Ruse (GOTR) dislocate în regiunea transnistreană. Respondenţii urmau să se pronunţe asupra caracterului acestei prezenţe, dacă ea reprezintă un factor stabilizator sau dimpotrivă, destabilizator. Conform rezultatelor autoevaluării poziţiilor de către respondenţii partinici pentru anul 2010, majoritatea partidelor (5 partide din 7) consideră, destul de categoric, că prezenţa militară rusă pe teritoriul regiunii estice a Republicii Moldova este una destabilizatoare (amplasări cuprinse între gradaţiile 8,8 şi 10 puncte). Este de reţinut faptul că din acest grup fac parte toate cele patru partide politice de guvernământ. Drept dovadă a celor observate în urma cercetării sociologice ne servesc şi demersurile oficialilor moldoveni de la sfârşitul anului 2009 privind înlocuirea forţelor ruseşti de menţinere a păcii cu o misiune de observatori civili internaţionali137. Fig. 5. Prezenţa militară rusă în regiune: factor stabilizator versus factor destabilizator 137

Noua putere de la Chişinău vrea sprijinul UE în vederea scoaterii forţelor ruseşti de menţinere a păcii din Transnistria. 01.10.2009. În: http://www.financiarul.ro/2009/10/01/noua-putere-de-la-chisinau-vrea-sprijinul-uein-vederea-scoaterii-fortelor-rusesti-din-transnistria/ (accesat 23.04.2010)

121

2010 PCRM

PDM

PPCD

PL 6,0 8,8 9,5 10 ■▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▬▬▼▬▬▬▬▬▲▬▼▬▲ ▼▲ 1 7,2 9,2 9,6 10 PSD AMN PLDM 2006 PCRM

AMN

6,9

8,7

PPCD 10 ■▬▼▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▬▬▬▼▲▼▬▬▬ ▼▲ 1 1,3 8,6 8,9 9,7 10 P-R-R PSD PDM PSL 1 – factor stabilizator 10 – factor destabilizator Pe poziţii deosebite, mai aproape de centrul axei, se plasează PCRM (6,0) şi PSD (7,2). Amplasarea PCRM în zona de centru a axei, determină o viziune neutră a formaţiunii în problema aprecierii rolului prezenţei militare a Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova. În opinia autorilor, drept explicaţie poate servi lipsa intenţiei în cazul comuniştilor de a-şi poziţiona partidul într-o postură care ar „deranja” oficialităţile Federaţiei Ruse. Drept argument este şi faptul că PCRM a încercat să „absoarbă”, prin lista sa de candidaţi pentru cele două scrutine parlamentare din 2009, cele mai reprezentative forţele politice filoruse de pe eşichierul politic moldovenesc. Un alt moment ce trebuie accentuat din analiza fig. 5 ţine de comparaţia poziţionării partidelor pentru anii 2006 şi 2010. Partidul ce a înregistrat cele mai mari schimbări de plasament este PCRM. Explicaţia se sprijină pe faptul că în perioada efectuării primei cercetări sociologice (2005-2006) Republica Moldova (guvernată atunci de PCRM) întreţinea relaţii interstatale tensionate cu Federaţia Rusă. Către anul 2010, însă, PCRM a depus toate eforturile pentru a-şi restabili imaginea de partid-prieten al Rusiei. Anexă. Partidele politice din Republica Moldova: prezentare de sinteză 1. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) – partid politic aflat la guvernare în Republica Moldova pe parcursul anilor 2001 – 2009. La alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009 PCRM a obţinut 48 de mandate de deputat, însă nu a reuşit să creeze o alianţă de guvernare cu cel puţin unul din celelalte partide parlamentare, fiind nevoit să treacă în opoziţie.

122

Congresul de constituire a PCRM a avut loc la 22 octombrie 1993. Partidul se declarase succesor al Partidului Comunist din Moldova, scos în afara legii în 1991, ca rezultat al puciului comunist de la Moscova din 19-21 august 1991. Primele alegeri la care participă comuniştii moldoveni sunt cele locale din 1995. Ulterior, PCRM a luat parte la toate scrutinele organizate în Republica Moldova (parlamentare, prezidenţiale, locale). În Parlament PCRM este prezent din 1998. Punctul culminant al succesului electoral al comuniştilor l-a constituit anul 2001, când au câştigat detaşat alegerile parlamentare (obţinând 71 mandate de deputat din totalul de 101) şi cele prezidenţiale. PCRM este un partid situat pe stânga eşichierului politic. Ideologia oficială a partidului a suferit modificări esenţiale în rezultatul Congresului VI al PCRM din 15 martie 2008, când de la comunismul de tip marxist-leninist sau „ortodox”, s-a trecut la unul de tip nou, european, „postindustrial”. Liderul fondator şi actual al partidului este Vladimir Voronin (născut – 25 mai 1941), ales şi în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova pentru două mandate consecutive (2001, 2005). 2. Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) – partid politic fondat în ajunul anului electoral 2009. În urma alegerilor parlamentare anticipate din 29 iulie 2009 PLDM a obţinut al doilea scor electoral, fiindu-i repartizate 18 mandate de deputat. În urma negocierilor cu celelalte partide parlamentare (exceptând PCRM) liberal-democraţii au intrat în coaliţia de guvernare, numită – Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE). Congresul de constituire a PLDM s-a desfăşurat în data de 8 decembrie 2007. PLDM a participat la alegerile parlamentare din 2009, precum şi au fost implicaţi în calitate de partid parlamentar la alegerile pentru funcţia de Preşedinte a Republicii Moldova, din acelaşi an. PLDM este un partid de centru-dreapta cu doctrină populară europeană modernă. Valorile de care se conduce partidul sunt: libertatea, egalitatea, responsabilitatea, individualismul şi solidaritatea. Fondatorul PLDM şi preşedintele actual al formaţiunii este Vlad Filat (născut - 6 mai 1969). La 25 septembrie 2009 prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova este numit în funcţia de Prim-ministru. 3. Partidul Liberal (PL) – partid politic ce anterior nu a avut prezenţă parlamentară, însă a cărui scor electoral la nivel naţional a crescut semnificativ în cadrul ultimilor campanii electorale din 2009 pentru alegerile în Parlamentul Republicii Moldova. În rezultatul alegerilor parlamentare anticipate din 29 iulie 2009, PL a acumulat al treilea scor electoral, valorificat prin 15 mandate de deputat. PL face parte din Alianţa pentru Integrare Europeană, coaliţie de guvernare formată în urma alegerilor parlamentare anticipate din 29 iulie 2009. PL este succesorul de drept al Partidului Reformei, formaţiune a cărei conferinţă de constituire s-a desfăşurat în data de 5 septembrie 1993. Schimbarea denumirii din Partidul Reformei în Partidul Liberal s-a produs la Congresul formaţiunii din 24 aprilie 2005. Partidul participă la alegerile parlamentare şi la cele locale, începând cu anii 1994, şi respectiv, 1995. Succesele, însă, au fost destul de modeste. Cele mai importante scoruri electorale au survenit în ultimii ani şi anume: în 2007 candidatul PL – Dorin Chirtoacă, vice-preşedintele partidului, este ales în funcţia de primar general al municipiului Chişinău; iar în 2009, PL devine partid parlamentar. PL este un partid cu doctrină liberală care se identifică cu dreapta politică. Valorile partidului sunt: libertatea individuală, egalitatea şanselor, proprietatea privată, statul minimal etc. Preşedinte al Partidului Liberal este Mihai Ghimpu (născut - 19 noiembrie 1951). La 28 august 2009 Mihai Ghimpu este ales preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, iar din data de 11 septembrie 2009 exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova. 123

4. Partidul Democrat din Moldova (PDM) – este un partid politic de tradiţie ce a reuşit să obţină statutul de parlamentar în cadrul ultimilor alegeri, în mare parte, datorită autorităţii şi carismei noului lider al acestuia – Marian Lupu. PDM deţine 13 mandate şi face parte din coaliţia de guvernare – Alianţa pentru Integrare Europeană. Preşedintele partidului a fost candidatul AIE pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova. În conformitate cu programul politic al partidului, PDM este o formaţiune de centrustânga ce îmbrăţişează doctrina social-democrată. Valorile programatice ale partidului sunt: solidaritatea socială, echitatea socială, oportunităţi şi drepturi egale, protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. PDM a fost fondat în data de 8 februarie 1997. Denumirea de origine – Mişcarea pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă. Partidul s-a bucurat de prezenţă în legislativ între 1998-2001 şi 2005-2009. După eşecul partidului de la alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, precum şi în virtutea părăsirii Partidului Comuniştilor de către Marian Lupu, la 19 iulie 2009 în cadrul lucrărilor celui de al VI Congres extraordinar al PDM are loc alegerea lui Marian Lupu în calitate de preşedinte a Partidului Democrat. Fondatorul Partidului Democrat şi preşedintele de onoare al formaţiunii este Dumitru Diacov. Preşedintele actual al Partidului Democrat este Marian Lupu (născut – 20 iunie 1966). 5. Alianţa „Moldova Noastră” (AMN) – este un partid politic parlamentar ce a acumulat, în urma alegerilor parlamentare anticipate din 29 iulie 2009, 7 mandate de deputat. AMN face parte din Alianţa pentru Integrare Europeană. Doctrina oficială a partidului este social-liberalismul. Valorile partidului sunt: libertatea, responsabilitatea, solidaritatea, naţiunea, Europa. Alianţa „Moldova Noastră” a fost constituită la 19 iulie 2003, în rezultatul fuzionării mai multor formaţiuni, cu scopul unificării forţelor de opoziţie anticomunistă. În 2005 AMN a reprezentat principalul partid de opoziţie. Actualmente partidul trece printr-un proces dificil de reconfigurare a poziţionării şi rolului său pe eşichierul politic moldovenesc. Fondatorul AMN şi preşedintele actual al partidului este Serafim Urechean (născut la 2 februarie 1950). 6. Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) – este formaţiunea social-politică succesoare a Frontului Popular din Moldova – mişcare anticomunistă principală din perioada mişcării de eliberare naţională (1988-1991). În urma scrutinelor parlamentare desfăşurate pe parcursul anului 2009 (5 aprilie şi 29 iulie) PPCD nu a reuşit să acceadă în Parlament. Doctrina partidului este creştin-democraţia. Valorile promovate de PPCD sunt: responsabilitatea, subsidiaritatea, solidaritatea, dreptatea, drepturile omului. Frontul Popular s-a constituit în data de 20 mai 1989. PPCD este partidul care din momentul participării FPM la alegerile parlamentare din 1990 şi până în 2009 a fost prezent în toate legislaturile parlamentare. Începând cu 1994, însă, scorul electoral al formaţiunii a fost unul modest, de 9-10%. Evoluţia creştin-democraţilor moldoveni se reflectă în succesiunea: Frontul Popular din Moldova (1989) → Frontul Popular Creştin Democrat (1992) → Partidul Popular Creştin Democrat (1999). Preşedinte al PPCD este Iurie Roşca (născut – 31 octombrie 1961) ales în această funcţie în 1994. Liderii anteriori ai formaţiunii au fost: Ion Hadârcă (din 1989) şi Mircea Druc (din 1992). 7. Partidul Social Democrat (PSD) – partid politic extraparlamentar ce a participat atât la alegerile din 5 aprilie, cât şi la cele din 29 iulie 2009, însă nu a reuşit să treacă de pragul electoral. De altfel, specific pentru PSD este că a participat la toate scrutinele parlamentare desfăşurate din 1994 însă nici o dată nu a reuşit să acceadă în Parlament. Doctrina partidului este social-democraţia. Valorile promovate de partid sunt: şanse egale, dreptate socială, solidaritate, economie de piaţă socială, libertate.

124

Conferinţa de constituire a PSD a avut loc în data de 13 mai 1990 (denumirea iniţială Partidul Social Democrat din Moldova (PSDM)). Pe 22 decembrie 2007 are loc Congresul de unificare a PSDM şi Partidului Democraţiei Sociale (PDS), în urma căruia s-a constituit PSD. Fondatori ai PSD (în varianta iniţială - PSDM) au fost Alexandru Coşelev, Oazu Nantoi şi Ion Negură. Preşedinţi ai partidului au mai fost: Anatol Ţăranu, Oazu Nantoi, Ion Muşuc, Eduard Muşuc, Dumitru Braghiş. Preşedintele actual al PSD este Victor Şelin, ales la Congresul partidului din aprilie 2010. Bibliografie 1. Boţan I. Efectele “planului Kozak”. În: Comentarii politice, http://www.edemocracy.md/comments/political/200312031/ (accesat la 11.12.2009). 2. Hill W. Mi ne mojem prinimati takie krainosti kak unitarnoe gosudarstvo ili konfederatsia. În: Moldavskie Vedomosti, nr. 53 (853), 14 iulie 2006. 3. Kitschelt H., Mansfeldova Z., Markowski R., and G. Toka. Post-communist party systems competition, representation and inter-party cooperation. Cambridge: Cambridge University Press, 1999. 4. Kitschelt H., Smyth R. Programmatic Party Cohesion in Emerging Postcommunist Democracies: Russia in Comparative Context. Comparative Political Studies 35:12-28, 2002. 5. Noua putere de la Chişinău vrea sprijinul UE în vederea scoaterii forţelor ruseşti de menţinere a păcii din Transnistria. 01.10.2009. În: http://www.financiarul.ro/2009/10/01/noua-putere-de-la-chisinau-vrea-sprijinul-ue-invederea-scoaterii-fortelor-rusesti-din-transnistria/ (accesat 23.04.2010). 6. Protsyk O., Bucataru I., Volentir A. Competiţia partidelor în Moldova. Ideologie, Organizare internă şi Abordarea conflictelor etno-teritoriale. –Chişinău: CEP USM, 2008. 7. Protsyk O., Bucataru I., Volentir A. Отношение политических партий и экспертного сообщества Молдовы к проблеме приднестровского конфликта. // Приднестровье в макрорегиональном контексте черно-морского побережья: сборник статей (науч. ред. К. Мацузато). / Sapporo: Slavic Research Center, Hokkaido University, 2008, p.99-138. 8. Мошняга В., Турко Т. Институционализация политических партий в Молдове: взгляд изнутри (на примере ПКРМ). MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). – nr.1 (XLVIII), 2010. - Chişinău: CEP USM, 2010. p.47-68.

125

ASPECTE ALE ECHITĂŢII SOCIALE ÎN SOCIETATEA MOLDOVENEASCĂ ASPECTS OF SOCIAL EQUITY IN THE MOLDOVAN SOCIETY Conf.univ.dr. Iulia Gorincioi Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova

Abstract: In the article “Aspects of social equity in the Moldovan society“ the author tries to clarify not only the theoretical aspects of the problem of social equity, but also makes an objective analysis of the current situation of the Moldovan society. Making a dialectical analysis of the evolution of the democratic transformations of the Republic of Moldova, the author differentiates problems and also successes of this process. He assures conclusions by statistical figures. So in this article he introduces the dialectic of evolutions of imperious problems as the fight against the corruption and against unemployment, minimize poverty etc. Keywords: social equity, dialectical analysis, statistical figures, corruption, unemployment, poverty Aşa cum ne-o demonstrează istoria gîndirii politice, noţiunea echităţii sociale se schimbă după timp, suferind numeroase interpretări odată cu apariţia de noi şi noi teorii politicofilosofice.138 Totodată, şi fiecare individ are propria viziune asupra ceea ce este echitabil. În funcţie de nivelul de erudiţie la care a ajuns individul, de regimul politic şi societatea în care trăieşte şi de propriile interese, indivizii percep diferit noţiunea de echitate socială. Totuş, odată cu epoca modernă, echitatea socială începe a fi concepută ca un mijloc prin care se realizează o coeziune socială, nu în sensul uniformizării indivizilor şi societăţii în ansamblu, ci în sensul participării active şi responsabile la procesele şi mecanismele democratice din societate cu scopul ca fiecare persoană să-şi realizeze la maxim posibil dezideratele spre care aspiră. Este vorba despre generarea unui cadru de acţiune în care egalitatea de şanse, prin diversele sale dimensiuni să primeze în multiplele accesări de servicii publice. Altfel spus, începănd cu modernitatea şi în special în perioada contemporană, echitatea socială înseamnă promovarea şi implimentarea în practică a unor înalte standarde privind calitatea vieţii pentru populaţia ţării, libertatea fiecărui cetăţean de oprimare şi umilire, de sărăcie şi foame, de frica de şomaj, boli, etc. Ea se axează pe drepturile omului, bazăndu-se pe sentimentele sociale ale umanităţii şi regulile morale ce privesc mai direct esenţa bunăstării generale, reguli ce sunt mai obligatorii decît orice alte reguli pentru îndrumarea vieţii 139 . În a doua jumătate a secolului al XX-lea J.Rawls, avansînd abordarea echităţii sociale în sensul evoluţiei aspiraţiilor umane, formulează principiile dreptăţii 140: (1) fiecare persoană are un drept egal la cel mai larg sistem de libertăţi egale de bază, compatibil cu un sistem similar de libertăţi pentru toţi ceilalţi; (2) inegalităţile sociale şi economice trebuie să fie astfel încât:

138

Gîndirea politică occidentală începănd cu Platon îşi modifică de la un gînditor la altul conceperea echităţii sociale în dependenţă de scopul urmărit. Gînditorii antici socotiau echitabilă chiar şi existenţa sclaviei, ceea ce denotă caracterul ei istoric. 139 John Stuart Mill, Despre Libertate. - Bucureşti , Editura Humanitas , 2005, p.30 140 A se vedea : în vol. A.Miroiu, Introducere în filosofia politică.- Editura Polirom, Iaşi, 2009;

126

(2) a. să asigure cel mai mare beneficiu pentru cei mai puţin avantajaţi membri ai societăţii; (2) b. funcţiile şi poziţiile să fie deschise tuturor în condiţii de egalitate echitabilă de şanse. Jh.Rawls nu sugerează o uniformizare a întregii comunităţi, ci o acordare de şanse sau oportunităţi pentru cei care posedă capacităţi şi demonstrează performanţe, dar nu posedă mijloace. Este drept ca o persoană să-şi urmărească dezideratul, dacă prin acţiunea sa va favoriza realizarea dezideratelor altor persoane. Totodata, Jh. Rawls admite situaţii de inegalitate în favoarea unor membri ai comunităţii în baza cărora ceilalţi membri ai comunităţii sunt avantajaţi. Conform acestui considerent sunt permise inegalităţile care prin beneficiile şi răspunderile întreprinse avantajează pe alţii. În această perspectivă se înscrie prestigiul, obligaţia de a plăti impozite, deţinerea de posturi şi funcţii, salariul, averea etc. Această abordare pune accentul pe libertatea şi egalitatea în faţa alegerii. Astfel, echitatea socială oferă posibilitatea de participare egală în procesul alegerii şi accesării unor poziţii sociale în funcţie de capacităţile deţinute şi de categoriile sociale ale indivizilor. În acest sens, echitatea socială nu reprezintă un panaceu pentru rezolvarea tuturor problemelor unei societăţi, dar este o soluţie contractuală pentru sporirea coeziunii dintre actorii care participă în procesul de alegere şi accesare a poziţiilor sociale. În secolul XX democraţiei, care privea individul ca fiind valoare supremă, i se opunea totalitarismul, avănd ca sursă de inspiraţie socialismul. Acesta critica capitalismul pentru dezumanizarea omului transformat în marfă şi înstrăinarea lui de sine. Karl Popper, filosof englez, aduce o critică acidă regimurilor totalitare în renumita sa lucrare Societatea deschisă şi duşmanii ei, demonstrănd că democraţia este o formă de guvernare opusă oricărei forme de totalitarism, chiar cea mai bună formă de guvernămănt care există. Demersul este extrem de util pentru aspiraţiile statelor aflate în proces de tranziţie de la economiea planificată către crearea unor economii de piaţă, competitive şi societăţi deschise, juste şi participative, cum tinde să devină şi Republica Moldova. La modul general, echitatea ne apare ca un criteriu moralo-etic fundamental pentru compararea acţiunilor subiecţilor, în corespundere cu care se realizează remunerarea şi aprecierea fiecăruia în forma unor sau altor consecinţe. 141 În calitatea unei funcţii sociale fundamentale echitatea asigură proporţionalitatea, balansarea şi simetria acţiunilor mutuale ale subiecţilor, controlează calităţile care propriu-zis formează şi constituie relaţiile sociale ca atare. Ea este înţeleasă ca concordanţa dintre rolul sau funcţia practică care o are omul în societate şi statutul lui social 142. Lansarea şi implementarea reformelor economice şi politice în Moldova, urmate imediat după destrămarea URSS, a avut loc în condiţii deosebit de dificile, care încă de la startul tranziţiei au fost marcate nu numai de instabilitatea şi situaţia social-politică tensionată din ţară, dezmembrarea teritorială a republicii (Transnistria) şi lipsa unei baze legislative perfecte, dar şi de autodistrugerea rapidă a economiei, de întreruperea relaţiilor de producţie din spaţiul ex-sovietic, de exodul de cadre calificate, de scumpirea materiilor prime şi resurselor energetice importate, de pierderea pieţelor de desfacere etc. Acestea au provocat deteriorarea catastrofală a nivelul de viaţă, expansiunea fenomenului de sărăcie şi generarea unui întreg spectru de probleme sociale - de la prăbuşirea ratei creşterii naturale a populaţiei la valori negative până la inechitatea flagrantă şi înstrăinarea socială a unor largi pături ale societăţii, toate în ansamblu punănd amprenta pe conştiinţa politică a societăţii. Dacă în anul 2002, după 10 ani de tranziţie, s-a înregistrat o cotă de peste 40% din populaţie a persoanelor

141 142

Maliţev G. Soţialinaia spravedlivosti i pravo. - Moscvа, Mîsli, 1977 ; p.148 Ăkimov A. Spravedlivosti i soţialisticescoe pravo.- Leningrad : Leningradscogo Universiteta, 1980; p.28

127

aflate sub pragul absolut al sărăciei, în 2008 situaţia se meliorează foarte puţin, astfel că fiecare al treilea rămăne sub pragul absolut al sărăciei. Sărăcia, însă este o stare care se caracterizează prin lipsa de acces la bunurile materiale, sociale şi morale, existente în societatea dată la un anumit moment şi în baza cărora se formează sentimentele de inechitate socială, tensiune socială, disconfort social. Altfel vorbind, sărăcia trebuie percepută nu numai ca o categorie economică, socio-psihologică dar şi ca una politică. În acest context efectul cumulativ al costurilor sociale ale tranziţiei îşi găseşte reflectarea în Indicele Dezvoltării Umane (IDU) calculat de ONU şi care înglobează o sinteză a principalilor parametri sociali (demografie, învăţământ, sănătate şi standarde de viaţă), constituind drept bază pentru analizele comparative internaţionale, care pentru Republica Moldova a coborât de la 0,757 în 1992 la 0,689 în 1995, puţin ameliorându-se în 2000 (0,700) şi 2007 (0,733). Şi dacă în 1994, potrivit ratingului ONU după acest indicator, Moldova se plasa pe locul 75 în lume, atunci în 1995 republica noastră a coborât pe locul 81, în 1997 – pe locul 110, în 1999 şi 2000 pe locul 104 şi respectiv 102. În pofida ameliorării neesenţiale a IDU în ultimii ani, Republica Moldova, totuşi, mai rămâne în grupul statelor cu „nivel mediu al dezvoltării umane”. În prezent, Raportul Global al Dezvoltării Umane 2009: Republica Moldova în contextul migraţiei internaţionale – câştiguri şi bariere de la 5 octombrie 2009 defineşte IDU egal cu 0,720, situînd Republica Moldova pe locul 117 dintrun total de 182 ţări, pentru care au fost făcute calculele 143. Potrivit acestui IDU, Moldova ocupă penultimul loc în clasamentul ţărilor din spaţiul ex-sovietic şi ţările din Europa de Est. Privatizarea, liberalizarea şi deschiderea economiei n-au impulsionat creşterea aşteptată a producţiei şi înviorarea economiei ţării, crearea noilor locuri de muncă şi oferirea ajutorului social din partea statului persoanelor celor mai sărace. Rezultatele economice ale unei asemenea privatizări au fost pur şi simplu dezastruoase economic şi periculoase din perspectivă politică, aşa cum au trădat interesele naţionale în faţa intereselor particulare ale clasei conducătoare, creînd mediul favorabil corupţiei politice. Modelul ales de privatizare trebuia, şi practic a rezolvat prima problemă, transferarea proprietăţii din mâinile statului, dar nu a creat acea clasă reală de proprietari, cînd fiecare cetăţean deţine o porţiune mică a patrimoniului de stat ca sursă de existenţă. Privatizarea în masă nu a atins principalele sale scopuri : I) transformarea cetăţenilor în proprietari reali - calitate care ar fi asigurat o sporire a veniturilor acestora; II) obţinerea unor venituri substanţiale în buget în urma vînzării patrimoniului; III) atragerea masivă a investiţiilor locale şi străine; IV) modernizarea economiei, sporirea competitivităţii mărfurilor şi serviciilor; V) asigurarea unor ritmuri accelerate de creştere economică; VI) crearea clasei mijlocii - baza existenţei în stat a unei societăţi democratice şi stabile. De fapt, a fost pierdut controlul statului asupra unor active în valoare de miliarde de lei, frecvent manipulate în mod fraudulos de către managerii întreprinderilor şi ai fondurilor de investiţii. Treptat, în ţară a înflorit corupţia, transformîndu-se dintr-un fenomen excepţional într-o tradiţie cvasi-culturală, socialmente acceptată. Menţinerea societăţii ca ansamblu unit este inseparabilă de realizarea unui anumit ideal al dreptăţii şi echităţii sociale. Din acest punct de vedere, unul din semnele dezagregării legăturilor sociale este corupţia, întemeiată pe capacitatea unora de a profita de sistem şi de a se plasa prin aceasta în afara sferei echităţii. Coruptia, definită ca abuz de influenţă, este o problemă politică şi nu numai una morală : ordinea socială în întregul ei este nedreaptă atunci cănd ceea ce este permis unora este interzis altora. Ea există la toate nivelurile si este

143

http://www.undp.md/presscentre/2009/NDR_2009/index_rom.shtml (5 octombrie 2009)

128

alimentată de posibilităţi si stimulente pe care le creeaza sistemul de guvernare. Funcţionarii corupţi, persoanele agere şi cu relaţii au pus mâna pe cele mai importante active, au admis privatizări ilicite şi vânzări de proprietate de stat peste hotare, au fost implicaţi în importuri de hidrocarburi în absenţa oricărei transparenţe, în anularea ilegală a obligaţiunilor fiscale, în direcţionarea administrativă sau politică a creditelor bancare preferenţiale etc. Bunăoară, în anul 1999 în urma unor investigaţii a companiei Transparency International Moldova a fost inclusă în grupul celor mai corupte 25 de ţări din lume. La cel mai înalt nivel este recunoscut că în Republica Moldova corupţia a pătruns în toate sferele de activitate, inclusiv în sferele superioare de stat şi organele de drept. Aceste date indică la adîncirea şi răspîndirea tot mai largă a corupţiei în Republica Moldova. Conform calculelor indicele perceperii corupţiei în Moldova în anul 2000 a constituit 2,6 , în 2006 2,9 puncte din 10 puncte, rămănînd acelaş în 2007 şi 2008, plasănd Moldova pe locul al 81-lea din 163 de ţări, depăşind la acest indice ţările CSI. Nerespectarea legilor, deciziilor judecătoriilor şi slăbiciunea aparatului de stat au încurajat economia subterană care s-a extins considerabil şi a dus la apariţia unui cerc vicios al corupţiei, activităţilor latente de antreprenoriat, a redus veniturile la bugetul de stat, în timp ce discrepanţa veniturilor populaţiei s-a majorat dramatic. Eficienţa socială redusă a reformelor, diferenţierea bruscă a veniturilor s-au manifestat prin extinderea sărăciei, în insuficienţa acută a resurselor pentru susţinerea sferei sociale. Pe parcursul întregii perioade de stabilire a statalitatii Republicii Moldova au fost adoptate un spectru foarte larg de acte normative, create multiple comisii prin care s-au făcut încercări de a contracara fenomenul coruptiei, însă care, potrivit ultimelor constatări, aşa şi nu a suportat careva schimbări de esenţă şi dimensiune. Referitor la programele de măsuri pentru combaterea coruptiei, aprobate la nivel de Guvern urmează a evidenţia faptul că acestea au prevăzut întreprinderea unui şir de acţiuni orientate spre asigurarea cadrului normativ, stabilirea unor acţiuni de prevenire a corupţiei si perfecţionare a sistemului de control, realizarea unor acţiuni de ordin economic, asigurarea financiara si tehnico-materiala a organelor de drept, asigurarea cu cadre a organelor de drept, etc. Însă majoritatea măsurilor si actiunilor stipulate s-au dovedit insuficiente în practică. Strategia de Crestere Economica si Reducere a Saraciei, adoptata prin Legea nr.398-XV din 2 decembrie 2004, a inclus un compartiment aparte - „Combaterea coruptiei”, prin care urma să fie elaborată Strategia naţională de prevenire şi combatere a corupţiei, orientată spre identificarea cauzelor corupţiei, a celor mai afectate structuri şi organizaţii, evaluarea corupţiei în contextul reformei institutionale a sectorului public 144. Necătănd la toate măsurile întreprinse, fenomenul corupţiei rămăne să fie unul stringent şi fraudabil. Corupţia este un fenomen greu de stăvilit. Dublul standard practicat în cazul societăţilor în care corupţia se manifestă cu mai mare intensitate exprimă în bună măsură o situaţie de conflict cultural între normele preluate prin aculturaţie şi formele individualizate tradiţionale şi clienteliste de rezolvare a problemelor. Standardele juridice de tip modern occidental afirmate şi impuse juridic se suprapun practicilor tradiţionale de raportare la autorităţi. Cel ce deţine rolul de autoritate poate oriunde deveni subiect al corupţiei, dar formele de control social, mai importante chiar decît cele juridice, cultura legii şi prosperitatea relativă împedică 144

Pentru ca CCCEC să fie efectiv în combaterea corupţiei era necesară asigurarea unei transparenţe mai mari în funcţionarea instituţiei şi ridicarea capacităţilor sale analitice la nivelul celor operative. De asemenea, în aprilie 2005 experţii Consiliului Europei au sugerat că în Republica Moldova e necesar ca CCCEC să aibă competenţele exclusive în domeniul combaterii corupţiei, în timp ce alte funcţii ale sale să fie transmise altor instituţii. În 2005 a început activitatea grupul de monitorizare a Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a corupţiei, chemat să monitorizeze modul de desfăşurare a acţiunilor privind realizarea Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a corupţiei, să examineze problemele şi propunerile înaintate de către instituţiile responsabile de realizarea acestui document şi să propună propriile soluţii în acest sens.

129

derapajele generalizate. Corupţia dezvăluie imperfecţiunile societăţilor democratice, ea este unul din indicatorii pe baza căruia populaţia evaluează negativ activitatea autorităţilor politice. Indicele perceperii corupţiei denotă locul 109 al Republicii Moldova cu scor 2,9 pentru anul 2008 145. Circa 51% din populaţia ţării consideră că corupţia este răspăndită printre funcţionarii din sectorul public : aşa printre poliţişti – 71%, vameşi – 69%, medici – 65%, procurori – 60%, judecători – 64%, miniştri – 58%, deputaţi 57% etc. 146 În cadrul conferinţei de finalizare a proiectului MOLICO a avut loc lansarea rezultatelor celui de-al doilea sondaj naţional privind percepţia corupţiei în Republica Moldova. Dl. Doru Petruti, director al Institutului IMAS din Chişinău a remarcat că în ciuda numărului sporit de iniţiative anticorupţie implementate în Republica Moldova în perioada anilor 2006-2009, percepţia opiniei publice nu reflectă îmbunătăţiri majore sau impactul deosebit al acestor măsuri. Sondajul Naţional privind Evoluţia Fenomenului Corupţiei, realizat în cadrul proiectului MOLICO în 2007-2009, arată că pe parcursul anului 2009, corupţia a devenit cea mai serioasă problemă a Republicii Moldova147. Drept rezultat, a apărut o neîncredere evidentă faţă de aproape toate instituţiile sociale (cu excepţia bisericii), dezintegrarea societăţii, gradul sporit de nelinişte al populaţiei, răspăndirea disperării şi a predispoziţiilor protestatare. Neîncrederea totală din partea populaţiei faţă de toate verigile puterii denotă atăt funcţionarea imperfectă a acestora, cît şi nivelul scăzut de dezvoltare a proceselor democratice şi permanenţa pericolului de instabilitate politică în ţară. Predispoziţiile protestatare se manifestă sub forme passive, în special prin refuzul de a participa la vot. 148 După cum menţionează Daniela Geonea-Pîrvulescu, cercetător romăn, tendinţa de profesionalizare a politicii, consecinţă a continuei diviziuni sociale a muncii, ce implică o stabilitate relativă a celor ce ocupă funcţii de decizie, măreşte, în absenţa transparenţei şi controlului public, riscul corupţiei.149 Tot odată, salariile mici ale funcţionarilor, lipsa unui control administrativ strict, precum şi dorinţa individului de a se îmbogăţi rapid şi prin orice mijloace conturează, în principal, tabloul unor cauze percepute ca generatoare pentru acest fenomen antisocial de corupţie. La momentul actual Republica Moldova se confruntă şi cu scăderea bruscă a nivelului de trai a populaţiei, datorat reducerii esenţiale a puterii de cumpărare şi a veniturilor. Pe parcursul anilor de tranziţie veniturile reale pe cap de locuitor s-au redus de zeci de ori, cu toate că în ultimii ani procesul de reducere a veniturilor reale s-a încetinit, datorându-se în mare parte populaţiei care munceşte la negru peste hotarele republicii. În aceste condiţii social-politice şi economice procesele din domeniul salarizării lucrătorilor sunt determinate, în primul rănd, de forţele pieţei 150. Analizănd salariile din Republca Moldova la momentul actual se poate constata că ele sunt extrem de mici, ce a condus la diminuarea accentuată a ponderei salariului în totalul veniturilor populaţiei, precum şi în PIB. Scăderea rolului salariului în formarea veniturilor în favoarea altor surse de venit 145

A se vedea : Raportul Naţional. Progrese şi perspective în reprimarea corupţiei, Chişinău, 2009 A se vedea : Evoluţia percepţiei fenomenului corupţiei în Republica Moldova 2005-2009, Proectul comun al Comisiei Europene şi Consiliului Europei împotriva corupţiei, Spălării banilor şi Finanţării Terorismului în Republica Moldova (MOLICO – 6-28 iunie 2009) 147 http://www.cccec.md/events/?nid=537fo2268a4d50db78931bbf006186a1 (16.07.2009) 148 Victor Mocanu, Ion Mocanu, Caracteristici ale vieţii sociale în Republica Moldova// Calitatea vieţii. Partea XX, nr.3 - 4, 2009, p.240 149 Daniela Geonea-Pîrvulescu, Dublul standard //Sfera Politică, nr. 84, 2000, p. 12-16 150 Totodată, în situaţia în care mecanismul pieţei muncii se află doar în proces de formare, iar forţele pieţei nu se manifestă în cel mai perfect mod, salariul ca preţ de echilibru pe cea mai fragilă dintre pieţe nu-şi mai poate realiza pe deplin funcţiile sale economice şi sociale de bază (reproducereaa, stimularea, reglementarea economică). Din acest considerent, în present salariul reprezintă mai degrabă o indemnizaţie socială şi nu un preţ al forţei de muncă, părăsind astfel sfera raporturilor de muncă. Anume, graţie acestui fapt are loc o degradare continuă a indicatorilor ocupaţionali, ceea ce poate conduce în perspectivă la urmări grave pentru întreaga economie naţională. 146

130

este un proces firesc în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă. Însă atunci cănd această scădere ia proporţii necontrolate, poate avea loc un transfer al funcţiei de reproducţie a forţei de muncă de la salariu la alte forme de venit, care nu sunt legate nemijlocit de procesul de muncă şi de dezvoltare a capitalului uman. În aceste condiţii o mare parte de salariaţi (ocupaţi în cea mai mare parte în sectorul public), ce-şi formează veniturile exclusiv din salarii, sunt defavorizaţi faţă de alte categorii de populaţie ce-şi asigură grosul veniturilor sale din alte surse. Această situaţie conduce la degradarea motivaţiei muncii salariale şi, în consecinţă, la exodul forţei de muncă din sfera productivă în alte domenii de activitate. Astfel, dacă în ţările economic dezvoltate ponderea salariului în totalul veniturilor se menţine la un nivel de circa 60% - 70% prin diferite politici guvernamentale, asigurăndu-se astfel, motivarea muncii şi, prin urmare, creşterea productivităţii muncii şi echitatea socială, în Republica Moldova ponderea salariului în totalul veniturilor constituie nu mai mult de 44%. Acelaşi lucru se poate spune şi despre ponderea remunerării muncii în Produsul Intern Brut (PIB), care în Republica Moldova s-a situat la nivelul de 42%, comparativ cu 65%-70% în ţările economic dezvoltate. În general, practica mondială (ţările UE, SUA, etc.) în domeniul salarizării arată, că în pofida fluctuaţiei indicatorilor macroeconomici, ponderea remunerării muncii în PIB se menţine la un nivel destul de înalt şi rămăne relativ constant. Reeşind din faptul că politica salarizării trebuie să fie unul din elementele principale ale politicii socialeconomice echitabile a statului, stimulentul principal pentru munca productivă şi urmărind scopul întru redresarea situaţiei create în ultimii ani, Guvernul Republicii Moldova a promovat o serie de măsuri eficiente 151. Potrivit Buletinului Informativ salariul real s-a majorat în această perioadă cca cu 9%. În sfera bugetară salariul mediu a constituit 1959 lei şi a crescut faţă de aceeaşi perioadă a anului 2007 cu 21%, în sectorul real al economiei – 2825 lei şi a crescut cu 23% faţă de perioada anului precedent. Republica Moldova a înregistrat pe parcursul anului 2008 un nivel al inflaţiei de 7,3 la sută în comparaţie cu anul 2007, cănd preţurile de consum au crescut cu 13 %. Evoluţia salariului nominal mediu în sfera bugetară a crescut de la 400,9 lei (sau 133,9% ) în 2000 la 1318,7 lei (119,5%) în 2005 şi de aici la 2747,6 lei (108,6%) în 2009, scăzînd puţin în februarie 2010 pănă la 2683,5 (106,0%) faţă de luna respectivă a anului precedent.152 Desigur aceste măsuri în comparaţie cu costul actual al vieţii nu sunt esenţiale, dar direcţiile de ameliorare a situaţiei salariale sunt constructive şi sunt îndreptate atăt spre o stimulare a motivaţiei forţei de muncă, căt şi spre reabilitarea necesară a funcţiilor salariului atăt ca valoare absolută căt şi ca pondere în totalul veniturilor populaţiei. Republica Moldova trebuie să promoveze creşterea treptată a salariilor măcar pănă la nivelul din ţările vecine, ce va micşora într-o măsură oarecare exodul forţei de muncă calificată peste hotare şi va îmbunătăţi structura ocupaţională a forţei de muncă. Tot odată au crescut şi veniturile disponibile pe o persoană – lei. Aşa dacă în 2006 anual se consuma 839,6 lei, în 2007 – 1018,7 lei, în 2008 – 1188,6 lei, atunci în 2009 – 1204,3 lei. 153 S-ar părea că creşterea este considerabilă, însă lucrurile nu stau chiar aşa de bine, fiindcă nu este evidenţiat în prim plan nivelul de inflaţie, care influenţiază esenţial existenţa oamenilor, cît şi nu se ţine cont de starea de criză economică mondială care n-a lăsat într-o parte Republica Moldova.

151

A fost elaborată o concepţie nouă a politicii salariale a sectorului bugetar şi celui real al economiei. Permanent se modifică salariul în diverse sectoare ale economiei. S-au modificat salariile tarifate a unor categorii de angajaţi din învăţămănt, medicină, cultură, sport, asistenţă socială. Programul de activitate pentru perioada 2005-2009 a tins spre majorarea salariului mediu lunar în economie, atingănd dimensiuni pănă la aproximativ 300$ SUA în 2009. 152 Biroul Naţional de Statistică a Republicii Moldova. 153 ibidem

131

O altă problemă, ce reflectă gradul de realizare a echităţii sociale în Republica Moldova este problema polarizării societăţii şi diferenţierii populaţiei. Coeficientul GINI, calculat de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare exprimă gradul de diferenţiere socială şi are o tendinţă stabilă de creştere pentru Republica Moldova, astfel că din 1994 pănă în 2004 a crescut de la 0,379 pănă la 0,404. În anul 2005 el a constituit 0,420 calculat după veniturile disponibile ale populaţiei. Cu căt este mai mare coeficientul GINI, cu atăt este mai pronunţată inegalitatea. În Republica Moldova nivelurile inegalităţii s-au dezvoltat în medie pe o traectorie liniară, astfel că inegalitatea în funcţie de consumul populaţiei a rămas în continuare la un nivel înalt (1998 – 0,399; 2001 – 0,388; 2005 – 0,378). Prin urmare inegalitatea şi sărăcia rămîn să fie o problemă îngrijorătoare pentru ţară. În anul 2005, pentru prima dată după 1998 a avut loc o creştere pronunţată a ratei sărăciei, cînd fiecare al treilea cetăţean al Republicii Moldova (29%) se afla în sărăcie absolută, estimată prin comparaţia cheltuielelor de consum pe adult echivalent cu pragul sărăciei absolute (353,87 lei). Fiecare al şaselea cetăţian (16%) se afla în sărăcie extremă, comparînd cheltuielele de consum pe adult echivalent cu pragul sărăciei bazat pe consumul alimentar (278,52 lei). Comparînd anul 2005 cu 2004 se poate observa că numărul persoanelor al căror consum pe adult echivalent se află mai jos atăt de pragul sărăciei absolute cît şi de pragul sărăciei extreme. Putem constata că pragul sărăciei relative a crescut cu 3%. Această creştere se datorează în mare parte evoluţiei ascendente a ratei sărăciei din mediul rural. Pe lîngă indicii sărăciei absolute şi sărăciei extreme există şi alţi indicatori cu referire la sărăcie, cum ar fi profunzimea şi severitatea, care au demonstrat tendinţe asemănătoare. Profunzimea sărăciei măsoară deficitul de venit ale persoanelor sărace în raport cu pragul sărăciei. Cu cît este mai mare coeficientul profunzimei sărăciei la un anumit prag al sărăciei cu atît este mai mare decalajul între veniturile celor săraci şi pragul sărăciei. De exemplu, profunzimea ratei sărăciei cu referire la rata sărăciei extreme a fost de 4% în anul 2005, ceea ce înseamnă că diferenţa dintre nivelul consumului mediu al săracilor şi pragul sărăciei extreme este de 4%, sau că ei au un deficit mediu de 11,0 lei per persoană. Dacă calculăm severitatea sărăciei, atunci o pondere mai mare este atribuită celor mai sărace gospodării casnice. Acest indicator reflectă inegalitatea între săraci. În perioada 1998-2004 profunzimea sărăciei absolute şi a celei extreme a fost în descreştere, pe cănd în anul 2005 în comparaţie cu 2004 se observă o creştere a deficitului de venituri al persoanelor sărace în raport cu pragurile sărăciei. Adîncirea gradului de sărăcie va avea repercursiuni şi asupra tuturor sferelor de activitate în societate. Sărăcia populaţiei afectează toate laturile vieţii sociale. În ţara noastră stratificarea patrimonială reprezintă cel mai puternic factor care diferenţiază comportamentul şi modul de viaţă. În ţările democratice dezvoltate situaţia patrimonială determină doar consumul persoanei, accesul la obiectele de lux, dar nu exercită o influenţă decisivă asupra tuturor laturilor vieţii, după cum se întămplă astăzi în Moldova. Cetăţenii săraci din Moldova, circa 70% din populaţie, conform datelor statisticii de stat, au venituri mai mici decît minimul de consum, şi-au pierdut speranţa faţă de ajutorul de sus şi faţă de faptul că puterea va lua în considerare “interesele poporului”154. Şomajul la fel ca şi sărăcia afectează spiritul de echitate. În condiţiile unei economii de piaţă modernă şomajul ca formă de dezechilibru pe piaţa muncii poate fi considerat drept unul din indicatorii principali ai funcţionalităţii pieţii muncii. Totodată reeşind din faptul că piaţa muncii reprezintă un subsistem principal al economiei naţionale, iar funcţionarea acesteia este străns legată de procesele ce se desfăşoară şi pe alte pieţe precum pieţele bunurilor şi serviciilor, pieţele de capital, piaţa monetară etc., şomajul reprezintă unul din indicatorii macroeconomici cheie, dar şi un indice specific de evaluare a politicilor sociale şi economice 154

Victor Mocanu, Ion Mocanu, Caracteristici ale vieţii sociale în Republica Moldova, Calitatea vieţii, XX, nr.3- 4, 2009, p.240-241

132

promovate de stat, a ideologiei şi moralei societăţii. Rata şomajului poate fi considerată şi indicator al dezvoltării sociale, or piaţa muncii conţine o componentă socială destul de importantă. Şomajul poate fi considerat şi o cauză principală a sărăciei şi inechităţii sociale. Într-adevăr, persoanele care nu sunt încadrate în cămpul muncii au venit mai mic, ocazional, şi prin urmare, sunt supuse unui risc mai mare de a fi sărace şi nedreptăţite. Desigur, şomajul este un fenomen firesc al economiei de piaţă. Iar scopul politicilor anti-şomaj constă nu în eradicarea lui definitivă, ci mai degrabă în gestionarea lui, adică menţinerea unui nivel al şomajului acceptabil pentru asigurarea echilibrului economic şi social, precum şi evitarea formelor nedorite de şomaj. Nivelul extrem de mic atît a şomajului real cît şi a celui înregistrat este o trăsătură distinctivă a pieţii muncii din Republica Moldova la etapa actuală. Astfel reducerea numărului de şomeri în răndul populaţiei economic activă de la 1,5% în 1999 pănă la 0,2% în 2007 şi a şomajului înregistrat de la 44% în 1999 la 5,1% în 2007 nu reflectă tabloul real al problemei, ci prezintă rezultatul promovării unei politici cu caracter administrativ, a unor politici orientate spre o diminuare continuă a acestui fenomen de pe piaţa muncii. Prin aspiraţia sa axiologică şi de perspectivă, Moldova este un stat democratic şi de drept. Începînd cu anul 2001, după cum am observat, economia autohtona se redresează si revine încet la normală. În perioada anilor 2000-2007 PIB-ul a crescut de la 16020 mil. lei pîna la 53353,7 mil. lei, ponderea cheltuielilor bugetare în PIB a înregistrat valori cuprinse între 30,3% şi 50%. Valoarea medie de 38,6 % a acestui îndicator comparativ cu valorile medii înregistrate în ţările dezvoltate, ce alcătuiesc 50-60%, se consideră normală pentru o ţară aflată într-un proces continuu de transformări şi restructurări. Ponderea veniturilor a crescut de la 54% în 1997 pînă la 63,2% în 2007, însă acestea sunt constituite preponderent din veniturile fiscale (în medie 76,6%, pe cînd în ţările dezvoltate - 40-50 % din PIB) 155. În pofida situaţiilor dificile, ce se repetau din an în an, fiind diferite doar sursa şi caracterul acestora, s-a reuşit o dezvoltare minimă. Un reper important în evaluarea nivelului de trai al populaţiei îl constituie valoarea minimului de existenţă. În această ordine de idei, se atestă o tendinţă de stabilizare a raportului dintre nivelul veniturilor disponibile medii per persoană şi valoarea minimului de existenţă. Dacă în anul 2001 acesta a constituit 51,4%, apoi în anul 2007 - 92,7%. Caracterul social al politicii naţionale financiare în domeniul cheltuielilor bugetare în ultimii ani mărturiseşte despre ponderea acestora pentru acţiuni socio-culturale, care constituie în mediu 50,3%, iar costul programelor de asistenţă socială în anul 2006 constituie cca 11,7% din PIB. În perioada anilor 2001-2007 transferurile de la bugetul de stat în bugetul asigurărilor sociale au crescut de la 300,5 mil. lei la 791,7 mil. lei, adică de 2,6 ori. Acţiuni speciale au fost întreprinse în vederea susţinerii păturilor defavorizate, copiilor orfani şi veteranilor. 156 Cu toate acestea, rămăne totuş necesară ridicarea continuă a nivelului de trai şi a bunăstării în ţară, necesitatea dezvoltării economiei, fortificării stabilităţii politice şi combaterii corupţiei, menţinerii păcii şi bunei înţelegeri între oameni, garantării şi respectării Drepturilor Omului. Protecţia Drepturilor Omului constituie indicile fundamental al gradului de realizare a echităţii sociale în societate. Evenimentele din 7 aprilie 2009 au demonstrat cît de firavă este tănăra democraţie a societăţii moldoveneşti şi cît de important este ca să existe dialogul şi comunicarea dintre conducători şi conduşi. În Raportul Departamentului de Stat american pe tema drepturilor omului în lume, în ceea ce priveşte Republica Moldova, este prezentată reacţia dură a autorităţilor la protestele din 7 aprilie 2009. Sunt consemnate reţinerile 155

Raportul Naţional de Dezvoltare Umana 2006: calitatea creşterii economice si impactul său asupra dezvoltării umane.- Chişinău, Copyright © 2005—2009 "Expert-Grup"; 156 Victor Mocanu, Ion Mocanu, Caracteristici ale vieţii sociale în Republica Moldova, Calitatea vieţii, XX, nr.34, 2009, p.15 - 16

133

arbitrare, abuzive şi maltratarea celor aflaţi în detenţie, dispariţiile de persoane. O parte însemnată a Raportului vorbeşte despre tortură, tratamentele inumane şi umilitoare sau degradante, despre abuzurile autorităţilor. Potrivit organizaţiilor non guvernamentale locale cca 64% dintre persoanele arestate după protestele din 7-8 aprilie au declarat că au fost bătute şi abuzate în arestul poliţiei. Problemele mass-media prin încălcarea dreptului la informaţie şi lipsa de transparenţă, presiunile impuse împotriva presei din Romănia, cît şi faţă de ziarele Moldavskie Vedomosti, Jurnal de Chişinău157, ne vorbesc despre slăbiciunea şi inmaturitatea instituţiilor democratce, despre insuficienţa culturii politice a maselor şi timiditatea politică a lor, despre caracterul declarativ şi neprotejat al democraţiei. Evenimentele din 7 aprilie au determinat poporul să conştientizeze, că aşa nu se mai poate trăi, că el merită o viaţă decentă, prosperă, echitabilă şi liberă. Trezirea conştiinţei politice a maselor constituie o nouă etapă în perspectiva realizării echităţii sociale. Problema echităţii sociale rămăne una actuală pentru teoria şi practica politică a Republicii Moldova. Realizarea ei necesită timp, răbdare şi voinţă politică din partea clasei conducătoare, impune conceperea planurilor de activitate prin prizma intereselor poporului şi a valorilor şi drepturilor fundamentale ale umanităţii. Bibliografie 1. Liviţchi, Oxana, Eradicarea sărăciei : concept, dimensiuni şi strategii.-Autoreferatul tezei de doctor în economie.- Chişinău, 2010 2. Miroiu A., Introducere în filosofia politică.- Editura Polirom, Iaşi, 2009; 3. Miroiu M., Blebea G., Introducere în etica profesională.- Editura Trei, Bucureşti, 2001; 4. Raportul Naţional al Dezvoltării Umane. Republica Moldova 2000. - Chişinău, 2000; 5. Raportul Naţional de Dezvoltare Umana 2006: calitatea creşterii economice si impactul său asupra dezvoltării umane.- Chişinău, Copyright © 2005—2009 "Expert-Grup"; 6. Recomandarile Mesii Rotunde cu Statut Permanent privind combaterea corupţiei în Republica Moldova. (http://www.e -democracy.md ) . 7. Statistica Moldovei, Notă informativă : Forţa de muncă în Republica Moldova - ocupare şi şomaj. Trimestrul II, Anul 2007. (http:wwwstatistica.md); 8. http://www.cccec.md/events/?nid=537fo2268a4d50db78931bbf006186a1 (16.07.2009) 9. http://www.undp.md/presscentre/2009/NDR_2009/index_rom.shtml (5 octombrie 2009) 10. http:// www.europalibera.org/content/article/1981573.html (28 aprilie 2010) 11. Agudov V. Naucinîi aspect soderjania socialinoi spravedlivosti//Svoboda i spravedlivosti : Dialog mirovozrenii, Nijnii Novgorod, 1993 ; 12. Maliţev G. Soţialinaia spravedlivosti i pravo. - Editura Mîsli, Moscvа , 1977 ; 13. Ăkimov А. Spravedlivosti i soţialisticescoe pravo.- Editura Leningradscogo Universiteta, Leningrad, 1980;

157

http:// www.europalibera.org/content/article/1981573.html (28 aprilie 2010)

134

EVOLUŢIA SISTEMULUI POLITIC AL RSS MOLDOVENEASCĂ ÎN 1961-1965 EVOLUTION OF THE POLITICAL SYSTEM IN 1961-1965 MSSR Dr. Ruslan Şevcenco Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Abstract: In the analyzed period the authority of the republic, even though formal, was gradually widened, decentralized management by the Government, appeared much more ministries of republican subordination. Became broader range of issues that could discuss the Supreme Soviet of the republic, it is increasingly difficult its internal structure, expanded and powers of local authorities. From the permanent Khrushchev shake up significantly affected the executive branch in Moldova (the Government), in which during 1957-1964. because of this many times it was necessary to review the structure and submission of ministries and departments, abruptly stalled economy, increased crime, there were serious food problems, etc. Therefore, after removal of Khrushchev from power Oct. 14, 1964 its major reforms have been eliminated Keywords: reforms, political sistem, minister, management, ministry Perioada anilor 1957-1965 a devenit etapa controversată în istoria structurii politice a Moldovei. Până 1957 o mare parte de ministere, fiind formal în subordinea unionalrepublicană, conform structurii ramurale de conducere, acceptate atunci, se aflau în subordinea unională directă. La etapa anilor 1957-1965 avea loc decentralizarea sistemului sovietic de conducere a statului. Ţinând cont de faptul, că în aceşti ani s-a produs o restructurare cardinală al acestuia în cadrul sistemului politic sovietic, iar prima parte al acestei perioade a fost deja analizată de autorul în alte articole, prezentate spre publicare, pe aceste pagini noi vom analiza a doua parte al perioadei menţionate. 1.

Reformarea Sovietului Suprem al republicii şi competenţele lui

În 1940-1957 Sovietul Suprem al RSSM, care se aduna de 2 ori pe an la sesiuni (ca şi în deceniile următoare) includea 3 comisii permanente: cea de validare, legislative, bugetare (37 persoane). El era condus de preşedintele, 2 adjuncţi, secretar, includea 5 direcţii: generală, specială, financiară, juridică, informaţional-statistică, comisia pentru graţiere şi secţia pentru evidenţa şi înregistrarea celor decoraţi cu ordine şi medalii158. Comisiile permanente se ocupau cu realizarea în viaţă a legilor şi hotărârilor Sovietului Suprem al RSSM, decretelor şi hotărârilor Prezidiului Sovietului Suprem, controlul executării de către organizaţiile republicane şi locale, instituţiile, întreprinderile, organizaţiile şi funcţionari a legilor şi actelor legislative a URSS şi RSSM, controlul activităţii ministerelor şi organizaţiilor, subordonate lor, structurilor Sovietului Economiei Naţionale, departamentelor RSSM şi puteau să îndrepte recomandările sale Sovietului Suprem al RSSM;

158

Platon M., Roşca S., Roman A., Popescu T. Istoria administraţiei publice din Moldova. Chişinău, Academia de Adminstrare Publică pe lângă Guvernul Republicii Moldova, 1999, pp.359, 381; Сурилов А. Молдавская государственность в период строительства коммунизма. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1962, 124 c.,с.43.

135

Prezidiului Sovietului Suprem şi Guvernului republicii159. Cu 2 ani mai târziu, în 1959, Comisia pentru graţiere a fost lichidată, iar funcţiile ei au fost oferite secţiei juridice a Sovietului Suprem al republicii160. În anii ’1960’ procesul formării noilor comisii şi altor structure în cadrul Sovietului Suprem al RSSM a continuat. În 1960 a fost formată comisia pentru problemele comerţului şi alimentaţie publică; în 1965 – comisia pentru problemele serviciilor şi deservirii comunale161. Însă cu principală activitate a Sovietului Suprem conducea Prezidiul acestuia, în componenţa căruia intra Preşedintele Sovietului Suprem, în calitate de membru de rând. În funcţiile Prezidiului Sovietului Suprem intrau emiterea şi explicarea decretelor şi legilor RSSM, controlul asupra activităţii Guvernului, chemarea sesiunilor Sovietului Suprem, primirea în cetăţenia RSSM şi URSS, graţierea condamnaţilor de către organele judecătoreşti; acordarea gradelor de onoare a RSSM ş.a162. Funcţia de Preşedintele Sovietului Suprem al RSSM în perioada cercetată era exercitată de Ivan Codiţa (26 martie 1951-3 aprilie 1963); Chiril Iliaşenco (3 aprilie 1963-10 aprilie 1980)163. În prima jumătate a anilor 1960, ca urmare a hotărârilor luate, au fost extinse prerogativele sovietelor în problemele planificării, coordonării şi controlului asupra construcţiei economice, locative şi culturale, consolidării bazei tehnico-materiale. S-au extins împuternicirile executivelor sovietelor locale în sfera gestiunii financiare a activităţii întreprinderilor şi instituţiilor subordonate. A crescut ponderea sovietelor locale în asigurarea legalităţii, apărarea ordiniii publice şi a drepturilor cetăţenilor. În subordonare directă a organelor puterii locale au fost transferate combinatele industriale raionale şi orăşeneşti, ale industriei locale, şi cartelurile cooperaţiei meşteşugăreşti din republică. În cadrul comitetelor executive ale or.Chişinău, Tiraspol. Bălţi, Bender au fost create secţii pentru administrarea acestor întreprinderi164. Însă, activitatea normală a sovietelor în conformitate cu aceste decizii se organiza cu mari probleme, din cauza reformelor teritorial-administrative permanente, care aveau loc atunci în republică. Dacă în 1956 în republica existau 60 raioane, în următorii ani numărul lor s-a redus brusc. Cele mai masive reduceri au avut loc în ianuarie 1963, când au încetat existenţa raioanele Otaci, Bulboca, Bălţi, Glodeni, Drochia, Cahul, Cărpineni, Comrat, Lipcani, Râbniţa, Soroca, Străşeni, Taraclia, Teleneşti, Ungheni, iar raionul Bulboca a schimbat denumirea şi a devenit Anenii Noi165. Totodată în aceşti ani unele raioane au fost restabilite: în ianuarie 1963 – raionul Donduşeni166. 2.

Structura şi reformarea guvernului

Transformări radicale aşteptau în perioada de cercetare guvernul republicii. Guvernul conducea activitatea tuturor instituţiilor şi organizaţiilor subordonate în toate ramurile economiei naţionale şi duce toată responsabilitatea pentru starea lucrurilor în ele. Guvernul avea dreptul să creeze comitete speciale şi Direcţii principale în problemele de dezvoltare gospodărească sau culturală; executarea planurilor şi bugetelor republican şi celor locale, 159

Istoria administraţiei publice..., pp.382-383; Culegere de legi ale RSS Moldoveneşti, Ucazuri ale Prezidiumului Sovietului Suprem şi Hotărîri ale Sovietului Miniştrilor RSS Moldoveneşti, 1959, nr.1, pp.15-20; Сурилов А.Молдавская государственность...,с.36-38. 160 Istoria administraţiei publice...,p.359. 161 Ibidem, p.360. 162 Сурилов А. Молдавская государственность…,с.42. 163 Şevcenco R. Viaţa politică în RSS Moldovenească (1944-1961). Chişinău: Pontos, 2007, p.185. 164 Smochină A. Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile regimului totalitar. Chişinău: PRAG-3, 2001, p.123. 165 Istoria administraţiei publice..., pp.356-357; Şevcenco R. Viaţa...p.117. 166 Istoria administraţiei publice…, p.357.

136

asigurarea securităţii, ordinii, protecţiei intereselor cetăţenilor. Hotărâri şi dispoziţii guvernul republicii avea dreptul să adopte cu condiţia, ca ele să corespundă cu respectivele hotărâri ale Partidului şi guvernului unional, şi în executarea acestora. Hotărârile Guvernului puteau fi anulate de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS sau RSSM. Din partea sa, guvernul republican avea dreptul să anuleze hotărârile toate deciziile şi dispoziţiile organelor locale, inclusiv a sovietelor, ordinile miniştrilor republicani. Guvernul era responsabil în acţiunile sale formal în faţa Sovietului Suprem. Miniştrii şi şefii departamentelor aveau dreptul să adopte hotărâri şi ordine în limitele competenţei sale167. În 1959 structura guvernului republicii era următoarea : 1) cel al agriculturii (ministru – S.Efimov); 2) apărării (ministru nu se indica – R.Ş.); 3) culturii (A.Lazarev); 4) protecţiei sănătăţii (A.Diskalenko); 5) telecomunicaţiilor (A.Homenko); 6) afacerilor externe (era cumulată cu funcţia de preşedintele Consiliului de Miniştri); finanţelor (V.Arpentiev); afacerilor interne (M.Romanov). În lista ministerelor de subordinea republicană erau incluse ministerele: 1)asigurării sociale (G.Chiriac); 2) gospodăriei comunale (N.Polojenko); 3) iustiţiei (L.Lungu); 4) comerţului (P.Cranga); 5) transportului auto şi drumurilor de şosea (V.Klimanov); 6) învăţământului (A.Crăciun). În componenţa Guvernului după funcţie intrau preşedintele Comitetului de stat pentru planificare (N.Ciorba, numit la 5 iulie 1958 în locul lui G.Antoseac); Comisiei Controlului Sovietic (M.Dieur); Comitetului tehnico-ştiinţific de stat (N.Cerneavski); Comitetului securităţii statului (A.Prokopenko) şi Comitetului pentru problemele construcţiilor şi arhitecturii, reorganizat la 7 ianuarie 1959. Conducătorul lui a devenit fostul vicepreşedintele al Guvernului P.Usik168. În corespundere cu Legea URSS din 10 mai 1957 cu privire la perfecţionarea în continuu a organizării conducerii cu industrie şi construcţii sesiunea a V-a a Sovietului Suprem al RSSM a adoptat hotărârea cu privire la crearea raionului administrativ Moldovenesc. În locul celor 8 ministere, 2 Direcţii principale şi 18 trusturi, care conduceau în URSS cu industrie şi construcţii se crea Sovietul Economiei Naţionale (SEN), în care a întrat o parte din ministere industriale, iar altă parte a fost lichidată169. SEN era supus Guvernului republicii şi avea dreptul să emită hotărâri şi dispoziţii în baza legilor, hotărârilor şi dispoziţiilor Sovietelor Supreme şi Guvernelor URSS şi RSSM170. În urma acestei reforme Guvernul republicii a obţinut dreptul de a le acorda colhozurilor amânarea plăţilor asigurărilor tarifare obligatorii, de a efectua când e necesar virarea sumelor datorate cu titlu de rămăşiţe la aceste plăţi în contul bugetului republicii, de a rezolva cu consimţământul colhoznicilor chestiunile privitor la folosirea unor pământuri colhoznice pentru satisfacerea necesităţilor statului, ale societăţii şi pentru alte necesităţi, de a aproba raionarea pe sorturi a culturilor agricole171. Definitiv structura SEN a fost stabilită prin hotărârea Consiliului de Miniştri ai RSSM din 29 aprilie 1960. În componenţa SEN au intrat direcţiile atât existente anterior, cât şi cele absolut noi: 1) construcţiei maşinilor; 2) industriei electrotehnice; 3) industriei uşoare; 4) viticulturii; 5) de conserve; 6) industriei de producere a laptelui şi a cărnii; 7) industriei alimentare; 8) asigurării material-tehnice; Direcţia administrativă; secţiile: 1) tehnică şi de 167

Сурилов А., Стратулат Н. О национально-государственном самоопределении молдавского народа. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1967, cc.126-127. 168 Culegere de legi..., 1958, nr.7, p.9; 1959, nr.1, pp.22-23, 27, 39; nr.4, pp.12-13. 169 Репида Л. Суверенная Молдова. История и современность. Кишинэу: ИПФ Центральная Типография, 2008 , с.242, 253. 170 Сурилов А. Молдавская государственность…,с.56-57; Idem. История государства и права Молдавской ССР (1917-1959). Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1963, с.308-310; Culegerea cronologică a legilor RSSM, Decretelor Sovietului Suprem, Hotărârilor Prezidiului Sovietului Suprem. Vol.4. 1955-1957. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1960, pp.368-369; Smochină A. Op.cit, p.121. 171 История РСС Молдовенешть. Дин челе май векь тимпурь пынэ ын зилеле ноастре. Ред.респ. В.Царанов. Кишинэу: Штиинца, 1984, с.669.

137

producere; 2) de economie şi planificare; 3) organizării muncii şi salariului; 4) financiar; 5) construcţiilor capitale; 6) de proiecte şi expertiză; 7) agricultură şi colectări; 8) furnizări şi transport. Pe lângă SEN pe baze obşteşti a fost creat Consiliul tehnico-economic, în care au fost incluşi şefi de direcţii, trusturilor, ingineri, economişti, savanţi, modernizatorii procesului de producere, lucrătorii de partid, soviete şi sindicaliste172. Totodată conducătorul sovietic N.Hruşciov a încercat să “liberalizeze” sistemul controlului de stat în ţară, care, cum se părea lui, prea tare controla activitatea altor ministere şi departamente. Ministerul controlului de stat, care era responsabilă în acest domeniu, a fost brusc scăzută în statut, devenind prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem din 13 septembrie 1957 Comisia Controlului Sovietic, pierzând multe din împuternicirile existente anterior173. Însă, Comisia era lipsită de posibilităţi de a influenţa asupra activitatea structurilor de stat, de a controla acesteia. Când liderul sovietic N.Hruşciov a conştientizat acest lucru, Prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 14 august 1961 Comisia Controlului Sovietic s-a transformat în Comisia Controlului de Stat, în fruntea căruia a rămas D.Perjan174. Iar la 7 decembrie 1962 prin hotărârea comună a CC al PCM, Prezidiului Sovietului Suprem şi Consiliului de Miniştri Comisia s-a transformat în Comitetul controlului de partid şi de stat. Nereuşind să se prezinte ca un bun organizator, D.Perjan a fost eliberat din funcţie şi înlocuit cu P.Voronin, care pentru obţinerea influenţei suplimentare a devenit şi vicepreşedintele guvernului republican175. În urma acestei remanieri de cadre şi întărirea împuternicirilor Comitetului activitatea lui s-a activizat simţitor176. După venirea la putere în URSS a lui L.Brejnev noua conducere unională a considerat, că Comitetului a fost acordate împuternicirile prea largi, mai ales în domeniul controlului organelor de partid. Prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 22 decembrie 1965 Comitetul controlului de partid şi de stat a fost reorganizat în Comitetul Controlului Popular. P.Voronin a rămas în fruntea departamentului, dar a fost eliberat din funcţia de vicepreşedinte al guvernului republican177. Sub această denumire Comitetul s-a păstrat până 1990, iar conducătorul lui până 1987 rămânea acelaş P.Voronin. În memoriile sale fostul prim-secretar al CC al PCM I.Bodiul acordă lui P.Voronin caracteristică negativă, menţionând, că în perioada lui de conducere a Comitetului instituţia lucra cu reţineri, prea lent stabilea neajunsuri, iar P.Voronin ca om – carierist. Deaceea Bodiul planifica să-l înlocuiască cu V.Arghirii, însă nu a reuşit, pentru că a fost transferat la Moscova178. A suferit eşec şi alta reforma hruşciovistă – reorganizarea Ministerului afacerilor interne. În 1960 MAI unional a fost reorganizat în Ministerul protecţiei ordinii publice, însă în republicile acest lucru nu a fost efectuat şi acolo au rămas Ministerele de interne, care, totuşi, la 16 aprilie 1960 a fost transferat din subordinea republicană în cea unionalrepublicană. În 1959-1961 în republica, ca urmare a reformelor hruşcioviste nereuşite are loc explozia de banditism, care Ministerul de interne nu a putut să-l curmeze. Deaceea ministrul MAI M.Romanov la 18 mai 1961 a fost destituit din funcţie, iar în locul lui numit N.Bradulov179. În 1962 “rândul” reorganizărilor a ajuns şi la MAI RSSM, care, la rândul său a început să numească Ministerul protecţiei ordinii publice (24 septembrie 1962). Însă, această a adus numai la decăderea din activitatea ministerului a unor funcţii importante (spre

172

Сурилов А. Молдавская государственность…,с.58-59. Idem. История государства и права…, с.310. 174 Culegere de legi ale RSS Moldoveneşti..., 1961, nr.24, art.89, pp.704-705; Сурилов А. Молдавская государственность…,с.70-71. 175 Сulegere..., 1962, nr.34, art.115-117, pp.1180-1181. 176 История РСС Молдовенешть…Кишинэу, 1984, с.780-781. 177 Culegere de legi ale RSS Moldoveneşti..., 1965, nr.32, art.175-177, pp.828-829. 178 Бодюл И. Дорогой жизни. Кишинев: Кушнир и Ко, 2001, сс.98-99. 179 Culegere..., 1960, nr.1, art.1, p.3; nr.2, p.50; 1961, nr.15, art.62-63; pp.435-436. 173

138

exemplu, cea profilactică). Pentru a întări ministerul, conducerea republicii la 11 decembrie 1968 a luat decizia cu privire la schimbarea denumirii ministerului din nou în MAI180. Multe schimbări s-au produs şi în cadrul Ministerului agriculturii : în septembrie 1961 de la acesta se separă Direcţia principală a sovhozurilor pe lângă Sovietul Miniştrilor. La 30 martie 1962 a fost transformat şi Ministerul agriculturii – în Ministerul producerii şi colectării producţiei agricole, din noua structură au fost excluse multe subdiviziuni „excesive”. În legătură cu această au fost lichidate Ministerul colectărilor, Ministerul agriculturii şi Direcţia principală de sovhozuri pe lângă Guvernul republicii. În funcţia de ministru, cu ridicarea lui concomitentă până la prim-vice-preşedinte al Sovietului Miniştrilor, a fost numit fostul rector al Institutului Agricol M.Sidorov181. Însă, şi această reformă a fost nereuşită şi a fost anulată cu câteva luni după demisia lui Hruşciov. După vânzarea în 1958 a Staţiilor de maşini şi tractoare colhozurilor mulţi din ei nu aveau surse pentru întreţinerea lor. Tehnica obţinută, din lipsa specialiştilor, care o cunoşteau, în scurt timp a intrat în stare dezastruoasă şi trebuia fi reînnoită. Pentru realizarea acestui scop a fost creată Asociaţia republicană „Moldselihoztehnika”, care a fost condusă de V.Maştaler182. În continuare, în cadrul campaniei hruşcioviste pentru creşterea roadei din contul chimizării agriculturii, prin hotărârea Guvernului din 1 iulie 1964, structura menţionată a fost însărcinată şi să efectueze chimizarea183. Au fost restabilite şi o parte din alte ministere şi departamente, existente până 1957, lipsa cărora era simţitoare. Acestea erau Ministerul colectărilor (ministru M.Scurtul), şi Comitetul de Stat pentru gospodăria acvatică şi protecţia resurselor acvatice (preşedintele A.Prihodiko), create de Prezidiul Sovietului Suprem la 22 martie 1961. Din partea sa, Guvernul a restabilit şi structura, care era responsabilă şi pentru gospodărie forestieră, la etapa dată cu statutul de Direcţie principală184. (Însă, A.Prihodiko a fost eliberat în funcţie deja la 12 mai 1962 şi înlocuit cu G.Afteniuc)185. Cu o lună mai târziu, la 14 iunie 1962 a fost lichidat Comitetul tehnico-ştiinţific de stat, iar în locul lui s-a creat Comitetul de Stat pentru coordonarea activităţii de cercetări ştiinţifice al Guvernului RSSM, funcţiile şi drepturile căruia s-au redus esenţial. Preşedintele lui a devenit K.Iliaşenko186. În legătură cu faptul, că în aceşti ani au avut loc mai multe reorganizări ale structurii guvernului, din nou a început să apară problema subordonării departamentelor. De data această problema a fost atât de acută chiar la nivel unional, că conducerea URSS oficială, adică Prezidiul Sovietului Suprem a fost nevoită să adopte legea specială nr.802-VI din 13 decembrie 1962 – „Cu privire la aprobarea decretelor Prezidiului Sovietului Suprem şi introducerii modificărilor şi completărilor în art.70, 77, 78 al Constituţiei (Legii Fundamentale) ale URSS. Acest act legislativ din toate puncte de vedere poate fi numit legea cu privire la divizarea împuternicirilor între organele unionale şi cele republicane, continuând cursul hruşciovist la întărirea împuternicirilor formale ale organelor republicane ale puterii. În corespundere cu această lege, în subordine unională exclusivă rămâneau Ministerele: comerţului extern; mediu de construcţiei a maşinilor; construcţiei transportului; căilor de comunicaţii, flotei măritime. În subordinea comună unional-republicană au rămas Ministerele: agriculturii, apărării, afacerilor externe, afacerilor interne, energeticii şi 180

Ibidem, 1962, nr.27, art.88, p.988; Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldoveneşti, 1968, nr.12, art.179, p.794. 181 Culegere..., 1962, nr.9, art.22-25, pp.350-351; Сурилов А. Молдавская государственность…,с.67. 182 Culegere..., 1961, nr.10, art.38, p.306; art.51, p.319; Сурилов А. Молдавская государственность…,с.6465. 183 Собрание Постановлений и Распоряжений СМ МССР, 1964, nr.7, art.75, pp.303-305. 184 Culegere..., 1961, nr.10, art.39, p.306; art.50,52, pp.318-319; Собрание Постановлений и Распоряжений СМ МССР, 1961, art.34, p.103. 185 Culegere..., 1962, nr.14, art.37-38, p.611-612. 186 Ibidem, nr.17, art.70-71, pp.760-761.

139

electrificării, geologiei şi protecţiei solurilor; culturii, protecţiei sănătăţii; telecomunicaţiilor; finanţelor; învăţământului superior şi mediu special187. În baza acestei legi Sovietul Suprem al RSSM a adoptat la 27 decembrie 1962 legea respectivă republicană, în care se menţionau toate ministerele de subordine republicană: asigurării sociale; gospodăriei comunale; comerţului; construcţiilor şi materialelor de construcţii; transporturilor şi drumurilor de şosea; învăţământului public.Aşadar, din ministerele cu subordine republicană sau păstrat toate în afara de Ministerul justiţiei, lichidat încă în 1959. Din alte structuri în componenţa Guvernului au fost incluşi preşedinţii Comitetului de stat pentru planificare, Comisiei Controlului de Stat (Comitetului Controlului de Partid şi de Stat); Comitetului tehnico-ştiinţific de stat; securităţii statului; pentru problemele construcţiilor şi arhitecturii; preşedinţii structurilor, apărute în ultimii ani (Comitetului de stat pentru gospodăria acvatică şi protecţia resurselor acvatice; „Moldselihoztehnicii”; Direcţiei principale pentru studiile profesional-tehnice; Direcţiei centrale de statistică. În cadrul Guvernului pentru prima dată a fost inclus şi preşedintele Comitetului de stat pentru radiodifuziune şi televiziune, care nu era inclus în componenţa lui înainte, posibil, din neatenţie188. Altă ramură importantă, care rapid s-a dezvoltat în aceste câţiva ani, a fost energetica. În pofida faptului, că în republica exista excesul forţei de muncă pentru dezvoltarea ramurilor industriei, care cereau muncă grea, energetica în Moldova atunci era foarte slabă. Iar fără energetică dezvoltarea industriei este imposibilă, cadrele, care lucrau în acest domeniu, erau în mare parte lipsiţi de experienţă. Energiei electrice, produse în 1958, a ajuns numai la iluminarea oraşelor mari189. Însă, déjà în 1961, după pregătirea documentaţiei respective şi coordonarea cu ministerul unional al energeticii şi staţiilor electrice pe malul stâng al Nistrului s-a început construcţia Hidrocentralei Moldoveneşti, construite spre a.1964. În procesul lucrărilor asupra ei, pentru coordonarea activităţii prin hotărârea Guvernului republicii nr.520 din 20 octombrie 1962 a fost creată Direcţia principală de energetică şi electrificare, care, însă, nu a fost inclusă în Guvern190. Analizând activitatea SEN-ului teritorial moldovenesc, creat în republică în 1957, I.Bodiul face concluzie, că “eliberată de limitări şi reglementări din partea Centrului economia Moldovei în noile condiţii a început să se dezvolte liber şi rapid”. Însă, conducerea unională a considerat, că regiunile URSS se dezvoltă prea liber de controlul din partea Moscovei. Deaceea Hruşciov în sfârşitul a.1962 a “întărit” SEN-urile, lăsând 47 din 97 existente anterior. Toate SEN-urile au fost incluse în raioane economice administrative. Acest raion a fost creat şi în Moldova în frunte cu N.Şciolokov, care a reuşit să se reabiliteze pentru greşelile în conducere, effectuate în 1957-1958191. Cu un an mai târziu, la 23 ianuarie 1964 centralizarea conducerii cu SEN şi Comitetul de stat pentru planificare s-a întărit – ele a fost transferate din subordinea republicană în unional-republicană192. La 4 aprilie 1963 Sovietul Suprem al RSSM de legislatura a VI-a a aprobat componenţa Guvernului. Locurile sale au păstrat preşedintele Sovietului Miniştrilor A.Diordiţa, prim-viceprimministru şi ministru al producerii şi colectării producţiei agricole M.Sidorov; vicepreşedintele Sovietului Miniştrilor şi preşedintele Comitetului controlului de partid şi de stat P.Voronin, miniştrii – autotransportului şi drumurilor de şosea - N.Gaponov; gospodăriei comunale – N.Polojenko; învăţământului public (E.Postovoi); protecţiei ordinii 187

Culegere..., 1962, nr.35, p.1201. Ibidem, art.124, pp.1246-1247. 189 Бодюл И. Ук.соч., с.175. 190 Там же, с.178; Culegere..., 1962, nr.11, art.203, pp.829-830. 191 Бодюл И. Ук.соч., с.177; Culegere..., 1963, nr.3, art.10-11, p.94-95. 192 Culegere..., 1964, nr.3, art.4-5, p.28-29. 188

140

publice (N.Bradulov); asigurării sociale (O.Bâkova); comerţului (P.Cranga); Comitetului de stat pentru planificare (N.Coval); altor comitete de stat: pentru problemele construcţiilor şi arhitecturii – G.Skulskii), transferat în această funcţie la 4 martie 1963 din Ministru al construcţiilor; gospodăriei acvatice şi protecţiei resurselor acvatice (G.Afteniuc); radiodifuziunii şi televiziunii (V.Croitor), securităţii statului (I.Savcenko); „Moldselhoztehnica” (V.Maştaler); Direcţiei principale ale învăţământului profesional-tehnic (F.Epur); Direcţiei centrale de statistică (I.Verşinin). Au apărut în cadrul guvernului şi feţe noi. La 23 ianuarie 1963 noul viceprim-ministru în locul lui N.Şciolokov a devenit Ch.Iliaşenko, dar după aflarea foarte scurte în funcţia această, la 3 aprilie 1963 el a fost numit Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem. Viceprim-ministru în locul lui a fost aprobat A. Corobceanu. Noul ministru al sănătăţii în locul lui A.Diskalenko a devenit N.Testemiţanu. Sau schimbat miniştrii: telecomunicaţiilor (I.Dobândă în locul lui V.Homenko, din 19 martie 1963); construcţiilor şi materialelor de construcţii (D.Lubeneţ în locul lui G.Skulski, din 4 martie 1963); culturii (P.Darienko în locul lui A.Lazarev, din 25 februarie 1963), Comitetului de stat pentru coordonarea activităţii de cercetări ştiinţifice (N.Buştean în locul lui Ch.Iliaşenko, din 23 ianuarie 1963)193. După formarea noii componenţe a Guvernului, în perioada aprilie 1963-octombrie 1964 reformele structurale în mare parte au atins sferele culturii, construcţiilor, şi, într-o oarecare măsură, agriculturii. În primul rând, dezvoltarea cinematografiei moldoveneşti „Moldova-film”, create încă în 1952, a ajuns nivelul destul de înalt, şi a fost luată hotărârea de a crea Comitetul unional-republican pentru cinematografie în frunte cu G. Cozub (30 august 1963)194. În al doilea rând, permanent creştea numărul şi tirajul ziarelor şi revistelor. Înainte activitatea lor destul de eficace controla secţiile sau sectoarele de profil al CC al PCM, lucrătorii aparatului central şi al secţiilor raionale a Direcţiei principale pentru protecţia secretelor militare şi de stat în presă (Glavlit). Însă, schimbarea situaţiei, creşterea volumului de lucru a dictat transformări. Pentru a coordona activitatea serviciilor scrise a mass-media a fost creat Comitetul de stat pentru presă, în frunte căruia la 28 decembrie 1963 a fost numită E.Jmereneţkaia195. La 27 aprilie 1963 a fost restabilită Direcţia de arhive, care în 1940-1958 exista în cadrul Ministerului de interne. De data această structura menţionată se subordona direct Guvernului196. Având în vedere, că volumul lucrărilor de construcţii în republică şi în URSS în întregime se afla în creştere, conducerea de partid a decis să întreprindă o măsură aprobată înainte, transferând la 17 iunie 1963 Comitetul de stat al RSSM pentru construcţii în subordinea unional-republicană. La 20 iulie 1964 Ministerul construcţiilor şi materialelor de construcţii a devenit Ministerul construcţiilor (ministru – D.Lubeneţ)197. Una din problemele stringente, aflate atunci în vizorul conducerii republicii, era lichidarea urmărilor aridităţii tradiţionale a raioanelor sudice şi centrale ale Moldovei. Deaceea a fost luată hotărârea cu privire la începerea programului de implementare în practică a agriculturii irigate. Conducerea cu acest lucru a fost însărcinat Comitetul de stat. Deaceea Comitetul de stat pentru gospodărie acvatică şi protecţia resurselor acvatice a fost reorganizat şi la 18 ianuarie 1964 unit cu subdiviziunile Ministerului producerii şi colectării producţiei agricole în Comitetul de producţie de stat pentru agricultura irigată şi gospodăria acvatică198. 193

Ibidem, 1963, nr.3, art.9, p.94; nr.6, art.22-23, pp.216-217; nr.7, art.29-31, pp.258-259; nr.8, art.33-34, p.309; nr.10, art.53, pp.375-376. 194 Ibidem, nr.24, art.94, 99, pp.622-623, 626. 195 Ibidem, 1963, nr.35, art.118-119, p.813. 196 Culegere de hotărâri şi dispoziţii a Consiliului de Miniştri..., 1963, nr.5, art.82, p.222. 197 Culegere de legi ale RSS Moldoveneşti..., 1963, nr.17, art.74, pp.506; 1964, nr.21, art.45, p.404. 198 Ibidem, 1964, nr.2, art.1, p.12.

141

În cadrul aceluiaş Minister al producerii şi colectării producţiei agricole prin hotărârea Guvernului republicii nr.254 din 17 iunie 1964 a fost creat Serviciul agrochimic de stat199. În aceşti ani în conducerea republicii are loc şi un scandal de proporţii. N.Buştean, care a devenit în ianuarie 1963 preşedintele Comitetului de stat pentru coordonarea activităţii de cercetări ştiinţifice, pe neaşteptate a nimerit în vizorul organelor de drept. În urma controlului, efectuat de către Ministerul protecţiei ordinii publice şi Procuraturii republicii s-a stabilit, că în timpul aflării lui Buştean în funcţia de director al fabricii tiraspolene de conserve „1 Mai” la puncte de colectare a fabricii aveau loc furturi mari, care au fost deschis protejate de Buştean. El a fost eliberat din funcţie, exclus din membrii Comitetului Central al PCM, arestat şi condamnat la termen lung de detenţie200. 3. Ultimele reforme hruşcioviste În mod aparte trebuie de spus despre cea mai voluminoasă reforma lui N.Hruşciov din ultimii ani de guvernare a lui cu URSS. În 1962 el a întreprins tentativa de a separa partidul comunist în părţile industrială şi cea agricolă, ca „partea orăşenească” să se ocupe cu dezvoltarea industriei, iar „partea sătească” – cu dezvoltarea agriculturii. Hruşciov explica această „inovare” prin neeficacitate a fostei sisteme de conducere şi dorinţa să apropie organele de partid la procesul de producere în agricultură şi industrie. Cu acest scop structura organelor de partid a fost cardinal revăzută. Hotărârea CC al PCUS şi Consiliului de Miniştri al URSS nr.267 din 22 martie 1962 „Cu privire la restructurarea conducerii cu agricultura” a creat aşa-zisele Direcţii teritoriale colhoznico-sovhoznice de producere a (o direcţie la câteva raioane). Direcţiile trebuiau să se ocupe cu executarea şi controlul executării deciziilor partidului şi guvernului în domeniul agriculturii, producerii şi colectării produselor agricole, realizării planurilor de producţie, planificării eivdenţei şi dărilor de seamă, implementării sistemei raţionale de agricultură, protecţiei de paraziţi, implementării realizărilor ştiinţei în producere, creşterea productivităţii animalelor agricole ş.a. şi ajutorul colhozurilor şi sovhozurilor în efectuarea scopurilor anunţate mai sus. În Direcţiile teritoriale se îndreptau la lucru permanent organizatorii de partid al CC al PCM cu un grup de instructori; organizatorul comsomolist al CC al ULCT cu grupul de instructori. Direcţia teritorială era condusă de Consiliul în frunte cu preşedintele. În componenţa lui intrau organizatorul de partid al CC al PM, organizatorul comsomolist al CC al ULCT, preşedinţii colhozurilor, directorii sovhozurilor, primii secretari ai comitetelor raionale de partid, preşedinţii comitetelor executive raionale, şefii direcţiilor raionale al „Selihoztehnicii”. Fiecare 3-5 gospodării erau conduse de 1 inspector-organizator. Se creeau gazetele interraionale ale Direcţiilor teritoriale. Conducerea cu activitatea Direcţiilor era exercitată de Comitetul republican pentru agricultură, condus de primul secretar al PCM. În componenţa comitetului mai intrau vicepreşedintele guvernului pentru agricultură (care paralel era şi ministru al producerii şi colectării producţiei agricole), şeful secţiei de agricultură al CC al PCM; reprezentantul Asociaţiei republicane „Selhoztehnica”, Ministerului producerii şi colectării produselor agricole, vicepreşedintele Comitetului de stat pentru planificare pentru agricultură sau şeful secţiei agricole al acestui Comitet, preşedintele Comitetului de stat pentru gospodărie acvatică201. În total în republică au fost create 18 Direcţii teritoriale colhoznico-sovhoznice de producţie, 17 din ei includeau 2-3 foştii raioane, iar Direcţia Căuşeni – în limitele acestui raion202. Funcţiile Ministerului producerii şi 199

Culegere de hotărâri şi dispoziţii a Consiliului de Miniştri..., 1964, nr.7, art.73, p.300-302. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice al Republicii Moldova (în continuare - AOSP RM). F.51. Inv.23. D.1. F.129. 201 Ibidem, D.103. FF.5-8; Сурилов А. Молдавская государственность…,с.67-68. 202 AOSP RM. Inv.24. D.88. F.218; Сурилов А. Ук.соч., с.68. 200

142

colectării produselor agricole au fost reduse numai la conducerea cu ştiinţa, asociaţiile teritoriale ştiinţifice şi de producţie, controlul asupra executării legislaţiei funciare şi măsurilor pentru protecţia naturii203. Această reformă a fost întărită şi aprofundată în sfera de producţie prin deciziile plenarei CC al PCUS, care a avut loc în noiembrie 1962. În baza lui la 6-7 decembrie 1962 are loc Plenara a VI a CC al PCM, care a decis să reorganizeze PCM în baza de producţie.Cu acest scop Biroul CC a fost numit Prezidiul CC al PCM, căruia se subordonau două Birouri CC al PCM (create la aceiaşă plenara) – pentru conducerea cu producerea agricolă şi pentru producerea industrială. Comitetele orăşeneşti de partid se creeau la Cahul, Orhei, Râbniţa, Soroca, iar pentru conducerea cu organizaţiile de partid al întreprinderilor industriale, a transportului, telecomunicaţiilor, construcţiilor pe teritoriul direcţiilor agricole, unde nu existau Comitetele orăşeneşti de partid se formau 8 comitete zonale de industrie şi producere204. Ceea, ce a avut loc în urma acestor decizii a povestit în raportul său la plenara a V-a a CC al PCM (4 decembrie 1964) I.Bodiul. El a subliniat artificialitatea acestei divizări, care a redus simţitor sfera de activitate a organelor de partid – numai în sfera agricolă ori numai în sfera industrială. Ca rezultat, a fost serios slăbită conducerea cu comerţul, deservirea populaţiei, cultură, învăţământul public. Avea loc izolarea ministerelor şi departamentelor. Organele de partid dintr-un raion se supuneau diferitor comitete de partid. A slăbit legătura întreprinderilor industriali cu comitetele de partid, „s-au întărit tendinţele de autarchie”, chiar colhoznicii, după spusele lui Bodiul, la început ignorau şi nu recunoşteau Direcţiile teritoriale de producţie205. Practic au apărut 2 structuri paralele – Comitetul orăşenesc de partid şi comitetul de partid industrial şi de producere. Activitatea organizaţiilor de partid a început să se limiteze numai la activitate de iluminare şi amestecul lor în viaţa gospodărească s-a redus esenţial. Din cauza perturbărilor permanente s-a slăbit rolul Sovietelor, care au fost distanţaţi de conducerea cu economie şi au devenit o „simplă organizaţie obştească”. Situaţia creată nu putea fi îmbunătăţită nici de faptul, că nivelul de studii a organelor de conducere vizibil a crescut. Din cauza, că noua structura organizatorică bloca activitatea funcţionarilor de partid, aceştea simţeau instabilitate206. În corespundere cu hotărârea Plenarei comitetele de partid ale Direcţiilor teritoriale colhoznico-sovhoznice de producţie au fost reorganizate în Comitetele raionale de partid cu împuternicirile vechi. Au fost lichidate comitete de partid industriale şi de producere din Comrat, Ocniţa, Străşeni, Ungheni, comitetele de partid ale întreprinderilor de industrie prelucrătoare din Bălţi, Bender, Chişinău şi desfiinţate ambele Birouri CC al PCM – pentru agricultură şi pentru industrie. Prezidiul CC al PCM trebuia să soluţioneze chestiunea cu privire la crearea organizaţiilor raionale şi orăşeneşti de partid, iar Prezidiul Sovietului Suprem, Guvernul, Sovietul Sindicatelor şi CC al ULCT trebuiau să soluţioneze toate problemele, care intrau în competenţa lor în legătură cu aceste transformări207. Însă Direcţiile teritoriale au fost păstrate, pentru că, după spusele lui Bodiul, ei au confirmat vitalitatea şi eficacitatea sa în conducere, numai că funcţiile, obligaţiunile şi relaţiile lor cu sovietele raionale, iar cerinţele faţă de ei – ridicate. Totodată se planifica să fie păstrată independenţa lor în soluţionarea problemelor de dezvoltare a agriculturii. Ei trebuiau să conducă cu colhozuri, sovhozuri, întreprinderi, să se supune directivelor Comitetelor raionale de partid şi

203

Бодюл И. Ук.соч., с.126. AOSP RM. F.51.Inv.22.D.5. FF.9-10. 205 Ibidem, Inv.24. D.27. FF.13-15. 206 Ibidem. FF.16-18. 207 Ibidem. F.95. 204

143

al executivelor raionale208. Deja atunci Bodiul a promis şi restabilirea în scurt timp a Ministerului agriculturii, ce a avut loc la 8 martie 1965209. (În memoriile sale I. Bodiul mărturiseşte, că Hruşciov era gata să realizeze o nouă reformare grandioasă a agriculturii şi sferelor conexe, trecând prin aceasta la alta extremă. Se planifica unificarea Ministerelor agriculturii, industriei alimentare, Comitetului de stat pentru tehnica agricolă într-un nou superminister210. Această idee în formă mult mai amplă a fost realizată cu două decenii mai târziu, în 1985, cu formarea Comitetului agroindustrial, fapt, despre care noi vom scrie în continuare). Acest sistem a fost reformat radical prin Legea RSSM nr.611-VI din 18 octombrie 1965 „Cu privire la schimbarea sistemei organelor conducerii de stat cu industrie şi transformarea unor altor organe ale conducerii de stat al RSSM”. În corespundere cu el au fost lichidate SEN-urile, raionul economic administrativ RSSM; Comitetul de stat pentru coordonarea lucrărilor de cercetări ştiinţifice (cu cercetări ştiinţifice trebuiau să se ocupe ministere şi departamente ramurale) şi Comitetul geologic de stat de producere, care a apărut la 18 ianuarie 1964 în locul Comitetului de stat pentru gospodărie acvatică care se ocupa cu cercetarea resurselor naturale ale RSSM211. Cu această se încheie istoria reformelor hruşcioviste în Moldova, care erau foarte des încurcate, contradictorii, negândite şi au adus multe daune economiei republicii. Totodată, ele parţial au întărit din punct de vedere formal independenţa republicii de organele unionale în URSS. Din 1965 se începe noul etap de dezvoltare a structurii ministerelor şi departamentelor moldoveneşti. În pofida faptului, că noua conducere sovietică din start a arătat atitudinea sa negativă faţă de reforme hruşcioviste, ea nu a început procesul invers imediat. Dintr-un punct de vedere, s-a produs concentrarea conducerii cu ramurele economiei, se întărea structura organizatorică a sferei de construcţii şi aprovizionării material-tehnice. Dar totodată se slăbeau legăturile cu alte regiuni ale URSS; acţiuni reciproce între direcţii în cadrul SEN nu sau organizat la nivel necesar, iar după divizarea partidului în două părţi, despre ce s-a menţionat mai sus, ritmurile creşterii economice au scăzut considerabil212. Deaceea reformarea structurii de conducere în economie era inevitabilă. Bibliografie: Cu grafie chirilică 1. Вехи молдавской государственности, координатор – В.Царанов, Кишинэу, SRL „Metrompaş”, 2000. 2. История Партидулуй Комунист ал Молдовей, Кишинэу, Editura Картя Молдовеняскэ, 1968. 3. История РСС Молдовенешть, Волумул 2, Кишинэу, Картя Молдовеняскэ, 1970; История РСС Молдовенешть. Дин челе май векь тимпурь пынэ ын зилеле ноастре, Ред.респ. В.Царанов, Кишинэу, Editura Штиинца, 1984. 4. Репида, Л., Суверенная Молдова. История и современность. Кишинэу, Editura ИПФ Центральная Типография, 2008. 5. История Республики Молдова с древнейших времен до наших дней, Координатор В.Царанов, Кишинев, Elan Poligraf, 2002, 360 c. 6. Стати, В., История Молдовы, Кишинев, Editura FEP „Tipografia Centrală”, 2003. 208

Ibidem. FF.19, 21. Ibidem. F.21; Culegere de legi ale RSS Moldoveneşti..., 1965, nr.7, art.37-38, pp.179-180. 210 Бодюл И. Ук.соч., с.126. 211 Culegere de legi ale RSS Moldoveneşti..., 1965, nr.29, art.128, pp.740-741; 1964, nr.1, art.2, pp.5-6; Smochină A. Op.cit, p.169; Репида Л. Ук.соч., с.253-254. 212 Репида Л. Ук.соч., с.253. 209

144

7. Сурилов, А., История государства и права Молдавской ССР (1917-1959), Кишинев, Editura Картя Молдовеняскэ, 1963; Idem. Молдавская государственность в период строительства коммунизма, Кишинев, Editura Картя Молдовеняскэ, 1962. 8. Сурилов, А., Стратулат, Н., О национально-государственном самоопределении молдавского народа, Кишинев, Editura Картя Молдовеняскэ, 1967. Cu grafie latină 1. Constantin, I., Basarabia sub ocupaţia sovietică. De la Stalin la Gorbaciov, Bucureşti, Editura FLAT LUX, 1994. 2. Moraru, A., Istoria românilor din Basarabia şi Transnistria. 1812-1993, Chişinău, Editura AIWA,1995. 3. Platon, M., Roşca, S., Roman, A., Popescu, T., Istoria administraţiei publice din Moldova, Chişinău, Academia de Adminstrare Publică pe lângă Guvernul Republicii Moldova, 1999. 4. Smochină, A., Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile regimului totalitar, Chişinău, Editura PRAG-3, 2001. 5. Şevcenco, R. Viaţa politică în RSS Moldovenească (1944-1961), Chişinău, Editura Pontos, 2007.

145

VALOAREA LITERARĂ ŞI CONCEPTUL POLITIC THE LITERARY VALUE AND THE POLITICAL CONCEPT Conf. univ.dr. Victoria Fonari Universitatea de Stat din Moldova

Abstract: The connection between politics and literature is relevated in the course of the history. The literature is modifying according to the acception of some concepts,it is sensible at the social transformations, it is direct proportional with the scientific evolution. Relevating the aspects of the creation we noted that those are achieved by concrete people. We can not deny nor the fact that among the multitude of people of culture, especially the writers and critics have had functions and thus are involved in politics. Although, at the first sight, there is a mask of the writer who lives only in his own universe, this enumeration shows the contrary. The poet is not isolated by all the social problems, he is active, he insists, he accuses and does not accept to be criticized. The writer's predilection for the political activity is connected with the concept of creation and values for which he confers. The one and the same event could incite to tears, odes, irony, dramas and comedies. This diversity of outlooks insists through its creative individuality. The literature gives an emotional side to politics. Although, our century is considered unemotional, however images' suggestion increases social, political and economical problems. Keywords: politics, literature, social problems, images' suggestion

Conexiunea dintre politică şi literatură se relevă pe parcursul istoriei. Literatura se modifică odată cu acceptarea unor concepte, este sensibilă la transformările sociale, este direct proporţională cu evoluţia ştiinţei. Relevând aspectele creaţiei semnalăm că aceastea sunt realizate de oameni concreţi. Nu putem nega nici faptul că din mulţii oameni de cultură, anume scriitorii şi criticii au deţinut funcţii şi astfel s-au implicat în politică. De exemplu: Titu Maiorescu – ministru al instrucţiunii, prim-ministru; Vasile Alecsandri – secretar provizoriu la Postelnicie, ministru de externe interimar, figurează pe lista candidaţilor la domnie, membru în adunarea electivă, ministru titular la acelaşi departament al Moldovei, Mihail Kogălniceanu – ministru şi prim-ministru al României, apoi Ministru de Externe. Lucian Blaga îmbrăţişează o carieră diplomatică: ataşat de presă pe lângă legaţiile României în Varşovia, Praga, Berna, apoi consilier la legaţia română din Viena, ambasador şi ministru plenipotenţiar al României la Lisabona. Această listă evident poate fi continuată, dar insist la anumite precizări din timpul nostru: În 1989 Moldova era reprezentată în Sovietul Suprem Unional (al URSS) de următorii deputaţi: prozatorul şi dramaturgul Ion Druţă, Ion Constantin Ciobanu (atunci preşedintele Uniunii Sriitorilor din Moldova), poetul şi publicistul Nicolae Dabija, regretatul poet Grigore Vieru, criticul Mihai Cimpoi. În primul parlament al Republicii Moldova (1990-1994) putem face următorul recensământ al scriitorilor: Vladimir Beşleagă, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Lidia Istrati, Ion Hadârcă (deţine şi în prezent funcţia de deputat), Leonida Lari (mai târziu a fost şi senator în România), poetul Dumitru Matcovschi, criticul şi poetul Andrei Ţurcanu, care în timpul preşedenţiei lui Petru Lucinschi este consilier prezidenţial. În perioada acestui preşedinte consilier a fost şi Aureliu Busuioc. Iar la primul preşedinte consilierul prezidenţial a fost 146

scriitorul şi publicistul Valeriu Babanschi. O altă activitate au desfăşurat-o în cadrul primăriei or. Chişinău Iulian Filip – şeful Direcţiei de Cultură, Ianoş Ţurcanu, şef-adjunct al Direcţiei Cultură. Această trecere în revistă denotă că scriitorii se implică în viaţa politică. Deşi, la prima vedere, există o mască a scriitorului care trăieşte doar în universul său, această enumerare relevă contrariu. Poetul nu este izolat de toate probleme sociale, el este activ, insistă, acuză şi nu permite să fie criticat. Predilecţia pentru activitatea politică este în conexiune cu conceptul său de creaţie, de valori pentru care deliberează, revin şi cu unele reminiscenţe care se dezvoltă în laboratorul său creativ. Unul şi acelaşi eveniment poate provoca lacrimi, ode, ironizări, drame, comedii. Subiectele tragice îşi au faţeta în parodii. Această diversitate optică insistă prin individualitatea creatoare. Individualitatea este unul din criteriile valorii artistice, inclusiv a celei literare. În ce priveşte criteriile valorii literare am specifica şi actualizarea. Or, în prima recenzie a lui Lovinescu cu privire la piesa O Scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale (scriitorul care a făcut artă din politică) consideră că piesa va supravieţui doar 30 de ani. Dar vivacitatea subiectului miră până în prezent după mai mult de o sută de ani. Din acest empirism rezultă că şi timpul îşi pune pecetea sa – permite sau nu operei să suprevieţuiseacă după moartea autorului. În acest sens experienţa timpului, a autorului şi a cititorului oferă un spaţiu larg relativismului. În concordanţă cu acest fapt interpretarea se extinde printr-o libertate axiologică. Este important ca un cititor din altă dimensiune spaţială şi temporală să se poată regăsi, să poată vedea altfel realităţile după lectură. Să persite această clarviziune, care poate şi nu prea plăcea lui Platon. Deşi fiind personal un creatori de mituri, în lucrarea sa Respublica remarcă pericolul pe care îl crează poeţii. Iar din selecţia, pe care o face din evantaiul din specii literare, aprobă numai imnul şi oda. Această frică, dacă am putea spune sau precauţie, este generată probabil în viziunea filosofului de conceptul că ghidarea după un mit în politică poate naşte monştri. Conexiunea dintre politică şi literatură se crează şi pe calea comenzii. Literatura, fiind un domeniu care relevă multe optici din viaţa socială, evident că se apropie şi de sfere ce nici pe de parte nu sunt filologice, cum ar fi: economia, psihologia, sociologia, politologia. Literatura artistica incadrează cititorul atât în lumea individuală a personajului, cât şi în lumea socială. Sociumul dictează direcţii, doctrine, stereotipuri. De fapt, în linii mari putem recunoaşte că şi literatura a apărut tot dintr-o convenţie politică, la comanda unui domnitor, vodă etc. Încă din antichitate apar opere la comanda „politică” a imperatorului. Să ne aducem aminte de Vergiliu, care în epopeea sa „Eneida” trebuia să glorifice cetăţeanul ideal roman. Iar până a fi elogiat trebuia creat. Şi astfel atestăm o reuşită confruntare dintre comanda de stat şi libertatea creativă. Oricum, se ştie şi atitudinea poetului roman despre această lucrare. La sfârşitul vieţii lăsase drept ultim cuvânt să fie arsă carte. De ce şi-a dorit să-i ofere muncii sale un astfel de sfârşit? Rămâne o enigmă – unii cercetători presupun că nu şi-a dorit să o lase imperfectă, alţii susţin teza că autorul nu prea simpatiza pe cel care l-a obligat să scrie, şi anume pe Imperatorul Augustin. Cazul cu epopeea „Eneida” este unică. Or, nu toate comenzile politice sunt valori. Epoca de comenzi politice în artă au distrus imaginea unor scriitori. Angajarea în spaţiul politic au avut efecte de a dezvolta traducerea. Literatura, în acea perioadă, trebuia să fie difuzată. Această propagandă a favorizat şi cunoaşterea mai multor autori în spaţiul lagărului socialist, care era multilingv. Anume acestui fapt se datorează traducerile în rusă, în letonă, în cehă, în cazahă, în ungară, polonă, germană a unor opere ale lui Emilian Bucov, Liviu Deleanu,Liviu Damian, Petru Zadnipru, Ion Druţă, Grigore Vieru, Aureliu Busuioc, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi ş.a. Criteriul fundamental era atitudinea faţă de noul concept, anume acest factor determina care operă merită să fie publicată, apoi tradusă. Totuşi printre 147

textele traduse erau nu doar mediocre, dar şi cele axate pe valorile general umane. Autorii puteau să camufleze atitudinea printr-o figură de stil sau prin cortina ironiei. Se promovează şi identitatea scriitorului, traducerea, în special, în limba rusă era una de calitate. Nu înzadar, cum apreciază criticii de teatru, priesa Casa Mare de Ion Druţă a fost jucată păstrând atmosfera spaţiului nostru cel mai reuşit în Teatrrul Armatei din Moscova. Cenzura şi-a pus amprentele nepermiţindu-i unor scriitori să publice (Bladimir Beşleagă, Petru Cărare, Ion Druţă). E interesant că ce era interzis într-o republică unională, se permitea cu acordul Moscovei (cazul piesei Casa Mare şi a romanului Povara bunătăţii noastre, scrise de Ion Druţă). Unii scriitori şi-au redus creaţia doar la temele politice, cum ar fi Emilian Bucov, Ion Canna. Stereotipul că au trăit această perioadă şi că au fost dispuşi uneori impuşi, să fie servili rgimului, a creat o atitudine negativă altei generaţii de scriitori. Prima critică ce se evidenţiază printr-o atitudine de acuzare vehementă a colaborării scriitorilor cu regimul totalitar este cea a lui Emil Galaicu Păun: „meşterul (rus) îmi vorbea: „eu am fost pentru trecerea / la alfabetul latin printre primii nu printre ş.a.ş.m.d. sau [etcetera / (...)/ dar meşterul are umor – dom’poet, vezi de nu [erau anii / de perestroika băteai la maşina cu pa’zeci şi şase de cranii / cari mai de care şi chiar de dădeai pe alocuri în hopuri e / limpede: literalmente-ai fi scris CAPodopere!” (Capiştea mănăstirii Neamţ văzută de ziua lui Eminescu A.D. MCMXCI). Academicianul Mihail Dolgan relevă constrângerile timpului din optica martorului ocular: „Pedepsele dure care au urmat imediat s-au răsfrânt însă asupra amândurora: pentru comiterea unor „grave greşeli de ordin ideologic”, poetul Gh. Cutasevici a fost eliberat din serviciu şi lăsat pe drumuri, a fost exclus din partid şi din Uniunea Jurnaliştilor, i s-a interzis să publice şi să editeze, iar redactorul cărţii I. Ciocanu a fost admonestat pe linie de partid şi transferat la secţia de reclamă a editurii într-o funcţie inferioară”.213 Cu scurgerea timpului viaţa multor creaţii s-au stins. Dar neştirea a împăianjenit cu opere mediocre şi textele de valoare. Astfel poeziile lui Liviu Deleanu, Liviu Lupan, George Meniuc, Gheorghe Vodă sunt cunoscute de cercetătorii în domeniu şi mai puţin de cititori. Dar să revenim la activitatea scriitorilor noştri. După o epocă de glorificare scriitorii se opun vehement regimului. O poezie cu mesaje antielogioase le sesizăm la Em. Galaicu-Păun, Andrei Ţurcanu. Poezia totuşi nu reflectă decât sugestiv. Structura unui roman permite o extindere a contextului social, cu anumite detalii, în paleta diverselor stiluri. Şi la urma urmei politica nu e chiar poezie, or, altminteri devenim patetici, ea e mai mult proză. Raportul dintre politică şi basm, politică şi odă, politică şi mit s-a realizat în mai multe studii. Am preferat să investighez optica inculturii în politică, relevată cu lux de amănunte în opera lui Aureliu Busuioc. Dar iniţial ne vom referi la definiţia sa despre cultură care apare în antiteză cu noţiunea de cultură de masă. În articolul Ce mai rămâne când nu rămâne nimic… Aureliu Busuioc se opune culturii de masă, în care se investesc bani, dar “motivul, important şi el fireşte, nu e doar sărăcia: se propagă pe toate căile, se implementează, aş zice, preferinţa pentru kitsch”214, care “poate modela gusturile”215. Aceeaşi idee l-a preocupat şi pe structuralistul francez Roland Barthes, care a demascat monosemantismul kitsh-ului: “Forma bastardă a culturii de masă este repetarea ruşinoasă: se repetă conţinuturile, schemele ideologice, ştergerea contradicţiilor, dar se variază formele superficiale: mereu alte cărţi, emisiuni, filme noi, fapte diverse, da întotdeauna acelaşi sens”216. Paralel cu raportul/ interdependenţa dintre cultură şi bani (deşi par din sfere diferite, în realitate societatea le pune faţă în faţă), A. Busuioc mai 213

M. Dolgan. Poezia de opoziţie din Republica Moldova în perioada de „stagnare”. – Chişinău: CEP USM, 2008, p.11-12. 214 Aureliu Busuioc. Ce mai rămâne când nu rămâne nimic… // Strategia Civică.– 2000, nr.1, p.27. 215 Ibidem, p. 28. 216 Roland Barthes. Plăcerea textului / Traducere de Marian Papahagi. –Cluj: Echinox, 1994,, p. 66.

148

remarcă încă o interferenţă dintre cultură şi stat: “Cultura, zicea un francez, dacă nu mă înşel, este ceea ce rămâne când se uită totul. Încerc să simplific formula: este ceea ce rămâne când nu mai rămâne nimic. Ei, chiar la asta încă n-am ajuns. N-am uitat totul şi câte ceva tot ne-a mai rămas”217. Acestă deducţie e o metodă pe care o abordează şi în romanele sale: „Se ştie din vechime cea mai veche – un pleonasm voluntar ce-mi aparţine! – se, ştie, zic, că cea mai ieftină şi mai bine vândută marfă din toate timpurile sunt prieteneii şi fraţii. Nu vom pomeni de Iuda, cel care şi-ar fi vândut învăţătorul, în momentul de faţă se verifică unele date recent descoperite care ar putea să-l reabiliteze. Întrucât lucrarea de faţă are un caracter stricit istoric, mă voi referi la istorie. Iată, de exemplu prietenia, mai mult – frăţia de arme a lui Mihai Viteazul şi generalul Basta. Luptăm cot la cot, bem şi mâncăm la aceeaşi masă, ca până la urmă să ne trezim cu capul tăiat al Viteazului, la ordinul generalului... Sau prietenia de beton a lui Petru cel Mare cu Menşicov, se ştie cum s-a sfârşit... Ori amiciţia dintre Marius şi Sulla, sau cea a lui Iliescu cu Ceauşescu...”218. Din atâtea referinţe amintim că cităm fragmente din romanul Hronicul Găinarilor. Ironia poziţionează această supravieţuire politică într-o sferă a tragicului social. Acest citat condensează o trecere în revistă a istoriei politicii. Fenomenul trădării devine un atribut al politicii, proprii diferitor timpuri, diverselor state, variatelor doctrine. Vânzarea sau traficul fiinţelor umane, înrobirea sau omorul nu pot fi acceptate din optica drepturilor omului, dar este promovată la nivel politic care prin pecetea interpretării poate fi îndreptăţită, necesară: „Regimul de tristă aducere aminte a avut grijă să ne lipsească de memoria trecutului, a făcut tot ce a putut ca să ne credem un produs al prezentului (cu viitor luminos). Şi cum toate angrenajele propagandistice ale acelor vremi au lucrat zi şi noapte, nu se putea să nu suferim mutaţii serioase în mentalitate. Dând, fizic, tot ce putem da, am lăsat sufletul în voia aceluiaşi stat nenormal (…). Dar într-o societate normală cultura nu este un produs al statului. În cultura comportamentului, să zicem, ar fi demn de tot râsul un decret cu privire la mâncatul seminţelor la operă sau fluieratul în biserică. Noi, obştea, poporul suntem făuritorii culturii, sub toate aspectele ei, şi o expresie cum ar fi “cei şapte ani de acasă” spune mai mult decât toate pravilele scrise. Conţinutul acestei sintagme nu poate fi năruit de cei zece ani de tranziţie. El putea fi alterat doar de mentalitatea cu care ne-au înzestrat sovietele. Iată, cred eu, dragonul pe care trebuie să-l învingem”219. Conceptul de cultură la A. Busuioc este tratat într-un mod didactic (nu însă şi fără ironizări), este limitat la spaţiul basarabean pentru a nu cădea în ispita generalităţii şi a teoriei, a idealului înstrăinat de realitate. Incultura vine din dezinteresul de a învăţa, moment promovat de cele 4-7 clase care erau suficiente pentru o carieră „intelectuală”, sesizat în romanul Frunze de dor scris de Ion Druţă. “Cultura, subliniază prof. Nicolae Frăsinel, constă din creaţii spirituale, adică mentale, prin care omul odinioară s-a pus în echilibru cu universul…”220. Limba face parte din aceste creaţii spirituale. Creaţii care au puterea de a se proteja de distrugeri: calchierile, formele nefireşti ale limbii nu au putut devaloriza spiritualul. Latura ideală a limbii a fost păstrată/ menţinută întotdeauna de către intelectualitate. Scrierea cu grafie chirilică n-a putut să nu-şi lase amprentele, dar, în pofida acestui fapt, au fost create şi lucrări artistice de valoare. În cartea Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări criticul literar Mihail Dolgan relevă situaţia de atunci astfel: “Deosebit de păgubitor s-au răsfrânt asupra dezvoltării literaturii din Moldova din primul deceniu postbelic şi alţi câţiva factori pe cât de specifici, pe atât de negativi, şi anume: renunţarea aproape totală la moştenirea literară clasică, starea deplorabilă a limbii literare de o sărăcie şi un primitivism cras, respingerea cu orice preţ a bogatului şi 217

Aureliu Busuioc. Ce mai rămâne când nu rămâne nimic… // Strategia Civică.– 2000, nr.1, p.28. Aureliu Busuioc. Hronicul Găinarilor. – Chişinău: Prut Internaţional, 2006, p. 111. 219 Aureliu Busuioc. Ce mai rămâne când nu rămâne nimic… // Strategia Civică.– 2000, nr.1, p.28. 220 Nicolae Frăsinel. Doina Verdeş. Ecologia Umană. – Timişoara: Mirton, 1997, p. 137. 218

149

variatului vocabular românesc, cu scopul de a “justifica” existenţa a două limbi şi a două literaturi diferite”221. Faptul că personajul lui A. Busuioc, Mihai Olteanu, mărturiseşte în contextul anilor '50: “Gândesc cu litere latine, asta e!”222, e o dovadă că el nu va rata şansa de a rezista în plan spiritual şi estetic. Această perioadă de unificare a oamenilor şi a limbilor se caracterizează printr-o promovare a primitivismului şi nonculturii. În romanul cu filon autobiografic Pactizând cu diavolul (1999) scriitorul scoate în relief un factor mai mult decât bizar: toate cărţile cu litere latine sunt considerate româneşti, prin urmare ele trebuie interzise: “Fii mai atent cu proştii. Pe secretarul de partid l-am convins că Lope nu-i român, de altfel ţine-ţi cartea…”223. Scriitorul a prezentat mai multe modalităţi de a supravieţui în plan pragmatic. Iată câteva din romanul Lătrând la lună: “Se ştie că în ziua de azi e o supravieţuire a stomacului, pentru care mintea e de folos doar pentru a face bani, iar inima nu serveşte la nimic. Prezentăm portretul acestor “nouveaux riches” (negustori ad hoc, vinde-cumpără tot: căţei, cartofi, covoare, ceapă, dia-mante şi crocodili!): n-aveau timp şi nici nas să aprecieze calitatea aerului din odăi sau luciul parchetului de mahon”224. E un exemplu evident de a supravieţui mai mult în plan economic, ţinând cont doar de condiţiile din afară ale vieţii umane. Un alt personaj se manifestă în viaţă prin putere, transformând ideea în obsesie, în mod de viaţă particular. Aceste trăsături sunt întruchipate în lup – o alegorie a politicianului care este înfometat de putere: “De aici începe povestea cu Puterea. Unde sunt doi sau mai mulţi e nevoie ca unul să gândească şi să comande pentru toţi”. La întrebarea: “De ce adică să gândească unul când au capete amândoi?”, personajul răspunde astfel: “Asta înseamnă de-zordine!…Iar “dacă cineva are un gând, o idee mai bună – nu mai este Puterea, este lupta pentru Putere. Dacă te simţi în stare, aruncă mănuşa! Colţii vor hotărî! O dată pe an, de Ziua Zămislirii. Până atunci cel care gândeşte altfel trebuie lichidat!”225. Parcă ar fi vorba de lupta aprigă în timpul campaniei electorale. Deşi câinele îl salvează pe lup de la foame, acesta îl va răsplăti lupeşte: îi va mânca căţeluşii pentru a-şi arăta puterea, distrugând astfel căminul salvatorului său. Aşadar, supravieţuirea, impulsionată de o politică tiranică, ajunge să neglijeze morala, să distrugă demnitatea. Nu întâmplător criticul literar Mihai Cimpoi s-a referit la eroii principali ai romanului Lătrând la lună din perspectiva “pustiului social şi… existenţial”: “Dând crusta alegorică superficială la o parte, putem spune că figura neobişnuit de omenească şi inteligentă a câinelui reflectă tocmai câinoşenia oamenilor care îl înconjoară. Există însă o complicitate vădită între şoricar şi Grăsanul-savant exact de felul aceleia dintre autorul unui manuscris original şi traducătorul acestuia. Ei sunt perfect solidari în smulgerea măştilor utopice şi mincinoase de pe societate (cea totalitaristică şi cea posttotalitaristică). Complicitatea şi solidarizarea deplină se fac pe temeiul condiţiei similare: ei sunt nişte izgoniţi din societate”226. Savantul şi câinele – personaje ce se completează reciproc formând un erou integral – întruchipează omul ce tinde să supravieţuiască prin spiritualitate, prin demnitate şi sinceritate, omul care suferă din cauza că “ţara s-a deprins să-şi iubească progeniturile postum”, iar “în casa Grăsanului (porecla savantului dată de câine) se instalase într-un colţ himera cu numele Sărăcie”.

221

Mihail Dolgan. În loc de argument. Nevoia de întregire şi reevaluare a literaturii române postbelice // În volumul colectiv: Literatura română postbelică: integrări, valorificări, reconsiderări. Concepţie şi întocmire, coordonator şi coautor de bază, redactor responsabil pentru aspectul ştiinţific şi stilistic – doctor habilitat, profesor universitar Mihail Dolgan. – Chişinău: Firma editorial-poligrafică “Tipografia Centrală”, 1998, p. 9. 222 Aureliu Busuioc. Pactizând cu diavolul. – Chişinău: Litera, 1999, p. 32. 223 Ibidem, p. 99. 224 Aureliu Busuioc. Lătrând la lună. – Chişinău: ARC, 1997, p. 223. 225 Ibidem, p. 111. 226 Mihai Cimpoi. Aureliu Busuioc: “Lătrând la lună” // Basarabia, 1997, nr. 3-4, p. 150-151.

150

Alegerea unor momente din istorie devine o circumstanţă de a aborda probleme stringente din sfera politică. Relaţia omului intelectual şi politica este relevantă în poezia Postfaţă la “Tristia”, este evocată figura lui Ovidiu – chipul intelectualului izgonit (cu aluzii la represaliile din perioada anilor `50). Şi imaginea lui Nero nu este una întâmplătoare este acelaş camuflaj politic în faţa cenzurei timpului. Nero – politicianul artist care confundă imaginaţia cu realitatea, optica individuală cu obiectivitatea socială. În poezia Nero e înfăţişat prototipul omului care, în numele artei, foloseşte orice mijloace, indiferent de consecinţe (readucerea la Roma a incendiului troian din creaţia lui Homer e analogică cu mitul platonian despre egalitatea dintre oameni în socialism). Planul universal este acceptat ca o reflecţiei a atmosferei anilor postbelici. Conexiunea dintre creaţia artistică şi preocupările politice este simţită acut în lirica lui Andrei Ţurcanu. Critica literară relevă acest aspect: „Poet şi critic de o forţă egală, Andrei Ţurcanu e dintre cei care se arată lucizi şi fără manajamente pentru literatura şi credibilitatea poporului său. A fost menit să fie cel mai „acid” critic al generaţiei şaptezeci, un lup singuratic, lipsit de harul şi plăcerea oratoriei, cu o evoluţie „politică” în stare să contrarieze. A devenit la un moment dat, consilier, al preşedintelui Petru Lucinschi, în a cărui experienţe şi abilitate a crezut că poate depăşi comportamentul contradictoriu al lui Mircea Snegur, dar sa înşelat în aşa măsură încât din Lucinschi s-a transformat în scrisul său... Mucinschi”227. În această dublă funcţie probabil şi apare imaginea centaurului Hiron din optica căruia sunt scrise mai multe texte artistice. Această imagine relevă predilecţia sa pentru politică şi aspiraţia sa artistică. De fapt este un critic rafinat (cu titlul ştiinţific de doctor habilitat, în prezent şef de secţie la literatura română, Academia de Ştiinţe a Moldovei), care nu s-a temut de această dublură, deşi în lumea poeziei eul liric resimte o veşnică dispută, o răzvrătire de a avea forţa de a cunoaşte mai mult, dar de a nu avea posibilitatea realizării. Se simte uneori obosit de această luptă interioară. Imaginea centaurului e în conexiune cu timpul, există mai multe opinii privind geneza mitică a acestor fiinţe. Dar considerăm că poetului îi e mai aproape versiunea în care Chiron este fiul lui Cronos: „Vedeam desluşit pe Chiron cum ardea într-o vâlvătaie albastră. Erau flăcări ori mai degrabă o boare de nimb, o emanaţie sacră a trupului său cuprins de fiorii Schimbării la Faţă. / Tot mai tânăr şi tot mai sprinţar până când din ciolănosul bătrân în convulsii n-a rămas decât un copil, un mânz hohotind fericit c-un soare în coamă”228. Posibilitatea de a stăpâni eternitatea i-a fost hărăzită doar lui Chiron, de aici şi această joacă de a inversa timpul. Timpul este „Înţeleptul/ înţelepciunea” care relevă valoarea din amalgamul de fapte ale unui oarecare prezent. Spaţial încadrat – “jumătate prinsă de o stea,/ jumătate înghiţită de hău” (31 decembrie 1999) – Cronos păşeşte “în perimetrul îngust” al “eşichierului politic”. Timpul mitizat, în volumul Cămaşa lui Nessos (1989), semnifică atotcunoaştere. În aceste poezii un slujitor al eului liric este centaurul Chiron. Şi dacă e să menţionăm şi alte calităţi ale acestui centaur e remarcabil faptul că a fost învăţătorul lui Asclepios, căruia i-a împărtăşit cunoştinţele sale despre plante medicinale, a avut grijă de Iason, Acteon, Ahile. Paralel şi poezia lui Andrei Ţurcanu evocă scopurile nobile ale existenţei umane. Alegerea accentuării imaginii lui Chiron este plină de semnificaţie într-un timp al nonsensului, al îndoielii şi al informatizării. Şi dacă Andrei Ţurcanu în polaritatea ocupaţiilor sale îşi trăieşte viaţa centaurizat, atunci Grigore Vieru îşi simte rănile asemuindu-se cu Mesia. Momente evocate, în special, în volumul Hristos nu are nicio vină: “Ne părăseşte trist lumina / Şi clipa e prea săracă./ Întindei, Doamne, lumii mâna, / Căci se îneacă!” (Ajut-o, Doamne). Gravitatea poeziei se datorează cuvintelor simple care graţie contextului primesc cele mai diferite conotaţii. Astfel de la un 227 228

Theodor Codreanu. Basarabia sau drama sfâşierii. – Galaţi: Scorpion, 2003, p. 256-257. Andrei Ţurcanu. Plânsul centaurului. – Chişinău: Cartier, 2008, p. 89.

151

sens literal se extrag mii de semnificaţii. Grigore Vieru are o sinceritate, care nu comunică decât printr-o directeţe propie lui. Ironia nu este acceptată, lacrima este imaginea care ascunde şi dragostea de patrie, şi dorul de casă, şi frământările sociale şi atitudinea faţă de existenţă. În această suită de idei propunem doar câteva versuri de la scriitorul care face un soliloc în planul politicii, fiind ales deputat în primul parlament al Republicii Moldova şi actualmente revenind la funţia de deputat, fiind senior. Activitatea de politician a lui Ionh Hadârcă este cunoscută: Fiind receptiv la probleme cotidiene, atestăm aceeaşi receptivitate şi în versuri. Poezia Musca lui Obama, cu un titlu sugestiv, a fost publicată în 2009, imediat după eveniment. Textele sale le-am putea caracteriza printr-o poezie-reportaj: succintă (“ea (musca: nota noastră) a căzut eroic”), cu prezenţa evenimentelor (“fulgerător de crud strivită / de palma lui Obama / cel viteaz”), punctată în parametrii paginii, cu o gravitate de alertă (“desigur faima-i / se va duce peste ani”) în care dacă cilitorul doreşte poate să întrevadă ironia (“desigur merita-va monument”) sau seriozitatea calmă (“cum i se stinse / ultimul zumzum”) – o opacitate care oferă emoţii diferite. Acelaşi paradox de la om la păianjen o sesizăm în poezia aceluiaşi scriitor-deputat „Păianjenul al treilea Benedict”. În acest context firele de păianjen sunt realizate de privire („Împăienjenea privirile”), care apare ca o materializare energetică, fie de a reuni prin concepte, fie prin stare hipnotică, fie prin dorinţa de a impune o idee mulţimii. Firul nu este numai vizualizat, poetul apelează încă la o percepere – a auzului prin prezenţa sonoră a „liturghiei”. „Fluierul orgii” obţine o supremaţie prin gradaţia „melodia divină”, amuţirea este în antiteză cu atmosfera paradoxolui, chiar a absurdului care stopează armonia muzicală. Percepţia muzicală este înlocuită cu euharistia, împărtăşania / dezvăluirea neaşteptată a metamorfozei. Cifrele simbolice ghidează poezia într-o opacitate şi mai mare: „unul din doi / precis era benedict /(...)/ tandru însemnând / cu cele douăsprezece picioruşe / un drum nevăzut / de cristal infinit / pe care-l vestea / solul celest al demiurgului”. Cifra constituie aranjamentul cosmic în raport cu cel terestru: de 12 luni, 12 semne zodiacale, 12 apostoli. Este intensificată prin metafora spaţială. Ţinând cont că scrierea artistică şine şi ea de lumea onirică a visului, „imaginea păianjenului se raportează la straturile cele mai profunde ale inconştientului, adică a celor ce rămân cu totul străine înţelegerii noastre”229. Probabil în poezie Ion Hadârcă, poet, eseist, publicist şi om politic, face referinţă la marele proiect al globalizării, la forţa ce ar instala ordinea mondială. Cuvintele emotive ce ne-ar ajuta să determinăm atitudinea sa ar fi: „limpede” – determină siguranţă şi claritate, „lunecând sacrosanct” – atenţia, măreţia relevată cu o notă ironică, „preot uşor-orbitor” – lumina divină comprehensivă pentru mase sau masca pentru a fi perceput în directiva dorită, „sfere serafice” – accentuează spaţiul celest, superior, chiar absolutul ierarhiei, „ne-mai-pome-nite epifanii” – cuvântul scris pe silabe comportă o evidenţiere mai mult a sunetelor/ a ritmului, decât a sensului. Această silabisire poate a avea un caracter dual: de sarcasm sau de uimire, sau de frică vis à vis de „povara surprizei”. Epifania – dezvăluirea chipului lui Dumnezeu – vine în antiteză, dar eul liric îi oferă şi raport de echivalenţă. Globalismul transferat în emblema metamorfozei îi oferă un camuflaj, pe care inconştientul nu-l prezintă conştientului – fenomen care ar putea fi propriu doar celui iluminat. Una din problemele majore actuale a societăţii noastre este migraţia. Este relevată destul de minuţios în mass-media. Consecinţele ei se analizează şi de psihologi, şi pedagoci, şi de sociologi. Investitorii îşi fac calcule de profit prin intrermediul transferurilor bancare. Dar în mare parte migraţia este determinată şi de situaţia economică, dar şi de cea politică. Asistând

229

Jacques de la Rocheterie. Simbologia viselor. Natura / traducere de Lucia Postelnicu Pop. – Bucureşti: Artemis, 2006, p.175.

152

la mai multe discuţii care relevă perspectivele pozitive ale globalizării, dar şi influenţele nefaste al acesteia, am fost inspirată să scriu următoarele versuri: În exodul creierilor Nu se includ Neuronii separat de fiinţă Dar în această pseudorealitate se întrevede suferinţă Speranţa? apare ca o întrebare retorică Care „transcende” în politologia ironică De industrializare A sufletelor Instrumente de votare. Literatura artistică oferă latura pe care fiecare om în parte o conştientizează, dar care nu de fiecare dată este comodă să fie acceptată de comun. Arta contribuie la sondarea evenimentelor politice dintr-o optică a emoţiei. În pofida secolului nostru, considerat nonemoţional, sugestia imaginilor oferă un strigăt în faţa problemelor sociale, politice şi economice. O societate perfectă nu există. Concluzia respectivă este atestată încă din epoca tardivă a Renaşterii. Or, omul ideal nu poate supravieţui într-o societate imperfectă, cazul nebuniei lui Don Quijote, dar prezenţa libertăţii creative oferă un echilibru de a fi în lumea individului care este în coagulare cu lumea politică. Deschiderile politice oferă spaţii de polemică, ele se apropie de acele adevăruri sociale despre care Mihai Eminescu scria: „Cu greu pricepe o minte de rând că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social-veşnic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social – oglinda realităţii – este de-a pururea în mişcare. Ceea ce azi e adevărat mâine e îndoielnic, şi pe roata acestei lumi suie şi coboară nu numai sorţile omeneşti, ci şi ideile”230. Deşi este un adevăr relativ nu e de neglijat, or, acesta are forţa de a primi forme antitetice şi atunci cea mai bună intenţie teoretică, ar eşua în empirismul social. Literatura artisitcă şi sfera politică au similitudini – ficţiunea, atitudinea camuflată, subiectivitatea, denaturarea sau supraaprecierea. Estetica urâtului, dominată în prezent în artă, se datorează şi lipsei de originalitate în politică. E interesant că valorile artei au fost într-un pas cu cele ale societăţii: de la patriotismul polisului antic suntem în epoca omului global, care nu îşi afişează identitatea şi persoana decât dacă nu este inclusă în diversitate. Ficţiunea în artă este un neadevăr în politică, totuşi conotaţiile sunt total diferite: în artă imaginaţia (fie că amplifică emoţia sau raţiunea) trebie să accentueze realitatea, în politică (prin distorsiune) – să o deghizeze. În acest context venezianul Stefano Zecchi în cartea sa Urâtul şi frumosul specifică prin intermediul unui lexic de politolog analist viziunea proprie referitor la locul pe care îi ocupă cei savanţii Umberto Eco şi Vattimo: „Şi cultura de stânga? E aceeaşi aiureală. Semiotica lui Eco? E de stânga. Gândurile obscure ale lui Vattimo? Sunt de stânga. (...) Psihanaliza, cu rare excepţii, este integral de stânga. După cum se vede e o bună companie: important e de a rămâne uniţi, a nu căuta deosebitul, de a nu discuta, de a nu se lăsa impresionaţi de confruntare. Cuvântul de ordine are menirea de a-i bloca pe toţi cei care nu participă la cor (traducerea noastră – V.F.)”231 Putem rămâne indiferenţi la această opinie, dar această opoziţie oferă o vivacitate interpretării. constatăm o pistă de încurajare în favoarea celor cce au capacitatea de a polemiza. Discuţia este promovată de un specialist în estetică. Polemica de fapt de fiecare dată a atras atenţia. Şi aici probabil autorul îşi are argumentele sale. Unul din acesta este: „Cultura

230 231

Mihai Eminescu. Opera politică. Vol. I. – Bucureşti, p. 135. Stefano Zecchi. Il bruto e il bello. – Milano: Arnoldo Mondatori Editore,1995, p.152-153.

153

este vie atunci când „se manifestă” şi acceptă confruntarea”232. De fapt unul din criterii interpretării este vivacitatea acestuia prin multitudinea opticilor pe care-l poate oferi. Pe firul actualităţii Stefano Zecchi identifică valoarea artistică prin intermediul conceptelor omului creator: „Artistul de azi este convins că funcţia sa esenţială constituie în mărturisirea a ceea ce nu are nimic comun cu adevărul şi cu existenţa. Negarea creativităţii în om şi negarea iubirii contribuie la uitarea sensului artei – capacitatea unică de a oferi, chiar cu sacrificiu, ideea de valoare a adevărului, a dreptăţii, a frumuseţii (traducerea noastră – V.F.)”233. Autorul luptă cu indiferenţa în artă, care în planul unei reflecţii semnalează existenţa unei indiferenţe în politică. Iar printre criteriile axiologice autorul monografiei include şi individualiatea, corelaţia dintre conţinut şi formă, raportîndu-le şi la alte probleme, cum ar fi fericirea, naturalul şi artificialul, societatea, obişnuinţa, consumismul. Jocul politic trebuie să ţină cont de cultură, de etică, de corectitudine: “Şi când îşi va da seama că s-a născut pentru a trăi într-o comunitate de cetăţeni, va socoti că trebuie să întrebuinţeze nu numai acest mod abstract de discuţie, ci şi o vorbire mai larg desfăşurată, prin care să conducă popoarele, să susţină legile, să-i pedepsească pe cei răi, să-i apere pe oamenii cinstiţi, să-i primească pe bărbaţii străluciţi, prin care să dea, cum e mai bine, sfaturi folositoare şi încurajări spre a-şi convinge cetăţenii, prin care să-i poată îndemna la fapte nobile, îndepărta de necinste, mângâia pe cei abătuţi şi încredinţa unor opere eterne faptele şi hotărârile cetăţenilor bravi şi înţelepţi odată cu înfierarea ticăloşilor”234. Menţiunile lui Cicero, care a oferit latinei semnul universalităţii, demonstrează că şi politica este o artă, iar politicienii trebuie să ţină cont de responsabilitatea de a-şi manifesta calităţile frumoase, nu doar în plan oratoric, dar şi în plan analitic, empiric şi strategic. Bibliografie: 1. Barthes, R., Plăcerea textului / Traducere de Marian Papahagi, Cluj, Editura Echinox, 1994. 2. Busuioc, A., Ce mai rămâne când nu rămâne nimic… // Strategia Civică, 2000, nr.1. 3. Busuioc, A., Hronicul Găinarilor, Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2006. 4. Busuioc, A., Lătrând la lună, Chişinău, Editura ARC, 1997. 5. Busuioc, A., Pactizând cu diavolul, Chişinău, Editura Litera, 1999. 6. Cicero, Opere alese. Vol II, Bucureşti, 1973. 7. Cimpoi, M., Aureliu Busuioc: “Lătrând la lună” // Basarabia, 1997, nr. 3-4. 8. Codreanu, T., Basarabia sau drama sfâşierii, Galaţi, Editura Scorpion, 2003. 9. Dolgan, M., În loc de argument. Nevoia de întregire şi reevaluare a literaturii române postbelice // În volumul colectiv: Literatura română postbelică: integrări, valorificări, reconsiderări. Concepţie şi întocmire, coordonator şi coautor de bază, redactor responsabil pentru aspectul ştiinţific şi stilistic – doctor habilitat, profesor universitar Mihail Dolgan, Chişinău, Firma editorial-poligrafică “Tipografia Centrală”, 1998. 10. Dolgan, M., Poezia de opoziţie din Republica Moldova în perioada de „stagnare”, Chişinău, Editura: CEP USM, 2008. 11. Eminescu, M., Opera politică. Vol. I., Bucureşti. 12. Frăsinel, N., Verdeş, D.,. Ecologia Umană, Timişoara, Editura Mirton, 1997. 13. Rocheterie, J., Simbologia viselor. Natura / traducere de Lucia Postelnicu Pop, Bucureşti, Editura Artemis, 2006. 14. Ţurcanu, A., Plânsul centaurului, Chişinău, Editura Cartier, 2008. 15. Zecchi, S., Il bruto e il bello, Milano, Editura Arnoldo Mondatori Editore,1995. 232

Ibidem, p. 153. Ibidem, p.21. 234 Cicero. Opere alese. Vol II. – Bucureşti, 1973, p. 208. 233

154

REPERE IDEOLOGICE ACTUALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA CONTEMPORARY IDEOLOGICAL ASPECTS IN REPUBLIC OF MOLDOVA Lector univ. dr. Rodica RUSU Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative Universitatea de Stat din Moldova

Abstract: The radical transformations in the Republic of Moldova and in all the countries of SouthEast Europe are associated not only with economical processes but are definitely determinate by the new models of paradigms in the way of restructuring the society in transition. The liberal-individual socio-economical model was acquainted as a solution to realize the personal interests, created new patterns of social and civilization identification, latest, the profound economic crisis attenuated this model. Only the statement of the ideological pluralism grounds a democratic political consciousness, which influences the reinterpretation of the ideological values, of a national idea with the function of moderator of the political system. Also, it is focused on the major role of the political parties in the ideological transition. The author analyses the process which take place in the political-ideological spectrum. It is focused on the importance of theirs ideological programs and doctrines which influences the identity of the political parties. The author describes the degree of assimilation of these ideologies from the political parties and the function of the party system. Keywords: paradigm, ideological pluralism, political system, party system

Niciodată în istoria omenirii, imaginaţia nu a dominat mai puternic acţiunea politică decît în secolul al XIX-lea, în care s-au conturat marile ideologii ale acestui sfîrşit de mileniu: naţionalismul, socialismul, liberalismul. Colapsul URSS asociată cu politica totalitaristă a unei ideologii dominante (marxist-leniniste) şi crearea noilor state independente în spaţiul post-comunist la începutul anilor′ 90 a generat o serie de transformări nu doar la nivel politic şi economico-social, dar mai cu seamă a însemnat o reorientare la nivel de conştiinţă. În fond, transformările social-economice şi cele politice se bazează pe adoptarea unui alt mod de gîndire, relaţiile de piaţă presupunînd o altă paradigmă, un alt set de valori, o altă ideologie. Sfîrşitul marxism-leninismului în Uniunea Sovietică nu înseamnă liberalism politic şi economic235. Este un proces firesc refuzul de la o ideologie dominantă în cazul transformărilor radicale ale societăţii. Acest proces are loc odată cu apariţia şi cristalizarea unor noi idei, necesităţi societale, falimentul comunismului nu s-a datorat exclusiv eşecului său economic, ci mai curînd ignorării arogante a nevoilor umane şi a ambiţiei de a condiţiona şi controla individual, în numele unei himere ideologice236. Statul contemporan trebuie să utilizeze comunicaţiile ideologice în vederea creării unei ideologii politice care ar satisface valorile împărtăşite de toţi membrii societăţii237. Există o serie de deosebiri evidente între rolul ideologiei în cadrul sistemului politic democratic şi cel totalitar. În condiţiile democraţiei ideologia se prezintă drept o oarecare matrice a acţiunii politice, care determină scopurile ei fundamentale şi limitele. Sfera de 235

Millon-Delsol Ch. Ideile politice ale secolului XX. Polirom, Iaşi, 2002 p. 192 Tismăneanu V. Reinventarea politicului. Polirom, Iaşi, 1997 p.50 237 Pombeni P. Ideology and government // Journal of Political Ideologies (February 2006), 11(1), p. 62 236

155

influenţă a ideologiei cuprinde doar domeniul politic, puterea de stat, ideologia însumînd valorile de bază ce exprimă orientări, atitudini vitale, iar opinia publică are în vizor interacţiunea ei cu societatea, (aceasta presupune libertatea presei, lipsa cenzurii). În sistemul politic totalitar, ideocratic, ideologia apare în calitate de un plan concret de control al vieţii sociale, privind în detalii atît activitatea statului cît şi comportamentul individului238. Statul totalitar (atît în URSS cît şi în Germania nazistă ) a utilizat toată forţa pentru consolidarea versiunii mitologice a ideologii sale în calitate de unic mod de viziune asupra lumii. Ideologia a fost transformată într-un fel de religie de stat239. Prin monopolul unei singure ideologii şi utilizarea ei în calitate de bază primă a practicii politice, însăşi politica se transformă în servitoarea ideologiei şi viaţa socială este raportată doar prin prisma dogmelor acestei ideologii, dar nu în corespundere cu necesităţile realiilor socio-politice. Pentru societatea moldovenească problema interacţiunii politicii şi ideologiei prezintă o importanţă aparte. Ideea socialistă nu este în prezent o ideologie dominantă. Partidele politice existente nu depun eforturi în crearea unor noi ideologii pline de valori, deoarece ele sînt preocupate mai mult de partea pragmatică şi sînt obsedate de cucerirea puterii; în aceste condiţii nici elita conducătoare nu are o ideologie care ar fi acceptată de mase. Baza formării poziţiilor ideologice ale liderului devin interesele politice conştientizate. Pe baza acestor interese se efectuează alegerea priorităţilor politice care ar lua în calcul interesele şi necesităţile diferitelor grupe sociale. În dependenţă de caracterul şi conţinutul intereselor reflectate în ideologie, motivaţia ideologică a acţiunilor liderilor politici poate facilita unificarea oamenilor, dar poate şi dezbina societatea în disputa de valori. Divizarea, fragmentarea societăţii conform valorilor esenţiale nu poate fi depăşită cu ajutorul legilor şi deciziilor politice. În acest caz încă nu există premise reale pentru crearea unei ideologii integrative. Merită apreciere critică şi încercarea de a impune societăţii o ideologie universală. Totodată nu trebuie să confundăm ideologia de stat cu procesul utilizării ideologiei în politica statală. Elita conducătoare se bazează pe o ideologie, dar ea poate utiliza şi alte ideologii în dependenţă de situaţia creată. Nici într-un stat democratic nu există ideologie statală. În Republica Moldova în plan ideologic, observăm că cu diverse ocazii s-a invocat argumentul lipsei unei ideologii de stat. Această „regretabilă absenţă” fiind tratată de către mulţi politicieni locali drept cauză majoră a tuturor actualelor noastre dificultăţi. Şi respectiv, ideea căutării unei ideologii de stat a devenit una din sarcinile principale ale Real Politicului autohton. Aceasta are loc, deşi Constituţia Republicii Moldova stipulează clar prin art. 5(2) că „nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”. Această căutare febrilă a unei ideologii de stat poate fi examinată într-o dublă ipostază: 1) ca reflex mental care asociază tema „statalităţii moldoveneşti” unor structuri de aplicare a unanimităţii şi obligativităţii, spiritul de mobilizare totală; 2) ca anti-reacţie violentă împotriva valorilor liberale. La nivelul discursului politic, tema ideologiei de stat este vehiculată mai ales de o parte a nomenclaturii de stat, a forţelor de extremă stîngă şi a cîtorva grupuri „patriotice”. În orice caz , chiar făcînd abstracţie de articolul 5(2) din Constituţie, statul actual nu poate iniţia o îndoctrinare totală în spiritul ideologiei oficiale în condiţiile democratizării şi a acceptării valorilor liberale occidentale. Statul contemporan nu dispune de instrumentele necesare pentru o îndoctrinare totală a populaţiei în spiritul unei ideologii oficiale, or formele de lucru ideologic nu sînt eficiente în epoca internetuluişi a televiziunii prin cablu240. Statul nu poate interveni nici în cazul elaborării unei idei naţionale, integrative, ce ar agrega diferite 238

Демидов А. Идеология как инструмент политической коммуникации и власти // Власть № 8-9 1998 р.

45 239 240

Гаджиев К Политическая идеология: концептуальный аспект // Вопросы философии 1998 №12 р. 6 Малинова О. Партийные идеологии в России: атрибут или антураж ? // Полис 2001 №5 р. 104

156

grupuri etnice, religioase, economice, politice, deoarece s-ar ciocni de interesele societăţii civile în formare. Ideologiile politice capătă culoare în Republica Moldova doar prin intermediul partidelor politice care ar trebui să conştientizeze acest fapt şi să iniţieze o „curăţire” şi o reevaluare a propriilor programe şi teze ideologice adoptate şi să acorde o mai mare atenţie formei concrete de dialog politic. Unii cercetători se orientează spre crearea ideologiilor „de sus”, din partea elitei conducătoare şi implementarea lor prin intermediul aparatului de stat în rîndul maselor. Alţii menţionează că „societatea civilă este în proces de formare, de aceea nu poate crea o idee naţională; în acest caz doar statul poate îndeplini acest rol” O altă opinie susţine că haosul creat este rezultatul „deideologizării totale a statului”, iar soluţia ar fi „crearea şi implementarea unei noi ideologii statale” capabilă de a deveni baza „structurii ideologice” care ar „determina dezvoltarea domeniilor economic, politic şi chiar cultural al societăţii241. Articolul 5 (2) din Constituţia Republicii Moldova care delimitează statul de ideologie, în sine prezintă unele controverse legate de faptul că însăşi Constituţia, cît şi interzicerea unei ideologii de stat în fapt prezintă exprimarea unei ideologii determinate. Existenţa unei ideologii de stat nu presupune negarea sau interzicerea unor concepţii şi opinii neoficiale, deoarece ea nu este obligatorie pentru toţi. Considerăm că autorii care susţin ideea instituirii unor ideologii oficiale, de stat (vorbind despre rolul mobilizator şi de consolidare a societăţii) confundă acest termen cu ideea naţională, ideee care îndeplineşte exact aceleaşi funcţii ca şi ideologia de stat, dar într-o manieră mult mai democratică, mai neoficială. Încercările de a explica necesitatea creării unei ideologii integrative şi naţionale provoacă o reticenţă clară deoarece realizarea acestei idei poate favoriza renaşterea ideologiei de stat (una pentru toţi), sau să faciliteze apariţia naţionalismului, a unei ideologii devastatoare. Prin urmare, politica moldovenească contemporană este impusă să interacţioneze cu diverse ideologii, dar nici una dintre ele să nu influenţeze abuziv, ostentativ procesul politic. Nu trebuie să confundăm ideea general-naţională, drept element de coeziune şi mobilizare a societăţii cu ideologia de stat care este de fapt de factură totalitară şi serveşte interesele statului paternalist. În societatea moldovenească este necesară elaborarea şi implementarea procedurilor şi a normelor de introducere a discursului larg în spiritul toleranţei, acceptării diferenţelor, şi nu a confruntării. O asemenea idee naţională, ci nu ideologie de stat ar sintetiza acele interese şi valori care sunt împărtăşite de marea majoritate; este vorba despre o idee naţională raţionalizată, bazată pe valori veritabile şi autentice. Transformările radicale care au loc în prezent nu doar în Republica Moldova, ci în toată Europa de Est sunt însoţite nu doar de procese economice, ci sunt determinate în mod decisiv de noi modele de paradigme în vederea structurării societăţii. Paradigma social-politică reprezintă un sistem întreg de valori, norme şi orientări care determină direcţia dezvoltării social- istorice a societăţii. Unii politologi sunt de părerea că toate paradigmele pot fi clasificate în două mari varietăţi – paradigma liberală şi paradigma social – democrată. Individualismul postsovietic este calificat ca segment al societăţii cu un conţinut neliberal şi chiar asocial, deoarece libertatea în stil postsovietic se referă doar la individ în parte fără a implica o relaţie socială normativ – coerentă. Spre deosebire de această situaţie, în occident libertatea este conştientizată ca valoare a liberalismului, dar şi ca principiu de organizare a ordinii sociale în care individului îi revin anumite obligaţii faţă de societate şi alţi indivizi. Observăm trei metode de propagare, evaluare a ideologiilor. În primul rînd are loc reproducerea ideologiilor tradiţionale ale societăţii (comunistă, naţionalistă) care au şi unele avantaje, o bază socială determinată deja şi utilizează efectele ştiinţei istorice. A doua variantă vizează noile ideologii politice care apar în societate în urma sintetizării curentelor tradiţionale sau sub presiunea ideilor şi valorilor actuale la moment; în al treilea rînd este 241

Волков Ю. В поисках новой идеологической парадигмы // Социально-гуманитарные знания, 2003, №2, p.83

157

vorba despre construcţiile ideologice elaborate de tehnologii politice care includ fluctuaţii sociale sub formă de cerere şi se adresează puterii în probleme concrete utilizînd semantica ideologică şi îndeplinind funcţia de manipulare. Tranzitologii susţin că înainte de perioada de adaptare la noul sistem de valori, e necesară etapa de conflict între valori şi ideologii242. În perioada ce a urmat imediat după implozia URSS, se vorbea despre liberalizarea valorilor, de rînd cu liberalizarea economică. Totuşi este necesară o perioadă mai îndelungată de timp pentru a conştientiza valorile liberale, deoarece o conştiinţă îndoctrinată nu se poate modifica într-un timp scurt. O problemă esenţială în acest context o constituie modul, în ce fel de coraport este principiul libertăţii realizat ca activitate socială şi statul ca mediu de concentrare a acestei activităţi. Soluţie ar fi existenţa unor garanţii reale de asigurare a libertăţii (proprietate, eficacitate economică, nivelul necesar al bunăstării) şi perceperea unui subnivel social care ar garanta independenţa personalităţii faţă de stat şi dezvoltarea libertăţii individuale (o societate civilă matură, statul de drept, mecanism constituţional de apărare a drepturilor cetăţenilor). Modernizarea societăţii ţine de însuşirea anumitor condiţii care urmăresc adaptarea conştiinţei de masă la instituţiile politice contemporane şi a valorilor. Acest proces în societatea postcomunistă are loc permanent cu identificarea sau racordarea valorilor cu cele occidentale, procesele de democratizare fiind comparate cu cele ce au avut loc în occident. Lipsa tendinţei de orientare spre valorile democratice ale viitorului este condiţionată de mentalitatea specifică a societăţii moldoveneşti în care regăsim atît elemente ale totalitarismului, ale democraţiei şi ale autoritarismului. Acest fapt are loc deoarece subiecţii tranziţiei sînt disponibili renovării democratice a societăţii, dar concomitent împărtăşesc multe din stereotipuri ale vremurilor de odinioară243. Această idee este susţinută şi de I. Drăgan care afirmă că oamenii redescoperă realitatea alegerilor libere şi a votului autonom: ei intră în jocul politic democratic, purtînd în bagajul lor mental sindromul inculturii politice întreţinute de regimul comunist şi stereotipurile de gîndire şi comportament formate într-o perioadă îndelungată de timp244. Unul dintre cele mai frapante fenomene ale modernizării este, într-adevăr, conştiinţa sporită, coerenţa, organizarea şi acţiunea care se produc în rîndul multor forţe sociale care au existat la un nivel mult mai scăzut al identităţii conştient şi al organizării în societăţile tradiţionale245. Deşi unii autori susţin că în perioada de tranziţie statul se confruntă cu un vacuum ideologic, credem că în prezent este vorba mai mult de o confuzie ideologică,de pseudoexistenţa a mai multor ideologii, deoarece spre deosebire de trecut, cînd ideologiile erau definite în funcţie de marxism-leninism – ideologia cea mai clar articulată a secolului trecut, la ora actuală acest termen de comparaţie a dispărut. Pluralismul ideologic nu înseamnă neapărat confuzie ideologică; ci se asociază cu o formă firească, obişnuită a gîndirii diferite a omenirii, fără de care este inconcepută o dezvoltare integră a societăţii. În cadrul pluralismului ideologic nu este exclusă posibilitatea ca o ideologie oarecare să-şi afirme superioritatea faţă de celelalte, dar această ideologie prioritară trebuie să-şi confirme poziţia în cadrul unei concurenţe loiale cu alte ideologii; să existe şanse reale de aspirare la această poziţie a celorlalte ideologii246.

242

Соловьев А. Политическая идеология в российском транзите: возможности и пределы влияния. // Власть, 2001, № 8, c.14. 243 Saca V. Interese politice şi relaţii politice. Dimensiuni tranzitorii. CE USM.- Chişinău, 2001, p.55. 244 Drăgan I., Beciu C., Dragomirescu I., et. all Construcţia simbolică a cîmpului electoral. Iaşi, Polirom, 1998, p.300. 245 Huntington S. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. Iaşi, Polirom, 1999, p.41. 246 Чудинова И. Идеология и политика //Социально-гуманитарные знания, 1999, №4 p.129

158

Într-un sistem politic democratic pluralismul ideologic necesită anumite limite pentru apărarea democraţiei de către ideologiile politizate, mitologizate. Pentru a asigura constituirea unui pluralism ideologic se cere prezenţa unei societăţi civile mature, a unei culturi politice avansate şi funcţionarea efectivă a mecanismului de reglementare juridică. În Republica Moldova trecerea de la monoideologie la pluralism ideologic necesită o perioadă destul de lungă de timp; spectrul ideologic evoluînd de la modelul ideatico-politic bipolar (totalitarismdemocraţie) şi confruntaţional la cel caracterizat de multipolaritate şi consens. Fragmentarea societăţii, existenţa unor conflicte şi probleme ce rămîn a fi nesoluţionate tergiversează consolidarea unui cadru ideologic bine definitivat. Pluralismul ideologic nu exclude existenţa, formarea unei idei general-naţionale, care ar include valori general-umane. Lipsa acesteia în ţara noastră împiedică determinarea scopurilor şi mijloacelor de realizare a politicii interne şi externe. Dacă în Occident ideologia apare în sînul societăţii şi este „impusă” statului, în societatea moldovenească ideologiile preluate de partidele politice tind a fi o copie fidelă a celor occidentale şi „propagate” în faţa populaţiei de către liderii de partid. La etapa actuală nu putem vorbi despre un pluralism ideologic veritabil, ci mai degrabă despre existenţa ideologiilor social-democrate şi neoliberale în formare. Unii cercetători se orientează spre crearea ideologiilor „de sus”, din partea elitei conducătoare şi implementarea lor prin intermediul aparatului de stat în rîndul maselor. Alţii menţionează că „societatea civilă este în proces de formare, de aceea nu poate crea o idee naţională; în acest caz doar statul poate îndeplini acest rol247”. În orice caz , chiar făcînd abstracţie de articolul 5(2) din Constituţie, statul actual nu poate iniţia o îndoctrinare totală în spiritul ideologiei oficiale în condiţiile democratizării şi a acceptării valorilor liberale occidentale. Statul nu poate interveni nici în cazul elaborării unei idei naţionale, integrative, ce ar agrega diferite grupuri etnice, religioase, economice, politice, deoarece s-ar ciocni de interesele societăţii civile în formare. Ideologiile politice capătă culoare în Republica Moldova doar prin intermediul partidelor politice care ar trebui să conştientizeze acest fapt şi să iniţieze o „curăţire” şi o reevaluare a propriilor programe şi teze ideologice adoptate şi să acorde o mai mare atenţie formei concrete de dialog politic. Anume partidelor politice le revine rolul de mediator în articularea şi agregarea intereselor , dar şi a valorilor exprimate şi promovate de marea majoritate. Aceasta, deoarece ideologiile politice nu se rezumă la rolul de integrare a diferitor actori politici, dar şi explică, legitimează practica politică din cadrul statului. Astfel , orice ideologie se autodefineşte prin îndeplinirea a patru funcţii: explicativă, evaluativă, orientativă şi programatică. Rezultatele cercetărilor sociologice demonstrează nivelul scăzut de informare a majorităţii populaţiei cu privire la evenimentele politice, de pregătirea ei la participarea politică, atitudinea negativă faţă de politică în general. Aceşti factori stau la baza modelului comportamental specific, în cadrul căruia persoana se află în afara politicului, se consideră a fi liberă. Prin urmare, libertatea faţă de politică se identifică cu libertatea ca atare248. De aici rezultă scepticismul cu privire la ideologiile politice, oamenii refuzînd să creadă în idei. În interiorul partidelor din ţările în curs de dezvoltare personalizarea puterii la nivelul liderului politic se prezintă, în principiu, mai accentuată decît în celelalte ţări ale lumii, deoarece structurile partidiste apar ca fiind formate în jurul unui om. În activitatea pe care orice partid o desfăşoară, un loc important de regulă îl deţine elaborarea şi promovarea ideologiei sale politice, a concepţiei proprii despre organizarea socială şi politică, şi, pe această bază, îmbogăţirea politică a doctrinei specifice, fundamentarea programului politic. Funcţia de elaborare de programe şi ideologie asigură coeziunea de opţiuni în interiorul 247

Волков Ю. В поисках новой идеологической парадигмы //Социально-гуманитарные знания, 2003, №2, p.83 248 Поливаева Н. Политическое сознание //Государство и право, 1993, №5, р. 136

159

partidului, contribuie la o simplificare şi o stratificare a obiectivelor politice pentru corectarea şi facilitarea orientării alegătorului. Totodată, absenţa nuanţelor doctrinare sau de program ar putea dezorienta pe unii cetăţeni şi ar face dificilă constituirea guvernelor de coaliţie; faptul că documentele de program ale partidelor politice se aseamănă, nivelează într-o oarecare măsură însăşi natura acestor partide, reduce posibilitatea lor de a se autoidentifica. În societate nu s-a ajuns încă la conturarea ideologică de către partide a intereselor grupurilor sociale conform criteriilor parlamentare, competitive, iar atitudinea alegătorului faţă de candidaţi şi lideri politici întemeindu-se pe principiul încrederii. În preferinţele politice ale alegătorilor criteriul ideologic se mai limitează la simple constatări de tipul distribuţiei tradiţionale a liderilor politici în „democraţi”, şi „antidemocraţi”, precum şi la gradul de populism practicat de aceştia. O altă problemă este lipsa identificării sub aspect conceptual a partidelor majoritatea lor nu dispun de programe socio-economice elaborate pe principii doctrinare. Mai multe partide şi mişcări includ în programele lor un amalgam de idei şi teze ce se află în consonanţă cu diverse doctrine politice. Un paradox observat referitor la ideologia politică şi cea de partid se manifestă prin următoarele: dacă ideologia politică îşi găseşte actualitatea în cadrul politicii electorale permiţînd alegătorului într-un interval minim de timp identificarea programele, ideilor de bază ale unui sau altui partid; pe de altă parte se pare că ideologia de partid trece pe loc secundar, deoarece are loc formarea alianţelor, blocurilor anume cu concurenţi puternici, charismatici în vederea obţinerii locurilor în parlament. Şi iarăşi aceste coalizări se fac nu atît în jurul programelor, ideilor, cît a persoanelor. Ideologiile partidelor politice au o geneză extrem de contradictorie; mai întîi, într-un termen destul de redus s-a format sistemul multipartidist şi apoi partidele au început să-şi caute propria bază socială, propriul interes social şi propriul electorat. Aceasta este o cauză majoră care a influenţat constituirea „pieţii ideologice” autohtone. Din şirul de partide politice actuale, putem vorbi despre instituţionalizarea a 5 partide politice: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), Partidul Popular CreştinDemocrat (PPCD), Partidul Democratic (PD), Partidul Liberal (PL) şi Alianţa SocialDemocrată (ASD) care la alegerile parlamentare (2001) şi locale (2003) au confirmat existenţa propriului segment electoral. Prin urmare, existenţa pluralismului ideologic în Republica Moldova este legitimată de prezenţa a cel puţin 3 tendinţe doctrinare: liberale, naţionaliste şi socialiste249. Un aspect al dinamicii ideologiei politice ar fi faptul că dacă la începutul anilor ’90 o parte din populaţie s-au orientat spre valorile liberale, europene, americane, atunci în prezent, în condiţiile crizei economice, pauperizării sociale are loc o reorientare spre valori socialiste, şi anume cele de “egalitate”, „dreptate”, „echitate” fiind actuală nostalgia după trecut. Astfel observăm o deplasare tot mai pronunţată a electoratului spre poziţionarea în stînga pe abscisa politică. Şi dacă din numărul adepţilor guvernatorilor de azi fac parte cu preponderenţă reprezentanţii grupelor de vîrstă înaintată, populaţia rusofonă, la cealaltă extremă a eşichierului politic, cea de dreapta PPCD este susţinut, în special, de tineret, mai mult de studenţi250. Astfel, se confirmă dominarea în continuare a vectorilor ideologici de tipul “socialist” şi “naţionalist”, înregistrîndu-se o polarizare ideologică între partide destul de considerabilă. Configuraţia ideologică actuală din societatea moldovenească este marcată de confirmarea pe plan politic a ideologiei socialiste, reanimarea acesteia fiind drept rezultat a obţinerii 249

Bucătaru I. Aspecte juridico-politice ale procesului de instituţionalizare a partidelor politice din Republica Moldova. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea XXII. CEP USM. Chişinău, 2003, p.16 250 Moşneaga V. Политические партии и партийная система Республики Молдова: трансформационный контекст // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea XXIII / USM Chişinău, 2003 p.22

160

poziţiei dominante la guvernare de către PCRM în urma alegerilor parlamentare din 2001. În această ordine de idei, se observă mai multe încercări întreprinse de elita conducătoare de a-şi adapta obiectivele proclamate în programul electoral, elaborate în spiritual doctrinei socialdemocrate la condiţiile specifice ale tranziţiei democratice. Urmărim o oarecare confuzie ideologică, cu atît mai mult cu cît partidul de stînga face uneori politica de dreapta, alăturîndu-se unor principii şi valori caracteristice liberalismului. O identitate doctrinară clară permite partidelor politice să-şi formuleze un mesaj politic distinct, ideologia politică reprezentînd un semn de identificare şi clasificare a partidelor politice în cadrul eşichierului politic. O primă condiţie a unui sistem de partide instituţionalizate este existenţa unui pluralism real al ofertei doctrinare prin aceasta urmărindu-se stabilirea pluralismului de idei în detrimentul monismului ideologic. Dacă e să analizăm din perspectivă ideologică legislativul Republicii Moldova, atunci în primul parlament 1990-1993 au fost două forţe majore care-şi disputau una alteia întîietatea Frontul Popular şi Mişcarea „Unitate -Edinstvo”. Prin urmare, sistemul politic purta pecetea unui bipartism extrem de polarizat ideologic pe două continuumuri cardinale-comunism versus anticomunism şi naţionalism versus cosmopolitism251. În perioada celei de-a doua legislaturi 1994-1998 Partidul Democrat Agrar (PDAM ) şi socialiştii au avut posibilitatea de a lua decizii fără vre-o barieră limitativă. Începînd cu al treilea legislativ 1998-2001 s-a evoluat spre un pluralism polarizat, în condiţiile în care era foarte dificil de a menţine o coaliţie stabilă sau de a forma o majoritate parlamentară, apar şi alte teme supuse dezbaterilor ideologice ca corupţie / anticorupţie, Europa / CSI, privatizare / naţionalizare. Pe parcursul celui de –al patrulea legislativ 2001-20004 în care Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a deţinut o majoritate absolută, în opoziţie cu acesta, dar şi cu poziţia doctrinară comunistă s-au situat „Alianţa „Moldova Noastră” (AMN ) şi Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD). Parlamentul format în urma alegerilor din 6 martie 2005 urmează coloratura politico-ideologică a precedentului legislativ, în care au fost prezente acelaşi PCRM (partid de stînga, care s-a deplasat uşor spre centru); de AMN (Blocul „Moldova Democrată”, de centru-dreapta) şi de PPCD (partid de dreapta). În acest mod observăm un grad de stabilitate în plan ideologic în ce priveşte partidele reprezentate în parlamentul din 2005252. Este vorba oare de stabilirea acelui pluralism ideologic autentic prezent în sistemul politic din ţările democratice ? Din parlamentul din 2005 au făcut parte cele mai instituţionalizate partide politice, şi anume PCRM, PPCD, Partidul Democrat (PD) şi AMN (ultimele două plus Partidul Social Liberal (PSL) au constituit blocul electoral „Moldova Democrată” BMD). Totodată, aceste partide sunt şi cele mai personalizate, electoratul nefiind în stare să-şi imagineze PCRM fără Vladimir Voronin sau PPCD fără Iurie Roşca. Aceasta se explică prin faptul că în interiorul partidelor din ţările în curs de dezvoltare personalizarea puterii la nivelul liderului politic se prezintă, în principiu, mai accentuată decît în alte ţări ale lumii, deoarece structurile partidiste apar ca fiind formate în jurul unui om. Electoratul nu percepe partidele politice prin doctrinele anunţate, ci în exclusivitate prin persoanele liderilor. Prin urmare, doctrina politică anunţată (cu excepţia „comuniştilor”), de regulă, nu are nici o valoare electorală. Parlamentul din 2009 pune în evidenţă ideologiile liberale (este vorba de PL, PPLDM), liderii acestor formaţiuni deţinînd poziţii importante la guvernare. În cadrul parlamentului de după alegerile din iulie 2009 regăsim acelaşi PCRM dar care trece în opoziţie faţă de Alianţa pentru Integrare Europeană (formată din PL, PLDM, AMN şi PD). În contextul evenimentelor din aprilie 2009, cu siguranţă putem afirma faptul că ideologiile politice ale acestor partide nu 251

Ciurea C. Instituţionalizarea partidelor în Republica Moldova. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. Chişinău, CAPTES, USM, ISPRI, 2000 p.32 252 Rusu R. Ideologia partidelor politice moldoveneşti. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Revistă ştiinţifică trimestrială. Nr. 2 (XXXII). CEP /USM. Chişinău, 2005, p. 52-69.

161

au avut un rol decisiv, acestea uniformizîndu-se în contextul discursului ostentativ anticomunist. Acţiunile comune realizate de Alianţă, de către liderii ei, denotă interesul de a crea un front comun împotriva partidului care a dominat viaţa politică moldovenească mai bine de opt ani. Totuşi, menţionăm şi anume discrepanţe la nivelul ideologic în interiorul Alianţei, fapt recunoscut şi de liderii acesteia. Astfel, liderul PR,. M. Lupu a menţionat faptul că „Suntem diferiti ca ideologie, ca segmente electorale. Cum poate un partid care pledează pentru neutralitatea ţării să vină într-un bloc cu un partid care pledează pentru aderarea ţării la NATO? Un asemenea bloc ar putea produce confuzii electoratului253”, este un răspuns la întrebarea dacă e posibil ca Alianţa să meargă ca un bloc politic în alegerile anticipate” În activitatea pe care orice partid o desfăşoară, un loc important de regulă îl deţine elaborarea şi promovarea ideologiei sale politice, a concepţiei proprii cu privire la organizarea socială şi politică în stat şi, pe această bază, îmbogăţirea politică a doctrinei specifice, fundamentarea programului politic. Funcţia de elaborare de programe şi ideologie asigură coeziunea de opţiuni în interiorul partidului, contribuie la o simplificare şi stratificare a obiectivelor politice pentru facilitarea orientării alegătorului. Totodată, absenţa nuanţelor doctrinare sau de program ar putea dezorienta pe unii cetăţeni şi ar face dificilă constituirea guvernelor de coaliţie; faptul că documentele de program ale partidelor politice se aseamănă, nivelează într-o oarecare măsură însăşi natura acestor partide, reduce posibilitatea lor de a se auto-identifica. În societate nu s-a ajuns încă la conturarea ideologică de către partide a intereselor grupurilor sociale conform criteriilor parlamentare, competitive, iar atitudinea alegătorului faţă de candidaţi şi lideri politici întemeindu-se pe principiul încrederii. În preferinţele politice ale alegătorilor criteriul ideologic se mai limitează la simple constatări de tipul distribuţiei tradiţionale a liderilor politici în „democraţi” şi „antidemocraţi”, precum şi la gradul de populism practicat de aceştea. Oricum, dacă anterior alegătorul se orienta spre valori care pe axa definitorie cuprindeau „filoromânismul” şi „pro-europeismul” (pentru partidele de dreapta) şi „rusofilismul” sau „pro-CSI-smul” (pentru partide de stînga), acum ca urmare a susţinerii vectorului european de către majoritatea partidelor politice, apar noi criterii de disociere doctrinară a principalelor partide pe principiile: anticomunismautoritarism, naţional- antinaţional, creştin-democraţie-liberalism, social-liberalism-socialdemocraţie-socialism; drept urmare apare în evidenţă ideologia de partid. Unii analişti politici susţin faptul că după evenimentele din aprilie 2009, „societatea s-a polarizat în două tabere incompatibile - în susţinătorii PCRM şi în anticomunişti254 ». Procesul de consolidare a sistemului pluripartidist moldovenesc a scos în evidenţă existenţa a patru centre de atracţie doctrinară: -creştin-democrat, cu nuanţă naţională: PPCD, Partidul Reformei (PRM), Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova (PŢCDM), Partidul Naţional Român (PNR), Noul Partid Naţional Moldovenesc (NPNM). -social-liberal: Partidul „Alianţa „Moldova Noastră” (PAMN), Partidul Liberal (PL), Partidul Naţional Liberal (PNL), Partidul Liberal Democrat (PLD), Partidul European (PE), Partidul Popular Republican (PPR). Neoliberale: Mişcarea social-politică „Forţa Nouă”. -social-democrat: Partidul Social Democrat (PSDM), PD, Partidul Republican (PR), Uniunea Centristă din Moldova (UCM). -socialist: PCRM, Partidul Socialist din Moldova (PSM), PDAM (Partidul Democrat Agrar din Moldova), Uniunea Muncii (UM), Mişcarea Politică „Speranţa -Nadejda”, Mişcarea Social-Politică Republicană „Ravnopravie”. Din cadrul partidelor de dreapta fac parte partide conservatoare şi liberale care de regulă, pledează pentru neintervenţia statului în viaţa economică, pentru inegalitatea economică. În 253

Vezi: http://unimedia.md/?mod=news&id=17830 (accesat 29 martie 2010) Nantoi O. Alegerile anticipate şi doctrinele la moldoveni http://www.azi.md/ro/comment/2718 (accesat la 19 mai, 2009) 254

162

cadrul acestei grupări există partide politice de orientare centru-dreapta şi pînă la cele de extremă –dreapta. În Republica Moldova acestea ar fi: PNR, PPCD, PR, PŢCDM, NPNM, PSL, PAMN. În categoria partidelor de stînga se înscriu partidele socialiste, social-democrate, comuniste. Militează pentru justiţie socială şi egalitarism economic. Pot fi de centru-stînga şi extremă- stînga (partidele comuniste de tip marxist leninist). În Moldova acestea sunt: MSP «Ravnopravie », PSM, PCRM, MP « Speranţa –Nadejda », UM, PSRM, PAM, PRM, PDSEM, PSDM. Drept partide de centru care adoptă o poziţie intermediară, în Moldova sunt: PDM, UCM, Partidul Ecologic din Moldova şi Alianţa Verde (PEMAVE), MSP „Forţa Nouă”. Deşi este vorba de o deplasare de la pluralismul polarizat (unde poziţiile doctrinare ale partidelor sunt situate la o distanţă substanţială una faţă de alta), spre un pluralism moderat, pe scena politică moldovenească avem un partid dominant (care şi-a confirmat poziţia în urma alegerilor din 2005). Putem vorbi despre un multipartitism cu partid dominant care poate fi de stînga sau de dreapta, dar niciodată de centru; astfel cînd partidul dominant se află la dreapta, celelalte ocupă spaţiul de la centru la stînga şi invers. Pe de altă parte, în opinia unor politologi, în ţările din centrul şi estul Europei multipartidismul „este încă foarte precar, manifestîndu-se tendinţe de evoluţie spre multipartitismul pur (în care nici un partid nu obţine mai mult de 15-20 % din sufragii; tendinţele ideologice ale partidelor variind de la conservatorism, democratism-creştin, liberalism pînă la socialism şi comunism). Ei caracterizează sistemul de partide ca „multipartidism cu defect255”. Saca V. afirmă că deşi în parametrii geocronologici pînă acum ai multipartidismului polarizat s-au manifestat partide cu orientări dintre cele mai variate - comunistă, socialistă, radical-unionistă, radical-separatistă, social-democrată, social-liberală, creştină, conservatoare, etc. ce condiţiona vibraţii între pluralismul extrem şi cel moderat, tendinţa generală dominantă în continuumul transformărilor partinice a fost una prioritar de extremă256. Dacă la sfîrşitul anilor’ 80 începutul anilor’ 90 în spectrul politic în ce priveşte atitudinea partidelor faţă de problemele statale interne, dar şi de politică externă, pe eşichierul de dreapta erau situate formaţiuni politice pro-România şi care priveau independenţa ţării drept o etapă premergătoare Unirii. Pe eşichierul de stînga erau grupate mişcări politice de orientare proRusia, iar forţele centriste optau pentru independenţa Republicii Moldova257. În prezent, se observă o uniformitate în cadrul spectrului politic faţă de problemele menţionate mai sus, atît partidele de dreapta cît şi cele de centru, dar şi cele de centru-stînga au formulat drept obiectiv strategic în programele lor integrarea europeană (cu excepţia stîngii extreme-MSPR „Ravnopravie”, UM „Patria-Rodina”). Atît în 2005, cît şi la alegerile parlamentare din 2009, majoritatea discursurilor partidelor politice se centrează pe ideea integrării europene a Republicii Moldova. O problemă acută reprezintă faptul că multe partide nu şi-au definit încă identitatea sub aspect conceptual, iar majoritatea lor nu dispun de programe socio-economice elaborate pe principii doctrinare (iar dacă acesta şi este, lipseşte descrierea mecanismului de implementare a lui). Ideologiile partidelor politice au o geneză extrem de contradictorie; mai întîi, într-un termen destul de redus s-a format sistemul multipartidist şi apoi partidele au început să-şi caute propria bază socială, propriul interes şi propriul electorat. În acest context, în societate nu există legături directe între diferite partide politice şi segmente sociale 255

Voicu G. Pluripartidismul: o teorie a democraţiei. Bucureşti, ALL, 1998, p.296 Saca V. Transformări politico-partinice în dimensiuni de sistem: reflecţii asupra societăţii moldoveneşti. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea 1(XXV) Chişinău, 2004 p.101 257 Мошняга В. Партийно-политическое развитие Молдовы за десятъ лет независимости : политoлогический анализ. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XIX Chişinău, 2001 p. 33 256

163

Un paradox referitor la ideologia politică şi cea de partid se manifestă prin următoarele: dacă ideologia politică îşi găseşte actualitate în cadrul politicii electorale, permiţînd alegătorului să identifice programul, ideile de bază ale unui sau altui partid într-o perioadă mai scurtă de timp; pe de altă parte, se pare că ideologia trece pe loc secundar, deoarece are loc formarea alianţelor, blocurilor anume cu concurenţi puternici, charismatici pentru a obţine mandate în parlament. Şi iarăşi, aceste coalizări se fac nu atît în jurul programelor, ideilor, cît a persoanelor. Oricare schimbări vor avea loc pe eşichierul politic moldovenesc, partidele politice urmează să-şi consolideze forţele începînd în primul rînd cu revizuirea programelor lor politice (ca în cazul PCRM), revederea poziţiilor ideologice promovate, a ideilor de bază şi ajustarea acestora la doctrinele universale. Ideologia partidului (mai ales în Republica Moldova) rămîne a fi esenţială, deşi se afirmă că ideile şi programele au rol important doar la etapa incipientă de formare a partidului politic258, deşi se vehiculează ideea promovării unui pragmatism politic accentuat şi o deideologizare conştientă. Indiferent de măsurile luate, în această ordine de idei, reiterăm că ideologia partidului politic reprezintă în primul rînd esenţa politicii promovate, include idei şi valori, obiective care delimitează şi identifică pe fiecare partid în parte. Bibliografie: 1. Bucătaru I. Aspecte juridico-politice ale procesului de instituţionalizare a partidelor politice din Republica Moldova. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea XXII. CEP USM. Chişinău, 2003 2. Ciurea C. Instituţionalizarea partidelor în Republica Moldova. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. Chişinău, CAPTES, USM, ISPRI, 2000 3. Демидов А. Идеология как инструмент политической коммуникации и власти // Власть № 8-9 1998 4. Drăgan I., Beciu C., Dragomirescu I., et. all Construcţia simbolică a cîmpului electoral. Iaşi, Polirom, 1998 5. Duverger M. Les partis politique. Armand Colin, Paris, 1981 6. Huntington S. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. Iaşi, Polirom, 1999, p.41. 7. Гаджиев К Политическая идеология: концептуальный аспект // Вопросы философии 1998 №12 8. Малинова О. Партийные идеологии в России: атрибут или антураж ? // Полис 2001 №5 9. Millon-Delsol Ch. Ideile politice ale secolului XX. Polirom, Iaşi, 2002 10. Moşneaga V. Политические партии и партийная система Республики Молдова: трансформационный контекст // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea XXIII / USM Chişinău, 2003 11. Мошняга В. Партийно-политическое развитие Молдовы за десятъ лет независимости : политoлогический анализ. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XIX Chişinău, 2001 12. Поливаева Н. Политическое сознание //Государство и право, 1993, №5 13. Pombeni P. Ideology and government // Journal of Political Ideologies (February 2006), 11(1) 14. Vezi: http://unimedia.md/?mod=news&id=17830 (accesat 29 martie 2010) 15. Nantoi O. Alegerile anticipate şi doctrinele la moldoveni http://www.azi.md/ro/comment/2718 (accesat la 19 mai, 2009) 258

Duverger M. Les partis politique. Armand Colin, Paris,1981, p. 41-45

164

16. Rusu R. Ideologia partidelor politice moldoveneşti. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Revistă ştiinţifică trimestrială. Nr. 2 (XXXII). CEP /USM. Chişinău, 2005 17. Saca V. Interese politice şi relaţii politice. Dimensiuni tranzitorii. CE USM.- Chişinău, 2001 18. Saca V. Transformări politico-partinice în dimensiuni de sistem: reflecţii asupra societăţii moldoveneşti. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea 1(XXV) Chişinău, 2004 19. Соловьев А. Политическая идеология в российском транзите: возможности и пределы влияния. // Власть, 2001, № 8 20. Tismăneanu V. Reinventarea politicului. Polirom, Iaşi, 1997 21. Voicu G. Pluripartidismul: o teorie a democraţiei. Bucureşti, ALL, 1998 22. Волков Ю. В поисках новой идеологической парадигмы // Социально-гуманитарные знания, 2003, №2 23. Чудинова И. Идеология и политика //Социально-гуманитарные знания, 1999, №4

165

PROCESUL IMPLEMENTĂRII POLITICILOR PUBLICE: DIFICULTĂŢI ŞI INSTRUMENTE THE PROCESS OF IMPLEMENTATION OF PUBLIC POLICIES: DIFFICULTIES AND INSTRUMENTS Lect. Mariana Iaţco Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe politice şi Administrative Universitatea de Stat din Moldova

Abstract: This article treats the complexity of the implementation of public policies. Knowing the fact that this process is facing a lot of difficulties, they should be known and avoided by the public actors, involved in implementation of public policies. At the same time, the implementation of policies consists of the choice of instruments used by the government to realize public policies. The choice of public policy instruments is linked to a diversity of factors and criteria analysed in this article. The purpose of article is to underline the complexity of the implementation of public policies and the choice of public policy instruments. In this article, we tried to bring examples of implementation of public policies in the case of the Republic of Moldova. Keywords: public policies, implementation, public policy instruments

Una din etapele de înfăptuire a politicilor publice constituie implementarea acestora în viaţa reală. În acest sens, prezentul articol îşi propune ca scop să elucideze şi să analize acest subiect a ciclului de politici, datorită polemicii sale în literatura de specialitate şi a dificultăţilor care apar în procesul de implementare a politicilor. Şi desigur, crearea designului implementării politicilor prin alegerea unora sau altora din instrumentele de politici pe care guvernarea le utilizează. Astfel, vom începe cu momentul, o dată ce s-a aprobat decizia privind aplicarea unei politici publice, respectiv urmează procesul de înfăptuire sau de implementare a acesteia. Iniţial, în anii de la începutul sec.XX practic existau puţine cercetări în problema de aplicare a deciziilor guvernării. Abia, după anii ’60 acest subiect de cercetare este supus abordării şi încep să apară primile studii privind implementarea politicilor publice. În acest context sunt relevante studiile realizate de diverse şcoli americane şi europene. Pînă în anii’70-80 procesul de implementare nu reprezenta o problemă în sens administrativ, se considera că odată elaborată politica publică, urma să fie doar îndeplinită. Însă această abordare a început să se schimbe după apariţia studiul efectuat de cercetătorii J.Pressman şi A.Wildavsky.259 Ei au analizat programele federale destinate şomerilor din oraşele Californiei, SUA. În urma cărora au depistat că obiectivele stabilite de cei care elaborase programele nu sunt atinse, motivul fiind maniera în care erau implementate aceste politici. Important în procesul de înfăptuire a politicilor sunt acţiunile instituţiilor administrative implicate în acest sens, care se dovedesc a fi dependente de capacitatea lor de a crea şi stabili legături între ele, pentru a realiza acea reţea care se asigure implementarea efectivă a politicilor. Aceşti doi autor ajung la părerea că implementarea nu poate fi efecientă dacă: • Obiectivele şi scopurile politicilor nu au fost clar definite şi înţelese; 259

Pressman J., Wildavsky A. Implementation. - University of California Press, 1984.

166

• Nu au fost disponibilizate fondurile şi resursele necesare; • Nu s-a stabilit reţeaua de comandă capabilă să unească şi să controleze resursele; • Nu există un sistem de comunicare şi control eficient asupra organizaţiilor implicate în procesul de realizare a politicilor.260 Prin urmare, o înfăptuire a politicilor eficientă necesită un sistem de control, de comunicare, de alocare a resurselor, datorită faptului că situaţia reală în care se implementează o politică nu întotdeauna se suprapune cu intenţiile care au stat la baza elaborării politicilor. Situaţie existentă şi în realitatea politicilor elaborate de actorii şi instituţiile publice a Republicii Moldova, unde deseori obiectivele stabilite şi scrise în programele de guvernare abia de reuşesc să fie realizate. Probabil, că aici se potriveşte vorba noastră românească că „judecata de acasă nu se potriveşte cu cea de la tîrg”. Raţiunea acestui moment se datorează faptului că procesul de implementare trebuie să facă faţă unui şir de dificultăţi care deseori nu sunt considerate în etapele anterioare ale elaborării politicilor. Astfel în continuare vom încerca să analizăm principale dificultăţi ale procesului de implementare a politicilor publice, cu care se ciocnesc deseori administraţiile din diferite state. În primul rînd, unele dificultăţi apar datorită naturei problemelor care influienţează implementarea politicilor destinate să le soluţioneze. Pentru că, unele politici presupun grade diferite de dificultăţi de ordin tehnic, în procesul înfăptuirei acestora, unele fiind mai mari decît celelalte. De exemplu, în cazul monitorizării şi combaterii poluării, trebuie înfruntată realitatea ca nici o tehnologie nu va permite realizarea în totalitate a obiectivelor stabilite. Sau violenţa în familie, abandonul şcolar, sunt generate de atîtea cauze, că programele destinate să le soluţioneze îşi ating mai dificil obiectivele. Astfel vedem, că unele probleme sunt mai dificil de analizat, datorită complixităţii naturii lor. De asemenea, implementarea poate deveni dificilă datorită diversităţii grupurilor vizate de anumite politici şi a comportamentelor acestora. Pentru că cu cît grupul vizat este mai mare şi mai divers, cu atît este mai greu de modificat comportamentul acestuia în direcţia dorită. De exemplu, e mult mai uşor să se implimenteze politici de siguranţă la trafic în construcţia vehiculelor, concentrată asupra producătorilor auto, sunt ca număr mai redus, decît să determine miile de şoferi neatenţi la trafic să observe regulile de circulaţie. În acelaşi moment, mărimea schimbărilor solicitate de unele politici poate să îngreuneze aplicarea acestora. Politicile prin care se încearcă schimbarea comportamentelor, precum ar fi de exemplu, politicile ce vizează unele minorităţi etnice, rasiale sunt mult mai dificil de implementat, decît unele care privesc de pildă gazificarea unor regiuni, calitatea apei potabile, etc; care nu solicită schimbări de comportament. În al doilea rînd, dificultăţile de implementare pot surveni datorită condiţiilor economice, sociale, politice, în care se desfăşoară procesul de implementare. În acest sens, schimbările sociale pot avea un impact asupra politicilor, chiar din realitatea Republicii Moldova pe măsură ce populaţia sărăceşte devin tot mai dificil de implementat unele programe, politici (programele privind abandonul şcolar, abandonul infatil, etc.). În cazul, schimbărilor economice factorul financiar devine unul prioritar. Astfel, căderea monedei naţionale faţă de dolarul american sau euro pot duce la dificultăţi în bugetul prevăzut pentru implementarea politicilor, mai ales în cazul în care nu este prevăzut planificarea bugetară pe termen lung. În acelaşi timp, trebuie să ţinem cont că sprijinul public al conducerii politice, voinţa politică, atenţia mass-mediei asupra politicilor pot facilita sau dimpotrivă împiedica desfăşurarea procesului de implementare, care sunt de multe ori factori deosebit de importanţi ce poate afecta reuşita implementării. De pildă, schimbarea Guvernului poate genera 260

Miroiu A. Politici publice. - Bucureşti, Politeia-SNSPA, 2002. p.126

167

modificări ale modului în care politicile sunt implementate, fără a modifica măsurile ca atare, exemplu frecvent şi în realitatea Republici Moldova cînd multe politici ale fostului guvern comunist au început să fie modificate de actualul Guvern, desigur reieşind din ideologia acestora. În al treilea rînd, unele greutăţi în implementare pot reieşi din capacitatea agenţiilor administrative care au sarcina de a crea mecanismele necesare pentru procesul de implementare, cum ar fi stabilirea de obiective clare şi non-contradictorii, gestionarea resurselor financiare şi non-financiare, abilitatea de a crea un lanţ organizat eficient de cooperare între instituţiile implicate, recrutarea de personal care se ocupă de implementare, etc. Desigur, toate aceste dificultăţi enunţate mai sus sunt caracteristic şi administraţiei din Republica Moldova, care trebuie să facă faţă noilor provocări în procesul de guvernare. În special ţinînd cont că cursul actualei guvernări de dreapta este îndreptat spre înbunătăţirea practicii democratice şi modernizării administraţie spre standartele şi cerinţele europene. În acest sens, dacă analizăm unul din documentele de politici elaborat de fostul Guvern cum este Startegia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (2004-2006) observ un moment interesant faptul că în anexa nr.6 se conţin acţiunile prioritare pentru 17 domenii şi „aproximativ 50% din acţiuni au implicaţii „zero” sau minime de finanţare adiţională. De exemplu, costurile totale au fost de la 2144,1 mil.lei în 2004 pînă la 3778,9 mil.lei în 2006. Cifre care au indicat 44,2%, 34,9% şi 29,5% din costul total al activităţilor în 2004, 2005, 2006.261 În acelaşi timp, evaluările Ministerului Finanţelor de atunci sugerau că nu este real de a aştepta că această strategie va genera fluxuri mari de resurse adiţionale pe parcursul perioadei 2004-2006. În acest sens, dimensiunile resurselor au fost extrem de limitate pe parcursul anilor de implementare a Strategiei de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei. Aşadar, o cale sigură de a elimina un program de politici sau o strategie este privarea acestora de fondurile necesare. O astfel de dificultate este deseori întîlnită în practica implementării politicilor din ţara noastră. Prin urmare, alocarea suficientă de fonduri va asigura într-o mare măsură implementarea reuşită a politicilor. Dar implementarea reuşită a politicilor depinde nu numai de fondurile alocate, ci şi de un alt moment important precum alegerea instrumentelor de implimentare a politicilor, pe care le vom elucida în continuare. Abordarea procesului de implementare întotdeauna presupune aplicarea uneia sau mai multor tehnici de soluţionare pe care guvernarea le alege pentru a oferi soluţii problemelor publice. În această ordine de idei, ar fi bine să înţelegem ce reprezintă un instrument de politici. Astfel, B.G.Peters şi van F.K.Nispen propun cea mai simplă difiniţie în acest sens că: instrumentele politicilor sunt mijloacele sau resursele pe care guvernarea le are la dispoziţie pentru a implementa politicile publice.262 Conceptul de instrument este utilizat într-un sens foarte larg, pentru a desemna orice mijloc pe care un actor public sau în particular o instituţie guvernamentală îl foloseşte sau l-ar putea folosi pentru a atinge scopul sau obiectivele urmărite în politicile elaborate. În literatura de specialitate există o mare varietate de instrumente care pot fi utilizate pentru a implementa politicile publice. Astfel, este nevoie să le grupăm, în acest sens o clasificare mai detailată au realizat autorii Howlett şi Ramesh,263 unde au propus şi criteriile

261

Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei 2004-2006. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.5-12, din 14 ianuarie 2005. p.89 262 Peters B.G., Nispen, van, F.K. Public Policy Instruments. - Cheltenham, Ed. Edward Elgar, 1998. 263 Howlett M., Ramesh M. Studiul Politicilor Publice. - Chişinău, Ed. Epigraf, 2004. p.181

168

de clasificare a instrumentelor pe care administraţia publică le foloseşte în procesul de implementare a politicilor. Criteriul după care instrumentele utilizate în implementarea politicilor publice pot fi clasificate este nivelul de intervenţie a statului. Astfel, există trei grupe de instrumente clasificate după nivelul de intervenţie a statului: În cazul primei clasificări avem un nivel redus de intervenţie a statului, unde instrumentele au un caracter voluntar şi sunt numite instrumente voluntare ca – familia şi comunitatea, organizaţiile non-guvernamentale sau Sectorul al Treilea, piaţa liberă. Se explică prin faptul că, uneori guvernele decid în mod deliberat să nu acţioneze în anumite probleme, deoarice consideră că rezultatele dorite se pot atinge mai bine lăsînd familia, comunitatea, organizaţiile voluntare, piaţa să soluţioneze liber problemele respective. Se consideră că, valorile primordiale într-o societate, combinate cu iniţiativa individuală şi rolul comunităţii, pot contribui în multe situaţii la rezultate mai bune decît dacă statul ar interveni coercitiv. În statele democratice se preferă grupul de instrumente voluntare, unde statul intervine minimal, lasînd cetăţeanul şi comunitatea să găsească soluţiile optime pentru unele probleme, mai ales din domeniul social. În cazul Republicii Moldova, abia după obţinerea independenţei, guvernele statului nostru au început să folosească aceste instrumente prin deliberarea iniţiativei de soluţionare a unor probleme din societatea noastră sectorului non-guvernamental şi celui privat. Avantajele apelării administraţiei publice la aceste instrumente ale politicilor publice constau în următoarele că: a) sunt mai flexibile decît instituţiile guvernamentale; b) costurile lor sunt mai minime, deoarece apelează în mare măsură la activităţi voluntare. Desigur, în acelaşi timp, există şi dezavantaje nu pot fi utilizate în tratarea unor probleme sociale complexe, poate crea inechităţi, de exemplu pentru cei care nu au familie sau resursele familiei sunt reduse, sau dacă ne gîmdim la un sistem de asistenţa medicală pur privat, în acest caz, cei cu resurse reduse nu ar putea beneficia de serviciile necesare. Ceea ce ar conduce la conflicte sociale şi la ignorarea valorilor care se află la temelia statului bunăstării de respectare a drepturilor sociale a omului. Cealaltă grupă o constituie instrumentele obligatorii – acestea constrîng sau conduc acţiunea persoanelor sau instituţiilor cărora li se adresează. În acest sens, au nivel de intervenţie ridicată a statului. În aplicarea acestor instrumente, desigur sistemul administrativ trebuie să ţină cont de limitele constituţionale existente în orice stat. În această grupă se includ: reglementările, întreprinderile publice, şi furnizarea directă a unor bunuri şi servicii de către stat. Reglementările constituie un mecanism fundamental de a prescrie anumite activităţi sau comportamente ale persoanelor şi instituţiilor atît publice cît şi private. Deoarece, statul dispune de capacitatea de a exercita coerciţia, de aceea reglemetările statului pot influenţa foarte mult societatea, în special economia sa. În cazul economiei, reglementările au ca scop să încurajeze unele activităţi sau, dimpotrvă să descurajeze altele. În acest sens, de exemplu pot fi reglementate ratele de schimb, profiturile, investiţiile străine, activitatea antreprenorială, etc. Din realitatea Republicii Moldova se cunoaşte că guvernarea a apelat deseori la acest instrument. De pildă, există reglementări privind preţurile practicate, calitatea şi cantitatea produselor, standarte de siguranţă sau ecologice, etc. Pe plan social, reglementările au ca scop să protejeze interesele cetăţenilor, de exemplu prin reglementarea pieţei muncii sau elaborarea standardelor de calitate, de nepoluare, etc. De sigur utilizarea acestui instrument presupune unele avantaje şi dezavantele şi folosirea lui depinde de abilitatea guvernării în implementarea politicilor sale publice. Avantajele folosirei acestui instrument de către guvernare constau în următoarele: a) nu e necesar posedarea unei informaţiei extinse asupra comportamentelor sau preferinţelor 169

efective, administraţia unui stat poate pur şi simplu să elaboreze un standart şi să ceară respectarea lui; b) este un eficient mijloc, în cazul cînd guvernarea are stabilite obiective clare şi precise, mai ales în situaţii de criză cînd e necesar să dea răspunsuri simple şi imediate; c) efectele utilizării ei sunt uşor de prezis, fapt ce contribuie la posibilitatea unei mai bune coordonări a eforturilor instituţiilor guvernamentale; d) sunt mai puţin costisitoare decît alte instrumente; e) din punct de vedere politic sunt preferabile, deoarece indică acţiunea exactă şi implicarea directă a guvernării în soluţionarea problemelor. În acelaşi timp ca dezavantaje acestui instrument ar fi următoarele că: a) reglementările impun limite asupra activităţii în sectorul privat, fapt ce poate uneori distorsiona pieţele; b) poate inhiba inovaţia socială şi creează comportamente conservatoare; c) au caracter inflexibil şi nu ţin cont de context, ceea ce poate conduce la rezultate nedorite; d) uneori este imposibil să se ofere reglementări, atunci cînd există de exemplu o varietate mare a activităţilor vizate. În acest context de analiză, devine elocvent exemplul folosirei instrumentului de reglementare în Programul stabilizării economice şi renaşterii Moldovei pe anii 2009-2011,264 unde Guvernul Filat a stabilit din perspectivă politică acţiunile şi sarcinile actualelei guvernări în situaţia de criză. Se încearcă prin acest document de politici să se reglementeze comportamentul şi acţiunile prezentului guvern pentru a răspunde provocărilor actualei crize economice în domeniul economic şi social din ţară. Prin intermediul altui instrument din această grupă, întreprinderile publice, unde statul nu doar asigură bunuri şi servicii prin instrumente bugetare, ci asigură chiar producerea lor directă. De exemplu, apa, serviciile telefonice, poşta, serviciile feroviare sunt produse de către întreprinderile publice. Avantajele acestui instrument reiese din următoarele că: a) în cazul bunurilor publice piaţa liberă nu reuşeşte să fie un mecanism eficient; b) profiturile obţinute din urma vînzării acestor bunuri şi servicii se transformă în fonduri publice. Pe de altă parte dezavantajele acestui instrument sunt destul de mari, fapt ce a condus la un puternic impuls spre privatizarea multura dintre aceste întreprinderi. Situaţie pe care o cunoaşte şi realitatea Republicii Moldova în utilizarea acestui instrument. Dezavantajele reies din următoarele că: a) sunt dificil de controlat; b) sunt inefeciente, deoarece pierderile lor sunt deseori suportate din bugetele publice; c) sunt supuse presiunilor politice (în Republica Moldova sunt cunoscute exemple cînd mari întreprinderi publice care au pierderi uriaşe şi care nu au fost închise din cauze politice sau sociale, situaţia întreprinderilor municipale din or. Chişinău); d) datorită poziţiei lor de monopol aceste întreprinderi trec o parte a costurilor asupra consumatorilor. Un alt instrument îl constituie furnizarea în mod direct de către stat a unor bunuri şi servicii realizate prin intermediul bugetelor de stat. Care constă în alocări bugetare ca de exemplu, mărimea fondurilor pentru sănătate, educaţie, poliţie, pompieri, drumuri, etc., în general pentru bunuri şi servicii publice. În acelaşi timp, presupune redistribuiri de bunuri şi beneficii între diferite grupuri sau categorii de cetăţeni, şi în politicile de stabilizare economică pe care le realizează. Pe lîngă avantajele uşor de recunoscut, acest gen de instrument are şi dezavanteje precum: a) datorită creşterii birocraţiei, aplicarea politicilor este puţin flexibilă şi neeficientă; b) iar controlul politic asupra instituţiilor guvernamentale poate duce la decizii care vizează mai degrabă obiective şi interese electorale. În această ordine de idei, este elocvent exemplul cînd fosta guvernare comunistă a utilizat intens acest tip de instrument în politicile sale sociale prin furnizarea largă de servicii şi redistribuirea beneficiilor către unele categorii de populaţiei, în cazul dat au fost pensionarii, uneori urmărind prin deciziile elaborate, interesele electorale a acestei ex-guvernări.

264

Programul stabilizării economice şi renaşterii Moldovei pe anii 2009-2011.// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.174-175 din 4 decembrie 2009.

170

Ultima grupă de instrumente are un nivel mediu de intervenţie a statului şi sunt instrumentele mixte – care constau în combinarea caracteristicilor instrumentelor voluntare şi obligatorii. Acestă grupă include instrumente de la simpla diseminare a informaţiei pînă la subsidii şi taxe asupra activităţilor. Primul tip de instrumente este informarea şi consilierea care sunt oferite persoanelor şi organizaţiilor, în scopul că aceştea îşi vor schimba comportamentul într-un anumit mod. Aceste instrumente sunt utile în cazul cînd guvernarea nu dispune de soluţii concrete sau nu doreşte să se implice mai mult în soluţionarea unor probleme. Desigur că, sunt instrumente mai puţin puternice, care nu produc rezultate imediate şi precise, schimbările dorite în comportament apar doar în timp şi probabilitatea lor este dificil uneori de determinat. În acest context, astfel de instrumente administaţia statului nostru a folosit în situaţia politicilor de combatere a migraţiei ilegale prin informarea cetăţenilor despre efectele acestora, atunci cînd erau difuzate spoturile sociale, de exemplu. Al doilea instrument, sunt subsidiile care reprezintă totalitatea formelor de transferuri financiare, în scopul sprijinirei activităţilor şi producerii de bunuri şi servicii pe care guvernarea doreşte să fie oferite. De pildă în Republica Moldova, guvernul foloseşte frecvent acest instrument de acordare a subsidiilor în agricultură, pentru a susţine activitatea agricolă autohtonă şi agricultorii. Avantajele folosirei subsidiilor ca instrumente de implementare a politicilor sunt: a) uşor de aplicat în cazul coincidenţei între ceea ce doreşte spaţiul public şi ceea ce doreşte să ofere guvernarea; b) subsidiile sunt flexibile, deoarece cei subvenţionaţi pot hotărî ei însuşi cum să le folosească, cunoscînd circumstanţele în care acţionează; c) subsidiile încurajează inovaţia, răspunsuri noi pentru situaţiile publice; d) sunt politic acceptabile, din cauza că cei care beneficiază de ele sunt mai puţini şi sprijină puternic acordarea lor, însă pe de altă parte, costurile sunt suportate de majoritatea populaţiei. În acest cadru de analiză sunt uşor de depistat dezavantajele acestui instrument ca: a) subsidiile solicită resurse financiare importante; b) efectele dorite se ating într-un timp mai lung, din această cauză mai puţin sunt utilizate în situaţii de criză; c) costurile obţinerii informaţiilor privind modul de alocare a subsidiilor pot fi mari; d) acestea pot fi redundante, dacă activităţile dorite s-ar putea desfăşura şi fără acordarea lor, ceea ce semnifică că uneori subsidiile reprezintă o risipă de fonduri. Următorul instrument din această grupă sunt licitaţiile şi drepturile de proprietate. În cazul unor resurse limitate, guvernarea licitează consumul acestora, pentru a obţine fonduri şi a trece activitatea acestora în sectorul privat. După eşecul economiei centralizate, realitatea Republicii Moldova în procesul de tranziţie la economia de piaţă guvernarea a utilizat acest instrument prin privatizarea unor activităţi şi instituţii publice. În acest sens, avantajele sunt că: a) drepturile de proprietate sunt uşor de stabilit; b) sunt flexibile; c) încurăjează activitatea de antreprenoriat şi ridică randamentul productivităţii. Pe de altă parte, printre dezavantajele acestui instrument se numără: a) încurajează specula, firmele mari pot mări preţurile, fapt care pune obstacole în faţa firmelor mici; b) sunt inechitabile, deoarece acordarea drepturilor de proprietate depinde deseori de capacitatea de a plăti şi poate genera opoziţie din partea altora; c) poate fovoriza înşelăciunea, prin transferul unor activităţi în economia tenebră. Ultimul instrument din această grupă sunt taxele şi impozitele. Acestea reprezintă plăţi obligatorii către stat. Desigur, obiectivele introducerii unei taxe pot fi foarte diferite. După cum se ştie, cel mai cunoscut obiectiv este acela de a creşte nivelul veniturilor statului. Doar că, în sensul de instrument al politicilor publice acestea sunt utilizate pentru a direcţiona un anumit comportament, sau dimpotrivă pentru a descuraja unele comportamente. De exemplu, nivelul ridicat al taxelor la băuturi alcoolice sau la ţigări presupune diverse obiective de la acumularea venituri la buget pînă la diminuarea consumului acestora, adică modificarea 171

comportamentului consumatorului. De asemenea, introducerea de taxe ridicate poate avea efecte perverse, ca contrabanda, evaziuni fiscale, dacă nu sunt bine gestionate de către guvernare. Aşadar, putem stabili că principalele avantaje ale acestui instrument sunt următoarele: a) sunt uşor de stabilit şi solicită firmele să găsească modalităţi alternative de comportament pentru micşorarea sumelor plătite statului; b) sunt un stimulent continuu de reducere a activităţilor nedorite; c) promovează căutarea de alternative acceptabile; d) sunt un instrument flexibil, pentru că pot fi ajustate pînă la momentul în care se obţine rezultatele dorite; e) în cazul taxelor se permite o mai mare discreţie decît reglementările din partea celor cărora li se aplică instrumentul; f) nu apelează în mare măsură la birocraţie, căci responsabilitatea reducerii activităţilor nedorite cade în seama firmelor cărora li se aplică taxele. Însă, în acelaşi timp, taxele au unele dezavantaje precum: a) pentru a stabili nivelul exact al taxelor şi impozitelor este nevoie de informaţie multă şi de bună calitate; b) resursele pot fi prost alocate înainte de a se ajunge la un nivel eficient al taxelor; c) nu sunt eficiente în situaţii de criză; d) implică uneori costuri mari de administrare şi de colectare a taxelor. Desigur, implementarea politicilor publice şi alegerea instrumentelor reprezintă un proces destul de complex care nu poate fi cuprins într-o interpretare simplistă. Atunci cînd, o instituţie guvernamentală implementează anumite politici publice are în faţa sa mai multe instrumente între care poate să aleagă. Cum se va proceda în această situaţie? Bineînţeles că există anumite constrîngeri, care conduc spre alegerea unor anumite instrumente. În acest sens, decizia depinde de mai mulţi factori ca: - caracteristicele instrumentelor în dependenţă de intensitatea resurselor, cît de bine sunt stabilite obiectivele ţintă, cît de mare este riscul politic, care presupune natura sprijinului şi a opoziţie manifestate, transparenţa publică şi şansele de eşec, şi care sunt constrîngerile impuse activităţii statului, incluzînd dificultăţile de natură coercitivă şi principiile ideologice care limitează activitatea organelor administraţiei publice. - stilul de realizare a politicilor în ţara respectivă, de exemplu, în SUA sunt preferate politici care presupun descentralizarea activităţilor, în timp ce în alte ţări, precum Republica Moldova, politicile apelează la activităţi cu caracter mai centralist. - cultura organizaţională a instituţiilor guvernamentale care implementează politicile publice. - contextul problemei, rolul actorilor implicaţi, programarea activităţilor... - preferinţele decidenţilor ce ţin de profesiile, atitudinile, cunoştinţele şi credinţele lor.265 În această ordine de idei, putem susţine că cea mai simplă abordare a alegerii instrumentelor de implementare a unei politice publice a fost propusă de B.Doern şi colegii săi. Considerînd că în procesul de implementare a politicilor publice un instrument poate fi substituit cu altul, teoretic zis, orice instrument poate fi folosit pentru a atinge scopul propus printr-o politică. Însă, în pofida acestui argument, instituţiile guvernamentale preferă anumite instrumente. El susţine idea că în societăţile democratice sunt preferate instrumente mai puţin coercitive, voluntare şi se aplică mai coercitive, doar dacă ele devin ineficiente sau apar presiuni sociale pentru a folosi instrumente mai coercitive.266 În concluzie, putem generaliza idea că alegerea instrumentelor politicilor depinde de caracteristicile acestora, de natura problemei în discuţie, de experienţa organelor administraţiei publice, de preferinţele subiective ale factorilor de decizie şi de posibilele reacţii a grupurilor sociale implicate. Putem afirma faptul, că alegerea unui anumit instrument presupune dependenţa de o serie de factori contextuali, care determină preferinţele celor care implementează politicile şi reprezintă doar un punct de plecare.

265 266

Miroiu A. Politici publice. - Bucureşti, Politeia-SNSPA, 2002. p.138 Howlett M., Ramesh M. Studiul Politicilor Publice. - Chişinău, Ed. Epigraf, 2004. p.180

172

Din perspectiva alegerii instrumentelor de politici, înţelegerea procesului de implementare a politicilor publice presupune în ultima instanţă, capacitatea guvernării de a gestiona resursele şi mijloacele disponible în atingerea scopurilor propuse în programele de guvernare. Totuşi, alegerea unui instrument sau altul, implementarea politicilor publice este determinată nu numai de competenţa statului, ci şi de gradul de complexitate a subsistemelor administrative. Bibliografie 1. Pressman J., Wildavsky A. Implementation. - University of California Press, 1984. 2. Miroiu A. Politici publice. - Bucureşti, Politeia-SNSPA, 2002. 3. Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei 2004-2006. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.5-12, din 14 ianuarie 2005. 4. Peters B.G., Nispen, van, F.K. Public Policy Instruments. - Cheltenham, Ed. Edward Elgar, 1998. 5. Howlett M., Ramesh M. Studiul Politicilor Publice. - Chişinău, Ed. Epigraf, 2004. 6. Programul stabilizării economice şi renaşterii Moldovei pe anii 2009-2011. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.174-175 din 4 decembrie 2009.

173

DIVERSIFICAREA INVESTIŢIILOR CORPORATISTE - EFECT AL ASCENSIUNII FLUXURILOR ECONOMICE CORPORATE INVESTMENT DIVERSIFICATION - EFFECT OF THE ECONOMIC FLOWS RISE Asist. univ.drd. Ioana-Adriana Murariu Asist. univ.drd. Marinela Geamănu Facultatea Finanţe şi Bănci Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti Abstract The last decade was witness to the big opening of the international markets towards the foreign direct investments made by the rising corporations. The developed countries had promoted ample economical liberalization policies and at the moment a lot of countries had directed their activity towards this new developement strategy. The foreign direct investments are a component of cash-flow on long term and they represent an important factor of economic development for the european countries in transition. The foreign direct investments represents, through the economic essence, a form of economic relations and of international cooperation. Keywords: international market, foreign direct investments, performance, financial flow, economic development. 1. Conceptul de investiţie străină directă Se consideră că investiţiile străine directe (ISD) sunt un catalizator al efectelor negative în perioadele de criză financiară, ce permit ţărilor în tranziţie să urmeze calea reformelor economice şi politice. Principala modalitate de expansiune a companiilor transnaţionale (CTN) în variate domenii de activitate a fost şi continuă să fie investiţiile străine directe. În literatura de specialitate sunt prezentate o multitudine de definiţii referitoare la ISD din care menţionăm câteva: ISD „este actul de achiziţie de active străine în afara ţării de origine”267, ISD „constau în înfiinţarea sau cumpărarea unui activ generator de venit într-o ţară străină, asupra căruia firma investitoare deţine controlul”268, prin ISD se înţelege „achiziţionarea pachetului de acţiuni de control la cumpărarea unor întreprinderi, sau construirea pe loc-gol în străinătate”, ISD „este o categorie a investiţiilor internaţionale, care reflectă scopul unei entităţi rezidente într-o ţară (investitorul direct) de a obţine un interes de durată într-o companie rezidentă în altă ţară (investiţia directă)”.269 În cadrul acestei definiţii, investitorul direct este corporaţia transnaţională prin intermediul căreia o filială a sa efectuează investiţia directă. Investiţiile străine directe (ISD) sunt una din formele cele mai importante de manifestare a fenomenelor şi proceselor economice de globalizare a pieţelor externe prin intermediul cărora se impulsionează o serie de factori de creştere economică endogenă, dar şi fluxuri financiare interstate270. Conform estimărilor specialiştilor, dezvoltarea investiţiilor directe este relevantă pe termen mediu şi lung, pentru că principalele corporaţii transnaţionale pe plan internaţional îşi

267

Marin, G., Economia mondială - trecut, prezent, viitor, Editura Independenţa Economică, 1996, pag. 43. European Commission, Panorama of European Industry, 1991. 269 Bonciu, F., Dinu, M.G., Politici şi instrumente de atragere a ISD, Bucureşti, Ed. Albatros, 2001, pag. 13 270 Munteanu, C., Horobeţ, A., Finanţe transnaţionale, Bucureşti, Editura All Beck, 2005. 268

174

vor continua ascensiunea sub forma fuziunilor şi achiziţiilor în ţările dezvoltate şi sub cea a investiţiilor de tip green field în ţările în curs de dezvoltare271. În economie există mai multe tipuri de investitii. Unele dintre acestea presupun tranzactii financiare între agenţii economice, altele presupun implicarea în tranzactii şi a unor bunuri materiale cum ar fi clădirile, echipamentele industriale, mijloacele de transport. În primul caz, investitorul intră în posesia unor active specifice: acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit sau bonuri de tezaur. În al doilea caz, activele rezultate au cu totul altă natură: fabrici, companii de transport, hoteluri sau magazine. În primul caz este vorba despre investiţii financiare, iar în al doilea caz de investiţii reale. De cele mai multe ori nu se poate face o delimitare precisă, deoarece cele două tipuri coexistă. Trebuie reţinut că în perioadele precapitaliste majoritatea investiţiilor reale nu implicau nici un fel de tranzacţii financiare. În societatea modernă, aproape orice investiţie reală are şi o importantă latură financiară. De la cea mai mică înteprindere până la marile corporaţii internaţionale, activitatea de investiţii se sprijină pe credit, acţiuni, obligaţiuni. 2. Ideologii politice privind investiţiile străine directe Studiile întreprinse de Comisia Europeană apreciază că nivelul investiţiilor străine reprezintă un barometru al încrederii în ţările respective. Se consideră că, pentru creşterea volumului investiţiilor străine directe în ţările Europei Centrală şi de Est, se impun: percepţia de către investitori a unui climat economic, politic şi social credibil; previzibilitatea evoluţiei acestui climat - în sensul absenţei modificărilor bruşte şi nejustificate, ceea ce determină rezerve din partea investitorilor; garantarea de către autorităţi a unor condiţii normale de desfăşurare a afacerilor, mai ales în domeniul investiţiilor străine272. O problemă de esenţă în realizarea investiţiilor străine directe o constituie tipul de politică la care subscriu guvernele şi care poate încuraja sau limita astfel de investiţii. Sunt cunoscute trei tipuri de ideologii: Ideologia radicală. Aceasta se bazează pe teoria economică şi politică marxistă, în care corporaţiile sunt catalogate ca instrumente ale dominaţiei imperialiste, de exploatare a statelor-gazdă, în beneficiul statelor de origine ale companiilor. Prin această teorie se argumentează că: corporaţiile extrag profitul din ţara-gazdă şi-l transferă în ţara-mamă; tehnologiile cheie sunt controlate de firme, iar locurile de muncă sunt create în special pentru cetăţenii străini şi nu pentru localnici şi ca urmare corporaţiile nu reprezintă instrumente al dezvoltării, ci ale dominaţiei economice. Pe parcurs, poziţia radicală a acestei ideologii s-a mai diminuat în intensitate, în principal datorită colapsului comunismului din Estul Europei, performanţelor economice scăzute înregistrate de statele care adoptaseră această ideologie, precum şi a rezultatelor economice pozitive obţinute de statele în care s-au realizat ISD. Se poate exemplifica România, care începând cu 1972 şi-a adaptat legislaţia pentru a permite crearea de societăţi mixte împreună cu companii private din ţări dezvoltate. Mixarea între proprietatea privată şi cea de stat a subminat dogmele ideologice cu privire la profit, salarii, exploatare. Companiile create în România precum Reşiţa - Renk, Romcontrol - Data, RIFIL, OLTCIT au funcţionat cu bune rezultate. Ideologia pieţei libere. Aceasta are la bază teoria comerţului internaţional şi teoriile economice ale lui Adam Smith şi David Ricardo, prin care se argumentează că „producţia 271

Miron, D., Economia Integrării Europene, Bucureşti, Editura ASE, 1998. Bonciu, F., Dinu, M.G., Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe, Bucureşti, Editura Albatros, 2001. 272

175

internaţională trebuie să fie distribuită între ţări, în conformitate cu teoria avantajului absolut sau comparativ” şi că „ţările trebuie să se specializeze în producţia acelor bunuri şi servicii la care deţin avantaj comparativ”. Această ideologie a fost adoptată atât de statele dezvoltate şi industrializate ca: S.U.A., Elveţia, Marea Britanie, Olanda, Hong-Kong, Singapore, cât şi de unele state fost comuniste din Europa Centrală şi de Est273. În practică însă nici una din ţările menţionate nu a adoptat această ideologie în forma ei pură, întrucât guvernele nu s-au abţinut tentaţiei de a interveni prin diverse restricţionări. Ideologia naţionalismului pragmatic. Această ideologie a fost adoptată de majoritatea ţărilor274. Ea are în vedere maximizarea beneficiilor şi minimizarea costurilor investiţiilor străine directe atât pentru ţara-gazdă, cât şi pentru ţara de origine. Pentru ţara-gazdă:  efectele pozitive ale ISD costau în transfer de capital, tehnologie şi resurse manageriale;  efectele negative ale ISD se regăsesc la nivelul competiţiei cu firmele locale, în efectele negative asupra balanţei de plăţi şi afectarea suveranităţii şi a autonomiei locale. Conform acestei ideologii, investiţiile străine directe ar trebui încurajate numai în situaţiile în care beneficiile aduse depăşesc nivelul costurilor. În practică, apare însă tendinţa ca investiţiile să fie atrase în mod agresiv prin oferirea de concesii corporaţiilor. Se poate exemplifica firma japoneză Nissan Motor, care în 1984 a acceptat o investiţie în Marea Britanie şi nu în Spania sau Belgia, întrucât guvernul britanic a oferit concesii fiscale mai atractive faţă de ofertele celorlalte două state275. În tabelul nr. 1 sunt prezentate, sub formă de rezumat, cele trei ideologii privind investiţiile străine dircte. Tabelul nr. 1 – Ideologii privnd investiţiile străine directe Ideologia

Radicală

Pieţei libere

Caracteristici Origine marxistă; Prezintă corporaţiile ca un instrument de dominaţie imperialistă. Origini în teoria economică clasică; Prezintă corporaţiile ca un instrument de alocare eficientă a producţiei către locaţii care prezintă avantaj comparativ.

Prezintă investiţiile străine directe Naţionalismului atât prin prisma beneficiilor, cât şi a pragmatic costurilor.

Implicaţii asupra politicilor economice ale ţărilor-gazdă Interzicerea oricăror forme de investiţii din partea companiilor străine.

Nu există restricţii.

Restricţionarea investiţiilor atunci când costurile sunt superioare beneficiilor; Putere mai mare de negociere din partea statelor; Concurenţa agresivă în atragerea ISD.

273

Miron, D., Economia Integrării Europene, Bucureşti, Editura ASE, 1998. Munteanu, C., Investiţii internaţionale: introducere în studiul investiţiilor străine directe, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1995. 275 Bonciu, F., Dinu, M.G., Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe, Bucureşti, Editura Albatros, 2001. 274

176

3. Modalităţi de pătrundere pe piaţă Ansamblul relaţiilor economice interstatale promovate în „limitele” structurii internaţionale contemporane s-a diversificat în formă şi conţinut, astfel că printre modalităţile de pătrundere pe diverse pieţe receptoare se practică: - exportul de mărfuri şi servicii; - cesiunea de licenţe; - participări bursiere; - achiziţii de companii locale; - fuziuni şi alianţe strategice; - transferuri de capital în vederea constituirii de societăţi industriale sau financiare în participare; - investiţii directe. Aceste modalităţi afişează latura calitativă a diversificării ariei investiţionale, în timp ce evoluţia cantitativă priveşte cele două mari categorii strategice276: - infuzia directă, caracterizată prin existenţa filialelor sau companiilor afiliate spaţiului economic gazdă (investiţii prin transfer de capital); - infuzia indirectă, caracterizată prin absenţa filialelor sau companiilor afiliate spaţiului economic gazdă (exporturi prin transfer de mărfuri şi servicii). Fenomenul diversificării operaţiunilor investiţionale corporatiste nu priveşte numai amplificarea sortimentală a produselor comercializate din cele mai variate ramuri industriale, ci şi caracterul multisectorial gestionat sau controlat de corporaţiile transnaţionale. De aici rezultă că diversificarea corporatistă se realizează sub două forme: - intrasectorial, prin diversificarea grupelor de produse fabricate şi comercializate; - intersectorial, prin diversificarea specificului activităţii angajate la nivel mondial. În figura nr. 1 sunt prezentate modalităţile de diversificare a operaţiunilor investiţionale corporatiste.

276

Bonciu, F., Dinu, M.G., Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe, Bucureşti, Editura Albatros, 2001.

177

Figura nr. 1 – Modalităţi de diversificare a operaţiunilor investiţionale corporatiste

Diversificarea intersectorială a condus la o nouă formă de gestiune structurală, aceea a „conglomeratului transnaţional” clădit pe baza alianţelor strategice sau a achiziţiilor şi fuziunilor corporative transnaţionale. Spre o largă diversificare multisectorială tind în prezent marile grupuri financiare, industriale şi comerciale şi se extinde practic asupra totalităţii ramurilor economice. În esenţă, fenomenul diversificării corporaţiilor transnaţionale este caracterizat în mod direct sau indirect de ansamblul tendinţelor remarcate în ultimele decenii ale secolului XX şi începutul secolului XXI,, respectiv: - sporirea puternică a gradului de concentrare a capitalului bancar transnaţional; - continua extindere a operaţiunilor bancare corporative la nivel global şi pe această cale, creşterea progresivă a rolului şi poziţiei consorţiilor transnaţionale pe piaţa creditului; - multiplicarea alianţelor strategice şi a fuziunilor inter-companii; - întrepătrunderea capitalului industrial şi bancar şi participarea nemijlocită a celui din urmă la expansiunea globală a sistemului corporativ; - globalizarea pieţelor financiare şi dezvoltarea operaţiunilor corporative para şi nonbancare (companii de asigurări, trusturi de investiţii, etc.) în cadrul diferitelor economii receptoare de pe întreg mapamondul. Concluzionând, investiţiile străine directe constituie un factor important al creşterii economice, facilitând transferul de tehnologie, forţă de muncă calificată, promovarea competiţiei, creşterea exporturilor. Însă, ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de Est nu beneficiază întotdeauna de investiţii, iar efectele pozitive ale acestora asupra creşterii economice depind de calitatea politicilor de media, reducând accesul acestora la piaţa internaţională de capital. În ultimii ani, creşterea fluxurilor de investiţii străine directe a fost facilitată de liberalizarea economiilor ţărilor în tranziţie, a creşterii comerţului internaţional şi a producţiei, în contextul scăderii rapide a costurilor transportului şi telecomunicaţiilor. Investiţiile străine

178

directe au jucat un rol central în accelerarea creşterii economice pentru ţările în tranziţie, cuplate cu politici macroeconomice viabile şi de deschidere economică şi politică277. Bibliografie 1. Bonciu, F., Dinu, M.G., Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe, Bucureşti, Editura Albatros, 2001. 2. Cociuban, A., Globalizarea economiei, Chişinău, 2007. 3. Miron, D., Economia Integrării Europene, Bucureşti, Editura ASE, 1998. 4. Munteanu, C., Horobeţ, A., Finanţe transnaţionale, Bucureşti, Editura All Beck, 2005. 5. Munteanu, C., Investiţii internaţionale: introducere în studiul investiţiilor străine directe, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1995. 6. Popescu, I., Bondrea, A., Constantinescu, Mădălina – Globalizarea, mit şi realitate, Bucureşti, Editura Economică, 2004. 7. Voinea, L. – Corporatiile transnaţionale şi capitalismul global, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

277

Cociuban, A., Globalizarea economiei, Chişinău, 2007.

179

EXILUL ÎN CAUTAREA SPERANTEI THE EXILE IN SEARCH OF THE HOPE Dr. Tiberiu Dumitru Costachescu Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: Always looking for better conditions of life many people all over the world,in former times as well as up to the present, decided to change the natal country. The last resort was for everyone the hope. Keywords:emigration,internal exile,The Geneva Convention,human rights. Din noaptea timpurilor, populatiile umane s-au deplasat într-o directie sau în alta, la Nord sau la Sud, la Est sau la Vest, în functie de situatia climaterica, economica sau politica cu care au fost obligate sa se confrunte. În timpurile moderne aceste deplasari au capatat noi valente si conotatii, ajungându-se ca, în anul 2005, 191 milioane din cele 6,5 miliarde de locuitori ai Terei sa traiasca într-o alta tara decât cea în care s-au nascut. Acest numar reprezinta cca 3% din populatia lumii. Unu la suta din populatia Asiei si Americii Latine, doi la suta dintre locuitorii Africii, noua la suta din cei ai Europei si patrusprezece la suta din cei ai Americii de Nord s-au stabilit în tarile acestor continente sosind din alte tinuturi, mai mult sau mai putin îndepartate. Cum au capatat cu totii statutul de exilanti? Înainte de orice altceva, e nevoie sa definim conceptul de exilant. Misiune extrem de deficila în conditiile în care nu exista un punct de vedere comun din perspectiva demografilor, statisticienilor, sociologilor, analistilor politici si a lingvistilor. Un exilant ramâne acea persoana - oricare i-ar fi nationalitatea - care si-a schimbat domiciliul (tara) pentru a trai în alt spatiu decât cel în care s-a nascut. O opinie unanim acceptata considera actul de a emigra drept o modalitate de a conferi mari beneficii tarii primitoare, chiar si atunci când exilul s-a efectuat în mod ilegal. Devine imposibil de trasat linia de demarcatie dintre impactul pozitiv si cel negativ produs asupra oricarei persoane care a ales calea exilului. Este o realitate în sine, care face ca de foarte multe ori sa se practice la nivel planetar o politica de stat prin care sunt încurajati exilantii porniti în cautarea unui trai mai bun si a fericirii atât de mult visata în propriile tari. Inclusiv tarile Uniunii Europene au nevoie de prezenta unui mare numar de cetateni sositi din afara spatiului comunitar pentru a-si putea reechilibra - printre altele - situatia demografica. Care sunt totusi ratiunile ce i-au determinat pe oameni, de-a lungul unor lungi perioade istorice, sa aleaga calea exilului? Universitarul francez Gildas Simon, de la Universitatea din Poitiers, estimeaza ca omenirea a parasit leaganul african, în cautarea unor noi teritorii, din ratiuni ce au avut la baza cresterea demografica a grupului de origine, ca si din dorinta de a suplini deficitul de resurse alimentare. Deplasarile lui Homo Sapiens s-au facut pe distante relativ scurte, dar suficient de mari ca sa conduca în timp la popularea întregii planete. Numeroasele conflicte politice si militare, întinse de-a lungul unor lungi perioade, au avut drept rezultat si un impresionant val de migratii fortate, exoduri, expulzari si exiluri. Este suficient sa amintim doar de cei peste 300 de mii de hughenoti care si-au putut pastra propria credinta doar cu pretul exilului în Anglia, Olanda, Statele Unite sau Africa de Sud. Sau de cei

180

aproximativ 60 de milioane de locuitori ai planetei care au fost deplasati, deportati sau expulzati în urma celui de-al II-lea Razboi Mondial. Exilul s-a dovedit a fi o solutie pentru toti cei aflati în momente delicate ale vietii lor, pregatiti fiind sa-si paraseasca propria tara spre a-si împlini sperantele în tara de azil. Fie ca au ales exilul din motive politice, sau economice ori religioase, aproximativ 67 de milioane de persoane aveau în anul 2007 statutul de refugiati internationali sau pe cel de apatrizi. Numarul celor deplasati de acasa din cauza violentelor militare era la începutul anilor 1990 cuprins între 15 si 25 milioane de persoane. Cei mai multi s-au stabilit în apropierea tarii de origine. Asa s-a ajuns ca mozambicanii sa-si gaseasca adapost în Malawi, afghanii în Pakistan si Iran, somalezii în Yemen, iar cei din zona Africii Centrale în Tanzania. Nu de putine ori state mai sarace acorda gazduire victimelor conflictelor militare declansate în tari mult mai bogate. De ceva vreme se poate constata în întreaga lume o noua forma de exil: cel intern. Potrivit cifrelor oficiale au fost constrânsi sa-si caute adapost în interiorul propriilor granite peste doua milioane de irakieni, alte doua milioane de sudanezi si peste un milion de congolezi. Exilul intern îsi are limitele lui în ceea ce priveste siguranta refugiatilor, cel mai adesea aflati în imposibilitatea de a fi resorbiti sau asimilati de catre autohtoni. Dovada celor afirmate ne-o ofera si criza din Georgia din anul 2008. De multe ori marginalizati si rupti de spatiul lor familiar, refugiatii îsi duc existenta, în conditii precare de securitate si igiena, la periferia unor orase sau în tabere izolate. Ajutorul acordat categoriilor defavorizate de refugiati nu a venit, de foarte multe ori, decât din partea unor tari occidentale dezvoltate. Instalarea în aceste tari ramâne totusi un deziderat. Refugiatii sunt acceptati doar în limita numarului negociat cu Înaltul Comisariat pentru Refugiati al Organizatiei Natiunilor Unite. În anul 2007, din Irak au plecat cei mai multi solicitanti de azil înspre tarile puternic industrializate. Dintre acestea, cel mai mare numar de cereri de azil îl înregistreaza Statele Unite, cu un total de 9,3%. Al doilea loc este ocupat de Africa de Sud cu 8%. Pe al treilea loc se situeaza Suedia cu 6%. Franta, Germania si Marea Britanie sunt tarile din Europa care acorda si ele adapost unui impresionant numar de solicitanti. Conventia de la Geneva defineste drept azilant (refugiat) orice persoana care se teme justificat de persecutii cauzate de apartenenta la un anume grup social, la o rasa, la o religie sau din cauza opiniilor politice si care se gaseste în afara granitelor tarii unde îsi are nationalitatea fara a putea cere protectie tarii de nationalitate. În anul 1969, în contextul decolonizarii, Conventia Organizatiei Unitatii Africane a introdus noi cauze sau circumstante care pot sa justifice cererea de azil: razboaie de gherila, razboaie civile, violente politice, colonizari, politici de apartheid. Toate favorizeaza atribuirea statutului colectiv de refugiat si permit recunoasterea refugiatilor chiar si atunci când acestia nu au trecut fizic frontiera internationala. Dreptul oamenilor de a-si cauta linistea sufleteasca si un trai decent i-a facut si pe foarte multi dintre românii dornici sa-si împlineasca, în perioada comunista, visele si sperantele, sa ia calea exilului. Unii au reusit, dar pentru multi totul nu a fost decât o efemera speranta. De activitatea marilor valori culturale si spirituale ale exilului românesc se ocupa astazi Institutul National pentru Memoria Exilului Românesc. Presedintele acestuia, Dinu Zamfirescu, ramâne el însusi o figura marcanta a luptei - dusa inclusiv la prestigioase posturi de radio din strainatate - pentru respectarea tuturor drepturilor si dezideratelor fiintei umane.

N.B. La baza redactarii textului a stat publicatia:Diplomatie,Atlas Geostrategique2009, Hors-serie 9,decembre 2008 -janvier2009, Areion Group, Paris .

181

RĂZBOIUL ŞI PACEA ÎN LUME ÎN INTERVALUL 2008-2009 THE WAR AND THE PEACE ALL OVER THE WORLD BETWEEN 2008 AND 2009 Dr. Tiberiu Dumitru Costachescu Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Abstract: In every armed conflict the peace it is representing an objective, but, unfortunately, the peace is more often than not a long time solution. During the year 2008 the world was confronting with 345 conflicts. All costs are supported by the humanity in its totality. The conflicts can be stopped if all countries together can prove theirs determination on this way. Keywords: armed conflicts, peace, military expenses, international organizations. Războiul şi pacea nu pot fi înţelese separat. În orice confruntare există şi momente de pace, iar pacea însăşi nu e nicicând totală. Şi, din păcate, nici eternă! Conflictele nu sunt doar de natură militară. Le putem aminti aici pe cele economice, pe cele informaţionale, culturale sau de idei. Inamicul fiinţei umane 278 e acea persoană care pentru o multitudine de motive îi aduce semenului atingere integrităţii fizice, morale sau culturale.279 Principalele conflicte din întreaga lume îşi au originea în pasiunile oamenilor, care depăşesc cu mult interesele lor.280 Doar în cursul anului 2008, Heidelberg Institut für Internationale Konfliktforschung281 a cuantificat un număr de 345 de conflicte militare în ţări precum: Somalia, Sudan, Ciad, Burundi, R.D.Congo, Kenia, Nigeria, Mali, Sri Lanka, Pakistan, India, Filipine, Thailanda, Afganistan, Irak, Turcia, Israel, Liban, Yemen, Columbia, Mexic, Georgia, Rusia. Dintre toate, extrem de violente au fost 62 şi doar 77 au fost urmate de convorbiri de pace. Aproape jumătate dintre ele s-au încheiat fără nici un rezultat. S-au sfârşit fără negocieri de pace războaiele dintre Rusia şi Georgia, dar şi cele fratricide din Sudan (Darfour), Sri Lanka şi Turcia. Negocierile dintre diferitele grupări rebele din Ciad şi cele cu talibanii afgani nu au condus la încheierea unor acorduri. Războaie în sensul consacrat al termenului au fost două:cel din Georgia şi cel din Gaza. În noaptea de 7 spre 8 august 2008, Georgia a atacat şi ocupat Osetia de Sud. Rusia a răspuns imediat prin trimiterea în zona de conflict a unităţilor blindate ale Armatei 58, cantonate în republica autonomă Osetia de Nord. Pentru vina de-a fi provocat războiul, cele două ţări se acuză în mod reciproc. În opinia multor specialişti şi analişti militari, luptele au reliefat comportamentul vetust al forţelor militare ruse. Războiul din Gaza, derulat între 27 decembrie 2008 şi 3 ianuarie 2009, s-a bazat la rându-i pe metode şi comportamente specifice seccolului al XX-lea. Şi atunci raidurile aeriene erau urmate de atacuri ale blindatelor ce vizau şi populaţia civilă. Anchetele Organizaţiei Naţiunilor Unite au reliefat crimele de razboi comise asupra populaţiei civile în cursul celor două conflicte militare. În cea mai mare măsura stabilitatea şi pacea lumii au fost ameninţate în perioada supusă analizei noastre de marele flagel al terorismului. Gradul de periculozitate al unei grupări teroriste se apreciază prin însumarea următoarelor criterii: probele existenţei, nivelul cunoaşterii scopurilor şi obiectivelor, capacitatea de a provoca un atac, istoricul activităţilor 278

“ Homo homini lupus” (Omul e lup fata de alt om), Plaut, Asinaria , II, 4, 88. Cugetare reluata de filozofii englezi Bacon (1561-1626) si Hobbes (1588-1679), pentru a caracteriza egoismul si nepasarea oamenilor fata de semenii lor. Barbu Marian, Dictionar de citate si locutiuni straine, Editura Enciclopedica Romana , Bucuresti, 1973, p. 72. 279 “Razboi si pace Celalalt,un inamic?”, Georges Roques in Diplomatie, Atlas Geostrategique 2010, Hors-serie 10, decembre 2009- janvier2010,Areion Group, Paris, p. 10. 280 Ibidem. 281 Conform Diplomatie Hors-serie 10……p.12.

182

teroriste etc. Luându-se în calcul atacurile, tentativele eşuate, comunicatele grupărilor teroriste şi lista măsurilor de prevenire a atacurilor se constată că ţările cele mai atinse de terorism în cursul anului 2008 au fost următoarele: Pakistan, Afganistan, Irak, India, Somalia, Rusia, Algeria, Columbia, China, Franţa, Israel, Nepal, Nigeria, Flipine, Spania, Sri Lanka, Thailanda, Turcia, Yemen şi Teritoriile Palestiniene ocupate. Au comis atacuri teroriste revoluţionarii extremişti de stânga, naţionaliştii-separatişti, islamiştii naţionalişti, islamiştii, alţi extremişti religioşi şi vânătorii de ostatici. Războiul ca şi pacea sunt indisolubil legate şi de industria de armament. Cine a vândut,cine a cumpărat, dar mai ales cine a fost sub embargo în intervalul 2008-2009 ? Primii exportatori de armament în anul 2008 au fost: S.U.A. (6159 milioane dolari), Rusia (5953 milioane dolari), Germania (2837 milioane dolari), Franţa (1585 milioane dolari), Marea Britanie (1075 milioane dolari), Spania (623 milioane dolari), Olanda (554 milioane dolari), Italia (484 milioane dolari), China (410 milioane dolari). Principalii zece importatori au fost: Coreea de Sud (1898 milioane dolari), India (1847 milioane dolari), Algeria (1590 milioane dolari), China (1241 milioane dolari), Pakistan (1094 milioane dolari), Singapore (1014 milioane dolari), S.U.A. (904 milioane dolari), Venezuela (733 milioane dolari), Turcia (723 mlioane dolari), Emiratele Arabe Unite (671 milioane dolari).282 Cea mai mare parte a studiilor consacrate vânzărilor de arme exclud în mod sistematic China de pe lista furnizorilor, sub pretextul că datale oferite de la Beijing nu sunt comparabile cu cele pe care le oferă celelalte ţări. China poate da astfel impresia că e doar un actor secundar pe scena vânzărilor de arme. Numeroase grupări chinezeşti furnizează arme clienţilor din zonele de mare instabilitate. Este bine cunoscut incidentul din luna martie a anului 2008 când un cargo chinezesc şi-a descărcat încărcătura comercială într-un port din Angola şi s-a întors acasă cu cele 70 de tone de armament destinate partidului ZANU – PF283 al dictatorului zimbabwean Robert Gabriel Mugabe. Acesta duce o violentă campanie de intimidare îndreptată impotriva democraţilor din MDC284. Istorii asemănătoare s-au întâmplat în Iran şi Sudan. În Sudan, China a livrat 90% din armamentul uşor pe care această ţară l-a achiziţionat în intervalul 2004-2006. Chiar dacă au fost făcute promisiuni că aceste arme nu sunt destinate zonei de conflict Darfour, nu există garanţia că vânzările de arme chinezeşti către ţări precum Pakistan, Sudan, Iran, Egipt, Arabia Saudită, Birmania, Nigeria, Bangladesh, Sri Lanka nu conduc înspre perpetuarea instabilităţii în regiune şi în lume. Operaţiunile de menţinere a pacii au fost numeroase şi la fel de bine venite şi în cursul anului 2009. În Sahara Occidentală 514 persoane continuă o misiune ONU care a început în anul 1991. Au pierit în zona de conflict 15 oameni. În Sudan misiunea Naţiunilor Unite şi-a început activitatea în anul 2005. Are un efectiv de 14.361 membri şi a pierdut până în prezent 47 dintre ei. Din anul 1999 trupe de menţinere a păcii se regăsesc şi în Kosovo. La fel şi în Cipru unde s-au cantonat începând cu anul 1964. Au un efectiv de 1.064 persoane şi au pierdut 179 de militari. În Georgia trupele ONU şi-au încheiat în anul 2009 misiunea începută în anul 1993. Din cei 458 membri au căzut la datorie 11. Celelalte misiuni ONU: Liban (din 1978, efectiv 13.259, pierderi 281), Siria (din 1974, efectiv 1.256, pierderi 43), Pakistan (din 1949, efectiv 116, pierderi 11), Haiti (din 2004, efectiv 11.041, pierderi 45), Liberia (din 2003, efectiv 13.192, pierderi 139) Coasta de Fildeş (din 2004, efectiv 9.509, pierderi 60), R.D. Congo (din 2007, efectiv 3.449, pierderi 1), Timorul de Est (din 2006, efectiv 3.050, pierderi 5). Organizaţia Naţiunilor Unite are trupe de menţinere a păcii în Afganistan, din anul 2002, şi în Burundi, din anul 2007. Din acelaşi an 2007 are cantonaţi un efectiv de 22.431 soldaţi în zona Darfour – Sudan. Acolo, au înregistrat şi un număr de 43 victime. Cea mai

282

Sursa: SIPRI, Arms Transfers, Databas, Octobre 2009 conform Diplomatie Hors – serie... p. 20. Zimbabwe African National Union – Patriotic Front 284 Movement For Democratic Change. Partid fondat de Morgan Tsvangirai şi Arthur Mutambara pentru a se opune tendinţelor autoritariste şi dictatoriale ale longevivului preşedinte Robert Gabriel Mugabe. 283

183

îndelungată prezenţă a militarilor ONU se realizează în Palestina unde se găsesc încă din anul 1948. Au un efectiv de 434 persoane şi dintre ele 49 şi-au pierdut viaţă la datorie. În întreg anul 2008 cheltuielile militare s-au ridicat la nivelul sumei de 1.400 miliarde de dolari. Cea mai mare parte a revenit Statelor Unite care au alocat 607 miliarde de dolari. Urmează China cu 84,9 miliarde de dolari, Franţa cu 65,7 miliarde de dolari şi Marea Britanie cu 65,3 miliarde de dolari. Rusia a cheltuit 58,6 miliarde de dolari. Două state demilitarizate în anul 1945, respectiv Germania şi Japonia, au alocat şi ele 46,8 şi 46,3 miliarde de dolari pentru cheltuielile militare. Clasamentul primelor 10 ţări este încheiat de Arabia Saudită cu 38,2 miliarde de dolari şi de India, cu 30 miliarde de dolari. Pacea lumii nu a fost ameninţată în cursul anului 2009 doar de conflicte şi tulburări cu caracter militar. Crima organizată şi traficanţii ilegali au continuat să joace un rol nefast şi să ameninţe liniştea şi stabilitatea planetară. Fie că ne referim la Cosa Nostra în Italia, S.U.A. şi Canada, la Cartelul mexican şi columbian al drogurilor, la Mafia turcă şi albaneză sau la piraţii din Somalia ne referim defapt la activităţile ilegale ale acelora care încalcă drepturile omului, produc anarhie şi acte de terorism internaţional. Cu consecinţe grave şi de multe ori imprevizibile. „Războaiele au drept tată interesul, drept mamă ambiţia şi rude apropiate toate pasiunile care ne conduc înspre rău”.285 Confilctele şi formele infracţionale se amplifică. Este suficient să privim la ceea ce se întâmplă astăzi în întreaga lume. Planeta în ansamblul ei intră în rezonanţă cu spaţiul local şi bine localizat. Din acest motiv, omenirea trăieşte cu maximă intensitate toate evenimentele, tragediile şi stările de fapt din Georgia, Cipru, Palestina, Irak, Afganistan sau Coreea de Nord. De la această premisă se poate ajunge la concluzia că dacă responsabilii sunt capabili să deceleze de la început riscurile conflictelor, dacă organismele şi organizaţiile internaţionale au curajul de a lua deciziile adecvate pentru a le aplica cu siguranţă şi înţelepciune, omenirea va avea capacitatea să evite conflictele sau măcar să le reducă în mod considerabil. Să fie totul o utopie?286 N.B. La baza redactarii textului a stat publicatia: Diplomatie, Atlas Geostrategique 2010, Hors-serie 10, decembre 2009- janvier2010,Areion Group, Paris.

285

Vauban, Traité de la reorganisation de l`armée du XVII siècle, apud Georges Roques, Guerre et Paix… Diplomatie Hors – serie 10... p. 10. 286 Georges Roques, Guerre et Paix... Diplomatie Hors – serie 10... p. 11

184

HARTA ALEGERILOR EUROPENE DIN 2009. ANALIZA REZULTATELOR DIN PERSPECTIVĂ IDEOLOGICĂ ŞI A PARTICIPĂRII LA VOT 2009 EUROPEAN ELECTION MAP. RESULTS ANALYSIS FROM IDEOLOGICAL AND VOTE PARTICIPATION PERSPECTIVE Prep.univ. Corina Barbaros Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi

Abstract: The European Election result analysis is made, in this paper, from an ideological and participative perspective. After summarizing results for the European Parliament elections, a tendency towards the right wing forces and a participation decrease are noted among the EU citizens. At the same time, a drift in European social-democracy is noted, some good result of the far right in some countries (Belgium, Holland, Hungary, Austria, Denmark) and dropping results of the euro-skeptics in the context of the economical crisis. The count referring to participation rates at the euro-elections will be correlative with the participating democracy principles, desideratum of the European Political Union. Keywords: European elections, ideology, participation, euro-scepticism, participative democracy Scrutinul pentru Parlamentul European reprezintă un moment pentru testarea interesului efectiv al cetăţenilor vis-a-vis de problematica europeană şi gradul de angajament civic la nivel european. Totodată, un scrutin de o asemenea amploare relevă orientarea ideologică pan-europeană de moment a Uniunii Europene. În urma alegerilor europene din 2004, dreapta şi centru dreapta s-au impus în 14 state membre, iar stânga în 11. În 2009, dreapta şi centru dreapta sunt victorioase în 20 de ţări, iar stânga în numai 7 – Slovacia, Malta, Danemarca, Grecia, România, Suedia, iar în Estonia, rezultatul şi a două poziţie ocupată de independentul Indrek Tarand (25,81% dintre voturi) asigură o lectură a scrutinului mai dificilă. Acest studiu îşi propune să analizeze alegerile europene din 2009 prin referire la gradul de participare în alegeri, rezultatele partidelor de stânga, dreapta şi centru, evoluţia eroscepticilor şi a extremei drepte. Relevanţa unei priviri de ansamblu asupra rezultatelor alegerilor din statele membre UE (din perspectivă ideologică) rezidă în orientarea viitoarelor politici publice şi a poziţiei UE în context internaţional. Erodarea participării Participarea, la nivel european, este în regresie pentru aceste prime alegerile în formula de 27: 43,23% în medie în Uniune, cu 2,4 puncte mai scăzută în raport cu scrutinul din iunie 2004. Oricum, acestă cifră globală, mai ridicată faţă de anticipările sondajelor, trebuie să fie nuanţată. Efectiv, în cele 15 vechi state membre, participarea a fost de 52% adică o cifră aflată într-o usoară creştere în raport cu cea din 2004 (+ 2, 89 puncte). Există cu toate acestea importante variaţii între statele membre: votul este stabil în Belgia (90, 39% 0.42 puncte) şi în Luxemburg (91%, + 2 puncte), ceea ce este dealtfel normal ca urmare a faptului că votul este obligatoriu în aceste două state, însă se menţine la nivel egal cu cel din 2004 şi în Germania (43,3%, + 0.27 puncte), în Finlanda (40,3%) şi în Spania (46%), în progres în ultimele două state cu 0.9%. Participarea a sporit considerabil în Danemarca (59,52%, + 11,67 puncte) – un referendum asupra ordinii succesiunii la tron a fost organizat în aceeaşi zi în regatul scandinav- , în Suedia (45.53%, +7.73 puncte) de asemenea, şi de o 185

manieră mai uşoară în Austria ( (45.34%,+2.94 puncte). Participarea a scăzut considerabil în două state: Italia (66,46%, - 6,64 puncte) unde alegerile locale parţiale se desfăşurau în aceeaşi zi cu scrutinul european- , şi în Grecia (52.63%, - 10.55 puncte), ţări care traversează de câteva luni o gravă criză politică. În Franţa, Portugalia, Olanda şi Regatul Unit – ţări în care au avut loc deasemenea şi alegeri locale parţiale care tradiţional mobilizează mai puţin alegătorii- participarea este în scădere, însă cu un procent mai puţin semnificativ. Situaţiile diferă în cele 12 state care s-au întegrat în Uniune după 2004 şi 2007. Participarea a crescut în ţările Europei Centrale şi de Est ( şi în însulele Cipru şi Malta) la 38%, +11.09 puncte în raport cu 2004. Vechimea integrării europene se impune în rândul celor mai noi ca un factor important al participării la scrutinul european. Integrată în urmă cu 5 ani, Malta s-a distins în ceea ce priveşte civismul întrucât 78.81% dintre alegători s-au dus la urne ( - 3.57% puncte faţă de 2004), o parte dintre maltezi reînnoindu-şi reprezentanţii locali în aceeaşi zi. Urmează Letonia cu 52.56% (+11.22 puncte) şi Estonia (43,9%, + 17.2 puncte). Această rată de participare a constituit o surpriză în Letonia, numeroşi analişti au anticipat mai degrabă un fel de ’’grevă la urne’’ în această ţară foarte afectată de criza economică. Această creştere a participării la vot se explică în parte prin votul comunităţii rusofone, în cadrul căreia o parte nu posedă naţionalitatea letonă şi, prin urmare, nu poate vota în alegerile naţionale. Numeroşi cetăţeni rusofoni s-au înscris pe listele electorale în perspectiva acestor alegeri . În Estonia, votul prin internet, deja experimentat în cazul alegerilor locale din 16 octombrie 2005 şi la alegerile legislative din 4 martie 2007, este unul dintre factorii care au permis sporirea participării: 14,9% dintre votanţi au utilizat internetul. Criză socio-economică şi gevernamentală a împins cu siguranţă cetăţenii să-şi facă auzită vocea. Participarea rămâne slabă însă într-o uşoară creştere în Polonia (24.53%, +3.66 puncte) şi în Slovacia (19.64%, +2.68 puncte), două dintre statele în care aceasta a fost cea mai scăzută în 2004. Ea s-a menţinut în Republica Cehă (în ciuda apelului la abţinere al preşedintelui Vaclav Klaus, în situaţia în care ţara asigura preşedinţia Consiliului Uniunii Europene până în 30 iunie ) şi în Slovenia. Participarea a scăzut uşor în Ungaria (36.29%, 2.15 puncte). Ea a scăzut considerabil în Cipru (59.4%, - 11.79 puncte) unde votul este obligatoriu însă autorităţile au anunţat că nu va fi aplicată nici o sancţiune în caz de absenţă. Participarea s-a prăbuşit în Lituania (20.92%, -27.46 puncte), unde alegătorii au fost chemaţi la urne de 3 ori în 8 luni ( legislative în octombrie 2008 şi prezidenţiale în 17 mai 2009). În 2004, alegerile europene au fost cuplate cu primul tur al alegerilor prezidenţiale. Indiferenţa crescândă cu privire la scrutinul european nu trebuie totuşi interpretată ca un dezinteres vis-avis de Europa. Statele Europei Centrale şi de Est , unde participarea este cea mai scăzută, sunt înca, conform sondajelor Eurobarometru , cele în care locuitorii se declară cei mai mulţumiţi de apartenenţa ţării lor la Uniune şi cei mai favorabili continuării integrării europene287. Slabă participare demonstrează criză democraţiei reprezentative şi trebuie să fie analizată în corelaţie cu cea care se observă de-a lungul mai multor ani în cadrul alegerilor naţionale în fiecare stat membru. În majoritatea celor 27 de state, rata participării este din ce în ce mai scăzută în situaţia prezentării la urne cu ocazia fiecăror alegeri naţionale. Aceste date sunt un prilej de interogare asupra motivelor din cauza cărora desemnarea celei mai mari adunări transnaţionale din lume, alese prin sufragiu universal, mobilizează atât de puţin alegătorii. Succesul unui scrutin cere cel puţin 4 condiţii: claritatea mizelor, existenţa unor reguli comune şi uşor de înţeles, pluralism temperat şi dezbatere publică polarizată288. Nici una dintre ele nu era întâlnită. Partidele de stânga au renunţat chiar 287

http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_303_fr.pdf Deloy, Corinne, ’’Face à la crise, les Européens expriment majoritairement leur confiance aux forces de droite et de centre droit, déjà au pouvoir dans 2/3 des Etats membres’’, , http://www.robertschuman.eu/oee.php?num=588, p. 5 288

186

la a prezenta un candidat pentru postul de preşedinte al Comisiei Europene; mulţi prevedeau reînnoirea mandatului presedintelui Jose Manuel Barroso chiar înainte ca cetăţenii să se pronunţe la urne. Anvergura europeană a votului, fară a fi absentă, rămâne slabă. Erodarea continuă a participării ameninţă legitimitatea unei instituţii, al cărei rol va creşte peste ani, şi cere urgent o reformă a organizării alegerilor europene având în vedere cererea de democratizare a Uniunii exprimată de cetăţeni în cadrul sondajelor de opinie. O largă victorie a forţelor de dreapta Alegerile europene, organizate pentru a şaptea oara prin sufragiu universal direct, au marcat victoria clară a forţelor de dreapta şi de centru dreapta. În 11 dintre statele membre unde ele sunt la putere, ele au ieşit în fruntea scrutinului. În Germania , Uniunea Creştin Democrată (CDU) a cancelarului Angela Merkel, a obţinut 30,7% din sufragii şi a devansat cu 10 puncte rivalul social-democrat (SPD), un rezultat de bun augur pentru alegerile legislative prevăzute pentru 27 septambrie. Partidul Democrat-Liberal (FDP) poate deasemenea să fie mulţumit pentru că a obţinuit 11% adică +4,8 puncte faţă de 2004. În Franţa, Uniunea pentru Mişcarea Populară (UMP) a preşedintelui Nicolas Sarkozy a obţinut 27,8% dintre voturi (+11,32 puncte în raport cu Partidul Socialist, PS) ;în Finlanda , cele două partide de guvernământ, Adunarea Conservatoare (KOK) şi Partidul de Centru (KESK), au obţinut 23,2% respectiv 19% dintre sufragii, iar 17,5% pentru Partidul Social-Democrat (cel mai slab rezultat electoral al său de după 1962); în Italia, Partidul Popular pentru libertăţi (PDL) al preşedintelui consiliului, Silvio Berlusconi, a eşuat în obţinerea a 40% din voturi însă s-a plasat lejer în frunte (35,25% dintre sufragii comparativ cu 26,14% pentru Partidul Democrat, PD); în Olanda, Apelul Creştin Democrat (CDA) a prim-ministrului Jan Peter Balkenende devansează, având 17,9% din voturi, partenerul său de guvernare Partidul Laburist (PvdA) cu 7,8 puncte; Partidul Creştin-Social (PCS/CVS) a prim-ministrului JeanClaude Juncker, care işi încetează activitatea, se află în frunte în Luxemburg cu 31,33% dintre voturi faţă de 19,42% pentru Partidul Socialist Muncitoresc (POSL/LSĂP) - Partidul CreştinSocial caştigă de asemenea şi alegerile legislative, care s-au desfăşurat în aceeaşi zi cu scrutinul european în Marele Ducat; în Polonia, Platforma Civică (PO) a premierului Donald Tusk şi-a zdrobit adversarii obţinând 44,43% dintre voturi ( Partidul Dreptate şi Justitie –PiS a fostului preşedinte Lech Kaczynski obţinând 27,4% dintre sufragii); în Lituania , Uniunea şefului guvernului, Andrius Kubilius, a obţinut 26,8% din sufragii ( + 8,2% puncte faţă de Partidul Social-Democrat, LSDP); în Irlanda, Fianna Fail a lui Brian Cowen (24,08%) este însă devansată de un alt partid de dreapta , Fine Gael (FG) care a obţinut 29,13%, şi în Belgia. Liberalii şi Democraţii Flamanzii (Open VLD) au ieşit în fruntea scrutinului la nivel naţional (Partidul Socialist s-a întors la poziţia sa de primă fortă politică în Wallonie). În sfârşit, în Republica Cehă, Partidul Democrat-Civic (ODS) a precedentului prim-ministru Mirek Topolanek a adunat 31,45% dintre sufragii, cu mult înaintea Partidului Social-Democrat (CSSD) care a obţinut 22,38% din voturi. 8 state membre guvernate de forţele de stânga au acordat majoritatea voturilor lor partidelor de opoziţie de dreapta. În Austria, Partidul Popular (OVP) (29,97 %) a devansat Partidul Social-Democrat (SPO) al cancelarului Werner Faymann (23,81%); în Ungaria, Alianţa Tinerilor democraţi (Fidesz) a zdrobit cu 56,37% din voturi Partidul Socialist (MZSP) care a obţinut 17,38%; în Spania, cu 42,23% din sufragii, liderul Partidului Popular (PP), Mariano Rajoy, a ajuns în sfârşit să obţină o victorie asupra Partidului Socialist Muncitoresc (PSOE) a prim-ministrului Jose Luis Rodriguez Zapatero care a adunat 38,51% dintre voturi; în Portugalia, Partidul Social-Democrat (PSD) a infirmat previziunile sondajelor şi s-a impus cu 31,69% din sufragii în faţă Partidului Socialist (PS) al şefului guvernului, Jose Socrates.(26,57%), a cărui mandat va fi repus în joc în toamna viitoare; în 187

Bulgaria, Partidul Socialist (BSP) al prim-ministrului Serguei Stanishev (18,5%) este devansat de Cetăţenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei (GERB, care înseamnă blazon în bulgară), care a obţinut 24,36% dintre voturi (ţara va trebui să confirme acest vot la alegerile legislative care se vor desfăşura pe 5 iulie); în Slovenia, Partidul Social-Democrat (SD) condus de Borut Pahor, prim-ministru în urma alegerilor din septembrie anul trecut, este devansat de Partidul Democrat de opoziţie (SDS) (26,92%) şi în Regatul Unit, Partidul Laburist al lui Gordon Brown nu a ajuns decât pe poziţia a 3-a (15,31%) , în spatele Partidului Conservator care a obţinut 27% dintre voturi şi a Partidului pentru Independenţa Regatului Unit(UKIP) care a obţinut 16,09%. În Cipru, Partidul Progresist al Muncitorilor (AKEL) al preşedintelui Demetris Christofias (34,9%) este depăşit de Adunarea Democratică (DISY) (35,65%). Rezultatele obţinute de partidele de dreapta şi de centru dreapta se înscriu în linia a ceea ce se observă şi la nivel naţional după finele anilor 1990. În ajunul scrutinului, dreapta şi centru dreapta era la putere în 2/3 din statele membre ( 18 din 27). Răspunsul majoritătii guvernanţilor la criză economică (intervenţionism şi protecţia statului, solicitarea de reglementare şi de moralizare a capitalismului sălbatic, naţionalizarea băncilor, creşterea deficitelor publice, punerea în practică a planurilor de relansare) a convins vizibil alegătorii să considere dreapta şi centru dreapta mai credibile şi mai capabile să acţioneze asupra evenimentelor. Într-o Europa îmbătrânită, criză economică a fost fără îndoială în beneficiul echipelor aflate la putere. Deruta social-democraţiei Mai mult chiar decât victoria partidelor de dreapta şi centru dreapta, deruta partidelor social-democraţiei pare a fi evenimentul major al acestor alegeri europene. Amploarea înfrângerii este uneori considerabilă, notabilă în ’’marile state’’ ale Uniunii: Partidul Social Democrat (SPD) german nu a obţinut decât 20,8% dintre sufragii (cel mai slab rezultat din istoria sa), Partidul Socialist (PS) francez a ocupat locul al doilea în urma scrutinului cu 16,48% dintre voturi, Partidul Democrat (PD) italian , s-a menţinut mai bine decât lăsau să se înţeleagă sondajele, este oricum sancţionat (26,14%), în sfârşit, Partidul Laburist britanic nu a reuşit să stopeze scufundarea (15,31%), fiind devansat de o formaţiune anti-europeană (UKIP). Laburiştii lui Gordon Brown au ieşit pe locul 2 chiar şi în Ţara Galilor , o premieră după 1918, ca şi în Scoţia unde a fost devansat de Partidul Naţional Scoţian (SNP). Slovacia este singurul stat membru guvernat de stânga unde aceasta a câştigat scrutinul. Direcţia (SMER), partidul prim-ministrului foarte popular Robert Fico a obţinut 32,02% dintre sufragii şi devansează cu uşurinţă principalii săi adversari. Partidele de dreapta au fost, pe de altă parte, destinatarii unui vot de sancţiune în 5 state: în Grecia, ţara aflată în plină criză economică şi politică, unde Mişcarea Socialistă Panelenă (PASOK) a obţinut 36,7% dintre voturi faţă de Noua Democraţie (ND) a primministrului Costas Caramanlis, în Malta unde, cu 55% dintre sufragii, Partidul Laburist (MLP) devansează cu 14 puncte Partidul Naţionalist (PN), aflat la putere de mai bine de 11 ani şi care s-a impus cu exactitate în alegerile legislative din martie 2008, în Danemarca, unde Partidul Social-Democrat a obţinut 20,9% dintre sufragii şi a devansat, cu puţin oricum, Partidul Liberal al şefului guvernului, Lars Loekke Rasmussen (19,6%), în Suedia, Partidul Social-Democrat (SĂP) obţine 24,41% dintre voturi depăşind Partidul Adunării Moderate (M) a prim-ministrului Fredrik Reinfeldt (18,83%) şi în Estonia, Partidul de Centru (KE) a adunat 26,4% dintre sufragii faţă de 15,3% pentru Partidul Reformei (RE) al prim-ministrului Andrus Ansip. În România, guvernământ de coaliţie stânga-dreapta, Partidul Social Democrat (PSD), membru al coaliţiei de guvernare, a obţinut 31,7% dintre sufragii şi a devansat Partidul Democrat Liberal (PDL) al prim-ministrului Emil Boc şi a preşedintelui Traian Băsescu 188

(29,71%). Alegerea Elenei Băsescu (4,22% din voturi), fiica mai tanâră a preşedintelui statului, care se prezentase ca şi candidat independent dar care a ales după 7 iunie să se alăture Partidului Popular European (PPE), grup din care face parte şi Partidul Democrat Liberal, a permis oricum acestei din urmă formaţiuni să obţină un numar egal de locuri cu cel câştigat de Partidul Social Democrat (11). Rezultatele partidelor situate la stânga stângii se înscriu în linia celor socialdemocrate. În Germania, Partidul de Stânga (Die Lînke), un timp creditat cu peste 10% din intenţiile de vot, a obţinut 7,5% din sufragii; în Franţa, Frontul de Stânga ( care a reunit Partidul Comunist – PCF şi Partidul de Stânga – PG , creat la începutul anului) a obţinut 6% dintre voturi. În Italia, comuniştii s-au prabuşit la 3,3% din sufragii şi , pentru prima oara în istoria lor, nu au trimis aleşi în Parlamentul de la Strasbourg. Partidul Comunist portughez aliat cu Verzii (CU-PEV) este singurul care a depăşit 10% dintre sufragiile exprimate (10,6%). În ciuda rezultatelor lor din Belgia (22% în colegiul francofon, +18,3 puncte şi 15% în colegiul flamand , + 10,1 puncte), în Franţa (19,9% dintre sufragii, + 11,53 puncte) şi de timidul lor progres în Grecia ( în 2004 0,6%, în 2009 3,4%), rezultatele obţinute de catre partidele ecologiste , cele mai multe poziţionate la stânga eşicherului politic, nu vor mai contribui la consolarea social-democraţilor. Ecologiştii germani (12%) şi olandezi (8,9%) au adunat de partea lor rezultate sensibil identice celor obţinute în 2004. Verzii au înregistrat un uşor progres în Finlanda (12,4%, +2 puncte), în Luxemburg (16.8%, +1.76 puncte) şi în Regatul Unit (8,3%, + 2 puncte), dar şi un regres în Republica Cehă (2,06%, -1,11 puncte), ţara unde ei erau membri ai precedentului guvern condus de Mirek Topolanek (ODS) în cadrul căruia liderul lor, Martin Bursik, demisionar la sfârşitul scrutinului european, a fost ministru al Mediului, în Austria (9.5%, - 3,2 puncte) şi în Malta (2,3%, -7,5 puncte). În epoca globalizării, social-democraţii par incapabili de a propune o alternativă reală la liberalismul economic. Statul-providenţă este în dificultate, condamnat de costul său exorbitant şi de modelul social-democrat ’’epuizat’’, după termenul folosit de sociologul Ralf Dahrendorf în 1989. Mai mult, alegătorii tradiţionali ai partidelor de stânga, cei mai afectaţi de actuala criză economică, sunt, în egala măsură, cei mai numeroşi care vad în Uniunea Europeana cauza tuturor relelor lor. Clasele populare sunt din ce în ce mai des absente şi gata de redirecţionare dinspre stânga, pentru a-şi exprima confuzia. Incapabili să formuleze un nou model de guvernare şi de organizare socială, în numeroase state, social-democraţii sunt, în egala măsură, în lipsă de lideri ( Italia, Franţa, Germania). Pentru a reveni la putere, stânga va trebui pentru aceasta să-şi redefinească imediat identitatea sa, să-şi revizuiasca strategia şi să imagineze un nou model european. Un puseu al extremei drepte circumscris în câteva state Din perspectiva extremismelor politice, se observă o stagnare a extremei stângi. În Franţa, Noul Partid Anticapitalist (NPA), creditat cu peste 10% din intenţiile de vot cu câteva luni înainte de scrutin, a obţinut în final 4,9%, Lupta Muncitorească (LO) a obţinut 1,2%. În 2004, cele două partide, care işi făcusera liste comune, obţinuseră 3,33% din voturi. În Luxemburg, Dei Lenk- Stânga Progresistă cu 3,41% din sufragii (+1,73 puncte); în Grecia, Partidul Comunist (KKE) a obţinut 8,35% din sufragii (1,13 puncte) şi Coaliţia Forţelor de Stânga şi pentru Progres (Synaspismos) au obţinut 4,7% din voturi (+0,5 puncte); în Olanda, Stânga Verde (GL) a obţinut 8,9% (+1,51 puncte) şi Partidul Socialist (SP), 7,1% (+0,13 puncte). Extrema stângă este în regres în Suedia unde Partidul Stângii (VP) a pierdut 7,14 puncte (5,66% din voturi). Ea pierde de asemenea în Danemarca unde Stânga Radicală (RV) pierde 2,3 puncte (4,1%) şi în Finlanda unde Alianţa de Stânga (VAS) a obţinut 5,9% (- 3,7 189

puncte). Singura excepţie este Portugalia, unde Blocul de Stânga (BE) a obţinut 10,73% din sufragii (+5,54 puncte), alianţa dintre Partidul Comunist- Verzii au obţinut deasemenea 10,66% din sufragii, în uşor progres în raport cu 2004 (+1,2 puncte). Sinn-Feîn (Noi înşîne în galeza – SF) au ieşit pe primul loc în Irlanda de Nord cu 26,04 % din sufragii, un rezultat aproape identic cu cel obţinut în 2004, dar care îi permite, de această dată, să devanseze Partidul Democrat din Ulster (DUP), într-un puternic regres cu 13,67 puncte mai puţin, şi Partidul Unionist din Ulster care a progresat cu 0,51 puncte. Mulţi analişti au văzut în alegerile europene un nou puseu al extremei drepte. Însă aceasta trebuie să fie nuanţată. Partidele de extremă dreapta au atins un rezultat de două cifre în 8 state membre: în Belgia (28,5% daca le adăugăm şi rezultatele partidelor de la nivel naţional), în Olanda (17%), în Ungaria (14,7%), în Finlanda (14%), în Austria (17,37% daca adăugam rezultatele FPO şi BZO), în Danemarca (14,8%), în Bulgaria (11,9%) şi în Italia (10,22%). În Olanda , deputatul Geert Wilders a reuşit să exploateze latura populistă şi antieuropeană a partidului său, Partidul Libertăţii (PVV), a două formaţiune politică în urma alegerilor europene. PVV a dus o campanie împotriva Uniunii Europene (’’Moîns d’Europe, plus de Pays-Bas et jamais de Turquie’’) şi a ’’islamizării societăţii olandeze’’. Favorabil suprimării Parlamentului European , el se luptă pentru excluderea României şi a Bulgariei din Uniune şi pentru limitarea executivului european la un singur post de comisar, Uniunea nu trebuie să se ocupe, după el, decât de moneda unica şi de cooperarea economică. Olanda, ţara recunoscută pentru toleranţa sa şi pentru înclinaţia spre consens, traversează o criză identitară profundă de mai bine de o decadă şi apare ca fiind mai divizată decât oricând. Cercetatorul de la institutul olandez pentru relaţii internaţionale Clingendael, Alfred Pijpers289, afirma că progresul lui Geert Wilders va avea ca şi consecinţă consolidarea coeziunii dintre partidele de guvernământ care, în 2002, au guvernat cu partidul lui Pim Fortuyn ( lider populist asasinat în mai 2002, cu 9 zile înainte de alegerile legislative din 15 mai 2002 unde partidul său, Lista lui Pim Fortuyn- LPF- a ieşit pe locul al doilea cu 26% din sufragii). ’’Chiar daca Partidul Libertăţii va obţine între 25-30% din voturi, el nu va intra la guvernare’’, subliniază politologul. Cu 15% din sufragii, Vlaams Belang (VB) işi ameliorează uşor rezultatul din 2004 (+0,66 puncte) în Flandra – vechiul Vlaams Blok. Lista Dedecker (LDD) a senatorului populist Jean-Marie Dedecker a reuşit o creştere cu 4,9% din sufragii. Noua Alianţă Flamandă (N-VA), care s-a prezentat în coaliţie cu Partidul Democrat Creştin (CD&V) în 2004, a obţinut 8,21% din voturi; în colegiul francofon, Frontul Naţional (FN) a progresat cu 1,72 puncte (4,51%). Adevarata surpriză anunţată de sondajele pre-electorale şi previzibilă din perspectiva scrutinelor precedente care s-au derulat în state, vine dinspre Finlanda. Partidul Adevaratii Finlandezi a înregistrat deja o creştere la alegerile municipale din 26 octombrie 2008 (5,4% din voturi), devenind a 6-a forţă politică din ţară şi atrăgând numeroşi alegători ai Partidului Social-Democrat. În Ungaria, Mişcarea pentru o Ungarie mai Bună (Jobbik) a reuşit să se plieze pe nemulţumirea populaţiei. Ţara traversează o gravă criză politică şi economică, iar Partidul Socialist (MSZP) la putere a ieşit slăbit din scrutinul european. Ţara are o tradiţie a extremei drepte: în 1998, Partidul pentru Justiţie şi Viaţa (MIEP) a obţinut 5,47% din sufragii la alegerile legislative (şi a câştigat 14 locuri în Parlamentul ungar). De altfel, miliţiile de extremă dreapta s-au remarcat în cadrul revoltelor violente care au avut loc în Ungaria în toamna lui 2006. În Austria, Partidul Liberal (FPO) şi-a confirmat rezultatul său de la alegerile legislative din 28 septembrie 2008 (18,01%) şi a crescut cu 11,68puncte faţă de

289

Corînne Deloy, op.cit, p.9

190

2004. În schimb, Alianţa pentru Viitorul Austriei (BZO) al carei lider a murit pe 11 octombrie anul trecut, a înregistrat o repliere în raport cu precedentul scrutin legislativ. Afirmarea extremei drepte este, în egală măsură, importantă în Regatul Unit unde Partidul Naţional Britanic (BNP) a obţinut 8,3% din sufragii (+3,4 puncte în raport cu 2004). Partidul lui Nick Griffin, care a obţinut primele sale 2 locuri în Parlamentul de la Strasbourg, a ştiut, printr-o campanie anti-sistem (anti-establishment), să speculeze iritarea unei categorii de britanici împotriva ansamblului clasei politice implicată în scandaluri politico-financiare. Rezultatul principalului partid de opoziţie, Partidul Conservator, care nu a reuşit să-şi atinga obiectivul său de 30% din voturi, arată în ce măsură recentele afaceri au afectat în ansamblu politicile. În Italia, Lega Nord (LN) a crescut cu 5,36 puncte în raport cu 2004, obţinând 10,2% din sufragii. În Danemarca, Partidul Popular Danez (DF) a înregistrat o creştere de 8 puncte (14,8% din voturi), însă a obţinut un rezultat stabil comparativ cu precedentele alegeri legislative. În sfârşit, Ataka, partid bulgar de extremă dreapta , a scăzut faţă de alegerile europene care s-au desfăşurat pe 20 mai 2007 în ţară (12%, -2,2 puncte). Partidele de extremă dreapta au obţinut rezultate remarcabile şi în alte state membre: 8,6% pentru Partidul România Mare (PRM) care nu reuşise să intre în Parlament la ultimele alegeri legislative din 28 noiembrie 2008, 7% pentru Alarma Populară Ortodoxă (LAOS) din Grecia (+2,88 puncte în raport cu 2004), 6,3% pentru Frontul Naţional din Franţa (-3,51 puncte) şi încă 5,5% pentru Partidul Naţional Slovac (SNS). În Lituania, 12,31% din sufragii s-au îndreptat către Pentru Ordine şi Justiţie (TT), condus de fostul preşedinte al Republicii, Rolandas Paksas (destituit din funcţia sa de şef de stat în aprilie 2004, după ce a fost declarat vinovat de încălcare a Constituţiei şi secretelor de stat). În sfârşit, pentru a face o incursiune completă, trebuie să amintim ca în 2004, în Polonia, Liga pentru Familii (LPR) a obţinut 15,92% din sufragii. 5 ani mai târziu, partidele de extremă dreapta nu au obţinut împreună decât 8,9% din voturi ( faţă de 22,8% în total în 2004) şi nu vor fi reprezentate în Parlamentul de la Strasbourg. De asemenea, deşi finalul campaniei electorale a accentuat , în Republica Cehă , temele identitare şi chestiunea romă, Partidul Muncitorilor şi Partidul Naţional nu au obţinut decât 1,07% , respectiv 0,26% din voturi. Euroscepticii în regres Aceste alegeri europene au marcat, nu în ultimul rând, o noua scădere în opţiunile de vot a euroscepticilor. Rezultatul relevat (şi fals anticipat de sondaje) de lista condusă de Hans-Peter Martîn în Austria şi cel al Partidului pentru Independenţa Regatului Unit (UKIP), nu sunt decât excepţiile care confirmă regula. Mai mult decât eurosceptic, cel din urmă partid este , pe de altă parte, în esenţă anti-european mai ales că el este unul dintre puţinele partide din Europa care solicită ieşirea ţării din Uniune. În Franţa, Frontul Naţional urmează aceeaşi linie. În ultimele luni, afirmarea rolului statelor în faţă crizei economice a slăbit argumentarea sustinătorilor suveranităţii, întotdeauna prompţi în a se ridica împotriva Europei care s-ar substitui naţiunilor. În Austria, Hans-Peter Martin şi-a ameliorat rezultatul său din 2004 cu 4 puncte, obţinând 18% din sufragii. Fostul euro-deputat al Partidului Social-Democrat a fost susţinut pe parcursul campaniei de Kronen Zeitung, cotidian cu 3 milioane de cititori, zilnic (cu 43% din populaţia austriacă cu vârsta aptă pentru citit, este, raportat la numarul populaţiei, cel mai citit cotidian din lume), şi proprietate a ferventului eurosceptic Hans Dichand. În acest jurnal, pe 26 iunie 2008, fostul cancelar austriac Alfred Gusenbauer (SPD) şi cel care l-a înlocuit în funcţie, Werner Faymann (SPD), au publicat o scrisoare deschisă în care şi-au exprimat dorinţa de a vedea toate modificările tratatelor europene care ating interesele austriece ( aceasta incluzând întreaga revizuire a Tratatului de la Lisabona, ratificat de Austria la 13 mai 2008) decise prin referendum. Partidul Social-Domocrat s-a aliat apoi cu cele două partide de 191

extremă dreapta (FPO şi BZO) pentru a vota în Parlament în favoarea unui astfel de proiect de lege. Succesul listei lui Hans-Peter Martin se explică în mare parte prin puternicul reviriment al euroscepticismului în Austria din interiorul tuturor formaţiunilor politice. ’’Ostilitatea la adresa Europei a devenit o forţă puternică în Austria’’, afirmă politologul Thomas Hofer în septembrie anul trecut. Pentru acest scrutin european, nici un partid, cu excepţia Verzilor, nu a fost în măsură să desfăşoare campania insistând asupra a ceea ce aderarea la Uniunea Europeană a adus ţării. În 2006, Partidul Social-Democrat a acuzat imigranţii veniţi din Europa Centrală şi de Est ’’ că ar constitui un pericol şi că ar aduce prejudicii modelului social austriac’’. Pe de altă parte, UKIP a obţinut un rezultat similar cu cel din 2004 (16,1% din sufragii). Poziţia a doua ocupată de el ilustrează încă o dată deruta Partidului Laburist mai degrabă decât o adevarată creştere a formaţiunii anti-europene. În mod tradiţional, scrutinul european este un prilej pentru mişcările eurosceptice de la nordul continentului (Mişcarea Populară şi Mişcarea Iunie din Danemarca , şi Lista Iunie din Suedia) să-şi numere susţinătorii. În Danemarca, cele două partide au câstigat, de-a lungul a 20 de ani, aproximativ 20% din sufragii la fiecare dintre alegerile europene. În 2004, ele obţineau 13% din voturi. 5 ani mai târziu, ele nu au adunat mai mult de 9,3%. Mişcarea populară doreşte ieşirea Danemarcei din Uniune, se luptă pentru menţinerea clauzei ’’ opting-out’’ de care beneficiază Danemarca în raport cu uniunea monetară şi în materie de politică externă şi securitate, poliţie şi justiţie. În plus, Partidul Socialist Popular (SF) înregistrează o creştere considrabilă (15,4%, +7,5 puncte). În trecut eurosceptic, a evoluat recent către o poziţie favorabilă integrării europene. Se opune însă, în continuare, Politicii Agricole Comune (PAC) şi aderării Danemarcei la Uniunea economică şi monetară. În Suedia, Lista Iunie care a obţinut 14,4% din voturi în 2004 şi a devenit al treilea partid este într-o clară regresie şi nu a adunat decât 3,55% dintre sufragii. Declan Ganley, fondatorul organizaţiei Libertas care a prezentat candidaţi în numeroase state membre şi şi-a propus să obţină 100 aleşi la Strasbourg, a eşuat. Libertas nu va avea în final decât un singur ales din cadrul noii filiale, Philippe de Villiers, preşedintele Mişcării pentru Franţa (MPF). Franţa, unde Libertas- Mişcarea pentru Franţa-Vânătoare, Pescuit, Natură, Tradiţie (MPF-CPNT) a obţinut 6,3% din sufragii, figurează pe de altă parte printre cele 3 state cele mai eurosceptice. Învins în Irlanda unde a fost candidat, Declan Ganley a anunţat retragerea sa din viaţa politică şi a anunţat ca nu va face campanie împotriva Tratatului de la Lisabona la referendumul care se va desfaşura pe acest subiect în toamna viitoare. În sfarşit, în Republica Cehă , Partidul Cetăţenilor Liberi, formaţiune eurosceptică creată în ianuarie 2009 de Peter Mach, director al Centrului pentru politică şi economie, think tank apropiat preşedintelui ceh, Vaclav Klaus ( care a demisionat în decembrie anul trecut din funcţia de preşedinte de onoare a Partidului Democrat-Civic pe care îl acuză de o poziţie mult prea pro-europeană), nu a obţinut decât 1.26% din sufragii. Alte aspecte marcante Mai întâi Letonia se remarcă prin două aspecte. Se remarcă, în primul rând , progresul unei noi formaţiuni, Uniune Civică, creată în 2008 de fostul comisar european, Sandra Kalniete, ca urmare a divizării a două partide de dreapta, Uniunea pentru patrie şi libertate (TB/LNNK) şi Noua Eră (JL). Uniunea Civică a ieşit în fruntea alegerilor europene cu 24,33% din sufragii. Al doilea element, rezultatul bun realizat de partidele rusofone – Centrul de Armonie (SC) şi Pentru drepturile omului în Letonia Unită (PCTVL) – care a obţinut 19,57% respectiv 9,66% din voturi şi se plasează pe poziţiile 2 şi 3. În această ţară, victimă a a unei crize economice acute, votul rămâne foarte divizat între alegătorii letoni şi cei rusofoni (limba rămâne o problema majoră în ţară) şi mai mult decât atât , între centru şi 192

periferie. Letonia are cea mai importantă minoritate rusofonă dintre cele trei state baltice. Conform cifrelor oficiale din iulie 2004, ’’letonii de origine’’ reprezintă 58,7% din populaţie , iar ’’ruşii’’ 28,8%. 58,2% consideră letona limba maternă, 37,5% rusa. Rusofonii sunt totodată majoritari în 7 dintre cele 8 mari oraşe ale ţării. Alegerile europene sunt singurul scrutin în cadrul căruia pot vota şi cetăţenii ’’ruşi’’, cărora nu le-a fost acordată cetăţenia letonă. Alfred Rubiks, fostul prim-secretar al Partidului Comunist Leton, închis pentru înaltă trădare între 1991 -1997 pentru susţinerea represiunii sovietice din momentul luptei pentru independenţa Letoniei, care a fost în fruntea listei Centrului de Armonie, va avea un loc la Strasbourg. Apoi în Estonia, Indrek Tarand, fiul euro-deputatului social-democrat Andres Tarand şi actual director al muzeului de război din Estonia, care s-a prezentat ca şi candidat independent, a ieşit pe poziţia a doua (25,81% dintre voturi) , la câteva voturi distanţă de Partidul de Centru (KE), principalul partid de opoziţie din ţara (26,07%). Candidatul, care s-a opus ’’arogaţei partidocraţiei’’ şi listelor blocate ’’în care partidele iau cetăţenii drept imbecili’’, a adunat în jurul numelui său un mare numar de voturi protestatare. Indrek Tarand a ieşit cu uşurinţă în fruntea voturilor cyber-alegătorilor (32,25% dintre voturile electronice). Estonia, pioneră în acest domeniu, a autorizat votul prin internet pentru aceste alegeri europene. Aproape 15% (14,9%) dintre cetăţeni au ales să utilizeze calculatorul pentru a-şi îndeplini datoria lor civică. În sfârşit, se va constata avansul, în Suedia, a Partidului Piraţilor (PP) care a câştigat 5.13% din voturi şi a obţinut un ales în Parlamentul European. Fondat în 2006 de către Rick Falkvinge, partidul se luptă pentru ’’internet liber fără licenţă într-o societate deschisă’’ şi a atras (tinerii) alegători puţin interesaţi de politică şi puţin mobilizaţi de alegerile europene însă furioşi pe condamnarea, pe 17 aprilie anul trecut, la un an de închisoare a 4 responsabili ai site-ului de schimburi de fişiere The Pirate Bay, care a apelat la trasferuri ilegale. Ca urmare a acestei condamnări, numărul aderenţilor la Partidul Piraţilor s-a triplat în Suedia. Larga victorie a forţelor de dreapta şi centru dreapta în Uniune marchează caracterul european al acestor alegeri în cadrul cărora au fost convinşi aproximativ 380 de milioane de cetăţeni. Daca scăderea continuă a participării rămâne îngrijorătoare şi ar trebui să conducă oamenii politici către o reflecţie asupra organizării scrutinului la scala Uniunii, stagnarea extremelor ( în afara de cele câteva cazuri particulare) şi regresul euroscepticilor constituie elemente încurajatoare şi liniştitoare. În faţă crizei, europenii îşi exprimă, în majoritate încrederea lor în forţele moderate care propun răspunsuri europene la problemele actuale. Bibliografie: 1. Boboc, Ion, Partide şi familii politice europene, Editura Universitară, Bucureşti, 1998 2. Deloy, Corinne, ’’Face à la crise, les Européens expriment majoritairement leur confiance aux forces de droite et de centre droit, déjà au pouvoir dans 2/3 des Etats membres’’, http://www.robert-schuman.eu/oee.php?num=588 3. Hix, Simon, Marsh, Michael, Punishment or protest?Understanding European Parliament Elections, Journal of Politics 69(2), pp.495-510, www.sagepub.com 4. Hix, Şimon, Linking national politic to European, London: Foreign Policy Center, 2002, www.săgepub.com 5. Martîn, Pierre, Sisteme şi comportamente electorale, ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 6. Nedelcu, Mioara, Construţia europeană. Etape şi procese, ed. TipoMoldova, Iaşi, 2008 7. Varela, Diego, Guvernarea Uniunii Europene, ed. Institutul European, Iaşi, 2008 http://www.europarl.europa.eu/parliament/archive/staticDisplay.do?language=RO&id=21 http://www.europarl.europa.eu/parliament/archive/elections2009/ro/turnout_ro.htm

193

IMPLIMENTAREA POLITICILOR PUBLICE ÎN DOMENIUL PARTENERIATULUI PUBLIC-PRIVAT ÎN REPUBLICA MOLDOVA IMPLEMENTATION OF PUBLIC POLICIES IN THE PUBLIC-PRIVATE PARTNERSHIP IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA Lect.univ. Gheorghe Guţu, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative Universitatea de Stat din Moldova

Abstract: Need to introduce the concept of public private partnership in Moldova has been thoroughly substantiated. Creating the institutional framework conductive to private-public partnership and effort taken to improve the management of public sector authorities by exposing public services to the rigors of market competition, promoting a healthy environment for business and achieve the fastest possible technical and operational parameters applied to the European level. The term public-private partnership is seen more often when it comes to public services, providing public utilities and infrastructure development. In the last 2-3 decades public-private partnership has become a key tool in achieving public policy. Each country, depending on the context, by using public-private partnership seeking to achieve multiple benefits by focusing on certain priorities: community development, to combat involving civil society and other public needs. Public-private partnership, act as quot a viable way of introducing the private discretion of the management of public services towards long-term contractual link between a private operator and public authority, ensuring the realization of all or part of public service designed, making the call know-how and resources of the private sector. According to the Law on public-private partnership, this is a long term contract concluded between the public partner and private partner for public activities, based on each partner capacity to allocate adequate resources, risks and benefits. Knowing how both advantages and disadvantages of public-private partnership relations consider it necessary that a state which comes only roots, to have specific regulations covering such cooperation. Keywords: public private partnership, public services, public utilities, infrastructure development Pornind de la axioma că politicile publice sunt expresia intenţiilor de acţiune a autorităţilor locale şi centrale, ca urmare a necesităţilor sintetizate ale cetăţenilor, domeniul politicilor publice reprezintă un domeniu pe cât de interesant pe atât de necunoscut în Republica Moldova. Elaborarea şi promovarea politicilor publice reprezintă o recunoaştere al unui anumit grad de maturitate şi de conştientizare al „binelui public” într-un anumit mediu social, ceea ce presupune că, utilizarea politicilor publice, porneşte de la mentalităţi, instituţii dezvoltate, mediu psiho-social favorabil printre cetăţenii unei ţări şi nu în ultimul rând, o anumită propensiune pozitivă spre adoptarea de inovaţii în organizarea comunitară. Este corect să remarcăm, că problema elucidării politicilor publice ţine de fapt de starea unei anumite societăţi, astfel încât în contextul societăţii în schimbare, cum este cazul Republicii Moldova, adaptarea unor noi instrumente de formatizare a nevoii de „progres social”, inclusiv prin elaborarea şi implimentarea de politici publice, impune o abordare de perspectivă şi o viziune integrativă a acţiunii sociale şi a valorilor sociale.290 Una din aceste politici publice, care, irefutabil, merită o atenţie deosebită, o reprezintă şi parteneriatul public-privat. 290

A.Pascaru, Rolul politicilor publice în depăşirea imploziei sociale condiţionate de societatea în schimbare, în Situaţia autonomiei locale în Republica Moldova, Chişinău, ed.Cartier, 2000, p.64

194

Bunele practici din Uniunea Europeană demonstrează eficienţa superioară a managementului privat faţă de cel public. De regulă sectorul privat este interesat în obţinerea de comenzi în domeniul infrastructurii şi a proiectelor de interes general, activitatea într-un mediu concurenţial deschis, creşterea profitului propriu prin parteneriate de afaceri. Parteneriatul public-privat se constituie ca o modalitate viabilă de introducere a elementelor de management privat în serviciile publice. În acelaşi timp, rolul parteneriatului public-privat depinde de dimensiunile pieţei unde se realizează proiectul şi de acumularea/atragerea de capital privat instituţionalizat. Necesitatea introducerii conceptului de parteneriat public-privat în Republica Moldova a fost temeinic argumentată. Aceasta poate fi privită ca un imperativ al timpului, datorită apariţiei premiselor pentru creşterea disponibilităţii sectorului privat de a prelua o parte din riscuri, precum şi a sectorului public de a spori calitatea şi eficienţa prestării serviciilor de utilitate publică. Crearea cadrului instituţional propice parteneriatului public-privat ţine şi de efortul autorităţilor în îmbunătăţirea managementului sectorului public prin expunerea serviciilor de utilitate publică la rigorile pieţei concurenţiale, promovarea unui mediu sănătos pentru afaceri şi atingerea cât mai rapidă a parametrilor tehnici şi operaţionali practicaţi la nivel european. Pe parcursul unui şir de ani parteneriatul public-privat se consideră a fi unul dintre cele mai promiţătoare concepte în ceea ce priveşte abordarea marilor provocări actuale din lumea întreagă. Sute de proiecte au fost deja implementate, cu toate acestea, încă neexistând o definiţie uniformă pentru parteneriatul public-privat. Există mai multe definiţii ale parteneriatului public-privat, care includ atât caracteristici de ordin general cât şi trăsături şi conţinut diferit, în dependenţă de autor, scopuri şi axare. Definiţiile parteneriatului public privat rămîn, într-o oarecare măsură, vagi. Parteneriatul a fost definit ca “relaţie de cooperare între persoanele şi organizaţiile din sectorul public şi din cel privat, în scopul unui beneficiu comun”, sau ca “mobilizarea unei coaliţii de interese ale reprezentanţilor mai multor sectoare în scopul de a elabora şi urmări o strategie comună de regenerare a unei zone definite" sau ca “un cadru ce integrează interese complementare şi eforturi comune ale sectorului public şi sectorului privat cu scopul de a aborda probleme ce afectează comunităţile”. Mecanismul PPP combină puterea publică pe de o parte, şi resursele private pe cealaltă, avînd ca rezultat acceptarea în comun a riscurilor.291 Sectorul public şi privat colaborează prin PPP, pentru realizarea unor proiecte care necesită instrumente financiare deosebite: lucrări de infrastructură, construcţii, drumuri, poduri, turele sau liniile de cale ferată şi ca modalitatea adecvată prin care este abordată dezvoltarea economică în teritoriu292. Termenul de parteneriat public-privat tot mai des este întâlnit când este vorba de prestarea serviciilor publice, furnizarea utilităţilor şi dezvoltarea infrastructurii publice. În ultimele 2-3 decenii parteneriatul public-privat a devenit un instrument de bază în realizarea politicilor publice. Fiecare ţară, în funcţie de contextul existent, prin utilizarea parteneriatului public-privat caută să obţină multiple beneficii punând accentul pe anumite priorităţi: dezvoltarea comunitară, combaterea exluziunii sociale, implicarea societăţii civile pentru satisfacerea necesităţilor publice şi altele. Serviciile publice, ca activităţi ce satisfac nevoile vitale ale tuturor păturilor sociale, nu aduc un venit prea mare agentului prestator, prin urmare este important că în cazul parteneriatelor să fie asigurată continuitatea, egalitatea, calitatea serviciilor. Astfel indiferent de forma pe care o îmbracă parteneriatul – contractuală sau tacită, formare de companii comune, important este ca acesta să urmărească un beneficiu comun public. Totuşi în viziunea cercetătorilor în domeniu parteneriat public-privat „nu trebuie asimilat cu forma juridică de 291, Managmentul şi guvernare urbană. – Ch.; PNUD, 2004. – P.21 292

Ghid pentru parteneriat public privat, P.81.

195

realizare a unei afaceri (activităţi cu scop lucrativ), cum sunt societăţile comerciale sau asocierile în participaţiune, acestea fiind forme concrete de realizare a parteneriatului public”.293 Prin urmare, parteneriatul public-privat reprezintă un instrument de colaborare ce se concretizează într-un proiect de îmbunătăţire a serviciilor publice, activităţile desfăşurate sub această titulatură putând avea ca scop obţinerea unui profit, ca orice afacere sau dimpotrivă, putând să fie vorba despre activităţi care nu urmăresc obţinerea unui profit. Parteneriatul public-privat, se constituie ca „o modalitate viabilă de introducere a managmentului privat în serviciile publice pe calea unei legături contractuale de lungă durată între un operator privat şi o autoritate publică, asigurînd realizarea în totalitate sau parţială a serviciului public proiectat, făcînd apel la know-how-ul şi resursele sectorului privat”294. Ideea principală a parteneriatului public privat pentru administraţia publică este că ea (administraţia publică) rămîne pe poziţia de conducere şi control, de reprezentanţă şi protejare a interesului general în timp ce cedează gestionarea şi livrarea efectivă a serviciului public celor ce o pot face mai bine şi mai eficient. În ceea ce priveşte mediul parteneriatului public-privat în Republica Moldova, acesta dispune de mai multe dimensiuni, şi anume: cadrul legislativ, cadrul instituţional, cadrul de politici şi cadrul de reglementare. Cadrul de politici se referă la deciziile luate pentru binele unei colectivităţi locale de către autorităţile publice cu competenţe în domeniul respectiv; ne referim aici la competenţele Guvernului R.M., Ministerului Economiei, Agenţiei Proprietăţii publice cât şi la competenţele autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul parteneriatului public-privat. Referitor la cadrul legal, vom menţiona că acesta se referă la totalitatea de legi, hotărâri, statute şi acte care reglementează un anumit sector sau proiect. La primul nivel, cadrul legal conţine acte normative naţionale, iar dacă acesta implică şi actori din alte state, cadrul legal cuprinde şi legi şi tratate internaţionale. Astfel, cadrul legal privind parteneriatul public-privat în Moldova, este format din următoarele acte normative: cea mai vizibilă şi de fapt legea centrală este Legea nr.179/10.07.2008 cu privire la parteneriatul public-privat şi celelalte acte normative, denumite şi legi secundare ce reglementează forme specifice ale parteneriatului public-privat, după cum urmează: Legea cu privire la concesiuni, Legea cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător; legi care reglementează drepturile, limitele şi obligaţiile partenerilor potenţiali: Legea cu privire la administraţia publică locală, Legea serviciilor publice de gospodărire comunală, Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată, Legea privind societăţile pe acţiuni, Codul civil; legile care reglementează domenii ce sunt direct or indirect legate de parteneriatul public-privat, cum ar fi: Legea cu privire la parcurile industriale, Legea cu privire la dezvoltarea regională, Legea privind achiziţiile publice, Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice, precum şi angajamentele internaţionale ale Republicii Moldova, cum ar fi: Tratatele multilaterale, Tratatul UE, Standardele internaţionale privind protecţia mediului înconjurător ş.a. Drept concluzie, putem menţiona că multe din aceste acte normative sunt adoptate destul de recent, o parte din ele încă urmează să fie adoptate iar majoritatea actelor normative nu sunt încă armonizate legislaţiei comunitare în ceea ce priveşte problemele ce ţin de parteneriatul public-privat. Cât priveşte cadrul de reglementare, acesta se referă la procesele pentru elaborarea proiectelor Parteneriatului public-privat precum şi reglementarea tarifelor pe parcursul implimentării unui proiect. Multe studii şi cercetări au ajuns la concluzia că un cadru de

293

Rodica Melinte, Parteneriatul public privat. //Administraţia Publică în perspectiva integrării Europene. Institutul de Ştiinţe Administrative din R.Moldova. – Ch.: Tipografia Elena, 2007. – P.494. 294 Parteneriat Public Privat pentru un mai bun managment al comunitătilor locale: Ghid practic. Bucureşti: s.n.,2003.P.35.

196

reglementare temeinic este important pentru succesul conceptului parteneriatului public-privat într-o ţară. În ceea ce priveşte cadrul instituţional al parteneriatului public-privat, în primul rând trebuie de menţionat faptul că există un asemenea cadru specific pentru PPP, şi anume Consiliul Naţional pentru Parteneriatul Public-Privat. În ceea ce priveşte promovarea PPP, acest atribut aparţine Guvernului R.M., care se face responsabil de aprobarea documentelor de politici privind dezvoltarea PPP; cât priveşte elaborarea proiectelor PPP, această atribuţie aparţine Ministerului Economiei al R.M., dacă aceste proiecte sunt de importanţă naţională, iar cele de importanţă locală urmând să fie iniţiate la nivel local. Conform Legii cu privire la parteneriatul public-privat295, acesta reprezintă un contract de lungă durată, încheiat între partenerul public şi partenerul privat pentru desfăşurarea activităţilor de interes public, fondat pe capacităţile fiecărui partener de a repartiza corespunzător resursele, risurile şi beneficiile. Prin partener public se înţelege persoana juridică de drept public sau asociaţie a acestei persoane care stabileşte un raport de parteneriat public-privat. Astfel, reieşind din teoria persoanei juridice, persoana juridică de drept public este statul sau unitatea administrativ-teritorială care dispun de un patrimoniu distinct pe care îl gestionează în interes public, adică în interesul colectivităţii statale or locale, după caz. În acţiunea autorităţilor administrative a apărut tendinţa obiectivă de a se schimba centrul de greutate al activităţii spre gestiune şi randament în detrimentul acţiunilor de comandă, ceea ce aplică şi tendinţa apropierii dintre dreptul public şi dreptul privat. În condiţiile în care administraţia acceptă necesitatea rentabilizării şi în unele cazuri existenţa concurenţei îşi plasează intervenţiile sale sub semnul economiei de piaţă căutînd acordul partenerilor săi. Dreptul administrativ a început să împrumute din dreptul privat metodele de negociere şi, uneori pe cele de compromis. Administraţia se angajează, faţă de partenerii săi, la măsuri de reciprocitate sau de avantaje reciproce în privinţa finanţărilor sau diverselor subvenţii, acestea constituind atitudini care sînt în mod fundamental contrare tradiţionalismului administrativ296. Administraţia publică supusă presiunilor de a rezolva o multitudine de probleme, în condiţiile lipsei cronice de resurse materiale şi financiare suficiente este în căutarea unor surse suplimentare prin implicarea diferitor sectoare, stabilirea relaţiilor de colaborare şi crearea diferitelor forme de parteneriate. Studiile de specialitate au relevat avantajele multiple ale parteneriatului public-privat, constatând tendinţa autorităţilor de a asuma un rol director, stimulator, mediator, dar şi elementele de noutate pe care iniţiativa privată le poate aduce: posibilitatea învăţării reciproce, capitalizarea şi valorificarea experienţelor de succes297. Punctul de plecare într-un parteneriat public privat este identificarea unui obiectiv comun pentru toate părţile care pot fi implicate. Scopul final al parteneriatului este diferit, administraţia publică fiind interesată în prestarea unor bunuri sau servicii publice, respectiv partenerul privat este orientată spre profit. Semnificaţia termenului de parteneriat public privat s-a extins de la colaborarea între un organism public şi un agent economic din sectorul privat la colaborarea dintre un organism public şi sectorul asociativ, neguvernamental format din organizaţii controlate şi aflate în proprietate privată, dar al căror scop este satisfacerea unor necesităţi publice şi sociale şi nu acumularea profitului. Astfel principalii parteneri în parteneriatele publice private sînt: sectorul public şi sectorul neguvernamental298. Pentru beneficiul comun al tuturor partenerilor, parteneriatul public-privat combină resurse şi knowhow-uri de la fiecare parte implicată. Astfel sectorul privat contribuie cu capital de investiţii iniţial împrumuturi, ipoteci, cunoştinţe manageriale, sectorul public se implică prin subvenţii, investiţii de capital în infrastructură şi transport, terenuri (transfer de proprietate, 295

Legea nr.179 din 10.07.2008, publicată în Monitorul Oficial al RM nr.165-166 din 02.09.2008 Ioan Alexandru. Drept administrativ, Bucureşti, 2005. – P.49 297 Ghid pentru parteneriat public privat, P.89. 298 Mocanu Victor. Descentralizarea serviciilor oublice: Concept şi practici, Chişinău,2003. – P.95. 296

197

concesionare), legislaţie (planificare fizică, expropriere), împrumuturi, garanţii; ONG-urile contribuie prin cunoştinţe, investiţii de capital, chirii, abilitatea de a mobiliza anumiţi actori299. Concentrarea diverselor resurse pune în mişcare procesul de dezvoltare şi creează capacităţile firmelor în formare şi a grupurilor comunităţii, ajutîndu-le să se dezvolte ca instituţii locale eficiente, care pot sprijini comunitatea să prospere pe termen lung. Parteneriatele între sectorul public şi privat sînt angajamente comune pe termen lung, încheiate între reprezentanţii acestora (sectoare), menite să urmărească scopuri comune care evidenţiază mediul social, politic şi de afaceri din cadrul comunităţii. Adesea, parteneriatele între sectorul public şi privat apar ca răspuns la o anumită situaţie de criză300. Printre motivele pentru care administraţia ar trebui să ia în considerare posibilitatea încheierii unui parteneriat public privat, doctrina americană menţionează: reducerea costurilor proiectului, partenerul privat putînd să împrumute fonduri mai simplu şi cu o rată a dobînzii mai scăzută decât o pot face instituţiile publice; lipsa de experienţă a personalului tehnic din administraţie; flexibilitatea ce caracterizează firmele private în conceperea şi managementul proiectelor, ele supunîndu-se altor acte normative decât sectorul public, rapiditatea mai mare de acţiune ce caracterizează firmele private301. Crearea parteneriatelor între sectorul public şi privat prezintă multe avantaje pentru organele administrative locale. În primul rînd, acestea mobilizează atît resursele publice cît şi cele private. În al doilea rînd parteneriatele între sectorul public şi privat creează noi aptitudini şi un nou tip de înţelegere prin faptul că membrii parteneriatului intră în contact. În al treilea rînd învăţarea din experienţă creează încredere, contribuind la întărirea parteneriatului şi crescînd dorinţa de sprijinire reciprocă. În sfîrşit sectorul privat gîndeşte uneori la un nivel mai global decît autorităţile locale ale căror atenţie se concentrează în mod normal numai asupra celor ce se petrec în cadrul comunităţii locale302. Ghidul practic privind parteneriat public privat, evidenţiază avantajele potenţiale ale unui parteneriat, luînd în considerare cadrul legal din România şi anume că sînt împărţite costurile de proiect. Se poate observa că se pune accent pe resursele financiare atrase în întregime sau în mare parte de un investitor şi în mică măsură pe utilizarea banilor publici. Aceasta înseamnă că, preponderent, costurile sînt asumate de sectorul privat, se asigură transparenţa financiară, concentrarea de capital financiar în sfera serviciilor şi utilităţilor publice. Se împart riscurile, dacă parteneriatul se concretizează într-o activitate avînd ca scop obţinerea de profit. Contribuie la responsabilizarea şi sensibilizarea comunităţii de afaceri pentru a se implica în proiecte ce interesează comunitatea locală. Apar efecte pozitive în domeniul ocupării forţei de muncă şi asupra participanţilor la proiecte de interes pentru comunitate. Parteneriatul public-privat contribuie la utilizarea eficientă a experienţei deţinute de sectorul privat303. Orice formă de parteneriat public-privat ofera statului posibilitatea de a soluţiona, prin utilizarea mijloacelor partenerului privat, problema calitatii servciilor sau, cu atat mai mult, problema lipsei de mijloace financiare necesare dezvoltarii acestora, in multe cazuri fiind posibila chiar si obtinerea unui profit, inclusiv pentru societate. In acelasi timp parteneriatul public-privat contribuie la asigurarea unei transparente mai înalte, in procesul de utilizare a finanţelor publice, şi la corectitudinea politicii investitionale304. Deoarece concurenţa în ramurile tradiţionale ale economiei naţionale este dură, businessul este gata să participe la dezvoltarea parteneriatului public-privat. Totodată se ţine cont şi de faptul ca piaţa prestării serviciilor este relativ stabilă şi că parteneriatul realizat în conformitate cu contractul încheiat între 299

Ibidem, P.96. Ghid pentru parteneriat public privat, P. 121. 301 Ibidem, P.100. 302 Melinte Rodica, Parteneriat public privat//Caietul ştiinţific Nr.1 al I.S.A.M., Chişinău, 2007. – P.496. 303 Ghid penru parteneriat public privat, P. 43. 304 Melinte Rodica, op.cit., P.496 300

198

partenerul public şi cel privat oferă ambelor părţi posibilitatea de a-şi revendica realizarea obligaţiilor apelând la sistemul judecatoresc. În prestarea serviciilor publice succesul parteneriatului public privat depinde de mai mulţi factori, dintre care: accesul liber pe piaţă a ofertanţilor, într-un cadru concurenţial loial, de asigurarea unei compatibilităţi depline între aranjamentele parteneriatului şi regulile ajutorului de stat, de aprecierea justă a nivelului alocaţiilor financiare vizavi de beneficiile sectorului public şi limitarea profitului sectorului privat, de selectarea celui mai potrivit tip de parteneriat public-privat pentru proiectul anunţat, de evaluare a factorilor de succes şi a constrângerilor impuse de Comisia Europeană ca exemplu în alocarea de granturi de realizarea în timp real a obiectivelor, de utilizarea cea mai bună a alocaţiilor financiare condiţionate şi limitate la realizarea obiectivelor anunţate şi acceptate, de satisfacerea cerinţelor viitoare legate de legislaţie, de sistemul financiar, de capacitatea instituţiilor publice de a constitui parteneriate publice private, de recunoaşterea de către parteneri a obiectivelor şi sistemelor de control şi management prin prisma acordurilor contractuale încheiate.305 Marile provocări impuse de adaptarea la economia de piaţă (legea cererii şi a ofertei, legea concurenţei) şi de tendinţa de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană (reabilitarea infrastructurii de transport, alimentarea cu apă, reciclarea deşeurilor, protecţia mediului înconjurător, insuficienţa fondurilor, monitorizarea ajutoarelor de stat, asigurarea unui mediu de afaceri loial) sunt tot atâtea motive de a utiliza parteneriatul public privat ca o cale de cooperare între sectorul public, lansator de proiecte de utilitate publică şi sectorul privat, deţinător de fonduri şi management performant306. După cum am menţionat anterior parteneriatul public-privat contribuie la îmbunătăţirea serviciilor publice. Astfel însă parteneriatul nu trebuie analizat şi definit exclusiv după natura activităţii desfăşurate, caracterul ei profitabil sau neprofitabil (servicii sociale) ori în funcţie de contractul prin care se realizează, întrucât colaborarea sectorului public cu sectorul privat se situdiază pe un palier politic. În privinţa rezultatelor, parteneriatul constituie premisa asigurării coerenţei aplicării unor programe şi a transparenţei realizării lor. În acelaşi timp parteneriatul contribuie implicit la întărirea sistemului de guvernare şi la dezvoltarea locală. Toate aceste aspecte însă depind, în mare măsură, de gradul de descentralizare a administraţiei publice precum şi de identificarea prealabilă a agendei de dezvoltare locală307. Pe lîngă o serie de avantaje există totuşi riscuri potenţiale identificate din implementarea parteneriatelor în practică. Riscul se manifestă prin lipsa de structuri la toate nivelele administraţiei pentru evaluarea oportunităţilor şi a proiectelor de parteneriat, ceea ce nu permite corelarea programelor de dezvoltare regională cu cele locale308. Un risc pentru investitor este lipsa garanţiilor pentru acoperirea riscurilor financiare şi recuperarea investiţiilor. Un alt pericol este abandonarea parteneriatului de către unul dintre parteneri întro fază avansată de implementare, cînd s-au realizat deja anumite investiţii. Prin intermediul parteneriatului public-privat se poate acorda prioritate proiectelor pe termen scurt în detrimentul celor strategice de dezvoltare locală; ignorarea dispoziţiilor legale cu privire la asigurarea unui mediu concurenţial în privinţa funcţionării utilităţilor publice; lipsa de transparenţă şi de asigurare a unui tratament egal în privinţa atribuirii unui contract prin care se realizează un parteneriat; limitarea posibilităţilor de privatizare a utilităţilor publice ca soluţie alternativă mai eficientă. În plus faţă de aceste bariere instituţionale încheierea sau implementarea efectivă a unui parteneriat public-privat este afectată de dificultatea de a armoniza interesele tuturor 305

Ghid pentru parteneriat public privat, P.113. Mocanu Victor, Standarde de performanţă în administraţia publică locală. – Ch.; ed.TISH, 2004. – P. 23. 307 Mocanu Victor, op.cit.,P.24. 308 Ghid pentru parteneriat public privat, P.65 306

199

partenerilor, de neîncrederea ce subzistă în perioada iniţială de implementare a parteneriatului, de teama de a nu transforma parteneriatul într-o sursă imediată de venit, precum şi de comunicarea dificilă cu investitorul. Întrucât, obiectul parteneriatului public-privat constă întro investiţie în infrastructură ce facilitează un serviciu public (utilităţi), unele probleme ţin de percepţia utilizatorilor faţă de performanţele managementului privat al unei utilităţi publice, precum şi de creşterea tarifelor ca urmare a transferului de management. În acest caz creşterea calităţii serviciului trece într-un plan secundar în sfera de interes a populaţiei. Sectoarele public şi privat lucrează împreună pe baza unor aranjamente contractuale bine determinate, în cadrul cărora se împart responsabilităţile, costurile şi riscurile. Ambele părţi aşteaptă ca prin colaborare să se obţină rezultate mai bune cu aceleaşi costuri, sau să atingă aceleaşi rezultate, dar suportînd costuri mai mici, fiecare păstrîndu-şi identitatea şi propriile responsabilităţi. Cunoscînd atît avantajele cît şi dezavantajele relatiilor de parteneriat publicprivat considerăm că este necesar ca, într-un stat care prinde abia rădăcini, să existe reglementări concrete care să vizeze o astfel de colaborare. Nu avem pretenţia unei tratări exhaustive a problematicii implimentării politicilor publice în domeniul parteneriatului public-privat, doar am încercat să reliefăm şi să concluzionăm că crearea parteneriatelor publice-private în Republica Moldova este în stare encipientă, deoarece nu sunt stabilite relaţii bidirecţionale între administraţia publică şi sectorul privat şi cel nonguvernamental în identificarea problemelor cu care se confruntă colectivităţile şi elaborarea de politici publice în realizarea unor bunuri sau servicii publice.

200

POTENŢIALUL MIGRATOR AL STUDENŢILOR MOLDOVENI STARE ŞI PROBLEME POTENTIEL MIGRATOIRE DES ETUDIANTS EN MOLDAVIE: SITUATION ET PROBLEMES Mag. Anna Gorban Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative Universitatea de Stat din Moldova

Abstract : Dans l'article donné on examine l'état et les particularités du potentiel migratoire des étudiants enseignant sur les derniers cours dans le contexte du processus connu comme la fuite des cerveaux. On sait que la fuite des cerveaux présente une grande menace au développement du pays, c'est pourquoi son étude est particulièrement actuelle et important. Actuellement dans la République de Moldova on observe la troisième vague de la migration, les principaux acteurs de qui de plus en plus souvent deviennent les jeunes avec les études supérieures. L'auteur examine spécialement les facteurs qui favorisent l'intensification des processus migratoires dans la République Moldova et surtout l'influence des problèmes socioéconomiques sur la migration. Pour l'estimation des intentions migratoires des étudiants l'auteur s'adresse à l'analyse des données statistiques reçues dans le cadre d'une recherche sociologique. Ainsi on révèle la prédisposition des étudiants vers telles formes migratoires comme l'émigration et la migration de travail. Keywords : potentiel migratoire, fuite des cerveaux, vague de la migration, recherche sociologique Studenţimea reprezintă cea mai activă şi progresivă parte a populaţiei tinere, miza dezvoltării sociale a statului. Tinerii specialişti constituie fundamentul menţinerii şi dezvoltării durabile a potenţialului tehnico-ştiinţific al ţării, care la rândul său condiţionează progresul socio-economic al statului. Însă procesul extrem de anevoios al tranziţiei din Republica Moldova a înrăutăţit considerabil nivelul de trai al populaţiei în general şi îndeosebi al păturilor vulnerabile, printre care se enumeră şi tineretul studios. Situaţia socio-economică nefastă din republică determină intensificarea fluxurilor migraţioniste şi, în special, migraţia tinerilor cu studii superioare, care nu se pot realiza pe deplin în ţară. Migraţia forţei de muncă este una dintre cele mai acute probleme cu care se confruntă în prezent Republica Moldova. Circa 2/3 din populaţia ţării este îngrijorată de amploarea acestui fenomen în ţara noastră şi, în special, în rândul tinerilor309. Migraţia, extrem de rapidă, a specialiştilor cu calificare înaltă este cel mai notabil fenomen în cadrul migraţiei forţei de muncă din Republica Moldova. Această trăsătură a forţei de muncă, cunoscută sub denumirea de “brain drain” (sau „exodul de creieri”), duce, inevitabil, la pierderea capitalului intelectual şi constituie unul din cele mai importante pericole pentru securitatea naţională şi dezvoltarea ţării. Geneza fenomenului „exodului creierilor”, ca şi a oricărui proces migraţional, este destul de complexă. Orice tip de migraţiune reprezintă un produs social, o reflexie a schimbărilor ce

309

Tranziţii ale copilăriei şi tinereţii într-o societate în transformare: cazul Moldova. Serviciul Independent de Sociologie şi Informaţii „Opinia”, februarie-martie, 2007. Studiu naţional.

201

au loc în societate310. Fluxurile migraţioniste sunt alimentate continuu, în primul rând, de situaţia socio-economică nefastă din republică, de însăşi sărăcia tranziţională. Schimbările politice şi economice care au avut loc în Republica Moldova precum şi alte ţări aflate în perioada de tranziţie, au afectat procesul de muncă şi au condus la deteriorarea veniturilor populaţiei: scăderea salariului311, polarizarea veniturilor, inflaţia, rata mare de şomaj, lipsa unui loc de muncă bine plătit conform specialităţii, dispariţia economiilor, lipsa de informaţie despre plasarea în câmpul muncii, lipsa locurilor de muncă pentru tinerii specialişti312. Astfel, sărăcia a generat multiple probleme, inclusiv un exod masiv al populaţiei economic active peste hotarele ţării, Republica Moldova devenind o societate migrantă, unde modificările în structura veniturilor şi posibilităţilor de angajare la muncă generează o circulaţie masivă a populaţiei apte de muncă, şi nu neapărat doar a şomerilor313. Realităţile actuale din domeniul migraţiei în spaţiul nostru atestă faptul, că profilul socioeconomic al migranţilor din Republica Moldova se schimbă spre persoane mai tinere şi mai bine educate. Această teză se confirmă prin dovezi empirice disponibile privind tendinţele majore din caracteristicile socio-economice ale migranţilor. Astfel, în practica migraţionistă a populaţiei din Republica Moldova se deosebesc trei valuri de migranţi. Primul a început pe la sfârşitul anilor ‘90 şi a cuprins persoane relativ tinere cu niveluri medii de educaţie, în special persoane de sex masculin şi, cel mai adesea, din zone urbane. Treptat, acest grup a creat reţele de migranţi, care au răspândit informaţiile privind posibilităţile de emigrare şi au redus costul plecării pentru noii migranţi. Al doilea val de migranţi, de la începutul anilor 2000, a inclus persoane în vârstă, iarăşi în special bărbaţi, mai puţin educaţi şi de cele mai multe ori din zone rurale. Persoanele care planifică să emigreze în viitorul apropiat şi care reprezintă al treilea val de migraţiune tind să fie mai tinere şi reprezintă niveluri înalte de educaţie, ceea ce ar putea implica un proces permanent de migraţie şi un risc mai mare al exodului de creieri314. Cu tot mai mulţi studenţi indică drept o soluţie dorită de ocupare angajarea în afara ţării315. Pericolul migrării tineretului cu studii superioare este, de asemenea, determinat de faptul, că categoria dată este mai predispusă spre migrare permanentă, deci pierderile pentru ţară ar putea fi ireparabile. Cei care intenţionează să rămână în străinătate sunt deseori mai bine educaţi, motivaţi de posibilităţi şi nu de necesităţi. După cum relatează unele studii, diaspora moldovenească este una dintre cele mai educate în Europa de Est şi CSI, aceasta semnificând că o parte importantă din populaţia cu pregătire profesională avansată şi care ar putea contribui la dezvoltarea pieţei autohtone de muncă, de fapt nu contribuie în modul direct la aceasta316.

310

Populaţia Republicii Moldova în contextul migraţiilor internaţionale. Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale, Chişinău, 9-10 noiembrie 2005. / UNESCO, USM, “Dialog Intercultural”, “CAPTES”. Vol. II. – Iaşi, 2006, p.19. 311 Vaculovschi D. Tendinţe şi pronosticuri referitoare la piaţa muncii din Republica Moldova. Chişinău: IPP, 2006, http://ipp.md/files/Publicatii/2007/Studiu_Vaculovschi_Dorin.doc, p.28-30. 312 Populaţia Republicii Moldova în contextul migraţiilor internaţionale.., p.5. 313 Politici migraţionale în Republica Moldova. – Chişinău, 2004, http://www.ipp.md/public/biblioteca/88/ro/Politici%20migrationale%20raport%20integral%20rev%2030-1004.zip, p.5. 314 Modele şi tendinţe ale migraţiei şi remitenţelor în Republica Moldova. Matthias Luecke, Toman Omar Mahmoud, Pia Pinger, OIM, 2007, http://www.iom.md/materials/5_patterns_ro.pdf, p.9-11. 315 Concepţia politicii de stat pe termen mediu privind pregătirea specialiştilor cu studii secundare profesionale, medii speciale şi superioare pentru economia naţională a Republicii Moldova. Proiect elaborat de Institutul de Politici Publice. – Chişinău, 2007, http://www.almamater.md/cgi/jump.cgi?DB=Article&view=File_ro&ID=2435, p.19. 316 Goţişan I. Evoluţii, tendinţe şi pronosticuri referitoare la piaţa muncii din Republica Moldova în apropierea acesteia de standardele UE. – Chişinău, 2007, p.23.

202

O asemenea stare de lucruri a fost fundamentată teoretic în cadrul concepţiei economistului american G. Becker privind mobilitatea resurselor de muncă. Conform acesteia, indivizii, care iau decizia de a migra, sunt, în general, mai bogaţi în capital uman (inclusiv din punctul de vedre al educaţiei), iar mişcarea lor migratorie este dinspre zonele sărace către cele dezvoltate. Astfel, cei care migrează sunt cei „relativ bine educaţi, calificaţi, productivi şi puternic motivaţi”. Însă plecarea masivă a indivizilor mai educaţi şi a tinerilor (cu o forţă de muncă superioară) poate conduce la agravarea situaţiei ţărilor-donor317. Intenţiile migraţioniste ale tinerilor, şi în special ale celor cu studii superioare, pot fi confirmate de date empirice obţinute în cadrul unei cercetări de teren. În acest scop vom apela la datele statistice ale anchetei sociologice „Orientările migraţioniste ale studenţilor ultimilor ani de studii” realizate de Laboratorul „Sociologia Politicii” pe lângă catedra „Ştiinţe Politice” a Universităţii de Stat din Moldova în perioada decembrie 2007 - aprilie 2008. Alegerea studenţilor ultimilor ani de studii în calitate de grup de referinţă este determinată de reprezentativitatea lor ca a unei categorii cu grad sporit de vulnerabilitate faţă de riscurile socio-economice din ţară (şomajul, munca necorespunzătoare calificării obţinute, salarii mizere caracteristice mai ales specialiştilor tineri, etc.), toate acestea condiţionând în mare măsură predispunerea lor spre migraţie318. În acelaşi timp, studenţii-absolvenţi corespund condiţiei de vârstă, având în vedere faptul că, după datele studiilor sociologice, tinerii în vârsta de până la 30 ani constituie grupul cel mai activ şi predispus spre migraţiune de muncă din toată populaţia Republicii Moldova319. În identificarea potenţialului migraţional al studenţimii din Republica Moldova ne vom opri în special pe asemenea forme migraţionale, cum ar fi migraţia definitivă (emigraţie) şi cea de muncă. Din toată multitudinea tipurilor de migraţiune anume acestea sunt cele care pun cel mai puternic amprenta asupra funcţionării sistemelor sociale320. Conform datelor studiului în cauză, mai mult de jumătate (51,7%) din studenţi au declarat că au planuri să emigreze din Republica Moldova, dintre care 12% ar dori să plece cât mai repede posibil şi 39,7% - în viitor. Privitor la opţiunea migraţiei de muncă, atitudinea respondenţilor este mai rezervată, numai 14,6% din ei declarând că au o intenţie fermă de a pleca în străinătate la muncă după finisarea studiilor. Tendinţele în cauză sunt confirmate şi de alte studii sociologice, care prezintă un tablou alarmant în ce priveşte tendinţele viitoare ale migraţiei persoanelor tinere cu un nivel înalt de pregătire (tabelul 1). Astfel, dintre cei care au declarat că intenţionează să emigreze în scop de muncă sunt mai multe persoane tinere (sub 30 de ani). Contingentul de potenţiali migranţi include mai multe persoane cu niveluri înalte de educaţie. Este cert faptul, că întinerirea valului de viitori migranţi va aduce mai puţine beneficii economiei statului. Faptul că viitorii migranţi reprezintă persoane cu studii superioare (29% din cei ce intenţionează să plece, comparativ cu 9% din cei plecaţi în 2005) implică un risc mare de exod al creierilor321, cu atât 317

Voicu B. Capitalul uman: componente, niveluri, structuri. // Capital uman şi simbolic în dezvoltarea socială. Raport de cercetare pe anul 2005. Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii. România, p.19-36. 318 Predispunerea sporită a tinerilor cu studii superioare spre migraţie este condiţionată, în general, de nivelul înalt al cerinţelor lor socio-economice, satisfacerea cărora este puţin posibiliă în ţara natală, cât şi de solicitarea scăzută a absolvenţilor universităţilor pe piaţa autohtonă de muncă – în anul 2008 cota şomerilor cu studii superioare a constituit 12,4% din numărul total al şomerilor, ceea ce nu este characteristic ţărilor cu economie de piaţă. 319 Moşneaga V., Rusnac Gh., Ţurcan V. Migraţiunea forţei de muncă în Republica Moldova: cauze, tendinţe, efecte. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). – Revista ştiinţifică trimestrială. - Chişinău: USM, №1 (XXV), 2004, p.67. 320 Procesele socio-demografice în societatea contemporană: de la meditaţii la acţiuni. Materialele Conferinţei ştiinţifce internaţionale. – Chişinău: Institutul Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice, 2009 (Nova-Imprim SRL), p.152. 321 Ibidem, p.160.

203

mai mult că ritmurile de includere a acestei categorii sociale în fluxul migraţionist sunt întradevăr alarmante. Tabelul 1. Valurile de migraţie şi situaţia socio-economică a migranţilor pe vârste şi studii (în procente)322: I val II val III val 1999 2005 2006 Persoane care intenţionează să migreze323 Vârstă - sub 30 ani 65,98 49,4 37,34 44,31 Studii - universitare 5,97 7,96 19,12 29,28 Orientările studenţilor spre migraţiune sunt legate de estimările lor privind situaţia socialeconomică din Republica Moldova: 50,3% din ei o apreciază ca una „rea” şi 28,9% ca „foarte rea”. Fenomenul de „exod al creierilor” este stimulat şi prin starea de spirit a tinerilor care nuşi mai leagă viitorul lor de Republica Moldova. Aproape jumătate (43,1%) din respondenţi cred, că în viitorul apropiat situaţia social-economică din Republica Moldova se va îmbunătăţi considerabil sau într-o anumită măsură, iar 24,7% consideră că în această direcţie nu se va schimba nimic. Aici se poate de remarcat, că un asemenea optimism în aprecierea viitorului republicii vine în contradicţie cu intenţiile studenţilor de a pleca din ţară, schimbările pozitive în aşteptare nefiind în stare să schimbe calitativ poziţia tinerilor specialişti pe plan socioeconomic. Prin urmare, motivaţia studenţilor de plecare în străinătate este legată în primul rând de factorul socio-economic, care este unui primordial în luarea deciziei privind migraţie. Astfel, printre principalele motive de eventuala plecare a absolvenţilor peste hotare se enumeră nivelul redus de salarii, lipsa unui bun loc de muncă (inclusiv imposibilitatea de angajare după specialitate), grijă pentru viitorul propriu, condiţii proaste de trai şi problema locativă, lipsa perspectivelor de creştere profesională. În acelaşi timp, persoanele cu un nivel înalt de pregătire, care migrează peste hotare, tot mai des sunt ghidaţi nu numai de necesităţi (sărăcie, şomaj), cât şi de oportunităţi (posibilitatea de autorealizare, de obţinere a unui loc de muncă mai bine plătit)324. Aşadar, o pătrime din studenţi chestionaţi au menţionat un asemenea motiv de plecare cum ar fi oportunităţi mai mari de autoafirmare personală oferite de ţările străine dezvoltate. Este evident faptul, că absolvenţii instituţiilor de învăţământ superior din start reprezintă un grup de risc în privinţa migraţiei. Conform estimărilor specialiştilor în domeniu obţinute în baza studiilor empirice cota migranţilor cu studii superioare cu câteva ori depăşeşte cota persoanelor cu studii superioare în componenţa populaţiei adulte a ţării, ceea ce ar putea fi legat cu cerinţele ridicate a persoanelor cu studii superioare faţă de societate şi cu vulnerabilitatea lor sporită în condiţiile sociale în care sistemul social este mai mult

322

Modele şi tendinţe ale migraţiei şi remitenţelor în Republica Moldova. Matthias Luecke, Toman Omar Mahmoud, Pia Pinger, OIM, 2007, http://www.iom.md/materials/5_patterns_ro.pdf, p.46. 323 Pentru anul 2007. 324 Procesele socio-demografice în societatea contemporană: de la meditaţii la acţiuni. Materialele Conferinţei ştiinţifce internaţionale. – Chişinău: Institutul Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice, 2009 (Nova-Imprim SRL), p.156.

204

cointeresat în muncitori cu un nivel inferior de capital uman325. O bună parte din tineri specialişti nu pot găsi un loc de muncă pe potriva specialităţii şi aşteptărilor lor financiare, fiind nevoiţi să emigreze la muncă în ţările Uniunii Europene sau Rusia. Conform rezultatelor a mai multor cercetări sociologice, doar 20% din absolvenţii instituţiilor de învăţământ superior obţin un loc de muncă conform calificărilor din actele de studii326. Statistica arată că şomajul îi afectează în mod deosebit pe tinerii de vârsta de 20-24 de ani, majoritatea fiind absolvenţi ai instituţiilor superioare de învăţământ. Nu întâmplător, ei sunt şi categoria cea mai mare în rândul emigranţilor. Analizând caracteristica şomerilor în funcţie de nivelul de instruire, se constată că în anii 2006-2008 structura şomerilor după nivelul de instruire s-a schimbat (tabelul 2)327. Tabelul 2. Evoluţia şomajului în anii 2006-2008 2006 2007 2008

2008 în % faţă de 2006 2007 - 48,2 - 15,0

Numărul şomerilor, mii persoane, 99,9 66,7 51,7 total, inclusiv cu studii - superioare 13,3 18,7 24,0 10,7 5,3 Sursa: Comunicat de presă „Forţa de muncă în Republica Moldova – ocupare şi şomaj. Anul 2008”, Biroul Naţional de Statistică Emigraţia este alimentată continuu de numărul mare de tineri care nu reuşesc să-şi găsească locuri de muncă (bine plătite) în ţară. Deseori se afirmă că, deşi prin emigraţie ţările sărace îşi irosesc resursele umane – un factor esenţial pentru dezvoltare – veniturile transmise în ţară ar acoperi, în schimb, deficitul resurselor financiare. Dar, în esenţă, aceşti factori nu sunt reciproc substituibili. Mai mult ca atât, calitatea factorului uman plecat peste hotare, de cele mai multe ori, degradează, deoarece emigranţii lucrează la munci pentru care ei sunt supracalificaţi (cel mai frecvent, construcţiile pentru bărbaţi sau serviciile casnice pentru femei)328. Această situaţie este îndeosebi caracteristică persoanelor care muncesc în ţările Uniunii Europene, ei având un nivel de studii mai înalt comparativ cu media generală a emigranţilor329. Rata ridicată a şomajului în rândul tinerilor/absolvenţilor indică, alături de alţi factori, o slabă interacţiune între sistemul educaţional şi lumea muncii. Autorităţile publice locale sunt foarte rar implicate în dialogul social la nivel teritorial şi nu intervin în planificarea şi racordarea ofertei educaţionale a instituţiilor de învăţământ la necesităţile pieţii330. În acelaşi timp, existenţa unor conexiuni eficiente între sistemul de învăţământ şi lumea muncii reprezintă o condiţie vitală pentru dezvoltarea socială şi economică a ţării. Astfel, creşte

325

Руснак Г., Мошняга В., Цуркан В. Человеческий капитал как фактор адаптации в миграционной ситуации: молдавские мигранты с высшим образованием (по данным социологических опросов). // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). – nr.4 (XXXIX), 2007. – Chişinău: USM, 2007, с.95-96. 326 Concepţia politicii de stat pe termen mediu privind pregătirea specialiştilor cu studii secundare profesionale, medii speciale şi superioare pentru economia naţională a Republicii Moldova. Proiect elaborat de Institutul de Politici Publice. – Chişinău, 2007, http://www.almamater.md/cgi/jump.cgi?DB=Article&view=File_ro&ID=2435, p.12. 327 Procesele socio-demografice în societatea contemporană.., p.271. 328 Goţişan I. Evoluţii, tendinţe şi pronosticuri referitoare la piaţa muncii din Republica Moldova în apropierea acesteia de standardele UE. – Chişinău, 2007, p.13-14. 329 Tendinţe şi politici migraţioniste în regiunea Mării Negre: cazurile Republicii Moldova, României şi Ucrainei. – Chişinău, 2008, http://www.viitorul.org/public/1675/ro/Migratia_rom_final.pdf, p.9. 330 Dogaru R. Piaţa muncii, migraţia internă şi externă, exodul creierilor. – Chişinău, 2002, http://www.ipp.md/files/Publicatii/2001/dezvoltarea_umana/Studiu_Dogaru_Raisa.pdf, p.4.

205

discrepanţa dintre competenţele şi abilităţile profesionale solicitate pe piaţa muncii şi cele real oferite de învăţământ331. În afară de repercusiunile negative ale „exodului de inteligenţă” pe plan economic, constatăm, de asemenea, influenţa negativă a procesului dat asupra situaţiei sociodemografice din republică. Procesul de emigrare masivă a tinerilor agravează asemenea tendinţe demografice cum ar fi îmbătrânirea populaţiei, depopularea, scăderea drastică a forţei de muncă şi degradarea calităţii acesteia. Migraţia masivă peste hotare în scop de muncă antrenează tot mai multe persoane de cea mai activă vârstă nupţială şi reproductivă332. Problema dată este strâns legată, în special, de situaţia socială a tinerelor femei. Rolul specific al acestora în societate şi în mod deosebit calitatea lor de garant al procreării comportă dificultăţi suplimentare în condiţiile de tranziţie. Tinerele femei cu studii superioare, făcând parte din capitalul uman cu nivel înalt de pregătire, sunt în acelaşi timp, datorită specificului de gen, îndeosebi vulnerabile faţă de problemele socio-economice din ţară. Astfel, femeile, care în condiţiile sărăciei tranziţionale completează tot mai frecvent grupurile de risc social sunt predispuse spre diferite forme de migraţiune în străinătate, îndeosebi cea de muncă, fiind înregistrată tendinţa de feminizare continuă a migraţiei. Predispunerea migraţionistă în creştere a studentelor a fost demonstrată în cadrul studiului sus-menţionat „Orientările migraţioniste ale studenţilor ultimilor ani de studii”, care a dovedit prezenţa unui interes mai înalt a fetelor faţă de migraţie în comparaţie cu studenţi de sex masculin333. Această tendinţă este confirmată şi de datele statistice oficiale, care au demonstrat faptul, că includerea femeilor în procesul migraţiei internaţionale de muncă se desfăşoară mai rapid decât în cazul migranţilor-bărbaţi334. În încercarea tragerii unor concluzii, putem menţiona următoarele. Transformările de ordin politic, economic şi social pe care le-a cunoscut Republica Moldova, odată intrată în etapa de tranziţie, au adus consecinţe economice negative: sărăcia, şomajul, lipsa unui loc de muncă bine plătit conform specialităţii, lipsa oportunităţilor de angajare pentru tinerii specialişti. Toate acestea, precum şi multe alte cauze au adus la accentuarea procesului de migraţie a populaţiei, care în ultimii ani a luat o amploare tot mai mare. La rândul său, migraţia a devenit unul din procesele sociale care influenţează profund societatea noastră ca un fenomen complex cu importante consecinţe sociale. Potenţialul migrant al republicii este destul de tânăr (tot mai des aceasta este o tânără) şi cu un grad înalt de instruire. În rândul studenţilor ultimilor ani de studii din Republica Moldova este considerabilă ponderea celor care îşi doresc să emigreze, ceea ce denotă încrederea scăzută a tineretului studios privind posibilităţile de a se realiza şi a-şi îmbunătăţi calitatea vieţii în ţară. Această problemă trebuie să fie preocupată într-un mod deosebit de autorităţile publice şi societatea civilă, ca Republica Moldova să nu se transforme definitiv într-un furnizor de forţă de muncă calificată pentru alte ţări în detrimentul său. Bibliografie:

331

Vezi în detaliu: Gorban A. Orientările migraţioniste ale studenţilor diferitor specialităţi de studii (pe baza datelor studiului sociologic). // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). – nr.1 (XLIV), 2009. - Chişinău: CEP USM, 2009., p.51-68. 332 Procesele socio-demografice în societatea contemporană: de la meditaţii la acţiuni. Materialele Conferinţei ştiinţifce internaţionale. – Chişinău: Institutul Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice, 2009 (Nova-Imprim SRL), p.160. 333 Vezi în detaliu: Gorban A. Orientările migraţioniste ale studenţilor: aspectul gender (pe baza datelor studiului sociologic). // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). – nr.4 (XLVII), 2009. - Chişinău: CEP USM, 2009, p.59-69. 334 Trofimov V. Femei şi bărbaţi pe piaţa muncii în Republica Moldova. Raport analitic. - Chişinău: Bons Offices, 2008, p.91.

206

1. Concepţia politicii de stat pe termen mediu privind pregătirea specialiştilor cu studii secundare profesionale, medii speciale şi superioare pentru economia naţională a Republicii Moldova. Proiect elaborat de Institutul de Politici Publice. – Chişinău, 2007, http://www.almamater.md/cgi/jump.cgi?DB=Article&view=File_ro&ID=2435. 2. Goţişan I. Evoluţii, tendinţe şi pronosticuri referitoare la piaţa muncii din Republica Moldova în apropierea acesteia de standardele UE. – Chişinău, 2007. 3. Dogaru R. Piaţa muncii, migraţia internă şi externă, exodul creierilor. – Chişinău, 2002, http://www.ipp.md/files/Publicatii/2001/dezvoltarea_umana/Studiu_Dogaru_Raisa.pdf. 4. Modele şi tendinţe ale migraţiei şi remitenţelor în Republica Moldova. Matthias Luecke, Toman Omar Mahmoud, Pia Pinger, OIM, 2007, http://www.iom.md/materials/5_patterns_ro.pdf. 5. Moşneaga V., Rusnac Gh., Ţurcan V. Migraţiunea forţei de muncă în Republica Moldova: cauze, tendinţe, efecte. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). – Revista ştiinţifică trimestrială. - Chişinău: USM, №1 (XXV), 2004. 6. Politici migraţionale în Republica Moldova. – Chişinău, 2004, http://www.ipp.md/public/biblioteca/88/ro/Politici%20migrationale%20raport%20integral%2 0rev%2030-10-04.zip. 7. Populaţia Republicii Moldova în contextul migraţiilor internaţionale. Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale, Chişinău, 9-10 noiembrie 2005. / UNESCO, USM, “Dialog Intercultural”, “CAPTES”. Vol. II. – Iaşi, 2006. 8. Procesele socio-demografice în societatea contemporană: de la meditaţii la acţiuni. Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale. – Chişinău: Institutul Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice, 2009 (Nova-Imprim SRL). 9. Tendinţe şi politici migraţioniste în regiunea Mării Negre: cazurile Republicii Moldova, României şi Ucrainei. – Chişinău, 2008, http://www.viitorul.org/public/1675/ro/Migratia_rom_final.pdf. 10. Tranziţii ale copilăriei şi tinereţii într-o societate în transformare: cazul Moldova. Serviciul Independent de Sociologie şi Informaţii „Opinia”, februarie-martie, 2007. Studiu naţional. 11. Trofimov V. Femei şi bărbaţi pe piaţa muncii în Republica Moldova. Raport analitic. Chişinău: Bons Offices, 2008. 12. Vaculovschi D. Tendinţe şi pronosticuri referitoare la piaţa muncii din Republica Moldova. Chişinău: IPP, 2006, http://ipp.md/files/Publicatii/2007/Studiu_Vaculovschi_Dorin.doc. 13. Voicu B. Capitalul uman: componente, niveluri, structuri. // Capital uman şi simbolic în dezvoltarea socială. Raport de cercetare pe anul 2005. Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii. România 14. Руснак Г., Мошняга В., Цуркан В. Человеческий капитал как фактор адаптации в миграционной ситуации: молдавские мигранты с высшим образованием (по данным социологических опросов). // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). – nr.4 (XXXIX), 2007. – Chişinău: USM, 2007.

207

CONSOLIDAREA SITEMULUI PLURIPARTIDIST DIN REPUBLICA MOLDOVA: DIFICULTĂŢI ŞI PERSPECTIVE THE CONSOLIDATION OF MULTYPARTY SISTEM IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA: THE DIFFICULTIES AND THE PERSPECTIVES Lect. Ecaterina Ceban Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative Universitatea de Stat din Moldova Abstract: One of the most discussed problems of the political science is the parties and party systems. This study is focused on the difficulties of its consolidation. Consolidation of multiparty system is the base of the consolidation of democracy, the condition of its functioning. The author analyzed the main criteria of the party system consolidation: its fragmentation and its volatilization. The fragmentation is the number of political parties which composed our party system and the role of each party in it. Our multiparty system is composed of thirty political parties and has the high level of fragmentation, which is conditioned of the party ideology distance and conflict relations between parties. The author proposed some recommendations to reduce the number of political parties, to perfect the doctrines of parties and to consense relations between parties. Volatilization of the party system is the number of constant electors for each party. The main reasons of changing electoral preferences are the instable relations and weak communication between parties and electors, the low level of trust for parties in our society. We had the the high level of volatilization on the initial stage of party system formation and decreasing level of volatilization now. It demonstrates the positive tendentious of multy party system consolidation. The author analyzed the main characteristics of the Moldavian party system and draw a conclusion about continuation of its consolidation, it is not finished. Keywords: multiparty system, parties, Moldavian party Tematica sistemului de partide din Republica Moldova este de o actualitate deosebită, una din problemele de bază fiind consolidarea acestuia. În acest s ens, prezentul articol îşi propune ca scop să elucideze şi să analizeze procesul consolidării din perspectiva parametrilor de bază, dificultăţilor realizării şi recomandărilor în vederea eficientizării acestuia. Evaluarea performanţei sistemului partidist din Republica Moldova este dificilă deoarece definirea criteriilor de consolidare a pluripartidismului în literatura de specialitate poartă un caracter controversat. Însăşi definirea conceptului sistemului partinic diferă prin esenţa sa. În concepţia lui Douglas W.Rae noţiunea de sistem partinic implică elucidarea a două probleme şi anume: criteriul numeric, adică modul de numărare a partidelor şi criteriul funcţional, care reprezintă sfera competenţei şi competiţiei dintre partidele politice335. După J.LaPalombara, sistem partidist presupune existenţa a două sau mai multor partide ce concurează şi luptă in alegeri libere şi deschise. Această difiniţie cuprinde cele două elemente susmenţionate: criteriu numeric, fiind necesar mai mult de două partide şi criteriu funcţional, concurenţa democratică. Un alt grup de difiniţii sugerează ideea că nu toate partidele creează sistem. F. Borella: „Majoritatea partidelor creează un tot unitar, ale cărui elemente se află într-o interdependenţă reciprocă”336. La fel şi H.Kaak subliniază că sistemul partinic nu este compus din totalitatea 335

Apud Peru A. Tendinţe şi dimensiuni ale sistemului partinic din Republica Moldova. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică) №3 (XXXIV). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2006, p.66. 336 Fruntaşu P. Sistemele politice contemporane: (analiză comparată) p.I / Chişinău: USM, 2001, p.100.

208

partidelor, în el se includ doar acele care dispun de „cele mai puternice resurse de influenţare” şi care joacă roluri semnificative în viaţa politică, astfel eliminându-le automat pe toate celelalte337. După părerea autorului, sistemul partidist este totalitatea partidelor politice într-un stat într-o perioadă istorică care luptă pentru puterea în cadrul alegerilor libere. Actualmente, în literatura de specialitate lipseşte definiţia conceptului de consolidare a sistemului pluripartidist. De obicei, noţiunea de consolidare este utilizată în sensul consolidării democraţiei, consolidarea sistemului pluripartidist fiind o componentă a acesteia. Dicţionarul explicativ defineşte consolidarea ca întărire, închegare, rezultatul acţiunii a se consolida. A se consolida - a deveni solid; a se întări; a deveni stabil, durabil; a se uni mai strâns; a se cimenta338. Astfel, consolidarea sistemului pluripartidist presupune permanentizarea, stabilizarea şi întărirea relaţiilor interpartinice, implicând analiza elementelor procedurale ale funcţionării acestuia. Pentru a deduce specificul consolidării sistemului pluripartidist în Republica Moldova vom purcede la două criterii: gradul fragmentării politice a sistemului partidist şi volatilitatea electoral339. A judeca la justa valoare despre gradul consolidării e posibil cercetând diferite parametre şi manifestări ale acestuia: numărul de partide şi distanţa ideologică între ele, reprezentativitatea segmentelor spectrului politic în organele de putere, stabilitatea sistemului şi relaţii între partide de putere şi de opoziţie, poziţiile ideologice şi caracterul relaţiilor între partide şi alegători. Fragmentarea sistemului partidist din Republica Moldova este caracteristica cantitativă a sistemului, care se referă la numărul partidelor existente ce sunt incluse în sistem. C.Jean Blondel consideră că sistemului partidist se identifică nu numai prin numărul de partide, ci şi ponderea relativă a fiecărui partid în sistem340. Sistemul pluripartidist moldav deţine un grad înalt de fragmentare datorită a trei factori. În primul rând, specificul formării acestuia. Dacă partidele din Europa apar în urma necesităţii reprezentării intereselor, în Republica Moldova ele mai întâi apar, apoi încep să-şi caute baza electorală, unele şi astăzi aflându-se în căutarea ei. Este evident că acest factor este unul important, însă invariabil şi static. În al doilea rând, baza legislativă a funcţionării pluripartidismului, în special pragul electoral de 4% la prima etapă a formării sistemului, ceea ce a încurajat participarea în alegeri parlamentare a unui număr mare de partide. Şi în al treilea rând, scrutin proporţional, care are tendinţa de a contribui la creşterea numărului de partide. Actualmente sistemul partidist moldav include treizeci de formaţiuni politice, însă doar cinci sunt prezentate în parlament, celelalte având o pondere neesenţială în viaţa politică. În conformitate cu tipologizarea lui G.Sartori pluripartidismul moldav poate fi clasificat ca unul atomizat, însă doar după numărul de partide, ci nu şi după relevanţa lor (participarea partidelor în procesul politic)341. Pentru elaborarea tabloului ponderii partidelor în viaţa politică Jean Blondel elaborează o concepţie revelatoare privind „panorama ideologică a partidelor” din democraţiile occidentale342. Emergenţa acestei panorame este „legenda” cu următorul conţinut: 337

Ibidem, p.101. http://dexonline.ro. 339 Елисеев С. М. Социальные расколы и институциональные условия консолидации партийных систем в период демократического транзита. // Ежегодная научная конференция Сорокинские чтения. «Актуальные проблемы социологической науки и социальной практики» 17-18 декабря 2002г./ Московский Государственный Университет им. М.В.Ломоносова, 2002г. http://lib.socio.msu.ru. 340 Apud Peru A. Tendinţe şi dimensiuni ale sistemului partinic din Republica Moldova. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică) №3 (XXXIV). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2006, p.70. 341 Мошняга В. Политические партии и партийнaя система РМ: трансформационный контекст. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). Partea XXIII. / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2003, p.24. 342 Apud Peru A. Tendinţe şi dimensiuni ale sistemului partinic din Republica Moldova// MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică) №3 (XXXIV). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2006, p.71. 338

209

P: partidul puternic acumulează 40% din voturi. M: partid mijlociu – peste 20% din voturi. mM: partid intermediar între mijlociu şi mic – aproximativ 15% din voturi. m: partid mic – sub 10% din voturi. a: alt partid mai mic. Astfel, bazându-ne pe rezultatele alegerilor parlamentare din iulie 2009 desfăşurate pe teritoriul Republicii Moldova, putem obţine următorul tablou partidist în optică blonedeliană: partidele şi blocurile electorale parlamentare au acumulat împreună 81,15% din sufragiul total. Restul – 18,85% din sufragiile exprimate le-au acumulat partidele şi blocurile electorale, care nu au reuşit să treacă pragul electoral de 5%. Atestăm următoarea distribuţie de voturi: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova – 44,69%, respectiv 48 de mandate; Partidul Liberal Democrat din Moldova – 16,57% din sufragii, 18 mandate; Partidul Liberal – 14,68% din sufragii, 15 mandate; Partidul Democrat din Moldova – 12,54%, 13 mandate; Alianţa „Moldova Noastră” – 7,35% din sufragii, 7 mandate. Abordată prin prisma concepţiei blondeliene, putem constata următoarea clasificare a partidelor parlamentare în Republica Moldova: P: PCRM – partid puternic / peste 40% din voturi mM: PLDM, PL, PDM - : partide intermediare între mijlociu şi mic / aproximativ 15% din voturile alegătorilor fiecare; m: AMN –/ partid mic sub 10% din voturi. a: alte partide mici în Republica Moldova pot fi considerate acele formaţiuni politice care nu au reuşit să treacă pragul electoral de 5%, dar au acumulat peste 2% din voturi. Acest tablou ne demonstrează tendinţa transformării sistemului într-un pluripartidism moderat cu 35 partide puternice. O altă variantă posibilă ar fi sistemul cu partid dominant, deoarece lipseşte partid mijlociu (peste 20% din voturi). Fragmentarea sistemului partinic al Republicii Moldova este cauzată de un grad înalt de diferenţiere socială, societatea civilă slab dezvoltată ce duce la exagerarea rolului partidului ca unicului instrument al realizării intereselor şi „partizarea” regimului politic. Defragmentarea sistemului se realizează prin centralizarea puterii, crearea unui mecanism eficient de interacţiune partinică, creşterea potenţialului coaliţionist al partidelor şi consolidarea actorilor politici. Practica pluripartidismului demonstrează interdependenţa stabilităţii sistemului de partide şi fragmentării spaţiului partinic. M. Duverger scria: ”În fiecare ţară într-o perioadă mai mult sau mai puţin lungă numărul partidelor, structura lor internă, ideologia, dimensiunile lor relevante, alianţele, tipurile opoziţiei, capătă o stabilitate. Acest ansamblu stabil şi formează sistemul partidist”343. Stabilitatea este o caracteristică de bază a oricărui sistem partidist. Procesul consolidării pluripartidismului cere nu atât manevritatea puterii politice, cât stabilitatea ei şi capacitatea consensului cu opoziţia, implicarea acesteia nemijlocit în procesul luării deciziilor, ce minimizează posibilitatea schimbării puterii prin metode nedemocratice, ceea ce la rândul său poate duce la destabilizarea sistemului. O problemă-cheie a unei guvernări eficiente este cea a continuităţii politice, a acumulării şi dezvoltării elementului raţional de la o guvernare la alta, pe de o parte, şi a iniţierii şi promovării elementului inovaţional, pe de altă parte. În acest sens pentru a asigura un anume nivel de stabilitate politică este necesară optimizarea raportului între elementul tradiţional şi inovaţional al continuităţii344. În cazul nostru un astfel de raport este puternic deformat. Din 1991 încoace s-a produs o

343

Duverger M. Institutions politiques et droit constitutionnel. – Paris, 1970, p.151. Saca V. Reflecţii asupra fenomenului puterii de stat: specificul Republicii Moldova. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). № 4(XXXIX). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2007, p.114.

344

210

denaturare puternică a dihotomiei continuitate-discontinuitate, în dese cazuri urmărim o continuitate a elementului negativ şi o discontinuitate a elementului pozitiv345. În cazul în care puterea politică este reprezentată şi deţinută de către diferite forţe (partide, mişcări, asociaţii politice) cu diferite interese politice, căutarea consensului este una din cele mai serioase dificultăţi. Pentru evoluţia vieţii politice moldoveneşti a fost caracteristică o anumită periodicitate, determinată de alternanţa schimbării şi stabilizării346. Clasa politică este în căutarea unui punct de echilibru cu scopul de a ajunge la un consens naţional. Realizarea acestui scop implică căutarea compromisului cu partide opoziţionale, ceea ce este posibil doar în condiţiile concilierii sociale, existenţei unei idei naţionale. Opoziţia, în acest sens, se manifestă ca forţă relativ pasivă, cauza fiind aceea că statutul ei nu e îndeajuns definit, reglementat, inclusiv în Parlament. De aici şi rezultă caracterul limitat al potenţialului constructiv-funcţional al opoziţiei, ea nu se află la un nivel adecvat cerinţelor timpului nici la capitolul drepturilor de care trebuie să se bucure, nici la cel al obligaţiunilor347. Drept punct de echilibru pe o anumită perioadă a servit ideea integrării europene, care cerea unificarea eforturilor reprezentanţilor societăţii civile şi tuturor partidelor politice în vederea atingerii acestui scop. În Republica Moldova s-a ajuns chiar la un consens naţional între principalele forţe politice din Parlament în martie 2005. La baza acestuia se află Declaraţia unanimă privind „Parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene”. Această Declaraţie a servit drept fundament pentru stabilitatea politică. Un rol deosebit în asigurarea stabilităţii politice revine de asemenea elaborării, aprobării şi implementării Concepţiei privind cooperarea dintre Parlamentul Republicii Moldova şi societatea civilă. Această tendinţă a guvernării de a colabora cu societatea civilă, cu opoziţia politică ne face să credem că statul în activitatea sa a ajuns deja la necesitatea de a exprima interesul naţional al ţării nu de unul singur, ci în colaborare cu societatea civilă, cu opoziţia, fapt ce trebuie salutat şi susţinut348. Un consens poate fi viabil doar atunci când permanent este actualizat, susţinut de ambele părţi, însă alegerile parlamentare din aprilie 2009 au demonstrat incapacitatea partidelor la consens naţional de lungă durată. Stabilizarea relaţiilor partinice în cadrul sistemului este premiza consolidării, iar defragmentarea sistemului partinic poate servi un factor al stabilizării procesului politic, consecutivităţii dezvoltării sociale şi economice. Un rol important în acest proces le vine partidelor de masă, mari, bine instituţionalizate, plasate mai aproape de centrul eşichierului politic. Anume aceste partide sunt menite să concureze cu aşa-zise “partide multi-media”, produsul publicităţii, “brand-ul” politic, lipsite de baza doctrinară şi susţinerea largă din partea electoratului. Fragmentarea excesivă a sistemului partidist poate fi eliminată la etapa actuală şi prin mijloace legislative, care trebuie să fie îndreptate spre crearea unui pluripartidism pluralist, spre posibilităţile reale de micşorare a numărului de partide prin fuziunea lor în baza poziţiilor doctrinare asemănătoare şi ca urmare capătarea susţinerii în masă. După părerea lui J.Blondel stabilitatea sistemului partidist depinde de configuraţia ideologică a acestuia, ceea ce reprezintă relaţii în cadrul stângii-drepţii eşichierului politic. Distanţa ideologică a partidelor presupune existenţa unor deosebiri sigure a poziţiilor partidelor şi preferinţelor lor în anumite probleme politice. În Republica Moldova unele

345

Ibidem. Cernencu M., Boţan I. Evoluţia pluripartidismului pe teritoriul Republicii Moldova. – Chişinău, Arc, 2009, p.37. 347 Saca V. Reflecţii asupra fenomenului puterii de stat: specificul Republicii Moldova. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). № 4(XXXIX). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2007, p.114. 348 Ibidem, p.113. 346

211

partide politice încep guvernarea de stânga şi o termină la dreapta. Aceste devieri explică, în parte, de ce unele partide politice îşi pierd suportul electoral după ce au ajuns la guvernare. Iniţial segmentul de stânga al spectrului politic a fost ocupat de două formaţiuni: Partidul Socialist din Moldova şi Mişcarea “Unitatea-Edinstvo”. Dupa înregistrarea Partidului Comuniştilor acesta recucereşte simpatia electoratului partidelor de stânga, însă el repetă soarta multor partide occidentale “antisistem”, care ajungând la putere se înscriu în sistem, astfel “lunecând” spre centru, ceea ce a motivat câteva partide mici socialiste (Partidul Socialist din Moldova, Partidul Socialiştilor “Patria-Rodina”, Mişcarea “Ravnopravie”, Uniunea Muncii “Patria-Rodina”şi mişcarea gastarbeiterilor moldoveni din Moscova “PatriaMoldova”) să facă concurenţa PCRM pe segmentul electoral de stânga, însă eforturile lor au eşuat349. Segmentul de dreapta al spectrului politic a fost dominat de influenta poziţie a Partidului Popular Creştin Democrat, rating-ul constant al căruia de 8-10% l-a menţinut de-a lungul a patru cicluri electorale faptul, care se explică prin rădăcinile adânci ale acestuia în sistem partinic moldovenesc. Lunecarea spre centru a Partidului Popular Creştin Democrat şi cooperarea acestuia cu fostul său inamic politic principal, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, a făcut ca Partidul Liberal să conteste cu succes poziţiile Partidului Popular Creştin Democrat pe segment de centru-dreapta. Pe scena politică din Republica Moldova nu a rămas nici un partid influent, emanaţie directă a mişcării de renaştere naţională de la sfârşitul anilor '80 ai secolului trecut350. Centrul politic este, de obicei, dominat de partide care pot fi numite “emanaţii ale puterii”, adică partide constituite cu suportul factorului administrativ de către grupuri politice influente, aflate, într-un fel sau altul, la guvernare. În acest sens, Partidul Democrat Agrar din Moldova, înfiinţat de grupul parlamentar “Viaţa Satului”, majoritatea membrilor căruia erau conducători ai colhozurilor, sovhozurilor şi altor întreprinderi ale complexului agroindustrial, este primul exemplu de acest gen. Un alt exemplu este “Alianţa Moldova Noastră”, care îşi trage originea din Alianţa Independenţilor din Republica Moldova şi apare pe scena politică a ţării ca răspuns la încercările extinderii controlului şi la nivel local de către Partidul Comuniştilor din Republica Moldova dominant pe atunci la nivel naţional. O caracteristică a acestor partide este că ele, de obicei, sunt conduse de persone care au deţinut funcţii publice înalte, marea problemă a lor este capacitatea lor de a supravieţui după ce sunt nevoite să părăsească guvernarea şi să treacă în opoziţia. Aceste partide ar putea obţine beneficii mari pe urma propunerii soluţiilor “mijlocului de aur”, însă din păcate, nu s-au bucurat de o susţinere largă din partea alegătorilor. Pluripartidismul moldav se caracterizează prin incapacitatea partidelor de conciliere în cadrul segmentului eşichierului politic şi polarizarea gravă a sistemului pluripartidist, care în urma ultimilor alegeri parlamentare din 2009 a devenit realitate351. Drept baza concilierii pot servi interese politice comune, de exemplu, îndeplinirea promisiunilor şi platformelor electorale. Organizarea forumurilor, conferinţelor, comisiilor comune la fel contribuie la un dialog politic între partide. Ţările europene au o experienţă bogată în practicarea metodelor democratice de luptă pentru putere, care nu duc la dezorganizarea şi destabilizarea vieţii politice, aceasta reprezentând confruntare de idei, şi nu de forţe politice. În Republica Moldova, unele partide politice se confruntă cu o criză de idei constructive, ele se limitează doar la luări de atitudini şi declaraţii, iar când lansează vreo idee în majoritatea cazurilor dau dovadă de incapacităţile realizării acesteia. Partidele politice 349

Cernencu M., Boţan I. Evoluţia pluripartidismului pe teritoriul Republicii Moldova. –Chişinău, Arc, 2009, p.25-27. 350 Cernencu M., Boţan I. Evoluţia pluripartidismului pe teritoriul Republicii Moldova. –Chişinău, Arc, 2009, p.27-33. 351 Ibidem, p.34-36.

212

deocamdată nu reprezintă centre de investigaţii strategice, activează prin metoda încercărilor şi a greşelilor mărginindu-se la organizarea neregulată a conferinţelor de presă la care şochează opinia publică prin luare de atitudini şi propuneri de idei, însă fără a se strădui să definească mecanismele de realizare a lor. Unele partide politice continue să dea dovadă de romantism şi lipsă de profesionalism352. Majoritatea partidelor politice funcţionează prin devieri de la principiile doctrinale, de la platformele şi declaraţii. Funcţionarea partidelor politice are loc prin frecvente disfuncţii, crize structurale, fracţionări, sciziuni sau reorganizări, care erodează procesul transformării de partid, îi atribuie un caracter amalgam, lipsit de claritate353. Un alt criteriu după care vom evalua gradul consolidării sistemului pluripartidist din Republica Moldova este volatilitatea electorală. Volatilitatea se referă la gradul în care un partid dispune de electorat stabil. Volatilitatea ridicată explică situaţia în care voturile trec de la un partid la altul. Prima etapă a formării pluripartidismului moldav se caracterizează printrun grad ridicat de volatilitate. Formaţiunile majoritare din legislativul 1994-1998 Partidul Democrat Agrar din Moldova, care în urma alegerilor parlamentare din 1994 a obţinut 56 de mandate şi „Uniunea Socialistă”, care a obţinut 28 de mandate, nu au reuşit să treacă pragul electoral în cadrul alegerilor parlamentare din 1998. Situaţia s-a repetat şi la alegerile parlamentare din 2001, când Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova, Partidul Forţelor Democratice şi Partidul Democrat au rămas în afara parlamentului. O mică scădere a gradului de volatilitate electorală se observă în urma alegerilor parlamentare din 2005, când Partidul Comuniştilor din Moldova, Partidul Popular Creştin Democrat şi Partidul Democrat au demonstrat abateri relativ mici de la rezultatele alegerilor din 2001. Tendinţa stabilităţii sprijinului electoral se observă şi în perioada 2005-2009, cu excepţia Partidului Popular Creştin Democrat, care s-a remarcat prin scăderea bruscă a popularităţii. Totuşi, sistemul nostru pluripartidist se caracterizează printr-un procentaj destul de mare de electorat incert, cauzele fiind instabilitatea relaţiilor partid-electorat, neclaritatea orientărilor doctrinare ale partidelor, neîndeplinirea promisiunilor electorale şi ca consecinţa scăderea nivelului de încredere. Scăderea gradului de volatilitate a partidelor ţine în primul rând de stabilirea unor relaţii de lungă durată cu electoratul. Unele partide politice comunică cu alegătorii numai în perioada alegerilor electorale, iar în perioada dintre alegeri nu există un sistem eficient de legătură a partidului cu electoratul, cea ce duce la îndepărtarea lor faţă de cetăţeni. Deoarece este complicat de a controla activitatea reală a partidelor politice, ele sunt libere de răspundere pentru realizarea programelor şi a promisiunilor sale. Pe de o parte, aceasta practic încurajează partidele politice să lanseze promisiuni nerealizabile, iar pe de altă parte formează în societate un stereotip despre partide cu conotaţii negative. Majoritatea partidelor politice pentru formarea bazei sale sociale de susţinere, folosesc mecanisme manipulative prin mijloace mass-media, folosind şi tehnologii murdare, mai ales în campanii electorale. Societatea politică este acea arenă în care actorii politici concurează pentru dreptul legitim de a exercita control asupra puterii politice şi aparatului de stat. Consolidarea democratică necesită ca populaţia să dezvolte o apreciere faţă de instituţiile centrale ale societăţii politice democratice - partidele politice, legislativul, alegerile, regulile electorale, conducerea politică şi alianţe între partide. În majoritatea statelor postsovietice, relaţiile partidelor politice cu cetăţenii sunt slabe. Acesta duce la înstrăinarea populaţiei de la activitatea partidelor politice. Cetăţenii nu văd rezultate pozitive în activitatea partidelor 352

Juc V., Spinei T. Rolul partidelor politice în stabilizarea sistemului politic din Republica Moldova. // Pluripartidismul în Moldova. / CAPTES. - Chişinău, 2000, p.68. 353 Saca V. Fenomenul transformaţiei partinice în societatea postsovietică: cazul Republicii Moldova. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). Partea XXI. / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2002, p.86.

213

politice şi se îndepărtează de ele. Experienţa demonstrează că pentru păstrarea şi consolidarea bazei sociale de susţinere, partidele politice trebuie să contacteze cu alegători permanent, în special în teritoriu. În Republica Moldova, atitudinea faţă de partidele politice este una negativă. Barometrul opiniei publice demonstrează o gravă criză de încrederea populaţiei în partide politice: 20% de respondenţi nu au deloc încredere în ele, 38% nu prea au încredere, 27% au o oarecare încredere; cel mai mare capital de încredere deţine biserica – 42% de respondenţi au foarte multă încredere în ea354. În societatea noastră, în conştiinţa cetăţenilor este răspândită convingerea că partidele îşi apără propriile interese, şi nu interesele alegătorilor. Aceasta este firesc, dacă luăm în vedere faptul că partidele politice nu depind de societate în timpul între alegeri parlamentare. Partidele politice manipulează cu conştiinţa maselor în campanii electorale, pentru a fi legitimizate prin proceduri democratice. În statele postsovietice, majoritatea partidelor sunt de masă după caracteristici cantitative, şi nu după calitative, ele nu apără interesele maselor şi nu contribuie la integrarea lor în viaţa politică. În literatura de specialitate întâlnim trei tipuri de relaţii între partide şi alegători: programatic sau ideologic, clientelar şi carismatic355. Primul tip de relaţii se bazează pe formularea în program a unui set de valori şi aducerea lor la cunoştinţa alegătorului, care se bucură de acestea indiferent de faptul dacă au votat pentru partidul respective sau nu. Acest tip de relaţii este preferabil, deoarece presupune concurenţa programelor politice, platformelor electorale, duce la depersonalizarea politicii. Programele partidelor politice care reflectă şi exprimă interesele întregii societăţi, în special partea social-economică, joacă un rol hotărâtor în elaborarea strategiei de dezvoltare social-economică a societăţii. Însă, analiza programelor partidelor moldave arată că în mare parte ele sunt uniforme şi declarative, neavând deosebiri esenţiale. Multe programe duc o lipsă de o argumentare teoretică-ştiinţifică, a unei abordări complexe asupra problemelor şi scopurilor strategice ale societăţii. În programele partidelor politice nu sunt reflectate mecanisme de soluţionare a problemelor societăţii. Cu mici excepţii, programele partidelor politice numai constată faptul existenţei problemelor în societate, dar nu conţin metodele de soluţionare a lor. Mai mult ca atât, în programele partidelor politice nu sunt reflectate soluţii proprii ale partidelor ale unor şi aceloraşi probleme. Partidele de dreapta promovează politici de stânga şi invers, partidele de stânga duc politici de dreapta, iar centriştii „trag” permanent spre dreapta sau spre stânga. În felul acesta programele de partid devin o mască sub care se ascund interesele personale sau de clientelă. Unele partide politice nu dispun de o bază socială puternică şi bine determinată, din cauza neclarităţii poziţiilor şi atitudinilor lor faţă de problemele societăţii şi mizează pe susţinerea populaţiei numai în perioada campaniei electorale. Tipul clientelar de relaţii presupune legătura directă între partide şi alegători, fiind orientat spre acordarea grupului susţinatorilor unor beneficii în vederea realizării intereselor lor în cazul venirii la putere partidului susţinut. Legăturile actuale din interiorul partidului la fel sunt mai mult clientelare decât ideologice. Partidele sunt, după cum se ştie, liantul dintre electorat şi puterea politică. În ultimul timp, capătă răspândire fenomenul vânzării locurilor eligibile din listele partidelor contra anumitor sume financiare ce va permite desfăşurarea cu succes a campaniei electorale356. În aşa fel, apar surse ilegale de finanţare, despre care majoritatea absolută a membrilor partidului sau nu este informată, sau nu are acces la ele. Creşterea rolului unor astfel de surse ilegale (netradiţionale) de finanţare 354

http://www.ipp.md. Protsyk O., Bucătaru I., Volentir A. Competiţia partidelor în Moldova: ideologie, organizare internă şi abordarea conflictelor etno-teritoriale. – Chişinău, CEP USM, 2007, p.12. 356 Ciocan Iu. Finanţarea partidelor politice în Republica Moldova: între general şi particular. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). № 2(XXXVII). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2007, p.49. 355

214

are loc pe fundalul scăderii rolului jucat de sursele tradiţionale de finanţare a partidului: cotizaţii de membru, donaţii, vânzarea de publicaţii şi ediţii periodice, etc. Fenomenul este specific şi partidelor socialiste (comuniste), care tradiţional sunt catalogate drept de masă şi sursele s-ar constitui din cotizaţii de membru. În cazul partidelor politice moldoveneşti, nu este un secret faptul că nici liderii organizaţiilor teritoriale nu sunt la curent cu valoarea cotizaţiei ce trebuie achitată. O posibilitate reală de a reduce dependenţa directă de clanuri sociale este independenţa financiară a partidelor de diferite grupuri de interese, interzicerea prin lege a finanţării nelimitate de către acestea a campaniilor electorale şi a partidelor. Tipul carismatic al relaţiilor presupune existenţa unui lider carismatic, capabil să atragă alegători prin abilităţile parsonale. Un factor care influenţează activitatea partidelor politice din Republica Moldova este determinat de aceea că în majoritatea cazurilor ele se formează în jurul liderilor politici, neavând o bază socială reală, astfel transformând partid într-un instrument politic al liderului, exprimând supremaţia personalităţii asupra instituţiei, ceea ce generează iresponsabilitatea lor faţă de societate. În lipsa unei identităţi ideologice clare, a unui program eficient de legătură cu socialul, interesele şi relaţiile partidiste devin puternic influenţate de fenomenul personalizării partidelor. Relaţia nuanţat personalizată devine factorul principal ce determină întregul câmp politic al partidului, individualitatea partidului deseori fiind „îngheţită” de personalitatea liderului acestuia. Această relaţie poate duce chiar la dispariţia partidului politic odată ce liderul lui abandonează partidul. În Republica Moldova se observă combinarea acestor tipuri în construirea relaţiilor cu electoratul cu scopul obţinerii susţinerii largi din partea alegătorilor, mai des fiind întâlnit tipul clientelar şi cel carismatic. De obicei, succesul la alegeri a fost de partea acelor formaţiuni care au avut un mesaj clar şi un lider carismatic. Sistemele electorale, de asemenea, pot afecta profund relaţiile între membrii partidelor şi alegătorii lor. Aceste relaţii sunt însă slabe în cazul sistemelor listei de partid, unde nu există alegerea candidatului. Paradoxul constă în faptul că nu toţi cei care sunt pe listă sunt şi membrii partidelor, ce în unele cazuri este tratat de ei ca posibilitatea de a se dezice de vreo legătură cu acest partid, necătând la faptul că au trecut în parlament cu ajutorul lui. M.Duverger a accentuat: "Reprezentanţii parlamentari sunt aleşi printr-un circuit închis; partidul, în acest caz, este un circuit închis”357. Pierderea încrederii faţă de partide este condiţionată în mare parte şi de relaţii interne ale partidelor, de climatul psihologic autoritar sau excesiv ce domină în unele partide, de stilul relaţiilor tensionate între membrii lor, de tendinţa de numeroase părăsiri a partidelor de către membrii săi, sau aderarea lor la alte partide. Aceste tendinţe au fost nesemnificative la prima etapă a formării sistemului pluripartidist şi tot mai dese acum. Integritatea partidului la capitolul componenţei acestuia nu este garantată. În societăţile în tranziţie, partidele politice de regulă participă mai activ în viaţa politică în perioada campaniilor electorale, însă mai apoi majoritatea lor manifestă în viaţa politică a societăţii o modestie şi dau semne de existenţă doar cu apropierea unei noi campanii electorale sau în legătură cu unele evenimente politice deosebite. Mai mult decât atât nu toate partidele participă în alegeri, cu toate că una din trăsăturile de bază, prin care se identifică ele este lupta pentru putere. În rezultat unele partide politice se manifestă în calitate de decor a politicii, fapt dovedit de incapacitatea frecventă a lor de a oferi o concepţie proprie de guvernare. Partidele politice, rareori sunt în stare să propună propriile variante de soluţionare a problemelor social-economice şi politice, respectiv în cazul în care ei ajung la putere guvernarea lor poartă un caracter haotic, lipsit de consecutivitate. Funcţia de a critica de 357

Duverger M. Political Parties. - London: Second edition, 1959, p.151-152.

215

obicei este bine îndeplinită, însă în măsura în care aceasta nu presupune propunerea unui tablou integru alternativ al guvernării. În concluzie, putem spune că sistemul pluripartidist moldav se află în plin proces de consolidare, însă acesta nu este încă finisat, partidele necesită perfecţionarea continuă a activităţii lor. Fragmentarea sistemului partinic moldav este un fapt cert, dar drept un pas înainte poate fi socotită tendinţa acestuia spre un sistem moderat, având în vedere relevanţa reală a unor partide în viaţa politică autohtonă. La capitol volatilitatea remarcăm succese în ceea ce priveşte schimbarea permanentă a preferinţelor de către alegători, atestăm scăderea gradului volatilităţii pe parcursul funcţionării sistemului. O dificultate în efectuarea consolidării în multe cazuri reprezintă lipsa consecutivităţii şi proviziunii politice. Guvernarea trebuie să fie conştientă de importanţa consolidării sistemului pluripartidist pentru procesul de consolidare democraţiei, luând atitudini şi producând soluţii, doar în aceste condiţii sistemul nostru pluripartidist va face faţă cerinţelor unui sistem partidist de model european.

Bibliografie: 1. Cernencu M., Boţan I. Evoluţia pluripartidismului pe teritoriul Republicii Moldova. – Chişinău, Arc, 2009. 2. Ciocan Iu. Finanţarea partidelor politice în Republica Moldova: între general şi particular. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). № 2(XXXVII). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2007. 3. Duverger M. Institutions politiques et droit constitutionnel. – Paris, 1970. 4. Duverger M. Political Parties. - London: Second edition, 1959. 5. Елисеев С. М. Социальные расколы и институциональные условия консолидации партийных систем в период демократического транзита. // Ежегодная научная конференция Сорокинские чтения. «Актуальные проблемы социологической науки и социальной практики» 17-18 декабря 2002г./ Московский Государственный Университет им. М.В.Ломоносова, 2002г. http://lib.socio.msu.ru 6. Fruntaşu P. Sistemele politice contemporane: (analiză comparată) p.I / Chişinău: USM, 2001. 7. Juc V., Spinei T. Rolul partidelor politice în stabilizarea sistemului politic din Republica Moldova. // Pluripartidismul în Moldova. / CAPTES. - Chişinău, 2000. 8. Мошняга В. Политические партии и партийнaя система РМ: трансформационный контекст. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). Partea XXIII. / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2003. 9. Perciun V. Interacţiunea dintre sistemul electoral şi sistemul de partide. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). № 2(XXXIII). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2006. 10. Peru A. Tendinţe şi dimensiuni ale sistemului partinic din Republica Moldova// MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică) №3 (XXXIV). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2006. 11. Protsyk O., Bucătaru I., Volentir A. Competiţia partidelor în Moldova: ideologie, organizare internă şi abordarea conflictelor etno-teritoriale. – Chişinău, CEP USM, 2007. 12. Saca V. Fenomenul transformaţiei partinice în societatea postsovietică: cazul Republicii Moldova. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). Partea XXI. / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2002. 13. Saca V. Reflecţii asupra fenomenului puterii de stat: specificul Republicii Moldova. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). № 4(XXXIX). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2007. 216

14. http://dexonline.ro 15. http://www.e-democracy.md 16. http://www.ipp.md

217

O ANALIZĂ A PREROGATIVELOR POLITICE A MONARHILOR EUROPENI DE ASTĂZI AN ANALYSIS OF THE POLITICAL POWERS OF TODAY’S EUROPEAN MONARCHS Drd. Alexandru Muraru Department of International Relations and European Studies "Alexandru Ioan Cuza" University of Iasi, ROMANIA

Abstract: Starting from the idea that there is a certain lack of knowledge, not necessarily of interest, regarding the political powers of the European monarchs today, our article seeks to make a short trip between the monarchical powers of heads of state. This analysis is especially relevant today, since, both in Romania and throughout the European Union, the issue of constitutionality of presidential or parliamentary systems and powers of Heads of State is a live issue in dispute. Currently, in 45 states but includes Europe, 13 are monarchies, which means that almost one third kept their royal tradition and the European Union is the same. Ten monarchs that we take issue - Belgium, Netherlands, Louxembourg, Liechtestein, Monaco, Denmark Sweden, Norway, Spain, United Kingdom - offers a variety of new aspects. For example, few people know today that the Heads of State Liechtestein principalities and powers comparable to Monaco have now two centuries of absolute monarchy, while the Swedish monarchy has the lowest power of all European kingdoms, even today nemiavând sovereign powers "Honorary . The last part of the study is intended as an analysis of advantages and disadvantages aspura monarchical system but also some appreciation of how they will relate to the challenges of the contemporary world. Keywords: political powers, European monarchs, royal tradition, absolute monarchy, constitutional monarchy Natura şi funcţionalitatea sistemelor politice a fost deseori studiată, analizată, cercetată şi – până la urmă – asumată prin grila de lectură a determinismului cauzal: autori şi curente de gândire au dezbătut ideea conform căreia dimensiunea şi suportul actual al acestora este de fapt o reverberaţie complexă şi complicată a unui proces istoric îndelungat. Într-o mare măsură această accepţiune este adevărată, ţinând cont – aşa cum afirma un mare antropolog – că sistemul politic conţine în structura sa organică multă istorie şi multă putere.358 Ceea ce rămâne neelucidat, enigmatic chiar, este modul în care aceste sisteme politice reuşesc să-şi adapteze procesele interne – unele din ele vizibile, cuantificabile, comprehensbile, altele însă nu – la schimbările profunde, de esenţă, dinamice, care se petrec în lumea contemporană. Dacă analiza unor sisteme politice are în vedere şi dimensiunea regimului, atunci chestiunea devine şi mai nuanţată, în sensul în care noţiunile prind deseori forţa unor concepte a căror valoare este atribuită mai ales de o constantă naţională, dar şi una regională sau chiar globală. Aşa se întâmplă atunci când cercetarea cuprinde un spaţiu geografic vast, cu o istorie complicată, aşa cum este cea a Europei. Pe o suprafaţă egală cu a noua parte a Chinei, cu a şaptesprezecea parte a Rusiei sau cu a şaptea parte a Australiei, diversitatea sistemelor politice e unică în lume. În momentul de faţă, din 45 de state cât cuprinde Europa, 13 sunt monarhii,

358

Vezi George Balandier, Antropologie politică, traducere de Doina Lica, Editura Amarcord, Timişoara, 1998, passim.

218

ceea ce înseamnă că aproape 1/3 şi-au păstrat tradiţia regală, iar în Uniunea Europeană procentul este acelaşi.359 A descifra însă regimurile politice monarhice nu este şi nu a fost, aproape niciodată, o întreprindere facilă. Cauzele acestei abordări pretenţioase s-au datorat, în primul rând, faptului că, dincolo de modificările substanţiale ale praxisului politic din ultimele două secole, avem în faţă un fenomen care a dimensionat structura şi valorile politice. Ele se regăsesc astăzi în vocabularul axiologic al majorităţii statelor. Apariţia şi evoluţia monarhiilor a fost dezbătută mai mult din punct de vedere istoric decât politic. Această tendinţă s-a datorat în mare parte apetenţei autorilor respectivi pentru o contextualizare – până la urmă benefică – a acestor forme de conducere. Pe de alte parte însă, ei au adus indirect, involuntar în discuţie, fără o intenţie precisă, necesitatea unei rigori, a unei profesionalizări, a unei conceptualizări exacte a acestor sisteme politice. Pe scară largă, monarhia a dominat arenele politice ale statelor până spre epoca contemporană. Durabilitatea acestui fenomen se datorează unui complex de factori care nu pot fi direcţionaţi exclusiv numai spre palierul politic. Regimurile monarhice presupun un „amalgam logic” de elemente contextuale care generează o definire amplă şi destul de complexă a acestora. Cei care s-au ocupat sporadic de acest fenomen au sesizat că nu ne putem raporta la monarhie, doar ca la o formă de guvernământ. Aceasta deoarece componentele adiacente dau substanţa acestei forme de conducere, care a populat arealul politic din întreaga lume. De aceea, atunci când facem referire la monarhism, trebuie să avem în vedere o interrelaţionare, o sumă de interferenţe, fără o legătură directă imediată. Pentru cei care au studiat sau studiază fenomenul regimurilor politice monarhice religia, relaţia cu biserica, implicarea familiilor regale în spaţiul social, legăturile de rudenie, relaţiile dintre membrii caselor regale, prerogativele monarhului, apetenţa pentru acţiunile caritabile, cutumele, istoricul regalităţii din statele respective etc. reprezintă o preocupare sine qua non. Pentru mulţi, referirea la monarhie sau regalitate aduce cu sine ceva vechi360, tradiţional, riguros şi, până la urmă, destul de neobişnuit şi anacronic pentru timpurile moderne. Într-o anumită măsură au dreptate, dacă luăm în considerare faptul că familiile regale sunt chintesenţa unor tradiţii milenare care, în mod firesc, se modifică mult mai greu decât societatea însăşi sau decât orice alt grup ancorat în agrenaj şi participă la întreg procesul social. Parafrazând-ul pe Mircea Eliade, putem spune, cu toată convingerea, că ceea ce este vechi, nu este învechit. Dimensiunea istoriei se traduce, în general, prin două elemente fundamentale: în primul rând, ea încearcă să scoată la iveală procesele care au determinat anumite fenomene, iar în al doilea rând, conform logicii pozitivismului, ansamblul evenimentelor sociale şi politice sunt afişate, prezentate, destănuite în lumina adevărului. Astfel, plecând de la acest silogism, regimurile politice monarhice, în opinia noastră, trebuie să depăşească, la nivelul analizelor şi cercetărilor, faza discursului exclusiv pozitivist. Dacă, aşa cum afirmam ceva mai sus, majoritatea autorilor au tratat acest subiect eminamente istoric, noi ne propunem să-l aducem pe palierul analizei politice. Această analiză are relevanţă astăzi cu atât mai mult, cu cât, atât în România cât şi în întreaga Uniune Europeană, problema constituţionalităţii, a sistemelor prezidenţiale sau parlamentare şi a atribuţiilor şefilor de stat este o chestiune viu disputată. Chestiunea regalităţii nu a încetat niciodată să fie un subiect atrăgător şi, în acelaşi timp, unul tabu. Foarte mulţi dintre aceia care se apleacă astăzi spre fenomenul monarhic au abordat teme care doar tangenţial ating palierul politic, în sensul unei analize consistente şi 359

Radu principe de Hohenzollern-Veringen, Europa din noi: Regalitatea şi democraţia-spectacol, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 77. 360 Vezi în acest sens Rene Remond, Privire asupra secolului, trad. de Ion Doru Brana, Editura Nemira, Bucureşti, 2008, pp. 12-17; Neagu Djuvara, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914-1991) şi premisele hegemoniei americane, Editura Humanitas 2008, passsim.

219

riguroase. Pe de o parte, ei caută să scoată la iveală o lume ascunsă, neînţeleasă, tenebroasă, complicată şi complexă, care se traduce de cele mai multe ori prin tăcere, sau prin însăşi caracterul ei criptic şi elitist. Pe de altă parte, căutătorii de senzaţional văd în majoritatea familiilor regale un bun subiect: speculează vieţile intime ale membrilor caselor regale, fac reportaje sau biografii incendiare în care încearcă să scoată la iveală adevăruri ce pot „detrona” imaginea unui „cap încoronat”, încearcă să evidenţieze, dintr-o perspectivă eminamente narativă, logica puterii şi a relaţiilor de putere din interiorul unei dinastii, şochează prin caracterul uneori tendenţios pe care-l acordă trăsăturilor de caracter sau personalităţii membrilor familiilor regale. În general, în ultimele decenii, dihotomia dintre monarhism şi republicansim nu a reprezentat o temă majoră pentru dezbaterile de fond în analizele politice, aceasta fiind de multe ori depăşită de chestiuni mult mai stringente, care trebuiau să aibă o rezolvare imediată. De fapt, secolul XX - considerat de mulţi ca fiind un „secol scurt” – a redefinit toate tiparele; debutând cu primul conflict mondial, din istoria omenirii, secolul XX prefigurând deja avanpremiera unui veac cutremurător. Secolul XX a fost în primul deceniu şi jumătate o prelungire a celui anterior, a fost teatrul temporal a două conflagraţii militare, a fost martorul unor mişcări fanatice fără precedent – fascismul şi comunismul – , precum şi a celui mai mare genocid programat din istoria omenirii: Holocaustul. Secolul ce tocmai s-a încheiat a însemnat şi dispariţia imepriilor coloniale, provocate de cele mai multe ori de mişcări de eliberare naţională şi de independenţă, a însemnat un război atipic (Războiul Rece) între două sisteme – cel democratic, de factură liberală, bazat pe un sistem economic capitalist şi cel comunist, de factură totalitară, axat pe un sistem economic socialist, autarhic, închis – finalizat cu prăbuşirea blocului sovietic în 1989361. De asemenea, acest secol a însemnat şi multiple conflicte regionale, etnice, politice sau religioase; scurta sa existenţă a favorizat o dinamică dramatică ce a redimensionat paradigme care stătuseră în picioare decenii de-a rândul. Cel mai scurt secol din istoria omenirii nu a permis o dezbatere şi o evoluţie firească, potenţată de o cadenţă normală a axei temporale, aşa cum se întâmplase până atunci. Excesiva dinamizare a lumii politice a lăsat în urmă idei şi curente importante, care ar fi meritat o problematizare atentă pe măsura importanţei lor, probată în secole. Spre exemplu, emergenţa numărului democraţiilor din întreaga lume a impus o anumită autosuficienţă, care a depersonalizat arealul regimului politic, făcându-l indiscutabil republican. Pe de altă parte însă, paradoxal, putem afirma că polemica moanrhism-republicanism este privată de interes şi de teorii relativ noi; o literatură mai mult decât insuficientă „ţine” astăzi locul unei dezbateri autentice. Totuşi, lumea s-a schimbat extraordinar de mult în ultimul secol. Profunda relativizare a valorilor tradiţionale - care însoţiseră până acum procesul politic - a fost transpusă eminamente într-o ideologie a neştiinţei reciproce – atât din partea guvernaţilor cât şi a guvernanţilor – ce gravitează în jurul oricărei forme de regim politic. În definitiv, configuraţia Europei după cel de-al doilea război mondial a suferit multe şi puţine transformări, în acelaşi timp. Cele două cicluri tranzitologice (1945-1989; 1989-2001 ) nu au dat şansa regimurilor monarhice să se reafirme pe un fundal politic de o dinamică dramatică; cele mai multe state au devenit sau au rămas republici, trecând în cincizeci de ani de la „democraţii populare”, la „democraţii liberale”, soluţia monarhică fiind îndepărtată aproape a priori. Cetăţenii statelor de astăzi îşi pun prea puţin problema schimbării formei de regim politic, fiind mai degrabă preocupaţi de chestiuni mult mai stringente. Multitudinea chestiunilor şi provocărilor contemporane – terorism, disrciminare, inegalitate, lupte religioase, foamete etc. – consumă energiile şi reaşează preferinţele, nemaipermiţând problematizarea unor chestiuni structurale, de natură care ar putea să 361

Vezi explicarea acestui concept în Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladmir Tismăneanu: despre comunism, postcomunism, democraţie, pref. de prof. Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, passim.

220

redimensioneze profund scena politică şi să o redefinească într-o nouă formulă ce ar stinge multe din conflictele politice interne ale fiecărui stat. Cazul Spaniei este unul edificator în acest sens362. Acesta evidenţiază cum, într-o ţară măcinată de conflicte etnice şi regionale, război civil şi dictatură militară, instituţia monarhică a fost un factor de stabilitate şi progres, căreia acum, nimeni nu-i mai contestă legitimitatea şi rolul. Dar este lesne de înţeles că o asemenea formulă presupune şi o moderaţie a liderilor politici, o acceptare a populaţiei, dar şi un compromis spre beneficiul tuturor şi mai ales al clasei politice. Monarhiile de astăzi nu mai sunt ceea ce au fost odată, însă prestanţa şi civilitatea lor îndrumă la o cugetare aparte. Monarhii contemporani domnesc, dar nu guvernează, rolul politic major fiind mai degrabă luat de preşedintele consiliului de miniştri. Continuitatea istorică a tradiţiei regimului politic este însă esenţa evoluţiei şi afirmării lor ca fenomene politice notabile. Mişcările monarhiste sau republicane sunt slabe şi nu reuşesc sa-şi afirme identitatea ideologică, ele reprezintă însă, un suport afectiv şi un militantism politic sensibil la sentimentele puternice ale celor care cred în primordialitatea schimbării formei de regim politic. Analiza sistemelor politice, care au ca suport identitar regalitatea, tinde să scoată în evidenţă faptul că integrarea multitudinii de accente tradiţionale – nu neapărat conservatoare – în contextul politic actual, al definitivării celui mai avansat sistem suprastatal din lume, reprezintă un demers nu tocmai facil. Este vorba despre repere constituţionale ample, complexe, care dau natura şi substanţa unui regim, cum este de exemplu cazul Angliei şi care ar trebui să fie traduse – fără să se piardă din vedere principiile justificative ale fundamentelor lor naţionale – prin dimensiunea politico-juridică a Uniunii Europene. Chiar dacă este un proces amplu, de durată, este evident că aceste sisteme politice capătă conotaţii aparte atunci când vine vorba despre apelul la drept constituţional, în fiecare stat. Globalizarea sau mondializarea363 complică şi mai mult analiza ţărilor europene care au ca suport identitar regalitatea. Cu toate că această construcţie europeană este în sinea ei un proces globalizator, nu trebuie pierdută din esenţă nici componenta regionaloă care are rolul – în opinia noastră – de a tempera şi a reduce din şocul politico-administrativ. Aceasta înseamnă că factorul tradiţional – pe un teritoriu cu cea mai vastă coloratură politică, lingvistică şi civilizaţională din lume – are destule şanse să fie asumat şi luat în considerare în algoritmul politic european al secolului XXI. Diversitatea celor zece monarhii europene pe care le analizăm demonstrează faptul că acel filon tradiţional de care vorbeam, a fost deseori negat sau profund metamorfozat, însă mereu esenţa sa a rămas aceeaşi. Fie ca a fost vorba de reducerea prerogativelor monarhului, de sporirea puterii parlamentului, de diminuarea atribuţiilor reprezentative ale celui care avea puterea sceptrului, naţiunea s-a îmbrăcat mereu în aceeaşi haină politică, a caselor regale. Datată 7 februarie 1831, constituţia belgiană consemnează „un tip de monarhie parlamentară cu o putere regală limitată şi un rol decisiv al Parlamentului”, precum şi un control al instituţiei reprezentativitate asupra guvernului364; structura federală a sa însemna de fapt o decupare teritorială ce trebuia să corespundă anumitor clivaje. Mai mult decât atât, responsabilitatea organizării unui astfel de stat presupunea o anumită tehnică, precum şi 362

Vezi în acest sens David Gilmour, The Transformation of Spain: From Franco to the Constitutional Monarchy, Quartet Books Publishing House, London, 1985, passim. 363 Diferenţa dintre globalizare şi modializare este una de esenţă, pe două paliere: în primul rând unul lingvistic care desparte termenii între un concept anglo-saxon – globalization –, şi unul continental, francofon – mondialization, iar al doilea palier, determinat de raportul ordonare-subordonare/ general-particular. Curentele de gândire şi autorii care au avut ca centru al preocupărilor lor această chestiune au ajuns la ideea conform căreia mondializarea este mai generală decât globalizarea, iar spectrul economic al acesteia din urmă, este ceva mai pregnant. 364 Annales de I’Institut de droit comparé, t. II, 1936 apud Genoveva Vrabie, (coord), Les régimes politique des pays de l’UE et de la Roumanie, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2002, p .73

221

proceduri specifice, ceea ce a impus o serie de trăsături distincte actului belgian365. Potrivit actului fundamental, Regele cumulează în persoana sa un ansamblu de funcţii şi responsabilităţi, fiind totodată şeful statului, asumându-şi, potrivit acestei demnităţi, sarcinile reprezentării naţiunii atât în exterior, cât şi în interiorul ei; monarhul este garantul puterii constituante şi a celei legislativ-federale.366 Constituţia belgiană precizează că regele exercită, în asociere, principalele funcţii federale, deţine, în principiu, puterea executivă, asistat de miniştrii săi, iar în condiţii speciale şeful statului intervine în formarea şi demisia guvernului federal, precum şi la dizolvarea camerelor. Încoronarea este doar o metaforă, transmiterea funcţiei şi a prerogativelor realizându-se numai prin jurâmântul pe constituţie, formula menţinerii integrităţii teritoriale căpătând o semnificaţie deosebită în Belgia, unde adepţii independenţei sunt foarte numeroşi.367 Fost imperiu colonial, cea mai mare parte a fostelor dominioane ale acestuia fiind situate în Estul Indiei,368 Regatul Olandei a rămas una din cele mai dezvoltate naţiuni de pe continent. Membră fondatoare a Comunităţii Europene, Olanda este considerată una din cele mai democratice şi mai permisive ţări din lume, multiculturalismul olandez fiind un exemplu pentru reproducerea fenomenului la scară mondială. Constituţia Olandei consemnează puterea executivă ca aparţinând monarhului şi mai ales faptul că şeful statului poartă titlul de „rege”, indiferent dacă posesorul titlului este bărbat sau femeie. Persoana regelui este inviolabilă, iar suveranul joacă un rol important în formarea guvernului: după alegerile generale, el numeşte „informatori” însărcinaţi să-i aducă la cunoştinţă detalii, iar apoi un „formator” va avea sarcina de a construi Executivul pe baza rezultatelor scrutinului. Miniştrii depun jurământul în faţa Regelui, care, în fiecare an, deschide sesiunea parlamentară printr-un mesaj al tronului în care expune priorităţile guvernului în politica internă şi externă. Şeful Executivului, care poartă denumirea de Ministru-Preşedinte, se întâlneşte săptămânal cu monarhul, cu vicepreşedintele Consiliului de Stat (organ consultativ al Coroanei şi organ consultativ suprem al Guvernului), cu comisarii (guvernatorii) provinciilor şi cu burgmestrii.369 Suveranul Marelui Ducat al Luxembourgului are astăzi atribuţii extinse, Isabelle Bricard comparându-le cu cele ale unui preşedinte din a V-a Republică Franceză. Prerogativele sale sunt mult extinse, având atribuţii exclusive pe palierul puterii executive şi legislative (împreună cu Camera Deputaţilor). De asemenea, Marele Duce este sprijinit de membrii cabinetului, pe care formal îi alege, prin desemnarea premierului, dar practica arată că discuţiile dintre partidele politice creionează alegerea şefului executivului.370 Suveranul are ca îndatoriri legislative contrasemnarea actelor normative şi promulgarea lor, poate supune plenului Camerei proiecte de lege, este şeful armatei, iar în politica externă încheie tratate, întreţine contacte cu şefi de stat şi de guverne din lumea întreagă, precum şi raporturi fructuoase cu multe personalităţi ale globului. Principatul Liechtestein constituie un caz aparte între monarhiile europene contemporane. În ceea ce priveşte atribuţiile politice, acestea sunt generoase şi conferă prinţului un statut privilegiat între toţi şefii de state monarhice din Europa. Principele are puterea supremă, atât în interiorul statului, cât şi în afara lui, unde reprezintă naţiunea în relaţiile externe şi la organismele internaţionale. Dispunând de un drept de veto, el poate promulga legi speciale fără aprobarea Dietei, scoţând în acest caz, din calcul, guvernul. 365

În limbaj juridic, Francis Delpérrée distinge 3 trăsături fundamnetale ale federalismului belgian şi una suplimentară: de disociere, de suprapoziţionare, de confruntare; trăsătura suplimentare presupune un federalism în evoluţie, afirmat odată cu revizuirea constituţională din iulie 1993. (Genoveva Vrabie, op. cit., pp. 77-78) 366 Ibidem, p. 85. 367 Isabelle Bricard, Dinastiile domnitoare ale Europei, trad. de Sanda Pop, Editura Vivaldi, Bucureşti, 2004, p. 79. 368 L. G. Pine, The Twilight of Monarchy, Burke Publishing Company, London, 1958, p. 190. 369 Isabelle Bricard, op. cit., pp. 587-588. 370 Ibidem, 177.

222

De dimensiuni apropiate, Principatul Monaco a suferit o transformare profundă în primăvara lui 2005, când Albert a devenit principele unui stat suveran, luând astfel locul tatălui său – defunctul Ranier al III-lea, un om de a cărui nume se leagă spectaculoasa dezvoltarea a micului regat monegasc. Acesta este înrudit cu Franţa prin constituţie: legea fundamentală stipulează că suveranitatea se desfăşoară „sub prietenia protectoare a Republicii franceze” iar acordul de la Helsinki (1973) decide clar că prinţul „se angajează să-şi exercite drepturile de suveranitate în perfectă conformitate cu interesele politice, militare, navale şi economice ale Franţei”.371 Prerogativele politice ale principelui sunt folosite pentru a conferi, potrivit legii fundamentale, întreaga autoritate executivă unui ministru de stat, asistat de trei consilieri ai guvernului (pe cele mai importante probleme), iar împreună răspund în faţa monarhului. Puterea legislativă este împărţită între un consiliu naţional şi prinţ, iar acest organism are un rol reprezentativ. Interesant este că, aşa cum apreciază şi Isabelle Bricard, datorită acestor prevederi, Monaco este la ora actuală statul cu cel mai absolut regim monarhic din Europa, după Liechtenstein. Vechi imperiu al lumii nordice – zonă strategică din punct de vedere geopolic, economic şi al structurilor sociale – Danemarca, cea mai mică naţiune dintre statele nordice (Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Islanda) are un sistem politic monarhic profund schimbat faţă de celelalte monarhii europene. Încă din 1849 dimensiunea sacră a regalităţii daneze a dispărut, încoronarea nefiind decât o nostalgie a vechii instituţii. Astăzi, regina prezidează Consiliul de Miniştri, poate asista la lucrările Parlamentului, iar primul-ministru este impus de către adunarea reprezentativă. Şeful statului – adică monarhul – exercită puterea executivă, are îndatorirea de a se informa asupra tutuor problemelor politice existente, reprezintă naţiunea în plan extern, mergând în cele mai multe vizite însoţită de ministrul de externe.372 Moştenirea vikingă este parte integrantă din istoria statelor nordice, şi a Suediei, de altfel, povestea sa fiind totodată cheia actualei sale poziţionări. Într-o ţară unde factorii istorici au primoridialitate – aşa cum surprinde Charles Mougel –, identificându-se cu diversitatea, deschiderea şi identitatea naţională, unde există un cult pentru moralism, credinţă (luteranism), comunitate, independenţă, ataşament faţă de valori ca egalitatea, civismul, pragmatismul, ordinea,373 monarhia este un factor de stabilitate, dar – şi mai important – un element de tradiţie indiscutabil în contextul geopolitic nordic. Monarhia suedeză are cea mai mică putere din toate regatele europene: şeful statului nu prezidează Consiliul de Miniştri, nu mai are prerogative consultative, nu mai desemnează pe primul-ministru (acum preşedintele Parlamentului), nu sancţionează legile, nu promulgă actele puterii executive, nu mai este nici şeful armatei, nici măcar nu mai rosteşte discursul tronului. Sistemul politic norvegian nu a permis până acum integrarea statului în Uniunea Europeană, evitând astfel slăbirea sectoarelor economice vulnerabile (pescuit, agricultură), dar mai ales pentru a nu „dilua” sistemul democratic original al naţiunii sau a pune în discuţie identitatea naţională.374 Regimul politic norvegian se împarte între puterea executivă, care aparţine regelui – cu atribuţii în prezidiul consiliului de miniştri şi semnarea formală a actelor normative – şi puterea legislativă, deţinută de Stortinf (Parlamentul), care dispune de un control aproape total al executivului; monarhul are titlul de comandant al forţelor supreme, şef al bisericii evanghelice luterne, dar reprezintă şi simbolul unităţii şi permanenţei Norvegiei.375 „Regele tuturor spaniolilor”, aşa cum i-a plăcut mereu să fie, Juan Carlos a fost şi este un monarh eminamente special. Cultivând toleranţa, încurajând spectrele multiculturale, 371

Ibidem, p. 367. Ibidem. 125-127. 373 François Charles Mougel, Europa de Nord în secolul al XX-lea, trad. de Marian Ştefănescu, Editura, Corint, Bucureşti, 2004, p. 12. 374 Ibidem, p. 122. 375 Isabelle Bricard, op. cit., pp 405-406. 372

223

promovând mereu unitatea regatului, el a înţeles că democratizarea Spaniei este în primul rând un proces spre pacificare. Punându-şi în practică calităţile sale de bun comunicator şi de excelent partener de dialog, regele Spaniei va realiza una dintre cele mai prolifice activităţi diplomatice de pe continent. După patruzeci de ani de izolare, Spania cunoaşte un recul extraordinar în relaţiile internaţionale. Adept al alianţelor politico-militare şi al parteneriatelor, în special cu Uniunii Europene şi NATO, Juan Carlos a reînnodat legăturile cu exteriorul: a făcut turneee memorabile în Franţa, Germania, Marea Britanie, S.U.A., a redeschis calea spre dialogul cu statele Sud-Americane, a păşit spre spaţiul fostei Uniuni Sovietice, dar şi în Africa. Având legături excelente cu monarhii din Maroc, Iordania, Arabia Saudită, el a reuşit să recâştige simpatia lumii arabe, dar şi a Israelului. Nominalizat în mai multe rânduri la premiul Nobel pentru pace, monarhul spaniol şi-a însuşit aproape natural arta de a transforma spaţiul global într-un teatru de prietenie, pe care-l probase cel mai bine în interiorul propriei naţiuni. Fiind convins că doar „exportul” imaginii monarhiei poate promova democraţia376, Juan Carlos a fost mereu preocupat de diversitate. Monarhul a deprins perfect mecanismul de funcţionare a unui stat măcinat de patruzeci de ani de conflict, atribuindu-i cu grijă panaceul de care avea nevoie: o instituţie monarhică liberală şi populară, adaptată perfect necesităţilor timpului de azi. De asemenea, simplitatea şi modestia modelului familiei regale spaniole au determinat o excelentă relaţie cu publicul larg, care a fost răsplătită cu aceeaşi monedă de către marea masă a spaniolilor. Mai mult decât atât, pregătirea excelentă a principelui de Asturia pentru funcţiunea vieţii sale – aceea de rege377, căsătoria sa în mai 2004 cu Letizia Ortiz Rocasolano, o cunoscută ziaristă378 care nu făcea parte din Gotha, a produs o şi mai mare simpatie pentru viitorul cuplu regal, cât şi pentru întreaga familie. Succesul modelului spaniol pleacă, în primul rând, dintr-un legalism accentuat şi dintrun constituţionalism pe care Juan Carlos l-a transformat mereu în „religie”. Preoragtivele sale sunt foarte clar şi limpede desfăşurate în constituţia din 1978. Astfel, Coroana este reprezentată de rege – şeful statului spaniol –, acesta constituind simbolul unităţii permanente, dar şi garantul moderaţiei şi arbitrajului bunei funcţionări a instituţiilor, asmându-şi totodată şi reprezentarea statului în sfera relaţiilor internaţionale.379Potrivit actului fundamental, regele poate convoca sau dizolva Cortès-ul (Adunarea reprezentativă) la recomandarea premierului şi cu aprobarea miniştrilor; totodată, monarhul desemnează şeful guvernului, după consulatarea cu partidele, fiind apoi validat în faţa parlamentului.380 Regele poate numi şi revoca membrii guvernului la propunerea primului-minstru iar sub autorizarea Cortès-ului poate declara război şi conlucra pentru restabilirea păcii.381 Persoana regelui este inviolabilă, acesta nu este responsabil din punct de vedere politic pentru actele sale; regele este, în acelaşi timp, şeful armatei, are drept de graţiere iar rolul său legislativ se reduce la aprobarea şi semnarea actelor emise de Parlament.

376

Charles Powell, Juan Carlos al Spaniei – Povestea unui rege, trad. Bogdan B. Bogdan, Editura Nemira, Bucureşti, 2003, pp. 253. 377 Isabelle Bricard este de părere că este cel mai bine pregătit prinţ moştenitor din toată Europa. (Isabelle Bricard, op. cit., pp. 486-491). 378 „Infancia en Asturias” disponibil online la adresa http://www.biografiasyvidas.com/reportaje/letizia_ortiz/ (29 aprilie 2010). 379 Prof. Dr. Luis Ortega Álvarez, „Le régime politique l`Espagne” în Genoveva Vrabie (coord), Les régimes politique des pays de l’UE et de la Roumanie, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2002, p. 102. 380 Isabelle Bricard, op. cit., pp 495. 381 Prof. Dr. Luis Ortega Álvarez, op. cit., p. 102.

224

Cea de-a doua monarhie382, ca vechime, de astăzi, are aproape o istorie echivalentă cu cea naţiunii pe care o păstoreşte. Modelul politic al Marii Britanii dăinuie în continuare, ca ţara cu cel mai vechi regim politic, generând interogaţii interesante asupra motivelor şi principiilor care stau la baza acestei continuităţi. Elisabeta a II-a a trecut şi peste nenumărate momente dificile. Împreună cu guvernul, a adoptat o atitudine rezervată faţă de combatantele “Războiului Rece”, neacceptând transformarea propriului teritoriu în câmp de luptă sau spaţiu de tranzit. Este drept că intransigenţa şi litera profund constituţională şi legalistă în care a acţionat mereu a determinat-o să stea deoparte şi faţă de unii monarhi central şi est europeni care-şi pierduseră tronul sub ocupaţia sovietică, totuşi înrudiţi cu familia regală de la Windsor. Tot în acest context, al etapelor cruciale ale domniei, se înscrie şi reformarea Commonwealthului; pornit în 1931, colosul va suferi multiple transformări care vor determina o schimbare de paradigmă în relaţiile cu statele membre, dar şi în ceea ce priveşte statutul său. Apropierea unor dominioane de Statele Unite, revendicarea unui rol cu totul şi cu totul nou în politica externă, dar mai ales în cea regională, au produs în genere o mutaţie fundamentală: “spiritul de imperiu” a fost înlocuit cu cel de “convenineţă”383. Totodată, responsabilităţile şi angajamentele politice ale Marii Britanii au fost diminuate, iar diseminarea puterii şi a factorului decizional între ceilalţi membri a reprezentat o condiţie sine qua non a păstrării existenţei sale. După anii `70, care au însemnat o efervescenţă nemaintâlnită în organizaţie – cu puternice accente conflictuale –, structura sa s-a reglat între un consiliu a şefilor de guvern şi miniştrilor statelor membre şi un secretariat general. În prezent, Commonwealth-ul numără nu mai puţin de patruzeci de state – douăzeci şi cinci de republici şi nouăsprezece monarhii, din care cincisprezece au au suverană pe Elisabeta a II-a, iar patru sunt monarhii naţionale –, cuprinzând în graniţele sale aproape un miliard de oameni, adică a şasea parte din populaţia planetei.384 Organizaţia a devenit una multirasială, multinaţională (pot adera doar state independente), cu o puternică componentă economică. Contactele pe care secretariatul general le-a intensificat în ultimii ani au dovedit o bună organizare economică şi mai puţin politică. Mai mult decât atât, opinia generală care pare a fi pe buzele tuturor locuitorilor Commonwealth-ului este aceea că, probabil datorită procesului violent de globalizare, caracterul unitar al organizaţiei s-a pierdut, iar acum naţiunile ce-l compun nu mai formează un bloc militar, diplomatic, politic unitar, ci mai degrabă o afiliere determinată de chestiuni economice.385 Se poate afirma, retrospectiv, că Elisabeta a II-a este un monarh cu totul şi cu totul aparte în vremuri complicate. Contextul în care domnia ei a funcţionat şi a câştigat adepţi arată că stabilitatea instituţiei monarhice depinde mult şi de calitatea leadership-ului politic. Ultimele două decenii au determinat chestiuni mult mai complexe şi mai dilematice pentru soarta regalităţii din insulă. Moartea Reginei mamă, decesul neaşteptat al prinţesei Diana, precum şi căsătoria prinţului Charles, moştenitor al Coroanei, cu Camilla Parker-Bowles au suscitat un interes deosebit pentru destinul familiei de la Windsor decât au făcut-o poate cincizeci de ani de domnie. Poporul britanic a acceptat cu deschidere căsătoria principelui de Wales cu o femeie divorţată şi fără rang nobiliar, el însuşi fiind divorţat, acest fapt fiind un test câştigat pentru regalitatea britanică şi mai ales pentru dinastie. Dacă acum şaptezeci de ani Edward al VIII-lea era nevoit să abdice din pricina proximei sale căsătorii, modernitatea a trecut acum peste tradiţionalismul britanic. De asemenea, puterea politică – fundamentul 382

Aşa cum remarcă şi E. Barker, Regatul Marii Britanii şi Irlandei de Nord este depăşit, în ecuaţia continuităţii instituţiei monarhice, de Papalitate ,şi implicit, de pontificatul de la Vatican. (Ernest Barker, British Constitutional Monarchy, Oxford University Press, London, p. 5) 383 Henri Grimal, Commonwealth-ul, trad. de Narcisa Şerbănescu, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 52. 384 Ibidem, pp. 93-94. 385 Ibidem, pp. 129-133.

225

regalităţii istorice a Coroanei britanice – este şi ea diminuată şi nu mai reprezintă astăzi decât o chestiune formală, bineînţeles, în context „constituţional”: regina numeşte primul ministru – cel mai adesea şeful partidului care câştigă legilativele – şi poate dizolva Parlamentul; suveranul este şeful suprem al armatei, nu are drept de vot şi nu poate lua parte la şedinţele Camerei Comunelor.386 Sistemele politice monarhice europene de astăzi demonstrează prin continuitate că evoluţia lor istorică a supravieţuit unui secol al totalitarismelor. Soarta familiei regale ruse a arătat, odată în plus, că pentru detractorii spiritului democratic şi al civilizaţiei, nu există nici o problemă în a şterge de pe harta politică a lumii aceste celule care au dimensionat paradigma istoriei vreme de două milenii. Altfel spus, ceea ce a fost mai greu a trecut, cu toate că dinastiile care au supravieţuit loviturilor grele ale istoriei au făcut-o cu preţul renunţării la puterea lor politică387. Majoritatea monarhilor în funcţiune din Europa de astăzi, domnesc dar nu guvernează; prerogativele lor de acum înseamnă puteri executive şi legislative limitate, conducerea formală a armatei, unele funcţii de control şi de avarie. Însă, principalul lor rol nu este acela de a reproduce puterile pe care le aveau acum mai bine de peste două sute de ani în urmă, ci de a se axa pe reprezentativitate naţională, pe conturarea ideii de suveranitate, pe păstrarea identităţii şi asumarea unui rol care presupune menţinerea unui echilibru între tradiţie şi modernitate. Regii şi reginele veghează la buna desfăşurare a procesului politic, ferindu-l, prin însuşi statutul lor, de ingerinţe, care ar putea să-l perturbe. Membrii familiilor regale au roluri reprezentative, patronează asociaţii sau organizaţii filantropice, catalizează în jurul lor oameni importanţi şi sume importante de bani pentru a ajuta la rezolvarea unor probleme cu care societăţile se confruntă astăzi. Mulţi dintre ei conduc onorific diferite organisme pentru a da prestanţă şi notorietate, iar, de multe ori, participarea directă creează valuri de simpatie. Aspectul militar şi cel educaţional sunt aproape integrate în valorile lor: membrii caselor regale şi, mai ales, moştenitorii la tron urmează mai întotdeauna o instituţie militară de prestigiu şi dobândesc studii superioare în domenii precum economia, ştiinţele guvernării sau dreptul internaţional. Acestea au sarcina de a pune la baza personalităţii acestor oameni un leadership profesionalizat, capabil să facă faţă unor provocări contemporane a societăţilor lor. În concluzie, putem evidenţia o stabilitate politică relativ ridicată pe care monarhiile europene o conferă astăzi, datorită poziţiei lor exclusiv neutre şi a lipsei lor de influenţă asupra alegerilor, situându-se astfel în afara scenei politice. În al doilea rând, uşurinţa succesiunii elimină problemele pe care sistemele prezidenţiale le au inevitabil, datorită unor candidaţi “de partid” sau, aşa cum au fost destule cazuri în Europa ultimilor ani, unor posibili conducători cu slabe accente democratice. De asemenea, posibilitatea de a pregăti guvernanţi de meserie exclude, de obicei, accidentele nedemocratice şi derapajele arbitrare.388 Stabilitatea Europei de astăzi a demonstrat că, ultimii şaptezeci de ani, nu au adus, în cele zece monarhii, nici un accident constituţional. În acelaşi timp, regimurile monarhice presupun, într-o logică indisolubilă, „contopirea interesului naţiunii cu interesul particular al unei familii, ceea ce dă Regelui un avantaj personal de a scăpa de măreţia Regatului său”389. Totodată, istoria şi statisticile au arătat că întreţinerea unei Familii Regale este mult mai puţin costisitoare pentru bugetul unui stat decât administraţiile sau alegerile prezidenţiale. Regimurile monarhice au permis, de altfel, femeii, mult mai lesne, şi mai natural, să acceadă la dreptul dinastic. Cu toate că legea salică a dominat constituţiile monarhiilor şi statutele familiilor regale,

386

Isabelle Bricard, op. cit., pp 318-319. Ibidem, p. 8. 388 Marian Trăistaru, Introducere în studiul teoriei politice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 70. 389 Ibidem. 387

226

monarhiile europene au permis, în ultimul secol, un aflux considerabil al femeilor pe tronurile europene.390 Dezvantajele există şi nu trebuie neglijate. Posibilitatea apariţiei unor minorate sau regenţe, precum şi riscul unor domnii nepotrivite, există în continuare. În istorie sunt sufieciente exemple de monarhi care n-au fost în măsură să-şi exercite onorabil funcţia şi rolul pe care l-au avut. Mai mult, au existat monarhi care au preferat să renunţe la tron, punând astfel în pericol stabilitatea internă şi imaginea externă a propriei naţiuni. Un alt punct slab al regimurilor monarhice este acela al izolării şi al conturării unei „prăpastii” de atitudine şi comunicare între suveran, ceilalţi membri ai familiei regale şi cetăţeni. Aici apare de fapt şi marea problemă a monarhiilor ereditare: aceea a unui deficit democratic major. Chiar dacă moştenitorul este crescut în spiritul tradiţiei democratice, pregătit pentru domnie de la primii ani de viaţă, este posibil uneori ca decizia populaţiei (relevată în urma sondajelor de opinie) să nu se suprapună cu cea a Regelui sau a familiei sale. O ultimă problemă pe care am sesizat-o este reprezentată de posibilele confruntări din interiorul unei familii regale – mai ales când sunt publice – , ce pot genera conflicte majore, confruntări determinate de cele mai mute ori de chestiunea succesiunii în drepturi dinastice. Ele pot degenera în constituirea de “camarile” sau lovituri de palat391, ceea ce poate duce, în scurt timp, la o slăbire masivă a încrederii populaţiei, la o delegitimare a rolului lor, dar şi la degradarea imaginii regalităţii în sine. Stabilitatea celor zece democraţii europene confirmă, în cele mai multe cazuri, simpatia populaţiei pentru familiile regale din aceste state. Odată cu dezvoltarea uniunii politice a Europei, chiar dacă prerogativele monarhilor vor suferi modificări continue, există puţine şanse să se pună în discuţie schimbarea regimurilor politice în cele zece state. Totodată, în statele traversate de clivaje multiple, unde pericolele separatiste şi conlictele etnice sunt iminente (Belgia, Spania), monarhismul va fi în continuare singura garanţie instituţională a stabilităţii şi a menţinerii graniţelor. În acelaşi timp, provocările lumii contemporane – globalizarea, regionalizarea, lupta împotriva terorismului, migraţiile masive, noile thenologii etc. – impun o nouă abordare asupra mecanismelor interne a caselor regale. Regimurile politice monarhice europene de astăzi vor trebui să se deschidă tot mai mult, iar familiile regale să-şi adapteze regulile conform timpului de azi, chiar dacă tradiţiile, statutule, normele şi cutumele lor se raportează la o lume a cărei rezonanţă este în continuă transformare. Acestea vor trebui să accepte reguli fireşti ale societăţii contemporane, vor trebui să devină mult mai transparente, să se facă mult mai vizibile publicului larg, chiar dacă, aşa cum afirmă unii, dispariţia “misterului” din interiorul unei familii regale ar însemna şi dispariţia lor. În “epoca media” pe care o traversăm, apariţiile şi contactul permament cu mijloacele de comunicare în masă sunt esenţiale şi necesare în formarea unei imagini nemijlocite de statutul politic aparte; deşi monarhii nu au nevoie de publicitate electorală precum oamenii politici, simbolurile şi mesajele lor trebuie să fie prezente constant în ochii cetăţenilor. Monarhii vor trebui să ia atitudini clare, directe, incisive, să coaguleze naţiunea în jurul lor, să îndemne la solidaritate, aşa cum a fost cazul regelui Spaniei după atentatele de la Madrid, din 12 martie 2004.

390 391

Mioara Nedelcu, Minorităţile: timpul afirmării, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2003, p. 150. Marian Trăistaru, op. cit.,p. 70.

227

PROMOVAREA POLITICII PRIVIND NEDISCRIMINAREA PROMOTING ANTI-DISCRIMINATORY POLICY Prep.univ.drd. Ana-Maria Popovici Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Abstract: This study illustrates that working together, both at EU and national level, policymakers, civil society and media can make society stronger by nurturing the creative potential of people from different backgrounds,whose dynamism is strengthening media in Europe and enriching all of us in the process European societies are multicultural and diverse. This diversity should be considered an asset rather than a threat to our democracies. Whether we are policy makers, media professionals or simply citizens, each and every one of us are both accountable persons and actors in the society, in which we live. The representation of diversity therefore concerns everyone! Every one of us, at some point in our lives, is likely to be - or to become - a minority or a vulnerable member of society: whether due to our gender or sexual orientation, our ethnic or national origin, our religion or philosophical convictions or because of intellectual or physical disability. Keywords: diversity, media, discrimination, policy makers Despre diversitate în Uniunea Europenă În mediul global curent, definit prin mobilitate şi schimbări, europenii îşi însuşesc multiple şi diverse identităţi şi au aşteptări justificate de a fi corect reprezentaţi în sfera politică, socială sau culturală. În aceste aspecte, media, instituţiile şi societatea civilă joacă un rol crucial; totuşi, conform analiştilor politici, realităţile sociale, economice şi culturale din Europa agravează discriminarea anumitor grupuri vulnerabile sau minorităţi. Creşterea discuţiilor politice şi a conştiinţei de grup, precum şi distribuirea inegală a bogăţiei, sau climatul economic sunt factori ce conduc la înrăutăţirea poziţiei acestor grupuri în dezbaterile politice şi media. Pentru a promova diversitatea socială, contextul actual sporeşte responsabilitatea de a proteja grupurile care se confruntă cu discriminarea şi lupa împotriva acesteia, pentru a se putea promova coeziunea socială. Potrivit lui Brian McNair, unul dintre cei mai proeminenţi formatori media în Europa, rolul mediei într-o democraţie este de a “informa şi educa oamenii asupra înţelesului şi semnificaţiei faptelor. Media ar trebui să ofere o platformă pentru discursul politic deschis, să răspândească mesajul guvernamental şi cel al altor instituţii politice.”392 Un canal prin care să adresezi întrebări şi să primeşti răspunsuri informative cu privire la diverse puncte de vedere politice, este esenţial într-o societate democrată. Dacă organizaţiile media din Europa îşi asumă această responsabilitate şi răspund nevoilor informaţionale ale unei populaţii tot mai diverse, ele contribuie la coeziunea socială în societăţile europene. Libertatea la informare face parte din cadrul legal şi democratic al fiecărei naţiuni prin articole constituţionale sau acte parlamentare. Potrivit393 articolului 6(2) al Tratatului Uniunii Europene, Uniunea – şi ca parte a acesteia, sectorul media european – trebuie să respecte drepturile fundamentale, lucru garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Articolul 13 al Tratatului stabileşte acţiuni specifice pe care Comunitatea Europeană le poate aplica pentru a combate discriminarea bazată pe sex, rasă, etnie, religie sau convingeri, dizabilităţi, varstă şi orientare sexuală. Două directive succesive – despre Egalitate Rasială 392

Brian McNair, Introducere in comunicarea politica , Editura Polirom,Iași,2007, p. 45 Legislașia europeană preluată de pe site-ul Comisiei http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=612&langId=ro , site accesat la data de 15 aprilie 2010 393

Europene,

228

(EC 2000/43) şi Egalitatea Muncii (EC 2000/78) – întăresc angajamentul Uniunii Europene asupra non-discriminării. Noul Tratat de la Lisabona, semnat de către conducătorii de stat în decembrie 2007 a reîntărit angajamentul Uniunii Europene faţă de drepturile fundamentale, inclusive protecţia diversităţii culturale. Noul articol propus, 1A, asigură fundaţia valorilor Uniunii Europene în ceea ce priveşte dreptul minorităţilor, pluralismul social şi incluziunea. În cele din urmă, la sfârşitul lui 2008 Consiliul Uniunii Europene a adoptat un Cadru de Decizie în combaterea anumitor forme si expresii de rasism şi xenofobie prin legi penale. Textul prevede că incitarea publică – inclusiv prin intermediul mediei – la violenţă sau ura împotriva unui grup de oameni sau asupra unui membru al unui grup definit prin rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine etnică, chiar şi prin diseminarea sau distribuirea de pamfleturi, poze sau alte materiale, trebuie pedepsită în toate Statele Membre cu închisoare între 1 şi 3 ani. Agenda socială a UE (2005-2010) îşi stabileşte drept scop strategic oportunităţi egale pentru toată lumea. Realizarea agendei sociale se bazează pe combinarea unor instrumente, printre care legislaţia UE, implementarea metodelor deschise de coordonare în diverse câmpuri politice şi stimulente financiare precum Fondul Social European. Astfel, a fost adoptat şi un program: Programul Comunităţii pentru Muncă şi Solidaritate Socială – Progress394. Programul are în vedere implementarea efectivă a non-discriminării şi promovează includerea acesteia în toate politicile UE, inclusiv în sectorul media. Programul îşi propune să îmbunătăţească nivelul de înţelegere al oamenilor, în ceea e priveşte discriminarea, prin cercetare şi, acolo unde este cazul, să obţină statistici şi indicatori pentru a stabili impactul legislaţiei existente, al politicilor şi practicilor. Rezultatele acestor activităţi sunt apoi publicate şi diseminate într-un context trans-naţional. Metodele prin care se promovează toleranţa şi diversitatea în media din Europa depind în mare măsură de structura socială, economică şi politică a fiecărei tări, precum şi de structurile media, ce variază de la o ţară la alta. România impotriva discriminării Problematica discriminării a fost introdusă in legislația românească395 prin intermediul aderării/semnării/ratificării de către România a actelor normative internaționale referitoare la drepturile omului. Dintre acestea amintim: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale , Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice , Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW), Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană Revizuita. Eforturile României pentru adoptarea unei legislații care să transpună prevederile directivelor europene anti-discriminare au inceput incă din 1999 și s-au concretizat in adoptarea unor serii de legi. Conform art.2, alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr.137/31.08.2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare prin discriminare se înţelege „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”. 394

Informașii despre acest proiect : http://www.fseromania.ro/images/downdocs/brosura_progress.pdf Cristina Bucata, Situatia legislatiei antidiscriminare in Romania, Revista 22, http://www.revista22.ro, site accesat la data de 15 aprilie 2010 395

229

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării396, este autoritatea de stat in domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar şi totodată garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, in conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării are rolul de a informa şi de a forma societatea românească in vederea eliminării oricărei forme de discriminare, de a investiga şi de a sancţiona actele de discriminare, contribuind astfel la crearea unui climat general de incredere, respect şi solidaritate, definitoriu pentru o societate democratică şi europeană.397 Diversitatea este vazută ca un lucru deosebit de pozitiv pentru societate, cu următoarele consecinţe: schimb de experienţă şi cunoştinte, originalitate in idei, progres tehnologic, competitivitate, influenţă prin imitare. Diferentele creează Noul şi aduc Evolutia. Aşadar, existenţa unor grupuri distincte in societate este o precondiţie pentru bunăstarea respectivei societăţi. Dacă toată lumea ar fi la fel, lumea ar fi un loc destul de neinteresant. Singurul aspect negativ apare atunci când un anumit grup încearcă să îşi impună punctul de vedere in mod agresiv sau ignorând interesele celorlati.398 Ceea ce lipseşte în România este promovarea legislaţiei existente privind antidiscriminarea şi discriminarea, în general şi de a promova beneficiile diversităţii – sunt încă reprezentative astăzi, având în vedere studiile recente care demonstrează că mai sunt încă multe de făcut, dacă dorim să eliminăm complet discriminarea. In primul rând, avem nevoie de politici care să încurajeze dialogul, cooperarea şi parteneriatele, inclusiv dialoguri naţionale şi europene între factori de decizie politică, organizaţii ale societăţii civile şi organizaţii media, pe tema rolului mediei în reflectarea diversităţii şi combaterea discriminării, cu scopul de a identifica probleme urgente şi oportunităţi şi de a schimba cele mai bune practici. Programele media ar trebui să reflecte diversitatea societăţii şi drepturile fundamentale în relaţie cu diversitatea, în toate formele ei. Media ar putea avea o mare contribuţie prin promovarea unor imagini realiste a grupurilor ce se confruntă cu discriminarea şi a problemelor pe termen lung pe care acestea le întâmpină. Un punct fierbinte în România il reprezintă politicile de angajare existente , ce trebuie verificate să nu conţină proceduri discriminatorii. Recrutarea de personal la orice nivel, din comunităţi de minorităţi, persoane cu dizabilităţi şi alte grupuri vulnerabile, inclusive victime ale discriminării, ar trebui promovată. Procedurile interne ar trebui să recunoască nevoia şi oportunitatea ca aceste persoane –bărbaţi şi femei- să aibă şansa de a promova în cadrul organizaţiei. Grupurilor vulnerabile ar trebui să li se ofere acces adecvat la facilităţile media. În cele din urmă, ar trebui să aibă loc dezbateri unde şi când este necesar, în legătură cu acţiuni affirmative sau pozitive, şi să se stabilească contingente. Din pacate, în multe părţi din Europa Centrală şi de Est, dezbaterea publică nu pune accentul promovarea şi înţelegerea originilor şi realităţilor discriminării. Concluzii Din punct de vedere geografic şi socio-politic se confirmă că încă există multe diferenţe în peisajul mediatic european. Trecutul totalitar al noile state membre UE din Europa Centrală şi Europa de Est, le face uneori pe acestea să asocieze cuvântul “egalitate” cu “comunism” şi creează o suspiciune faţă de orice "directive" care provin din instituţiile centralizate.

396

Site-ul oficial : http://www.cncd.org.ro/

397

http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget2010/42Consiliul_National_pentru_Combaterea_Discriminarii.pdf 398 Cercetare la nivel naţional privind Percepţiile personale ale tinerilor asupra diversităţii în societate, la nivel local, proiect EYCA, www.antidiscriminare.ro, site accesat la data de 15 aprilie 2010

230

Impactul cadrului legal anti-discriminare şi cadru juridic în mass-media al ţării este de o importanţă vitală. Frica jurnaliştilor din societatea românească de a "atinge" chestiuni sensibile ale diversităţii, sau refuzul lor de a prezenta publicului probleme atât de “complexe”, din teama de a nu-i pierde, sunt prezente tot mai des în climatul economic de astăzi. În cele din urmă, lipsa capacităţii de a empatiza cu grupurile ce se confruntă cu discriminarea din cauza lipsei de trainig sau a politicilor de angajare inadecvateva creşte de asemenea . În cele din urmă nu poate fi suficient subliniat că, atunci când factorii de decizie politică (cum ar fi instituţiile UE, interguvernamentale sau organizaţii internaţionale) încearcă să abordeze problemele legate de discriminare în relaţie cu media, ei au nevoie să ia în considerare structurile de putere locale, regionale şi naţionale ce înconjoară media. Factorii de decizie politică pot fi un puternic catalizator pentru activitatea organizaţiilor locale şi pot contribuii la sensibilizarea opiniei publice, atunci când fac declaraţii publice pe scară largă şi evidenţiază eforturile membrilor lor sau lipsa acestora, în domeniul anti-discriminării în massmedia. Factori istorici, geografici, sociali, economici, culturali sau de altă natură, care contribuie la apariţia sau întreţinerea discriminărilor, pot submina eforturile de intervenţii ale diversităţii întreprinse de mass-media atunci când nu sunt abordate în mod explicit politic la un nivel mai larg.

Bibliografie: 1. Bucata Cristina, Situaţia legislaţiei antidiscriminare in România, Revista 22, varianta online www.revista22.ro 2. Comisia Europeană, Ocuparea forţei de muncă,afaceri sociale şi egalitate de şanse, Legislatia europeană, http://ec.europa.eu/social/home.jsp?langId=ro 3. McNair Brain, Introducere in comunicarea politică, Editura Polirom, Iaşi, 2007 4. http://www.cncd.org.ro/ 5. http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget2010/42Consiliul_National_pentru_Com baterea_Discriminarii.pdf 6. www.antidiscriminare.ro

231

PUTEREA ŞI OPOZIŢIA ÎN REPUBLICA MOLDOVA: EVOLUŢIE, PROBLEME, PERSPECTIVE POWER AND OPPOZITION IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA: EVOLUTION, PROBLEMS, PROSPECTS

Drd. Irina Nicolaev Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative Universitatea de Stat din Moldova

Abstract: Currently the literature is missing paradigm in which it is possible to achieve a comprehensive analysis of concepts and practice of power and opposition. The need for political dialogue between power and opposition is driven by current political realities. The power and the opposition are constituents of the democratic system coexistence and interdependence of their de jure and de facto determine the development of democracy and political mechanisms, capacity, state and law, to increase development potential at a certain stage of historical development. During the development of Moldova as an independent state opposition and power content experienced severe disruption, sometimes difficult to visualize and measure the involvement of one or another political party in government, as relations between the opposition and the government. Where political power is represented and held by various forces (parties, movements, political associations) with specific interests, the state must be a balancing factor, an enhanced core aspiration of different social communities to harmonize. Keywords: paradigm, power, opposition, political mechanisms, balancing factors În orice societate democratică cu tradiţii înrădăcinate, cu supremaţia stabilă a legii dialogul între putere şi opoziţie este apreciat ca fiind un fenomen ce contribuie la o dezvoltare şi funcţionare stabilă a societăţii indiferent de caracterul sistemului politic. Pe parcursul evoluţiei Republicii Moldova ca stat independent conţinutul opoziţiei şi a puterii au cunoscut perturbaţii serioase, uneori fiind dificil de urmări şi măsura implicarea unui sau altui partid politic în guvernare, la fel ca şi relaţiile dintre partidele de opoziţie şi cele de guvernământ. Statul moldav independent, rupând cu totalitarismul sovietic, a determinat bazele politice şi gnoseologice ale existenţei şi activităţii opoziţiei politice într-o societate democratică. Recunoaşterea legislativă a pluripartidismului (Legea Republicii Moldova „Despre partidele politice şi alte formaţiuni social politice” din 17 septembrie 1991) în calitate de component necesar şi firesc al sistemului politic al statului moldovenesc democratic şi independent a fost fixată în Constituţia ţării (iulie 1994). Pluralismul politic şi ideologic a fost determinat în calitate de principiu fundamental de funcţionare a democraţiei în Moldova: „Articolul 1.(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi garantate”. „Articolul 5.(1) Democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi totalitarismul. (2) Nici o ideologie nu poate fi instituită ideologie oficială a statului”.399 În analiza relaţiilor putere-opoziţie este necesar de a lua în consideraţie aspectul teoretic cât şi cel practic al acţiunilor puterii şi opoziţiei. Plus la aceasta este important în relaţia 399

Constituţia Republicii Moldova. Cu modificările şi completările conforma situaţiei din 12 iulie 2001. – Chişinău, Moldpres, 2002

232

putere-opoziţie de a delimita hotarele acestor doi subiecţi. Acest fapt este important deoarece opoziţia ca subiect poate fi parte componentă a structurilor de stat. Nu poate fi afirmat cu certitudine că absenţa opoziţiei în structurile de stat al Republicii Moldova este rezultatul numai politicilor comuniştilor, sau si slăbiciunea si indiferenţa opoziţiei. În acest context puterea presupune acele forţe politice care real sunt împuternicite de a adopta decizii politice şi care le realizează prin conducerea politică. Astfel un moment esenţial care poate influenţa participarea opoziţiei la conducere este apartenenţa ei sau nu la structurile puterii, dar si comportamentul ei in structurile puterii – parlament, guvern – sau probabil este vorba de aşteptarea unor schimbări esenţiale şi după asta opoziţia să aibă un spaţiu larg de manifestare a propriilor idei şi intenţii. Astfel cea mai eficientă opoziţie este opoziţia parlamentară, cea extraparlamentară limitându-se doar la influenţa indirectă a deciziilor politice prin greve, mitinguri, mass-media, diferite ong-uri. În acest caz opoziţia extraparlamentară are mai multe oportunităţi de manifestare a nemulţumirilor faţă de putere, prin acţiuni politice (greve) şi apolitice (proiecte, acţiuni sociale). În analiza relaţiilor putere-opoziţie sub aspectul conducerii politice este necesar de a ţine cont de tot spectrul relaţiilor politice. Interesele care se realizează în procesul de guvernare reprezintă un sistem integru de interese: statale, etnice, identitare, sociale, de grup, cetăţeneşti, geopolitice, etc. Puterea este astfel obligată de a le lua în calcul şi a le realiza. Gradul de realizare a acestor interese depinde de tipul opoziţiei care influenţează procesul de adoptare şi realizare a deciziilor politice. Un rol important în relaţia putere-opoziţie îl are poziţia opoziţiei faţă de politica de stat pentru formarea unui model de dezvoltare. Momentul esenţial în această problemă este faptul că pentru realizarea unui dialog eficient este necesară recunoaşterea responsabilităţii atât a puterii, cât şi a opoziţiei pentru acţiunile fiecărui în parte şi a acţiunilor comune în vederea atingerii scopului final – dezvoltarea societăţii prin compromisul între putere şi opoziţie. Un aspect important al influenţei opoziţiei asupra puterii este realizarea principiului democratic de separare a puterilor. Democraţia liberală bazată pe principiul pluralismului presupune reprezentarea intereselor tuturor sectoarelor societăţii civile. Astfel o importanţă deosebită o are sistemul şi mecanismul de instituţionalizare a societăţii civile. Anume ele exprimă şi apără uneori chiar şi realizează interesele grupurilor pe care le reprezintă. Modul în care se exercită, precum şi gradul de eficienţă social-umană, ne face să considerăm puterea politică unul din subiectele de presantă actualitate, ce trebuie nu doar dezbătut, ci şi aşezat în termeni corespunzători, pragmatici, într-o manieră autentic democrată. Prin frecventele abordări ştiinţifice, „puterea” ca noţiune generală, poate fi înţeleasă sau definită în diverse ipostaze, dar dincolo de numărul şi relevanţa lor se configurează câteva sensuri esenţiale: 1. Abilitate sau drept de a acţiona asupra unor colectivităţi. 2. Forţă de exercitare a autorităţii asupra altor indivizi sau grupuri, colectivităţi mai mari. 3. Capacitate de a impune un anumit comportament. Puterea este factorul principal în procesul de constituire şi consolidare a sistemului politic. Ea reprezintă pilonul sistemului politic, determină natura lui, structura şi hotarele acestuia. Sistemul politic reflectă starea societăţii şi include condiţiile economice, nivelul şi starea conştiinţei şi culturii politice, situaţiei internaţionale. Prin sistemul politic se conturează şi se acumulează grupuri de interese, se stabilesc priorităţile sociale care mai apoi se întăresc în politică. Opoziţia este elementul necesar al unui sistem politic democratic. Opoziţia este un instrument eficient a soluţionării civilizate a contradicţiilor dintre interesele grupărilor mari de oameni care sunt reprezentaţi prin partide politice, având un spaţiu mai larg de manifestare în comparaţie cu puterea care este limitată de lege. Opoziţia politică este percepută ca fiind condiţie de perfecţionare a mecanismului de „feedback” dintre cetăţeni şi organele puterii de stat şi politice. Ea este partea integrală a sistemului de „balanţă şi control”, bază de 233

funcţionare a sistemului politic. Optimizarea procesului de democratizare este o preocupare peremptorie şi firească a societăţii contemporane. Un rol aparte, în această ordine de idei, revine asigurării garanţiilor pentru competitivitatea politică reală, pentru includerea efectivă a cetăţenilor în viaţa politică. „Menţinerea democraţiei ca proces continuu – indică G.Sartori – cere să ne asigurăm că toţi cetăţenii au drepturile care sunt necesare modului de funcţionare a democraţiei”.400 Priorităţile axiomatice ale democraţiei rezidă tocmai în afirmarea posibilităţii de articulare a întregii diversităţi de interese existente în societate, în susţinerea exprimării deschise şi a liberului schimb de idei, în promovarea spiritului dezbaterilor publice, favorizarea confruntărilor neîngrădite de opinii în vederea propunerii soluţiilor şi variantelor de decizii necesare pentru problemele emergente ale societăţii, pentru controlul puterii. Configurând caracteristicile paradigmatice ale democraţiei moderne, politologul italian D.Fisichella accentuează câteva principii inerente ale acesteia. În special, interpretarea specifică a dihotomiei amic / inamic. Întrucât regimul democratic se bazează pe admiterea faptului că ar fi posibil să existe un dezacord şi o opoziţie în raport cu deţinătorii puterii, fără ca opozanţii să fie consideraţi din cauza aceasta, în mod obligatoriu, inamici. În societatea democratică dihotomiei amic / inamic îi este preferată dihotomia amic / adversar, în care acesta din urmă este tocmai cel care îşi exprimă dezacordul şi se opune. De aici rezultă un alt principiu, extrem de important în procesul de democratizare, constând în faptul că adversarul nu numai că nu este în mod obligatoriu inamic, fiindu-i garantată posibilitatea de a-şi manifesta dezacordul şi de a se opune. Dar, în afară de aceasta adversarului i se permite chiar să ajungă în mod paşnic la putere, înlocuind deţinătorul acesteia, sau acceptându-i-se dreptul de aspira la aceasta. Respectiv se afirmă, ideea unei comunităţi alcătuite din părţi, în relaţiile dintre care este acceptată competitivitatea, rivalitatea, caracterul conflictual al relaţiilor. În felul acesta comunităţii i se recunoaşte şi i se atribuie un caracter pluralist. În consecinţă pluralismul politic determină regulile jocului politic în condiţiile societăţii democratice, consfinţind manifestarea expresă a opoziţiei înţelese drept întruchiparea „spiritului critic” al societăţii. Este practic unanim recunoscut că în democraţii „opoziţia este un organ al suveranităţii populare la fel de importante ca şi guvernarea. A suprima opoziţia înseamnă a suprima suveranitatea poporului.”401 Conceptul de putere politică exprimă un fenomen social fundamental, care constă în capacitatea de a adopta decizii şi de a asigura îndeplinirea lor în utilizarea diferitelor mijloace de constrângere. Puterea reprezintă un sistem de relaţii sociale, care conferă anumitor indivizi sau grupuri sociale posibilitatea de a acţiona asupra altor indivizi sau grupuri sociale. Rolul puterii este de a asigura coeziunea şi funcţionalitatea diferitor structuri şi organisme ale societăţi umane, coordonarea activităţilor care se desfăşoară în interiorul acesteia, iar specific puterii este adoptarea deciziilor la nivelul întregii societăţi. Puterea politică reprezintă un subsistem al politicii sociale, căreia îi revine un rol determinant în reglarea şi funcţionarea vieţii sociale exprimând capacitatea unor grupuri de oameni de a-şi manifesta voinţa în organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii402. Puterea politică nu aparţine oamenilor care o exercită, ci instituţiilor politice, care o organizează şi îi delimitează domeniul de competenţă. Puterea politică este „capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele societăţii în vederea asigurării obiectivelor propuse”403. Într-un sistem democratic, opoziţia este

400

Citat după: Dahl. R. Despre democraţie. – Iaşi, Institutul European, 2003, p.125 Lijphart A. Democraţia în societăţile plurale. – Iaşi: Pan Europe, 2002, p.124. 402 Brovco E. Noţiunea puterii politice. // Revista de filosofie şi drept, 1999, Nr.2-3, p.79. 403 Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii. – Chişinău: USM, 2000, p.119. 401

234

considerată un fenomen benefic şi necesar întrucât permite confruntarea de idei, „dezbateri” în vederea găsirii soluţiilor celor mai bune pentru problemele cu care se confruntă societatea. Lansarea transformărilor social-politice de amploare a favorizat ritmul de constituire accelerat al opoziţiei, care a reuşit în aceste ţări să se impună într-un mod pregnant pe arena politică, consfinţind astfel, afirmarea elementelor democratice în cadrul noilor realităţi politice. Obţinând legitimitate, opoziţia şi-a asumat misiunea de exprimare as mesajului criticcontestatar, de formulare adecvată a dispoziţiilor generate de căutarea alternativelor, cum şi este firesc pentru un spaţiu public în devenire în care, drept condiţie a normalităţii, apare „interpretarea diferită şi uneori diametral opusă a aceluiaşi fenomen”, iar conflictul se configurează drept mod pertinent de existenţă a forţelor antrenate în competiţia politică. În societăţile post-totalitare puterea vine la conducere cu intenţii democratice gata de a rezolva anumite sarcini ale perioadei de tranziţie, dar fără a se debarasa de însemnele rudimentare ale societăţii predecesoare. Obţinând majoritatea în urma scrutinului, puterea adhoc neutralizează din viaţa politică restul voturilor (ale opoziţiei) până la următoarele alegeri, încercând în acelaşi timp, să erodeze cât mai mult baza ei electorală, influenţa forţelor politice în anumite segmente ale electoratului. În mod normal atât puterea cât şi opoziţia se pot manifesta doar în condiţiile unei stabilităţi politice şi sociale, atunci când interesele diferitor grupuri vor coincide. Aceste interese „pot fi contradictorii, ba chiar aflate în confruntare, dar echilibrul şi, prin urmare, stabilitatea între grupuri sociale devine posibilă în cazul prevalenţei coincidenţei de interese”404. Însă în societăţile aflate în tranziţie puterea şi opoziţia se manifestă mai des în situaţiile de instabilitate şi incertitudine socială şi politică. Lupta pentru interese în societăţile tranzitorii, spre deosebire de democraţiile avansate, capătă deseori forme schimonosite, atât pentru imaginea puterii, cât şi pentru cea a opoziţiei. Puterea în scopul autoconservării, supravieţuirii în totalitatea institutelor ei, sau jertfind o parte din ele în situaţie de criză, încearcă prin câmpul mediatic să manipuleze dispoziţiile unor grupuri de interese pentru a le radicaliza până la confruntare. Hiperbolizând poziţiile radicale ale anumitor grupări, mai ales ale opoziţiei, puterea la momentul potrivit îşi avântă toate resursele administrative pentru distrugerea opoziţiei405. Puterea având posibilitatea de a influenţa starea de spirit generală din societate utilizând pârghiile de stat poate minimaliza manifestarea opoziţiei, de exemplu prin centralizarea puterii de stat sau controlul mass-media. Funcţionalitatea opoziţiei politice în societate este determinată de faptul că societatea reprezintă un sistem dificil, dinamic, flexibil; de complexitatea procesului de cunoaştere umană; de multitudinea varietăţilor de interpretare şi cercetare ştiinţifică, a variantelor de dezvoltare social-politică. Trecerea de la un regim politic totalitar la un regim politic democratic era însoţită în Republica Moldova de transformări radicale în toate domeniile vieţii sociale, care la rândul lor influenţează direct asupra mentalităţii cetăţenilor, culturii lor politice. Aceasta din urmă denotă reflectarea vieţii politice în gândirea cetăţenilor, a sistemului lor de valori ce le ghidează comportamentul politic, implicit capacităţile lor de apreciere şi nivelul de conştientizare a fenomenelor şi evenimentelor politice din ţară. Relaţia puterii şi opoziţiei în Republica Moldova a parcurs câteva etape de evoluţie determinate de particularităţile de dezvoltare a societăţii şi formare a pluripartidismului, cât şi de evoluţia şi maturizarea actorilor politici – puterii şi opoziţiei. Prima etapă (1989-1994) – geneză pluripartidismului în Republica Moldova. Această perioadă este caracterizată de apariţia şi manifestarea primelor formaţiuni politice pe arena politică din Republica Moldova; formarea sistemului pluripartirtidist la finele anilor ’80 ai secolului XX. Majoritatea partidelor politice şi formaţiunilor social-politice nou404

Fruntaşu P. Stabilitatea sistemelor politice în condiţiile democratizării, Analele ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”, v.III – Chişinău, USM, 2001, p.89. 405 King Ch. Moldova post-sovietică: un ţinut de hotar în tranziţie. – Iaşi, Pan Europe, 1997, p.48

235

născute au fost în căutarea identităţii politico-ideologice proprii. Totodată, ele sunt caracterizate de intoleranţă, inaplicabilitate, deseori de manifestare a duşmăniei faţă de puterea existentă – Partidul Comunist. Alegerile parlamentare din 1990 au scos la iveală, au demascat această particularitate în formarea opoziţiei politice, în relaţiile ei cu structurile de guvernământ. Odată cu interzicerea Partidului Comunist, formaţiunile politice opoziţioniste şi-au pierdut „stimulatorul” principal. Frontul popular, care a învins în alegerile parlamentare din 1990, a comis un şir de erori politice grave referitoare la sfera de construcţie a statului, a pierdut în susţinerea socială a populaţiei, nu a putut să-şi consolideze poziţiile în rolul de partid de guvernământ. Formaţiunile social-politice apărute în Moldova independentă erau în majoritate slabe, cu influenţă foarte redusă, dar care se străduiau să se impună, recurgând la posibilităţile mass-media, în primul rând – la televiziune. Etapa a doua (1994-2001) – puterea şi opoziţia în condiţiile sistemului politic democratic de tip extremal-pluralist. Alegerile competitive democratice în baza pluripartidismului politic (1994) au determinat specificul următoarei etape de formare a opoziţiei în Republica Moldova. În baza alegerilor parlamentare fost stabilită ponderea politică a diferitelor formaţiuni social-politice din ţară, evidenţiindu-se trei tendinţe principale ale dezvoltării social-politice a Moldovei independente: a) alipirea la România; b) reunirea într-o formă sau alta, cu Uniunea Sovietică restabilită; c) consolidarea statalităţii democratice moldoveneşti. Toate aceste au favorizat constituirea în ţară a unui sistem politic extremal-pluralist, conform tipologizării lui G.Sartori. Trăsătura caracteristică a sistemului în cauză o constituie prezenţa unor partide puternice ale opoziţiei permanente, în primul rând a partidelor antisistem orientate împotriva sistemului politic existente. Orientarea antisistem a partidului se manifestă nu numai prin devotamentul scopurilor, care pun la îndoială orânduirea socială existentă, dar şi prin comportamentul politic pe care-l manifestă. Cu toate acestea, orientarea antisistem nu înseamnă că partidul politic se conduce de metodele caracteristice teroarei politice. Este vorba de faptul că formaţiunea în cauză este dispusă să recurgă la utilizarea mijloacelor şi metodelor coercitive, de luptă politică care sunt incompatibile cu democraţia parlamentară şi care sunt direcţionate spre destabilizarea organelor de guvernământ (mitinguri, greve, etc). O altă particularitate a sistemului politic de tip constă în prezenţa unei opoziţii politice bilaterale (orientarea de stânga sau dreapta) şi dualistă (constructivă sau destructivă). Din teorie se ştie că două partide politice moderate pot să-şi unească forţele (depăşind anumite divergenţe ideologice) în scopul creării unei opoziţii politice serioase. Un atare gen de opoziţie poartă un caracter constructiv şi este predispus spre un dialog politic. Partidul radical de dreapta, însă, niciodată nu-şi va uni forţele cu partidul radical de stânga din cauza unor divergenţe ideologice principiale Cu toate acestea, practica activităţii parlamentare a partidelor din Moldova demonstrează că în lupta împotriva unui anumit concurent politic aşa ceva poate avea loc. Exemplul „coaliţiei oribile” din parlamentul-94 se completează cu altele privind cooperarea partidelor de stânga şi de dreapta în parlamentul-98. Pe de altă parte, aceasta poate fi considerată drept etapa incipientă de depăşire a suspiciunilor, neîncrederii şi a corectitudinii ideologice vis-a-vis de vecinii parlamentari, insa nu numai aceasta; există situaţii când interesele tactice pot sa prevaleze asupra celor ideologice la o anumita etapa). Activitatea politică comună în parlament dă posibilitatea diferitelor partide politice, în persoana fracţiunii parlamentare, să se conducă nu numai şi nu atât de motive ideologice, cât de interesele politice. Se creează, de asemenea, elementele de bază reale pentru colaborarea dintre diferite partide politice în parlament. Cu toate acestea, relevăm că în condiţiile perioadei de tranziţie şi ale funcţionării sistemului de partid extremal-pluralist configuraţia politică a puterii şi a opoziţiei 236

parlamentare suportă modificări considerabile. În mare parte, principalele formaţiuni politice sunt încă slabe, de aceea crearea blocurilor electorale şi dezmembrarea lor în perioada postelectorală constituie un element esenţial de dezvoltare partidistă a ţării, de funcţionare a opoziţiei. Partidele de guvernământ în Moldova de astăzi nu numai că pierd alegerile (acest fenomen este specific pentru toate ţările democratice), dar şi deseori rămân în afara parlamentului, fac parte din opoziţia extraparlamentară (Partidul Democrat Agrar din Moldova, Blocul «Sotsialisticeskoe Edinstvo» (Unitatea socialistă)» (1998), Partidul Democratic din Moldova, Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova, Partidul Forţelor din Moldova (2001), Partidul Popular Creştin Democrat din Moldova (2009). Etapa a treia (din 2001-2009) - puterea şi opoziţia în condiţiile sistemului politic democratic cu un partid dominant. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova pe parcursul a patru cicluri (1998, 2001, 2005, 2009) a câştigat alegerile. Cu toate acestea, el a reuşit să fie şi în rol de opoziţie politică (1998 - 40 mandate, 2009 – 48 (iulie) mandate), şi în rol de partid de guvernământ (2001 – 71 mandate, 2005 – 56 de mandate, 2009 – 60 (aprilie) mandate). Venind la putere în 2001, partidul vizat a încercat să-şi ia revanşa socială, minimalizând ponderea şi influenţa politică a opoziţiei. Deţinerea majorităţii covârşitoare de mandate în parlament (71 din 101) a făcut posibilă luarea de decizii fără a ţine seama de opoziţie. Aceasta şi dar si poziţiile ideologice si conceptuale, intoleranţa, neîncrederea faţă de alte păreri a liderilor PCRM a condus la înrăutăţirea relaţiilor dintre putere şi opoziţie, la crizele politice din 2002-2003, la manifestaţiile de masă şi la acţiuni extraparlamentare ale opoziţiei. Sub influenţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, îngrijorate de situaţia din Moldova, a fost organizată „masa rotundă” a partidelor politice din Moldova, care a stimulat desfăşurarea dialogului politic dintre partidele opoziţionale de dreapta şi stânga, găsirea unor puncte de tangenţă dintre acestea. La schimbarea imaginii comuniştilor în structurile europene un rol considerabil l-a avut preşedinţia Moldovei în Comitetul de Miniştri al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, reorientarea în politica externă a partidului de guvernământ - de la Rusia spre Uniunea Europeană. Rezultatele alegerilor parlamentare (2005) au demonstrat că partidul de guvernământ trebuie să ţină cont mai mult de poziţiile opoziţie. În aceste alegeri, spre deosebire de 2001, comuniştii, ca partid al puterii au putut să formeze guvernul cu 56 mandate, pentru alegerea preşedintelui ei au avut nevoie de susţinerea opoziţiei. Liderul comuniştilor, V.Voronin, a fost reales Preşedinte al Republicii Moldova, obţinând voturile opoziţiei (democraţilor, socialliberalilor, creştin-democraţilor). La aceasta a contribuit atât susţinerea şi lobbismul din Occident, cât şi orientarea proeuropeană a comuniştilor, care s-au apropiat de năzuinţele prooccidentale ale opoziţiei parlamentare. Din 2009 în căutarea noii configuraţii, „re-charging”, „reîncărcarea” echilibrului si relaţiilor între puterea şi opoziţia, care si-au schimbat poziţiile. Deoarece Parlamentul ales la 5 aprilie 2009 a fost dizolvat, pe motiv că nu a reuşit alegerea Preşedintelui Republicii Moldova, la 29 iulie 2009 în Republica Moldova au avut loc alegeri parlamentare (anticipate), în cadrul cărora a fost aleasă noua componenţă a Parlamentului. La scrutin au participat 10 concurenţi electorali (la finele campaniei au rămas 8 concurenţi). Rata de participare a constituit 58.77%, iar mandatele de deputat au fost distribuite în felul următor: PCRM — 48 mandate, PLDM — 18, PL — 15, PDM — 13 şi AMN — 7. În alegerile din 5 aprilie 2009 a concurat oferta Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) – stabilitatea, cu oferta partidelor liberale – schimbarea. Ca urmare a evenimentelor din aprilie 2009, în Republica Moldova s-a instaurat o realitate nouă marcată de instabilitate şi incertitudine. În pofida înţelegerii divergenţelor dintre puterea şi opoziţia din Moldova, structurile europene continuă să le îndemne la dialog şi conciliere, indicând asupra pericolului adâncirii 237

crizei economice şi promiţând un eventual ajutor pentru depăşirea ei. Însă nu este suficient recomandările structurilor europene în vederea iniţierii negocierilor, este evident că necesitatea acestui dialog trebuie să fie conştientizat de actorii politici antrenanţi în aceste confruntări, pe de o parte putere, pe de alta opoziţia. Au fost făcute încercări în vederea stabilirii unor contacte pentru iniţierea dialogului, dar încăpăţinarea liderilor politici reduce dramatic posibilitatea unui dialog dintre putere şi opoziţia în vederea depăşirii crizei politice. Forţele politice din Republica Moldova traversează unul dintre cele mai incerte perioade cu impact imprevizibil pe multiple planuri. Oricare va fi evoluţia situaţiei, după evenimentele din aprilie 2009 situaţia din Republica Moldova va fi încă mult timp instabilă. Stabilitatea politică poate fi restabilită doar în cazul stabilirii priorităţilor puse în faţa puterii pentru a scoate ţara din criză politică, economică şi socială. În cazul în care forţele politice vor putea integra societatea moldovenească se va restabili ordinea socială, politică, va apărea posibilitatea unui eventual progres în vederea atingerii scopului final propus – integrarea europeană. Desigur, în cazul în care puterea politică este reprezentată şi deţinută de către diferite forţe (partide, mişcări, asociaţii politice) cu interese specifice, statul trebuie să fie un factor de echilibru, un nucleu consolidator în vederea armonizării aspiraţiilor diferitor comunităţi sociale. Concluzii În condiţiile realităţii actuale din Republica Moldova, care este afectată de criza economică mondială şi de criza politică internă, un dialog constructiv între putere şi opoziţie se poate realiza doar cu participarea unor intermediari - experţi externi, cu o autoritate, care va lua parte adevărului. În situaţia creată predominant este revanşismul si interesele de partid care prevalează asupra intereselor statale şi sociale. Actuala guvernare a venit la putere cu promisiunile unor schimbări radicale, dar politică lor de facto este concentrată asupra răfuielii cu fosta guvernare. Pentru a câştiga susţinere din partea electoratului, ei trebuie sa-şi direcţioneze acţiunile în vederea realizării unor reforme care vor contribui la dezvoltarea Republicii Moldova. La rândul sau opoziţia a propus un proiect de alternativă „Proiectul moldovenesc” care este prototipul unui guvern al opoziţiei. În situaţia unei incertitudine politice este greu de prognozat care va fi atitudinea alegătorul, cetăţeanului de rând faţă de actorii politici. Şi totuşi, este necesar un dialog al compromisului între putere şi opoziţie pentru ca Republica Moldova să păşească sigur în viitor. Bibiliografie: 1. Brovco E. Noţiunea puterii politice. // Revista de filosofie şi drept, 1999, Nr.2-3. 2. Constituţia Republicii Moldova. Cu modificările şi completările conforma situaţiei din 12 iulie 2001. – Chişinău, Moldpres, 2002. 3. Dahl. R. Despre democraţie. – Iaşi, Institutul European, 2003. 4. Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii. – Chişinău: USM, 2000. 5. Fruntaşu P. Stabilitatea sistemelor politice în condiţiile democratizării, Analele ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”, v.III – Chişinău, USM, 2001. 6. King Ch. Moldova post-sovietică: un ţinut de hotar în tranziţie. – Iaşi, Pan Europe, 1997. 7. Lijphart A. Democraţia în societăţile plurale. – Iaşi: Pan Europe, 2002, p.124 8. Puterea şi opoziţia în contextul managementului politic. – Iaşi, Pan-Europe, 2005

238

CONSIDERAŢII PRIVIND VIITORUL POPULAŢIEI ROMÂNIEI CONSIDERATIONS ON THE FUTURE OF ROMÂNIA'S POPULATION

Maria Mirela MOCANU Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga Abstract: The Românian people derive much of their ethnic and cultural character from Roman influence, but this ancient identity has been reshaped continuously by România’s position astride major continental migration routes. Românians regard themselves as the descendants of the ancient Romans who conquered southern Transylvania under the emperor Trajan in ad 105 and of the Dacians who lived in the mountains north of the Danubian Plain and in the Transylvanian Basin. By the time of the Roman withdrawal under the emperor Aurelian in 271, the Roman settlers and the Dacians had intermarried, resulting in a new nation. Both the Latin roots of the Românian language and the Eastern Orthodox faith to which most Românians adhere emerged from the mixture of these two cultures The population density of the country as a whole has doubled since 1900, though it is still lower than most central European states. The overall density figures, however, conceal considerable regional variation. Population densities are naturally highest in the towns, with the plains (up to elevations of some 700 feet [200 metres]) having the next highest density, especially in areas with intensive agriculture or a traditionally high birth rate (e.g., northern Moldavia and the “contact” zone with the Subcarpathians); areas at elevations of 700 to 2,000 feet (200 to 600 metres), rich in mineral resources, orchards, vineyards, and pastures, support the lowest densities. Keywords: peoples, România, demography, generation Oricum am privi şi analiza viitorul populaţiei României, o diminuare a gradului de deteriorare care se profilează pentru deceniile următoare şi, teoretic, o stopare a declinului, doar pe termen foarte lung însă, nu se pot imagina fără redresarea de substanţă a fertilităţii, adică a numărului mediu de copii pe care îi naşte o femeie pe întregul parcurs al vieţii fertile (până la 50 de ani). Pentru că, din reculul fertilităţii a provenit în mod fundamental deteriorarea de până acum a demograficului şi cea care va continua în deceniile următoare prin dinamica internă a relaţiilor dintre starea şi mişcarea populaţiei. Ar fi însă o mare eroare a crede că o potenţială creştere a numărului de născuţi ar putea schimba rapid şi consistent peisajul demografic al României şi perspectivele acestuia. Există, din păcate, astfel de opinii şi în rândul clasei politice şi în rândul opiniei publice. În cel din urmă caz lucrurile pot fi înţelese, dar nu şi în celălalt, acolo unde se iau deciziile ce privesc viitorul ţării Dorim o redresare a situaţiei demografice a ţării. După aproape două decenii de deteriorare şi efecte negative viitoare inevitabile, "redresare" nu poate însemna altceva decât o diminuare a dimensiunii declinului populaţiei şi a degradării structurii pe vârste (a ritmului de îmbătrânire demografică, îndeosebi). Realizarea unei redresări de substanţă ar însemna şi crearea premizelor pentru o stopare a declinului demografic, numai pe termen foarte lung, şi de ce nu - asigurarea unei stabilităţi a populaţiei, la un număr care ar putea fi şi mai mic decât cel actual.

239

Două maniere de a aborda, ca viziune şi metodă, redresarea situaţiei demografice, în intenţia de a releva nevoia unei viziuni coerente a întregii construcţii demografice cu toate interconexiunile şi impresionanta ei unitate. Nu va fi uşor, pentru că în prima abordare nu putem dispune de un element pe care îl avem numai în cea de-a doua. Este bine cunoscut faptul că dinamica unei populaţii este determinată de creşterea naturală şi de soldul migraţiei externe.406 Din 1992, scăderii prin migraţie i s-a adăugat scăderea naturală, provenită din recrudescenţa mortalităţii generale şi, mai ales, reculul masiv al natalităţii. Pentru a diminua mărimea declinului demografic ori pentru asigurarea unui echilibru între cele două componente ar trebui să reducem numărul de decese şi să avem o creştere a numărului de născuţi. O migraţie externă pozitivă (mai mulţi imigranţi decât emigranţi) ar mări efectele pozitive ale creşterii natalităţii şi diminuării mortalităţii. Ne aflăm însă într-o arie extrem de complexă, cu o mare doză de necunoscut, şi nu vom lua în considerare migraţia externă. Într-o primă tentativă, ne propunem să asigurăm o creştere a numărului de născuţi astfel ca să ajungem la un echilibru, fie el şi relativ, născuţi-decedaţi. Pentru a putea evalua dimensiunea redresării natalităţii este indispensabilă o viziune asupra potenţialei evoluţii viitoare a mortalităţii407. În cazul mortalităţii, toate scenariile au la bază o singură ipoteză, foarte optimistă, admiţând o reducere considerabilă a mortalităţii pe vârste şi o creştere similară a duratei medii a vieţii. Aceasta nu înseamnă însă şi o reducere automată a numărului de decese408. Problema creşterii numărului de născuţi şi a efectelor acesteia asupra echilibrului dinamicii populaţiei (creşterea naturală). Dacă s-ar dori echilibrarea celor două componente, ar trebui - teoretic - să diminuăm numărul de decese si să majorăm numărul de născuţi. Câteva remarci critice asupra acestei modalităţi simpliste de a trata problema creşterii numărului de născuţi ni se par indispensabile. Este puţin probabil ca în doar câţiva ani să dispunem de resursele economice care ar putea duce la o creştere rapidă şi însemnată a natalităţii. În plus, nu există nici o certitudine că tinerele cupluri vor fi atât de sensibile la măsuri stimulative. Comportamentul demografic al tinerilor se află astăzi într-o schimbare profundă, atitudinile faţă de căsătorie, viaţă sexuală, familie şi copii purtând din ce în ce mai mult amprenta societăţii capitaliste409. Cea de-a doua abordare a redresării natalităţii este cea a proiectărilor demografice detaliate, abordare care se fundamentează pe luarea în considerare a unităţii şi coerenţei construcţiei demografice. Ceea ce ne interesează în mod primordial prin această viziune este luarea în considerare a fertilităţii populaţiei, natalitatea fiind o variabilă rezultată din interdependenţele dintre fertilitate, populaţia feminină de vârstă fertilă şi ansamblul populaţiei. Reînnoirea unei populaţii are la bază un principiu foarte simplu: o femeie, adică un 406

Scăderea populaţiei României s-a produs în anii 1990-1991 numai prin migraţie externă negativă, creşterea naturală menţinându-se la valori pozitive dar inferioare migraţiei. 407 La nivelul unei populaţii, numărul de decese depinde de două variabile: intensitatea mortalităţii pe vârste şi structura pe vârste a populaţiei respective. Mortalitatea este mult mai ridicată la vârstele avansate şi o creştere a ponderii populaţiei de la aceste vârste duce automat la un număr mai mare de decese şi la o rată a mortalităţii generale mai ridicată, fără ca durata medie a vieţii să se diminueze (dimpotrivă, chiar). 408 Odată cu epuizarea masivă a acestor generaţii, vor intra la vârstele avansate generaţii mult mai mici, cele din anii 1956-1966, şi numărul de decese va fi în scădere. Dar nu pentru mulţi ani, pentru că, după anul 2025, la vârstele de 60 ani şi peste vor ajunge generaţiile numeroase născute după 1966, în anii politicii pronataliste forţate a vechiului regim, şi numărul de decese, ca şi rata mortalităţii generale, vor cunoaşte o escaladare rapidă 409 Acest comportament nu poate fi desprins de schimbările care au intervenit în viaţa profesională într-o economie de piaţă, de abundenţa bunurilor materiale, de explozia facilităţilor de petrecere a timpului liber, de mutaţiile survenite în ierarhia preferinţelor, unde copilul ocupă un alt loc, intrând într-o veritabilă competiţie cu tot ce a creat şi creează societatea de consum. Iar în acest context general, individualismul şi egoismul capătă alte dimensiuni.

240

cuplu, trebuie să aducă pe lume, în medie, doi copii pentru a se asigura simpla înlocuire a generaţiilor şi a asigura stabilitatea numărului populaţiei. Înlocuirea generaţiilor Mecanismul evoluţiei în timp a unei populaţii se află în raportul dintre generaţii, pe care îl măsurăm comparând numărul de femei şi numărul de născuţi pe care aceste femei îi aduc pe lume, şi, în acest caz, vorbim de reproducerea populaţiei. Acest proces se realizează în timp, în interiorul generaţiilor410. Când vorbim de înlocuirea generaţiilor, ne referim la capacitatea de procreare şi nu la număr de vieţi în sine, cu alte cuvinte înlocuirea generaţiilor nu implică decesul părinţilor, ci se referă doar la încetarea procreării din partea acestora. Adevărata înlocuire are deci loc atunci când copiii ajung la vârstele pe care le-au avut mamele când i-au adus pe lume, valoarea medie a acesteia fiind undeva între 25 şi 30 de ani. Până la această vârstă, mortalitatea este scăzută şi numărul de copii care decedează este în jur de 5 (din 100). Aşadar, pentru simpla înlocuire în timp a populaţiei, o femeie va trebui să nască 2,1 copii. Aceasta este viziunea longitudinală la nivelul generaţiilor a fertilităţii, acolo unde, la sfârşitul perioadei fertile a vieţii (50 de ani), putem vedea raportul real dintre numărul de femei dintr-o generaţie şi numărul de copii aduşi pe lume de aceste femei, ceea ce numim descendenţa finală.411 Abordarea longitudinală a fertilităţii feminine are mari virtuţi şi este singura care ne arată măsura reală a înlocuirii generaţiilor în timp. Vom observa însă că, ceea ce o generaţie "produce" pe parcursul vieţii fertile, nu este altceva decât suma născuţilor aduşi pe lume de această generaţie în 35 de ani calendaristici. Dacă fertilitatea finală a generaţiilor cunoaşte mari schimbări, acestea nu pot proveni decât din creşteri ori scăderi anuale, în amonte, ale numărului de născuţi. Ajungem astfel la ceea ce se întâmplă la nivelul anilor calendaristici (în plan transversal). Numărul anual de născuţi este un agregat compus din născuţi de rang diferit şi provenind de la femei de vârstă diferită. Pentru fiecare an calendaristic statisticile oficiale ne oferă distribuţia născuţilor vii după vârsta mamei şi avem astfel posibilitatea de a calcula rate de fertilitate pe vârste412, un fin instrument de analiză a născuţilor pe ani calendaristici (şi în sânul generaţiilor). În plus, sumei ratelor de fertilitate pe vârste dintr-un an calendaristic (rata fertilităţii totale) i se poate atribui o semnificaţie de excepţie: numărul mediu de copii pe care i-ar naşte o femeie în toată perioada fertilă, dacă la toate vârstele s-ar menţine fertilitatea din anul respectiv. Un număr mai mare de doi copii va duce la creşterea populaţiei, după cum un număr mai mic de doi copii are drept consecinţă scăderea numărului populaţiei în timp. Ne plasăm deci într-o viziune longitudinală. Ipotezele care se iau se referă la rata fertilităţii totale şi la speranţa de viaţă la naştere (durata medie a vieţii), iar indicatorii operaţionali, deduşi din cele două măsuri agregate, sunt ratele de fertilitate pe vârste şi ratele de mortalitate pe sexe şi vârste413. 410

Pentru simpla înlocuire, 100 de femei (de fapt, 100 de cupluri = 200 de părinţi) trebuie să aducă pe lume 200 de copii. Ar fi doar înlocuire ca număr, dar nu şi ca sex al copiilor. La naştere, la 100 de fete revin 105 băieţi, ceea ce înseamnă că, pentru a avea 100 de fete, 100 de femei vor trebui să nască şi 105 băieţi, adică un total de 205 copii. 411 Se înţelege că determinarea fertilităţii generaţiilor implică date extrem de detaliate asupra numărului de născuţi pe vârste şi a femeilor, pe lungi perioade de timp, pentru a putea urmări fiecare generaţie pe parcursul celor 35 de ani ai vieţii fertile (15-49 ani). Nu multe populaţii europene dispun de astfel de informaţii statistice detaliate. 412 născuţi vii la 1000 de femei de o anumită vârstă. 413 Rata fertilităţii totale (RFT) este un indicator transversal, îl obţinem ca sumă a ratelor de fertilitate pe vârste dintr-un an calendaristic, dar are o semnificaţie longitudinală ipotetică: numărul mediu de copii pe care i-ar

241

Pe lângă scădere, pot fi sesizate şi importante schimbări structurale ale fertilităţii, prin creşterea ponderii fertilităţii realizate după vârsta de 25 de ani. Este o schimbare care indică o creştere a vârstei medii a mamelor la naşterea copiilor şi o tendinţă de apropiere de vârsta medie din ţările europene dezvoltate În ce măsură şi la ce orizont o redresare a fertilităţii ar duce la diminuarea ritmului şi gradului deteriorării situaţiei demografice a ţării? Din păcate, va trebui să ne fie mai rău înainte de a ne fi mai bine.414 Ni s-ar putea imputa arbitrarul în alegerea acestor ipoteze. În contextul evoluţiilor demografice la care am asistat după 1989 şi a caracteristicilor fertilităţii din ultimii ani, şi luând în considerare incertitudinile viitorului, orice abordare prospectivă a fertilităţii este un exerciţiu, nici o ipoteză neputând fi solid fundamentată. În mod paradoxal, ipoteza conservării nivelului constant de după anul 1995 pare cea mai probabilă, dacă ţinem cont de evoluţiile şi starea actuală a fenomenului în spaţiul european. Abordarea noastră nu este însă una de tip tendenţial, ci de tip normativ. Dacă menţinerea fertilităţii la valorile actuale duce, în mod cert, pe termen lung şi foarte lung, la un veritabil dezastru demografic, la ce ar servi accentuarea detaliilor acestui dezastru? Nu cumva am fi martori (şi actori) indiferenţi la viitor, refugiaţi în contemplare şi fatalism? S-ar putea invoca imposibilitatea schimbării stării actuale, s-ar putea face paralele cu un anumit trecut demografic al României, s-ar putea invoca starea demografică din ţări dezvoltate. Există o anumită substanţă în astfel de aprecieri dar ea nu ar trebui să alimenteze pasivitatea şi inacţiunea. Or, tocmai aici vedem noi rolul specialistului: în construirea şi avansarea unor alternative care să motiveze şi să susţină un parcurs la capătul căruia derapajul ar putea fi, dacă nu evitat, cel puţin diminuat în dimensiune şi implicaţii. Cele două scenarii optimiste sunt produsul unei astfel de abordări, în care viitorul nu ne poate fi indiferent, abandonat într-o filozofie a laissez-faire-ului, ci este unul construit. Cât de realistă este o astfel de abordare va constitui obiectul consideraţiilor finale. Fără îndoială, alte abordări, diferite de ale noastre, dar pornind dintr-o viziune similară, pot fi imaginate şi concretizate în elemente care să fundamenteze acţiunea. Cum ar arăta viitorul demografic al României dacă fertilitatea ar cunoaşte o redresare potrivit ipotezelor, oricât de criticabile ar fi ele, la care ne-am oprit noi? Consecinţele scăderii şi menţinerii fertilităţii (şi natalităţii) la valorile din ultimii ani şi efectele accentuării procesului de îmbătrânire demografică nu au cum să fie eliminate, rigiditatea şi inerţia mecanismelor demografice fiind etalate ferm pe întinderea următoarelor 2-3 decenii. Prima variabilă, mortalitatea pe vârste, ar urma să scadă considerabil prin ipoteza adoptată asupra evoluţiei speranţei de viaţă la naştere, ceea ce ar trebui să ducă la o diminuare a numărului total de decese. Intervine însă, cu efecte opuse, cea de-a doua variabilă. În proporţie de 80 la sută decesele dintr-un an calendaristic provin astăzi în ţara noastră de la populaţia de 60 de ani şi peste415, pondere care era de numai 50 la sută la mijlocul anilor 1950, de 66 la sută la aduce pe lume o femeie dintr-o generaţie care ar avea pe parcursul vieţii fertile (15-49 ani) ratele de fertilitate din anul respectiv. Rata fertilităţii totale era de 2,2 copii la o femeie în 1989 şi s-a stabilizat la 1,3 copii după 1995 (INS, 2006a; 2006c). 414 Pentru a motiva această afirmaţie vom examina rezultatele a două scenarii optimiste, fundamentate pe o creştere a fertilităţii. În primul dintre acestea, fertilitatea ar cunoaşte în viitor un reviriment important, de la 1,3 la 1,8 copii la o femeie, valoare ce ar urma să fie atinsă în anul 2010, şi ar rămâne apoi la acest nivel (este scenariul S2-Optimist). În cel de-al doilea scenariu optimist am asista la o redresare spectaculoasă a fertilităţii, etalată pe o perioadă mai mare, trendul ascendent continuând şi după anul 2010, pentru a atinge în anul 2020 nivelul de înlocuire a generaţiilor (2,1 copii la o femeie) şi conservarea, în continuare, a acestui nivel. Este scenariul S3Ideal. Ipotezele asupra mortalităţii (speranţei de viaţă la naştere) şi migraţiei sunt identice cucele din S1. 415 INS, 2006

242

începutul anilor 1970 şi de 71 la sută un deceniu mai târziu416. Trendul ascendent al acestei ponderi provine din reducerea mortalităţii pe vârste, la cele tinere şi adulte în particular, ceea ce a "împins" la vârste avansate efective din ce în ce mai mari, dar şi dintr-o mortalitate în recul la aceste din urmă vârste, ceea ce a prelungit speranţa de viaţă a populaţiei vârstnice şi, implicit, a mărit dimensiunea acestei populaţii. Atingem astfel şi o altă faţetă a schimbărilor structurale menţionate, cea a accentuării procesului de îmbătrânire demografică prin vârful piramidei, fenomen care nu s-a manifestat până acum în România dar inerent în perspectiva obiectivei dinamici diferenţiale a mortalităţii pe vârste în viitor, după experienţa relativ recentă (din ultimele 3-4 decenii) a ţărilor dezvoltate, odată cu declanşarea revoluţiei cardiovascularului. Cu alte cuvinte, celelalte lucruri fiind egale, creşterea numărului şi ponderii populaţiei vârstnice duce la o majorare automată atât a numărului de decese, cât şi a ratei mortalităţii generale. Orice prognoză arată că vom asista în deceniile următoare la o expansiune rapidă şi masivă a populaţiei vârstnice. Populaţia de 60 de ani şi peste va fi identică în anul 2050, pentru că va proveni în totalitate din generaţii aflate astăzi în viaţă417. Această ascensiune are două surse: mărimea generaţiilor din care se compune această populaţie şi mortalitatea în timp a acestor generaţii418. Pe de altă parte, mortalitatea în cele două populaţii, atât până la atingerea vârstei de 60 de ani, cât şi după această vârstă, este complet diferită, favorizând net generaţiile care vor compune în viitor populaţia vârstnică. Pentru a conchide, rata mortalităţii generale ar urma să crească şi se va situa deasupra ratei natalităţii până la mijlocul secolului şi în scenariile Optimist şi Ideal, construite în ipoteza unei redresări consistente a fertilităţii.419 Dinamicii raportului dintre starea şi mişcarea populaţiei şi concretizarea efectelor pe care le vor avea pe termen foarte lung marile variaţii ale natalităţii româneşti din ultimii 50 de ani şi, deopotrivă, o solidă argumentare a unui autentic imperativ pe care trebuie să îl aibă o politică demografică orientată spre stoparea declinului demografic sau aducerea lui la dimensiuni care ar putea fi acceptate: viziunea pe termen lung şi foarte lung, chiar dacă până la atingerea obiectivului vor exista şi inerente perioade de regres conjunctural. Simplificând masiv lucrurile, cel puţin două concluzii rezultă cu evidentă claritate: (i) numai o redresare de substanţă a fertilităţii ar putea duce la obiectivul urmărit; (ii) - această redresare ar avea efectele dorite numai după ce marile variaţii ale natalităţii din secolul trecut şi menţinerea ei la valori scăzute în acest deceniu îşi vor epuiza efectele negative asupra dimensiunii populaţiei de vârstă fertilă şi, implicit, asupra numărului de născuţi în prima jumătate a acestui secol. Evoluţia numărului populaţiei şi a celor două componente ale mişcării naturale care determină dinamica populaţiei au fost dominantele acestui studiu, în secţiunile de până aici. Ni s-a părut firesc să privilegiem în acest mod faţeta cea mai vizibilă a crizei demografice a României şi a perspectivelor acesteia printr-o abordare de tip normativ. Există însă şi alte componente ale construcţiei demografice, la fel de preocupante. Câteva dintre acestea sunt abordate în continuare. 416

INS, 2001 generaţiile născute înainte de anul 1990. 418 Aveau peste 60 de ani în 2005 generaţiile născute înainte de 1945, incluzând deci şi cele reduse numeric din anii celor două războaie mondiale. În anul 2050 populaţia de 60 de ani şi peste va fi compusă, predominant, din generaţiile mari născute în anii politicii pronataliste a vechiului regim. 419 În fine, cu aceleaşi rate de mortalitate pe vârste, numărul deceselor va fi, în mod firesc, mai mare într-o populaţie mai numeroasă, ceea ce explică de ce avem un număr total de decese mai mare. Acest număr mai mare de decese nu înseamnă automat şi o mortalitate generală mai mare (ca număr de decese la 1000 de locuitori), pentru că intervine cea de-a treia variabilă, menţionată deja, numărul populaţiei totale, mai mare în ambele scenarii, ceea ce explică de ce unui număr mai mare de decese i se asociază o rată a mortalităţii generale, scăderea dramatică a numărului populaţiei determină o ascensiune rapidă a mortalităţii generale. 417

243

Dacă reculul populaţiei ar fi provenit numai din creşterea mortalităţii, natalitatea conservându-şi un nivel relativ ridicat (de pildă, 12-13 la mie), problema declinului demografic s-ar fi pus în alţi termeni, atât din perspectiva efectelor acestui declin, cât şi din cea a diminuării ori stopării declinului. O natalitate relativ ridicată ar fi asigurat o dimensiune convenabilă a generaţiilor şi aproape întreaga strategie de reducere ori stopare a declinului s-ar fi orientat spre reducerea mortalităţii. Un declin demografic provenit fundamental din scăderea natalităţii este mult mai periculos şi are consecinţe demografice şi economice incomparabil mai mari decât un declin provenit numai din recrudescenţa mortalităţii. Nu scăderea în sine a numărului populaţiei este răul cel mai mare al evoluţiilor demografice de după 1989, ci deteriorarea structurii pe vârste. Ce ar însemna, din perspectivă economică, menţinerea fertilităţii la nivelul actual? Nu există nici un dubiu şi datele sunt elocvente: continuarea deformării structurii pe vârste şi atingerea unor raporturi de dependenţă (economică, în substanţa ei) greu, dacă nu imposibil, de suportat pentru societate. Raportul de dependenţă economică al adulţilor şi vârstnicilor nu va cunoaşte o diminuare decât după anul 2035, când efectele redresării natalităţii se vor concretiza în instalarea refacerii echilibrului structural al întregii populaţii. România a fost şi este de aşteptat să rămână o ţară cu migraţie externă netă negativă. Propensiunea spre emigrare este încă mare şi, probabil, va fi şi mai mare în contextul unor posibile viitoare politici de imigrare mai permisive ale ţărilor occidentale dezvoltate din UE420. Nu credem însă că această formă de migraţie este cea mai periculoasă pentru România. Atingem astfel complexa problemă a migraţiei temporare pentru muncă, euronavetiştii. Nu avem, din păcate, o statistică demnă de încredere asupra numărului de români aflaţi la muncă în străinătate. Nu este o întreprindere uşoară, lipsindu-ne un instrument statistic adecvat. Nu putem privi numai faţeta şi implicaţiile demografice ale acestei migraţii. Dacă nu ar fi intervenit această mişcare de amploare incredibilă, România s-ar fi confruntat, probabil, cu o criză economică şi socială de proporţii greu de imaginat, care s-ar fi răsfrânt asupra întregii stări a societăţii româneşti şi, îndrăznim a spune, chiar asupra calendarului aderării României la UE. Euronavetiştii au eliberat locuri de muncă, au dus rata şomajului la un nivel aproape derizoriu pentru starea economică şi socială din România - doar 6-7 la sută421. Cele 4-5 miliarde de euro intrate anual în ţară de la cei plecaţi au fost sursă de venit (în multe cazuri, unica sursă) pentru alte câteva milioane de români cărora le-au ameliorat standardul de viaţă, au dus la explozia construcţiei de locuinţe şi a vânzărilor de echipamente şi bunuri destinate dotării acestora, a numărului de autoturisme, au creat locuri de muncă, au stimulat consumul (chiar dacă ridică preocupări în acoperirea deficitului de cont curent prin afectarea echilibrului importuri-exporturi). Există şi o altă dimensiune benefică a migratiei pentru muncă. Trăind în ţări cu grad ridicat de civilizaţie, aceşti oameni văd şi învaţă, observă spiritul civic din jurul lor, respectul legii, ordinea, curăţenia, atitudinea faţă de muncă, văd capitalismul autentic. Toate acestea 420

Studii bine fundamentate şi foarte pertinente în concluzii arată că economiile occidentale vor avea nevoie în deceniile următoare de forţă de muncă străină şi mai importantă ca dimensiune, chiar cu menţinerea actualelor ritmuri modeste de creştere economică (Mc Donald, Peter şi Kippen, 2001), prin atingerea vârstelor active economic şi intrarea pe piaţa muncii a unor generaţii în scădere numerică, provenite din anii de după instalarea reculului natalităţii în ţările occidentale, la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970. O creştere economică la parametri mai ridicaţi decât cei actuali, îndeosebi în Germania şi Franţa, va impune şi un aflux mai important de forţă de muncă străină. 421 pentru comparaţie - în anul 2005 rata şomajului a fost de 8-9% în cele trei ţări baltice, de 10% în Bulgaria, 16% în Slovacia şi 18% în Polonia (Eurostat, 2006a

244

reprezintă un câştig imens pentru ţară. Cunoştinţele pe care le aveam până de curând asupra migraţiei pentru muncă erau fragmentare422. Ea îmbracă mai multe faţete, negative în esenţa lor şi se constituie într-un fel de preţ care trebuie plătit423. Plecând în străinătate, mulţi dintre ei îşi amână căsătoria şi, implicit, aducerea pe lume a copiilor. În aproape toate ţările în care au plecat, natalitatea este scăzută şi este foarte probabil ca acest tip de comportament al populaţiei să nu fie indiferent migrantului român. Pericolul cel mai mare este altul. Există semne clare, puse în evidenţă de unele cercetări efectuate în ţările de destinaţie a migranţilor şi de media românească, că o parte dintre cei plecaţi nu doresc să se mai întoarcă acasă424 şi fac tot ce este posibil pentru a-şi regulariza şederea şi obţinerea documentelor de şedere nelimitată (dacă nu şi pentru căsătorii mixte). Este de aşteptat, în contextul deja menţionat al unor aşteptate politici de imigrare mai flexibile în viitor în ţările occidentale, ca numărul celor care vor rămâne definitiv în aceste ţări să cunoască o dinamică ascendentă. Este o pierdere demografică dublă: cea directă, prin pierderea unei populaţii tinere, şi cea indirectă, odată cu cei rămaşi ne vor lipsi şi copiii lor. Mai mult, sunt semne că unii dintre cei plecaţi au primit deja drept de şedere şi îşi aduc lângă ei şi membrii familiei rămaşi în ţară, ceea ce face ca, de fapt, pierderea demografică să aibă o dimensiune mult mai mare. Oricum am privi lucrurile, problema migraţiei românilor rămâne una complexă, cu multe necunoscute în ceea ce priveşte dezvoltările potenţiale - dependente atât de contextul economic şi demografic european, cât şi de evoluţia economică şi socială a României425. Potrivit studiului, migranţii pentru muncă din perioada 1996-2006 provin în proporţii echilibrate din cele două medii. La nivel regional însă, Moldova este principalul bazin de migranţi pentru muncă, ca rată a emigrării temporare după 2001. Nivelul general de dezvoltare economică, creşterea demografică mai importantă decât în celelalte regiuni şi faptul că este singura regiune care şi-a menţinut o creştere naturală a populaţiei şi după 1989 pot explica locul pe care îl deţine şi în migraţia pentru muncă. Fluxurile migratorii interne între urban şi rural au cunoscut restructurări fundamentale în anii tranziţiei economice şi sociale. Vom aminti faptul că, începând cu anul 1992, se declanşează o diminuare a fluxului rural-urban şi o mişcare paralelă de ascensiune a fluxului urban-rural, astfel că în anul 1997, pentru prima dată în istoria socială a României, numărul migranţilor din urban în spre rural depăşeşte ca mărime migraţia din rural în urban (schimbări de domiciliu), raportul menţinându-se şi în anii următori426. Mecanismul acestei schimbări este binecunoscut, dar nu şi implicaţiile sale. De fapt, migraţia urban-rural este, în cea mai mare parte, o migraţie de retur. Au revenit în rural o parte din cei care în anii industrializării l-au părăsit, schimbând statutul de ţăran în cel de muncitor urban. Revenirea forţată în rural, determinată de erodarea standardului de viaţă, de şomaj şi de explozia costurilor aferente locuinţei, nu este decât o migraţie de subzistenţă, costul vieţii fiind mai mic decât cel din urban. Un milion de persoane au plecat din urban în 422

"Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a Românilor: 1990-2006", cercetare efectuată în anul 2006 de Fundaţia pentru o Societate Deschisă (FSD). 423 Iată câteva dintre acestea. Euronavetiştii sunt persoane tinere: aproape 40% din cei plecaţi pentru muncă în perioada 1990-2006 au vârste cuprinse între 15 şi 30 de ani (la data cercetării), pondere care este şi mai mare aproape 50% - la cei plecaţi în anii de exod masiv 2002-2006. Proporţia celor necăsătoriţi este de 82% la cei de 15-24 ani şi de 23% la cei de 25-39 ani (Sandu, 2006). 424 a se vedea, de pildă, pentru cazul Italiei, Bonifazi, Conti şi Mamolo, 2006 425 Nu trebuie să omitem faptul că, după acelaşi studiu al FSD, 11% dintre românii de 18-59 ani ar dori să plece în străinătate la lucru, ceea ce înseamnă aproape 1,5 milioane de persoane. Proporţia este îngrijorător de mare, iar dacă o alăturăm celor aflaţi la muncă în străinătate avem în faţă un veritabil exod. Vom mai aminti că cei care doresc să plece la muncă în străinătate reprezintă 17% din populaţia rurală adultă a Moldovei iar în rândul celor care au lucrat deja în străinătate în perioada 1990-2006 (10% din persoanele investigate), propensiunea de migrare este şi mai mare - 40% (Sandu, 2006). 426 Gheţău, 2005

245

rural în perioada 1993-2005427. Ce viitor li se deschidea acestor oameni într-un rural în agonie după colapsul agriculturii socialiste şi dezordinea provocată de abuzurile restituirii pământului, în care totul trebuia luat de la început? Cel al mizeriei. Şi atunci s-a născut ideea fugii spre occident, în speranţa unui loc de muncă. Actualii migranţi pentru muncă din mediul rural sunt în bună măsură cei care au deja experienţa migraţiei de la sat la oraş. Iar Moldova rurală reprezintă o sursă particulară, pentru că este regiunea în care mişcările de retur din urban sunt cele mai importante. Din acel un milion de persoane revenite în rural în anii 19932005, un sfert s-a întors în ruralul Moldovei. De aceea Moldova este regiunea cea mai importantă de origine a migranţilor pentru muncă şi cu cea mai mare propensiune spre emigrare. Bibliografie: 1. Abraham, Dorel, Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1991 2. Banton, Michael, Discriminarea, ediţie Cristina Chiva, Editura DU Style, Bucureşti, 1998 3. Dobrescu Paul, Bârgăoanu Alina, Corbu Nicoleta, Istoria comunicarii, Comunicare.ro, 2007 4. Goffman Erving, Viaţa cotidiană ca spectacol, traducere de Simona Drăgan şi Laura Albulescu, prefaţă de Lazăr Vlăsceanu, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003 5. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, 2007. 6. Vladimir Trebici, Genocid şi demografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. 7. Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie şi etnografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986. 8. Cătălin Zamfir, Septimiu Chelcea (coord.), Sociologie, Editura EconomicăPreuniversitaria, Bucureşti, 2001. 9. Sandu, Dumitru, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Polirom, Iaşi, 2003

427

INS, 2006a

246

CONSIDERAŢII PRIVIND DEMOPOLITICA - PROBLEMA POPULAŢIEI CONSIDERATIONS ON DEMOPOLITICS - POPULATION PROBLEM Raluca DUMITRU Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga Abstract: Demography is the scientific study of characteristics and dynamics pertaining to the human population. The characteristics encompassed by this study include size, growth rate, density, vital statistics, and distribution of a specified population. Demography requires the study of specific information that may be gathered from a population census or vital statistic records. People who study and record this information are referred to as demographers. Demographers must know both how to scientifically obtain information and how to interpret it relatively. Statistical concepts essential to demography include birth and death rate, infant mortality rate, fertility rate, and life expectancy. These concepts can be further broken down into more specific data, such as the ratio of men to women and the life expectancy of each gender. A census helps provide much of this information, in addition to vital statistic records. In some studies, the demography of an area is expanded to include education, income, the structure of the family unit, housing, race or ethnicity, and religion. The information gathered and studied for a demographic overview of a population depends on the party utilizing the information. Keywords: nation, people, demografy, migration, natality Concepte de bază în demografie Etimologic, termenul demografie provine din limba greacă: demos – popor, populaţie şi graphe – a desemna, a scrie, a descrie. Prin urmare, demografia ar însemna descrierea populaţiei. Încercând să definim demografia, vom spune (cf. V. Trebici) că aceasta este o ştiinţă ce are ca obiect populaţiile umane, pe care le studiază sub principalele lor aspecte privind numărul şi repartizarea geografică, structura după diferite caracteristici demografice şi socioeconomice, evoluţia lor, precum şi factorii ce determină schimbările numărului şi structurii, în scopul evidenţierii regularităţilor (legităţilor) după care se produc fenomenele demografice. Prin eveniment demografic înţelegem unitatea statistică în demografie, reprezentând „cazul” de naştere, deces, căsătorie, divorţ. Fenomenul demografic desemnează trăsăturile ce se desprind din tratarea statistică a unei mase de evenimente demografice. Spre exemplu, naşterea este un eveniment demografic, în timp ce natalitatea este fenomen demografic. Similar, întâlnim deces/mortalitate, căsătorie/nupţialitate, divorţ/divorţialitate. Masa de evenimente se comportă după legi statistice. Populaţia reprezintă totalitatea locuitorilor care trăiesc pe un anumit teritoriu, delimitat corespunzător (Terra, un continent, o ţară, o localitate). Prin subpopulaţie desemnăm o parte din populaţie, constituită în raport cu o caracteristică în repartiţia acesteia: populaţia de vârstă fertilă, populaţia şcolară, populaţia vârstnică etc. Pentru a-şi atinge scopul, demografia foloseşte cu precădere metode cantitative/statistice, modele şi metode matematice. Demografia a apărut odată cu statistica, desprinzându-se treptat de sub „tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă autonomă.

247

Distingem două abordări ale demografiei: una îngustă (pe care o regăsim şi sub următoarele denumiri: demografie pură; demografie formală; analiză demografică) şi una mai largă (întâlnită şi sub terminologia: demografie socială; studiu al populaţiei). În sens îngust, corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia studiază, cu metode statisticomatematice, populaţiile umane, concentrându-şi atenţia asupra fertilităţii, mortalităţii şi migraţiei, iar în sens larg, corespunzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei, studiază, în plus, mobilitatea socială, structura socioeconomică a populaţiei şi factorii socioeconomici care influenţează fenomenele demografice, precum şi raportul reciproc dintre populaţie şi economie. Literatura românească a ultimelor decenii a susţinut existenţa autonomă a demografiei şi a statisticii, în acelaşi timp cu evidenţierea necesităţii existenţei strânselor legături de colaborare dintre acestea428. Demografia în România. Demografia şi statistica din România au o îndelungată şi bogată tradiţie. Înregistrări ale populaţiei, sub formă de catastife şi conscripţii, se întâlnesc încă din secolele XVI-XVIII. Primul recensământ modern al populaţiei îl aflăm în 1838. Statistica stării civile se pare că a fost organizată cu cel puţin un secol înainte. De asemenea, în secolul al XIX-lea, au existat şi preocupări pentru învăţământul demografic. Problemele populaţiei au făcut obiectul unor importante studii. În acest sens, amintim numele unui veritabil precursor al demografiei moderne româneşti, în persoana lui Dimitrie Cantemir. De referinţă este lucrarea acestuia Descriptio Moldaviae (aprox. 1715), în care întâlnim informaţii de cel mai mare interes cu privire la populaţie şi la diferitele aspecte ale acesteia. Secolul al XIX-lea înregistrează un avânt al demografiei, fiind marcat de figurile lui Ion Ionescu de la Brad şi Dionisie Pop Marţian, iniţiatorii recensământului din 1859-1860 şi organizatorii primelor Oficii Naţionale de Statistică din Ţara Românească şi Moldova429. Primii demografi în adevăratul sens al cuvântului au fost Leonida Colescu, Z. Arbure, I. Crupenski, aceştia analizând competent unele aspecte şi fenomene precum structura socioeconomică, nivelul de instruire, fertilitatea şi mortalitatea populaţiei. În perioada interbelică, atât demografia, cât şi statistica cunosc o dezvoltare deosebită. Recensământul populaţiei din 1930, prelucrat după cele mai avansate metode, situează ţara noastră pe primele locuri din lume în acest domeniu430. În concepţia demografilor români din anii ‘80431 populaţia este un sistem ale cărui stări sunt definite nu numai de parametrii demografici (natalitate, mortalitate), ci şi de cei sociali, educaţionali, economici, sanitari. Delimitarea clară a demografiei ca ştiinţă autonomă şi a relaţiilor multiple dintre demografie şi celelalte ştiinţe constituie o premisă favorabilă dezvoltării în continuare, printr-o abordare multidisciplinară, a studiilor privind populaţia. Reamintim că, la Bucureşti, în 1974, a avut loc Conferita Mondială a Populaţiei. Mişcarea migratorie a populaţiei Mişcarea totală a unei populaţii se compune din mişcarea naturală şi mişcarea migratorie. Populaţia unei ţări sau a unei unităţi administrativ-teritoriale îşi modifică numărul nu numai ca urmare a intrărilor şi ieşirilor determinate de naşteri şi decese, ci şi în urma imigrărilor şi emigrărilor. Întrucât fluxurile migratorii pot să afecteze grupe particulare de 428

Vl. Trebici, 1966; G. Retegan, 1966 Idei interesante cu privire la populaţie se găsesc în studiile lui P.S. Aurelian, Alexandru D. Xenopol, George Bariţiu, atestând concepţia ştiinţifică a autorilor. 430 Studii valoroase publicate în această perioadă sunt legate de numele lui G. Banu, Petru Rîmneamţu, Dumitru C. Georgescu, Anton Golopenţia. O contribuţie remarcabilă au adus matematicienii specialişti în demografie ca N. Praporgescu şi M. Sanielevici, cărora le datorăm primele tabele de mortalitate, şi academicienii Octav Onicescu şi Gheorghe Mihoc. 431 Vladimir Tredici ş.a. 429

248

persoane sub raportul caracteristicilor vârstă şi sex, migraţia modifică nu numai numărul populaţiei, ci şi structura acesteia după sex şi vârstă şi, eventual, după alte caracteristici. Deplasările locuitorilor se pot face în afara localităţii, între ţări, pot avea o durată mai mică sau definitivă etc., ceea ce face necesară o clasificare detaliată a diferitelor tipuri de migraţie. Fiind parte a mişcării totale a unei populaţii, migraţia interesează nu numai demografia, ci şi sociologia, care studiază fenomenele de adaptare sau aculturaţie a persoanelor migrante, influenţa migraţiei asupra structurii populaţiei, asupra instituţiilor sociale etc. Principalele surse documentare folosite în studiul mişcării migratorii a populaţiei sunt: statistica migraţiei, statistica stării civile, recensămintele populaţiei. Mobilitatea geografică (spaţială) a populaţiei reprezintă totalul deplasărilor populaţiei în teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine (plecare). În această noţiune se includ deplasările turiştilor, ale lucrătorilor sezonieri, ale navetiştilor, ale persoanelor dintr-o localitate în alta, inclusiv ale celor însoţite de schimbarea definitivă a domiciliului. Migraţia populaţiei este forma principală a mobilităţii geografice (spaţiale) a populaţiei, constând în schimbarea definitivă a domiciliului stabil, între două unităţi administrativteritoriale bine definite. Se mai numeşte migraţie rezidenţială, întrucât persoana implicată într-o asemenea mişcare îşi schimbă statutul rezidenţial. Prin urmare, în noţiunea de migraţie a populaţiei nu intră excursiile, deplasările sezoniere, diferitele forme ale navetismului etc. De aceea, este important să se definească corect unităţile geografice sau teritorial-administrative şi tipurile de mişcări ale populaţiei. Pentru România, aceste unităţi sunt cele definite de împărţirea administrativă a teritoriului din 1968: comuna (inclusiv comuna suburbană), oraşul (inclusiv municipiul) judeţul şi ţara. Aceste schimbări sunt urmărite prin sistemele informaţionale oficiale. În raport cu graniţele oficiale ale unei ţări, migraţia poate fi: – migraţie internă: totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului obişnuit, în cadrul unei ţări, între unităţile teritorial-administrative. – migraţie internaţională (externă): totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului, între două ţări. În raport cu localitatea de destinaţie (sosire), respectiv de placare (origine), se folosesc termenii de imigrare şi emigrare. – imigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de destinaţie (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane imigrante (I). – emigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de plecare (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane emigrante (E). Pentru intrările şi ieşirile în cadrul migraţiei interne nu există un termen special. Se folosesc noţiunile de intrări şi ieşiri. Migraţia brută (totală) desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor în cadrul migraţiei, adică suma persoanelor imigrante şi emigrante. Migraţia netă (sporul migratoriu) reprezintă diferenţa dintre numărul intrărilor şi cel al ieşirilor în cadrul migraţiei (dintre numărul persoanelor imigrante şi cel al emigranţilor). Analiza demografică mai detaliată a migraţiei nete implică luarea în discuţie a două concepte: cele de imigraţie netă şi de emigraţie netă. Imigraţia netă reprezintă o formă a migraţiei în care numărul persoanelor sosite (imigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor plecate (emigrate). În cazul imigraţiei nete, după cum putem observa, sporul migratoriu al populaţiei este pozitiv. Prin emigraţie netă înţelegem acea formă a migraţiei în care numărul persoanelor plecate (emigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor sosite (imigrate).

249

Migraţia netă (sporul migratoriu) este cea de-a doua componentă a mişcării totale a unei populaţii (a creşterii demografice). Alături de sporul migratoriu, întâlnim sporul natural (considerat a fi prima componentă a creşterii demografice). Acesta din urmă reflectă diferenţa dintre numărul născuţilor vii şi cel al totalului deceselor, într-o populaţie, într-un an calendaristic. Creşterea totală a populaţiei (sporul total al populaţiei) se compune din suma sporului natural şi a celui migratoriu. În fapt, orice act migratoriu este, în acelaşi timp, o imigraţie şi o emigraţie. Sociologia se interesează de indivizi în ambele ipostaze simultan; de asemenea, atenţia ei se îndreaptă precumpănitor asupra acelor mişcări teritoriale în care sunt antrenate mase mari de oameni, ce se constituie în fluxuri de migraţie (fluxurile de migraţie indică mişcările spaţiale efectuate de mase de persoane de la o arie geografică de plecare la una de sosire: fluxurile de migraţie interjudeţene, de exemplu). În fine, interesul manifestat de sociolog pentru acest fenomen are la bază faptul că, în cea mai mare parte a cazurilor, o mobilitate teritorială este însoţită de, sau generează o mobilitate socială, adică schimbarea statutului social al persoanelor migrante. Revenind la mişcarea migratorie a populaţiei, se cuvine să menţionăm că, alături de aceasta, în contextul mai larg al mobilităţii spaţiale (geografice) a populaţiei, întâlnim şi mişcarea flotantă, mişcarea pendulatorie şi mişcarea sezonieră. Acestea din urmă „se regăsesc” în noţiunile de populaţie flotantă, populaţie pendulatorie (navetistă) şi populaţie sezonieră. Astfel: – populaţia migratorie: cea care-şi schimbă domiciliul şi locul de muncă; – populaţia flotantă: are în vedere persoanele ce se deplasează pentru muncă, recreere sau alte scopuri, fără a-şi schimba domiciliul de bază, pentru o perioadă mai mare de 48 de ore; – populaţia pendulatorie (navetistă): se referă la persoanele care se deplasează zilnic, săptămânal, lunar sau la intervale mai mari, pentru a lucra permanent sau sezonier în altă localitate; – populaţia sezonieră: acele persoane care se deplasează pentru muncă, periodic sau pe o perioadă determinată, în localităţi balneoclimaterice sau de agrement, pentru tratament medical sau recreere. Modalităţi de analiză a migraţiei Rata de migrare (rata brută de migrare) Una dintre cele mai uzitate modalităţi de analiză a fenomenului migratoriu, rata brută de migrare, este un indicator ce măsoară intensitatea migraţiei totale, prin raportarea volumului migraţiei la numărul mediu al populaţiei. Această rată măsoară intensitatea migraţiei la 1.000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o populaţie. Rata de migrare se poate stabili şi pentru perioade mai reduse decât anul calendaristic (lună, trimestru, semestru), permiţând analiza sezonalităţii migraţiei cu ajutorul indicilor de sezonalitate. Rata de imigrare Această rată măsoară intensitatea imigrării prin raportarea volumului numărului de sosiri sau intrări (imigrărilor) la numărul mediu al populaţiei. Rata de emigrare Asemănătoare ca metodologie de calcul cu rata anterior discutată, cea de emigrare măsoară intensitatea fenomenului emigrării, prin raportarea masei emigranţilor (numărului de plecări sau ieşiri) la efectivul mediu al unei populaţii. Rata migraţiei nete Aceasta reprezintă o modalitate tehnică mai fină, mai precisă de măsurare a intensităţii migraţiei. Rata migraţiei nete este un indicator care măsoară intensitatea migraţiei nete, prin raportarea sporului migratoriu la efectivul mediu al unei populaţii. Migraţia selectivă 250

Migraţia selectivă reprezintă procesul de autoselecţie a persoanelor migrante în raport cu diferite caracteristici demo-socioeconomice, cum ar fi: sexul, vârsta, starea civilă (statutul familial), nivelul de instruire, ocupaţia, factorii psihologici şi factorii politici (încurajarea migraţiei sau dirijarea fluxurilor migratorii). Analiza migraţiei după aceste caracteristici conduce la formularea unor „legi” ale migraţiei şi, mai mult, stă la baza elaborării modelelor matematice ale migraţiei. Să analizăm aceste caracteristici. Sexul este o primă caracteristică selectivă; femeile predomină în migraţia pe distanţe mai mici, în timp ce, în migraţia internaţională, predomină bărbaţii. Vârsta este foarte importantă în migraţie: atât în migraţia internă, cât şi în cea internaţională, predomină persoanele tinere; această constatare are caracterul unei adevărate legităţi sociologice, în măsura în care şi statistica din ţara noastră confirmă acest lucru. Starea civilă este, de asemenea, o caracteristică selectivă. Într-o perioadă mai îndepărtată, predominau persoanele cu starea civilă „necăsătorită”; în ultimele decenii, însă, predomină persoanele căsătorite. Nivelul de instruire şi ocupaţia reprezintă caracteristici selective, deoarece, în cea mai mare măsură, motivaţia migraţiei actuale este economică. Un studiu în acest sens, privind Statele Unite ale Americii, arată că distanţa medie de migraţie a unei persoane cu studii superioare este de 400 de mile, în timp ce aceea a unui muncitor este de 80 (1 km=0,6 mile). Cauze ale migraţiei O cauză esenţială rezidă în procesele de suprapopulare, marcate prin ruptura dintre numărul populaţiei şi resurse, având drept efect reducerea veniturilor şi imposibilitatea satisfacerii consumului. Suprapopularea poate fi determinată de excedentul naşterilor, care domină indicele mortalităţii, fapt specific mai ales ţărilor mai puţin dezvoltate. O asemenea creştere a caracterizat, în secolul al XIX-lea, Europa Occidentală, când scăderea mortalităţii a compensat reducerea fecundităţii. În anumite ţări, creşterea intensivă a animalelor a favorizat disponibilizarea forţei de muncă, aceasta intrând apoi sub incidenţa migraţiei. În alte situaţii, dezvoltarea căilor de comunicaţie a facilitat dispersarea industriilor, ceea ce reclamă forţă de muncă şi antrenează o parte a populaţiei în fluxul migratoriu. Transportul maritim şi, într-o măsură mai mică, cel feroviar au favorizat migraţiile intercontinentale. De asemenea, mişcările migratorii pot fi determinate şi de motive istorice, religioase, politice, care pot fi considerate drept cauze accidentale şi actuale. Accidentale pot fi şi cataclismele şi maladiile, ce pot determina imigrări şi emigrări masive şi bruşte. Cauzele de ordin psihologic au în vedere fascinaţia unor locuri, forme de relief sau peisaje. În acest fel, locurile alese de un grup de populaţie pot fi poli de atracţie pentru compatrioţi, aşa cum, de exemplu, Barcelonette – colonie în Mexic – a devenit un caz clasic, la fel ca şi cartierele-colonii din S.U.A. şi Europa Occidentală. Cauzele de ordin ecologic determină aşa-numita migraţie ecologică. Aceasta presupune deplasări de populaţie din zonele afectate de transformări ale mediului natural sau antropic spre alte regiuni. Astfel, Mexico City, Milano şi Atena sunt oraşe extrem de afectate de poluare şi pot constitui centre de disconfort şi de emigrare a populaţiei. Consecinţe (efecte) ale migraţiilor

251

S-au conturat trei direcţii de investigare: efectele migraţiei asupra populaţiei de origine, asupra populaţiei de destinaţie şi asupra migranţilor înşişi432. O migraţie ce antrenează un număr mare de persoane, în general de vârstă tânără, poate provoca, în populaţia de origine, un deficit de forţă de muncă şi, deci, o slăbire a activităţilor, o scădere a natalităţii, o îmbătrânire demografică. Dacă avem situaţia unei zone iniţial suprapopulate, migraţia poate, prin slăbirea presiunii demografice, să amelioreze situaţia celor rămaşi, mai cu seamă dacă migranţii trimit celor rămaşi acasă bunuri materiale şi bani. Situaţia populaţiei din aria de primire poate fi şi ea influenţată în ambele sensuri. În perioade de creştere economică, imigranţii contribuie la completarea necesarului forţei de muncă; în schimb, în epoci de recesiune, participă la îngroşarea rândurilor şomerilor, fiind cei mai expuşi la concediere, şi determină un consum suplimentar de resurse. Populaţia locală poate reacţiona (uneori violent) la prezenţa imigranţilor, contribuind la schimbarea măsurilor legislative referitoare la migraţie. Un alt aspect deosebit de intens cercetat este integrarea migranţilor în comunităţile de primire. În cazul migraţiei interne, accentul cade îndeosebi pe problema adaptării ruralilor la viaţa urbană şi la munca industrială. În cazul celei externe, o atenţie specială se acordă contactelor între două populaţii ale căror culturi sunt mult diferite, fapt ce ridică probleme deosebite de integrare. În ceea ce priveşte emigraţia (externă a) României, în perioada 1990-1996 au părăsit definitiv ţara 262.898 persoane: 168.863 în Germania, 40.873 în Ungaria, 25.873 în S.U.A., 11.197 în Franţa, 1.568 în Canada etc. Rolul migraţiilor în popularea Globului Marile migraţii de la sfârşitul perioadei antice şi începutul sclavagismului au avut un rol important în crearea multor popoare din Asia şi Europa. Ele au corespuns cu epoca marilor migraţii ale popoarelor din Asia, Europa şi Africa, în spaţiile mongoloid, caucazian, mediteranean, negroid. Aceste migraţii au dus la răspândirea popoarelor germanice în Europa Centrală, de Nord şi Insulele Britanice, după care popoarele slave au pătruns spre vest şi în Peninsula Balcanică. Ungurii au migrat din zona Uralului în Câmpia Dunării de Mijloc. Arabii s-au răspândit în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Africa de Nord şi au asimilat populaţiile locale. Mongolii au invadat ţări ale Asiei şi Europei, iar turcii – Asia Mică; diferite triburi din Africa Ecuatorială şi de Sud au făcut incursiuni spre ţinuturi ale continentului şi în Madagascar. Epoca marilor descoperiri geografice corespunde cu deplasările masive de populaţie spre America, efectuate de spanioli, portughezi, francezi, olandezi, englezi, scoţieni, irlandezi. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din Europa au emigrat peste Ocean circa 1.000.000 de oameni (aproape 2/3 fiind originari din Marea Britanie); negrii-sclavi, din Africa, au fost aduşi în America în număr de mai multe milioane. Emigrările din ultimele două secole dinspre Europa spre America au fost mai pronunţate în anii 1830-1850, când media anuală de emigranţi a atins trei milioane de persoane, datorită ofertei de forţă de muncă pentru industrie şi agricultură. Concomitent, alţi emigranţi s-au deplasat spre Australia şi Noua Zeelandă. În perioada 1914-1940, emigrările au fost determinate de cauze politice şi religioase, ca urmare a noii hărţi politice apărute după primul război mondial, exemple relevante constituind plecarea a 1,2 milioane de greci din Turcia şi a 400.000 de turci din Peninsula Balcanică.

432

Traian Rotariu, în Dicţionar de sociologie, 1993.

252

În această perioadă, au plecat din Europa aproximativ 9 milioane de persoane, din care jumătate în S.U.A. şi cam 10% în Argentina. Tot atunci s-a conturat o zonă de atracţie a emigraţiei spre Europa de Vest (Franţa, Marea Britanie, Elveţia, Belgia). După cel de-al Doilea Război Mondial, cauze politice şi economice au impus deplasări de populaţie dinspre ţările slab dezvoltate spre cele dezvoltate. Pentru ultimele trei secole putem sintetiza, ca volum, principalele direcţii ale migraţiilor: – emigraţia iberică: sec. XVI-XVIII, cu 2 milioane de migranţi, spre America Latină; – emigraţia britanică: în perioada 1825-1940, a ajuns la 21 milioane persoane, după care s-a reîntors şi redistribuit spre Canada, Australia, Africa de Sud, reprezentând un model de flux-reflux uman; – emigraţia germană: aproximativ 6,5 milioane persoane, în perioada 1820-1930; – emigraţia scandinavă: începând cu secolul al XVII-lea, la care au participat marinari, tăietori de lemne, meşteşugari; – emigraţia franceză: secolele XIX-XX, a cuprins populaţia din regiunile periferice, sărace ale Franţei; – emigraţia italiană: secolele XIX-XX, a cuprins 17-18 milioane de persoane, ce s-au deplasat spre S.U.A., Argentina, Brazilia; – emigraţia austro-ungară: 4,3 milioane de persoane, în perioada 1875-1914, care a cuprins ţărani săraci şi prigoniţi politici; – emigraţia poloneză: cu maximum de persoane (1 milion) în perioada 1919-1939; – traficul de sclavi: din Africa, pentru a lucra pe plantaţiile de tutun, de zahăr şi de cafea din America de Sud, Centrală şi de Nord (20 milioane de persoane); – emigraţia indiană, chineză şi japoneză: din secolul al XIX-lea, până în 1940, cu 2,4 milioane de emigranţi; – imigraţia siberiană: cu prizonieri din al Doilea Război Mondial şi prigoniţi politic din republicile baltice, români din Bucovina şi Basarabia, tătari din Crimeea, caucazieni. Caracteristici actuale ale migraţiei internaţionale Migraţiile contemporane s-au diversificat şi ponderat. Fiind subordonate unor scopuri politice şi economice, au trecut sub controlul unor organisme specializate. Pe de altă parte, se deosebesc de cele anterioare şi prin caracterul, volumul şi orientarea geografică. De asemenea, s-au extins migraţiile din interiorul continentelor şi au scăzut cele intercontinentale. Un fenomen deosebit îl reprezintă exodul inteligenţei, al „creierelor” cu calificare superioară şi al familiilor acestora, dinspre ţări mai slab dezvoltate spre S.U.A. şi Canada. Se apreciază că 40% din savanţii americani laureaţi ai premiului Nobel sunt, de provenienţă, din afara Americii. Spre Europa s-a îndreptat forţă de muncă din diferite ţări slab dezvoltate ale Asiei, Africii şi Americii Latine, în timp ce spre S.U.A. se îndreaptă emigranţi preponderent din America Latină şi mai puţin din Europa. Un fapt aparte îl constituie migraţia în interiorul continentelor, între ţările Americii Latine, unde milioane de locuitori trăiesc peste graniţele propriilor ţări, în zonele mai dezvoltate din sudul Boliviei, Paraguay, nordul Argentinei, Columbia, Venezuela. Acest fenomen este specific şi Europei de Vest, unde ajung emigranţi din sudul şi estul continentului. Se poate vorbi, în acest context, şi de migraţia multor locuitori africani spre ţări mai dezvoltate (Africa de Sud) sau spre ţări cu potenţial agricol (Nigeria, Guineea). În America de Sud, s-au conturat două arii de absorbţii – Brazilia şi Argentina –, preferate de portughezi, spanioli şi italieni. Semnalăm, în final, o categorie încă importantă de emigranţi:refugiaţii. Situaţia politică sau religioasă joacă un rol capital. Această categorie de emigranţi se regăseşte în special în ţările est-europene, în Cuba şi în unele ţări asiatice. 253

O perspectivă nouă asupra implicaţiilor declinului demografic: dimensiunea şi structura populaţiei active economic Dacă nu greşim, implicaţiile economice ale declinului demografic şi ale deteriorării structurii pe vârste au fost evaluate în literatura românească, până acum, recurgând doar la raportul dintre populaţia în vârstă de muncă şi populaţia vârstnică ori la estimări prospective ale numărului de pensionari. Iată că avem acum un instrument mult mai relevant - proiectarea populaţiei active şi inactive economic, pe sexe şi vârste. Redresarea natalităţii nu mai poate împiedica scăderea şi îmbătrânirea populaţiei active până în anul 2025... Pe lângă avantajul cuantificării celor două categorii de populaţie, proiectarea populaţiei active are marele avantaj că se referă la populaţia în vârstă de, practic, 20 de ani şi peste, ceea ce înseamnă că potenţialele schimbări ale natalităţii în următorii 20 de ani nu pot afecta dimensiunea şi structura pe vârste şi sexe a populaţiei active până în anul 2025, ci numai ponderea acesteia în ansamblul populaţiei şi raportul de dependenţă economică al tinerilor. Numărul populaţiei active va cunoaşte un recul, de la 10 milioane astăzi la 9,3 milioane în anul 2025. Uşoara creştere din anii 2007 nu este decât expresia unui anumit dezechilibru conjunctural între ieşiri şi intrări din/în populaţia activă: vor ieşi, masiv, generaţiile mici din anii celui de-al doilea război mondial şi vor intra generaţiile mai mari din a doua jumătate a anilor 1980. Reducerea dimensiunii populaţiei active se va produce prin dinamici interioare diferite: creştere la grupele de vârstă 40-64 şi 65 ani şi peste şi recul, mai important, la populaţia activă de 15-24 şi 25-39 ani, compusă din generaţiile mici născute după 1989. Consecinţa acestor schimbări structurale este majorarea vârstei medii a populaţiei active de la 40 la 45 de ani. ...dar nu acesta este răul, ci majorarea sarcinii economice a populaţiei active Un observator nefamiliarizat cu dinamica internă a demograficului, ar putea ridica, firesc, următoarea întrebare: în fond, de ce ar trebui să crească populaţia activă economic într-o populaţie al cărei efectiv total este în scădere? Şi ar găsi argumente în evoluţia ratei generale de activitate şi a raportului de dependenţă economică în următorii 15-20 de ani. Este viziunea simplistă asupra implicaţiilor. Menţionata creştere moderată a numărului populaţiei active în anii 2007-2013 îşi va pune amprenta şi pe rata generală de activitate din aceiaşi ani. Reducerea drastică a populaţiei şcolare Reducerea numărului populaţiei active economic şi deteriorarea raportului de dependenţă economică nu sunt singurele efecte negative ale declinului natalităţii şi menţinerii acesteia la un nivel scăzut. Ele sunt precedate de o evoluţie similară, la fel de dramatică, a populaţiei de vârstă şcolară prin pătrunderea masivă a generaţiilor mici de după 1989. Populaţia de 3-23 ani este astăzi de 5,7 milioane şi va ajunge la 4,2 milioane în anul 2025 şi la 2,7 milioane în anul 2050. De remarcat faptul că populaţia în vârstă de 19-23 ani, din care se recrutează populaţia universitară, va fi compusă, până în anul 2025, din populaţie aflată deja înviată (generaţii născute înainte de anul 2006) şi care nu va putea fi în nici un fel influenţată ca dimensiune. Această populaţie este de 1,6 milioane şi va ajunge în anul 2025 la 1 milion, ca efect direct al scăderii natalităţii după 1989, şi la numai 700 de mii în anul 2050, dacă după anul 2006 nu intervine o creştere a numărului mediu de copii pe care îi naşte o femeie. Ne putem întreba ce 254

efecte va avea reducerea la jumătate a populaţiei de vârstă şcolară asupra întregului sistem educaţional şi, prin implicaţii, asupra întregii vieţi economice şi sociale. Am putea analiza mai detaliat multiplele faţete ale veritabilului derapaj demografic şi ale spectrului depopulării masive a ţării proprii acestui scenariu al menţinerii nivelului actual al fertilităţii, inclusiv din perspectiva unei imigraţii masive de populaţie având caracteristici culturale diferite, a coeziunii sociale şi chiar a viabilităţii caracterului naţional al statului român433. Bibliografie: 1. David Coleman, Immigration and Ethnic Change in Low-Fertility Countries: A Third Demographic Transition", Population and Development Review, vol. 32, nr. 3, 2006. 2. Edouard Bonnefous, Omul sau natura?, Editura Politică, Bucureşti, 1976. 3. Vasile Cucu, Geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974. 4. Vasile Gheţău, Perspective demografice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. 5. I. Hristache, Demografia oraşelor României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977. 6. Traian Rotariu, Dicţionar de sociologie, 1993. 7. Vasile Surdu, Populaţia, aşezările şi economia mondială, Editura Dacia, Bucureşti, 1982 8. Cătălin Zamfir, Elena Zamfir (coord.), Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995.

433

Nu am vrea să fim acuzaţi de fatalism dar vom recomanda cititorului interesat în această problemă un studiu, care îndeamnă la reflecţie (şi nu numai): David Coleman, Immigration and Ethnic Change in Low-Fertility Countries: A Third Demographic Transition", Population and Development Review, vol. 32, nr. 3, 2006.

255

ROMÂNIA RURALĂ ŞI EUROPA URBANĂ RURAL ROMÂNIA AND URBAN EUROPE Daniela Stoian Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu Abstract: Urbanization – the increase in the urban share of total population – will be the single largest influence on development in the 21st century. Today’s urbanization is characterized by its scale and its concentration in developing countries. Between 2000 and 2030, Asia’s urban population will increase from 1.36 billion to 2.64 billion, Africa’s from 294 million to 742 million, and that of Latin America and the Caribbean from 394 million to 609 million. Today, more than half the urban population live in cities of 500,000 or less. In România, urbanization is extremely low, especially compared to other European countries. In 2007, România’ urbanization is of 54.9%. In Europe, only Albania and the former Yugoslav republics have a lower percent of urban population. Between 1997 and 2006, while România was in the re-modernization period, our country registered an anomaly in the migration flow, the process being dominated by the migration from the city to the countryside. 1997 was a crucial year in România’s social history because the city-village migration became the most important characteristic of the internal migration. After decades, people rather move to countryside than to the city. Keywords: migration, city, urban, village, transition, peasants, people România actuală este, într-o măsură semnificativă, o Românie rurală. 93,7% din teritoriul României este teritoriu rural, în rural locuiesc astăzi 47% dintre români, 40% dintre cei care lucrează sunt ocupaţi în activităţi localizate în spaţiul rural, participarea agriculturii la constituirea PIB fiind, însă, de numai 13,4%, la nivelul anului 2002.434 Dosarul rural nu mai poate fi ignorat, fiind unul dintre dosarele de primă urgenţă ale momentului actual şi, cu siguranţă, lungă vreme de aici încolo. Acest dosar are, desigur, o istorie a lui, dar şi elemente structurale proprii, care se menţin de-a lungul diferitelor perioade pe care lumea rurală le-a traversat. Influenţele cele mai profunde le-a suferit lumea rurală în perioada comunistă şi în scurta perioadă de după 1989. A sosit momentul ca dosarul rural să fie examinat într-o dezbatere publică de largă audienţă. Satul românesc a traversat, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, câteva mari procese. Într-o primă etapă s-a desfăşurat colectivizarea forţată a agriculturii după modelul colhozurilor bolşevice (zeci de mii de ţărani au fost arestaţi sau executaţi); proprietatea asupra pământului a fost luată ţăranilor, trecându-se peste împotrivirea lumii ţărăneşti, spre a fi înlocuită cu o formă de proprietate colectivă. În a doua parte a perioadei comuniste s-a petrecut totuşi un proces de modernizare a agriculturii caracterizat prin: dezvoltarea marii exploataţii agricole, profesionalizarea, mecanizarea şi tehnologizarea muncii agricole, raţionalizarea după criterii de eficienţă economică a sectorului agricol. În tot intervalul comunist s-a produs un adevărat exod rural (o masivă migraţie dinspre rural spre urban prin care s-a constituit forţa de muncă necesară pentru a susţine politica de industrializare), ajungându-se la sfârşitul perioadei comuniste la

434

deşi la nivelul anului 1990 era de 21,2%.

256

înjumătăţirea populaţiei rurale a României (de la aproximativ 80% rurali la sfârşitul perioadei interbelice la 38% la sfârşitul perioadei comuniste). În perioada care a urmat căderii regimului comunist, satul a fost supus unei reforme cu efecte profund contradictorii. Startul reformei aplicate lumii rurale a fost dat de legea 18 a fondului funciar, lege controversată încă de la adoptare. Această lege a creat impresia că reface proprietatea ţărănească, căci a împărţit loturi de pământ vechilor proprietari. În realitate, aceiaşi lege a deposedat ţăranul de ceea ce fusese „proprietatea muncii ţărăneşti” (echipamentele agricole), antrenând consecinţe negative (care marchează până astăzi exploataţia agricolă în România). Slaba rentabilitate a exploataţiilor agricole din România este dată de faptul că acestea sunt – urmare a legii 18 – nu doar de dimensiuni mici, ci şi foarte dispersate. S-a creat un regim agrar caracterizat prin câteva trăsături definitorii pentru ceea ce a devenit între timp noua chestiune rurală : a) o teribilă fărâmiţare a proprietăţii ; b) predominarea exploataţiilor de subzistenţă, de mici dimensiuni: 67,4% dintre exploataţiile agricole private din România au sub 3 ha; c) compromiterea accesului la pieţe a agricultorilor, ceea ce crează impresia unei slabe orientări comerciale a acestora; d) exploataţiile mijlocii având între 3-15 ha - reprezintă 25,2 % din totalul acestora; f) dimensiunea medie a unei exploataţii este de 2,67 ha, ceea ce reduce eficienţa folosirii mijloacelor şi resurselor. În plus, exploataţiile din agricultura României sunt nu doar de dimensiuni reduse, ci şi dispersate, revenind în medie 4, 14 loturi la o exploataţie435. În opinia specialiştilor această lege s-a întemeiat pe o confuzie : aceea dintre proprietate şi exploataţie, fapt ce a dus la desfiinţarea cooperativelor agricole de producţie şi la distrugerea dotărilor acumulate prin munca comunităţilor rurale timp de 30-40 de ani. Legea 18 a avut, prin urmare, ca efect deposedarea ţăranilor de echipamentele agricole, “a creat un «popor fără unelte», fiindcă a separat pământul şi pe ţărani, în mod forţat, de utilaje, de singurul echipament la care avuseseră acces, pe care-l creaseră vreme de 30 de ani de exploatare şi acumulare comunistă violentă şi care, de fapt şi de drept, era proprietatea muncii ţărăneşti.”436. O asemenea situaţie a împins agricultura cu sute de ani în urmă (“neofeudalism”). Sociologii rurali, bazându-se pe studierea în profunzime a unor sate, vorbesc despre “revenirea agriculturii la un model arhaic de exploataţie”437, atât ca dotare tehnică, dar şi din punctul de vedere al accesului la pieţe. Această organizare defectuoasă a muncii agrare – fărâmiţarea loturilor şi subdotarea tehnică - a făcut ca în ultimii ani circa 3 mil. ha să rămână anual necultivate. Experienţa altor state arată că era posibilă păstrarea unităţilor agricole “comuniste”, ca tipuri de exploataţii agricole – nu ca tip de proprietate (această confuzie a fost cauza erorilor în reforma românească) – în care erau deja comasate suprafeţe mari de teren agricol. În cazul Germaniei, de pildă, statul, după reunificare, “consecvent legităţii concentrării producţiei agricole”, “nu a pulverizat fostele cooperative agricole de producţie şi întreprinderi agricole de stat în exploataţii familiale mici de 5-10-20 ha, nu a lichidat fizic marea exploatare agricolă, ci, printr-o transformare juridică, a restabilit dreptul de proprietate în comun a 435

Dr. Traian Lazăr arată că reforma agrară în România a condus la trei tipuri de efecte : distrugerea dotărilor tehnice din agricultură; dezorganizarea producţiei agricole; fărâmiţarea exagerată a suprafeţelor agricole în procesul reîmpropietăririi, atfel încât suprafaţa totală de 8000.000 ha era pulverizată încă la nivelul anului 1996 în peste 30.000.000 de parcele cu o suprafaţă medie de 0,26 ha/gospodărie. (Dr. Traian Lazăr, directorul Institutului de Economie Agrară - ASAS, Fărâmiţarea suprafeţelor agricole, ca factor de criză, în “Adevărul economic”, nr.35, 30 aug-5 sept.1996, p.10). 436 Grigore Iulian, Agricultura românească între comunism şi “capitalismul sălbatec”, „România Socială, Revistă de cultură socială şi politică”, Nr. 1/ septembrie 2001, p.55. 437 Gheorghe Şişeştean, Autarhizarea agriculturii, în România Socială, Revistă de cultură socială şi politică, Nr. 1/ septembrie 2001, p.57.

257

pământului, clădirilor şi maşinilor în exploataţii privatizate.”438 Şi restul ţărilor foste socialiste au păstrat în proporţie de “70-80% marile exploataţii de tip cooperatist, în mărimi de la 500 la 1500 şi 3000 de hectare”.439 Reforma, în loc de a organiza realitatea economiei ţărăneşti, stimulând acele categorii de proprietate care s-au afirmat încă dinainte de 1989 – proprietatea muncii ţărăneşti (patrimoniul CAP-urilor), în genere formele de posesiune corporativă – a contribuit la dezorganizarea acelei realităţi. Patrimoniul aflat în posesiunea CAP-urilor şi în aceea a diverselor tipuri de corporaţii erau proprietatea muncii, iar lucrul acesta trebuia consfinţit prin legile Reformei. În loc de a face aşa ceva, Reforma a desfiinţat brutal, în multe cazuri, formele corporative de protecţie a muncii şi a capitalului (adică a patrimoniului aflat în posesiunea marilor corporaţii: agrare, industriale, ale corporaţiei meşteşugăreşti, ale armatei, culturii, învăţământului etc.)440 Mai toate corpurile profesionale s-au “trezit” sărăcite peste noapte, corpuri sociale întregi, cum ar fi acela al agricultorilor, au fost aruncate într-o pauperitate şi o lipsă de speranţe şi de şanse. Accesul ţărănimii la economia generală şi, deci, la piaţa uneltelor, a seminţelor etc., a devenit practic, imposibil atâta vreme cât pentru achiziţionarea unei combine la nivelul anului 1998 trebuiau plătite 40 tone carne de pasăre sau 526 tone de porumb, ori 409 tone de grâu. Agricultura fărâmiţată nu ar avea acces la o asemenea piaţă. Blocarea accesului ţărănimii la economia generală a ţării este ilustrat de: a) creşterea exponenţială în primul interval al tranziţiei a ponderii populaţiei rurale neremunerate – care trăieşte doar de pe urma propriei gospodării – cu o rată de creştere de peste 700% în primii şapte ani ai tranziţiei. Distanţarea între principalele ramuri economice se transpune, la rândul ei, în foarfecele preţurilor – valoarea muncii din agricultură pe unitatea de produs scade drastic faţă de aceea a unităţii de produs industrial. b) scăderea ponderii muncii salariate în mediul rural, în primul interval al reformei. Acesta este un indicator evident al diminuării acelor tendinţe structurale care definesc o structură socială modernă, de tip capitalist. Scăderea semnificativă a ponderii muncii salariale în agricultură în primul interval al tranziţiei (de la 55,6% la 32,7%, în primii şapte ani ai tranziţiei, raportată la total populaţie activă în mediul rural) reprezintă indicatorul eşecului politicilor de industrializare a agriculturii în acelaşi interval. c) creşterea foarte rapidă a patronatului în mediul rural este un fenomen aparent inexplicabil. În condiţiile în care ţărănimea este determinată să se retragă din sectorul muncii salariale spre zona economiei de subzistenţă (această retragere este măsurată de procentul de 716,27% - cu care creşte munca familială neremunerată, doar în primul interval al tranziţiei), corpul patronal în arealul rural înregistrează o creştere foarte puternică, de circa 400%, în aceeaşi perioadă. Agricultura din România dobândeşte, în ultima vreme, tot mai pregnant, înfăţişarea pe care acest sector economic şi social îl avea la începutul secolului al XIX-lea în Europa Occidentală : o mare proporţie a proprietăţilor agricole de dimensiuni mici (gospodării rurale) şi un număr mic de exploataţii de tip capitalist aflate în expansiune. Sistemele agricole bazate pe exploataţii mari sunt caracterizate prin practici agricole extensive, bazate doar pe mărirea suprafeţelor atrase în exploataţie şi uneori a efectivului zootehnic, în timp ce sistemele bazate pe gospodării mici practică o agricultură în evantai şi uneori intensivă: suprafeţele arabile se restrâng ca urmare a slăbirii puterii financiare a gospodăriei cerută de menţinerea în exploataţie a terenului arabil. Astfel din suprafaţa agricolă 438

dr. Gh Timaru, Experienţa Germaniei reunificate ne arată calea reconstrucţiei agriculturii româneşti, în “Agricultura României”, nr. 48(621), an XIII, 29 nov.-5 dec. 2002, p. 12. 439 Gh. Timaru, op. cit. 440 Aparatul juridico-doctrinar al acestei reforme a fost bine codificat în legea 15/1990, 58/1991 şi legea 18. Prin efectele lor, aceste legi au lovit posesiunile corporative şi organizarea corporativă a societăţii.

258

totală a României, peste jumătate (64,4%) este reprezentată de terenul arabil, din care mai mult de o pătrime (29%) nu se află în folosinţă (2.471.494 ha teren arabil necultivat). Slăbirea capacităţii de exploatare a pământului este corelată cu prefacerile pe care le suferă forţa economică de care poate dispune la un moment dat o gospodărie : a) resurse financiare ; b) resurse naturale ; c) resurse umane. Principala resursă financiară a gospodăriei rurale în timpul regimului comunist era constituită din veniturile provenite din munca salariată în alte sectoare economice decât cele agricole. În prezent, ponderea veniturilor extra-agricole a scăzut în totalul veniturilor unei gospodării, nu însă şi importanţa lor, fiindcă rolul acestor venituri extra-agricole se pare că a crescut odată cu retrocedarea proprietăţilor agricole441 şi cu apariţia „noilor nevoi” între care cea dintâi este plata lucrărilor agricole. Această nouă „nevoie”, acoperită de veniturile salariale, nu este corelată cu vreo creştere a gradului de ocupare a populaţiei rurale în alte ramuri ale economiei naţionale, ceea ce arată că provenienţa acestor venituri este în mare măsură pensia celor ce s-au întors în sat după 1989. Astfel la nivelul anului 2002 sunt înregistrate numai 654 325 de persoane angajate în alte ramuri economice decât cele agricole, adică 66 de angajaţi la 1000 de locuitori. Creşterea relativă a populaţiei rurale, contrar ratei scăzute a natalităţii (11,05 copii nascuti vii la 1000 de locuitori) şi ratei crescute a mortalităţii (15,46 decedaţi la 1000 de locuitori), a condus la o creştere a populaţiei neocupate, trecută statistic sub incidenţa unui nou concept, cel de „populaţie ocupată în agricultură” (o categorie care ascunde, de fapt, o clasă de şomeri), prin care se încearcă mascarea declinului economic (spre dezastru, sub anumite aspecte) cu care se confruntă populaţia rurală şi economia românească în ansamblu. Creşterea populaţiei rurale, aşadar, nu se asociază cu o creştere a veniturilor salariale şi deci a veniturilor totale ale unei gospodării, aceasta fiind forţată să-şi redistribuie puţinele resurse financiare astfel încât să poată supravieţui facând agricultură de subzistenţă. În privinţa resurselor naturale, între care trebuie consemnată întâi suprafaţa agricolă aflată în proprietatea gospodăriei, lucrurile nu stau deloc mai bine. Nu vom reveni asupra consecinţelor dezastruoase ale reformelor agricole de după ’90 (parcelarea şi fragmentarea progresivă a proprietăţii etc.), dar vom preciza situaţia actuală a exploataţiilor agricole menţionând creşterea suprafeţelor arabile necultivate. Dacă terenul arabil reprezintă aproximativ 50% din totalul suprafeţei agricole a României, mai mult de o pătrime din suprafaţa arabilă totală nu este cultivată (29%). Fenomenul creşterii suprafeţelor de teren arabil lăsat în „pârloagă” este explicabil prin condiţiile dictate de lipsa resurselor financiare, gospodăria fiind constrânsă să-şi restrângă exploataţiile agricole până la limita de la care devine autosustenabilă (agricultură de subzistenţă). Astăzi satul nu mai are copii sau are tot mai puţini de la an la an. Bătrânii singuri, pustiiţi, privesc spre oraşe cu o privire în care până mai ieri încă sclipea o rază de speranţă. Boala, abandonul, disperarea, alcoolismul, ba însăşi degenerarea au copleşit satul românesc. Demografia rurală în România prezintă în acest moment trei caracteristici: a) natalitate relativ scăzută, dată de numărul scăzut al judeţelor cu natalitate peste media pe ţară: 16 judeţe din 41; b) mortalitate relativ ridicată, atestată de numărul judeţelor în care mortalitatea depăşeşte media pe ţară: 25 din cele 41 de judeţe ale României; c) spor natural negativ în imensa majoritate a judeţelor României. Sporul natural este o dimensiune a puterii demografice şi deci moral-genealogice a unei populaţii. Un fenomen încă mai grav pentru ruralul românesc este mortalitatea În fine, sporul migratoriu pe întreg mediul rural este de – 2, 94 ‰, ceea ce arată că ruralul românesc pierde populaţie prin migraţie. 441

legea 18/1990

259

De-a lungul celor 20 ani de tranziţie, şcoala a fost şi ea, ca şi celelalte instituţii din rural, expusă unor efecte atât de tragice în esenţa lor, încât astăzi asistăm la o adevărată scufundare în analfabetism a satelor româneşti. Mâine nu vor mai fi doctori, profesori, avocaţi, ingineri, proveniţi din rândurile umilite si tot mai împovărate ale copiilor de ţărani. În acest moment, ruralul pare a opta pentru rute şcolare situate sub pragul liceal (secundar). Din totalul populaţiei rurale 23,7% are un nivel de instrucţie mediu (liceu şi şcoli postliceale), cu 20,9% mai puţin decât în urban. La acest decalaj se adaugă şi cel de la nivelul stocului de învăţământ superior, care este de –15,2% sub pragul atins în urban, pentru cele două componente ale stocului decalajul rural-urban atingând pragul de 36%. Ţinând seama si de diferenţa stocului de educaţie profesională intre cele doua medii de rezidenta, putem spune ca decalajul total intre rural si urban este de 72%, ceea ce înseamnă ca 72% din populaţia rurala este marcata de una dintre formele decalajului şcolar. Acesta corelează cu procentul săracilor sever din rural care atinge 73% din totalul săracilor de acest tip în România. Toţi aceştia compun “rezerva declasaţilor” rurali de mâine, care, dacă nu vor găsi soluţii în comunităţile săteşti, în condiţiile în care economia urbană va continua să stagneze, vor fi nevoiţi să urmeze calea slums-urilor urbane (de la periferia marilor oraşe), ceea ce va conduce la reeditarea nefericitului “model latino-american” şi afroasiatic în România. Presiunea acestor mase ale sărăciei generate de fenomenul “declasării sociale” arată clar că în România nu avem pur şi simplu tranziţie, ci, în primul rând, disoluţie şi masificare socială (marginalizare, alienare urbană, sărăcie suburbială etc.). Dezvoltarea este un proces care a început să fie cercetat şi cunoscut într-un sistem de referinţă furnizat de capitalismul ţărilor nord-atlantice, aşa cum subdezvoltarea a fost cercetată şi cunoscută într-un alt cadru de referinţă, acela al ţărilor preponderent rurale din Europa de răsărit, America Latină şi Africa. La rândul ei, “ieşirea din subdezvoltare” este un al treilea tip de proces pe care sociologii şi economiştii au început să-l studieze în raport cu “ţările” întârziate care au reuşit totuşi să decoleze, precum Japonia şi, în ultimul sfert de secol, ţările Asiei de Sud-est. Cât priveşte profilul ruralului în lume, trebuie spus că acesta a urmat îndeaproape profilul ariei din care face parte. Încât nu se poate vorbi despre rural dacă facem abstracţie de profilul său regional. În genere, în studiile despre sărăcie se face o distincţie între “sărăcia extremă”, “sărăcia severă”, “marea sărăcie” (subînţelegându-se că putem vorbi despre “mica sărăcie”, aceea proprie unor subcategorii cu pondere foarte redusă în populaţia generală, cum ar fi “homeless”-ii în SUA, copii străzii, dar şi despre sărăcia marilor segmente sociale, cum ar fi populaţia slumsurilor în mai toate ţările subdezvoltate sau care ies din subdezvoltare etc.). Sărăcia extremă este dată de acea stare socială proprie tuturor celor care au puterea de cumpărare sub 1 dolar pe zi, la paritatea puterii de cumpărare pe persoană, pe zi.442 În urban, proporţia este de trei ori mai mică, ceea ce ar însemna o pondere de 9 persoane la un “izolat” demografic urban de mărimea medie a unei comune rurale. A trăi în rural, altminteri spus, înseamnă a fi expus unui risc al sărăciei extreme de trei ori mai mare decât în urban. Am putea spune că 30 de persoane extrem de sărace nu pot afecta procesele de “dezvoltare” ale comunităţilor rurale şi că acel număr reprezintă riscul asumat al unei dezvoltări de tip capitalist, încât fenomenul ar putea fi considerat nesemnificativ şi deci tolerabil. 442

Cum ne arată specialiştii CASPIS, în „Raportul asupra ODM” al Guvernului României, rata sărăciei extreme este nerelevantă pentru România întrucât ponderea celor sub 1 dolar USD la PPC de 8.831 lei în anul 2001 este foarte redusă. “Calculată în acest mod, rata sărăciei în România este una scăzută”24. Definind astfel sărăcia ajungem la rate mici: 0,2% în 1995 şi 0,6% în 2001 pentru România, respectiv 0,3% în 1995 şi 1% în 2003 pentru ruralul românesc25. Problema este că pe cei 8.831 de lei din 2001 se puteau cumpăra circa 3 pâini, ceea ce ar însemna că în ruralul românesc, unde trăiesc circa 10 milioane de persoane (adică 47% din totalul populaţiei), 1% dintre ei, adică 100.000 de persoane, nu şi-ar putea cumpăra cele circa 3 pâini pe zi, ceea ce ar însemna o medie de peste 30 de persoane în fiecare comună rurală a României.

260

În România, peste 2.200.000 de persoane trăiesc în “sărăcie severă”. În estimările Băncii Mondiale, sărăcia extremă în consum afectează 2.443.668 de persoane, iar totalul săracilor atinge cifra de 6.470.551 de persoane. Bibliografie: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Miron,D., Drăgan, G., Păun, L., Ilie, F., Cibian, M “Economia integrării europene” Editura ASE, Bucureşti, 2002 Mlinar, Z. “Globalization and Territorial Identities” Aldershot, Avebury, 1992. Grigore Iulian, Agricultura românească între comunism şi “capitalismul sălbatec”, „România Socială, Revistă de cultură socială şi politică”, Nr. 1/ septembrie 2001. Popescu, M. “Globalizarea şi dezvoltarea trivalentă” Editura Expert, Bucureşti, 1999 Robertson, R. Globalization: Social theory and global culture” London, Sage, 1995 Gheorghe Şişeştean, Autarhizarea agriculturii, în România Socială, Revistă de cultură socială şi politică, Nr. 1/ septembrie 2001. dr. Gh Timaru, Experienţa Germaniei reunificate ne arată calea reconstrucţiei agriculturii româneşti, în “Agricultura României”, nr. 48(621), an XIII, 29 nov.-5 dec. 2002. Winters A.L “What Can European Experience Taech Developing Countries about Integration ,” The World Economy, November 1997.

261

DINAMICA FEMOMENUL MIGRAŢIONIST ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ THE DYNAMICS OF MIGRATION PHENOMENON IN EUROPEAN UNION Prep.univ. Elena Simona Vrânceanu Facultatea de Filosofie si Stiinte Social Politice Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi Abstract The complexity of the issue of international migration evolves, having both positive and negative effects on the member states of the EU. The European Union must manage migration in the broad socio-economic context of Europe, context characterized by competition within an increasingly globalized economic system and by a European population subjected to a fast process of growing old. 443 At the same time, the Union must make efforts for the integration of the migrants, as well as adopt measures to fight against the pressure of illegal immigrants which try to find a way to Europe. Keywords: migration, European Union, theories, Romania and migration 1.Abordarea teoretică a migraţiei Fenomenul migraţiei este explicat din perspective multiple: sociologică, demografică, economică, geografică, etc. Hania Zlotnik propune o abordare ce include: teoriile de sorginte economică, teoriile sociologice, teoria tranziţiei mobilităţii, contribuţia ştiinţelor politice, precum şi o abordare sistemică.444 Analiza economică se fundamentează pe abordarea a patru teorii: neoclasică, noua economie a migraţiilor, teoria dublei pieţe a muncii şi teoria sistemelor mondiale. Teoria neoclasică este fundamentată pe valorile teoriei economice clasice, ce aparţine lui Adam Smith. Migraţia devine astfel un fenomen care are la bază avantajele economice. Noua economie a migraţiilor are in centrul acţiunii grupul familial, care se concentrează atât pe sporirea veniturilor, cât şi pe minimizarea riscurilor, spre deosebire de teoria neoclasică ce se axa pe acţiunea indivizilor. Caracteristicile pieţei muncii - mai exact cererea de forţă de muncă din ţara de imigraţie - stau la baza teoriei dublei pieţe a muncii. Piaţa muncii este împărţită în două sectoare: un prim sector cu locuri de muncă ce reclamă o înaltă calificare, sunt stabile, bine plătite şi un al doilea sector reprezentat de ocupaţii cu caracteristici opuse (slab plătite, nesigure, etc.). Teoria sistemelor mondiale este axată pe perspectiva neomarxistă - world system theory - propusă de Immanuel Vallerstein bazată pe împăţirea ţărilor lumii între centru şi periferie. Abordarea sociologică reuneşte teoria factorilor de atragere, respectiv respingere şi teoria reţelelor sociale. Teoria tranziţiei mobilităţii a fost dezvoltată iniţial analizându-se evoluţia fenomenelor de mortalitate şi fertilitate, ulterior Wilbur Zelinsky a indrodus fenomenul de migraţie.445 Contribuţia ştiinţelor politice este argumentată de Hania Zlotnik în special din perspectiva rolului pe care îl au statele naţionale în reglementarea fenomenului migeraţiei.

443

http://ec.europa.eu/research/social-sciences/policy-briefs-reviews_en.html, accessed on 11.04.2010 Zlotnik, Hania, „Theories sur les migrations internationales”, în Graziella Caselli, Jacques Vallin, Guilllaume Wunscg, Demographie: abalyse et synthese, vol. IV, Les determinants de la migration, INED, Paris,2003, pp. 55-78 445 Zelinsky, Wilvur, “The hypothesis of the mobility transition”, în Geographical Review, vol.61, nr. 2, 1971, pp. 221 444

262

La începutul anilor 1990 Uniunea Internaţională pentru Studiul Ştiinţific al Populaţiei a inclus într-un raport abordarea sistemică a migraţiei internaţionale, o abordare relativ nouă, care încearcă depăşirea paradigmelor anterioare. Traian Rotariu propune următoarea clasificare pentru fenomenul migraţiei: • Migraţia raportată la teritoriul national – migratie internă şi migraţie externă • Migraţia raportată la factorul timp – termen scurt, mediu sau lung • Migraţia după gradul de constrangere – migraţii libere, migratii forţate • Migraţia după numarul persoanelor implicate în actul migratoriu – migraţii individuale, colective sau de grup • Migraţia după statutul juridic al migranţilor – migraţie legală, migraţie ilegală • Migraţia după scopurile/cauzele acesteia – muncă, studii, pentru intregirea familiei.446 2. Circulaţia persoanelor în Uniunea Europeană 3. Anii ’90 au reprezentat o adevarată provocare pentru Uniunea Europeana din perspectiva creşterii numărului cererilor de azil – „nu contează personalitatea sau caracterul celor care cer azil, ci mai degrabă felul în care ei sunt priviţi de instituţiile si organizaţiile ţărilor în care se mută”447, afirma Andrew Geddes. Într-un astfel de context, integrarea europeană are efecte importante asupra producerii modelelor „bune” şi „rele” de migraţie internaţională. Politica de incurajare vs. restricţie nu se află în corelaţie cu caracteristicile migranţilor, ci cu felul în care migraţia internaţională este vazută de state şi de decidenţii supranaţionali.448 În acest sens, Andrew Geddes propune o diferenţiere intre „instituţionalizarea Europei” si “europenizarea instituţiilor”449, un demers dificil, dar necesar, care incumbă o abordare complexă, interinstituţională şi, nu în ultimul rând, voinţă politică din partea actorilor statali. Uniunea Europeană a atras, de-a lungul timpului, milioane de imigranţi, majoritatea acestora stabilindu-se în mod legal. Imigraţia reprezintă atât o oportunitate, cât şi o provocare pentru Europa. Imigranţii legali sunt necesari pentru a completa anumite cerinţe pe piaţa forţei de muncă din UE, deoarece populaţia UE înregistrează o îmbătrânire, iar rata natalităţii este în scădere. Totuşi, Uniunea are nevoie să pună capăt imigraţiei ilegale şi să coopereze cu alte ţări pentru a conveni asupra repatrierii în mod voluntar a imigranţilor fără forme legale. De asemenea, UE are datoria de a proteja persoanele care caută într-adevăr azil, dorind să scape de persecuţie sau de vătămări grave. Scopul liderilor europeni este de a concepe o strategie comună, pentru a ajuta fiecare ţară să facă faţă provocărilor şi să beneficieze de oportunităţi. Acesta este motivul pentru care liderii Uniunii au convenit asupra a cinci angajamente politice, asumate în cadrul Pactului european privind imigraţia şi azilul: • Imigraţia legală va fi abordată astfel încât să se aibă în vedere priorităţile, nevoile şi capacităţile de primire ale fiecărui stat membru al UE. Integrarea va fi încurajată. • Imigranţii fără forme legale vor fi repatriaţi către ţările lor de origine sau trimişi către o ţară de tranzit. • Controalele la frontierele externe ale UE vor fi mai eficace. • La nivelul UE se va crea un cadru pentru a se ocupa de solicitanţii de azil.

446

Rotariu, Traian, Demografie si sociologia populatiei. Structuri si procese demografice, Editura Polirom, 2009, pp.152-154 447 Geddes, Andrew, The politics of migration and immigration in Europe, Sage Puplications Ltd, Oliver’s Yard, London, 2005, p. 3 448 Idem, p. 3 449 Ibidem, p. 7

263

•

Uniunea va încerca să stabilească parteneriate cu ţările de origine şi de tranzit pentru a promova beneficiile de ambele părţi.450 Dinamica fenomenul migraţiei este foarte greu de înregistrat, având în vedere faptul că sunt foarte dificil de urmărit evenimentele migratoare. Susan Brown şi Frank Been propun în lucrarea International migration patru surse fundamentale de date referitoare la migraţie: registrele de populaţie, înregistrarea intrărilor şi a ieşirilor de la frontiere, recensăminte făcute gospodăriilor, înregistrări administrative (vize, permise muncă, etc.)451 În Europa avem două tipuri de abordare a fenomenului migraţiei: ţări precum Elveţia, Germania sau Portugalia în care indivizii rezidenţi, dar cu cetăţenie străină sunt consideraţi imigranţi, şi ţări ca Olanda, Belgia sau Norvegia în care „imigraţia se defineşte prin raportare la locul naşterii persoanei sau al ascendenţilor acesteia”.452 În 2007, se stabiliseră legal, în cele 27 de ţări ale UE, 18,5 milioane de imigranţi din ţări necomunitare („imigranţi necomunitari”), reprezentând 4 % din totalul populaţiei. Aproximativ 9 milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene locuiesc într-o altă ţară decât ţara lor de origine. Estimările Comisiei Europene sugerează că există cel puţin 4,5 milioane de persoane care locuiesc ilegal în statele membre, iar pe teritoriul Uniunii Europene, aproximativ 500 000 de indivizi sunt reţinuţi în fiecare an. În ceea ce priveşte situaţia persoanelor care solicită azil, acestea sunt chiar mai puţin numeroase, numărul lor se află la cel mai scăzut nivel de mai mult de un deceniu, cu o medie de numai 200 000 pe an. Noi cereri de azil, 1999-2008 (UE-27) 1999 2000 2001 2002 2003 380 00 407 00 424 00 0 0 0 453 Sursa: Eurostat

421 00 0

345 00 0

2004

2005

2006

2007

2008

277 00 0

235 00 0

197 00 0

223 00 0

238 00 0

Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne . Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu depun activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai). Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa si de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevarat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzator de securitate şi justiţie. La Amsterdam, această dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate si justiţie. Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995).454 În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European şi Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene si naţionale. Carta cuprinde şi importante 450

http://www.euranet.eu/rum/Dosare/Imigratia-legala/Noul-pact-privind-migratia-vizeaza-controlul-imigratieiin-UE, accesat in data de 08.04.2010 451 Brown Susan, Been, Frank, „International migration”, în Poston D.L., Micklin M., Handbook of Population, Springer, New York, 2006, pp. 347 - 382 452 Rotariu, Traian, op. cit., p. 156 453 http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/themes, accesat in 20.02.2010 454 http://www.igpf.ro/cadruleg_pdf/r_ce_562_2006.pdf, accesat in data de 23.03.2010

264

elemente de supra-naţionalitate, în special în legatură cu cetăţenia europeană şi consecinţele sale. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii Europene, modificat la Amsterdam, se recunoaşte dreptul de vot oricarui cetăţean al Uniunii si dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în oricare stat membru al Uniunii în aceleaşi condiţii ca şi rezidenţii acelui stat. În acelaşi timp, toţi cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să circule liber în spaţiul european, să aibă acces la documente si să se adreseze Mediatorului European pentru exercitarea dreptului de petiţionare.455 Reglementările europene cu privire la imigraţie cuprind: concluziile a cinci Consilii europene (Bruxelles – 2005, Salonic – 2003, Laeken – 2001, Tampere – 1999 şi Viena 1998), peste 25 de rapoarte ale Comisiei Europene, 19 directive şi norme şi trei decizii în pregătire referitoare la reţeaua europeană de migraţie, sancţiunile împotriva angajării ilegale a imigranţilor şi standardele şi procedurile comune statelor membre pentru expulzarea imigranţilor ilegali. 3.România şi problematica migraţiei În iunie 2009, raportorul special al ONU pentru drepturile migranţilor, Jorge Bustamante afirma că, deşi se constată o tendinţă generală de scădere a traficului de persoane, în România a crescut traficul cu imigranţi în scopul exploatării prin muncă. Migraţia forţei de muncă româneşti are drept consecinţă şi creşterea numărului de copii lăsaţi în urmă de către parinţii care caută de lucru în străinătate. În ceea ce priveşte situaţia emigranţilor români în străinătate, raportorul ONU aprecia că ei sunt, în cele mai multe cazuri, într-o situaţie precară, vulnerabili din punctul de vedere al respectării drepturilor omului.456 Migraţia externă a românilor este dependentă de forţa factorilor specifici mecanismului de atracţie/respingere (pull factors/push factors), predominant economici. Propensiunea spre migrare a românilor nu se va diminua, atâta vreme cât va persista decalajul economic dintre Romania şi ţările dezvoltate.457 La nivel statal, se doreşte controlul total asupra intrărilor şi ieşirilor din spaţiul respectiv, concomitent cu reglementarea şi supravegherea cetăţenilor străini. Conform unei analize realizate de Fundaţia pentru o Societate Deschisă, accentul cade preponderent pe controlul intrării în spaţiul de exercitare a autorităţii, întrucât supravegherea staţionării este o sarcină dificilă.458 De asemenea, statele nu sunt preocupate doar de cetăţenii străini de pe teritoriul lor, ci şi de propriii cetăţeni care emigrează. În ceea ce priveşte abordarea temei migraţiei în spaţiul românesc, Dumitru Sandu atrage atenţia asupra faptului că România se confruntă cu un număr ridicat de remigranţi aproximativ o treime din persoanele adulte au lucrat în străinătate cel puţin o dată până în anul 2008.459 De altfel, autorul menţionează faptul că “Migraţia românească de dată recentă, în străinătate, este, în bună măsură, un fenomen surprinzător şi puţin cunoscut”.460 Gestionarea eficientă a migraţiei în România se impune ca o necesitate în condiţiile transformării din ce în ce mai mult a României dintr-o ţară de emigraţie în principal, într-o ţară de destinaţie (şi tranzit) pentru imigranţi. Ca urmare a dobândirii statutului de stat 455

Feraru, Daniela, Petronela, Libera circulatie a persoanelor in Uniunea Europeana. Despre conditiile imigrantilor romani in Europa dupa aderare, Editura Lumen, Iaşi, 2008, pag.17-30 456 “Raportorul ONU pentru migraţie semnalează creşterea traficului de forţă de muncă străină în România”, www.onuinfo.ro, 22.06.2009 457 Macarie, Simona, “Fenomenul migraţiei externe şi efectul acestuia asupra familiei” în Societate şi politică, nr. 1, aprilie 2008, semestrul I, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2008, pp. 125-126 458 Şerban, Monica şi Melinda Stoica, Politici şi instituţii în migraţia internaţională: migraţie pentru muncă din România, FSD, februarie 2007, p. 5. 459 Sandu, Dumitru, Lumile sociale ale migraţiei româneşeti în străinătate, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p12 460 Idem, p.11

265

membru al Uniunii Europene, precum şi pentru a răspunde presiunilor imigranţilor asupra graniţelor, România a adoptat legislaţie, a dezvoltat sisteme de reintegrare socio-economică a imigranţilor şi a întreprins unele acţiuni concrete pentru gestionarea benefică a imigraţiei, a înfăptuit reforme administrative şi instituţionale. Migraţia poate contribui semnificativ la schimbul cultural, dezvoltarea economică şi progresul societăţii româneşti, aşa cum poate aduce beneficii ţărilor de origine şi imigranţilor. Gestionarea benefică a imigraţiei pentru România presupune o abordare comprehensivă şi integrată a următoarelor dimensiuni: imigraţia ca soluţie pentru rezolvarea lipsei de personal de pe piaţa forţei de muncă; atragerea de imigranţi cu o înaltă calificare profesională, încheierea de acorduri bilaterale pentru facilitarea imigraţiei pentru muncă, acorduri pentru creşterea investiţiilor străine prin admiterea de imigranţi care desfăşoară activităţi lucrative, admiterea de imigranţi pentru studii în România, combaterea imigraţiei ilegale, a muncii la negru sau a muncii forţate, prevenirea şi combaterea contrabandei de migranţi, politici de cooperare transfrontalieră şi securizare a frontierelor, politici de incluziune economică şi socială a imigranţilor, a străinilor sau a celor care se bucură de protecţie (temporară) din partea statului român, politici şi programe de repatriere, intensificarea şi asumarea unui rol activ în domeniul azilului.461 Numărul de imigranti din Romania: perioada 2005 - 2009

Sursa: Oficiul Român pentru Imigrări462 Integrarea imigranţilor se face într-o societate fluidă, dinamică, aflată într-o continuă schimbare, de aceea integrarea este un proces pe termen lung, non-linear, multifaţetat care necesită o capacitate de adaptare atât din partea unei multitudini de factori care aparţin societăţii gazdă, cât şi din partea imigranţilor. Studiul Bun venit în România! Îmbunătăţirea cunoştinţelor resortisanţilor ţărilor terţe cu privire la drepturile, obligaţiile precum şi posibilităţile de integrare în societatea românească evidenţiază lipsa de informare în ceea ce priveşte faptul că imigranţii din state terţe au un statut legal comparabil cu cel al cetăţenilor ce diferă doar în ceea ce priveşte drepturile politice şi că este important procesul lor de integrare în societatea românească. În lipsa unei mai bune informări privitoare la drepturile şi obligaţiile ce decurg din statutul de rezident pe teritoriul României, participarea imigranţilor 461 462

http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=4951&idlnk=1&cat=3, accesat in data de 02.04.2010 http://ori.mai.gov.ro/home/index/ro, accesat in data de 02.02.2010

266

din state terţe la procesul de integrare şi implicit la viaţa socială, economică şi culturală a societăţii în care trăiesc este mult îngreunată.463 Legislatia naţionala în domeniul imigraţiei cunoaşte o semnificativă îmbunătătire, evoluând în acord cu prevederile europene. Actele normative care reglementează problematica migraţiei sunt următoarele: • HG 1251 din 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 122 din 2006 • HG 1864 din 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 102 din 2005 • Legea 56 din 2007 pentru modificarea si completarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 194 din 2002 • Legea 122 din 2006 privind azilul in România • Legea 260 din 2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 102 din 2005 • Legea 500 din 2006 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 30 din 2006 • OG 30 din 2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 102 din 2005 • OG 44 din 2004 integrarea socială a strainilor care au dobandit o formă de protecţie sau un drept de şedere in România • OUG 55 din 2007 privind infiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări • OUG 56 din 2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României • OUG 102 din 2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European • OUG 194 din 2002 privind regimul străinilor şi în România • Ordinul MAE nr. 2013 / 2008 • Ordinul nr. 576 / 16.04.2009 pentru completarea Anexei la Ordinul MAE nr. 2013 / 2008 Concluzii (1) Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul statelor membre. (2) Libertatea de circulaţie şi de şedere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanţilor ţărilor terţe stabiliţi legal pe teritoriul unui stat membru. Articolul 45, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene464 Politica Uniunii Europene în domeniul migraţiei încearcă să ofere o manieră coerentă şi eficientă de a răspunde provocărilor şi oportunităţilor cu privire la fenomenul migraţiei. De la momentul adoptarii Tratatului de la Amsterdam in 1999, UE şi-a dezvoltat competenţele în domeniul politicilor migraţiei în câteva etape succesive foarte importante: Programul de la Tampere (1999 - 2004), Programul de la Haga (2004 - 2009), Strategia Lisabona (relansată în timpul Consiliului European din martie 2005), Pactul de Imigratie si Azil (2008). În ciuda cooperării în domeniul vizelor, al imigraţiei şi al azilului, există încă diferenţe semnificative între sistemele naţionale. Programul de la Stockholm : către o Europă deschisă, mai sigură,

463

Proiectul „Bun venit în România! Îmbunătăţirea cunoştinţelor resortisanţilor ţărilor terţe cu privire la drepturile, obligaţiile precum şi posibilităţile de integrare în societatea românească”, http://www.sfos.ro/ro/program_articol.php?articol=181, accesat in data de 03.03.2010 464 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Articolul 45, Libertatea de circulaţie şi de şedere, (2007/C 303/01), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 14.12.2007

267

oferă Uniunii Europene un cadru nou pentru politica în domeniul azilului, imigraţiei şi al vizelor, dar şi pentru cooperarea în domeniul poliţiei şi justiţiei pentru perioada 2010-2014. Migraţia implică şi abordarea fenomenului globalizării din perspectiva antropologiei politice, care aduce cu sine noi fluxuri culturale globale, ce nu mai pot fi explicate în termenii teoriei sistemelor mondiale, de exemplu. În acest sens, Arjun Appadurai identifică cinci dimensiuni ale fluxurilor globale: peisaje etnice (ethnoscapes), peisaje mass-media (mediascapes), peisaje tehnologice (technoscapes), peisaje financiare (financescapes), peisaje ideologice (ideoscapes)465. Aşadar, dinamica fernomenului migraţiei în Uniunea Europeană incumbă o abordare complexă, nu întâmplător este un subiect amplu dezbătut în ştiinţele sociale. Bibliografie: 1. Brown Susan, Been, Frank, „International migration”, în Poston D.L., Micklin M., Handbook of Population, Springer, New York, 2006 2. Feraru, Daniela, Petronela, Libera circulatie a persoanelor in Uniunea Europeana. Despre conditiile imigrantilor romani in Europa dupa aderare, Editura Lumen, Iaşi, 2008 3. Feraru, Daniela, Petronela, Libera circulatie a persoanelor in Uniunea Europeana. Despre conditiile imigrantilor romani in Europa dupa aderare, Editura Lumen, Iaşi, 2008 4. Geddes, Andrew, The politics of migration and immigration in Europe, Sage Puplications Ltd, Oliver’s Yard, London, 2005 5. Macarie, Simona, “Fenomenul migraţiei externe şi efectul acestuia asupra familiei” în Societate şi politică, nr. 1, aprilie 2008, semestrul I, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2008Rotariu, Traian, Demografie si sociologia populatiei. Structuri si procese demografice, Editura Polirom, 2009, pp.152-154 6. Sandu, Dumitru, Lumile sociale ale migraţiei româneşeti în străinătate, Editura Polirom, Iaşi, 201 7. Şerban, Monica şi Melinda Stoica, Politici şi instituţii în migraţia internaţională: migraţie pentru muncă din România, FSD, februarie 2007 8. Zelinsky, Wilvur, “The hypothesis of the mobility transition”, în Geographical Review, vol.61, nr. 2, 1971 9. Zlotnik, Hania, „Theories sur les migrations internationales”, în Graziella Caselli, Jacques Vallin, Guilllaume Wunscg, Demographie: abalyse et synthese, vol. IV, Les determinants de la migration, INED, Paris,2003 10. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Articolul 45, Libertatea de circulaţie şi de şedere, (2007/C 303/01), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 14.12.2007 11. Proiectul „Bun venit în România! Îmbunătăţirea cunoştinţelor resortisanţilor ţărilor terţe cu privire la drepturile, obligaţiile precum şi posibilităţile de integrare în societatea românească”, 12. http://www.sfos.ro/ro/program_articol.php?articol=181, accesat in data de 03.03.2010 13. http://ec.europa.eu/research/research-eu, Moving Europe: EU Research on migration and policy needs, European Commision, EUR 23859 14. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/themes, accesat in 20.02.2010 15. http://ori.mai.gov.ro/home/index/ro, accesat in data de 02.02.2010 465

Apud Cotoi, Călin, în Introducere în antropologia politică, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p.114

268

16. http://www.euranet.eu/rum/Dosare/Imigratia-legala/Noul-pact-privind-migratiavizeaza-controlul-imigratiei-in-UE, accesat in data de 08.04.2010 17. http://www.igpf.ro/cadruleg_pdf/r_ce_562_2006.pdf, accesat in data de 23.03.2010 18. http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=4951&idlnk=1&cat=3, accesat in data de 02.04.2010 19. http://www.onuinfo.ro, 22.06.2009

269

RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE OBSESIA PEDEPSEI CU MOARTEA LA ROMÂNI – ÎNTRE MECANISMUL REPRESIV MEDIEVAL ŞI EXIGENŢELE EUROPENE ACTUALE THE OBSESSION OF DEATH PENALTY IN ROMANIA – BETWEEN MEDIEVAL REPRESSIVE MECHANISM AND PRESENT EUROPEAN REQUIREMENTS Prof.univ.dr. Stelian Scăunaş Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Abstract The natural approach of fundamental human rights and freedoms leads to the fact that human dignity as supreme value cannot be conceived, understood and valued without considering the right to life, as natural right of human being. By consequence, the right to life is the cornerstone of human dignity, although this right was barely recognized in the last decades of humanity and only in certain areas, such as Europe, which became an example of excellence for other countries on the continent. Romania embraced these values when escaping communism and stoutly proved it became a State that shall promote and defend fundamental rights, beginning with the hard core of human rights, as the right to life. This was an essential change of view compared to the communist era. The question is: what has not succeeded on the right to life in the two decades of democratic construction in Romania? The masses did not become aware of the importance of this value in order to defeat primary justice passions. Proof of this finding is the continuous appeal to reintroduce the death penalty in our legal system, as a panacea of criminality in Romania. Is it possible for this obsession to be defeated? Keywords: human dignity, human rights, right to life, death penalty, abolition of death penalty, international treaties, European law Notorietatea valorii supreme pe care o reprezintă demnitatea umană este evidentă astăzi şi ea este susţinută atât de exigenţele consacrate de dreptul internaţional, cât şi de către cele mai multe sisteme constituţionale. A pune la îndoială această axiomă a începutului de secol XXI echivalează cu o revenire la precaritatea întunecatei perioade de ev mediu, ori a unor perioade chiar mai vechi, în care fiinţa umană era privită doar ca unealtă, niciodată ca scop, barbaria fiind caracteristica dominantă, ca şi absenţa preocupărilor de protecţie a acesteia. Şi, ca să nu dăm decât două exemple în sprijinul acestei afirmaţii, Constituţia României, mai întâi, chiar din primul articol (care defineşte statul român, în cadru fundamental al principiilor generale) consfinţeşte această valoare prin expresia „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”.466 Dincolo de zâmbetul pe care ni-l provoacă ambiguitatea contextului invocat aici - tradiţiile democratice ale poporului român şi idealurile Revoluţiei din decembrie 1989 – dată fiind tocmai incertitudinea acestei determinări, nimic altceva decât o completare neinspirată şi nefericită a Constituţiei, făcută cu ocazia revizuirii din anul 2003, este semnificativ locul întâi pe care îl ocupă demnitatea 466

Constituţia României, art.1 (3).

270

omului, urmată de drepturile şi libertăţile cetăţenilor, în enumerarea celor cinci valori supreme garantate de legea fundamentală românească. Dacă privim spre exterior, către exigenţele spaţiului european sau universal, cel deal doilea şi mai apropiat exemplu ar trebui să fie cel al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,467 un document care a căpătat de curând468 o valoare juridică egală cu cea a tratatelor de bază ale Uniunii Europene. Stabilind încă din preambul că „Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii”, că „aceasta se întemeiază pe principiile democraţiei şi statului de drept” şi că „Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, Carta consacră primul său titlu469 chiar demnităţii umane, pe care o consideră inviolabilă şi pentru care invocă ferm respectul şi protecţia. Mai mult, demnitatea umană nu este privită doar ca drept fundamental în sine, ci ca baza drepturilor fundamentale, făcând parte din substanţa tuturor drepturilor înscrise în Cartă. De aceea, nu întâmplător, Carta enunţă în acest titlu, denumit „Demnitatea”, drepturi fundamentale precum dreptul la viaţă, dreptul la integritate al persoanei, interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante ori interzicerea sclaviei şi a muncii forţate. Practic, în lipsa demnităţii nu poate fi realizat niciunul dintre aceste drepturi şi nici nu se poate vorbi despre libertate şi siguranţă, după cum nesocotirea oricărui drept fundamental dintre cele enunţate, în special dreptul la viaţă, duce la dispariţia demnităţii ca esenţă a tot ceea ce înseamnă axiologic fiinţa umană. Fără îndoială, putem invoca în sprijinul acestor afirmaţii multe documente internaţionale de excepţie, precum celebra Declaraţie Universală a Drepturilor Omului,470 care consideră că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume” şi, pornind de la acest fundament, „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”.471 Faptul că demnitatea umană nu poate fi concepută, înţeleasă şi valorizată decât cu condiţia existenţei dreptului la viaţă, ca drept natural al fiinţei umane, curge din logica firească a abordării domeniului drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În această logică, dreptul la viaţă devine chiar piatra unghiulară a demnităţii umane, deşi acest drept a fost cu greu câştigat abia în ultimele decenii de existenţă a umanităţii şi doar pe anumite arii, precum Europa, care a devenit astfel un model de excelenţă pentru celelalte spaţii continentale. România a achiesat la aceste valori deodată cu renunţarea la sistemul comunist şi a demonstrat, cel puţin ca formă, ratificând ori aderând la cele mai importante tratate internaţionale de drepturile omului, că a devenit un stat care va promova şi va apăra aceste drepturi, începând cu nucleul dur al lor, iar în cadrul acestuia cu dreptul la viaţă, ca o schimbare fundamentală de concepţie în comparaţie cu perioada anterioară. Ce nu s-a reuşit în cele două decenii de construcţie democratică în România cu privire la dreptul la viaţă ? Nu s-a reuşit conştientizarea acestei valori umane la un nivel cât mai larg în rândul maselor, care să înfrângă obsesiile justiţiare primare. Dovada acestei constatări este reprezentată tocmai de repetatul recurs la nevoia de a reintroduce pedeapsa cu moartea, ca un panaceu al fenomenului infracţional în România. 467

Textul Cartei, pe http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/32007X1214/htm/C2007303RO.01000101.htm. Prin adoptarea şi intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a Tratatului de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, Doc. CIG 1/1/07 REV 1, Bruxelles, 5 octombrie 2007, textul pe http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/cg00004re01.ro07.pdf. 469 Carta drepturilor fundamentale, doc.cit., art. 1-5. 470 Adoptată la 1 decembrie 1948. Textul, în S. Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Bucureşti, Ed. All Beck, 2003, p. 162, sau pe http://www.un.org/fr/documents/udhr/index.shtml. 471 Ibidem, art.1. 468

271

Recent, o organizaţie neguvernamentală cu preocupări de excelenţă în democratizarea societăţii româneşti a publicat un studiu realizat în urma unui sondaj de opinie, cu privire la oportunitatea unui referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea, dar şi pentru pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă sau pentru retragerea cetăţeniei romilor infractori.472 Ideea pedepsei cu moartea, ca soluţie la fenomenul infracţional greu de stăvilit din ultimii ani, nu este promovată numai acum şi numai la români. În România, sunt repetate situaţiile în ultimele două decenii de apariţie în media a acestei idei, sau chiar promovarea ei ca instrument de „atracţie” electorală în campania din 1999, când un candidat, profesor universitar (de drept, sic!) lansase strângerea de semnături pentru reintroducerea pedepsei cu moartea. Cât priveşte dorinţa altora de a se introduce pedeapsa cu moartea, este elocvent exemplul Poloniei, unde, în anul 2007, Partidul Dreptate şi Justiţie, aflat la guvernare, anunţa că doreşte să introducă pedeapsa cu moartea şi, mai mult, că vor iniţia chiar o dezbatere europeană pe această temă. Uluitor, argumentul suprem al acestei poziţii era tocmai declaraţia (ex) ministrului de justiţie Zbigniev Ziobro (de doar 37 de ani !), potrivit căreia „În cazul celor mai cumplite crime, pedeapsa cu moartea este singura care corespunde sentimentului de dreptate".473 Din fericire, în acelaşi an, Consiliul Europei şi Uniunea Europeană proclamă ziua de 10 Octombrie ca „Ziua europeană împotriva pedepsei capitale”, decizie care a fost luată prin „Declaraţia comună a Uniunii Europene şi a Consiliului Europei” prezentată într-o conferinţă organizată la Lisabona împreună cu preşedinţia portugheză a Uniunii Europene şi cu Comisia Europeană. Mai remarcăm că Polonia, cu prilejul dezbaterilor pe tema Zilei europene împotriva pedepsei capitale, şi-a manifestat acordul şi chiar a exprimat dorinţa de a se extinde această zi la o „Zi în favoarea apărării vieţii”, pentru a include interdicţia eutanasiei şi avortului. Cât priveşte sondajul la care am făcut referire, remarcăm, mai întâi, că rezultatele acestuia au fost publicate chiar în Săptămâna Mare (întâmplător sau intenţionat ?!) şi că ele sunt uluitoare dacă le raportăm la ceea ce ar trebui să fie atitudinea creştinilor într-un asemenea moment. Fiinţa umană, această icoană însufleţită a lui Hristos, nu s-a bucurat în sondajul românilor de prea multă consideraţie, demnitatea acesteia, la care făceam referire mai sus, fiind absentă din preocupările multora dintre noi. Iubirea aproapelui, ca fundament al credinţei creştine, dar şi ca fundament al edificiului drepturilor omului, rămâne din păcate încă un ideal. Nu putem trage o altă concluzie când constatăm că la întrebarea privind oportunitatea unui referendum privind reintroducerea pedepsei cu moartea, 50% dintre răspunsuri au fost favorabile, iar dintre cei care au răspuns astfel 91% susţin reintroducerea pedepsei cu moartea. În al doilea rând, deşi rezultă că 91% din 50% reprezintă mai puţin de jumătate dintre respondenţi şi, prin extrapolare, dintre români, presa a făcut un titlu de glorie dintr-o concluzie eronată pe care a tras-o, potrivit căreia majoritatea românilor doresc pedeapsa cu moartea, ceea ce, cu certitudine a avut şi va avea încă efecte imprevizibile asupra opiniei publice. Iată, un cotidian474 titra pe prima pagină „Românii ar vota, în majoritate, pentru pedeapsa cu moartea”, ceea ce este în mod evident fals. De asemenea, de-a dreptul grotesc, un cotidian local475 titra în paginile sale, într-o aceeaşi evidentă eroare, „Pedeapsa cu

472

Studiul a fost realizat de Compania de Cercetare Sociologică şi Branding (CCSB), la cererea Asociaţiei Pro Democraţia, pe baza interviurilor telefonice cu folosirea unui eşantion de 1060 de persoane. Sondajul s-a desfăşurat în perioada 24-27 martie 2010 şi a fost dat publicităţii la 29.03.2010. Pentru mai multe detalii, http://www.apd.ro/files/comunicate/sondaj_de_opinie_national.pdf. 473 Pentru detalii, a se vedea ziarul România liberă, 29.03.2007. 474 Ziarul Gândul, 29.03.2010. 475 Ziarul Tribuna, 1.04.2010.

272

moartea, dorită de 9 din 10 români”.476 Percepţia poate fi devastatoare - dacă 90% dintre români ar dori pedeapsa cu moartea, ei înşişi ar fi pierduţi ca naţiune civilizată. În al treilea rând, ne punem fireasca întrebare: este bine că s-a făcut un asemenea sondaj? Chiar dacă premisele de la care au pornit organizatorii lui sunt acceptabile, precum „Poate fi votul la referendum influenţat de o retorică justiţiară, care să predispună la luarea de decizii ce încalcă drepturile omului?” sau „Există pericolul alunecării într-o paradigmă de tip dictatura majorităţii”. Şi chiar dacă există premise care ar legitima (până la un punct) un astfel de demers, este bine, moral, profitabil să pui în discuţie, chiar sub semnul întrebării, valori atât de fundamentale precum demnitatea umană şi dreptul la viaţă? Este atât de uşor ca, pe fondul unei educaţii precare cu privire la aceste valori, să determini o retorică justiţiară şi atitudini extrem de periculoase pentru existenţa umană. Spunem educaţie precară pentru că aceasta este realitatea; cele două decenii de exerciţiu democratic nu au însemnat, nici pentru statul român, nici pentru cetăţenii lui şi un exerciţiu foarte serios de educaţie pentru drepturile omului. Şi nu este vorba doar despre aceste valori; sunt şi altele care nu pot fi supuse deciziei în masă prin referendum, decât în urma obţinerii unor garanţii că cei care sunt consultaţi pot oferi răspunsuri în cunoştinţă de cauză. De exemplu, ce răspunsuri s-ar primi dacă s-ar organiza un referendum prin care să se exprime opinia cu privire la plata taxelor şi impozitelor ? Cu certitudine, răspunsurile ar fi în totalitate negative. În al patrulea rând, credem că ar fi fost o decizie mai bună dacă s-ar fi organizat mai întâi o largă activitate de promovare în toate mediile (chiar şi în mass media, sic!) a valorilor pe care le reprezintă drepturile omului în lumea civilizată, mai ales europeană, în special cu privire la dreptul la viaţă, dacă s-a dorit aflarea atitudinii românilor cu privire la acest drept fundamental şi esenţial. Organizaţia care a organizat (comandat) sondajul de opinie nu a demonstrat nicio intenţie în acest sens. De altfel, sunt atâtea organizaţii neguvernamentale care au ca obiect protecţia drepturilor omului, dar rar se întâmplă ca în obiectivele lor să se regăsească promovarea în masă a valorilor pe care le reprezintă drepturile omului şi, mai ales, sensibilizarea tuturor în spiritul respectului pentru acestea. Chiar şi şcoala, inclusiv în formele sale cele mai înalte, de tip universitar, cu mici excepţii care ţin cel mai adesea de specializare (de exemplu, în cadrul facultăţilor de drept), este departe de ceea ce înseamnă educaţia în spiritul valorilor care definesc fiinţa umană şi nevoia de protecţie a ei împotriva pericolelor de orice natură, mai ales a celor provocate de abuzul de putere. Cu siguranţă, dacă cei intervievaţi ar fi fost beneficiarii unor acţiuni de cunoaştere şi de conştientizare a valorii supreme pe care o reprezintă astăzi demnitatea umană, cu fundamentul ei – dreptul la viaţă – răspunsurile ar fi fost altele, iar spaţiul românesc ar fi fost mai aproape de exigenţele spaţiului european. Altfel, concluzia este cea pe care o trag chiar şi autorii sondajului – „Patimile justiţiare duc la punerea sub semnul întrebării a unor valori fundamentale ale democraţiei”. Ce ar trebui să ştie românii pentru ca pedeapsa cu moartea să nu mai fie o obsesie pentru ei şi să nu mai penduleze atât de des între mecanismul represiv medieval şi exigenţele europene actuale ? În primul rând, ar trebui să ştie că dreptul la viaţă a devenit pentru spaţiul european un drept absolut, adică un drept de la care nu mai sunt admise derogări nici măcar în timp de război. În al doilea rând, ar trebui să ştie că, încă de la trecerea pe calea democratizării societăţii româneşti, statul român s-a angajat să respecte efectiv toate obligaţiile rezultate din tratatele de drepturile omului, aşa cum au fost ratificate înainte sau după decembrie 1989. 476

Relevante prin erorile promovate în legătură cu acest subiect sunt şi titlurile apărute pe www.mediafax.ro, în data de 16.04.2010 – „Românii ar vota, într-o majoritate covârşitoare, pentru pedeapsa cu moartea…”, sau pe www.stirileprotv.ro, din aceeaşi dată – „91% dintre romani ar fi pentru introducerea pedepsei cu moartea.”

273

Aceste obligaţii sunt atât de importante, încât statul român nu mai poate să le nesocotească, mai întâi pentru că ele prevalează în raport cu legile naţionale, Constituţia României stabilind limpede că „ Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”477, şi apoi pentru că România s-a angajat în general să respecte tratatele internaţionale, în virtutea principiului „pacta sunt servanda”, principiu fundamental al dreptului internaţional public care consfinţeşte că „o parte (la un tratat internaţional, n.n.) nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”478. În al treilea rând, ar trebui să ştie că a nega valorile umane promovate în spaţiul european, chiar şi în spaţiul universal (prin tratatele adoptate de ONU), şi a menţine atitudini specifice evului mediu cu privire la demnitatea umană (ori nedemnitatea umană !) înseamnă cu certitudine un regres civilizaţional pentru statul român şi poporul român, deloc de dorit într-un moment atât de important pentru destinul României. Dreptul la viaţă, ca drept natural, este un drept a cărui sorginte nu o putem determina decât prin relaţia sacră cu Dumnezeu. Dreptul la viaţă nu este un drept pe care să-l fi dat fiinţei umane societatea organizată politic în stat. Şi atunci, cum se poate împăca ideea de demnitate umană, de drept la viaţă, cu ideea de pedeapsă capitală, adică moartea ? Cum se poate împăca patima justiţiară a pedepsei cu moartea cu ideea de justiţie, adică de dreptate ? Cea mai mare parte a istoriei sale, statul nu a ocrotit un drept la viaţă al cetăţeanului său, ci a dispus de viaţa supuşilor săi după bunul său plac, reprezentând mai degrabă un pericol pentru acesta decât o salvare. Într-un moment destul de întârziat al istoriei sale, statul a recunoscut ca drept civil acest drept natural pe care omul l-a dobândit înainte de a trăi în societatea statală. Despre dreptul la viaţă se vorbeşte într-un document internaţional abia în anul 1948, când, la 10 decembrie, prin adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, pentru prima dată în istoria umanităţii sunt proclamate solemn drepturi şi libertăţi fundamentale pentru toţi „ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, având aceasta declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă…”.479 Primul dintre drepturile consfinţite de Declaraţie era tocmai dreptul la viaţă: „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”480. Este adevărat că abia după 28 ani, prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (care avea doar un caracter politic, fiind doar o rezoluţie a Adunării Generale şi nu un tratat internaţional) vor dobândi forţă juridică prin transpunerea lor în două pacte internaţionale care vor fi adoptate la 16 decembrie 1966 şi vor intra în vigoare 10 ani mai târziu.481 Primul, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice482, ratificat de România chiar înainte de intrarea sa în vigoare483, pornind de la faptul că recunoaşterea 477

Constituţia României, art.20(2). 1. Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, Viena, 1969, art.27. Textul tratatului în M.I. Niciu, Culegere de documente de drept internaţional public, vol.1, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp.362-390. 479 Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, doc.cit., preambul. 480 Ibidem, art.3. 481 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Rezoluţia 2200 A(XXI) a Adunării Generale a ONU din 16 decembrie 1966. A intrat în vigoare la 23 martie 1976. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, idem, a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976. 482 165 de state sunt părţi la acest pact. 483 România a semnat Pactul la 26 iunie 1968 şi l-a ratifica la 30 noiembrie 1974 (B.Of.nr.146/20.11.1974).

274

demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume şi recunoscând că drepturile consacrate decurg din această demnitate484, preia şi consfinţeşte dreptul fundamental la viaţă, pentru prima dată într-un tratat internaţional general, dând astfel forţă juridică textului Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Art. 6 al Pactului descrie acest drept în termenii următori „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.”485 Din păcate, urmare a presiunilor exercitate cu ocazia adoptării Pactului (cum vedem ca încă se mai întâmplă), reglementarea nu se opreşte aici, ci continuă într-o atenuare a acestui drept prin posibilitatea care este lăsată la îndemâna statelor părţi de a menţine pedeapsa cu moartea în legislaţia penală naţională, dar numai pentru „crimele cele mai grave, în conformitate cu legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă…”486, singura interdicţie clară fiind cea îndreptată împotriva executării condamnării la moarte a persoanelor sub vârsta de 18 ani şi a femeilor gravide.487 În plan european, constatăm o atitudine mai productivă a statelor şi, deja în toamna anului 1950, la 4 noiembrie, în cadrul Consiliului Europei, se adoptă tratatul care va deveni pilonul sistemului european de protecţie a drepturilor omului – Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.488 Dar, ca şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia consacră dreptul la viaţă cu aceeaşi posibilitate a statelor de a utiliza în continuare pedeapsa capitală: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege”489. Au trecut mai mulţi ani până s-au conturat condiţiile care să permită o evoluţie pozitivă în reglementarea internaţională a dreptului la viaţă, mai ales în sensul abolirii pedepsei cu moartea. O primă încercare şi, de altfel, singura în plan universal, în sistemul ONU, este cea realizată prin Al 2-lea Protocol la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice490, un tratat adoptat în anul 1989, cu scopul de abolire a pedepsei cu moartea. Astfel, statele semnatare ale acestui tratat, convinse că abolirea pedepsei cu moartea va contribui la promovarea demnităţii umane şi la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului, au convenit că „Nicio persoană aflata sub jurisdicţia unui stat parte la prezentul protocol facultativ nu va fi executată”491 şi că „Fiecare stat parte va lua toate masurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa”492. Şi acest tratat, din nefericire, nu se va opri aici; el va menţine posibilitatea pedepsei capitale dar în termenii următori: „Nu se va admite nici o rezerva la prezentul protocol, în afară de rezerva formulată cu ocazia 484

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, doc.cit.,preambul. Textul, în M.I. Niciu, op.cit., vol.2, sau S.Scăunaş, op.cit., pp.166-177, sau Nations Unies, Recueil des Traités, vol. 999, p. 171. 485 Ibidem, art.6, par.1. 486 Ibidem, par.2. 487 Ibidem, par.5. 488 Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a intrat în vigoare la 3.09.1953 şi toate cele 47 de state membre ale Consiliului Europei sunt părţi ale acesteia. România a aderat la Convenţie prin Legea nr.30/1994, M.Of. nr. 135/31.05.1994. Textul, în S.Scăunaş, op.cit., pp.186-196, sau http://conventions.coe.int/Treaty/Commun/QueVoulezVous.asp?NT=005&CM=7&DF=16/04/2010&CL=FRE. 489 Ibidem, art.2, par.1. 490 Al 2-lea Protocol la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost deschis spre semnare la 15 decembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 11 iulie 1991. 72 de state sunt părţi la acest tratat şi încă 35 l-au semnat. Textul Protocolului, în S.Scăunaş, op.cit., pp. 185-186 sau Nations Unies, Recueil des Traités , vol. 1642, p. 414. 491 Ibidem, art.1, par.1. 492 Ibidem, par.2.

275

ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război în urma unei condamnări pentru o crimă cu caracter militar, de o gravitate extremă, comisă în timp de război”493. Putem aprecia că tratatul aduce un câştig major în favoarea dreptului la viaţă, prin limitarea foarte serioasă a posibilităţii de aplicare a pedepsei cu moartea. Trebuie însă să facem aici o precizare extrem de importantă. Aşa cum rezultă din textul de mai sus, menţinerea pedepsei capitale în timp de război este posibilă numai pentru statele care au făcut o astfel de rezervă cu ocazia ratificării sau aderării; prin urmare, ulterior, tratatul nu mai permite această rezervă care est, de fapt, şi unica rezervă posibilă. Ce se întâmplă cu statele care nu au făcut rezerva prevăzută de Protocol ? Evident, înseamnă că au abolit pedeapsa cu moartea în mod absolut, adică şi în timp de război.494 Este şi cazul României, care a aderat în anul 1991495 la acest tratat fără a recurge la posibilitatea rezervei. Iată, un prim şi foarte serios argument contra sondajelor de opinie şi a oricărei idei cu privire la reintroducerea pedepsei cu moartea în legislaţia penală românească. În spaţiul european, mai exact în cadrul Consiliului Europei, atitudinile favorabile abolirii pedepsei cu moartea sunt manifestate mai devreme cu şase ani decât în cadrul ONU. Astfel, la 28 aprilie 1983, se deschide spre semnare, la Strasbourg, Protocolul nr.6 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la abolirea pedepsei cu moartea.496 Ca şi în sistemul ONU, acest tratat european aboleşte pedeapsa cu moartea497 dar numai în timp de pace. Astfel „Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale”498. Prin urmare, de data aceasta nu este vorba despre o rezervă pe care statele ar putea să o facă (de altfel, Protocolul nu admite nicio rezervă), ci despre o prevedere pe care statele părţi o pot aplica după libera lor apreciere. Cu certitudine, cel mai important moment în spaţiul european pentru abolirea pedepsei cu moartea este reprezentat de adoptarea la 3 mai 2002 a celui de-Al 13-lea Protocol la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţă.499 Practic, încă o dată, Europa, prin Consiliul Europei, a demonstrat rolul de promotor al evoluţiei spre o societate democratică, în care omul şi demnitatea sa reprezintă valori supreme. Remarcabil, 42 de state membre ale Consiliului Europei au ratificat acest tratat european fundamental pentru abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţă, adică şi în timp de război. Trei state au semnat textul Protocolului nr.13 dar nu l-au ratificat încă 493

Ibidem, art.2. Doar Azerbaidjan, Grecia, Cipru, Spania şi Malta au făcut această rezervă, dar ultimele trei au retras-o. Practic, 70 din cele 72 de state părţi la Al 2-lea Protocol la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice au abolit astfel pedeapsa cu moartea în orice circumstanţă. 495 România a ratificat Al 2-lea Protocol la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prin Legea nr.7/1991, M.Of. nr.18/26.01.1991. 496 Protocolul nr.6 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la abolirea pedepsei cu moartea a intrat în vigoare la 1.03.1985. Doar Rusia, din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei (din 49 cât numără continentul european) a semnat doar Protocolul şi nu l-a ratificat. Dar Rusia, de mai bine de 10 ani România l-a semnat la 15.12.1993 şi l-a ratificat la 20.06.1994. Textul, în S.Scăunaş, op.cit., pp. 197-198, sau http://conventions.coe.int/Treaty/Commun/QueVoulezVous.asp?NT=114&CM=7&DF=16/04/2010&CL=FRE 497 Ibidem, art.1. 498 Ibidem, art2. 499 Al 13-lea Protocol la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţă a fost deschis spre semnare la Vilnius, la 3.05.2002 şi a intrat în vigoare la 1.07.2003. România l-a semnat la 3.05.2002 şi l-a ratificat la 7.04.2003. Textul şi mai multe detalii cu privire la acest tratat, în S.Scăunaş, Studii de drept internaţional public, Sibiu, Ed.Burg, 2006, p.103 şi urm. sau http://conventions.coe.int/Treaty/Commun/ChercheSig.asp?NT=187&CM=7&DF=22/04/2010&CL=FRE. 494

276

(Armenia, Letonia şi Polonia) şi numai două nu l-au semnat (ayerbaidjan şi Rusia).500 Precizăm încă faptul că acest protocol nu admite nicio derogare şi nicio rezervă. Iată, aproape toate statele europene agreează abolirea pedepsei cu moartea, atât în timp de pace, cât şi în timp de război. Se pare că România, cel puţin din punct de vedere formal, şia făcut temele şi încearcă să se adapteze valorilor şi filozofiei europene sub toate aspectele integrării. Ori, a renunţa la angajamentele asumate pe plan internaţional, mai ales european, nu ar însemna altceva decât o izolare şi o negare a valorilor promovate de dreptul şi instituţiile europene, o atitudine contrară dorinţei accentuate de integrare europeană. Dacă analizăm şi concepţiile pe care s-au fundamentat statutele instanţelor penale din anii `90 (Tribunalul Internaţional Penal de la Haga, pentru Ex-Iugoslavia, Tribunalul Internaţional Penal de la Arusha, Tanzania, pentru Rwanda, Curtea Penală Internaţională), vom constata aceeaşi atitudine - excluderea pedepsei cu moartea şi sancţionarea doar cu pedepse privative de libertate. De exemplu, Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma, la 17 iulie 1998, stabileşte că pedepsele care pot fi pronunţate de Curte sunt închisoarea până la cel mult 30 de ani, sau închisoarea pe viaţă, când aceasta se justifică prin gravitatea extremă a crimei şi situaţia personală a condamnatului. Iată, pentru cele mai grave crime internaţionale, precum crima de genocid, crimele contra umanităţii sau crimele de război, Statutul Curţii Penale Internaţionale, care este un veritabil cod internaţional penal şi de procedură penală, a exclus pedeapsa cu moartea din sancţiunile penale aplicabile. Aceasta este filozofia predominantă, mai ales în spaţiul european, motiv pentru care, începând cu anul 1994, s-au intensificat preocupările pentru adoptare a unui tratat care să abolească expres pedeapsa cu moartea în orice împrejurare şi pentru realizarea unui spaţiu european fără pedeapsa cu moartea. Astfel, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin Recomandarea nr.1246, din anul 1994, pentru prima dată a cerut Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei să elaboreze un nou protocol la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru abolirea pedepsei cu moartea atât în timp de pace, cât şi în timp de război. În octombrie 1997, la Strasbourg, la cea de-a doua Întâlnire a Şefilor de State şi de Guverne ale statelor membre ale Consiliului Europei, în Declaraţia finală s-a cerut abolirea universală a pedepsei cu moartea. De asemenea, în luna iunie 1998, Uniunea Europeană a adoptat documente prin care s-a pronunţat împotriva pedepsei cu moartea în orice împrejurare. Cu ocazia aniversării a 50 de ani de la adoptarea Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Conferinţa ministerială europeană pentru drepturile omului, desfăşurată la Roma, în noiembrie 2000, s-a pronunţat pentru abolirea generală a pedepsei cu moartea, cerând printr-o rezoluţie adoptarea unui nou protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului care să excludă pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război. Pe baza acestei rezoluţii, Guvernul Suediei a prezentat o propunere de protocol la cea de-a 733-a Reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, la 7 decembrie 2000. În urma acestei propuneri, Comitetul Director pentru Drepturile Omului şi Comitetul său de experţi pentru dezvoltarea drepturilor omului au elaborat proiectul de protocol şi l-au transmis Comitetului de Miniştri, la 8 noiembrie 2001. Textul propus a fost adoptat la Reuniunea de la Vilnius (Lituania) şi la 3 mai 2002 a fost deschis semnării statelor membre ale Consiliului Europei. Calitatea României ca parte la acest tratat european reprezintă, fără îndoială, cel de-al doilea argument extrem de serios în favoarea afirmaţiei pe care am făcut-o deseori mai sus, că problema reintroducerii pedepsei capitale în România este o falsă problemă şi că această problemă nu trebuie alimentată sub nici un pretext, oricât de tentant ar fi el.

500

Situaţie la data de 20.04.2010.

277

Nu putem pune punct acestei scurte analize fără a readuce în discuţie un document pe care l-am amintit mai sus, unul de mare actualitate şi de mare forţă pentru spaţiul Uniunii Europene - Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.501 Adoptată încă din decembrie 2000, ca un document interinstituţional, Carta a dobândit forţă juridică abia prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009. Inspirată profund din tratatele de drepturile omului, în special din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care Uniunea Europeană chiar doreşte să adere, dar şi din tradiţiile constituţionale ale statelor membre, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consfinţeşte dreptul la viaţă fără nicio rezervă şi cu o claritate normativă de excepţie, astfel: „Orice persoană are dreptul la viaţă”502; „Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat”503. Astfel, abolirea pedepsei cu moartea inclusiv în timp de război îşi găseşte rezolvarea încă într-un instrument juridic fundamental, care, de asemenea, se constituie încă într-un argument în sprijinul demersului nostru. Bibliografie selectivă: 1. Buergenthal, Th., Weber, R., Dreptul internaţional al drepturilor omului, Bucureşti, Editura All, 1996. 2. Cloşcă, I., Suceavă, I., Tratat de drepturile omului, Bucureşti, 2000. 3. Duculescu, V., Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1994. 4. Fuerea, A., Introducere în problematica dreptului internaţional al drepturilor omului, Bucureşti, Editura Era, 2000. 5. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura Antet, 1998. 6. Mazilu, D., Drepturile Omului – Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura Bucureşti, Lumina Lex, 2000. 7. Năstase, A., Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, Bucureşti, Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1992. 8. Niciu, M.I. şi colaboratori, Culegere de documente de drept internaţional public, 2 vol., Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997 9. Niciu, M.I., Drept internaţional public, Arad, Editura Servosat, 2001. 10. Scăunaş, S., Dreptul internaţional al drepturilor omului, Bucureşti, Editura All Beck, 2003. 11. Scăunaş, S., Studii de drept internaţional public, Sibiu, Editura Burg, 2006. 12. Scăunaş, S., Drept internaţional public, Bucureşti, Editura CH Beck, 2007. 13. Scăunaş, S., Uniunea Europeană – construcţie, reformă, instituţii, drept, Bucureşti, Editura CH Beck, 2008. 14. Sur, Serge, Relations internationales, Paris, Domat politique, Montchrestien, 1994. 15. Vida, I., Drepturile Omului în Reglementări Inernaţionale, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1999.

501

Pentru mai multe detalii, a se vedea, S. Scăunaş, Uniunea Europeană – construcţie, reformă, instituţii, drept, Bucureşti, Editura CH Beck, 2008, pp. 224 – 253. 502 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, doc.cit., art.2, par.1. 503 Idem, par.2.

278

DINAMICA EXISTENŢEI CONFLICTELOR POLITICE REGIONALE DIN REPUBLICA MOLDOVA: REALITĂŢI ŞI PERSPECTIVE DYNAMIC OF REGIONAL POLITICAL CONFLICTS IN MOLDOVA REPUBLIC Lect.univ.dr. Ţveatcov Nicolai Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău,Republica Moldova

Abstract: The political conflict in a socio-political phenomenon, a framed one, which is passing through certain phases, representing, mainly, a certain method for solving the political issues, important for parts, issues which are absolutely vital on the moment of socio-political evolution, at least for one of the conflict parts; those settlement, in some conditions, is not possible through no way, according to one part opinio, at least. Keywords: political conflict, socio-political, phenomenon Dimensiunea şi profunzimea schimbărilor care au apărut în Republica Moldova în a doua jumătate a anilor ’80 au produs în sfera ştiinţifică şi politică un interes natural, în primul rînd, faţă de chestiunea orientării acestui proces, faţă de posibilele variante de transferare a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti în spaţiul socio-istoric, faţă de specificul statului moldovenesc. Şi, în mod corespunzător, faţă de rezultatele aşteptate sau mai degrabă probabile ale perioadei de tranziţie. Pînă în prezent nu există cercetări ştiinţifice serioase ale conflictului care ar sintetiza dovezile documentale, datele arhivelor, interviurile cu martorii şi participanţii acestor evenimente. Versiunile curente ale conflictului au un caracter extrem de denaturat, sunt politizate şi chiar poetizate. Scopul cercetării propuse în articolul prezent este de a analiza evoluţia postsovietică a Republicii Moldova în lumina teoriilor conflictului politic prin intermediul proceselor de transformare permise şi prevăzute de către această concepţie. Răspîndirea tematicii date are caracterul tendinţei istorice de lungă durată care inluenţează modificarea progresivă a societăţii moldoveneşti. Astfel, procesul de stabilire a statului independent moldovenesc se prezintă a fi ca una dintre principalele linii complexe ale realităţii moldoveneşti din noul timp. Conflictele regionale din Republica Moldova, trecînd la sfîrşitul anilor ’80 ai sec.XX într-o fază deschisă, au devenit o urmare a crizei sistemului socialist în Europa Centrală şi de Sud-Est. Principala contradicţie, care a apărut între elitele nomenclaturiste, la fel ca şi între reprezentanţii intelectualităţii, ale Chişinăului, Tiraspolului şi Comratului, a fost atitudinea diametral opusă faţă de procesul de dizolvare al URSS. Dacă printre reprezentanţii intelectualităţii de la Chişinău (A.Moşanu, O.Nantoi, L.Lari, Gr.Vieru etc.) domina ideea părăsirii de urgenţă a URSS-ului şi unirii cu România, atunci elitelor rusolingve de la Tiraspol şi Comrat le-a fost proprie o atitudine conservativă de păstrare a Uniunii Sovietice. În condiţiile proceselor dezintegraţioniste existente la acel moment, când „spre vara anului 1991 nivelul fluctuaţiilor respective, indicele concentrării lor în jurul principalelor structuri statale atingeau o semnificaţie critică”504, situaţia creată a servit drept catalizator al tensionării relaţiilor şi al lărgirii rupturii dintre regiunile respective şi autorităţile centrale. Există multe abordări în cadrul diferitor concepţii care cercetează conflictele politice în general, precum şi care se ocupă de studierea anumitor aspecte ale lor. Noi propunem următoarele cadre cronologice de evoluţie ale conflictelor pe teritoriul Republicii Moldova: 504

Vengherov А. Sinergetica şi politica. // Bazele ştiinţei şi contemporanietăţii, 1993, №4, p.55-69.

279

1. Perioada latentă (sfîrşitul anilor ‘80). În această perioadă se crează condiţiile pentru manifestarea elitei moldoveneşti (nomenclaturii) în noile condiţii. Începutul activităţii în Moldova a grupurilor naţional-extremiste care pe cont propriu nu reprezentau nici un pericol real pentru inegritatea ţării noastre dacă nu ar fi fost stimulate în mod artificial de către elita partiinico-birocratică, care la rîndul ei a distins în ele un detaşament de şoc pentru eliberarea din controlul centrului pe verticală. Fără nici o îndoială, acţiunile separatiştilor au fost provocate, în mare măsură, de către aceste manifestări; 2. Perioada conversiunii (anii 1989 - 1991). Pe parcursul acestei perioade forţele orientate spre separatism desfăşoară acţiuni anticonstituţionale nesemnificative, însă cu o anumită periodicitate şi insistenţă. Iniţial îşi declară autonomie oraşele, apoi raioane întregi. În acest răstimp în Republica Moldova se întreprind un şir întreg de legi: despre limbă, drapel, imn, ş.a. Însă reformatorii moldoveni, cu părere de rău, n-au luat în consideraţie dispoziţia politică, socială şi psihologică a tuturor straturilor populaţiei şi, în primul rînd, a populaţiei Transnistriei şi Găgăuziei. Structurile politice ale Republicii Moldova n-au fost pregătite de o reacţie eficientă şi serioasă la acţiunea separatiştilor; 3. Perioada confruntării (anii 1991-1994). Acestei perioade îi este caracterstică fragmentarea politică intensivă: evenimentele sîngeroase care au curmat viaţa multor persoane determină părţile să conştientizeze imposibilitatea şi neadmiterea soluţionării contradicţiilor interne pe cale militară. Calea unică de ieşire din conflict este strategia diplomatică raţională, căutarea compromisului, respectarea normelor dreptului internaţional; 4. Perioada stabilizării sau “îngheţarea” conflictelor (după anul 1994). Această perioadă se caracterizează prin stabilirea unei noi orînduiri de forţe (după cea militară introducerea regulilor de joc) care nu permite nici uneia din fracţiunile elitei să ocupe o poziţie dominantă; 5. Soluţionarea conflictului sau epuizarea acestuia. Conflictul civil în Republica Moldova şi desfăşurarea acţiunilor separatise Ieşirea din componenţa URSS şi constituirea Republicii Moldova independente însemna transmiterea întregii proprietăţi statale sub controlul nomenclaturii republicane independente. Astfel, pe parcursul anilor 1989-1991 se cristalizează o confruntare a intereselor, deşi neprofilate pe deplin, dintre Chişinău, Tiraspol şi Comrat. La contradicţia economică se mai adaugă şi problema Limbii. În Moldova, la fel cum într-un şir întreg de alte republici sovietice, emanciparea democratică a luat forma renaşterii mişcării de eliberare naţională, ceea ce a contribuit la tensionarea situaţiei existente505. La 31 august 1989, Sovietul Suprem a adoptat legea privind aprobarea limbii moldoveneşti cu transcripţia latină în calitate de limbă de stat. În articolul 7 s-a făcut o rezervă conform căreai fiecare persoană care datorită sarcinilor de servici comunică cu lumea trebuie să cunoască atît limba moldovenească, cît şi cea rusă. În decurs de 5 ani se prevedea introducerea unor examene obligatorii privind cunoaşterea acestor limbi. Deoarece populaţia moldovenească vorbea limba rusă la un nivel fluent, însă doar puţini din restul populaţiei nu cunoşteau limba de stat, aceasta a atins interesele în principal ale cetăţenilor rusolingvi, care au început să se neliniştească de posibilitatea discriminării şi de perspectiva de a fi izgoniţi la limita vieţii sociale. Noua lege despre limba vorbită, precum şi chemările de a schimba vechile cadre sub steagul perestroicii, au deschis pentru moldoveni un acces mai larg la posturi înalte în structurile de partid şi de stat.

505

Mihailov V. Bazele subiective a mişcării naţionaliste. – Saratov, Editura Universităţii din Saratov, 1993; Şornicov P.M. Pokuşenie na status. Etonopoliticeschie proţessî v Moldavii v godî krizisa 1988-1996. – Chişinău, Ştiinţa, 1997.

280

Succesul Frontului Popular la primele alegeri în Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti în anul 1990 şi, în mod consecutiv, intrarea lui în noul guvern a lărgit şi mai mult aceste posibilităţi. Procesul democratizării în combinaţie cu noile legi despre limba vorbită au dus în mod inevitabil la “moldovenizarea” şi “derusificarea” structurilor puterii. Noua politică de cadru, care era promovată în perioada cercetată, era considerată ca fiind discriminatorie. Astfel în două regiuni ale Republicii Moldova, unde locuieşte în mod compact populaţia “rusolingvă” (ucrainenii, ruşii, găgăuzii, ş.a.) cunoscute astăzi ca Transnistria şi Găgăuzia, au început să fie realizate încercările de creare a propriilor formaţiuni statale. La mijlocul lunii august s-a început greva întreprinderii tiraspolene “Tocilitmaş”. La 29 august, cînd s-a început sesiunea Sovietului Suprem unde s-a luat decizia de adoptare a “Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti”, 170 de întreprinderi şi-au încetat activitatea, inclusiv uzinele şi fabricile din Chişinău, Tiraspol, Rîbniţa, Bălţi, Dubăsari, Bender, precum şi Comrat, Ceadîr-Lunga, Vulcăneşti. Astfel, în Transnistria şi raioanele găgăuze comitetele de grevă au început să tindă la acapararea reală a puterii. Constituirea autonomiilor separatiste Următoarea etapă în desfăşurarea conflictului este, pe de o parte, formularea chestiunii planului teritorial-statual şi, pe de altă parte (din partea structurilor statale), trecerea la aplicarea măsurilor extreme, utilizarea aparatului represiv de reprimare pentru înăbuşirea mişcării apărute. Contînd pe forţă drept sursa importantă de soluţionare a problemelor apărute, reeşind din propria concepţie destul de unilaterală şi îngustă despre securitate şi integritatea teritorială, ambele părţi deschid accesul pentru elementele extremiste în rîndurile sale, păşesc peste “tabuul” moral care nu permite atentatul la viaţa umană. Centrul începe să creeze “înfăţişarea duşmanului” de o anumită apartenenţă etnică înzestrînd-o cu cele mai rele însuşiri şi trăsături. Un rol activ în dezlănţuirea psihozei de masă îl joacă sursele de informare în masă care răspîndesc şi consolidează în conştiinţa publică stereotipurile de confruntare, provocînd dispoziţia agresivă. De regulă, “războiul psihologic” de pe ambele părţi anticipă faza unei confruntări frontale deshise însoţită de utilizarea pe larg a resurselor violenţei armate. Centrul desfiinţează toate organele locale de conducere (nu rareori şi cele care existau pînă la criză), introduce regimul de control direct şi trimite în regiune (autonomie) trupe armate. Iluzia faptului că este mai uşor de soluţionat printr-o lovitură un şir prelungit de probleme, decît de a le rezolva în mod treptat şi perseverent, destul de des devine o capcană chiar şi pentru politicienii iscusiţi şi cu multă experienţă. Astfel prelua putere şi dimensiune mişcarea separatistă în republică. Pe parcursul întregii etape liderii Transnistriei şi Comratului foloseau “tactica paşilor mărunţi”. În decursul perioadei date elitele locale au desfăşurat acţiuni anticonstituţionale nesemnificative, însă cu o anumită periodicitate şi perseverenţă. De exemplu, mai întîi şi-a declarat autonomie oraşul Rîbniţa, apoi au urmat Tiraspolul, Bender, Dubăsari. La rîndul său în Comrat se derulau Congresele Extraordinare ale poporului găgăuz. Reformatorii moldoveni, cu părere de rău, nau luat în consideraţie dispoziţiile politice, sociale şi psihologice ale tuturor straturilor populaţiei şi, în primul rînd, ale populaţiei Transnistriei şi Găgăuziei. Însă este foarte evident faptul că dispoziţia transnistrenilor şi găgăuzilor se forma în mare măsură sub influenţa elitelor din Rusia, care nu putea permite pierderea influenţei sale în Republica Moldova, cu ajutorul căreia intenţiona să-şi continuie exercitarea controlului în regiune. Drept urmare a acestui fapt, la 19 august 1990, după declararea suveranităţii RepubliciiMoldovei, liderii mişcării găgăuze (aceeaşi lideri care au fost la putere pînă la destrămarea URSS) au declarat suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Găgăuze cu capitala în oraşul Comrat. La 2 septembrie anului 1990 în Tiraspol s-a derulat al II-lea 281

Congres al deputaţilor tuturor nivelurilor din Transnistria unde a fost declarată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistria în componenţa URSS. În Transnistria şi Găgăuzia are loc formarea propriilor organe al puterii statale, adoptarea actelor constuţionale, a legislaţiei. Este firesc faptul că liderii din stînga Nistrului nu erau în stare să ducă o astfel de politică fără susţinerea forţelor din exterior. De asemenea, pe parcursul acestei perioade liderii separatişti caută aliaţi în Rusia, Ucraina, Abhazia, Osetia de Sud. Pretutindeni pe teritoriul Transnistriei şi Găgăuziei se desfăşoară acţiuni de lichidare a activităţii reprezentanţelor puterii centrale. Structurile politice ale Republicii Moldova nu erau pregătite pentru o reacţie eficace şi serioasă la acţiunile separatiştilor. Parlamentul şi Preşedintele Moldovei au înaintat ideea creării unei autonomii naţional-culturale în Găgăuzia şi Transnistria în decursul reformei administrativ-teritoriale (crearea unor unităţi-judeţe administrative mai mari în aşezările teritoriale compacte ale minorităţilor etnice) şi pe calea creării zonelor economice libere. Conducătorii republicilor transnistrene şi găgăuze n-au considerat aceste oferte ca fiind avantajoase şi insistă asupra ideii unei autonomii politice şi a unei construcţii federale ale Moldovei. La 25 octombrie la Sesiunea Extraordinară a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, pentru neutralizarea liderilor regiunilor separatiste, au fost anulate mandatele de deputat ale liderilor găgăuzi S.Topală, M.Chendighelean, al liderului transnistrean I.N. Smirnov şi ale activiştilor Interacţiunii A.M. Bolşacov, V.N. Iacovlev, A.C. Belitcenco, A.M.Safonova. Parlamentul a adoptat decizia de introducere a stării de urgenţă şi a unei forme “speciale” de adminstrare a raioanelor Vulcăneşti, Ceadîr-Lunga, Comrat şi a trei sate din raionul Besarabca. În Transnistria şi în Găgăuzia au avut loc arestări în masă a conducătorilor “separatiştilor” care au fost învinuiţi de activitatea “antimoldovenească”. A fost stopată de asemenea activitatea Sovietelor, au fost interzise demonstraţiile, manifestările, adunările şi grevele. Parlamentul Republicii Moldova a solicitat de asemenea scoaterea trupelor militare din Moldova şi a adoptat dispoziţia de formare a “Gardei Republicane” a Moldovei. După un întreg şir de ciocniri dintre părţile adverse s-a lăsat o perioadă de linişte, care era legată de desfăşurarea în luna martie a anului 1991 a Referendumului unional. În luna mai a anului 1991 agrarii, participanţii “Unităţii” şi alţi deputaţi l-au destituit din funcţie pe iniţiatorul „voluntariatului” prim-ministrul M.Duca şi totodată şansele de obţinere a acordului civil în Moldova au crescut. Însă în luna august situaţia s-a schimbat. La 27 august 1991, Republica Moldova, asemeni Rusiei, Ucrainei şi altor subiecte ale URSS, şi-a declarat independenţa. Autorităţile de la Chişinău au încercat de a regla socotelile cu opoziţia şi liderii elitelor separatiste. Însă arestul persoanelor de vază nu a împiedicat “autodeclararea” republicii. În Tiraspol şi în Comrat s-au desfăşurat mitinguri întru susţinerea arestaţilor. Luînd în consideraţie că în acţiunile lor lipsea conţinutul unei infracţiuni, autorităţile centrale ale Moldovei şi-au revăzut intenţiile. Acţiunile violente ale autorităţilor au contribuit la derularea următorilor paşi ai elitelor separatiste pe calea autodeterminării. De la conflict la înţelegere reciprocă şi acordul politic În situaţia creată, separarea şi ieşirea din componenţa statului erau interpretate în mod firesc de către minoritatea etnică drept unica alternativă posibilă, drept cea mai eficientă formă de apărare a “intereselor naţionale”, decît depăşirea inegalităţii existente în cadrul organizării statale date. Cu toate acestea autorităţile centrale primesc în mîinile lor un argument atît de “ponderabil” în favoarea aplicării violenţei armate precum “separatismul”, “izolaţionismul” pereferiei de altă naţionalitate care “subminează securitatea şi integritatea teritorială a statului”. 282

Vina altei părţi în opinia fiecăruia dintre participanţii la conflict se prezintă a fi demonstrată şi indiscutabilă. Inevitabilitatea pedepsei aspre este la fel de evidentă. Deşi, pe lîngă asta, ambele părţi, de fapt mai întîi de toate, se pedepsesc pe ele însele singure. Atunci cînd „acordul” secret (sau neoficial) al autorităţilor este aprobat şi se începe noua etapă de confruntare, are loc o serie de incidente (schimb de focuri, acte diversioniste, atentate, răpiri, explozii ale clădirilor) corelate cu jertfe umane. Urmează reacţia promptă a altei părţi, care se reflectă în acţiunile de “răzbunare” ce duc la mărirea numărului de jertfe umane. Creşte nivelul escaladării de tip lavă a violenţei armate. Are loc sălbăticirea în masă a oamenilor, militarizarea conştiinţei lor. În orbita conflictului de nimicire reciprocă sunt implicate noi straturi, etnosuri, curente, confesiuni, grupări. Violenţa totală cuprinde toate sferele vieţii comunităţii. Prinzînd la putere procesul conflictual preia un caracter ireversibil atunci cînd dezvîrtirea spiralei escaladării vărsării de sînge şi teroare atinge un anumit “punct de întoarcere”, adică atunci cînd conflictul preia o nouă însuşire, trece în starea de război civil de dimensiuni complete. Revenirea la starea dinaintea conflictului în acest caz devine practic imposibilă, procesul de reglementare devine a fi un lucru extrem de dificil şi de lungă durată. Cercetarea evoluţiei proceselor de criză în spaţiul moldovenesc actual oferă posibilitatea de a evidenţia cele mai importante trăsături dinamice ale etapei date: 1. inerţia proceselor de crize existente se reflectă în aceea că pe parcursul modificării vieţii sociale în majoritatea cazurilor nu se crează nimic principial nou, ci este revitalizat trecutul bine cunoscut; 2. abilitatea spre apariţia exclusiv de rapidă (“reactivă”) şi parcurgerea etapelor evoluţiei sale; 3. miza părţilor conflictuale pe atingerea scopurilor propuse doar cu ajutorul metodelor de forţă şi militare nu este justificabilă şi nu poate să aducă rezultatele dorite nici în plan practic, nici în cel principial; 4. dezvoltarea proceselor de criză se caracterizează printr-un caracter discontinuu şi asincronic. Intensificarea dificultăţilor interne şi incapacitatea de a obţine în mod rapid un rezultat condiţionează ca pauzele şi reapusul să fie inevitabile. Acestea sunt folosite de ambele părţi pentru a cîştiga din timp şi de a acumula forţe pentru continuarea confruntării. Cu toate acestea conflictul se prelungeşte pentru o perioadă nedeterminată de timp; 5. tărăgănarea conflictelor în mod inevitabil duce la implicarea (directă sau indirectă) a noilor actori. Participanţii situaţiilor de criză tind de a atrage de partea lor prin toate mijloacele posibile o diasporă înrudită etnic, cercuri ale altor state apropiate din punctul de vedere al confesiunii, pe plan politic, financiar şi social, o opinie publică mondială. Începerea fazei militare a conflictului transnistrean în 1992, a dus la faptul că această problemă a atras atenţia comunităţii internaţionale. Consecinţele războiului de pe Nistru nu au fost depăşite nici pînă în ziua de azi. Acest război a demonstrat imposibilitatea reglementării desinestătătoare a conflictului de către Chişinău şi Tiraspol, fapt ce a servit drept imbold pentru crearea unui format al procesului de negocieri întru reglementarea conflictului transnistrean. Vorbind însă de conflictul transnistrean nu putem să-l tratam pe acesta în mod separat, fiindcă jocul dintre marile puteri trebuie privit într-un plan mult mai extins. În practica internaţională statele mici sunt folosite, de obicei, drept monede de schimb pentru statele mari. Conflictele din spaţiul post-sovietic (Transnistria, Gagauz-Yeri, Abhazia, Osetia se Sud, Nagorno-Karabah), deşi sunt conflicte de natură diferită, credem că trebuie să fie analizate într-un context unic şi într-o legatură logică strînsă. Caracterizînd implicarea politico-militară a Rusiei în conflictele militare de la periferia fostei Uniuni Sovietice, menţionăm că ”intervenţia unilaterală şi violentă a armatei ruse derijată în toga unei armate “de pacificare” (ea a obţinut acest statut, cu acordul părţilor, în urma semnării Convenţiei cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat 283

din zona nistreană a Republicii Moldova din 21 iunie 1992), a fost de fapt un instrument de restaurare a imperiului sau cel puţin, o urmărire clară a interesului naţional rusesc”506. Responsabilitatea Rusiei pentru declanşarea şi conservarea conflictului nistrean este constatată şi de o astfel de instituţie cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), prin Decizia cu privire la cazul grupului Ilaşcu din 8 iulie 2004507. Prin acordul din 21 iulie 1992, a fost încălcat un şir de principii fundamentale ale acitivităţii pacificatoare internaţionale. Acest fapt a dat posibilitate creării forţelor pacificatoare din unităţile armate, participante la conflict. Acest acord a determinat primul pas în calea reglementării conflictului nistrean. Un interes deosebit faţă de acest conflict a fost trezit de către următoarele formulări: “Odată cu încetarea focului părţile trec la retragerea unităţilor forţelor sale militare”, “activitatea administrativ-gospodărească în oraşul Bender se realizează prin organele active ale autoconducerii orăşăneşti, în caz de necesitate, împreună cu Comisia de control”. Aceste formulări sunt destul de neclare, în schimb ele au deteminat apartenenţa din continuare a oraşului Bender. Rusia a reacţionat după cel mai rău scenariu posibil în tendinţa de a reprima ceea ce conducerea sa considera că va duce la intrarea Moldovei în componenţa României. Ea, de fapt, a trecut în mod deschis de partea Tiraspolului în confruntarea dintre ambele maluri, iniţiată de către conducerea URSS. Acordul a devenit fundamental pentru dezvoltarea din continuare a proceselor de reglementare ale conflictului. Mecanismul reglamentării paşnice a conflictului prin intermediul documetnului dat a fost iniţializat. Funcţionarea acestuia se baza pe aplicarea principiilor şi a surselor caracteristice dreptului internaţional: consultările, intermedierea, garanţiile părţilor terţe, crearea organului cu funcţii de anchetare penală şi armonizare, precum şi a forţelor paşnice subordonate lui, declararea chestiunilor socio-economice şi umanitare în conformitate cu principiile dreptului internaţional şi alte aspecte. La 25 aprilie 1993, CSCE (prin urmare, OSCE) îşi deschide misiunea permanentă: “Cu scopul de a contribui la atingerea unei reglementări politice atotcuprinzătoare şi trainice a conflictului în raioanele din stînga Nistrului ale Republicii Moldova, în toate aspectele sale pe baza principiilor şi obligaţiilor adoptate în cadrul OSCE”. Astfel putem remarca faptul că intermedierea OSCE reiese în mod clar de pe poziţia precum că existenţa regiunii nistrene nici nu poate fi supusă discuţiei. În aelaşi timp, misiunea consideră drept neconstructiv faptul de a introduce Transnistria în cadrul statului moldovenesc unitar, neluînd în consideraţie trăsăturile istorice şi social-economice ale regiunii. Misiunea OSCE şi-a început activitatea cu consultări multiple şi vaste, pe baza cărora ea a elaborat anumite propuneri privind un statut special pentru Transnistria în componenţa Republicii Moldova. Aceste propuneri publicate la 13 noiembrie 1993, sub forma Raportului după numărul 13, au fost preluate, în continuare, drept propuneri de bază în acest proces de negociere. În acest raport Misiunea OSCE încearcă să realizeze prima evaluare a situaţiei create în Republica Moldova, şi se afirmă că: “Regiunea Transnistreană nu poate fi controlată pe deplin de către autorităţile centrale ale Moldovei, însă existenţa ei drept un stat aparte recunoscut la nivel internaţional este exclusă”. În anii 1992-1994 sub influenţa reducerii productivităţii în Republica Moldova situaţia economică din regiuni s-a agravat destul de repede. Profesorii, medicii, alţi lucrători ai sferei bugetare, poliţiştii în decurs de 3-4 luni nu-şi primeau salariile. Eficacitatea mecanismelor de piaţă în economia perioadei de tranziţie era moderată, cauzele obiective din economie au dus la declinul producţiei industriale şi agrare, condiţia firească a ruinării economice din întreg

506

Vezi.: „Convenţiei cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova din 21 iulie 1992Moscova” // Reglementarea transnistreană (documente de bază). – Kiev, 2000, p.6 507 Case of Ilascu and others vs. Moldova and Russia (Application no.48787/99), 8 july 2004.

284

spaţiul uniunii destrămate, sărăcia umilă a populaţiei după bunăstarea din anii ’70 - ’80 ai secolului XX comprometeau şi liderii şi însăşi ideea statalităţii moldoveneşti. Dezvoltarea economică a regiunilor în perioada dată a condiţionat diferitele direcţii ale vectorilor lor politici. Necăutând la caracterul complex şi contradictoriu al situaţiei politice, teritoriul unde locuiesc găgăuzii nu s-a separat de Republica Moldova. La toate nivelurile se menţineau relaţiile politice, economice şi culturale cu organele centrale ale Republicii Moldova. În luna decembrie 1994 Parlamentul moldovenesc a adoptat legea ce ţine de legalizarea statutului aşezărilor teritoriale compacte unde locuieşte în mod predominant populaţia găgăuză. Astfel găgăuzii au reuşit să obţină statut de autonomie evitînd violenţa. Legea “Privind statutul juridic special al Găgăuziei” prevedea alegerea Adunării Populare a Găgăuziei şi a Başcanului (guvernatorului) autonomiei găgăuze. În anul 1995 autorităţile au organizat un referendum în regiunile Găgăuziei pentru a stabili care aşezări teritoriale compacte doresc să se alipească la autonomie. Referendumul de asemenea a stabilit capitala autonomiei, care a devenit Comratul. O situaţie total diferită se crea în regiunea nistreană. La acea perioadă, Tiraspolul realizează o consolidare activă a puterii, formarea propriilor instituţii statale, unităţi, armată. Procesul politic de soluţionare a conflictelor regionale Consolidarea ireversibilă a statului moldovenesc poate să aibă loc doar în cazul în care vor fi formate instituţiile democratice, care sunt o componentă integrantă a perioadei de tranziţie şi de construire a societăţii civile. Însă este puţin probabil de a considera drept finisat procesul de construire al instituţiilor politice, prin care se înţelege doar totalitatea de departamente şi instituţii regulatorii, activitatea cărora este orientată spre transpunerea în viaţă a unor sau altor programe şi tehnologii: “Republica Moldova în timpul prezent nu este un stat de drept, deoarece onoarea omului, drepturile şi libertăţile lui, dezvoltarea liberă a personalităţii nu au devenit pentru stat drept valorile superioare”. Transformările incomplete în Republica Moldova se resimt în instabilitatea fiecăruia dintre cele patru tipuri fundamentale de instituţii politice şi de resurse autonome, sau asociate cu ele mijloacele de informare în masă. Este vorba despre transformările legislative, esenţa cărora este determinată de necesitatea adoptării legilor predestinate să contribuie la reglementarea intereselor comune ale întregii populaţii, şi ale grupurilor sociale şi etnice aparte, executive – predestinate să transpună aceste legi în viaţă, judiciare – create pentru reglementarea problemelor discutabile ce apar şi interpretarea legilor existente aplicabile în situaţii concrete. Şi, în sfîrşit, sarcina de constrîngere care constă în pedepsirea persoanelor care încalcă legile. În mentalitatea teoreticienilor democraţiei şi politologiei occidentali, specializaţi în descrierea instituţiilor politice ai spaţiului postsovietic, există o concepţie neadecvată despre aceea că în procesul democratizării rolul central îi aparţine creaţiei legislaive şi, în mod corespunzător, parlamentului. Concomitent istoria guberniei, cea sovietică şi experienţa Moldovei postsovietice ne demonstrează că executarea legilor este un proces mult mai complicat decît compunerea lor. Fiind încărcată cu această experienţă Moldova postsovietică suferă mai mult nu atît de insuficienţa legilor “bune”, cît de insuficienţa executării lor eficace. Şi faptul nu constă în aceea că în Moldova mai mult decît în oricare alt stat greutatea specifică a cetăţenilor care încalcă legile este mai înaltă, ci în aceea că elitele politice, care repezintă interesele de grup ale diferitor categorii de populaţie, nu pot găsi soluţii de compromis, inclusiv în sfera relaţiilor statale. Construirea statului democratic de drept are ca valori superioare, în conformitate cu preambulul şi art. 1 (punctul 3) al Constituţiei Republicii Moldova, sunt “pacea civilă, democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, dezvoltarea liberă a personalităţii 285

umane, dreptatea şi pluralismul politic”. Aceasta presupune faptul că anume instituţiile politice juste pot contribui la construirea unei societăţi juste, şi nu invers: o societate justă crează instituţii politie juste. Instituţiile politice sunt constituite nu doar pentru a elabora şi de a respecta “regulile jocului”. Deşi au şi un rol auxiliar, dar departe de a fi secundar, care constă în aceea că aceste instituţii sunt predestinate de a contribui la formarea şi funcţionarea valorilor necesare pentru comunitatea sau societatea dată şi, în primul rind, valori precum dreptatea, identitatea colectivă, apartenenţa la comunitate. Pe parcursul întregii activităţii sale în Moldova, Misiunea OSCE tindea să reducă acuzaţiile reciproce, să coopereze la elaborarea unei viziuni generale privind interesele comune, care leagă malul vestic şi cel estic, să reînnoiască şi să intensifice contactele din domeniul economic şi cel politic, să contribuie la cursul procesului politic şi să-l orienteze la coordonarea acţiunilor privind reglementarea contradicţiilor. După opinia lui Timothy Williams, şeful Misiunii OSCE în Moldova la acea perioadă, cea mai optimă soluţie pentru problema Transnistreană este decentralizarea statului, “ceea ce garantează un cadru stabil pentru dezvoltarea liberă a autoadministrării regionale şi locale. Atunci pot fi duse negocierile privind repartizarea detaliată a împuternicirilor”. Este evident faptul că această declaraţie nu şi-a pierdut actualitatea nici în prezent. Putem cu o oarecare măsură de convingere să afirmăm faptul că problemele relevate au devenit mărul discordiei întregului proces de negociere în general. Problema principală constă în aceea că, după evenimentele din anul 1990, datorită unor cauze obiective şi subiective, în dezvoltarea socială a Republicii Moldova, Găgăuzia şi Transnistria au dăinuit diferite priorităţi. Republica Moldova şi regiunea găgăuză au proclamat în calitate de principii preponderente – principiile democraţiei şi pieţii libere. În Transnistria s-a încercat păstrarea multor aspecte din sistemul precedent în plan social şi economic. Aceasta ne permite să vorbim despre existenţa unor probleme obiective, determinate de diferenţele existente în dezvoltarea socială şi economică. Cu acest scop în luna noiembrie a anului 1997 a fost semnat “Acordul privind bazele organizaţionale ale cooperării social-economice dintre Republica Moldova şi Transnistria”, în care este prezent un şir de înţelegeri referitoare la soluţionarea problemelor. Conducerea Republicii Moldova şi a regiunii transnistrene au convenit asupra dezvoltării multilaterale a cooperării culturale şi social-economice, asupra necesităţii soluţionării în comun a problemelor care apar în procesul de realizare a reformelor economice, asupra eficienţei utilizării potenţialului economic existent, ş.a. Astăzi rezultatul principal al evoluţiei elitelor regionale este recunoaşterea de pretutindeni a rolului lor în paradigma politicii moldoveneşti – cu caracter de compromis, care a înlocuit confruntarea precedentă, unde elitele regionale s-au manifestat prin provocarea politică. Vectorul transformării lor în continuare este invariabil. Însă în diferite scenarii (înafară de cele extreme) calea transformării liderilor de grup provinciali într-o comunitate mai semnificativă de elite regionale (avînd la dispoziţie, ca şi puterile centrale, anumite funcţii de control necesare pentru stabilitatea sistemului) va trece prin atingerea unor compromisuri privind principalele divergenţe apărute în interacţiunile elitelor de niveluri diferite. În primul rînd, este vorba despre reforma structurală a economiei (resructurarea bugetului, desfăşurarea unei noi etape de privatizare, ş.a.), iar în perspectivă – modificarea sistemului politic şi, mai întîi de toate, a modelului existent de organizare statală a Republicii Moldova. Tendinţa dominantă a regiunilor moldoveneşti poate fi considerată principiul “stabilităţii sociale”, păstrarea balanţei de interese ale diferitor forţe sociale, precum şi ale regiunilor şi puterii centrale. Necesitatea realizării împuternicirilor puterii în mod nemijlocit în regiuni condiţionează un anumit nivel de dependenţă a elitelor de necesităţile sociale ale

286

populaţiei şi chiar o evaluare redusă a capacităţii ultimei de a se adapta la condiţiile socialeconomice: 1. Simetria relaţiilor părţilor privind chestiunea formării relaţiilor statale deşi este recunoscută ca fiind o stare ideală, însă concretizînd acest principiu prin diferite mecanisme de realizare vor predomina tendinţele de intensificare a independenţei regionale în procesul de promovare a politicii corespunzătoare; 2. Continuă să se menţină tendinţa, care se caracterizează printr-o combinare contradictorie a rudimentelor paternalismului statal şi tendinţa puterilor regionale spre intensificarea autonomiei în sfera politică şi cea economică, ceea ce ne demonstrează caracterul nedesăvîrşit al proceselor de stabilire a relaţiilor de piaţă; 3. Reprezentanţii regiunilor demonstrează cunoscuta unitate de poziţii în ceea ce priveşte politica centrului, nu acceptă modelul radical-liberal al dezvoltării economice, ceea ce în pricipiu ar fi presupus îndepărtarea de la rolul dominant al statului în modernizarea economică şi transferul sarcinilor administrative şi financiare de la centru în regiuni, o astfel de situaţie în care se crează în mod real condiţiile potenţiale pentru conflicte cronice; 4. Respondenţii demonstrează un nivel destul de înalt al comunicării, precum şi o anumită maturitate politică, care se caracterizează prin principiile “stabilităţii” şi tendinţei de a asigura interesele regiunilor Moldovei; 5. Persoanele chestionate încă nu identifică liderii regiunilor corespunzătoare în calitate de “elită” precum un subiect desinestătător al acţiunii politice, adică fiind lipsită de multe trăsături generice specifice precedentei “elitei conducătoare”. Reprezentanţii elitelor politice regionale se află încă în procesul de perfectare a calităţilor necesare pentru forma raţional-legitimă a puterii. În acest fel, putem să tragem concluzii privind procesul politic al soluţionării conflictelor regionale în Republica Moldova. Negocierile privind statutul, în principal, se refereau la chestinuea despre care drepturi pot fi acordate Transnistriei şi Găgăuziei în domeniul divizării împuternicirilor şi protecţiei minorităţilor. Cu alte cuvinte, istoria procesului de negociere al perioadei cercetate poate fi caracterizată drept “procesul cedărilor Chişinăului faţă de regiunile Transnistria şi Găgăuzia”. Dacă Găgăuzia şi Transnistria trebuie să fie incluse în procesul de adoptare a acordului, atunci reducerea beneficiilor pe care acestea le au din status-quo, va fi un factor la fel de semnificativ ca şi elaborarea modelului admisibil de divizare a împuternicirilor. Totuşi, însuşi progresul din această direcţie va fi insuficient pentru a ajunge la reglementarea conflictelor dintre Chişinău şi Tiraspol, Chişinău şi Comrat. Pentru a obţine o astfel de reglementare şi pentru ca aceasta să fie trainică, Moldova trebuie să-şi creeze o imagine mai atractivă, iar societatea închisă constituită în Transnistria şi Găgăuzia trebuie treptat să o facem deschisă.

287

ABORDĂRI COMPARATIVE ALE DEZVOLTARII INTERNAŢIONALE – EXCEPŢIONALISMUL CHINEZ COMPARATIVE APPROACHES OF INTERNATIONAL DEVELOPMENT – EXCEPTIONALISM Drd. Victor Poede Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Abstract : This paper study focuses on the recent evolutions of the relationships between China and the African countries. In the last decade, the Chinese involvement in Africa had become increasingly important, in terms of diplomacy, economic ties as well as development aid. However, China has attracted strong criticism over its strategy in Africa and has been accused of becoming a “rogue donor”, ignoring human rights, good governance and aggressively pursuing African natural resources. This paper mentions some elements of the Chinese exceptionalism in Africa, such as China’s limited conditionality approach, the particular human rights discourse, the vision concerning economic aid and the multi level relations between bureaucracies and state owned companies. Keywords: China, Africa, diplomacym development Ajutorul pentru dezvoltare reprezintă unul din subiectele care a suscitat interes masiv în cadrul unor discipline diverse din sfera ştiinţelor politice, relaţiilor internaţionale, precum şi a economiei. Acest interes se justifică printr-un complex de elemente, printre care putem numi combaterea sărăciei, reforma şi modernizarea statului, integrarea economică dar şi umanitarismul. Punctul central de interes în ce priveşte ajutorul pentru dezvoltare este măsura în care acesta reuşeşte să facă o schimbare în vieţile oamenilor. Uneori, rezultatele sunt spectaculoase: planul Marshall poate fi considerat un exemplu de success al ajutorului pentru dezvoltare. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) defineşte ajutorul pentru dezvoltare drept fluxuri de capital administrat cu promovarea dezvoltării economice şi bunăstarea ţărilor în curs de dezvoltare ca fiind obiectivul principal; acestea au caracter concesional şi au un element de grant de 25%508. Conceptul acesta este folosit din 1969, având o valoare metodologică evidentă. Pe de altă parte, ajutorul pentru dezvoltare este un concept flexibil, care în momentul de faţă suferă anumite mutaţii. Împrumuturile cu dobândă redusă, acordate în cadrul unor înţelegeri bilaterale nu sunt circumscrise definiţiei OECD. Ajutorul pentru dezvoltare este un concept ce rimează foarte bine cu diferenţele în nivelul de dezvoltare al statelor. Cu toate că presupoziţia de la care se pleacă este că ajutorul pentru dezvoltare duce la diminuarea diferenţelor de dezvoltare, în realitate lucrurile nu se petrec astfel. Banca Mondială, într-un raport din anul 2003 a constatat că media venitului în cele mai bogate 20 de ţări e de 37 ori mai mare decât media venitului celor mai sărace 20 de ţări, iar diferenţa s-a dublat în ultimii 40 de ani. Sărăcia extremă nu s-a diminuat, întrucât un sfert din populaţia globului trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi. Care sunt cauzele eşecului ? Sunt ţările sărace pentru că nu au resurse ? Zimbabwe are resurse naturale bogate. Eşecul provine, din perspectiva teoriei culturale, din natura culturii politice în ţările sărace. Acestea sunt echipate cu o administraţie semifeudală, bazată pe patronaj, clanuri şi fidelitate în dauna meritocraţiei.Calitatea foarte slabă a guvernării ar conduce la o proasta administrare a resurselor de dezvoltare, corupţie şi implicit ineficienţa ajutorului pentru dezvoltare. Ca 508

Glosarul de termeni statistici

288

urmare, după 1994, Banca Mondială a urmărit reformarea guvernării pentru a preveni scurgerea ajutorului pentru dezvoltare în conturile private ale elitei patrimoniale. « Governance Reform » a devenit condiţie a acordării ajutorului pentru dezvoltare, urmărind atingerea unor obiective precum o administraţie publică eficientă, mecanisme de responsabilitate legală, justiţie eficientă şi transparenţă. După încheierea războiului rece şi dispariţia motivaţiei ideologice pentru ajutorul pentru dezvoltare acordat ţărilor sărace, a devenit din ce în ce mai clară nevoia de a armoniza cadrul de acţiune a asistenţei internaţionale. Existau standarde diferite, cerinţe diferite în funcţie de donator. Procesul de armonizare al donatorilor s-a definitivat odată cu Declaraţia de la Paris cu privire la eficienţa ajutorului pentru dezvoltare (2005), înregistrându-se un consens global în acest sens. Elementul cheie era legat de accentul care trecea de la donatori la beneficiari. Ţările beneficiare urmau sa fie ajutate să îşi formuleze/implementeze priorităţile naţionale de dezvoltare, iar activităţile de planificare şi implementare urmau să se deruleze, pe cât posibil, cu sistemele beneficiarilor. Practic donatorii se aliniază la obiectivele beneficiarului, nu leaga acordarea ajutorului de implicarea companiilor naţionale, sistemele de monitorizare şi evaluare a impactului sunt armonizate între donatori. Însă peisajul global al donatorilor a suferit modificări. Pe de o parte, ţări ce se află în curs de dezvoltare precum China şi India au început să fie foarte active în zona asistenţei pentru dezvoltare, la fel ca şi fundaţii puternice (cum ar fi Fundaţia Bill şi Melinda Gates). Forumul privind eficienţa ajutorului pentru dezvoltare de la Accra din 2008 recomanda noilor actori – donatori globali să încheie parteneriate cu instituţiile multilaterale şi să îşi armonizeze activităţile cu acestea. Această recomandare a venit în urma constatării unei evoluţii atipice a noilor donatori. Angajamentul Chinei în Africa reprezintă o temă foarte recentă în relaţiile internaţionale. După 2006, implicarea chineză în Africa a devenit din ce în ce mai amplă şi a generat din ce în ce mai multe controverse. Un număr important de jurnalişti şi analişti ai instituţiilor donatoare internaţionale, descoperind această temă, au emis un set de critici la adresa acţiunii chineze în Africa. Moses Naim, redactor şef al revistei Foreign Policy, a publicat în 2007 un editorial în New York Times relatând despre modul diferit de abordare a dezvoltării aplicat de China în cazul companiilor de căi ferate din Nigeria. În acest editorial, China a fost numită “donator tâlhar” - “rogue donor”, care oferă asistenţă nedemocratică şi netransparentă509. În general criticile la adresa Chinei vizează următoarele aspecte: - China caută să “stoarcă” Africa de materiile ei prime pentru a-şi asigura creşterea economică în acelaşi mod în care fostele metropole exploatau fostele colonii; - China este un membru iresponsabil al comunităţii internaţionale, deoarece cooperează cu state paria cum ar fi Sudan şi Zimbabwe, pentru a le folosi resursele; - China este un donator toxic pentru că oferă ajutor pentru dezvoltare unor state ce au probleme legate de democraţie şi respectarea drepturilor omului; - China nu respectă standardele de mediu şi de protecţie a muncii în cadrul operaţiunilor sale în Africa, nu respectă obiceiurile locale, nu angajează populaţie locală. Cele mai multe dintre aceste critici pot fi adresate multor donatori şi investitori în Africa, însă se poate constata că mass media mainstream le-a preluat pe măsură ce angajamentul chinez în Africa devenea mai amplu. Dimensiunile acestui angajament au fost subliniate la Summitul de la Beijing a Forumului privind Cooperarea China-Africa, în noiembrie 2006. În acel moment, preşedintele Hu Jintao a propus o viziune win-win asupra relaţiilor Africa, diametral opusă celei de “continent eşuat”, populară în majoritatea ţărilor occidnetale. China a oferit un nou parteneriat strategic prin dezvoltarea legăturilor economice 509

”Help Not Wanted”, 15 februarie 2007, http://www.nytimes.com/2007/02/15/opinion/15naim.html?_r=1

289

cu statele africane şi a propus angajamente ferme: dublarea ajutorului pentru dezvoltare între 2007-2010, finanţări pentru comerţ şi agricultură, scutire de la taxele vamale pentru exporturile africane, constituirea unui fond de investiţii în Africa. Aceste promisiuni nu au întârziat să se transpună în realitate: China era pe cale să depăşească SUA şi Marea Britanie din perspectiva dimensiunii relaţiilor comerciale. Acest lucru s-a bazat pe cele 20 de miliarde de dolari oferiţi de EXIMBANK China pentru sprijinirea exporturilor chineze şi a afacerilor întreprinderilor chineze în Africa în intervalul 2007-2010510. Evoluţia spectaculoasă a relaţiilor dintre ţările africane şi China tinde să pună accentul de istoria recentă a ultimului deceniu. De fapt, există un istoric interesant şi puţin cunoscut al acestor relaţii511. Contactul între cele două lumi a început în secolul 15, în perioada dinastiei Ming. Între 1414 şi 1433, conform arhivelor chineze, o flotă de şase ori mai mare decât cea a lui Columb, numărând circa 28.000 de oameni ca echipaj, a navigat în Nord-Estul Africii. Chinezii nu au colonizat Africa, în schimb au realizat schimburi comerciale şi au recoltat plante, îndeosebi medicinale, care să poată fi cultivate în China în vederea combaterii unor epidemii. China, stat imperial, avea o tradiţie de schimburi cu naţiuni mai mici (regatele din Siam şi Malacca plăteau tribut împăratului, iar acesta le acorda dreptul de a face comerţ). Dintr-un punct de vedere, astăzi China menţine strategia diplomaţiei politico-economice : ”cadourile” sunt pachetele de asistenţă economică, gândite de economia planificată a Chinei şi anunţate în cadrul acordurilor bilaterale. China a început să-şi exprime interesul faţă de continentul african într-un mod mai sistematic la sfârşitul anilor 50, într-un context marcat de războiul rece şi procesul de decolonizare. În 1944 a fost creat sistemul Bretton Woods, orientat spre a sprijini comerţul, fluxurile de capital şi dezvoltarea economică. Anticipînd dimensiunea procesului de decolonizare şi viitoarea competiţie globală politică pentru lumea a III-a, preşedintele Truman a propus formula ”sprijinului bilateral”, element al doctrinei sale de îngrădire a expansiunii comunismului. Ţărilor în curs de dezvoltare li se oferea ajutor compus din asistenţă tehnică şi investiţii de capital pentru producţie. În acest context, acţiunea Chinei în Africa a avut mai multe motivaţii. La început, China a avut o motivaţie determinată de competiţia ideologică şi politică pentru Africa şi a sprijinit direct procesul de decolonizare, cu unele episoade violente. De exemplu, ZANU – Zimbabwe African National Union, având printre lideri şi pe Robert Mugabe – a fost susţinută cu fonduri, materiale şi experţi din China, iar această relaţie este şi astăzi deosebit de activă. După 1960, abordarea Chinei s-a nuanţat. Dacă iniţial distribuia ajutor la noile guverne de orientare socialistă, ulterior ajutorul era acordat pentru obţinerea legitimităţii internaţionale, respectiv recunoaşterea Beijingului (Republica Populară Chineză) drept reprezentant al Chinei şi nu a Taipeiului (Republica Chineză) la Organizaţia Naţiunilor Unite. În tot acest timp, dimensiunea ideologică a rămas prezentă. În general, cele mai multe dintre noile state africane nu luaseră o decizie privind recunoaşterea Republicii Populare Chineze, fiind dominate de alte probleme, dar China şi-a urmărit constant strategia de recunoaştere diplomatică. În 1959, China a derulat primul proiect oficial în Guineea, oferind asistenţă pentru construcţia unei fabrici de ţigări şi a unei fabrici de chibrituri; în 1961-1962, a trimis experţi în agricultură în Mali, echipe medicale în Tanzania, Somalia, Congo, Mali, Guineea etc512. Între 1960 şi 1969 Guineea a beneficiat de un împrumut direcţionat spre reconstrucţia rapidă a 510

Raport Eximbank China citat de Deborah Brautington în „The Dragon’s Gift. The Real Story of China in Africa, Oxford University Press, New York, 2009, p.2 511 Ibidem, p. 24 512 Li Xiaoyun, China’s Foreign Aid and Aid to Africa, prezentare OECD http://www.oecd.org/dataoecd/27/7/40378067.pdf

290

unor fabrici de ulei prin presare (arahide, palmier) şi a unui centru de presare a bambusului513. În general, China a realizat proiecte industriale modeste, pe care le preda la cheie beneficiarilor. Abordarea aceasta pragmatică asupra dezvoltării a fost rezultatul secundar al experimentelor chineze eşuate, precum « Marele Pas Înainte », precum şi faptul că China era ea însăşi o ţară în curs de dezvoltare. Ţările africane prezentau anumite similarităţi cu China, în sensul că populaţia avea nevoi urgente de alimente, haine şi alte necesităţi de zi cu zi. Aceeaşi populaţie fusese integrată într-o economie colonială şi suferise în general atât din cauza din cauza decolonizării cât şi a tulburărilor de după decolonizare, cum ar fi războaiele civile de după obţinerea independenţei.. Taiwanul la rândul său începuse o ofensivă diplomatică, orientată evident spre un statu-quo în privinţa recunoaşterii statutului său în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Cu susţinerea SUA, Taiwanul a oferit ţărilor africane un program de asistenţă economică axat pe agricultură denumit Vanguard. Speranţa SUA era ca noile ţări independente vor privi mai degrabă spre Taipei şi capitalism în orientarea lor viitoare şi nu vor alege comunismul. Cu toate acestea, între 1962 şi 1964 din ce în ce mai multe ţări africane au ales să recunoască Republica Populară Chineză (Beijing) şi nu Republica Chineză (Taipei). Posibilele explicaţii514 pentru acest curs al lucurilor pot include elementele de prestigiu şi de putere ; Beijingul a stabilit relaţii diplomatice cu Franţa în ianuarie 1964, iar în noiembrie 1964 a detonat prima bombă nucleară. Imaginea Chinei la acel moment era una revoluţionară, mult mai atractivă decât a Taipeiului sau a altor metropole. Nu în ultimul rând, asistenţa economică oferită de China, deşi modestă, a fost mai potrivită pentru nevoile beneficiarilor, incluzând un mix de fonduri, materii prime şi expertiză. Primul Ministru Chu Enlai a pus în aplicare linia lui Mao de captare a sprijinului membrilor africani ai ONU515. În 1964 a întreprins un tur diplomatic în 10 state noi independente africane ce s-a dorit o demonstraţie de forţă, plecând de la teme cum ar fi menţinerea păcii, lupta contra imperialismului, rolul naţiunilor noi, rasismul. Chu Enlai a anunţat cu această ocazie în Ghana principiile ajutorului extern chinez, care au rămas constante din acel moment : - egalitate; - beneficiu reciproc; - respect pentru suveranitatea beneficiarului; - împrumuturile acordate sunt fără dobândă sau cu dobânda foarte scăzută, uşor de restructurat; - proiectele finanţate vor folosi materiale de calitate, vor avea rezultate rapide şi vor creşte siguranţa economică; - experţii chinezi îşi vor transfera complet expertiza şi vor trăi la standardul de viaţă al omologilor lor. La sfârşitul acestui turneu diplomatic, China a oferit 120 de milioane de dolari ţărilor africane sub forma ajutorului nerambursabil (Congo Brazaville, Ghana, Kenia, Mali, Tanzania). Ofensiva diplomatică a dat roade în Africa, deoarece a fost strâns sprijin pentru ocuparea locului Taiwanului din sistemul ONU. Acest lucru s-a întâmplat în 1971, prin Rezoluţia 2758, prin care Taiwanul a fost înlocuit cu RP Chineză în toate structurile ONU, inclusiv în

513

Deborah Braugtingon, op. cit., p. 32. Zhang Shaoduo, Chinese Representation in the UN : The Diplomatic War in Africa, Washington/Taipei vs. Peking, 1962-65, Shimane Journal of North East Asian Research, vol. 11, martie 206, pp. 6-83, http://ci.nii.ac.jp/naid/110006454400/en 515 Premier Zhou Enlai's Three Tours of Asian and African countries, articol, Ministerul Afacerilor Externe din China, http://www.mfa.gov.cn/eng/ziliao/3602/3604/t18001.htm 514

291

Consiliul de Securitate. În prezent, doar 4 ţări africane mai întreţin relaţii diplomatice cu Taipeiul – Burkina Faso, Gambia, Sao Tome Principe, Swaziland. Elemente ale angajamentului Chinei în Africa în anii 2000 În ultimii ani, acţiunile Chinei pe continentul negru au avut două dimensiuni principale516. În primul rând, există o abordare diplomatică asupra ţărilor africane, care vizează crearea unui mediu prietenos de investiţii pentru companiile chineze. Elementele acţiunii diplomatice includ diplomaţia de prestigiu, asistenţa economică şi sprijinul politic pentru liderii africani, simultan cu presiuni exercitate asupra lor. De exemplu, în 2007, China a luat în considerare folosirea unor pîrghii economice pentru a determina Sudanul să accepte în Darfur desfăşurarea unei forţe a Naţiunilor Unite şi Uniunii Africane517. De asemenea, China s-a implicat în misiunile de menţinere a păcii organizate de Organizaţia Naţiunilor Unite; prima contribuţie importantă a fost în 2004, în Liberia, cu 500 de de oameni518, iar contribuţia chineză la trupele ONU desfăşurate în Africa a depăşit 1300 în 2006 şi 5000, în prezent. Misiunile ONU la care contribuţia chineză este importantă sunt MONUC – Misiunea ONU pentru Republica Democrată Congo, UNOC – Misiunea ONU in Coasta de Fildeş, UNMIS - Misiunea ONU in Sudan and UNMIL – Misiunea ONU în Liberia. În al doilea rând, acţiunea Chinei în Africa vizează sprijinirea companiilor chineze de stat în vederea implantării acestora. Vicepremierul Wu Yi afirmase în 2004 că încurajarea companiilor chineze capabile de a «ieşi afară» e un element important de politică a guvernului chinez, fiind inclus în planul economic cincinal 2001-2005519. Acest sprijin de stat acordat întreprinderilor urmăreşte proiectele de asistenţă, proiectele economice efective (centrate pe extragerea resurselor naturale pentru export în China sau pe pieţele internaţionale) şi crearea de baze de producţie în Africa. Dimensiunea economică a angajamentului chinez în Africa se referă şi la proiecte masive de investiţii în infrastructură, scutiri de datorii, împrumuturi pentru sănătate, educaţie şi training. Această strategie economică a ajutat companiile chineze să îşi asigure accesul la pieţe şi resurse strategice, într-un context de creştere economică a continentului. Arhitectura birocratică a angajamentului Chinei în Africa Un element de specificitate al acţiunii chineze în Africa este reprezentat de un set de tensiuni şi contradicţii între diversele birocraţii din China, unele având interesul de a face profit şi altele urmărind obiective politice şi strategice dincolo de profit. Pentru clarificarea acestor aspecte, este necesară o radiografie birocratică a actorilor prin care China este activă în Africa. 1. Companiile chineze de stat, îndeosebi cele mari, au fost încurajate de guvern în decizia de a investi în Africa. Harry Broadmann afirma că principalele motive de învestiţie în Africa a firmelor chinezeşti sunt legate de dorinţa de a cuceri noi pieţe, precum şi sprijinul statului în acest sens520. Statul furnizează acestor întreprinderi informaţii, mecanisme de coordonare şi asistenţă financiară: credite pentru studii de fezabilitate, garanţii guvernamentale pentru creditele accesate şi linii de credit pentru producţia de bunuri. Iniţial, Beijingul s-a concentrat asupra companiilor mari (în 2002 a selectat 50 de „campioni 516

Bill Bates, James Reilly, The Tenous Hold of China.inc in Africa, The Washington Quarterly, 2007. Wasil Ali, China uses economic leverage to pressure Sudan on Darfur – US, 6 martie 2007, Sudan Tribune (http://www.sudantribune.com/spip.php?article20615) 518 Mark Doyle, China Peacekeepers in Liberia, BBC News, 20 ianuarie 2004, http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/3412317.stm 519 Joshua Kurlantzick, Charm Offensive: How China’s Soft Power is Transforming The World, Yale University Press, 2007, p. 88 520 Harry Broadman, Africa’s Silk Road. China and India’s new economic frontier, Washington DC, 2007, World Bank, p.98, 272, 305. 517

292

naţionali” care au beneficiat de sisteme de schimb de informaţii, scutiri de taxe interne şi împrumuturi cu dobândă redusă de la băncile de stat chineze521). În prezent, numărul companiilor chineze de stat care operează în Africa este estimat la peste 700, majoritatea lucrând în sectoare ce ţin de construcţii şi extracţia resurselor. Statul chinez a încurajat companiile să investească în sectorul extracţiei resurselor energetice, această decizie fiind în concordanţă cu evoluţia Chinei din punct de vedere economic – o rată de creştere economică de 8-9% fiind asociată cu nevoi crescute de energie. De asemenea, decizia de a încuraja investiţiile în resursele energetice din China poate fi şi parte a unei strategii de diversificare a surselor de aprovizionare energetice. China avusese planuri importante în Irak şi semnase un acord de prospecţie pe 22 de ani în cîmpurile petroliere Al Ahdab522, prin China National Oil Company, dar dispariţia regimului Saddam Hussein a forţat căutarea unor alternative. Există şi o coincidenţă de timing între reconfigurările strategice legate de ocuparea Irakului de către alianţa condusă de SUA şi importanţa pe care a dobândit-o Africa în politica Chinei. Sudanul a fost unul din statele ce au beneficiat de investiţiile chineze în petrol. Înainte de 2005, Sudanul importa petrol, iar în 2007 avea venituri de circa 2 miliarde de dolari din exportul de petrol. Din primele 15 companii străine ce operează în Sudan, 13 sunt chineze şi se ocupă de petrol. SINOPEC (China Petroleum & Chemical Corporation) a construit un pipeline ce conectează Portul Sudan cu Marea Roşie şi un terminal petrolier pentru stocarea rezervelor, folosind companii de construcţii chineze523. Alte sectoare preferate de chinezi sunt electricitatea (construcţii hidrotehnice cum ar fi barajul Merowe din Sudan şi hidrocentrala Kafue din Zambia) şi construcţiile, care au însumat contracte de 34 de miliarde de dolari pentru companiile chineze524). Sectorul textilelor a fost abordat de firmele chineze din cauza potenţialului de export în Statele Unite: prin Africa Growth and Opportunity Act (AGOA), ţările africane puteau beneficia de scutire de la plata taxelor vamale din 2005, iar investiţiile chineze au folosit această oportunitate. 2. Comisia de Supervizare şi Control a Proprietaţilor de Stat (State Owned Assets Supervision and Administration Comission525) este proprietarul tuturor companiilor mari de stat. Deoarece cele mai multe sunt listate la bursă, acest organism este constrâns să urmărească profitul, chiar dacă într-un final această goană după profit poate ajunge să afecteze interesele diplomatice şi strategice ale Chinei în Africa. Comisia de Supervizare şi Control a Proprietaţilor de Stat are rang de minister şi o influenţă deosebită, orice dispută cu o altă birocraţie neputând fi tranşată decât de intervenţia Consiliului de Stat. 3. Ministerul Comerţului este un actor important al politicii Chinei în Africa prin trei componente526: - Departamentul de Cooperare Economică – cu rol de reglementare a companiilor chinezeşti ce investesc în Africa. Acestea trebuie să se înregistreze şi să obţină licenţe de operare de la DCA, ce are şi responsabilităţi privind regimul forţei de muncă chineze în străinătate;

521

Idem, p. 314. Trish Saywell, "Oil: The Danger of Deals with Iraq," Far Eastern Economic Review, March 6, 2003 , citat de Carrie Saterlee, Facts on Who Benefits from Keeping Saddam Hussein in power, 28 februarie 2003, Heritage Foundation , http://www.heritage.org/Research/Reports/2003/02/Facts-on-Who-Benefits-From-KeepingSaddam-Hussein-In-Power#_ftn28 523 David Zweig, Bi Jianhai, „China’s Global Hunt for Energy”, Foreign Affairs, 84, 2005. 524 Barry V. Sautmann: Friends and Interests. China’s distinctive links with Africa, Center on China’s Transnational Relations, Working paper, p. 21 – www.cctr.ust.hk/articles/pdf/WorkingPaper12.pdf 525 Bill Bates, James Reilly, op.cit. 526 Bill Bates, James Reilly, idem. 522

293

- Departamentul de Ajutor Extern administrează proiectele de tip „ajutor pentru dezvoltare”, se concentrează pe finanţarea unor proiecte de infrastructură în Africa prin împrumuturi avantajoase. DAE este responsabil de calitatea şi siguranţa proiectelor; - Biroul pentru Consiliere Economică şi Comercială reprezintă de fapt reţeaua de comerţ exterior a Chinei, cu reprezentanţi în fiecare ambasadă din Africa. 4. Ministerul Afacerilor Externe527 formulează politica externă a Chinei în Africa, prin două departamente – Africa subsahariană şi Africa de Nord-Asia de Vest. Datorită intensităţii legăturilor diplomatice cu Africa, Ministerul Afacerilor Externe organizează deplasarea delegaţiilor chineze oficiale, inclusiv a oamenilor de afaceri şi pregăteşte acordurile economice (cu Ministerul Comerţului şi comunitatea de afaceri). MAE, prin reţeaua de ambasade şi consulate în Africa, asigură protecţia cetăţenilor proprii. 5. Agenţiile de finanţare528 – Bănci. China nu are o agenţie centrală de finanţare a ajutorului pentru dezvoltare, acest rol fiind îndeplinit de băncile de stat. Această formulă opacă are un avantaj deosebit pentru China. În primul rând, existenţa unor cifre impresionante ale ajutorului extern ar putea jena populaţia chineză din punct de vedere al folosirii acestor resurse. În al doilea rând, deşi China este o ţară donatoare din ce în ce mai importantă, China este şi beneficiar al asistenţei internaţionale şi are interes să îşi păstreze statutul acesta. Din punct de vedere metodologic, angajamentul economic chinez în China este greu de încadrat ca fiind ajutor pentru dezvoltare. Definiţia „official development assistance”, formulată de OECD, presupune existenţa unor fluxuri financiare oficiale către ţări în curs de dezvoltare, prin agenţii oficiale, pentru a combate sărăcia, a sprijini dezvoltarea economică şi au un element de grant de cel puţin 25%. Desigur, o parte din asistenţa financiară chineză către Africa poate intra în definiţia OECD ca ajutor pentru dezvoltare, dar nu toată implicarea economică ( investiţiile firmelor de stat, împrumuturile preferenţiale). Investiţiile firmelor de stat chineze nu pot fi încadrate ca investiţii străine directe, întrucât acestea se desfăşoară în cadrul unor acorduri bilaterale. Aşadar nu tot angajamentul economic chinez în Africa este ajutor pentru dezvoltare, dar este clar că acest angajament oferă beneficii importante ţărilor de pe continentul negru. Aşadar, un alt element al excepţionalismului chinez priveşte cadrul finanţării dezvoltarii, în acest sens fiind necesară examinarea rolului bancilor de stat. A. EXIMBANK China are rolul principal în gestionarea relaţiilor cu Africa. Activitatea sa vizează două componente – pe de o parte acordă ţărilor africane împrumuturi cu dobândă redusă (ajutor pentru dezvoltare), pe de altă parte finanţează firmele chineze care vor să investească în Africa (credite de export, împrumuturi pentru proiecte în străinătate, garanţii). EXIMBANK, împreună cu Ministerul Comerţului, autorizează firmele din China să participe la licitaţii pentru realizarea proiectelor din Africa. EXIMBANK529 oferă însă o asistenţă financiară foarte concentrată din punct de vedere geografic şi al sectorului de activitate. 5 ţări africane primesc 80% din creditele pentru Africa (Angola, Mozambic, Nigeria, Sudan, Zimbabwe), iar proiectele finanţate sunt în general din sectorul energetic. B. China Development Bank acordă împrumuturi cu dobândă redusă firmelor chineze ce doresc să-şi extindă operaţiunile în China. Un exemplu în acest sens este firma HUAWEI, care a primit în 2004 un împrumut de 10 miliarde de dolari. La scurt timp, HUAWEI a câştigat contracte în valoare de 400 milioane de dolari în Nigeria, Kenia şi Zimbabwe pentru construcţia de reţele de telefonie celulară în aceste ţări530. 527

Bill Bates, James Reilly, ibidem Bill Bates, James Reilly, ibidem. 529 Export Import Bank of China, Nianbao – Annual report 2005, citat de Harry Broadman, Africa’s Silk Road. China and India’s new economic frontier, Washington DC, 2007, World Bank, p. 272. 530 Bill Bates, James Reilly, idem. 528

294

6. Autorităţile locale şi regionale din China sunt actori ce au o miză considerabilă în operaţiune chineze în Africa, deoarece 88% dintre firmele care investesc în străinătate sunt firme de nivel regional sau local, controlate la acest nivel. De exemplu, municipalitatea din Quing Dao a folosit o întreprindere locală de stat pentru a investi într-un parc industrial din Zambia, ce exportă textile în SUA.531. De asemenea, guvernele locale şi regionale pot mobiliza influenţă politică considerabilă pentru a-şi sprijini întreprinderile. Dacă o firmă precum HUAWEI înregistrează un conflict, din cauza practicilor sale de afaceri, cu ambasada locală chineză în Africa sau cu Biroul de Consiliere Economică din cadrul Ambasadei (sub autoritatea ministerului Comerţului), HUAWEI poate cere sprijinul municipalităţii din Shenzen, care deţine acţiuni şi are interesul de a le maximiza valoarea. O companie chineză poate scăpa nesancţionată dacă îşi mobilizează aliaţi politici importanţi în alte birocraţii. Schema actorilor implicaţi în politica chineză din Africa Consiliul de Stat

Ministerul Afacerilor Externe

Comisia de Supervizare şi Control a Proprietaţilor de Stat

Ministerul Comerţului Guvern provincial

Biroul Africa de Nord, Asia de Vest – Africa Subsahariana

Întreprinderi de stat la nivel naţional Departamentul de Cooperare Economică

Reţeaua de consulate şi ambasade în Africa

Reprezentanţa Ministerului Comerţului la nivel regional

Comisia de Supervizare şi Control a Proprietaţilor de Stat la nivel provincial Întreprinderi de stat la nivel provincial

Departamentul de Ajutor Extern Biroul pentru Consiliere Economică şi Comercială

Birou de Consiliere Economică şi Comercială din cadrul Ambasadei sau Consulatului

Autoritate locală Reprezentanţa Ministerului Comerţului la nivel local

Comisia de Supervizare şi Control a Proprietaţilor de Stat la nivel local

Întreprinderi de stat la nivel local

În această complicată diagramă birocratică se poate observa importanţa nivelului local şi regional în cadrul ierarhiei clasice top-down: biroul de consiliere economică şi comercială din cadrul ambasadei are legătură operaţională cu aceasta, dar administrativ depinde de ministerul comerţului; similar, Comisia de Supervizare şi Control a Proprietaţilor de Stat la nivel naţional are autoritate asupra întreprinderilor de stat din punct de vedere administrativ, însă operaţional sunt controlate de autoritatea provincială respectiv locală. 531

Bill Bates, James Reilly, ibidem.

295

După cum se poate observa, structura chineză este de parte de a fi un monolit, deoarece actorii îşi definesc priorităţile după logici diferite, ceea ce conduce la conflicte între birocraţii. Prioritea pentru Comisia de Supervizare şi Control a Proprietaţilor de Stat, pentru guvernele locale şi regionale, pentru Ministerul Comerţului este profitul. Considerentele legate de protecţia mediului şi siguranţa în muncă trec pe plan secundar. În astfel de condiţii, companiile chineze au ajuns subiect de scandaluri diplomatice: Bill Bates şi James Reilly menţionează cazul companiei SINOPEC, care a operat în octombrie 2006 prospectări într-un parc natural din Gabon. Practicile SINOPEC au devenit subiect de scandal politic deoarece efectuaseră prospecţiunile fără a avea un studiu de impact aprobat. Probleme grave de mediu au ajuns în atenţia publică după ce firme chineze au exploatat nisipuri de titan în zone fragile ecologic din Madagascar, Mozambic şi Tanzania. Aceiaşi autori mai dau exemplu de practici economice ce au degenerat în scandaluri diplomatice. Localnicii angajaţi în industria minieră sunt plătiţi cu salarii mici, deseori livrate cu întârziere şi lucrează în condiţii de siguranţă precară. În Zambia, în urma unor explozii la minele de cupru din aprilie 2006, sentimentele antichineze au explodat şi au jucat un rol central în campania prezidenţială. În acest caz, a fost nevoie de intervenţia directă a Ministerului Afacerilor Externe chinez pentru a calma situaţia şi a limita pagubele de imagine532. China a fost implicată în reţele de trafic ilegal de fildeş în Sudan, Zimbabwe, Republica Centrafricană, Kenya, Malawi, Nigeria şi alte state, cantităţile fiind deosebit de importante. Unele surse533 menţionează stocuri recente în China de 110 tone de fildeş, echivalentul a 11.000 de elefanţi ucişi. Problemele de imagine nu se opresc aici. Companiile chineze sunt în competiţie între ele pentru câştigarea contractelor la preţuri cât mai mici, ceea ce se traduce prin salarii scăzute şi condiţii proaste de muncă. Nu au fost singulare cazurile în care angajaţii chinezi din Africa au intrat în conflict cu angajatorii lor, revoltele de stradă fiind înăbuşite de poliţia africană. În urma acestor situaţii, Ministerul Comerţului prin Biroul de Consiliere Economică şi Comercială din cadrul ambasadelor a primit responsabilităţi în investigarea accidentelor de muncă soldate cu cetăţeni chinezi decedaţi, iar sancţiunile pot fi şi interdicţia de participare la licitaţii de contracte pe o perioadă de 2-4 ani. În ultimă instanţă, problemele generate de cursa pentru profit în Africa pot ameninţa enormele beneficii diplomatice pe care China le-a obţinut de-a lungul unor decenii de cooperare de succes cu ţările africane. Companiile chineze s-au implantat într-un mediu pe care nu îl cunoşteau şi au făcut probabil aceleaşi greşeli pe care le-ar fi făcut orice investitor străin de obiceiurile şi standardele locale. De aceea, un element al succesului este legat de cunoaşterea partenerilor locali, lucru care se poate realiza prin ambasade. Acestea pot pune în legătura firmele chineze cu mediul politic şi economic local, cu ONG-urile, cu sindicatele. De asemenea, agenţiile de reglementare a investitorilor în China au nevoie de un sistem eficient de control asupra companiilor ce operează în Africa, astfel încât guvernul chinez să se asigure de faptul că standardele sale sunt implementate şi că, pe termen lung, beneficiile politice realizate nu sunt torpilate de practicile unor companii.

532

În 20 aprilie 2006, în urma unei explozii dintr-o mină de cupru gestionată de companii chineze s-au înregistrat 51 de victime. În contextul alegerilor prezidenţiale, unul din candidaţi – Michael Sata, din partea Mişcării pentru Democraţie Multipartită, şi-a bazat campania electorală pe atacuri împotriva investitorilor chinezi. Sata a acuzat politicienii din Zambia că „vînd interesele naţionale Chinei” şi a făcut referire la Taiwan şi Hong Kong ca fiind state independente. Ambasadorul Chinei a reacţionat dur, ameninţând cu îngheţul relaţiilor economice cu Zambia în caz că Sata câştigă. Beijingul s-a distanţat de poziţia ambasadorului, iar Sata a pierdut la mică distanţă preşedenţia. La alegerile din 2008 însă, Sata a abandonat retoricile antichineze afirmând că va proteja investiţiile acestora, fără a avea succes politic. (Lusaka Times, BBC, Reuters, XInhua). 533 China, Ivory Trade and the Future of Africa’s Elephants, Briefing Report, Environmental Investigation Agency, 2008, http://www.eia-global.org/PDF/EIA-CITES-Briefing08.pdf

296

Chiar dacă reproşurile occidentale cu privire la respectarea standardelor de mediu şi siguranţă a muncii de către China în Africa sunt aşadar în mare măsură fundamentate, trebuie ţinut cont de faptul că aceste erori sunt conştientizate şi în timp corectate. Dinamica acestei evoluţii poate fi considerat un element al excepţionalismului chinez în Africa. Un alt element de excepţionalism al acţiunii chineze în Africa este cel legat de lipsa condiţionalităţilor politice în raport cu ajutorul economic sau promovarea investiţiilor. Viziunea occidentală în legătură cu ajutorul economic pleacă de la următorul postulat: ţările democratice, cu instituţii funcţionale, pot genera creştere economică pe termen lung. În ultimii ani, întărirea bunei guvernanţe în ţările în curs de dezvoltare a devenit atât obiectiv, cât şi condiţie pentru asistenţa pentru dezvoltare534. China nu joacă după aceste reguli, cu siguranţă. China a fost acuzată, în mod simplist, că are relaţii economice cu state paria (Sudan, Zimbabwe) sau alte state care nu respectă drepturile omului, subminând astfel efortul donatorilor internaţionali, care condiţionează ajutorul extern de respectarea anumitor standarde politice. De asemenea, China a oferit Angolei credite ieftine pentru reconstrucţie economică după războiul civil fără a pune condiţii, precum Fondul Monetar Internaţional (care solicita obligatoriu combaterea corupţiei şi îmbunătăţirea managementului economic). Singura condiţie era legată de semnarea unui acord de furnizare a 40.000 barili pe zi de ţiţei brut şi acordarea de contracte firmelor chineze implicate în reconstrucţie. În schimb, EXIMBANK a oferit 2 miliarde de dolari, cu 1.5% dobândă, pe 17 ani535, faţă de 2.3 miliarde pe 5 ani – oferta Standard Chartered Bank, consorţiu de banci europene condus de Royal Bank of Scotland. China este cel mai mare investitor în Sudan, fapt ce a permis o rată de creştere economică de 5.2% în 2005. Petrolul din Sudan este abundent şi uşor de rafinat, iar 64% din acesta a fost exportat în China. Sudanul a primit împrumuturi cu dobândă redusă, iar companiile chineze construiesc drumuri, clădiri, poduri, şcoli, spitale şi reţele de telecomunicaţii, instruiesc specialişti locali şi oferă burse de studiu în China536. Toate acestea au generat critici puternice contra Chinei, ajungându-se chiar la apeluri de boicot al Olimpiadei de la Beijing din 2008. Sprijinul pentru guvernul Sudanului a fost foarte costisitor în termen de imagine pentru China, întrucât Sudanul e considerat un exemplu clasic de stat paria, îndeosebi din cauza responsabilităţii în genocidul din Darfur. Preşedintele Omar al Bashir este primul şef de stat în exerciţiu care a fost pus sub acuzare de Curtea Penală Internaţională pentru genocid contra umanităţii, crime de război, Sudanul a fost acuzat că are legături strânse cu reţele teroriste, în special Jihadul Islamic Egiptean şi Al Qaida. Dezinteresul Chinei faţă de viziunile occidentale cu privire la respectarea drepturilor omului şi standardele de democraţie pot fi explicate doar parţial prin nevoia de resurse a Beijingului. Cei mai mulţi critici acuză China de neocolonialism în raport cu Africa, deoarece aceasta ar urmări doar exploatarea resurselor şi nu este preocupată de bunăstarea populaţiei locale, de democraţie sau drepturile omului. Această explicaţie este superficială şi nu ia în calcul alte două elemente ale excepţionalismului chinez ce nu au legătură cu Africa. În primul rând, China are o viziune complet diferită de cea occidentală în privinţa drepturilor omului. Discursul tradiţional chinez pune accent pe obligaţiile şi responsabilităţile cetăţenilor, ca parte a societăţii, de a construi o societate puternică şi prosperă. Drepturile omului rimează în China cu solidaritatea socială şi datoria către restul societăţii537. Această 534

Carlos Santiso, “Towards Democratic Governance: The Contribution of the Multilateral Development Banks in Latin America”, în Peter Burnell, ed., Democracy Assistance: International Cooperation for Democratization, London: Frank Cass Publishers, 2000, p 150-190. 535 T. Hodges, „Angola: from Afrostalinism to Petrodiamond Capitalism”, Oxford, 2001. 536 Chinese Politics and Foreign relations, China Sudan relations, University of Florida, 2008, http://cero11.cise.ufl.edu/~webmaster/Learning_Modules/POL/content/POL_chn_sudan.html 537 Ian Taylor, Governance in Africa and Sino-African Relations: Contradiction or Confluence?, Politics, 2007, vol. 27, pp 139-147.

297

viziune este complet diferită de cea occidentală, care presupune garantarea de către stat a libertăţii individuale. Condiţionarea ajutorului pentru dezvoltare (sau a relaţiilor economice) de respectarea standardelor occidentale privind drepturile omului pur şi simplu nu e acceptabilă de către China. În al doilea rând, China a avut de suferit, din punct de vedere istoric, în urma aplicării unor standarde occidentale în privinţa drepturilor omului. Evenimentele din piata Tiananmen din 1989 şi criticile legate de represiunea demonstanţilor au fost considerate de China drept amestec în problemele interne. Aşadar China nu va pune nici un fel de condiţii ţărilor africane, cu atât mai puţin condiţii legate de drepturile omului. În 1990, premierul Li Peng a declarat la Beijing, în contextul Comitetului Consultativ China-Africa: „Nici o ţară nu are dreptul să îşi impună voinţa asupra altei ţări, să se amestece în afacerile interne ale democraţiilor în curs de dezvoltare sau să urmărească o politică a puterii în numele democraţiei sau a drepturilor omului538”. După aproape 20 de ani, China nu şi-a modificat poziţia: „Ţările care sunt diferite faţă de altele ca sistem social, stadiu de dezvoltare, valori şi istoric au dreptul de a-şi alege propriile abordări şi metode… Mai mult, politizarea drepturilor omului şi impunerea de condiţionalităţi legate de drepturile omului în ce priveşte ajutorul economic, trebuie respinse cu forţă întrucât constituie… o violare a drepturilor omului”539. Neamestecul în treburile interne reprezintă un principiu constant al politicii chineze, afirmat din anii 50 – Conferinţa de la Bandung – şi asumat constant de atunci în politica externă540. Sensibilitatea Chinei la tema neamestecului în afacerile interne îşi are sursa în umilinţele suportate în secolul 19 de intervenţiile marilor puteri în politica sa internă, precum şi în suferinţele generate de embargoul impus de SUA timp de peste două decenii, după războiul din Coreea. Un alt element interesant legat de investiţiile chineze în Africa se referă la faptul că nu toate se localizează în ţări cu bogăţii naturale, demontând mitul facil al exploatării acestora în beneficiul economiei Beijingului. HUAWEI şi-a mutat în Mauritius sediul administrativ, centrul de finanţe şi cercetare deoarece a profitat de zonele libere şi serviciile financiare oferite541. Nu în ultimul rând, China a oferit ajutor pentru dezvoltare pe de o parte şi a susţinut investiţiile pe de altă parte şi în alte zone decât Africa – ţări din America Latină şi de Sud, ţări din Asia de Sud-Est. China a fost motivată de un amestec de scopuri diplomatice (izolarea Taiwanului) şi scopuri economice (acces la resurse naturale dar şi investiţii în infrastructură). Percepţii africane asupra acţiunii chineze în Africa Ţările africane au primit în mod deosebit de pozitiv interesul pe care l-a demonstrat China pentru ele. În primul rând, relaţia China-Africa nu a avut de depăşit obstacole istorice, cum ar fi un trecut colonial. Acest fapt i-a făcut de la început pe africani mai receptivi la ideile Chinei. Relaţiile diplomatice cu statele africane au început atunci cînd China era o ţară săracă şi izolată542, iar aceasta a oferit de atunci sprijin modest, dar concret, pentru dezvoltare. Între timp, China, ea însăşi o ţară în curs de dezvoltare, a înregistrat succese economice spectaculoase, iar credibilitatea sa în rândul ţărilor africane s-a întărit. Absenţa condiţionalităţilor occidentale în raport cu asistenţa pentru dezvoltare a făcut ofertele Chinei foarte atractive pentru ţările africane. Acestea au avut de suferit din cauza unor condiţionalităţi ce au generat sărăcie. Consensul de la Washington a dominat în anii 80 cadrul 538

Citat de Ian Taylor, op.cit. Beijing Declaration on the Forum on China Africa Cooperation, Xinhua, 19.10.2006 540 China’s African Policy, January 2006, Ministry of Foreign Affairs in http://www.mfa.gov.cn/eng/zxxx/t230615.htm 541 People’s Daily, 27.04.2006 http://english.people.com.cn/200604/27/eng20060427_261551.html 542 Bill Bates, James Reilly, op.cit. 539

China,

298

teoretic al dezvoltării economice, prevăzând înlăturarea barierelor din calea comeţului, politici fiscale stricte, privatizări, dereglementări, liberalizări. Impactul acestei ortodoxii economice asupra ţărilor africane a fost în multe cazuri devastator, generând dezindustrializare şi creând un climat social tensionat. Barierele protecţioniste, odată înlăturate, au pus în concurenţă produsele africane cu produsele occidentale; acestea erau mai avansate tehnologic în multe cazuri şi în general subvenţionate de statele exportatoare, iar consecinţele au fost nefaste din punct de vedere economic pentru ţările din Africa. De asemenea, politicile bugetare stricte au însemnat reduceri dureroase în bugetele de sănătate şi educaţie ale ţărilor africane. În anii 2000, viziunea Băncii Mondiale şi a altor donatori a nuanţat Consensul de la Washington, subliniind, pe lângă măsurile de ajustare structurală, şi asigurarea bunei guvernanţe, necesare pentru implementarea eficientă a asistenţei pentru dezvoltare. Astfel, condiţionalităţile occidentale s-au înmulţit şi au devenit şi mai greu de îndeplinit, în condiţiile în care majoritatea statelor africane nu sunt democratice, au structură de putere neopatrimonială şi nu deţin capacitate instituţională importantă. China nu numai ca nu a impus condiţionalităţi diverse, de tipul celor susţinute de instituţiile financiare internaţionale, dar şi-a menţinut o viziune constantă şi simplă asupra dezvoltării economice. China a avut experienţe proprii în materie de dezvoltare şi combaterea sărăciei, ca urmare a oferit prin programele sale de cooperare economică atât infrastructură, cât şi structuri de producţie. Fostul preşedinte al Mozambicului, Joaquim Chisanno543, a menţionat unele slăbiciuni ale modelului vestic de ajutor pentru Africa, precizând că donatorii occidentali au neglijat sistematic nevoia de infrastructură şi au exercitat presiuni asupra mediului politic, cu consecinţe destabilizatoare. În timp ce instituţiile financiare internaţionale şi-au schimbat peridic criteriile de asistenţă economică, viziunea chineză nu a suferit schimbări importante de-a lungul timpului. Entuziasmul african în legătură cu acţiunile Chinei este larg împărtăşit de mediile politice şi economice, dar nu este unanim. Preşedintele sudafrican Thabo Mbeki a avertizat în 2006 asupra faptului că expansiunea Chinei în Africa poate reprezenta o nouă formă de colonialism544. China importă din Africa materii prime, pe care le retrimite în Africa sub forma produselor finite chineze. În aceste condiţii, Africa este condamnată la subdezvoltare. Concluzii Angajamentul chinez în Africa este consistent şi impactul acestuia este deosebit, la scara continentului. China a oferit rapid şi uşor asistenţă economică, fără a pune condiţiile pe care le solicită donatorii occidentali. Datorită acestui fapt, precum şi prin dimensiunea implicării economice China şi-a consolidat dimensiunea soft a puterii sale şi a dobândit capacitatea de a transforma profund continentul african. Această capacitate ar trebui întărită prin încercări de corelare cu donatorii occidentali şi metodologiile lor de lucru. China are nevoie de parteneri africani, iar ONGurile locale pot intermedia o cunoaştere mai profundă a realităţii de la faţa locului, dincolo de respectarea unor standarde de siguranţă în muncă sau protecţia mediului. O transparenţă crescută ar feri de asemenea China de acuzaţii privind exploatarea sălbatică a resurselor naturale din Africa, demonstrând că industria extractivă contribuie la combaterea sărăciei. De asemenea, pentru a-şi menţine capitalul de prestigiu şi încredere dobândit în Africa, China va trebui să-şi perfecţioneze mecanismele de control a firmelor de stat implicate în Africa, astfel încât practicile acestora în afaceri să nu afecteze relaţiile bilaterale.

543 544

Deborah Brautington, op.cit., p.10 Mbeki warns on China-Africa ties, BBC News, http://news.bbc.co.uk/2/hi/business/6178897.stm

299

DIPLOMAŢIA - ARTĂ SAU MESERIE DIPLOMACY CAN BE DEFINED AS AN ART OF AS A SCIENCE Dr. Elena Şerbănescu Ministerul Afacerilor Externe Abstract: Diplomacy, as an activity devoted to settle and to put an end to the conflicts between states by negotiations, also devoted to defend and to promote its own interests, appeared in the period of ancient human society, among with the collapse of the primitive world and with the appearance of the slave-owing states. In order to find the answer of the question whether diplomacy can be defined as an art of as a science, or if within the art and the blend together and become a distinct profession, it is required to elucidate the components that define the diplomacy, and also to separate the diplomacy between related disciplines and activities. The problem under discussion is still present among nowadays, eliciting interesting theoretical debates, based on for or against arguments and scientifical elements that sustain each other between the definitions made in diplomacy Keyterms: conflicts, art, science, profession Diplomaţia ca activitate consacrată aplanării şi stingerii conflictelor dintre state pe calea negocierilor, apărării şi promovării intereselor proprii a apărut în perioada antichităţii societăţii omeneşti, odată cu destrămarea orânduirii comunei primitive şi apariţia statelor sclavagiste. Termenii de „diplomaţie” definită de diverşi autori ca artă a negocierilor între state sau ştiinţă de sine stătătoare, constituită ulterior şi cel de „diplomaţie” atribuit persoanelor desemnate să îndeplinească atribuţii în acest domeniu s-au consacrat mult mai târziu în istoria societăţii umane, respectiv în epoca modernă, în secolele XVI-XVII. Pentru a afla răspunsul la întrebarea dacă diplomaţia poate fi definită ca artă sau ştiinţă, sau dacă, în cadrul acesteia ştiinţa şi arta se contopesc conducând la o profesie distinctă se impune elucidarea componentelor care intră în definirea diplomaţiei, cât şi delimitarea acesteia faţă de disciplinele şi activităţile conexe. Problema aflată în discuţie păstrează actualitatea şi în zilele noastre, suscitând în continuare dezbateri teoretice interesante întemeiate pe argumente şi elemente ştiinţifice pro sau contra în susţinerea uneia sau alteia dintre definiţiile formulate despre diplomaţie. Examinarea raporturilor dintre componentele artă şi ştiinţă cuprinse în diversele definiţii ale diplomaţiei permite clasificarea cestora în mai multe categorii: o primă grupare acordă ponderea principală elementelor de artă, inteligentă şi tact în stabilirea şi menţinerea legăturilor între state; altă categorie îmbină concomitent, în mod explicit, ambele componente, arta şi ştiinţa negocierilor; definiţiile elaborate în perioada contemporană consacră diplomaţiei caracterul de ştiinţă, chiar dacă unele dintre ele lasă să se subînţeleagă că, succesul în pregătirea, desfăşurarea şi finalizarea negocierilor depinde, într-o anumită măsură, de însuşirile native ale negociatorului. Ar fi totuşi greşit să se considere că succesele diplomaţilor depind în întregime de inteligenţa şi talentul personal, determinanţi rămân factorii socialeconomici, scopurile politicii externe, la a căror realizare tind statele pornind de la interesele lor naţionale. În sfârşit există definiţii care privesc diplomaţia ca o activitate sau profesie distinctă. Caracterul şi formele activităţii diplomatice a statelor desfăşurate de-a lungul timpului, metodele şi mijloacele diplomaţiei s-au modificat concomitent cu schimbarea ţelurilor şi obiectivelor politicii externe a statelor. Fiecare formaţiune istorică a societăţii umane a avut 300

caracteristici proprii în domeniul politicii externe şi diplomaţiei. Încă din timpul monarhiilor medievale şi epocii contemporane pe scena relaţiilor internaţionale au apărut numeroşi diplomaţi al căror nume a intrat în istoria universală. Masa imensă a fenomenelor şi faptelor izvorâte din practica diplomaţiei, materialele de arhivă, memoriile unor diplomaţi de renume au permis unor învăţaţi şi diplomaţi să studieze şi să publice numeroase lucrări consacrate acestei meserii. În acest sens, în legătură cu tema amintită poate fi ilustrativă citarea unor definiţii mai semnificative publicate de diverşi diplomaţi sau istoriografi ai diplomaţiei străini sau români. Astfel, la începutul secolului XIX, în literatura se specialitate franceză se menţiona că: diplomaţia este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace ştiinţa raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise emanând de la suverani. Diplomaţia nu este acelaşi lucru cu diplomatica; acesta are ca obiect cunoaşterea cărţilor, a vârstei şi autenticităţii lor”, sau „diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor; ea are ca etimologie cuvântul grec „diploma”, duplicatul, dublura unui act emis de prinţ şi al cărui prim exemplar s-a păstrat.”545 În literatura engleză prin diplomaţie se definea „aplicarea inteligenţei şi tactului la îndeplinirea relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori şi la relaţiile lor cu statele vasale, sau şi mai pe scurt, întreţinerea legăturilor între state prin mijloace paşnice”.546 Şcoala diplomatică rusă din secolul trecut aprecia ca „Diplomaţia reprezintă activitatea organelor de relaţii externe şi a reprezentanţilor statului în rezolvarea sarcinilor politicii externe, determinate de interesele clasei dominante în scopul apărării pe cale paşnică a drepturilor şi intereselor sale în exterior.”547 Evident că, diplomaţia ca mijloc de realizare a politicii externe a statelor nu se limitează numai la negocieri. Potrivit „Dicţionarului diplomatic” rus „diplomaţia - mijloc de exercitare a politicii externe a statului reprezintă în sine un ansamblu de măsuri practice, principii şi metode aplicare cu luarea în considerare a condiţiilor concrete şi a caracterului sarcinilor de soluţionat; activitatea oficială a şefilor de state şi ai guvernelor, miniştrilor afacerilor externe, departamentelor afacerilor externe, reprezentanţelor diplomatice din străinătate, delegaţiilor la conferinţele internaţionale consacrate îndeplinirii scopului şi sarcinilor politicii externe a statului, instituţiilor sale şi cetăţenilor săi în străinătate. De noţiunea „diplomaţie” este legată arta de a duce tratative în scopul prevenirii sau reglementării conflictelor internaţionale, căutării compromisurilor şi soluţiilor reciproc acceptabile, precum şi lărgirea şi aprofundarea colaborării internaţionale.”548 Dicţionarul explicativ al limbii române549 defineşte diplomaţia ca fiind „activitatea desfăşurată de un diplomat prin reprezentanţii săi diplomatici în scopul realizării politicii sale externe”. Ca ştiinţă, diplomaţia are ca obiect studierea relaţiilor juridice ale diferitelor state, inclusiv interesele respective şi pe această bază fundamentarea strategiei de promovare a intereselor lor naţionale. Totodată, diplomaţia constituie un domeniu specific de activitate, o profesie aparte, servită de persoane aparte care alcătuiesc o categorie distinctă. Diplomatul trebuie să aibă o pregătire de specialitate şi cunoştinţe adecvate precum şi o serie de trăsături şi aptitudini, o inteligenţă peste nivelul celei obişnuite, stăpânire de sine, sănătate, caracter 545

Mircea Maliţa, Diplomaţia, Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970, p. 35. Sip Ernest Satow, A Ghide to diplomatic practice, London, Fourth Edition, 1957, p. 1. 547 V.A. Zorin, Osnovî diplomaticeskoi slujbî, Moscova, 1964, p. 14.15. 548 Diplomaticeskii slovarii, vol. I, Moscova, 1984, p. 327. 549 Editura Univers enciclopedic, ediţia II-a, Bucureşti, 1998, p. 305. 546

301

deschis, minte cultivată, capacitatea de apreciere a realităţii, integritate, instinct de oportunitate, adaptabilitate etc. De aici rezultă că diplomaţia este o artă, arta de a conduce relaţiile internaţionale prin negocieri.550 În consecinţă „diplomaţia” cuprinde toată gama activităţilor de politică externă a conducătorilor statelor şi organelor puterii de stat, precum şi a organelor de relaţii externe. Folosind tratativele şi alte mijloace paşnice, diplomaţia asigură realizarea scopurilor şi obiectivelor politicii externe, apără interesele statului pe arena internaţională. 551 În sfârşit există definiţii potrivit cărora „Diplomaţia este o activitate oficială a angajamentelor de stat pentru relaţii externe şi în primul rând a diplomaţilor, desfăşurată prin tratative, pentru înfăptuirea scopurilor şi sarcinilor de politică externă ale statului, precum apărarea drepturilor şi intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor”552. Din examinarea elementelor componente ale definiţiilor diplomaţiei se constată că, primul concept prezent în toate definiţiile şi care iese în evidenţă este acela de stat; acestuia, în definiţiile mai recente i-au fost adăugate atributele de independenţă şi suveranitate, iar diplomaţiei i s-a subliniat rolul de mijloc de realizare a politicii externe a statelor. Totodată, se constată că, în definiţiile menţionate s-au păstrat, cu pondere diferită, atât componentele de artă, cât şi cele de ştiinţă. Se relevă, de asemenea, faptul că, încă din secolul trecut au apărut şi s-au dezvoltat teze şi concepte noi despre diplomaţie, care în condiţiile relaţiilor istorice şi politice statornicite după destrămarea sistemului totalitar politic, economic şi militar comunist şi-au dovedit viabilitatea. Acestea se manifestă sub forma unui nou tip de raporturi între state, determinate de apariţia şi extinderea fenomenului de globalizare a relaţiilor internaţionale, lărgire şi consolidare a relaţiilor politice şi economice, precum şi alianţelor militare. Din aceste realităţi istorice se dezvoltă o nouă gândire despre diplomaţie, denumită diplomaţia coaliţiilor sau diplomaţia alianţelor. Politica diplomatică, pe măsura desfăşurării ei, a început să fie guvernată de uzanţe, norme şi principii de drept internaţional.553 În cadrul acestei noi diplomaţii statele suverane nu se vor rezuma la schimbul de informaţii asupra politicii externe, ci vor elabora împreuna această politică, în mod colectiv, în interesul tuturor. Relaţiile diplomatice sunt o categorie de raporturi interstatale care reflectă statutul juridic al unui stat. Existenţa relaţiilor diplomatice între toate statele comunităţii internaţionale reflectă o stare de normalitate, în timp ce neparticiparea unui stat la asemenea relaţii înseamnă izolarea acestuia. El nu poate colabora în cadrul unei organizaţii internaţionale, nu poate încheia tratate, etc..554 La formarea acestui climat nou al relaţiilor internaţionale contribuie în mare măsură concepţia privind căreia unui sistem atotcuprinzător de securitate internaţională, care cuprinde toate sferele activităţii umane: politice, economice, militare, ecologice şi umanitare. La baza acestei concepţii se află înţelegerea faptului că, securitatea unui stat nu se poate constitui pe seama securităţii altui stat. 550

Ion Suceavă, Ionel Cloşcă, Carmen Grigore, Drept internaţional public, curs, Editura V.I.S. Print, Bucureşti, 2001, p. 7-8. 551 Borunkov A.F., Diplomaticeskii protocol, Rosii i diplomaticeskii etichet, Moscova, Interpraks, 1993, p. 7-10. 552 C. Alexandrescu, O. Bărbulescu, N. Fotino, A. Iosipescu, Mic dicţionar diplomatic român, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 126. 553 Ion Suceavă, Ionel Cloşcă, Carmen Grigore, op. cit., p. 9. 554 Ion Suceavă, Ionel Cloşcă, Carmen Grigore, op. cit., p. 12.

302

Diplomaţia foloseşte activ întregul arsenal de mijloace paşnice acumulate de practica internaţională: întâlniri, conferinţe, consfătuiri bilaterale sau multinaţionale la nivelul şefilor de guverne sau miniştrii afacerilor externe, care prin conţinut şi stil se caracterizează prin eficienţă, spirit constructiv, respect faţă de poziţiile şi interesele partenerilor, ceea ce înseamnă de fapt unirea politicii cu normele morale ale lumii contemporane. După cum se observă, în acest ansamblu de relaţii intervin diverse organe ale statului: preşedintele sau şeful statului, parlamentul uni sau bicameral, şeful guvernului, ministrul afacerilor externe, miniştrii sau şefii altor departamente etc., fiecare având însă atribuţii şi competenţe distincte care ţin de domenii diferite cum sunt: elaborarea politicii externe a statului, stabilitatea şi menţinerea de relaţii între state în diverse domenii sau îndeplinirea acestora, care constituie de fapt sarcina diplomaţiei. Încercările de stabilire a raportului care să precizeze în ce măsură diplomaţia este mai apropiată de domeniul artelor sau ştiinţelor au condus la răspunsuri foarte variate. Până în prezent nu s-a ajuns la un anumit punct de vedere acceptat unanim de către specialiştii în domeniu. Între opiniile exprimate se întâlnesc ambele extreme, potrivit cărora diplomaţia este fie artă, fie ştiinţă, cât şi varianta de mijloc, care îmbină în acelaşi timp ambele componente, arta şi ştiinţa. Pe lângă acestea nu trebuie uitate nici definiţiile care consideră diplomaţia ca o activitate pusă în slujba externă a statelor, Îndeplinită de specialişti cu o profesiune distinctă, respectiv de către diplomaţi. În examinarea acestei probleme este impetuos necesar să se stabilească în ce măsură există o disciplină distinctă a diplomaţiei care să răspundă celor trei condiţii fundamentale definirii oricărei ştiinţe:  să aibă obiect distinct de studiu;  legii proprii;  metode proprii de cercetare; Este evident că cele trei funcţii fundamentale ale diplomaţiei, de reprezentare, aplicare a politicii externe, apărare şi promovare a intereselor statului constituie obiectul diplomaţiei, inconfundabil cu al altor ştiinţe înrudite, precum şi că, totalitatea cunoştinţelor, principiilor şi normelor, negocierilor ca metodă principală a diplomaţiei formează o disciplină aparte cu caracter ştiinţific.555 Pe lângă factorul determinant în definirea diplomaţiei, respectiv natura orânduirii socialpolitice, ţelurile politicii externe a statului, un rol important îl au în acelaşi timp, talentul, calităţile speciale, capacitatea de convingere, tactul şi abilităţile diplomatului care împinge diplomaţia mai mult spre domeniul artelor decât al ştiinţei. În acest context se evidenţiază faptul că, în ultimele decenii au apărut teorii noi care pot exprima în formule şi ecuaţii matematice regulile care stau la baza negocierilor. Prin acesta caracterul de ştiinţă al diplomaţiei este şi mai evident. În speţă este vorba de acea ramură a matematicii, înrudită cu programarea matematică şi calcului probabilităţilor denumită teoria jocurilor. Acesta teorie are de mai mult timp aplicaţii practice în domeniul economiei, comerţului internaţional şi altele. Faptul că teoria jocurilor nu s-a transformat încă într-o practică de zi cu zi a purtării tratativelor între state nu înseamnă că aceasta va deveni în lumea de mâine o metodă de bază a diplomaţiei. În concluzie se cuvine sublinierea faptului că nici una dintre definiţiile enunţate până în prezent nu trebuie să fie acceptată sau respinsă în întregime, în mod absolut, ţinând seama că fiecare în parte conţine un sâmbure de adevăr. 555

Mircea Maliţa, Diplomaţia, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 43.

303

Probabil că, o definiţie atotcuprinzătoare a diplomaţiei, care să îmbrăţişeze conceptele din toate celelalte anterioare n-a fost încă formulată din cauza caracterului complex şi dinamic al relaţiilor dintre state în care potrivit unei metode a filozofiei antice „totul curge, totul se schimbă”. Prin urmare definiţiile amintite nu trebuie să fie considerate ca „absolute”, după cum convingerea autoarei conform căreia diplomaţia este o ştiinţă de sine stătătoare, cu obiect propriu şi metode specifice, în care în locuri şi timpuri diferite apar şi strălucesc artişti ai diplomaţiei nu este „infailibilă”. Bibliografie: 1. Ion Anghel, Drept diplomatic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987. 2. Vasile Creţu, Drept internaţional public, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 3. Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Editura Didactică şi Pedagogici Bucureşti, 1975. 4. Frederick Hartmann, The Relations of Nations, 3rd ed, New York, 1967. 5. Rosalyn Higgins, The Development of International Law through the Politicul Organs of the United Nations, Oxford, 1969. 6. Arthur Lall, Modem International Negotiation, Principles and Practice, New York, 2000. 7. Alain Plantey, La negociation internaţionale, principes et methodes, Paris, 1980. 8. M. Ani, Les negociations diplomatiques prealables a la soumission d'un differend a une instance internaţionale, These, Geneve, 1957. 9. A. Gros, La negociation diplomatique, Les affaires etrangeres, Paris, 1959. 10. M. Bourquin, Le recours prealable aia negociations diplomatiques, Melanges Basdevant, Paris, 1960. 11. Grigore Geamănu, Theorie et pratique des negociations en droit internaţional, R.C.A.D.L, 1980.

304

DECLINUL ÎN INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE, CA REZULTAT AL ACTUALEI CRIZE GLOBALE DECLINE IN FOREIGN DIRECT INVESTMENTS AS RESULT OF THE CURRENT GLOBAL CRISIS Prof.univ.dr. Gheorghe MIHAIL Universitatea „Spiru Haret” Braşov Abstract: Statement of foreign direct investment, representing a part of the general picture of the world economy severely affected by the crisis, is increasingly associated with the most unpredictable risks, the failures and collapse, with unprecedented situations requiring direct investors to cautiously reduce capital allocated in this direction, namely, production capacity and hence the production of goods. The whole economic gear suffers from transnational corporations in foreign direct investment, followed by international financial institutions, with the banking and insurance, with international transport, but not to speak of development or their extension, and culminating with the dramatic reduction of absolute foreign direct investment, including international production of goods. Enlargement process - outsourcing - is largely canceled by an obvious process of quantitative and qualitative decline. Keywords: investement, economy, crisis, risks Între anii 2002-2008, fluxurile de capital străin au atins un vârf de 8% din PIB, fiind astfel suficient de acoperitoare pentru alimentarea boomului creditelor, dar, în perioada imediat următoare, acestea au înregistrat o reducere drastică. La începutul anului 2009, Europa de Est, care a asigurat randamente de 50% pe pieţele de capital şi valutare, începea să fie ocolită de investitori, ca urmare a creşterii puternice a gradului de îndatorare. Mari investitori (aşa cum remarcau şi analiştii economici şi politici ai ziarului „Adevărul” / 23 nov. 2009), după ce au marcat profituri în jur de 50% în 2009 au fugit din ţările Europei de Est, retrăgându-se şi abandonând, pur şi simplu, diverse proiecte majore de investiţii din această zonă. Atitudinea de abandon, adoptată de mari investitori, s-a reflectat în datoriile şi deficitele bugetare care au prelungit criza economică în Est, în timp ce statele occidentale au trecut deja pe creştere. Conform studiilor efectuate, la nivel de pieţe emergente, de către „Allianz SE”, concluziile, în ceea ce îi priveşte pe est-europeni, sunt dintre cele de natură pesimistă: „Economia mondială îşi revine, însă Europa de Est trebuie să se lupte cu volumele mari ale datoriilor, inclusiv datorii externe, ceea ce va cauza o întârziere a reluării creşterii economice”, adică a unor repercusiuni cu totul şi cu totul dramatice, între care pot fi reţinute, inclusiv, întârzierile înregistrate în planul reformelor europene. Concret, majorarea deficitelor bugetare a forţat Polonia şi Letonia să amâne momentul adoptării euro, iar România şi Ungaria s-au văzut nevoite să recurgă la diminuări drastice a cheltuielilor bugetare pentru a respecta angajamentele privind accesarea creditelor de câte 20 de miliarde de euro, pentru fiecare. Comisia Europeană a prognozat majorarea datoriei publice din Ungaria la 75% din PIB, iar pe cea a Poloniei că va urca spre 61%, până în 2011. De asemenea deficitele publice vor urca anul viitor la 12,3% în Letonia şi la 7,5% din PIB în Polonia. În ultima perioadă de timp, a încetat creşterea monedelor din regiune, în raport cu dolarul SUA, dintre cele 26 valute ale pieţelor emergente, forintul a avut cea mai slabă performanţă, 305

fiind astfel acompaniat în acest declin şi de celelalte monede naţionale. De asemenea, Slovacia, Polonia, Bulgaria şi Cehia, conform unei analize efectuate de „Bloomberg”, sunt primele patru state care au înregistrat cele mai rapide creşteri ale riscurilor de creditare. Investitorii au subestimat potenţialul în scădere al pieţelor de capital şi au supraestimat potenţialul de creştere al statelor din estul Europei. Indicii bursieri din regiune au crescut substanţial de la începutul anului 2009, chiar dacă economia s-a contractat în medie cu 6,3%. Indicele Bursei de la Bucureşti, exprimat în dolari, s-a majorat cu 77%, iar cel al Bursei de la Budapesta cu 92%. În Ucraina aprecierea principalului indice bursier a fost de 109%, ceea ce evidenţiază faptul că unii factori de creştere sunt supraestimaţi. În viziunea experţilor economici şi politici: „Europa de Est este şi va continua să fie în urma celorlalte pieţe emergente. Există numeroase aşteptări legate de o revenire susţinută de exporturi, însă Europa de Vest va putea absorbi o cantitate limitată de bunuri”. Cât priveşte exporturile practicate la nivelul continentului european, acestea sunt subdimensionate ca urmare a cererii mai mici de pe pieţele din vestul Europei, incapabilă, în fapt, să acopere întregul potenţial de export din estul continentului. Declinul producţiei industriale s-a accentuat în regiune, dar fără o depreciere accentuată a monedelor naţionale, conducând astfel la ideea că, după eliminarea stimulentelor, economiile estice vor fi primele afectate. În acest context, pe termen lung, şi România şi-a pierdut din atractivitatea exercitată asupra investitorilor, lucru semnalat de câştigurile tot mai reduse înregistrate pe piaţa românească şi reflectat realist, pornind de la obiectivitatea acestor date fundamentale îngrijorătoare, de către Fitch, inclusiv scăderea ratingului de ţară al României. În acelaşi timp însă, Agenţia Română pentru Investiţii Străine (ARIS), conform propriilor estimări, continua să inducă o stare de optimism în mediul de afaceri naţional arătând că: „Ritmul de creştere a investiţiilor străine s-a redus, pe fondul crizei, însă România va continua să reprezinte şi pe viitor o destinaţie atractivă şi profitabilă pentru plasarea de capital”. La data de 12 noiembrie 2008, cam în acelaşi ton, ARIS afirma că „România înregistrează cea mai mare creştere economică din UE şi că datoria publică este redusă, iar rezervele valutare suficiente. În plus, investiţiile străine au crescut cu 32 % faţă de anul trecut, iar guvernul a anunţat măsuri suplimentare pentru stimularea investiţiilor”; „În primele opt luni ale anului 2008, România a atras investiţii străine direct în cuantum de 6,4 miliarde euro, în creştere cu 32% comparativ cu perioada similară a anului precedent, iar ponderea deficitului de cont curent acoperit de acestea sporind semnificativ, la 61,4%, de la 38,7% în intervalul ianuarie-iulie al anului 2007, iar din cauza crizei financiare internaţionale, ritmul de creştere a investiţiilor straine directe va fi moderat pe termen scurt, însă depăşirea crizei globale va aduce României fluxuri de investiţii străine semnificativ mai mari”. Din totalul investiţiilor străine directe realizate în România în intervalul ianuarie-iulie 2008, participaţiile la capital şi profitul reinvestit au reprezentat 55%, iar creditele intra-grup au reprezentat restul de 45%. În anul 2008, investiţiile străine directe în România au scăzut cu 22,3%, până la 7,069 miliarde euro, şi au acoperit deficitul balanţei de plăţi în proporţie de 41,9%. Creditele pe care le primesc firmele localizate în România de la companiile mamă, cu sediul în străinătate, duc la adâncirea deficitului de cont curent, dacă se va ţine cont de faptul că acestea vor fi returnate la scadenţe. Ponderea acestor împrumuturi în investiţiile străine directe în primele şapte luni din 2008 a scăzut faţă de primele şapte luni din 2007, când creditele intra-grup reprezentau 49,8%. Faţă de primele şase luni din 2008, investiţiile străine directe au avansat, în intervalul ianuarie-iulie, cu 19,07%. După primul semestru al acestui an, investiţiile străine directe însumau 4,845 miliarde euro şi acopereau într-o măsură mai mică (aproape 61%) deficitul de cont curent. 306

Deficitul de cont curent al României şi-a accelerat ritmul de creştere în primele şapte luni ale anului 2008, adâncindu-se cu 11,92% faţă de acelaşi interval din 2007, până la 9,401 miliarde euro, în special ca urmare a dezechilibrului balanţei comerciale. În primele patru luni din anul 2008, investiţiile străine directe se cifrau la 3,695 miliarde euro, nivel care acoperea doar 66% din deficitul de cont curent de la acel moment. Începând cu anul 2009 (conform Balanţă de plăţi, Investiţii Străine, Investiţii Străine Directe, Investiţii Străine în România), investiţiile străine directe în România au scăzut în primele patru luni cu 44,4% faţă de aceeaşi perioadă a anului 2008, până la 2,055 miliarde euro, depăşind de aproape două ori deficitul de cont curent, potrivit datelor publicate de Banca Naţională a României (BNR). În anul 2009, situaţia investiţiilor străine directe s-a deteriorat, comparativ cu începutul anului. După primele două luni, investiţiile străine directe în România erau în creştere cu 38,1% pentru ca, la finalul primului trimestru, să se înregistreze un declin de 13,9% comparativ cu primele trei luni din 2008. Din investiţiile străine directe înregistrate în primele patru luni din 2009, participaţiile la capital au reprezentat 51,2%, profitul reinvestit - 8,8%, iar creditele intra-grup au acoperit restul de 40%, potrivit BNR, iar deficitul balanţei de plăţi a României a scăzut cu 78,9% în primele patru luni la 1,18 miliarde euro, pe fondul comprimării semnificative a deficitului comercial. Potrivit datelor din Raportul anual de stabilitate financiară, elaborat de Banca Naţională a României, companiile – care au înregistrat adiţie de investiţii străine directe (ISD) deţinând 25% din activele totale, 40% din îndatorarea externă şi 20% din cea internă – au generat un potenţial echivalent unei treimi din cifra de afaceri, ceea ce pentru ţara noastră a reprezentat şi reprezintă în continuare oxigenul vital din această perioadă de criză. Pe fond, însă, reducerea investiţiilor străine directe a continuat într-un ritm fără precedent, acestea însumând în luna ianuarie a anului 2010, 302 milioane euro, adică mai puţin de circa 3,7 ori faţă de nivelul înregistrat în luna ianuarie a anului 2009, faţă de 1,12 miliarde euro, potrivit datelor publicate, la data de 5 martie 2010, de Banca Naţională a României. În actuala şi în imediata perspectivă economică internaţională, investiţiile directe străine pot juca un rol hotărâtor în restructurarea şi refacerea economică românească fie numai prin introducerea tehnologiei de vârf şi a modelelor de management modern la filialele lor deschise în România, de către firmele vestice care vor pune astfel sub presiune companiile româneşti, obligându-le să realizeze în practică, la rândul lor, asemenea performanţe, dar mai ales din necesitatea imperativă a creşterii economice de ansamblu, susţinute. Mutaţiile survenite în comportamentul investitorilor direcţi sunt însoţite de grade diferite de control şi mişcare de management şi tehnologie fără să necesite fluxuri de capital de la o ţară la alta, iar investiţiile străine directe rămân, în continuare, insuficient percepute, respectiv numai ca o mişcare internaţională a capitalului sub diverse forme – noi acţiuni, anumite forme de obligaţiuni, vânzări-cumpărări ale acţiunilor şi obligaţiunilor existente prin schimburile de titluri de valoare sau printr-o varietate de forme şi instrumente de credit pe termen scurt – ceea ce astăzi este prea puţin, fiind lipsite parţial de de adevărul care le particularizează. Dreptul sau puterea investitorului direct de control (conferit prin cumpărarea dreptului de a exercita controlul asupra managementului investiţiei şi prin exercitarea unor abilităţi manageriale şi tehnice sau cunoştinţe de marketing), se va manifesta în funcţie de distribuţia acţiunilor în firma în care este coacţionar (deţinător a peste 30% din acţiuni), când nici un alt investitor nu deţine mai mult de 10%, acesta va fi îndreptăţit să exercite controlul cu toate că reprezintă o minoritate, nedeţinând cel puţin 51% din acţiunile companiei respective. Deţinătorii de investiţii străine directe (persoane juridice-companii) au ca scop cumpărarea unor alte companii ori numai a unor părţi ale acestora, sau urmărec construirea unei noi fabrici în străinătate, într-o formă pe „verticală sau orizontală”, realizând în fapt o 307

extensie geografică a acestei firme în schimbul obţinerii unor profituri cât mai mari, dar oferind şi diverse avantaje pentru economiile receptoare, şi anume: - sporirea producţie şi a calităţii produselor în concordanţă cu standardele vestice; - realizarea cantităţii necesare tuturor pieţelor potenţiale străine sau interne; - crearea de noi locuri de muncă; - accesul la noi pieţe. Astfel, firmele multinaţionale, utilizând legăturile lor deja formate, pot exporta şi importa produse în şi din România, sporind astfel ponderea economiei româneşti în economia mondială. Aspectele prezentate până aici conduc la concluzia că nevoia de capital străin rezidă din însăşi incapacitatea economiilor naţionale şi din nivelul tehnologic mult rămas în urmă al dotarilor şi producţiei industriale din ţările aflate în tranziţie, realitate care impune ca retehnologizarea întreprinderilor din aceste ţări să reprezinte prioritatea numărul unu în strategiile naţionale de dezvoltare pe termen scurt de către toate statele est şi central europene. Luându-se în calcul şi posibililitatea mutării investiţiilor directe (ca şi în cazul investiţiilor de portofoliu, caracterizate de un mai mare grad de mobilitate) în diverse sectoare ale unor economii naţionale străine, prin care se urmăreşte unele avantaje asupra respectivelor sectoare interne – în mod deosebit de obţinere de profit superior – este posibil ca acele avantaje care revin, de regulă, ţărilor sursă, să fie transferate ulterior ţării gazdă. Această atitudine comportamentală strategică a investitorului direct, adaptată la actualele condiţii de criză, poate constitui un real avantaj pentru toate ţările aflate în tranziţie, inclusiv pentru România. Capcanele, situaţiile de cumpănă, însă, în asemenea circumstanţe pot apărea şi pot influenţa radical evoluţia internaţională a vieţii economice în general şi a economiilor naţionale în particular. Este notoriu cazul, între altele asemenea, în care, „Fondul Monetar Internaţional a accelerat criza din Europa de Est. A determinat statele să se împrumute” şi „… a alimentat anul trecut criza economică din Europa emergentă, pentru a crea o situaţie care să determine statele din regiune să ceară ajutorul instituţiei, a declarat viceguvernatorul băncii centrale a Cehiei Mojmir Hampl, citat de agenţia de presă Reuters şi preluat de Revista CAPITAL Online, la data de 2 Aprilie 2010. „Fondul a interpretat eronat anumite date, deoarece -căuta de lucru- odată cu schimbarea managementului”. „Este ridicol că tocmai FMI a accelerat criza. A fost o încercare clară de a provoca bailout-ul unei întregi regiuni. Înaintea crizei, FMI practic nu avea clienţi. Odată cu criza şi cu noul management condus de Dominique Strauss-Kahn (directorul general al FMI), Fondul şi-a găsit de lucru şi a obţinut mai mulţi bani” a precizat oficialul ceh într-un interviu acordat ziarului austriac Der Standard, preluat de Reuters. „FMI a pus accentul pe date care exagerau expunerea băncilor vest-europene pe pieţele emergente din Europa Centrală şi de Est, însă ignorau realitatea că împrumuturile subsidiarelor aparţinând grupurilor bancare occidentale erau acoperite în mare parte de depozitele locale”. Situaţia economică, specială, în care se află, în prezent, Grecia, este un alt caz la fel de elocvent în ceea ce priveşte contractarea de credite externe sau acordarea unor ajutoare financiar din partea FMI, pentru ca această ţară „să-şi refinanţeze, până la sfârşitul lunii mai 2010, datorii scadente de circa 23 de miliarde de euro, în condiţiile în care randamentele cerute de investitori pentru a împrumuta guvernul elen au crescut puternic de la începutul anului din cauza creşterii probabilităţii unui scenariu de criză ca urmare a deficitului bugetar şi datoriei publice uriaşe”. „Guvernul elen, îngrijorat că FMI ar putea impune condiţii dure în schimbul unui pachet de sprijin, vrea să amendeze înţelegerea încheiată în martie cu liderii Uniunea Europeană pentru a ocoli implicarea financiară a Fondului, iar „Motivul este că, după summit, premierul elen George Papandreou a primit informaţii de la FMI privind posibilele măsuri şi reforme pe care le-ar cere Fondul în schimbul unui ajutor financiar. Măsurile sunt dure şi ar putea cauza 308

tensiuni sociale şi politice. Ulterior, mai mulţi membri ai cabinetului şi-au exprimat opoziţia faţă de contribuţia FMI”, conform declaraţiilor unor surse oficiale de la Atena pentru Market News International (MNI), preluate ulterior de Reuters şi CAPITAL Online, la data de 6 Aprilie 2010. Oricum, refacerea economică şi relansarea investiţiilor, prin atragerea de capital străin, poate însemna reducerea decalajului economic resimţit după anii ’90 de aceste economii şi evitarea totalei dependenţe de lumea dezvoltată, adică a acelor raporturi cu grave urmări pe termen mediu şi lung pentru acestea. Bibliografie: 1. Bonciu, Florin - Investiţii Externe Directe şi Noua Ordine Economică Mondială, Editura Universitara, 2009, ISBN: 973-749-716-1; 2. Mazilu, A. - Fluxurile de investiţii străine directe de capital, caracteristici, T.E. 8, 10 / 1995; - Producţia internaţională, spaţiu de redefinire a avantajelor concurenţiale, T.E. 8, 9 / 1995; - Corporaţiile transnaţionale - agent al internaţionalizării producţiei, T.E. 11 / 1995; 3. Ziarului „Adevărul”, din data de 23 nov. 2009; 4. Balanţa de plăţi, Investiţii Străine, Investiţii Străine Directe, Investiţii Străine în România, 2009; 5. Agenţia Română pentru Investiţii Străine (ARIS), 2008; 6. Agenţia internaţională de presă Reuters, 2010; 7. Agenţia internaţională de presă Market News International (MNI), 10 martie 2010; 8. Revista CAPITAL Online, din 12 Martie 2010 şi 2 Aprilie 2010; 9. Raportul anual de stabilitate financiară pentru anul 2009 al Băncii Naţionale a României.

309

CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE (CIJ) - DOSARUL KOSOVO ROMÂNIA ŞI INDEPENDENŢA KOSOVO ROMÂNIA AND INDEPENDENCE OF KOSOVO Dr. Ştefan Pop Ministerul Administraţiei şi Internelor Abstract: Spain argued that, under internaţional law to unilaterally declare independence in the Serbian province of Kosovo in February 2008 is illegal România is one of the few countries of the European Union (EU) and North Atlantic Treaty Organization (NATO) wich not recognize an independent Republic of Kosovo, the former Serbian state region, populated mainly by ethnic Albanians. USA, Bulgaria, Croatia, Canada and other Western and Muslim countries have expressed support for the independent Republic of Kosovo. Keywords: Kosovo, NATO, EU, theory of internaţional relations, human security, rights, globalisation Curtea Internaţională de Justitie (CIJ) din capitala olandeză trebuie să decidă dacă un stat poate fi creat prin secesiune unilaterală, a declarat secretarul de stat din MAE de la Bucureşti, Bogdan Aurescu, care a pledat la CIJ în procesul dintre Serbia şi Kosovo. Problema juridică reală pe care Curtea trebuie să o soluţioneze este de a evalua dacă dreptul internaţional interzice sau nu crearea unui stat nou prin secesiune unilaterală. Anterior, şi delegaţia Regatului Spaniei a susţinut la CIJ că, potrivit dreptului internaţional, declararea in mod unilateral a independenţei provinciei sârbe Kosovo în februarie 2008 este ilegală. La rândul lor, Statele Unite ale Americii, Bulgaria, Croaţia, Canada, precum şi alte state occidentale şi musulmane şi-au manifestat susţinerea faţă de independenţa Republicii Kosovo. Secretarul de stat pentru afaceri strategice Bogdan Aurescu şi directorul general pentru afaceri juridice Cosmin Dinescu au pledat în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, prezentând poziţia României în procesul Serbiei contra Kosovo cu privire la declararea unilaterală a independenţei acestui teritoriu. Pledoariile echipei române au avut loc în Marea Sală a Justiţei a Palatului Păcii din Haga, durând aproximativ 45 de minute. Cei doi diplomaţi români au luat cuvântul în cadrul procedurii pentru adoptarea Avizului consultativ privind "Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a instituţiilor provizorii de autoguvernare din Kosovo". Menţionăm că România este una dintre puţinele ţări membre ale Uniunii Europene (UE) şi Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) care nu recunosc independenţa Republicii Kosovo, fosta regiune a statului sârb, populată majoritar de etnici albanezi. Poziţia oficială a României faţă de independenţa Kosovo556 Am să prezint în cele ce urmează poziţia oficială a României în ceeea ce priveşte independenţa auto-proclamatei Republici Kosovo. Astfel, voi avea în vedere punctele de vedere exprimate de Preşedinţia României şi de Ministerul Afacerilor Externe, ca exponenţi ai politicii externe a României. 556

http://www.ziare.com/teodor-baconschi/ambasador/romania-isi-mentine-pozitia-de-a-nu-recunoasteindependenta-kosovo-996329

310

Preşedinţia României prin actualul preşedinte Traian Băsescu a declarat că România nu va recunoaşte independenţa Kosovo. Preşedintele a mai anunţat şi că România îşi va retrage şi reprezentanţa diplomatică de la Pristina, capitala auto-proclamatei republici Kosovo. Referitor la contingentul de jandarmi români care fac parte din forţele de ordine deplasate de ONU în Kosovo, preşedintele a declarat că aceştia vor rămâne in Kosovo. Ministerul Afacerilor Externe prin ministrul în funcţie Teodor Baconschi, într-o discuţie cu ambasadorul Serbiei la Bucureşti, Zoran Popovici, la întâlnirea cu acesta la Bucureşti, i-a comunicat acestuia că România îşi menţine poziţia de nerecunoaştere a independenţei Kosovo, bazată pe necesitatea respectării stricte a principiilor dreptului internaţional. Întrevederea şefului diplomaţiei române cu ambasadorul sârb la Bucureşti a intervenit în condiţiile în care în februarie Serbia a celebrat ziua naţională (pe 15 februarie), iar Kosovo a marcat, la rândul său, doi ani de la declararea unilaterală a independenţei. Presa internaţională a relatat faptul că se fac presiuni asupra ţărilor care nu au recunoscut independenţa Kosovo în sensul de a face acest demers diplomatic, iar ministrul kosovar de externe, citat de diverse publicaţii străine, dădea chiar numele României printre cele ale ţărilor care s-ar pregăti să recunoască independenţa teritoriului kosovar. Teritoriul cu doua milioane de locuitori, dintre care 90% etnici albanezi, pe care Belgradul continuă să-l considere drept una dintre provinciile sale, a fost recunoscut până în prezent de peste 63 de state. România se numară printre cele cinci state UE care nu au recunoscut independenţa Kosovo, declarată unilateral la 17 februarie 2008. Mai mult, România a furnizat Belgradului asistenţa juridică în procesul pe care Serbia l-a intentat la Curtea Internaţionala de Justitie de la Haga cu privire la legalitatea declarării independenţei provinciei sale. Argumentele prezentate la Haga de o echipă condusă de secretarul de stat pentru afaceri strategice, Bogdan Aurescu, au fost apreciate de Belgrad. Astfel, ambasadorul Serbiei în România, Zoran Popovici a declarat ca "Participarea activă a României la audierile publice de la CIJ a confirmat o dată în plus atitudinea principială a României de a nu recunoaşte proclamarea unilaterala a independenţei". Argumentaţiile Serbiei şi Kosovo în faţa CIJ Curtea Internaţională de Justiţie, CIJ, a primit în cursul anului 2009 de la Priştina şi Belgrad argumentaţiile privitoare la declararea unilaterală a independenţei Kosovo. "35 de state din ONU au depus observaţii scrise" pe această temă, a explicat CIJ. Adunarea generală a ONU a întrebat în octombrie 2008 Curtea, cea mai înaltă instanţă ONU, dacă declararea unilaterală a independenţei Kosovo în februarie 2008 este "conformă dreptului internaţional". În afară de Priştina şi Belgrad, Franţa, Cipru, China, Germania, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite au depus argumentaţii pe această temă. Independenţa Kosovo a fost recunoscută până acum de 57 de ţări, printre care SUA şi Rusia şi 22 dintre cele 27 membre UE. Avizul CIJ pe tema independenţei Kosovo nu este aşteptat înainte de jumatatea anului 2010, potrivit unor diplomaţi din Balcani. Decizia nu va avea caracter imperativ, dar Belgradul speră că un aviz favorabil i-ar permite să redeschidă negocierile privitoare la viitorul statut al Kosovo. Însă, pentru Priştina, nu se pune problema să se revină asupra declarării independenţei. România, care nu a recunoscut independenţa Kosovo, a depus la 16 aprilie 2009, la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, observaţiile sale scrise privind legalitatea 311

declaraţiei unilaterale de independenţă a provinciei, după ce Adunarea Generală a ONU a cerut de la CIJ un aviz consultativ în acest sens. În conformitate cu regulile de procedură ale Curţii, în această fază, observaţiile scrise rămân confidenţiale, până în momentul în care ele sunt făcute publice prin decizia Curţii Internaţionale de Justiţie. România prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, a reiterat încrederea în Curtea Internaţională de Justiţie şi şi-a exprimat convingerea că avizul consultativ în cauză va fi util Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cea care l-a solicitat. Trebuie precizat ca România s-a numărat printre puţinele membre UE care au votat în favoarea sesizării Curţii Internaţionale de Justiţie. Cele 22 state din UE care au recunoscut independenţa Kosovo s-au abţinut atunci, iar alte cinci state membre - Cipru, Spania, Grecia, România, Slovacia - au votat în favoarea rezoluţiei. Statele Unite, una dintre ţările care au recunoscut independenţa Kosovo, au votat împotrivă. Textul a fost adoptat cu 77 voturi pentru, faţă de şase împotrivă şi 74 abţineri. Opinia CIJ va fi pur consultativă şi nu va schimba poziţia susţinătorilor independenţei Kosovo. Ministrul sârb de externe, Vuk Jeremici, a declarat că Belgradul va folosi transferarea la CIJ a chestiunii kosovoare, în termeni de presiune politică, pentru "avansarea în alte priorităţi strategice, mai ales integrarea europeană". România a votat pentru sesizarea CIJ în dosarul Kosovo Menţionăm că557 România se numară printre puţnele membre UE care au votat în favoarea sesizării Curţii Internaţionale de Justiţie în legatură cu dosarul Kosovo, după cum a cerut Serbia, la votul ce a avut loc miercuri în Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). Cele 22 state din UE care au recunoscut independenţa Kosovo s-au abţinut, iar alte cinci state membre - Cipru, Spania, Grecia, România, Slovacia - au votat în favoarea rezoluţiei. Adunarea Generală a ONU a decis să dea curs cererii Serbiei, solicitând avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga (CIJ), care va trebui să se pronunţe dacă declararea unilaterală a independenţei Kosovo este "conformă dreptului internaţional". Textul a fost adoptat cu 77 voturi pentru, faţă de şase împotrivă şi 74 abţineri. Statele Unite, una dintre cele 48 de ţări care au recunoscut independenţa Kosovo, au votat împotrivă. Belgradul a marcat astfel un punct în lupta sa, chiar dacă opinia CIJ va fi pur consultativă şi nu va schimba poziţia susţinătorilor independenţei Kosovo. "Este o zi mare pentru dreptul internaţional", a declarat ministrul sârb de externe, Vuk Jeremici. Potrivit ministrului, acest rezultat "are ca efect calmarea tensiunilor din regiune şi transferă de facto cel mai delicat aspect al problemei Kosovo, statutul sau, din domeniul politic în cel juridic". CIJ a încheiat audierile în dosarul Kosovo şi începe deliberarea558 Curtea Internaţionala de Justiţie (CIJ) a încheiat la sfârşitul anului trecut audierile în dosarul Kosovo şi a început deliberarea, decizia, cu caracter consultativ, urmând să fie anunţată cel târziu la mijlocul anului 2010. Dosarul a fost transmis instanţei de Adunarea Generala a ONU, la cererea Serbiei. 557

http://www.ziare.com/international/stiri-externe/romania-a-votat-pentru-sesizarea-cij-in-dosarul-kosovo-

431257 558

http://www.ziare.com/international/stiri-externe/cij-a-incheiat-audierile-in-dosarul-kosovo-si-incepedeliberarea-973110

312

În cursul ultimei audieri, reprezentanţii Vietnamului şi Venezuelei au susţinut poziţia Serbiei, potrivit căreia proclamarea independenţei Kosovo, în februarie 2008, încalcă legile internaţionale. Olanda, România şi Marea Britanie şi-au prezentat în aceiaşi zi argumentele referitoare la legalitatea secesiunii Kosovo. Secretarul de stat pentru afaceri strategice Bogdan Aurescu şi directorul general pentru afaceri juridice Cosmin Dinescu au pledat în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, prezentând poziţia României în procesul Serbiei contra Kosovo cu privire la declararea unilaterala a independenţei acestui teritoriu. Pledoariile echipei române au avut loc în Marea Sala a Justiţiei a Palatului Păcii din Haga şi au durat în total 45 de minute. România este, alături de ţări ca Spania, Cipru sau Grecia, una dintre puţinele ţări din UE sau NATO care nu recunosc independenţa Kosovo. La sfârşitul şedintei, judecătorii Abdul Koroma, Mohammed Bennouna şi Augusto Cancado Trindade au cerut participanţilor să trimită instanţei până în 22 decembrie răspunsuri scrise la afirmaţiile auzite în timpul audierilor, potrivit cărora legislaţia internaţională nu interzice secesiunea, precum şi privind promisiunile făcute de participanţii la alegerile parlamentare din Kosovo, din 2007, că vor declara independenţa şi prevederile acordului Rambouillet din 1999. Potrivit specialistilor, hotărârea Curtii, dacă va fi un foarte clară într-un sens sau în altul, va fi un reper pentru foarte multe state. Mai exact, dacă CIJ se va pronunţa în direcţia legalităţii declaraţiei de independenţa a Kosovo atunci vor fi multe state care probabil că vor purcede la recunoaşterea statului, dar, în situaţia contrară, în care va decide că independenţa este ilegală, vor putea exista state care vor decide retragerea recunoaşterii. România pledeaza la CIJ cauza Serbiei in cazul Kosovo Precedent românesc Chiar la inceputul pledoariei sale, Bogdan Aurescu, care a fost timp de cinci ani agentul României la CIJ în procesul împotriva Ucrainei pentru delimitarea platoului continental din Marea Neagra, a făcut referire la “satisfacţia” cu care românii au primit decizia Curţii în acest caz. “În septembrie 2008 am avut onoarea să pledez, în calitate de agent şi avocat al ţării mele, în primul caz contencios al României în faţa Curţii – delimitarea maritimă în Marea Neagră. Decizia unanimă a Curţii din 3 februarie 2009 a dovedit că recursul la o soluţionare juridică a disputelor internaţionale este cel mai bun instrument pentru o ţară ca a mea, pentru care dreptul internaţional reprezintă esenţa politicii externe. Decizia Curţii a fost primită cu cea mai înaltă satisfacţie de poporul român”, a evidenţiat diplomatul roman. De asemenea, Aurescu a argumentat necesitatea ca instanţa de la Haga să nu se limiteze la a răspunde strict, limitativ, întrebării puse de Adunarea Generală (dacă declaraţia de independenţă a instituţiilor provizorii de administrare autonomă din Kosovo este conformă cu dreptul internaţional), problema juridică reală pe care Curtea trebuie să o soluţioneze referindu-se, în viziunea României, la a evalua dacă dreptul internaţional interzice sau nu crearea unui stat nou prin secesiune unilaterală, în circumstanţele cazului examinat. “Problema juridică reală pe care Curtea trebuie să o soluţioneze este, în viziunea României, de a evalua dacă dreptul internaţional interzice sau nu crearea unui stat nou prin secesiune unilaterală, în circumstanţele cazului examinat”, a evidenţiat fostul agent al României la CIJ. Rezoluţii incălcate 313

Totodată, Bogdan Aurescu a arătat că declararea independenţei Kosovo încalcă rezoluţiile relevante ale Consiliului de Securitate al ONU, care impun ca statutul final al Kosovo să se bazeze pe un proces politic fundamentat pe negocierile şi acordul celor doua părţi implicate. “Consiliul de Securitate nu putea in nici un caz să impună unui stat să accepte secesiunea unei porţiuni din teritoriul său în absenţa unui acord între părţile interesate…”, a subliniat reprezentantul României. În prima pledoarie a părţii române, în intervenţia introductivă, Bogdan Aurescu a reamintit că, pentru România, principiile dreptului internaţional reprezintă esenţa politicii externe a statului roman. Pe fond, reprezentantul României Bogdan Aurescu a abordat mai întâi chestiunea oportunităţii juridice a Avizului Consultativ, combătând, cu argumente bazate pe jurisprudenţa CIJ, unele susţineri enunţate deja în cadrul procedurilor privind o aşa-zisă absenţa a efectelor juridice ale Avizului asupra statutului Kosovo sau imposibilitatea ca Adunarea Generală ONU să derive consecinţe din Aviz. De asemenea, Bogdan Aurescu a susţinut în pledoaria sa că acceptarea ideii - susţinută de unii participanţi la pledoarii - ca secesiunea unilaterala ar fi permisă de dreptul internaţional, ca integritatea teritorială s-ar aplica numai între state, iar actorii non-statali nu ar fi obligaţi să o respecte ar implica faptul că orice porţiune de teritoriu a oricărui stat şi-ar putea proclama independenţa. "Aceasta ar duce la consecinţe extrem de severe pentru ordinea juridică internaţională. Ar însemna ca orice provincie, district, judeţ sau chiar cel mai mic cătun din orice margine a oricărui stat ar avea permisiunea dreptului internaţional să işi declare independenţa şi să obţină secesiunea. (...) Aceasta concluzie nu poate fi acceptată. Interdicţia secesiunii unilaterale este unul dintre (...) elementele integrităţii teritoriale", a susţinut Bogdan Aurescu în faţa judecătorilor. Delegaţia României a argumentat, astfel, ca principiile integrităţii teritoriale şi suveranităţii reprezintă pilonii fundamentali ai dreptului internaţional, de la care nu se poate deroga. În plus, Bogdan Aurescu a arătat că declararea independenţei Kosovo încalcă rezoluţiile relevante ale Consiliului de Securitate al ONU, care impun ca statutul final al Kosovo să se bazeze pe un proces politic fundamentat pe negocierile şi acordul celor doua părţi implicate. "Consiliul de Securitate nu putea în nici un caz să impună unui stat sa accepte secesiunea unei porţiuni din teritoriul său în absenţa unui acord între părţile interesate...", a subliniat reprezentantul României. La rândul său, celalalt reprezentant al României - Cosmin Dinescu, fost coagent al României la Haga, a continuat pledoaria României, demonstrând că, în afara contextului rezultat din derularea procesului de decolonizare559, fără a afecta integritatea teritorială a acestora. Astfel, aşa numita “secesiune-remediu”, adică existenţa unei excepţii de la aceasta regulă – respectiv în cazul în care locuitorii unor părţi a statelor existente sunt supuşi unor încălcări grave ale drepturilor omului – este o instituţie controversată şi contestată în dreptul internaţional. În opinia României, situaţia provinciei Kosovo la 17 februarie 2008, data proclamării unilaterale a independenţei, nu era de o astfel de natură încât să justifice “secesiunearemediu”. 559

din anii ‘60-’70, când coloniile statelor occidentale şi-au dobândit independenţa), dreptul popoarelor la autodeterminare se poate aplica în cadrul statelor existente doar în dimensiunea sa internă (participarea la dezvoltarea vieţii politice, economice, sociale, culturale in cadrul unui stat existent

314

În final, Cosmin Dinescu a prezentat concluziile rezultând din pledoariile scrise şi orale ale României, care conduc la constatarea că, în viziunea României, declaraţia de independenţă a Kosovo nu este conformă cu dreptul internaţional. Pledoariile scrise şi cele orale în procesului dintre Serbia şi Kosovo au fost pregătite de o echipă de diplomaţi jurişti din MAE român, care include şi foşti membri ai echipei care a participat la procesul privind delimitarea maritimă în Marea Neagră. Observaţiile României pe tema independenţei Kosovo560 România a depus, la Curtea Internaţională de Justitie (CIJ) observaţiile sale scrise în cadrul procedurii consultative privind legalitatea declaraţiei unilaterale de independenţă a provinciei Kosovo. "Reprezentanţii Ambasadei României la Haga au înmânat aceste observaţii, în cadrul unei audienţe, domnului Philippe Couvreur, grefierul Curţii Internaţionale de Justitie", potrivit unui comunicat al Ministerului Afacerilor Externe (MAE). Menţionăm că, în conformitate cu regulile de procedură ale Curţii, în această fază, observaţiile scrise rămân confidenţiale, până la momentul în care ele sunt făcute publice prin decizia Curţii Internaţionale de Justiţie. Totodată, "Ministerul Afacerilor Externe al României reiterează încrederea în Curtea Internaţionala de Justiţie şi exprimă convingerea că avizul consultativ în cauză va fi util Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care l-a solicitat". Poziţia SUA în faţa CIJ, cu privire la Kosovo Harold Hongju Koh, şeful delegaţiei americane la Haga, a declarat în faţa celor 15 judecători CIJ că declaraţia unilaterală de independenţă a provinciei Kosovo a încheiat un capitol turbulent din istoria Balcanilor de vest şi a adus stabilitate în regiune. El a explicat că declaraţia pronunţată de Kosovo, unde există cea mai mare baza militară americană, la 17 februarie 2008 este în “conformitate cu dreptul internaţional”. Reprezentantul american a avertizat Curtea să se gândească bine înainte de a redeschide “acest trecut tragic” şi, astfel, de a impiedica provincia “să se îndrepte spre un viitor promiţător”. Statele Unite le-au prezentat judecătorilor doua variante: ori să se pronunţe în favoarea recunoaşterii independenţei, ori să nu se pronunţe deloc. În aceeaşi zi, delegaţia Rusiei, principalul aliat al Serbiei, a combătut argumentele americane, ambasadorul rus în Olanda, Kiril Gevorgian, declarând că, “în 2008, era clar că autorităţile sârbe nu mai puteau reprezenta nici un fel de ameninţare pentru populaţia kosovara şi că existau toate şansele de a negocia o soluţie pentru o autoguvernare reală, în cadrul Serbiei”. Delegaţia rusă a transmis Curţii de la Haga că recunoaşterea independenţei Kosovo le-ar transmite un semnal greşit militanţilor separatişti din toate colţurile lumii. Serbia, Kosovo şi 29 de state au luat parte la procedura orală în faţa CIJ, sesizată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la cererea Serbiei, care consideră Kosovo ca fiind provincia sa meridională. Reprezentanţii Serbiei au afirmat la 1 decembrie, la deschiderea audierilor, că declaraţia de independenţă a Kosovo este o provocare pentru ordinea juridica fundamentată pe principiul suveranităţii statelor şi încalcă suveranitatea teritorială a ţării. Un număr de 63 de state din întreaga lume, inclusiv 22 dintre cele 27 de state membre ale UE, au recunoscut independenţa Kosovo, cu o populaţie de două milioane de locuitori, dintre care 90% sunt de origine albaneză. 560

http://www.ziare.com/stiri/frauda/romania-a-depus-la-cij-observatii-pe-tema-independentei-kosovo-722237

315

Presiunile la adresa Serbiei sunt în continuare mari. Oficialii de la Belgrad sunt presaţi să îşi prezinte scuzele pentru genocidul comis în Srebrenica în iulie 1995, astfel ca relaţiile de bună vecinătate să poată fi restabilite între Serbia şi Bosnia-Herţegovina. În acest context, fostul lider militar al sârbilor din Bosnia, Ratko Mladic, a fost acuzat de comiterea de genocid de către Tribunalul Penal Internaţional (TPI) pentru fosta Iugoslavie. În aprilie 2004, TPI a confirmat de asemenea în apel condamnarea pentru genocid a fostului general sârb bosniac Radislav Krstic. Sârbii bosniaci au fost susţinuţi în timpul războiului din Bosnia de regimul fostului preşedinte iugoslav, Slobodan Milosevic. După aderarea Muntenegrului la NATO, Serbia va fi înconjurată complet de ţări membre ale UE şi NATO, iar oficialii de la Belgrad vor trebui să aleagă între o izolare şi mai mare şi intrarea în alianţele occidentale. Astfel, miniştrii Afacerilor Externe ai NATO au decis, la 4 decembrie, să includă Muntenegru în Planul de Acţiune pentru Aderare, ultima etapă înaintea aderării. Între timp, Serbia a anunţat că armata sa va depune eforturi pentru a deveni complet profesionistă în 2011 şi îşi va antrena ofiţerii în conformitate cu standardele NATO. Pentru NATO, Muntenegru nu prezintă în prezent importanţă strategică decât ca ultim element al accesului Serbiei la Marea Adriatică. Muntenegru este situat în strâmtoarea Otranto, ce permite accesul la Adriatică, însă celelalte ţări de pe ţărmul acesteia sunt membre ale NATO. Singura ţară din regiune pentru care Muntenegru are o importanţă strategică este Serbia, deoarece portul Bar, pe care Guvernul sârb încearcă să îl achiziţioneze, este singura legătură a autorităţilor de la Belgrad cu liniile maritime, după prăbuşirea Iugoslaviei. Poziţia Spaniei faţă de independenţa Kosovo Serbia, Republica Kosovo şi 29 de state iau parte de la 1 decembrie 2009 la procedura orală în faţa CIJ, sesizată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la cererea Serbiei, care considera Kosovo ca fiind provincia sa meridională. Audierile publice au loc în intervalul 111 decembrie, însă Curtea nu va emite avizul consultativ până, cel mai devreme, în luna aprilie 2010. Din cele 27 de state membre UE, România este printre cele cinci care nu recunosc independenţa Kosovo. La rândul său, Spania a susţinut la Curtea Internaţionala de Justiţie (CIJ) că, potrivit dreptului internaţional, declararea în mod unilateral a independenţei provinciei sârbe Kosovo în februarie 2008 este ilegală. Spania este convinsă că declararea în mod unilateral a independenţei Kosovo “nu este în concordanţă cu dreptul internaţional, nici cu principiul suveranităţii şi integrităţii teritorială a Serbiei”, a spus Concepcion Escobar Hernandez, consilier în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. În intervenţia sa în cadrul audierilor care se desfăşoară la CIJ cu privire la legalitatea declarării independenţei Kosovo, expertul spaniol a afirmat că reglementările dreptului internaţional “nu pot fi negate”. Spania a argumentat că, declarându-şi independenţa, Kosovo “şi-a asumat competenţe” care corespundeau Consiliului de Securitate al ONU, apreciind că acest organism şi nu “instituţiile provizorii” de guvernare de la Pristina trebuie să “decidă în legătură cu statutul politic final” al provinciei. “Rezoluţia 1244 este în continuare în vigoare”, a spus expertul spaniol, care a subliniat că această rezoluţie, prin care Kosovo trecea în 1999 sub administrarea internaţională a ONU, stabilea autoguvernarea provinciei în cadrul teritorial al Serbiei, prezervând suveranitatea şi integritatea teritorială a acesteia. Spania a respins totodata argumentul unor ţări favorabile independenţei Kosovo potrivit căruia declararea independenţei era singura ieşire posibilă pentru a menţine stabilitatea şi pacea în regiune. Madridul a argumentat de asemenea că “liniştea Consiliului de Securitate” faţă de declaraţia de independenţă “nu poate fi văzută ca o formă de 316

acceptare” de către acest organism al ONU, ci mai degrabă ca un “efect al lipsei de consens” din cadrul organizaţiei. La finalul audierilor şi după deliberare, CIJ va emite un aviz consultativ, care nu are caracter de constrângere dar este respectat de obicei de părţi, dat fiind prestigiul recunoscut al Curţii. Contre balcanice – Croaţia/Bulgaria Intervenţia favorabila a Croaţiei în favoarea independenţei Republicii Kosovo în faţa CIJ a răcit considerabil relaţiile dintre Belgrad şi Zagreb, provocând protestele publice ale diplomaţiei sârbe. Oficialii croaţi au susţinut declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo, văzând acest proces ca soluţia definitivă pentru pacificarea regiunii. Poziţia Croaţiei a fost reconfirmată de preşedintele croat Stipe Mesic, care a declarat într-un amplu interviu pentru mass-media sârbă ca independenţa Kosovo este ireversibilă. Intervenţia Croaţiei şi a Bulgariei au fost categorisite drept un „pumnal în spatele Serbiei” de către majoritatea oamenilor politici sârbi, o parte solicitând implementarea unor sancţiuni economice drastice împotriva celor doi vecini balcanici. Şeful delegaţiei sârbeşti, Dusan Batakovic a declarat că Bulgaria, „ca şi în alte ocazii din istorie a infipt un cuţit în spatele nostru”, prin susţinerea independenţei Republicii Kosovo. Recunoaştere parţială Până în acest moment, doar 63 de state membre ale ONU au recunoscut independenţa Republicii Kosovo, inclusiv 22 din cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene, şi 24 din cele 28 de state ale ONU. Conform surselor diplomatice de la Pristina, până la începutul procedurilor de la CIJ, următoarele state au recunoscut independenţa Republicii Kosovo: Afghanistan, Costa Rica, Albania, Franţa, Turcia, Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Senegal, Letonia, Germania, Estonia, Italia, Danemarca, Luxemburg, Peru, Belgia, Polonia, Elvetia, Austria, Irlanda, Suedia, Olanda, Islanda, Slovenia, Finlanda, Japonia, Canada, Principatul Monaco, Ungaria, Croatia, Bulgaria, Principatul Liechtenstein, Coreea de Sud, Norvegia, Insulele Marshall, Nauru, Burkina Faso, Lituania, San Marino, Cehia, Liberia, Sierra Leone, Columbia, Belize, Malta, Samoa, Portugalia, Muntenegru, Macedonia, Emiratele Arabe Unite, Malaezia, Statele Federate ale Microneziei, Panama, Maldive, Palau, Republica Gambia, Regatul Arabiei Saudite, Comore, Bahrain, Regatul Hasemit al Iordaniei, Republica Dominicana, Noua Zeelanda. Totodată, şi regimul separatist din insula Taiwan, care îşi revendica independenţa faţă de China, a recunoscut independenţa Kosovo, Pristina refuzând însă orice contact oficial pentru a provoca reacţia dură a Chinei, unul din cei mai importanţi aliaţi ai Serbiei din cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Diplomaţia sârbă a criticat în termeni duri sprijinul primit de Pristina din partea SUA în procesul de legimizare a declaraţiei de independenţă, Belgradul acuzând în numeroase ocazii SUA că ar exercita presiuni economice, politice şi juridice pentru a obţine recunoaşterea independenţei Kosovo din partea unor state. Un caz larg dezbătut de mass-media sârbă este cel al recunoaşterii independenţei Kosovo de către Maldive, unde preşedintele acestui stat majoritar musulman, Mohamed Nasheed, a solicitat investigarea acuzaţiilor privind primirea de către oficialii locali ai sumei de două milioane de dolari USD din partea omului de afaceri kosovar Behgjet Pacolli, (considerat unul dintre cei mai bogaţi oameni din Kosovo), cu ample interese de afaceri în arhipeleagul cu o importantă industrie a turismului. 317

Opţiunea Voivodina Belgradul a conferit provinciei sârbe Voivodina, unde traieşte o importantă minoritate maghiara, dreptul de a avea reprezentanţe în străinatate şi de a încheia acorduri internaţionale. Cu 84 de voturi pentru şi 20 împotrivă, parlamentul provinciei sârbe Voivodina a adoptat pe 8 noiembrie 2009 proiectul de lege al guvernului de la Belgrad privind descentralizarea, prin care acestei provincii i se confera o largă autonomie. Măsura e privită fie ca un pas spre disoluţia statului, fie ca o lecţie pentru albanezii din Kosovo, consideră sursele diplomatice occidentale. Planul adoptat la Belgrad prevede că autorităţile din Voivodina să aibă dreptul de a semna acorduri cu alte regiuni, nu însă şi cu alte state. Provincia sârbă va putea să aibă şi reprezentante proprii la Bruxelles şi în regiunile europene, prin intermediul cărora să-şi promoveze interesele economice, culturale şi educative. Totodată, Voivodina urmează să aibă o bancă proprie de dezvoltare, care va putea oferi credite pentru IMM-uri şi modernizarea infrastructurii, iar Novi Sad va deveni oficial capitală provinciei. Voivodina va mai beneficia de o justiţie autonomă, dar Adunarea Regională nu va putea să adopte texte cu forţă de lege, guvernul sârb de la Belgrad menţinându-şi dreptul de a cere Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii sau legalităţii unei decizii luate de Voivodina, inainte de a intra in vigoare. Regiunea Voivodina are doua milioane de locuitori ce aparţin de 25 de etnii diferite. Conform ultimului recensământ oficial, pe lângă sârbii majoritari, 14% din locuitori sunt maghiari, iar 1,5% sunt români (circa 34.500 de locuitori). Odată cu garantarea autonomiei in Voivodina, limba română are statut oficial, alături de sârbă, maghiara, croată, ruteana şi slovacă. Alianţa Maghiarilor din Voivodina, care deţine şi preşedinţia parlamentului de la Novi Sad, a precizat că proiectul de lege al autonomiei propus de Belgrad „nu este ideal“, însă a arătat că îl va susţine „pentru a nu opri evoluţia“ provinciei. Decizia guvernului de la Belgrad de a propune o lege care să ofere acest tip de autonomie lărgită a fost foarte delicată, mai ales pe fondul proclamării independenţei provinciei Kosovo. Deşi autonomia conferită Voivodinei este mai redusă decât cea de care provincia s-a bucurat în cadrul fostei Iugoslavii, unii politicieni sârbi se tem ca aceasta poate reprezenta un precedent periculos, vorbind despre „disoluţia“ Serbiei şi apariţia unui „stat în stat“. Liderul Partidului Progresist Sârb, Aleksandar Vucici, a avertizat ca legea permite modificarea statutului Voivodinei prin referendum provincial, şi nu unul organizat la nivelul întregii Serbii. „Nici o mare putere nu insista pentru ca noi să acceptăm aceasta. De ce să se rupa Serbia fără măcar ca cineva să ne ceară acest lucru?“, a spus Vucici, făcând aluzie la presiunile exercitate asupra Serbiei pentru acceptarea independenţei Kosovo. „De ce să nu oferim o autonomie substanţială Voivodinei, pentru ca albanezii din Kosovo să vadă ce au pierdut“, susţine însă Aleksandar Popov, directorul Centrului pentru Regionalism de la Belgrad, citat de mass-media internaţională. În acelaşi timp, analiştii politici sârbi consideră că autonomia reprezintă preţul pe care preşedintele moderat de la Belgrad, Boris Tadici, trebuie să-l plătească pentru voturile Voivodinei, care l-au propulsat în fruntea Serbiei. În favoarea autonomiei au fost şi declaraţiile comisarului pentru Extindere al UE, Olli Rehn, care a arătat că reglementarea acestei probleme reprezintă un test pentru Serbia în drumul către aderarea la UE. România înfruntă S.U.A. în lupta pentru Kosovo

318

România împărtăşeşte aceeaşi poziţie cu Rusia şi China, cele două state membre ale Consiliului de Securitate ONU care se opun independenţei Kosovo. Principalul argument al Rusiei este că Rezoluţia nr. 1244/1999 a Consiliului de Securitate ONU, care recunoaşte integritatea teritorială a Serbiei şi modificarea statutului Kosovo doar prin negocieri, este încă în vigoare şi nu permite proclamarea unilaterală a independenţei. Aceeaşi poziţie este susţinută de China, o ţară în care există numeroase minorităţi etnice care îşi doresc independenţa, şi de Spania, care se confruntă cu probleme similare. În cealaltă tabără se află Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa. Reprezentantul SUA la Haga, Harold Hongju Koh, a susţinut că dreptul internaţional nu interzice şi nici nu permite declararea unilaterală a independenţei şi că recunoaşterea noului statut este la latitudinea fiecărui stat suveran. Totodată, SUA consideră că independenţa Kosovo este singura cale către stabilitate în Balcani. Este pentru prima dată, în ultimii 50 de ani, când Statele Unite şi Rusia se înfruntă într-o instanţă internaţională şi pentru a doua oară când CIJ este sesizată de Adunarea Generală a ONU, după procesul din 2003-2004 în care urma să se stabilească legalitatea construirii unui „zid de securitate“ de către statul Israel, în teritoriile palestiniene ocupate. Atunci, preşedintele George W. Bush a transmis în scris că susţine politica faptului împlinit promovată de premierul israelian. Bibliografie: 1. Alcock, Antony (2000), A History of the Protection of Regional Cultural Minorities in Europe, MacMillan Press Ltd; 2. Altermatt, Urs (2000), Previziunile de la Sarajevo: etnonaţionalismul în Europa, Iaşi:Polirom; 3. Bildt, Carl (2001), “A Second Chance in the Balkans”. Foreign Affairs; 4. Bocşan, Nicolae şi Valeriu Leu (2001), coord. Cronologia Europei Centrale, 18481989, Iaşi: Polirom; 5. Brunner, Georg (1996), Nationality Problems and Minority Conflicts in Eastern Europe, Bertelsmann Foundation Publ.; 6. Brzezinski, Zbigniew (1995), Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Bucureşti: Diogene; 7. Burawoy, Michael şi Katherine Verdery (1999), ed. Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Postsocialist World, Lanham, Maryland: Rowman & Littlefield Publishers, Inc.; 8. Calvocoressi, Peter (2000), Rupeţi rândurile! Al doilea război mondial şi configurarea Europei postbelice, Polirom: Iaşi; 9. Corm, George (1999), Europa şi Orientul, Cluj-Napoca: Dacia; 10. Deacon, Bob (1992), The New Eastern Europe: Social Policy Past, Present and Future, Londra: SAGE; 11. Djillas, Aleksa (1993), “Serbia’s Milosevic: A Profile”. Foreign Affairs; 12. Glenny, Misha (1995), “Heading Off War in the Southern Balkans”. Foreign Affairs; 13. Krastev, Ivan (2000), “De-Balkanising the Balkans: What Priorities?”. The Internaţional Spectator; 14. Møller, Bjørn (1999), The UN, the USA and NATO. Humanitarian Intervention in the Light of Kosovo, working paper, 23, Copenhagen Peace Research Institute;

319

15. Rady, Martyn (1995), “Minority Rights and Self-Determination in Contemporary Eastern Europe”, în Nationalism and Minorities Institute of Social Sciences, Belgrad: University of Essex; 16. Schöpflin, George (1993), Politics in Eastern Europe, 1945-1992 (partea I), Blackwell Publishers; 17. Silber, Laura (1996), “The ‘Hero’ of Dayton: Slobodan Milosevic’s Politics of War and Peace”. World Policy Journal; 18. Sowards, Steven W. (1997), Twenty-Five Lectures on Modern Balkan History (The Balkans in the Age of Nationalism); 19. Sundhaussen, Holm (2003), Experimentul Iugoslavia: de la întemeierea la destrămarea statului, Bucureşti: Pro Historia; 20. Todorova, Maria (2000) Balcanii şi balcanismul, Bucureşti: Humanitas; 21. Toraldo-Serra, Nicola (2000), “Le minoranze islamiche nei Balcani”, Rivista della Fondazione Europea, nr. 11; 22. Zimmermann, Warren (1995), “Origins of a Catastrophe. Memoires of the Last Ambassador to Yugoslavia”. Foreign Affairs,; 23. Yannis, Alexandros (2001), Kosovo under Internaţional Administration: An Unfinished Conflict, ELIAMEP/PSIS Athens; 24. Articole: 25. Baranovsky, Vladimir (2000), “The Kosovo Factor in Russia’s Foreign Policy”. The Internaţional Spectator; 26. Busek, Erhard (2004), “Kosovo und kein Ende?”, IDM Info, nr. 3; 27. Glenny, Misha (2004), “Violence in Mitrovica” Internaţional Herald Tribune; 28. Gligorov, Vladimir (2000), “The Economics of Kosovo: Does Viability Matter?”. The Internaţional Spectator; 29. Kovach, Yugo (2004), “Kosovo’s Roma”, The Economist; 30. Nelson, Daniel (2002), “Kosovo Futures, Western Dilemmas”. The Internaţional Spectator; 31. Patten, Christopher (2005), “Action is Needed to keep Kosovo on Track”, Financial Times; 32. Romanenko, Serghei (2000), “The Kosovo Crisis and Russia”, Croatian Internaţional Relations Review; 33. Roncea, Victor (2004), “Ruta UE-Kosovo, via România”, Studii de Securitate, nr. 2(3), an XII; 34. Ronzitti, Natalino (2000), “Options for Kosovo’s Final Status”. The Internaţional Spectator; 35. Wood, Nicholas (2004), “Tight Security at Funeral for 2 Boys in Kosovo after Week of Ethnic Violence”, Internaţional Herald Tribune; 36. Colecţia The Economist: 37. “Kosovo’s final status: Asking the Unanswerable”, 15 febr. 2003; 38. “Kosovo: Unresolved and left behind”, 28 iunie 2003; 39. “Serbia’s troubles: A Balkan mess”, 28 febr. 2004; 40. “The Balkans: Who’s in charge?”, 4 ian. 2003; 41. “Kosovo untamed”, 26 febr. 2000; 42. “Kosovo and Macedonia: Fag-ends or freedom fighters?”, 13 sept. 2003; 43. “Serbia and Kosovo: Unfriendly fire”, 18 oct. 2003; 44. Internaţionale Politik, nr. 5 [Balkan im Wandel], an 57, mai 2002 45. OSCE Newsletter, vol.VII, nr. 9, sept.2000, pp. 4-5; vol.VII, nr. 11; 46. Documente oficiale

320

47. United Nations Security Council (2004), “Report of the Secretary-General on the United Nations Interim Administration Mission in Kosovo”, 30 aprilie, U.N. Doc. S/2004/348. 48. Human Rights Watch (2004), “Failure to Protect: Anti-Minority Violence in Kosovo”; 49. Internaţional Crisis Group, Raport European nr. 161 “Kosovo: Toward Final Status; 50. Amnesty Internaţional (2003), “Serbia and Montenegro (Kosovo/Kosova): Minority Communities. Fundamental Rights Denial”, 1 aprilie, AI Index EUR 70/011/2003; 51. Rezoluţia CS al ONU 1244/10 iunie 1999 (în Yannis, 2001).

321

CONSIDERAŢII ASUPRA TEORIILOR FEMINISTE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONSIDERATIONS ABOUT THE FEMINIST THEORIES IN INTERNATIONAL RELATIONS Dr. Paul Duţă Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Abstract: The theory and practice of international relations has suffered from its neglect of feminism perspectives. Feminists argue that conventional international relations theories deistort our knowledge of both relations and the ongoing transformations of the international. These international relations theories overlook the political significance of gerndered divisions of public and private institutionalized within and by the state ans state system ans, as result, ignore the political activitiesand activism of women. Keywords: international relations, feminism, politics Confruntându-se cu o puternică reţinere printre majoritatea oamenilor, statelor şi războiului, teoriile feministe ale relaţiilor internaţionale au proliferat încă de la începutul anilor 1990. Aceste teorii au introdus genul ca o categorie empirică relevantă şi ca un instrument analitic pentru a înţelege relaţiile de putere la nivel global, precum şi o poziţie normativă din care să se construiască ordine alternative în lume. Împreună cu o serie de noi perspective în politica mondială, inclusiv postmodernism, constructivism, teorii critice şi politici verzi, teoriile feministe au contestat puterea şi cunoaşterea curentului principal realist şi relaţii internaţionale liberale. Ca şi alte teorii contemporane, feminismul schimbă studiul relaţiilor internaţionale concentrat pe relaţiile inter-statale către o analiză cuprinzătoare a actorilor şi structurilor transnaţionale şi apoi asupra transformările în politica globală. Discutabilă, ruptura politică creată de amploarea şi semnificaţia evenimentelor din 11 septembrie 2001, a dat un nou impuls pentru perspectivele feministe în relaţiile internaţionale. Cu concentrarea pe actorii non-statali, popoarele marginalizate şi conceptualizările alternative ale puterii, perspectivele feministe aduc o prospeţime de gândire şi de acţiune în lumea descentrată şi nesigură post9/11. Domeniul relaţiilor internaţionale este dedicat studiului cauzele conflictului şi războiului şi extinderea globală a schimburilor comerciale şi de comerţ; potrivit viziunii feministe, studiul relaţiilor internaţionale nu are nici o referire specială dedicată oamenilor. Utilizarea unor categorii abstracte, cum ar fi "statul", "sistemul", discursurile strategice de securitate, cum ar fi descurajarea şi interzicerea nucleară şi abordările pozitiviste de cercetare, elimină în mod eficient persoanele ca agenţi în contextul social şi istoric din teoriile relaţiilor internaţionale. Aceasta este o ironie, de la domeniul academic apărut, la sfârşitul primului război mondial, pentru a democratiza politica externă şi de efectuare împuternicirii persoanelor ca cetăţeni-subiecţi, mai degrabă decât simple obiecte în conducerea statului. Potrivit acestei viziuni, este necesar să se răspundă la întrebarea: unde se încadrează studiul de persoane numite "femei" şi "bărbaţi" sau construcţia socială de gen masculin şi feminin în termen de relaţii internaţionale? Cum poate fi atribuit unui gen sistemul internaţional şi relaţiile internaţionale? În ce măsură perspectivele feministe ne pot ajuta să explicăm, să înţelegem şi să îmbunătăţim relaţiile internaţionale? 322

O scurtă şi sintetică prezentare a dezvoltării relaţiilor internaţionale feministe. Se diferenţiază trei forme, care se întrepătrund, de relaţii internaţionale feministe, care reprezintă o euristică utilă pentru a discuta variatele contribuţii la acest domeniu. Acestea sunt: (1) feminism empiric, care se concentrează asupra femeilor şi/sau explorează genul ca o dimensiune empirică a relaţiilor internaţionale; (2) feminism analitic, care utilizează genul ca o categorie teoretică de a dezvălui sexul ca o prejudecată în conceptele relaţiilor internaţionale şi explică aspectele constitutive, legate de relaţiile internaţionale; şi, (3) feminism normativ, care reflectă procesul de teoretizare, ca parte a unei agende normative pentru schimbarea socială şi politică. Aceste forme nu prefigurează sau sugerează o anumită epistemologie feministă. De exemplu, analiza lui Berman (2003) a modului în care statele europene îşi asigură frontierele lor prin politicile anti-trafic de carne vie este un exemplu de abordare feminist empirică, folosind o epistemologie poststructuralistă. Abordările feministe empirice, analitice şi normative care contestă ipotezele curentului principal al relaţiilor internaţionale şi pot ajuta la construirea de noi teorii ale politicii globale. Din anii 1980, oamenii de ştiinţă feminişti ai relaţiilor internaţionale au oferit proaspete şi interesante puncte de vedere în politica globală. Relaţiile internaţionale au avut modele de mare importanţă pentru relaţiile de gen, la fel, cum la nivel global, dinamica genurilor a influenţat procesele de militarizare şi globalizare economică, de exemplu561. Având în vedere ceea ce va urma, feminiştii au căutat să demonstreze că relaţiile de gen sunt parte integrantă a relaţiilor internaţionale. Soţiile diplomaţilor uşurează şi umanizează buna funcţionare a relaţiilor de putere între state şi oameni de stat; opace, dar de încredere, contracte nupţiale facilitează spălarea de bani transnaţională şi traficul de carne vie; magazinele de nivel mondial, cum ar fi Cosmopolitan cucereşte culturi străine şi le pregăteşte pentru trecerea la capitalismul specific Vestului; şi femei şi bărbaţi organizează în bucătarii, biserici şi comunităţi răsturnarea regimurilor autoritare şi restabilirea păcii în faţa brutală a conflictului. Orientarea către politicile de margine spulberă presupunerea că puterea este ceea ce iese din ţeava unei arme sau se deduce din declaraţiile liderilor mondiali562. Reconceptualizările feministe de putere şi atenţia asupra limitelor politicii globale ar putea ajuta serios oamenii de ştiinţă ai relaţiilor internaţionale să înţeleagă şi să recunoască noile fenomene politice, cum ar fi actele antisistemice ale martirilor de la 9 / 11 şi ale terorismului transnaţional, în general. O prima generaţie de relaţii internaţionale feministe la sfârşitul anilor 1980 a urmărit să provoace concentrarea convenţională ontologică şi epistemologică a domeniului, prin angajarea în ceea ce a fost denumit "a treia dezbatere", dintre oamenii de ştiinţă ai relaţiilor internaţionale pozitivişti şi post-pozitivişti. În această dezbatere, feminiştii au contestat exclusivismul, centrismul statelor şi natura pozitivistă a disciplinei în primul rând la un nivel meta-teoretic. Multe dintre aceste contribuţii feministe au căutat să demonteze şi să submineze realismul, explicaţia dominantă a "politicilor de putere" a relaţiilor internaţionale post-război. Des implicate în preocuparea lor 561

În urma valului feminist din întreaga lume, Cynthia Enloe a îndrăznit să sugereze că "personalul care este politic este, de asemenea, destul de probabil," internaţional". În Banane, Plaje şi Baze (1989), ea a expus cum politica internaţională implică în mod frecvent relaţii intime, identităţi personale şi viaţa privată. Aceste politici informale sunt mai puţin transparente decât chestii de politica oficială, şi ele sunt, de obicei ignorate de oamenii de ştiinţă ai relaţiilor internaţionale. 562 Într-adevăr, eforturile feministe, de reinterpretare a puterii, sugerează că oamenii de ştiinţă ai relaţiilor internaţionale au subestimat universalitatea şi gradul ridicat de împrăştiere a puterii şi de ceea ce este nevoie precis, la orice nivel şi în fiecare zi, de a reproduce o mare neuniformitate şi o ordine ierarhică mondială (Enloe, 1997).

323

cu relaţiile de gen a fost presupunerea unei epistemologii din punct de vedere feminist. Un astfel de punct de vedere, susţine că viaţa femeilor pe lângă lumea politică ne permite o înţelegere mai critică şi cuprinzătoare a relaţiilor internaţionale decât un punct de vedere obiectiv al teoriilor realiste prin lentilele oamenilor de politică externă, deoarece acestea sunt mai puţin orbite, prin existenţa instituţiilor şi elitelor de putere. Preocuparea primei generaţie cu meta-teorie a avut în mod evident, limitele sale date de reclamaţiile normative feministe pentru a oferi o alternativă radicală la realism563. Se susţine "cea de-a treia dezbatere a fost căutare de perfecţionare activă, în primul rând pentru a submina bazele discursurilor dominante în relaţii internaţionale". În timp ce provocările feministe pentru relaţii internaţionale au deschis spaţiu pentru abordarea critică, aceştia au cerut lămuriri despre perspectiva feministă de politică mondială din punct de vedere substanţial şi distinctiv564. La şaptesprezece ani după ce prima revistă în domeniu a dedicat un număr special pentru "femei şi relaţii internaţionale"565, oamenii de ştiinţă feminişti de asemenea au limitat abordarea oarbă în studiul relaţiilor internaţionale566. Mai multe reviste cheie de specialitate au publicat pe întreg probleme de subiecte de femei, sex, feminism în relaţiile internaţionale567. O a doua generaţie de cercetare feministă promite o nouă fază de dezvoltare a relaţiilor internaţionale feministe. Acest studiu urmăreşte să facă problema genului una central analitică, în categoria studiilor de politică externă, securitate, economie politică la nivel global, printr-o explorare specială a contextelor istorice şi geografice568. Mai mult prudent şi precis în folosirea analitică a conceptului de sex, şi mai strâns legată de evoluţia teoriei critice internaţionale, constructivismul, economia politică post-marxistă, metodele feministe antropologice şi istorice, cele mai noi studii feministe oferă suport empiric pentru provocările primei generaţii, în timp ce de asemenea, generează de noi abordări teoretice privind genificarea politicii la nivel global. Feminismul empiric se concentrează pe conceptele de "femeie" şi "relaţiile de gen" ca aspecte empirice ale relaţiilor internaţionale. Provocările feministe pentru relaţiile internaţionale susţin că viaţa femeilor şi experienţa au fost şi încă mai sunt, de multe ori excluse din studiul relaţiilor internaţionale. Aceasta a avut ca rezultat excluderea sexistă în cercetare, care prezintă doar o vedere parţială masculină într-un domeniu în care se pretinde dominantă teoria de a explica realitatea din lumea politică. Feminismul empiric corectează negarea sau reprezentarea greşită a femeilor în politica mondială, datorită unor ipoteze false că experienţa masculină care se poate sprijini atât pe bărbaţi şi femei, şi că femeile sunt fie absente din activităţile de politică internaţională sau nu sunt relevante pentru procesele globale569.

563

Runyan şi Peterson 1991. Zalewski l995 565 Millenium 1988 566 Cele mai multe cursuri de teorie a relaţiilor internaţionale la nivel mondial, acum consideră aspectele de gen sau perspectivele feministe ca urmare a publicării de mai multe exemplare şi monografii feministe ale oamenilor de ştiinţă în Relaţiile Internaţionale (Tickner 1992, 2001; Silvestru 1994a; Pettman 1996; Steans 1998; Peterson şi Runyan 1999). 567 În 1999, International Feminist Journal of Politics a fost înfiinţat pentru a promova dialogul între oamenii de ştiinţă feminişti, politicieni şi relaţiile internaţionale. 568 Luna 1997; Chin 1998; Hooper 2000; Prugl 2000; True 2003; Whitworth 2004; Stern 2005. 569 Studiul Cynthiei Enloe (1989, 1994, 2000) demonstrează că, femeile sunt şi au fost întotdeauna o parte a relaţiilor internaţionale - dacă vom alege să le vedem acolo. Mai mult, este în parte pentru că viaţa femeilor şi experienţa nu au fost cercetate empiric, în contextul politicii globale, studiul relaţiilor internaţionale a fost "excesiv concentrate asupra conflictului şi anarhiei şi o modalitate de practică în conducerea statelor şi formularea strategiei, este excesiv concentrată asupra concurenţei şi a fricii". 564

324

Studii de norme şi idei care fac posibilă reproducerea de stat-sistem şi a violenţei structurale570 care stau la baza directei sancţionări prin violenţă sunt privite ca secundare la principalul studiu de război şi conflict în relaţii internaţionale din cauza asocierii cu politica 'soft - moale, slab' (a se citi: feminin)571. Cercetarea feministă nu este o forma de empirism deoarece oamenii de ştiinţă feminişti au avut deseori nevoie de o mai mare claritate conceptuală mult mai mult decât este necesar pentru critică teoretică în scopul unic de a efectua cercetare empirică572. Din anii 1990, cercetarea feminist empirică a luat o varietate de forme metodologice şi de fond în relaţiile internaţionale573. Studii empirice arată că cea mai eficientă alocare de asistenţă pentru dezvoltare este deseori a ofere femeilor tehnologie agricolă, credit de finanţare, resurse de educaţie şi de sănătate574. De exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite (2000) estimează că, în timp ce pentru femei, conturile agricole, pentru o jumătate de producţie alimentară într-o ţară în curs de dezvoltare, procură trei sferturi din cantitatea de hrană internă pentru gospodăriile de familie. Cercetătorii genului sensibil au descoperit că investiţia în educaţia fetelor "este una dintre cele mai eficiente politici de dezvoltare, ducând la câştiguri pozitive pentru o întreagă comunitate prin creşterea veniturilor populaţiei şi reducerea ratelor". Globalizarea economică a intensificat polarizarea socială şi economică, atât în interior, cât şi între state. Cercetătorii feminişti documentează cum acest proces de globalizare a crescut la nivel mondial inegalitatea între bărbaţi şi femei, cu numere de disproporţionalitate a femeilor în sărăcie - la care se face referire în mod frecvent ca "feminizarea sărăciei" - datorită crizei datoriilor din Lumea a treia, politicile de ajustare structurală (SAPs) în partea de sud şi de restructurare statală în Nord575. Ca politică economică a devenit din ce în ce mai reglementată de imperativele globale de export, pieţele financiare şi costurile forţei de muncă comparative, statele au luptat de a-şi îndeplini angajamentele pentru o ocupare completă a forţei de muncă şi bunăstarea cetăţenilor. Feminismul empiric de cercetare arată cum această schimbare de la un tip de stat axat pe problemele interne la o piaţă de furnizare de servicii la nivel global, a impus o povară disproporţionată asupra femeilor de a revigora activitatea slabă a statului576. În contextul global, de asemenea, o diviziunea internaţională a muncii bazată pe diferenţa de sex, a apărut ca imigranţi femei din lumea a treia, care deveni o sursă de forţă de muncă ieftină şi flexibilă pentru MNCs în zonele de liber schimb577. Cercetarea feminismului empiric, arată o chiar o parte întunecată a globalizării, cu toate acestea, în fenomenul de creştere de sex-turismul, comanda bărbaţilor pentru mirese şi traficul

570

sărăcie, încălcări ale prevederilor privind mediu, inegalitatea socio-politice Ca rezultat, neo-realişti şi neo-liberali teoretizează politica şi realităţile internaţionale într-un mod care să garanteze că femeile vor fi apoi absente din anchetă, şi că agenda lor de cercetare rămâne ca atare. 572 De exemplu, pentru a face concepte abstracte şi relaţii empirice de explorare, cercetătorii feminişti trebuie să identifice cele care pot fi văzute că existe, şi pentru un studiu mai aproape de subiect sunt cele mai importante, în timp ce, de asemenea, se dezvoltă, o metodologie de cercetare pentru traducerea şi analizarea acestora empiric, vezi Caprioli 2004. 573 Studiile din cadrul rubricii "Women in international development” (WID), şi, mai recent, gen şi dezvoltare (GAD), au documentat cum prejudecăţile de sex masculin în procesul de dezvoltare a condus la rezultate nesatisfăcătoare din punct de vedere al eradicării sărăciei şi a abilitării comunităţilor Kabeer 1994. 574 Rolul central al femei ca producători şi furnizori de nevoile de bază în ţările în curs de dezvoltare. 575 Porter şi Judd 2000. 576 Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite 1999. 577 Cercetările lui Saskia Sassen (1998) arată cum oraşe globale, puncte de legătură pentru pieţele financiare globale şi economice, sunt dependente de o clasă de femei lucrători. Ca 'probleme intime" ale globalizării economice, lucrătorii interni, de obicei, femei de culoare imigrante, servesc elita corporativă masculinizată în aceste centre urbane. 571

325

transnaţional de femei şi fete pentru prostituţie. Pentru statele subordonate în sistemul global, aceste activităţi economice sunt cheia surselor de schimb valutar şi a veniturilor naţionale578. Dar femeile nu sunt numai victime ale procesului global de schimbare structurală; în multe cazuri, acestea sunt împuternicite de către acesta. Cercetătorii feminişti explorează cum capitalismul global modelează subiectivismul feminin şi transformă relaţiile locale între sexe579. Aceşti cercetători evidenţiază modul în care oportunităţile pentru noile credite şi ocupare a forţei de muncă au adus modificări culturale în vieţile femeilor sărace în zonele rurale, zone în curs de dezvoltare580. Studii feministe empirice dezvăluie construcţiile internaţionale bazate pe diferenţierea sexuală ale organizaţiilor (OI), care chiar şi la un nivel mai mare decât instituţiile naţionale, sunt dominate de elita581. Iniţiativele principale de sorginte sexistă au permis mai multor femei de a se alătura apoi politicii mari la nivel de organizaţii. Dar, studiile feministe arată că, în instituţii, cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite, femeile continuă să fie marginalizate în agenţiile puternice ca şi asistenţi, şi doar treptat, capătă dreptul de a avea influenţă asupra securităţii globale şi de dezvoltare. OI, de asemenea instituţionalizează, politicile şi priorităţile pe bază de gen582. Analiza sex-sensibilă a lui Hoskyns, arată modul în care procesul de integrare european a avut efectul de a extinde drepturile sociale ale femeilor ca cetăţeni în statele membre. În domeniu politicii externe, analizele feministe au evidenţiat dominanta de sex masculin în cadrul factorilor de decizie şi presupunerea bazată pe diferenţierea sexuală că aceste politici sunt actori strategici raţionali care fac deciziile de viaţă şi moarte în numele unui abstract concept de "interes naţional"583. În 2004, faptul că douăsprezece femei au fost miniştri de externe sugerează că acest dominaţia masculină este în curs de schimbare. În plus, feminiştii au făcut analize persistente asupra "decalajului de gen" în convingerile bărbaţilor şi femeilor privitoare la politica externă a elitelor şi cetăţenilor; femeile lideri şi cetăţenii din state occidentale sunt pentru a se opune utilizării forţei în acţiunile internaţionale şi susţin, de obicei, intervenţiile umanitare. Atitudinea faţă de egalitatea între sexe şi forma libertăţii sexuale, atitudinea faţă de toleranţă, drepturile omului şi democraţie sunt predictori mai buni, mai pacifişti pentru conflictele internaţionale. Cercetările feministe indică faptul că acele state care au o mai mare inegalitate între sexe, au, de asemenea, mai multe şanse de a merge la război sau de a se angaja în violenţa statelor sancţionate584. Egalitatea internă între sexe, de asemenea, reduce probabilitatea că un 578

De exemplu. Elitele politice malaeziene menţineau legitimitatea lor de strategie de dezvoltare orientată pe export în anii 1980 şi 1990 prin importarea de muncitori interni-femei din Filipine şi Indonezia. 579 Schimbarea prin stimulente materiale furnizate de re-amplasarea industriei confecţiilor de producţie TNC, a deschis posibilităţi pentru tinerele femei din Bangladesh de a face o mai bună viaţă şi, în acelaşi timp, de a provoca aranjamentele de gen patriarhal. 580 Răspândirea consumului global, culturii şi informaţiilor de la sfârşitul comunismului a permis femeilor cehe crearea unor noi identităţi feminine. 581 De exemplu, acum femeile conduc multe agenţii ale Naţiunilor Unite, inclusiv World Health Organization (WHO), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Copii, Oficiu Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi, Programul Mondial pentru Hrană şi Fondul Mondial al Populaţiei. Adjunctul secretarului general şi al înaltului comisar pentru drepturile omului sunt, de asemenea, femei. 582 În studiile sale despre Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Sandra Whitworth (1994) arată cum prejudecăţile bazate pe relaţiile de gen au modelat politicile OIM, care au avut efecte discriminatorii în pieţele de muncă naţionale şi internaţionale, consolidând inegalitatea femeilor. Deplasările în statele membre ale Uniunii Europene, ca organism supranaţional, permite cu succes femeilor egalitatea de şanse bazate pe drept şi politică pentru a reprima diferenţele de sex la nivel naţional. 583 Nancy McGlen şi Meredith Sarkees (1993) au evaluat în studiul de politică externă şi de apărare, femeile sunt foarte rar "salariaţi" în valoarea reală a instituţiilor care să facă şi să pună în aplicare politica externă şi desfăşurarea războiului. 584 Goldstein 2001

326

stat să utilizeze forţa din prima în litigiile inter-statale, limitează extinderea violenţei şi scade severitatea de violenţă în timpul crizelor internaţionale. În acelaşi sens, acele state mai aproape de paritate de gen, de asemenea, tind să fie mai mult pacifiste în relaţiile lor, mai generoase ca donatori şi cetăţeni în general, în cadrul internaţional585. Cu toate acestea, preocuparea centrată pe conceptul de stat, împiedică evaluarea mai multor actori non-statali, de asemenea, care joacă roluri importante în elaborarea de politici externe586. Femeile sunt mai susceptibile de a fi printre grupul de actori non-statali în politica globală. Empiricii feminişti evidenţiau activismul femeilor, care sunt de multe ori marginalizate, sărace şi vulnerabile: în reţelele de - prestatori de sex, lucrători necalificaţi, mame sau civile activiste, în campanii şi performanţe contraculturale. Ca şi activismul evidenţiat local, cercetătorii feminişti au observat noi forme transfrontaliere de solidaritate şi de constituire de identitate. În ultimii ani, femeile au jucat roluri cheie în mişcarea globală de a interzicere a minelor terestre antipersonal, Campania pentru dezarmare nucleară (CND), Reţeaua feministă protestează împotriva violenţei faţă de femei la nivel global şi a grupurilor teroriste împotriva Vestului587. Cercetătorii feminişti scot în relief activiştii de pace şi mamele ce protestează împotriva celor care le înrolează fiii în conflictele internaţionale, dar şi atentatorii sinucigaşi de sex feminin care datorită normelor sociale bazate pe diferenţa de sex sunt obligaţi pentru a-şi lua propriile vieţi şi altele împreună cu ei, ca o declaraţie politică la nivel global. Luând notă de modul în care noile subiecte feminine creează un nou impuls în acţiunile colective, cercetătorii feminişti urmăresc creşterea reţelelor transnaţionale ale femeilor, alianţe forţate între organizaţii ale femeilor, guverne, actori interguvernamentali şi dezvoltarea juridică internaţională, mecanismele de promovare a politicii externe bazate pe egalitatea între sexe588. Cu toate acestea, ca rezultat al lobby-ului reţelelor feministe transnaţionale şi răspândirea mass-media de acoperire a violului ca o anumită strategie de război în Iugoslavia, acum acesta este considerat crimă de război în conformitate cu Convenţia de la Geneva împotriva Crimelor de Război. Aducând viaţa femeilor şi relaţiile de gen la vedere prin cercetare empirică a revigorat politica şi efecte au implementat măsuri palpabile. Într-adevăr, feminiştii susţin că doar atunci când femeile vor fi recunoscute ca fiind jucători fundamentali în procesele politice şi economice, ele vor avea un rol de egalitate în procesul de luare a deciziei în societate. Prin redresarea neglijării empirice a femeilor şi a relaţiilor de gen, oamenii de ştiinţă feminişti ne 585

Regan şi Paskeviciute 2003 Cercetătorii feminişti, cum ar fi Enloe (1989, 2000), fac vizibil femeile care furnizează servicii de asistenţă pentru activităţile militare (intern, psihologice, medicale şi sexuale). Dacă vom vedea militarizarea ca un proces social constând în mai multe misiuni diferenţiate pe sexe, care fac posibile aceste acte finale de violenţă de stat, apoi, ea argumentează, prestarea oficială de servicii sexuale din bazele militare, de exemplu, poate fi văzută ca un factor central în intervenţiile din străinătate. În ‘Sex între aliaţi’, Katherine Moon (1997) argumentează că alianţele de exploatare sexuală între prostituatele coreene (femeile kijich'on) şi militarii SUA defineau şi sprijineau, în mod similar, alianţe militare inegale între Statele Unite şi Coreea de Sud în era postbelică. Printre altele, în conformitate cu Nixon, Doctrina kijich'on, femeile ca ambasadori au devenit principalul indicator al dorinţei Seulului pentru a se potrivi cu interesele militare ale SUA. 587 De exemplu, în două zone de conflict tulburi ale lumii, Israel / Palestina şi fosta Iugoslavie, grupuri cunoscute sub numele de "Femei în Negru" au protestat împotriva escaladării militarismului, armamentului şi războiului, şi împotriva violenţei bărbaţilor asupra femeilor şi copiilor. 588 De exemplu, din cauza acestor alianţe, în domeniul drepturilor omului la nivel global se recunosc şi se acceptă specificitatea drepturilor omului în funcţie de sex. În 1990, Amnesty International, organizaţie globală în domeniul drepturilor omului ONG a recunoscut drepturile omului la femei prin adăugarea la lista de forme de persecuţie - discriminarea sexuală. Guvernele şi organizaţiile internaţionale au urmat aceeaşi cale. Pentru exemplu, până la conflictul iugoslav în anii 1990, statele şi agenţiile internaţionale interpretau persecutarea femeilor, ca o chestiune personala de confidenţialitate şi tradiţie culturală. 586

327

vor îmbunătăţi atât înţelegerea la nivel de politică globală dar vor şi pune vocile şi preocupările femeilor cu privire la nivel global pe agendă. Dar, pentru a face sexul, o dimensiune importantă a studiului de relaţii internaţionale, este necesar de a contesta conceptual cadrul care a exclus femeile de la acest studiu în primul rând. Feminismul empiric este, prin urmare, completat de feminism analitic care arată excluderile teoretice ale domeniului de Relaţii Internaţionale şi încearcă să revizuiască Relaţiile Internaţionale de la o perspectivă sensibilă de gen. Bibliografie: 1. Chin, C.B., (1998), In service and Servitude: Foreign Female Domestic Workers and the Malaysian Modernity Project (New York). 2. Enloe, C., (2000) Manoeuvres: The International Politics of Militarizing Women’s Lives (Berkeley). 3. Kaber, N., (1994), Reversed Realities: Gendeer Hierarchies in Development Thought, London. 4. Runayn, A., S., and Peterson, V., S., (1991) The radical Future of Realism: Feminist Subversions of IR Theory. 5. Porter, M., and Judd, E., (eds.), Feminists Doing Development: A Practical Critiques, London. 6. Zalewski, M., (1995), Well, What is the Feminist Perspective on Bosnia?, International Affairs, 71(2).

328

CONSIDERAŢII PRIVIND POLITICA EUROPEANĂ DE VECINĂTATE CONSIDERATIONS ON THE EUROPEAN NEIGHBOURHOOD POLICY Dr. Ion Pâlşoiu Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucain Blaga” din Sibiu Mădălina Zamfir Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucain Blaga” din Sibiu Abstract: The European Neighbourhood Policy (ENP) represents a new approach in the relations between the EU and its neighbours, an approach that exceeds the traditional one based on cooperation. Its application will outline a pan-European and Mediterranean region, organized as concentric circle model: a hard core consisting of the European Union, acting as a pole of dissemination transformative processes in eastern and southern neighborhood to develop a wide area of stability, security and prosperity. Since the 2004 enlargement, relations with its neighbors have become a major priority for the European Union regarding its foreign policy. The European Neighbourhood Policy has been trying to remove barriers and boundaries between the EU and countries in Eastern and Southeastern Europe and even in the Mediterranean area. EU interest in terms of security is the most important driver of the ENP, starting from the premise that "helping our neighbours, is helping ourselves. Keywords:European Neighbourhood Policy (ENP), Euro-Mediterranean Partnership Necesitatea apariţiei politicilor de vecinătate Imediat după extinderea din 2004, Uniunea Europeană a început să se confrunte cu dilema privind definirea naturii şi limitelor viitoarelor frontiere.589 Această dilemă constă în a alege între a se extinde atât de mult încât să ajungă în punctul în care şi-ar distruge propria capacitate de funcţionare, de guvernare, sau a-şi nega propriile valori de a fi deschisă tuturor democraţiilor statelor democratice europene, şi a-şi asuma riscul generării unor efecte negative prin excluderea statelor din vecinătate. Cei care sunt excluşi din procesul extinderii (noile state vecine europene, cele din bazinul mediteranean, statele din Orientul Mijlociu) percep această realitate ca pe o excludere a lor.590 Această excludere din procesul de extindere poate avea efectul subminării proceselor de reformă în statele de la periferia Uniunii, până la punctul în care ar putea provoca instabilitate politică şi socială în aceste regiuni.591 Emerson spune că această dilemă ar putea fi depăşită prin două moduri. O modalitate ar fi accelerarea reformării instituţionale până în punctul în care Uniunea ar avea capacitatea de a accepta aderarea a noi state membre, pe termen lung. Însă acesta este de părere că oricât de atractivă ar fi această opţiune, nu prea se poate conta pe ea.592

589

Emerson, Michael, “European Neighbourhood Policy: Strategy or Placebo”, p.1, CEPS working document no.215/november 2004, www.ceps.be 590 ibidem 591 ibidem 592 ibidem

329

Cea de-a doua posibilitate constă în realizarea scopului Politicii de Vecinătate de a nu permite apariţia acelor linii de diviziune şi a diferenţelor de tipul înăuntru/în exterior.593 De aceea Uniunea Europeana a iniţiat un proces de cooperare regională şi de deschidere faţă de regiunile apropiate din punct de vedere geografic, încă din deceniul trecut. Aceste regiuni sunt: zona mediteraneană, Europa de Nord (Dimensiunea Nordică a politicii duse de UE faţă de statele vecine)594, Balcanii595, şi Europa Centrală şi de Est. Parteneriatul Euro-Mediteranean a fost lansat în 1995, obiectivul acestuia fiind de a promova o zonă de stabilitate, pace şi prosperitate; cooperarea se realiza pe trei nivele: cel politic şi de securitate, economic şi social, cultural şi uman. Acest parteneriat reflectă angajamentul UE de a promova valorile liberale. Totuşi Uniunea nu a avut succes în promovarea democraţiei şi a reformelor economice în aceste state. Elementele comune acestor abordări regionale erau: pacea, stabilitatea, promovarea valorilor comune, dezvoltarea şi integrarea comercială. Motivul principal pentru care UE doreşte să stabilească relaţii cu statele aflate în vecinătate este dorinţa de a preveni evenimente care ar putea sa-i afecteze negativ securitatea si prosperitatea. Politica Europeană de Vecinătate (PEV) reprezintă o nouă abordare în cadrul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi vecinii săi, abordare ce o depăşeşte pe cea tradiţională bazată pe cooperare. Aceasta politică constituie un cadru de consolidare a relaţiilor de vecinătate şi vizează intensificarea cooperării cu statele vecine Uniunii Europene lărgite în vederea creării unei zone de prosperitate şi buna vecinătate, a unui "cerc de prieteni" la frontierele Uniunii.596 Încă de la extinderea din 2004, relaţiile cu vecinii săi au devenit o prioritate majoră pentru Uniunea Europeană în ceea ce priveşte politica externă. Prin Politica Europeană de Vecinătate s-a încercat, şi se încearcă în continuare, înlăturarea barierelor şi limitelor dintre Uniunea Europeană şi ţările din estul sau sud-estul Europei şi chiar cu cele din regiunea Mării Mediterane. In 2003, Comisia a prezentat Comunicarea “Wider Europe- Neighbourhood: A new Framework for relations with our Eastern and Southern Neighbours” (proiectul “Europa extinsa - Noua vecinătate”). Deşi, iniţial, politica era adresată noilor state vecine din Estul Europei, Ucraina, Moldova şi Belarus, în aceasta comunicare a Comisiei aria geografică a fost extinsă, fiind incluse şi statele partenere din Procesul Barcelona (statele mediteraneene). S-au scris foarte multe despre Uniunea Mediterană, care iniţial a fost propusă de preşedintele francez Sarkozy, dar s-a schimbat semnificativ în ultimele luni în urma unui dezacord francezo-german. Acum este numit "Procesul de la Barcelona: Uniunea pentru Mediterană" şi are ca scop consolidarea parteneriatelor dintre UE şi vecinii sai mediteraneeni. Noua iniţiativă va fi "un proiect de orientate", ceea ce înseamnă că se va concentra pe securitatea energetică, mediu, protecţia civilă şi de transport, aşa cum a subliniat dna Ferrero Waldner, Comisarul pentru relaţii externe: «Proiecte potenţiale vor reprezenta deschiderea către noi rute de trafic maritim, o curăţare a apelor Mediteranei, îmbunătăţirea securităţii maritime şi exploatarea energiei solare în Africa de Nord pentru a ajuta la satisfacerea necesităţilor energetice din regiune». Actualizarea propusă a relaţiilor cu vecinii mediteraneeni include, de asemenea, o dimensiune politică, cu reuniuni la nivel înalt, bienale, ale şefilor de guvern, de stabilire a unei co-preşedinţii care să gestioneze aceste reuniuni la nivel înalt, precum şi întâlniri anuale ale 593

ibidem Datorită faptului că din acest grup fac parte state care se bucură de un înalt grad de dezvoltare economică (şi nu fac parte din UE pentru că nu îşi doresc acest lucru), deci au caracteristici diferite de celelalte state vecine, nu pare a fi un model relevant pentru acestea din urmă (şi nici nu se poate realiza o comparaţie) 595 Statele din Balcanii de Vest (Albania, Bosnia şi Herzegovina, Macedonia, Serbia şi Muntenegru) au perspectiva aderării, condiţionată de atingerea cerinţelor impuse de Uniune; Croaţia a început negocierile de aderare. 596 www.undp.md/border/Pol_vecin_ue.html 594

330

miniştrilor de externe şi reuniuni ministeriale sectoriale, precum şi o serie de reuniuni "Euromed Comitetul". Mai mult, un secretariat comun va fi stabilit pentru promovarea şi monitorizarea proiectelor, în timp ce Comisia propune, de asemenea, crearea unui comitet permanent al reprezentanţilor euro-mediteraneeni. În timp ce politica europeană de vecinătate deja se adresează nevoilor din regiune printr-o abordare diferenţiată în cadrul relaţiilor bilaterale cu partenerii mediteraneeni, Uniunea pentru Mediterana va completa aceasta bazându-se pe punctele forte ca expresie a angajamentului politic regional. PEV a început ca “Europa extinsă”, în momentul în care câteva state membre nordice i-au cerut Comisiei să înainteze propuneri pentru a întâmpina efectele excluderii cauzate de viitoarea extindere din 2004. Aceste state luau în considerare doar Ucraina, Moldova şi Belarus. Însă câteva state membre din sudul Europei au argumentat că vecinii din regiunea mediteraneană nu trebuie dezavantajaţi prin această iniţiativă. Ca urmare, Maroc, Tunisia, Iordan, Israel, şi Autoritatea Palestiniană au fost incluse.597 Aceste propuneri au avut ca efect, exacerbarea sentimentului de excludere al statelor care nu erau luate în calcul pentru această iniţiativă, mai ales cele trei state caucaziene (Georgia, Armenia, Azerbaidjan). După Revoluţia Rozelor din Georgia, din 2003, acoperirea teritorială a fost extinsă, incluzând nu doar Caucazul de Sud dar şi alte state din Procesul Barcelona.598 Sinergia Marii Negre a fost propusă de Comisia Europeană în 2007 şi, ulterior, a primit susţinerea Parlamentului European şi a Consiliului. Abordarea propusă a fost ulterior aprobată de către Consiliul de Miniştri, şi sprijinită de către Consiliul European. “Sinergia Mării Negre are ca obiectiv dezvoltarea cooperării în cadrul regiunii Mării Negre, precum şi între această regiune şi UE, punând astfel în aplicare propunerea Comisiei din luna decembrie privind adăugarea unei dimensiuni regionale la PEV. Împreună cu politicile bilaterale ale UE faţă de ţările din regiune stabilite în PEV, cu procesul de preaderare cu Turcia, precum şi cu parteneriatul strategic cu Rusia, Sinergia Mării Negre va completa eforturile deja substanţiale realizate de UE pentru promovarea stabilităţii şi a reformelor în ţările din jurul Mării Negre. Această iniţiativă completează lanţul cadrelor de cooperare regională în vecinătatea UE, alăturându-se parteneriatului euro-mediteranean şi dimensiunii nordice.”599 În luna mai a anului 2008, la numai câteva luni de la lansarea Sinergiei Mării Negre, Polonia şi Suedia au propus crearea unui Parteneriat Estic al UE prin care se doreşte o cooperare mai strânsă între Uniunea Europeană şi fostele republici sovietice, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia. Se urmăreşte cooperarea mai strânsă pe plan economic şi politic şi sprijinirea aspiraţiilor acestor state pentru legături mai puternice cu Uniunea Europeană. În urma războiului ruso-georgian, atenţia acordată de Uniunea Europeană Parteneriatului Estic a crescut, de aceea, la 1 septembrie 2008 UE a răspuns pozitiv acestei iniţiative; astfel la 3 decembrie 2008, o Comunicare a Comisiei Europene stabileşte propuneri pentru un Parteneriat Estic.600 Prin crearea Dimensiunii estice a Politicii Europene de vecinătate, statele europene sunt decuplate de statele nord africane şi cele din Orientul Mijlociu, situaţie care reprezenta un motiv de frustrare pentru Republica Moldova şi Ucraina care au aspiraţii europene.601 Comunicarea Comisiei privind PEV trasează principiile politicii de vecinătate a UE şi pune accentul pe importanţa acordată de către Uniune relaţiilor cu vecinii săi. Este exprimată 597

Emerson, Michael, “European Neighbourhood Policy: Strategy or Placebo”, p.7, CEPS working document no.215/november 2004, www.ceps.be 598 ibidem 599 Comisia Europeană, Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European, Sinergia Mării Negre: O noua iniţiativă de cooperare regională, COM (2007) 160 final, Bruxelles, 11 aprilie 2007; 600 “Communication from the Commission to the European Parliament and the Council- Eastern Partnership”, 02.12.2008, p.2, accesat la http://ec.europa.eu/world/enp/index_en.htm 601 Popescu, Nicu, “Parteneriatul Estic UE vs Planul Rus”, 23.05.2008, accesat la www.npopescu.yam.ro, http://npopescu.yam.ro/2008/05/23/planul-rus-de-reglementare-transnistreana/

331

dorinţa de fi evitate noi linii de divizare pe continentul european şi de promovare a stabilităţii, prosperităţii atât în cadrul frontierelor Uniunii cât şi în afara acestora. Comisia a dat un ton normativ acestei noi politici orientată către vecinii săi, afirmând că UE are o datorie nu doar faţă de proprii cetăţeni, sau faţă de cetăţenii noilor state membre ci şi faţă de noii şi viitorii săi vecini pentru a asigura coeziunea socială şi dinamismul economic. De aceea UE trebuie să promoveze cooperarea regională şi subregională care sunt precondiţii ale stabilităţii politice, dezvoltării sociale şi reducerii sărăciei şi a diviziunilor sociale în spaţiul comun.602 Este enunţat obiectivul de a crea un spaţiu de securitate, prosperitate şi bună vecinătate, “un cerc de prieteni la frontierele externe ale Uniunii, caracterizat de relaţii strânse şi pacifiste bazate pe cooperare”. S-a reafirmat ideea conform căreia extinderea va servi întăririi relaţiilor cu Rusia, Ucraina, Moldova, Belarus şi cu ţările din zona mediteraneana; relaţii bazate pe o abordare pe termen lung care să promoveze reforma, dezvoltarea durabilă şi comerţul.603 În funcţie de progresele înregistrate în implementarea reformelor politice, economice, sociale, UE oferă partenerilor săi anumite beneficii, precum, “integrare economică mai strânsă cu UE, acces pe piaţa internă a UE, relaţii comerciale preferenţiale, liberalizarea circulaţiei persoanelor, bunurilor, serviciilor, şi capitalului; cooperarea pentru prevenirea şi combaterea riscurilor comune de securitate; implicare maximă în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor; eforturi sporite pentru promovarea drepturilor omului; integrarea în reţelele de transport, energie şi telecomunicaţii, noi surse de finanţare, etc.”604 Însă la următoarele Consilii, din concluziile acestora, reieşea că cel mai puternic stimulent oferit, anume participarea la piaţa europeană şi la structurile regulatorii, fusese transformat într-o perspectivă pe termen lung şi nesigură.605 De asemenea, s-au mai identificat câteva stimulente centrate pe cooperarea în domeniul securităţii, ceea ce în opinia unor specialişti denotă interesul Uniunii pentru angajament puternic faţă de obiectivele ce ţin de securitate şi stabilitatea vecinătăţii, şi mai puţin pentru sprijinirea tranziţiei, ca scop în sine.606 Astfel, UE se va angaja progresiv şi angajamentul său va fi condiţionat de reformele pe care statele partenere le vor realiza, iar noile oportunităţi oferite vor reflecta progresele realizate de fiecare stat în parte. Deşi din punct de vedere retoric, principiile noilor relaţii cu vecinătatea sunt progresivitatea, condiţionalitatea şi diferenţierea, există critici ale specialiştilor pe probleme europene, conform cărora, această politică aşează ţări diferite în acelaşi “coş”; această situaţie prezintă riscul de a se ajunge la discriminare.607 În 2003, Consiliul a salutat această iniţiativă considerând-o o bună bază pentru un nou tip de politică adresată acestor ţări. Strategia Politicii Europene de Vecinătate Aceasta a fost ulterior numită “Politica Europeană de Vecinătate”, în Comunicarea Comisiei din 2004, care constituie documentul cadru al acestei politici: “European Neighbourhood Policy: Strategy Paper”. Aceasta stabileşte paşii concreţi de implementare a

602

Ganzle, Stefan; “Whiter enlargement? The European Neighbourhood Policy”, p.11 Wider Europe- Neighbourhood: A new Framework for relations with our Eastern and Southern Neighbours, p.4, http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com03_104_en.pdf 604 Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Plabului de Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.15, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008 605 Kahraman, Sevilay; “Th e European Neighbourhood Policy: the European’s Union new engagement towards wider Europe”, p.17 606 ibidem 607 Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Planului de Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.15, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008 603

332

politicii de vecinătate şi modul de exportare a beneficiilor extinderii Uniunii asupra vecinilor săi. Prin Politica de vecinătate UE se angajează, cu condiţia îndeplinirii anumitor criterii, să sprijine reformele statelor partenere îndreptate spre reducerea sărăciei, respectarea valorilor comune, consolidarea democraţiei şi statului de drept, crearea unei economii de piaţă funcţionale, dezvoltarea economică, etc. Alte sectoare în care Uniunea Europeană consideră că este important să existe cooperare cu statele vecine şi unde trebuie să existe un angajament al acestora sunt: lupta împotriva terorismului, lupta împotriva proliferării armelor de distrugere în masă, respectarea dreptului internaţional şi efortul de rezolvare a conflictelor. O politică de vecinătate care încorporează componente din toţi cei trei piloni ai Uniunii (aşa cum este în prezent structura acesteia), va permite statelor vecine să împărtăşească beneficiile extinderii UE în termeni de stabilitate, securitate şi bunăstare. UE are sarcina de a contribui la stabilitatea şi buna guvernare a vecinătăţii imediate, să promoveze un cerc de state bine guvernate atât la Estul UE cât şi în zona mediteraneană. Interesul Uniunii Europene în ceea ce priveşte securitatea este cel mai important motor al PEV, plecându-se de la premisa “ajutându-i pe vecini, ne ajutăm pe noi înşine”. De altfel, Strategia Europeană de securitate punctează acest interes al UE, construcţia securităţii şi stabilităţii în vecinătate fiind unul dintre cele trei obiective strategice ale acesteia. La graniţele estice ale Uniunii Europene, aceasta se confrunta cu o serie de ameninţări uşoare la adresa securităţii; acestea provin din diferitele tipuri de trafic (ilegal), crimă organizată, terorism, proliferarea armelor nucleare, degradarea mediului etc. PEV a fost creată pentru a oferi noi impulsuri cooperării cu vecinii săi, mai ales în urma extinderii UE. În funcţie de progresele realizate, Uniunea promite perspectiva participării la piaţa internă, dar şi posibilitatea de a lua parte la alte activităţi şi programe ale UE.608 PEV se foloseşte atât de condiţionalitate - UE asigură asistenţă, asigurând stimulente economice, politice şi chiar instituţionale, punând condiţia ca statele partenere să îndeplinească obiectivele politice şi economice, dar şi de socializare - UE nu urmăreşte o politică indusă cu forţa, ci angajează statele vecine în contacte personale şi instituţionale şi activităţi comune, oferind modele de transformări de succes.609 Modul în care va evolua relaţia Uniunii Europene cu ţările vecine va depinde de angajamentul acestora faţă de valorile comune, şi de voinţa şi capacitatea lor de a implementa măsurile asupra cărora s-a căzut de acord. Această atitudine a Uniunii se datorează faptului că lipsind stimulentul aderării oferta trebuie să fie suficient de atractivă pentru a le determina să adopte măsurile necesare pentru a dezvolta un spaţiu de securitate şi stabilitate, dar şi pentru a scădea presiunile de integrare a acestora. Romano Prodi (la momentul respectiv, preşedintele Comisiei), a evidenţiat, probabil, cel mai bine în ce constă PEV: “sharing everything with Union but institutions”. Pe termen scurt, PEV facilitează integrarea economică în piaţa internă a Uniunii; obţinerea celor patru libertăţi fundamentale, a mişcării persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor sunt obiective pe termen lung. Politica Europeană de Vecinătate poate fi considerată un răspuns la extinderea graniţelor UE şi la limitele extinderii sale. Însă poziţia mai recentă a Uniunii centrată pe creşterea prosperităţii, securităţii şi stabilităţii statelor vecine (distinctă de discursul iniţial), accentuează principiile parteneriatului şi al valorilor comune, şi mai puţin pe cel al condiţionalităţii şi al stimulentelor mai atrăgătoare.610

608

European Neighbourhood Policy: Strategy Paper, Brussels, 12.05.2004 COM(2004) 373 final ” Karacasalu, Nilufer; Cepel, Zuhai Unalp “European Neighbourhood Policyand Demcracy Promotion http://www.jhubc.it/ecpr-istanbul/virtualpaperroom/062.pdf 610 Kahraman, Sevila; “The European Neighbourhood Policy: the European Union’s new engagement towards wider Europe”, p.17 609

333

În termeni pragmatici Politica Europeană de Vecinătate reprezintă pentru UE o cale de aşi apăra priorităţile politicii sale externe faţa de statele vecine. Astfel, se urmăreşte evitarea extinderii UE pe termen scurt şi mediu, diminuarea problemelor pe care le au ţările din vecinătate, în felul acesta protejând statele membre, şi transformarea (europenizarea) acestora astfel încât să respecte valorile comune. Aspectul europenizării este semnificativ. UE încearcă să europenizeze nu doar comunitatea politică de state pe care o reprezintă, ci şi spaţiul din jurul său. PEV poate fi privită ca o guvernare externă, care se realizează prin extinderea valorilor, standardelor şi politicilor UE, în acelaşi timp, restricţionând accesul la instituţiile fundamentale. Potrivit lui Emerson europenizarea funcţionează cu ajutorul a trei tipuri de mecanisme, care interacţionează: • Obligaţii legale în domenii politice şi economice ca urmare a cerinţelor pentru aderare impuse de UE sau ca urmare a condiţiilor cerute de calitatea de membru a Consiliului Europei şi de aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale; • Schimbări obiective în structurile economice şi interesele indivizilor ca rezultat al integrării europene; • Schimbări subiective în credinţele, aşteptările şi identităţile indivizilor, schimbările în voinţa politică privind adoptarea normelor europene în domeniul afacerilor, politicului şi societăţii civile.611 Astfel, se poate afirma că mecanismele europenizării constau în combinarea instituţionalismului raţional prin politicile de condiţionalitate, şi instituţionalismul sociologic prin normele de difuzare a învăţării sociale. Schimbările cauzate de politicile de condiţionalitate apar pe termen scurt şi mediu, iar cele pe termen lung sunt rezultatul socializării. 612 Chiar dacă PEV nu presupune aderarea la Uniunea Europeană, cel puţin în prezent, UE nu îşi închide porţile permanent statelor europene care îndeplinesc criteriile de aderare şi care, la un moment dat, doresc să aplice. De altfel, în articolul 49 al Tratatului Uniunii Europene, se afirmă faptul că aceasta este deschisă oricărui stat democratic, a cărui economie funcţionează după regulile pieţei si posedă o capacitate administrativă ce îi permite să facă faţă obligaţiilor pe care integrarea europeană le presupune, dar care să îi şi permită să se bucure de drepturile sale, în calitate de membru. De aceea, Politica Europeană de Vecinătate poate fi privită ca o politică cu geometrie variabilă. În timp ce PEV este, pentru statele care nu au dreptul de a aplica pentru a deveni membre, un substitut la extindere, pentru statele care se încadrează în categoria ţărilor la care face referire articolul 49, ar putea însemna o strategie de pre-aderare pe termen lung. Privind în această perspectiva, statele din Europa Centrală şi de Est, care au aderat in 2004, respectiv 2007, trebuie să conştientizeze rolul pozitiv pe care îl pot avea în sprijinirea reformelor în statele vecine, folosindu-se de experienţa în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor impuse de Uniune.613 State şi regiuni incluse În ceea ce priveşte aria de acoperire geografică a politicii, aceasta cuprinde 17 state, din regiuni geografice diferite:

611

Emerson, Michael, “European Neighbourhood Policy: Strategy or Placebo”, p.2, CEPS working document no.215/november 2004, www.ceps.be 612 ibidem 613 KRATOCHVIL, Petr (ed.): "The European Union and Its Neighbourhood: Policies, Problems and and Priorities", Institute of International Relations (IIR), Prague, 2006, p.51-57 http://www.iir.cz/upload/Publikace/The_EU_and_its_Neighbourhood.pdf

334

• state din zona mediteraneană: Maroc, Algeria, Tunisia, Liban, Libia, Egipt, Israel, Iordania, Siria, Autoritatea Palestiniana. Aceste ţări participă la “Parteneriatul EuroMediteranean” (Euro-Med). • statele din Europa de Est : Ucraina, Moldova, Belarus; • Caucazul de Sud : Georgia, Armenia, Azerbaidjan. Rusia a refuzat să participe la negocierile pentru relaţiile cu UE alături de celelalte state vecine, insistând să aibă o politică proprie cu Uniunea Europeană. Astfel, au căzut de acord asupra creării “Spaţiilor Comune”, care reflectă structura pilieră a UE, cuprinzând cooperarea economică, cooperarea în domeniul securităţii externe şi interne, educaţie, cercetare, etc.614 Existenţa acestei politici duale a Uniunii faţă de vecinii săi estici, pe de o parte PEV, pe de altă parte relaţia cu Rusia, afectează aspiraţiile Moldovei şi Ucrainei de a adera la Uniunea Europeană.615 Instrumentele PEV În strategia PEV, aceasta este prezentată ca o ofertă făcută de către UE partenerilor săi, ceea ce presupune egalitatea între actori, bazată pe interese şi valori comune.616 Relaţiile dintre UE şi majoritatea statelor participante la PEV sunt dezvoltate, bazele acestora găsindu-se în Acordurile de Parteneriat şi Cooperare cu statele din Europa de Est, şi în Parteneriatul Euro-Mediteranean, cu statele din zona mediteraneana. PEV are rolul de a întări cooperarea între UE şi aceste ţări într-o serie de domenii, pentru a le permite acestora să obţină mai multe beneficii din aceste structuri. Pentru aceasta Planurile de Acţiune vor stabili priorităţile cheie: respectarea valorilor comune, dialogul politic, dezvoltarea economică şi socială, comerţ, piaţă interna, reforme legislative, cooperarea în domeniul JAI, crearea unor reţele de interconectare (în domeniul energiei, transportului, societatea informaţionala, cercetare şi inovaţie), cooperare pentru protecţia mediului, gândirea unor programe pentru contacte people-to-people. Planurile de Acţiune pornesc de la un set de probleme comune, ce corespund obiectivelor PEV, dar în funcţie de circumstanţele specifice ale fiecărei ţări (“tailor made”), conform principiului diferenţierii. Acestea vor depinde de nevoile şi capacităţile partenerului, situaţia politică, economică, localizare geografică, programele de reformă etc. În ciuda diferenţelor dintre agendele pentru fiecare ţară, ele au la bază un set comun de principii şi au structuri similare, acestea fiind derivate din experienţa procesului de negociere al aderării. Pentru a analiza situaţia politică, instituţională, economică şi socială a statului partener şi progresele înregistrate de acesta, se realizează, periodic, rapoartele de ţară. În funcţie de acestea se vor realiza Planurile de Acţiune ulterioare.617 Primele şapte Planuri de Acţiune, sub PEV, au fost lansate de Comisia Europeană în 2004 cu Israel, Iordan, Moldova, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Tunisia şi Ucraina. Documentele au fost adoptate în 2005. Următoarele Planuri de Acţiuni au fost încheiate, în 2006, împreună cu Armenia, Azerbaidjan şi Georgia, urmate de cele cu Egipt şi Liban în 2007.618 Originile Planurilor de Acţiune se găsesc în criteriile politice şi economice de la Copenhaga, şi o mare parte din acquis-ul communautaire, ele fiind realizate de Departamentul 614

Gänzle, Stefan; “Whiter enlargement? The European Neighbourhood Policy”, p.3 ibidem 616 KRATOCHVIL, Petr (ed.): "The European Union and Its Neighbourhood: Policies, Problems and and Priorities", Institute of International Relations (IIR), Prague, 2006, p.51-57 http://www.iir.cz/upload/Publikace/The_EU_and_its_Neighbourhood.pdf 617 European Neighbourhood Policy: Strategy Paper, Brussels, 12.05.2004 COM(2004) 373 final 618 Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Plabului de Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.16, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008 615

335

pentru Extindere al Comisiei. De aici apare asemănarea cu procesul negocierilor de aderare şi al monitorizării.619 Planurile de Acţiuni acoperă dialogul şi reforma politică, cooperarea şi dezvoltarea socială şi economică, chestiuni legate de piaţă şi reforma regulatorii, cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, cooperarea în diferite sectoare, precum transportul, energia, societatea informaţională, mediu, cercetare şi dezvoltare; cooperarea pe dimensiunea umană: contacte interumane, societate civilă, educaţie, sănătate publică, etc.620 Stimulentele oferite de UE în schimbul progreselor în procesul de reformare este aprofundarea integrării în programele şi reţelele europene, asistenţă întărită şi acces mai mare pe piaţa europeană.621 Planurile de Acţiuni nu înlocuiesc Acordurile de Asociere sau Acordurile de Parteneriat şi Cooperare, ci le completează pe acestea şi sunt construite după modelul acestora.622 De altfel, Planurile de Acţiune sunt documente politice pe când AA şi APC sunt documente cu valoare juridică, de aceea în funcţie de îndeplinirea acestora depind evoluţiile ulterioare ale relaţiilor dintre parteneri. În iulie 2003, Comisia Europeană a dat Comunicarea “Pavând calea pentru un nou Instrument de Vecinătate”. În propunerea sa pentru perspectiva financiară în perioada 2007-2013, Comisia a inclus Noul Instrument pentru Vecinătate, ca unul din cele 6 instrumente care, din 2007, operează în domeniul relaţiilor externe . Scopul acestuia este evitarea constrângerilor de timp cauzate de coordonarea mai multor instrumente financiare - INTERREG, PHARE, TACIS, CARDS şi MEDA. Acesta completează asistenţa asigurată prin vechile instrumente financiare, TACIS (pentru Europa de Est) şi MEDA (zona mediteraneana), şi se concentrează în mod special pe cooperarea transfrontalieră. Aceste nou instrument se concentrează pe cele 4 obiective cheie identificate în 2003: “promovarea dezvoltării durabile în regiunile de frontieră, cooperarea în domeniul protecţiei mediului, sănătăţii publice, prevenirea şi lupta împotriva crimei organizate, asigurarea unor frontiere comune eficiente şi sigure prin cooperare, promovarea cooperării transfrontaliere la nivel local şi a contactelor interumane”.623 IEVP va încuraja integrarea economică şi cooperarea politică dintre Uniunea Europeană şi partenerii săi. Pentru perioada 2007-2013, s-a alocat pentru Instrumentul European al Politicii de Vecinătate suma de 11.181 de milioane de euro.624 În decembrie 2006, Comisia a lansat Comunicarea “Privind consolidarea PEV” şi Comunicarea “Privind abordarea generală a participării statelor partenere din PEV în cadrul agenţiilor şi programelor comunitare”, prin care s-a propus participarea statelor în agenţiile şi programele UE. Prima Comunicare reamintea faptul că PEV nu presupune extinderea Uniunii şi a evidenţiat problemele şi beneficiile acestei politici, dorind să se emită propuneri pentru consolidarea ei şi pentru îmbunătăţirea efectelor. S-a ajuns la concluzia că Uniunea trebuie sa le ofere statelor vecine mai multe stimulente pentru ca PEV să aibă un impact mai mare asupra reformelor. Cu toate acestea ofertele făcute

619

Emerson, Michael, “European Neighbourhood Policy: Strategy or Placebo”, p.7, CEPS working document no.215/november 2004, www.ceps.be 620 Gänzle, Stefan, “Whiter enlargement? The European Neighbourhood Policy”, p.6 621 ibidem 622 Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Planului de Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.16, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008 623 European Neighbourhood Policy: Strategy Paper, Brussels, 12.05.2004 COM(2004) 373 final p.27 624 Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Planului de Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.16, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008

336

de UE au fost considerate de majoritatea experţilor insuficiente pentru a impulsiona reformele.625 În comunicarea Comisiei din 2007, numita: “A Strong European Neighbourhood”, se arată dorinţa Uniunii de a îmbunătăţii relaţiile cu statele vecine, în special în următoarele sectoare: • Cel al cooperării economice: Uniunea oferă acorduri de liber-schimb cuprinzătoare şi integrare economică, dacă statele partenere sunt de acord să adopte reforme substanţiale; • Energia: este considerat un aspect important al PEV, care ajută UE la realizarea securităţii energetice. Cooperarea la Marea Neagră, care include şi candidaţi la UE reprezintă un exemplu. Sunt în curs acorduri bilaterale cu Ucraina, Azerbaidjan şi Maroc; • Uniunea, de asemenea, oferă libertatea de a călători în statele membre şi proceduri de obţinere a vizei favorabile pentru statele vecine. In acelaşi timp se doreşte combaterea migraţiei ilegale şi crearea unor oportunităţi pentru migraţia legală. Comisia doreşte să introducă “parteneriatul mobil”, care să le permită cetăţenilor statelor partenere să migreze în UE şi să primească dreptul de a munci în interiorul acesteia; • PEV oferă asistenţă financiară acelor state partenere care realizează progrese în obiectivele ce ţin de guvernare. De asemenea le permite să folosească fonduri europene pentru a putea obţine sume mai mari de la alte instituţii financiare internaţionale, precum Banca Europeană de Investiţii.626 Comunicarea a făcut referire şi la principalele progrese realizate de la lansarea comunicărilor din decembrie 2006: alocaţiile date prin Facilitatea pentru Guvernare, instituirea Facilităţii pentru Investiţii în Vecinătate, lansarea unei dimensiuni regionale pentru est - Sinergia la Marea Neagră, realizări în deschiderea programelor şi agenţiilor comunitare către partenerii din PEV.627 În ciuda faptului că Planurile de Acţiuni conţin o listă lungă de obligaţii pentru statele incluse în Politica Europeană de Vecinătate, aceasta nu este însoţită de perspectiva aderării, nici măcar pe termen lung, deşi unele state, precum Ucraina sau Moldova şi-au exprimat acest deziderat. Limbajul UE în ceea ce priveşte angajamentul său în cadrul acestei politici este vag şi ezitant, ea folosind expresii precum dezvoltarea unei relaţii strânse cu statele vecine şi integrare graduală în structurile europene economice şi sociale.628 Beneficiile rezultate din calitatea de partener în cadrul PEV sunt inferioare celor rezultate din calitatea de membru al Uniunii, pentru ca Politica de Vecinătate nu asigură aceleaşi stimulente, dar noua politică oferă statelor vecine relaţii mai strânse cu UE decât statelor care sunt mai îndepărtate de aceasta.629 Cu toate că PEV nu este destinată extinderii Uniunii, există păreri că ar putea produce o dinamică integraţionistă, care poate facilita drumul unor ţări către aderare. De altfel, trei dintre statele europene incluse în PEV, Ucraina, Moldova şi Georgia, şi-au exprimat obiectivul (pe termen lung) de a adera la Uniunea Europeană.

Bibliografie: 625

ibidem Comunication from the Commission: A Storng European Neighbourhood Policy COM(2007) 774 final http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07_774_en.pdf 627 Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Planului de Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.20Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008 628 Emerson, Michael, “European Neighbourhood Policy: Strategy or Placebo”, p.7, CEPS working document no.215/november 2004, www.ceps.be 629 ” Karacasalu, Nilufer; Cepel, Zuhai Unalp “European Neighbourhood Policyand Demcracy Promotion http://www.jhubc.it/ecpr-istanbul/virtualpaperroom/062.pdf 626

337

1. Armen Liloian, Basic Facts and Developments in Nagorno- Karabakh, Românian Journal of Internaţional Affairs, Vol. IV, 1998, p.59. 2. Karapet Roubinian, On the Nagorno-Karabakh Conflict, Românian Journal of Internaţional Affairs, Vol. IV, 1998, p.67. 3. David Darchiashvili, Russian Policy in the Black Sea Area: Sources of Conflicts (Georgian Case), Românian Journal of Internaţional Affairs, Vol. IV, 1998, p.48. 4. Vasile Sandru, New Trends in Conflict Prevention and Resolution; Approaches in the Black Sea Area, Românian Journal of Internaţional Affairs, Vol. IV, 1998, p.41. 5. Revista „Impact Strategic” nr. 4/2004, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004;

338

DETERMINANŢII INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTE DETERMINANTS OF FOREIGN DIRECT INVESTMENT Asist. univ. drd. Marinela Geamănu Facultatea de Finanţe şi Bănci, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti

Abstract Foreign Direct Investment (FDI) have been examined in economic literature on different aspects of their impact on countries of origin or host, benefits, costs, effects and observed variables or so obscure. The world economy, FDI is considered as an important and specific growth, but while these investments have a positive effect on economic growth expected, FDI flows volatility is always negative. Keywords: investment, foreign direct investment, growth, globalization, transnationality. Înainte de a defini investiţiile străine directe, este necesară cunoaşterea rolului economic al investiţiei la nivelul economiei naţionale. Această chestiune de maximă importanţă a ocupat un loc central în toate curentele de gândire economică. Rolul activităţii investiţionale în promovarea creşterii economice nu este un subiect nici nou, dar nici perimat. Sinonimă cu acumularea, investiţia a suscitat interesul marilor gânditori, practic încă de la începuturile conturării domeniului economic ca arie ştiinţifică, forţă a dezvoltării moderne. Peisajul economic contemporan, marcat de „tulburări dinamice” într-un spaţiu globalizat, axat pe ştiinţă şi colaborare, în condiţiile unei concurenţe din ce în ce mai acerbe, a transformat marile corporaţii transnaţionale în jucători globali, multe dintre ele având cifra de afaceri superioară produsului intern brut. Cercetarea economică actuală acordă spaţii largi clarificării relaţiilor de dependenţă funcţională dintre investiţie şi dezvoltare economică, în special în condiţiile în care delocalizarea capitalurilor (investiţia străină directă) este un fenomen care s-a intensificat constant pe parcursul ultimelor trei decenii. O companie ia decizia de a investi pentru îndeplinirea anumitor elemente de strategie corporativă, în special, cele legate de performanţa economică. Literatura de specialitate în domeniul investiţiilor străine directe a studiat motivele care determină companiile transnaţionale să ia decizia de a investi în străinătate prin analizarea diferitelor companii, industrii, ţări gazdă în perioade de timp diferite. Astfel, au fost stabilite numeroase motivaţii ce conduc companiile trananaţionale la decizia de investiţie, literatura de specialitate putându-le clasifica în patru mari categorii630. Totuşi, în practică, investiţiile străine directe nu sunt realizate pe baza unei singure categorii de motivaţii, ci a combinaţiei dintre acestea631. În general, investiţiile străine directe sunt fluxuri internaţionale complexe care includ resurse financiare, tehnologice, de expertiză managerială şi organizaţională, pe care se grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al firmei sau persoanei fizice

630

Buckley Peter (1988) Motives. In Brooke, Michael Z. & Peter J. Buckley (eds.), Handbook of International Trade. Macmillan Press, Basingstoke, Journal of International Business Studies, Vol 29:1, pag 45-66 631 Eitman et al. (1992) Multinational Business Finance, Sixth Edition, Addison-Wesley Publishing Company, USA

339

investitoare cu scopul desfăşurării unor activităţi productive într-o altă economie decât cea în care respectiva firmă sau persoană este rezidentă632. Această formă de implicare economică internaţională a firmelor se face în mod evident cu renunţarea la piaţă ca spaţiu şi mijloc de tranzacţionare, prin internalizarea, respectiv integrarea în structurile de proprietate, organizaţionale şi manageriale proprii firmelor, a unor active şi activităţi dezvoltate în străinătate. Pe parcursul ultimilor ani investiţiile străine directe au fost unele dintre cele mai importante trăsături ale economiei mondiale şi ale globalizării. Acestea implică crearea noilor forme peste hotare sau achiziţionarea de acţiuni semnificative în firmele străine. Investiţiile străine directe pot presupune fie achiziţionarea afacerilor existente, fie construirea de noi facilităţi. Expansiunea în afara graniţelor este în mod frecvent însoţită de fuziuni, preluări sau alianţe intercorporaţionale cu alte firme de alte naţionalităţi. Investiţiile străine directe reprezintă, indiscutabil, un factor de creştere economică. Ele au o contribuţie importantă la realizarea reformelor în economie, la construirea şi consolidarea sistemului economic de piaţă, la înfăptuirea unei pieţe libere şi a unui mediu intern favorabil creşterii economice. Departe de a fi resursa principală a dezvoltării, care se bazează, în primul rând, pe efortul intern, acestea au efect multiplicator, impactul lor răspândidndu-se în economie şi în societate.633 Majoritatea evaluărilor econometrice efectuate în legătură cu determinanţii, dar şi efectele investiţiilor străine directe asupra ţărilor în tranziţie din Centrul Europei aparţine anilor ’90. Acestea se bazează în principal pe modele dezvoltate în anii ’60 – ’80 pentru ţările în curs de dezvoltare ale epocii respective. Totuşi, există în cazul majorităţii analizelor şi evaluărilor internaţionale, un acord al literaturii de specialitate legat de determinanţii unei investiţii străine directe indiferent de ţara în care se realizează aceasta: riscul de ţară (economic şi politic), costul forţei de muncă versus educaţie şi dimensiunea pieţei. Investiţiile străine directe reprezintă principala pârghie modernă de stimulare a creşterii economice, cu efecte directe şi imediate asupra dezvoltării regionale şi sociale, crescând posibilităţile populaţiei de a-şi spori consumul şi de a-şi satisface dorinţe din ce în ce mai înalte. Din acest motiv, există o competiţie la nivelul tuturor statelor lumii de a atrage capital investiţional. Deşi dorite de toate ţările, se observă faptul că distribuţia investiţiilor străine în regiune nu este simetrică sau echitabilă. Interesul investitorilor de a se îndrepta către o ţară sau alta depinde de mai mulţi factori, iar practica arată că alegerea acestora este legată de câştigurile monetare şi nemonetare pe care le pot obţine din fiecare ţară ţintă. Investiţiile străine directe reprezintă calea modernă de realizare a procesului de globalizare. Fluxurile investiţiilor străine634 aduc cu ele tehnologii şi elemente de cultură diferită, deschizând concepţia unui popor înspre dezvoltare economică bazată pe studii şi practici ale statelor din alte regiuni din lume. Investiţiile străine directe reprezintă nu numai un aflux de capital monetar, dar ele implică şi oameni, gândire, alegeri, iar toate acestea vin şi lasă o amprentă asupra mediului în care o nouă afacere ia fiinţă. Procesul investiţional trebuie privit din două părţi: - dinspre investitor, care trebuie să dovedească intenţia sa economică, să-şi ia un angajament tacit de dezvoltare durabilă şi de respectare a cadrului legislativ din ţara în care investeşte;

632

Mazilu, Anda – „Transnaţionalele şi competitivitatea – O perspectivă est-europeană” –Ed. Economică, Bucureşti 1999, pag.16 633 Negriţoiu M. – Rolul investiţiilor străine directe în strategia naţională de dezvoltare economică, Editura ASE, Bucureşti, 1999, pg.222 634 Bonciu F., Atragerea şi monitorizarea investiţiilor străine directe, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1997

340

dinspre ţara care primeşte investiţiile. Ţara gazdă a noilor investiţii trebuie să-şi ia, la rândul său, angajamentul stabilităţii, angajamentul că va asigura prin cadrul său legislativ respectarea drepturilor investitorilor. Un investitor vine acolo unde balanţa dintre aspiratiile sale, bazate pe criterii de alegere subiectivă, se potriveşte cu puterea statului gazdă de a-i respecta şi îndeplini aceste aspiraţii. Ideile de afaceri vor fi întotdeauna produsul gândirii investitorilor. Planul de afaceri este o rezultantă a procesului decizional al managementului, purtând amprenta caracteristicii sistemului de gândire al acestuia. Un plan de afaceri al unui investitor străin va avea elemente ce decurg din cultura economică şi socială a statului de unde provine investitorul. Elementele externe propice dezvoltării unor noi investiţii sunt: - existenţa surselor de finanţare; - elemente subtile care pot fi mai mult sau mai puţin cuantificate635. Există o legatură strânsă între politicile naţionale ale unui stat şi comportamentul investitorilor. Liberalizarea operaţiunilor valutare într-o ţară reprezintă un motiv important în sistemul de alegere al investitorilor. Iar investiţii noi conduc la globalizare. Un factor care influenţează direct potenţialul unei economii de a avea o creştere economică susţinută sunt investiţiile străine directe de capital. Investiţiile străine directe, pe lângă investţia în active de produţie, pot lua şi forma investiţiilor de portofoliu. Diferenţa între cele două categorii de investiţii constă în faptul că investiţiile de portofoliu sunt fluxuri de capital pur financiar, în legătură cu care implicarea investitorului nu depăşeşte realizarea investiţiei iniţiale şi asumarea riscului de a pierde din jocul pieţei financiare, în timp ce realizarea unei investiţii directe, sub forma unui transfer complex de resurse, în cadrul căruia, uneori, componenta financiară este cea mai puţin importantă, atrage după sine implicarea investitorului străin în managementul şi controlul activelor productive dezvoltate. Determinanţii636 investiţiilor străine directe referitoare la o ţară (mediul investiţional) pot fi rezumate astfel: - stabilitatea economică, politică, socială; - funcţionarea statului de drept; - funcţionarea eficientă a sistemului juridic; - reguli referitoare la intrarea pe piaţă şi operarea în cadrul ei; - standarde de tratament ale sucursalelor străine; - politici legate de funcţionarea şi structura pieţei; - acordurile internaţionale de comerţ şi de investiţii; - politica de privatizare; - politica comercială; - politica fiscală. Cauzele care au generat dezvoltarea investiţiilor străine directe sunt: - afirmarea importanţei producţiei internaţionale promovate de corporaţiile transnaţionale. Aceasta a fost posibilă prin liberalizarea regimului juridic al investiţiilor străine directe în foarte multe state şi prin abolirea unor procedee restrictive şi a altor obstacole în calea liberei circulaţii a capitalurilor. Pe lângă creşterea fluxurilor de capital, de tehnologie şi know-how au fost create şi condiţii pentru participarea şi operarea corporaţiilor cu maximă eficienţă. - accentuarea disparităţilor mari între diferite grupuri de state din punctul de vedere al nivelului lor de dezvoltare economică. -

635

Joong-Wan Cho, Foreign Direct Investment: Determinants, Trends in Flows and promotion policies, pg-99110, Investment promotion and Enterprise Development Bulletin for Asia and the Pacific, 2003. 636 Brian Aitken, Anne Harrison, “Do Domestic Owned Form Benefit from Foreign Direct Investment: Evidence from the Panel”, International Monetary Fund, 1993, pag.44-45

341

Cel mai mare volum de investiţii străine directe este realizat în ţările dezvoltate. Cu toate că investiţiile străine nu reprezintă cheia creşterii economice naţionale, ci mai degrabă un catalizator al acestui proces, extinderea lor în deceniul trecut poate avea un impact pozitiv major asupra economiilor naţionale, în cazul în care aceste investiţii sunt cuplate de dezvoltarea unui mediu insituţional stabil, simplu, transparent şi funcţional. Atragerea de investiţii străine este o sursă importantă de restructurare eficientă a regiunilor şi implicit, a economiei naţionale. Capitalul financiar, metode eficiente de management, asigurarea de pieţe de desfacere, abilitatea de poziţionare pe piaţa europeană şi mondială sunt doar câteva din beneficiile pătrunderii de capital străin. Corporaţiile transnaţionale şi investiţiile străine directe caută să obţină profituri cât mai mari prin găsirea unor surse de materii prime şi mână de lucru la un preţ cât mai mic pe pieţele ţărilor subdezvoltate. Mecanismul principal care guvernează subdezvoltarea constă în caracterul neechivalent al schimburilor de pe piaţa comercială internaţională şi repartiţia profitului obţinut de investitorii ţărilor dezvoltate prin corporaţii transnaţionale din ţările subdezvoltate. Aceste procese presupun transferul unei părţi din venitul ţărilor subdezvoltate spre ţările dezvoltate, având ca rezultat adâncirea decalajelor între aceste categorii de ţări. Investiţiile străine directe reprezintă vârful de lance al globalizării capitalului şi prin intermediul acestuia, al întregii economii mondiale. Creşterea importanţei investiţiilor străine directe în procesul dezvoltării economice637 a convins multe state, în special pe cele în curs de dezvoltare, să îşi intensifice eforturile pentru atragerea lor. În acest scop, şi-au perfecţionat politicile şi au eliminat o parte din obstacole. Din studiile statistice se constată că în ultimii ani, investiţiile străine directe au devenit mai importante decât comerţul exterior. Ele sunt mai mult decât un mecanism de integrare a ţărilor în economia mondială, sunt liantul dintre sistemele productive ale diferitelor state. Orice strategie de atragere a investiţiilor străine directe trebuie să ţină cont de condiţiile specifice ale fiecărei ţări sau regiuni. Pentru investiţiile străine directe, în căutare de eficienţă sau de active strategice, acest element nu pare a fi important la prima vedere, însă, pentru celelalte forme, el este cu certitudine. Nivelul capitalului investit în economia ţării-gazdă şi ritmul de antrenare al acestuia reflectă perspectivele dezvoltării economiei în cauză, iar un potenţial ridicat de creştere atrage investiţiile străine în căutare de pieţe. Cu acelaşi interes urmăresc şi investiţiile de portofoliu evoluţia macroindicatorilor, creşterea acestora fiind asociată cu dezvoltarea mediului local privat şi, implicit, cu rentabilităţi ridicate ale titlurilor emise pe acea piaţă. În opoziţie, o scădere a ratei de creştere a economiei locale nu numai că îi ţine departe pe potenţialii investitori, însă îi poate alunga şi pe cei existenţi. O aceeaşi importanţă este acordată, de către ambele tipuri de investitori, reglementărilor locale privind libera circulaţie a capitalurilor, uşurinţa repatrierii profiturilor şi dividendelor din ţara gazdă. Politica fiscală este, de asemenea, un criteriu important în estimarea fluxurilor de numerar ce revin efectiv investitorului de capital, nivelul impozitelor şi reglementările în domeniu putând acţiona ca bariere reale în calea realizării oricărei forme de investiţie. Eficienţa instituţiilor statului privind protejarea proprietăţii private şi intereselor investitorilor, calitatea reglementărilor privind regimul juridic al investiţiilor, stabilitatea politico-locală şi în regiune, sunt factori care pot afecta în mod direct rezultatele generate de către orice tip de investiţie. Un grad de importanţă aproape egal este acordat de către investitori imaginii ţării-gazdă raspândită în mediul internaţional sau mai exact, modului în care sunt promovate eforturile şi reuşitele locale sub aspect economic, politic şi social, în mediul investitorilor străini. Comunicarea redusă a unei ţări cu mediile externe crează nesiguranţă şi incertitudine în rândul investitorilor, ţinându-i la distanţă pe aceştia şi 637

Bonciu F., Dinu M. G., Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe, Ed. Albatros, Bucureşti, 2001

342

îngreunând accesul către economia ei. În schimb, o ţară activă în diverse medii internaţionale care-şi face cunoscute reuşitele şi intenţiile de viitor, nu numai că devine cunoscută, dar trezeşte interesul pentru a fi mai atent analizată şi inclusă în planurile de prospectare viitoare ale investitorilor. Determinanţii economici care pentru investiţiile străine directe joacă un rol important, nu sunt în aceeaşi măsură sau chiar deloc evaluaţi de către investitorii străini de portofoliu. Astfel, pentru investiţiile străine directe realizate în scopul raţionalizării producţiei sau stabilirii unei baze de export într-o ţară străină, costul şi abilităţile forţei de muncă, stadiul infrastructurii fizice şi de comunicaţii, localizarea geografică a ţării-gazdă în raport cu pieţele ţintă, precum şi existenţa unor acorduri bilaterale, regionale sau internaţionale încheiate de aceasta cu străinătatea, sunt de importanţă majoră. Inegal pe ţări şi zone – de origine şi destinaţie – , fluxul investiţiilor străine directe se face inegal şi pe ramuri de activitate şi destinaţii interne în teritoriu, în mare parte tot după specificul zonelor. Se cristalizează aici disocierea între servicii – indicând înclinaţia capitalului înspre nevoile pieţelor autohtone ale ţărilor gazdă – şi respectiv industriile manufacturate – căutătoare mai mult de pieţe de export, fluxurile de capital internaţional apropie nivelurile investiţiilor străine directe de cele ale investiţiilor străine directe ale uneia şi aceleiaşi ţări (economii naţionale) – aici jocul fiind făcut de corporaţiile multinaţionale CMN, disociat de nevoile ţărilor de origine sau ţărilor gazdă, şi practic, de fiecare companie în parte; iar ţările primitoare de investiţii străine directe (importatoare de capital) devin (după un scenariu devenit de rutină) ofertante de investiţii străine directe (exportatoare de capital). Liberalizarea şi globalizarea au stimulat dezvoltarea unor relaţii financiare strânse între toate ţările lumii, în special între cele dezvoltate şi cele aflate pe diferite trepte de dezvoltare. Investiţiile străine directe au devenit o sursă importantă de capital pentru ţările în curs de dezvoltare. Îndată ce barierele existente în faţa liberei circulaţii a capitalului au fost ridicate şi de pe aceste pieţe, investiţiile străine de portofoliu au fost văzute, la rândul lor, ca o sursă complementară de capital. Participând la formarea capitalului firmelor locale, cele două forme de investiţii contribuie la întarirea sectorului privat şi la dezvoltarea economică ale ţărilorgazdă. Obiectivul fundamental al activităţii economice este cel de maximizare a profiturilor, de eficientizare a producţiei, acestea fiind o preocupare constantă a factorilor de conducere a întreprinderilor. Investiţiile străine directe constituie un element dinamic al economiei mondiale, iar pentru ţările în curs de dezvoltare au devenit una din sursele de finanţare importante, fiind o componentă a fluxurilor economice. Reprezentând un factor de antrenare a economiei ţării gazdă, pe lânga efectul de mărire a capitalului din punctul de vedere al cash-flow-ului, prin intermediul proceselor investiţionale se realizează aporturi de noi tehnologii, restructurări ale profilurilor unor activităţi şi nu în ultimul rând, creşteri ale productivităţii muncii şi randamentelor de producţie. Investiţiile străine directe, alături de exporturi, reprezintă calea directă de dezvoltare a economiei. Fluxurile de capital sunt influenţate, în mod fundamental, de riscul de ţară şi de factorii globali. Discuţiile despre noii determinanţi ai investiţiilor străine directe, implică analiza unui aspect foarte important şi anume, rolul politicilor guvernamentale privind aceste investiţii. Politicile638 pot fi încadrate pe o scală ale cărei extreme sunt reprezentate la un capăt de stadiul politicii dogmatice radicale, ostilă tuturor formelor de investiţii străine directe, iar la celălalt capăt de principiul nonintervenţiei statului şi al pieţei libere. Între aceste două extreme 638

Zaman Gh, Vâlceanu G.., Investiţiile în economia României, Probleme Economice, nr.25, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Academia Română, Bucureşti 2000

343

există o gamă întreagă de combinaţii, care pot fi încadrate în ideologia numită “naţionalism pragmatic”. Fluxurile de capital străin au fost demult apreciate drept o resursă importantă a dezvoltării şi prosperităţii economice. Unii savanţi argumentează că fluxurile de investiţii străine directe ar putea acoperi deficienţa dintre nivelul de investiţii scontate şi economiile făcute de ţara gazdă. De asemenea, investiţiile străine directe ar putea ajuta ţările-gazdă să scape de cercul vicios al subdezvoltării, în special în cazul ţărilor mici. Studiile recente arată că investiţiile străine directe sunt foarte importante, deoarece ele aduc în economia ţării capital, astfel completând capitalul naţional, creează locuri de muncă şi duc la o creştere economică durabilă. Bibliografie: 1. Aitken, B., Harrison A., Do Domestic Owned Form Benefit from Foreign Direct Investment: Evidence from the Panel, International Monetary Fund, 1993; 2. Mazilu, A., Transnaţionalele şi competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Editura Economică, 1999; 3. Bonciu, F., Dinu, M. G., Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe, Editura Albatros, Bucureşti, 2001; 4. Bonciu, F., Atragerea şi monitorizarea investiţiilor străine directe, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1997; 5. Bulz, N., Stoica, M., Parteneriat creativ de bunastare/Reconstructie, modelare, simulare, emulare întru natura, societate, gândire, Editura AISTEDA, Bucureşti, 2004; 6. Joong-Wan, C, Foreign Direct Investment: Determinants, Trends in Flows and promotion policies, Investment promotion and Enterprise Development Bulletin for Asia and the Pacific, 2003; 7. Korten, D., When Corporations rule the world, Editura Berrett-Koehler, 2001; 8. Negriţoiu, M., Rolul investiţiilor străine directe în strategia naţională de dezvoltare economică, Editura ASE, Bucureşti, 1999; 9. Zaman, Gh, Vâlceanu, G.., Investiţiile în economia României, Probleme Economice, nr.25, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Academia Română, Bucureşti 2000.

344

GLOBALIZAREA – OPORTUNITĂŢI ŞI EFECTE NEGATIVE AUPRA ECONOMIEI MONDIALE GLOBALIZATION – OPPORTUNITIES AND NEGATIVE EFFECTS ON THE GLOBAL ECONOMY Asist. univ. drd. Ioana-Adriana Murariu Facultatea Finanţe şi Bănci Universitatea Spiru Haret, Bucureşti Abstract More broadly, the globalization of world economy can be defined as a highly dynamic process of increasing interdependence between national states, as a result of the expansion and deepening of transnational linkages into increasingly and diverse spheres of economic, political, social and cultural life, and having as an implication that the problems are global rather than national, requiring in turn a global solution. The technological revolution and the explosion of trade are positive elements of globalization, but the negative effects of globalization should not be ignored, such as dividing the world into centers and periphery, the tendency to eliminate small companies, changing competition rules. Keywords: new economy, globalization, IT revolution, competition, regional integration. 1. Conceptul de globalizare Abordată din punct de vedere economic şi financiar, globalizarea poate fi definită drept întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa globală a bunurilor, serviciilor şi, mai ales, a capitalurilor. Datorită transformărilor din politicile economice din numeroase ţări, a revoluţiei tehnologiilor de telecomunicaţii, se poate constata cu uşurinţă în ultimii 20 ani, atât creşteri spectaculoase ale legăturilor comerciale şi fluxurilor capitalurilor, cât şi o schimbare radicală a producţiei ca formă, structură şi localizare geografică639. O definiţie asemenătoare este prezentată şi într-un report al Fondului Monetar Internaţional (FMI) din 1997: fenomenul globalizării economiei mondiale reprezintă integrarea internaţională aflată în strânsă creştere, atât a pieţelor de bunuri şi servicii, cât şi a celor de capital. În ceea ce priveşte globalizarea, în literatura de specialitate se foloseşte şi un alt termen, cu semnificaţie aproape identică, şi anume acela de mondializare economică. În ceea ce priveşte originea celor două concepte menţionate (globalizare şi mondializare), se afirmă că mondializarea este un concept de provenienţă lingvistică francofonă, în timp ce conceptul de globalizare este de provenienţă lingvistică anglofonă. Dezbaterea legată de globalizare continuă să provoace conflicte puternice între susţinători şi opozanţi, ambele părţi susţinându-şi poziţiile. Conflictul ideologic se referă în mod special la impactul pe care îl are globalizarea asupra ţărilor sărace, în special asupra Africii. Anti-globaliştii susţin faptul că integrarea economică este o nouă formă de imperialism care dă posibilitatea naţiunilor bogate să aibă beneficii în defavoarea celor sărace, în timp ce globaliştii insistă asupra faptului că globalizarea este singura soluţie de depăşire a stadiului de subdezvoltare pentru ţările sărace. Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării economice este propulsată de progresele revoluţionare din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor 639

Bari, I., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2005.

345

(IT&C), asociate cu schimbările de mare anvergură în planul abordărilor naţionale vizând politicile de reglementare şi de liberalizare a regimurilor comerciale şi investiţionale. Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de productivitate pe care le antrenează noile tehnologii, coroborate cu mutaţia dinspre condiţiile economice „închise” înspre condiţii economice „deschise”, ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de capitaluri, reconfigurează nu numai harta industrială, ci şi cea a relaţiilor economice internaţionale. În contextul acestor procese deosebit de dinamice, numeroase dintre graniţele care în trecut delimitau produsele comercializabile de cele ne-comercializabile se estompează, liniile de demarcaţie între sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze, structura produselor se schimbă, iar relaţiile de interdependenţă dintre sectoarele producătoare de bunuri şi cele furnizoare de servicii se adâncesc. Se schimbă fundamental structurile de producţie şi modelele organizaţionale, se petrec bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă, şi nu în ultimul rând, se produc schimbări în structura relaţiilor economice internaţionale şi în configuraţia competiţiei în plan global. În planul relaţiilor economice internaţionale, aceste mutaţii se traduc prin creşterea susţinută a comerţului internaţional şi devansarea dinamicii producţiei mondiale, creşterea importanţei schimburilor comerciale în interiorul aceleiaşi ramuri industriale, devansarea formelor clasice de comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise producţiei internaţionale şi controlate de corporaţiile transnaţionale, amplificarea relevanţei serviciilor pentru fluxurile comerciale şi investiţionale, tendinţele de „dezintegrare” a producţiei prin de-localizarea şi, respectiv, re-localizarea activităţilor la nivel internaţional, şi nu în ultimul rând, creşterea explozivă a pieţelor financiare internaţionale însoţită de cursuri de schimb fluctuante şi de instabilitate sporită. Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către globalizare variază considerabil, iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat o legătură strânsă între integrarea globală şi creşterea standardelor de viaţă a marii majorităţi a populaţiei, există un larg consens al analiştilor că viitorul curs al globalizării nu este asigurat, în pofida impulsului dat acestui proces de progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei şi comunicaţilor şi de expansiunea dinamică a Intemetului640. Atât în ţările industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, scepticii pun la îndoială beneficiile acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă faţă de o integrare şi mai avansată, rezistenţă care s-a accentuat mai ales după criza asiatică din anii 1997-1998 şi s-a reflectat prin intensificarea opoziţiei faţă de globalizare şi acutizarea dezbaterilor pe marginea. acesteia. Eşuarea lansării Rundei Mileniului la Seattle (SUA) în 1999 sau eşecul total al lucrărilor celei de-a cincia reuniuni ministeriale a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) de la Cancun (Mexic), din septembrie 2003, sunt doar câteva exemple. 2. Opinii privind beneficiile şi dezavantajele globalizării În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice derivând din deschiderea economică mai mare, aceste beneficii sunt percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări, cât şi în interiorul ţărilor. În mod paradoxal, fenomenele circumscrise globalizării sunt de natură să inspire temeri celor mai diverse grupuri şi categorii sociale deopotrivă din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Numeroase temeri sunt în asociaţie cu creşterea fluxurilor comerciale şi investiţionale, care a acutizat problema vulnerabilităţii. Forţa de muncă cu calificare scăzută–dar şi cea superioară din ţările industrializate se simte ameninţată de pericolul dislocării din cauza concurenţei din partea forţei de muncă mai ieftine din ţările în curs de dezvoltare. Volumul şi volatilitatea fluxurilor de capital au sporit riscurile crizelor 640

Bari, I., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2005.

346

bancare şi valutare, precum şi costul acestora641. Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai mult de corporaţiile transnaţionale care valorifică oportunităţile oferite de globalizare în propriul lor avantaj şi fără a ţine neapărat seama de obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale ţărilor individuale. În aceste condiţii, ţările în curs de dezvoltare se tem de marginalizarea economică, de penetrarea valorilor străine şi de asimilarea subsecventă a diversităţii culturale, ca şi de posibila pierdere a forţei de muncă înalt calificate prin emigrarea în ţări mai avansate. La acestea se adaugă temerile împărtăşite de majoritatea ţărilor ca mediul înconjurător a ajuns să fie iremediabil degradat, iar „capitalul cultural” erodat, ca urmare a unei omogenizări incipiente a gusturilor, concepţiilor şi tradiţiilor culturale, şi nu în ultimul rând, pe măsură ce lumea se integrează, statele naţionale – şi elitele care domină guvernele - se tem de pierderea autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor macroeconomice industriale, alocarea resurselor, definirea instituţiilor politice, juridice, sociale, economice şi gestionarea problemelor naţionale. Temerile au la bază şi presiunea concurenţială din partea celorlalte ţări, forţa opiniei publice globale şi a instituţiilor internaţionale – precum OMC, FMI, Banca Mondială, presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale, şi nu în ultimul rând, de corporaţiile transnaţionale. În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării sunt golite de substanţa economică, rămân totuşi numeroase temeri care aşteaptă tot atâtea răspunsuri adecvate în termeni politici, cum ar fi cele vizând rolul statutului – naţiune, în condiţiile în care globalizarea are tendinţa de a reduce spaţiul de manevră al acestuia pentru promovarea politicilor interne. Compatibilitatea devine suveranitatea naţională şi integrarea globală crescândă se află în miezul dezbaterilor pe marginea globalizării în numeroase ţări. În spaţiul UE, introducerea euro a intensificat dezbaterile pe tema constrângerilor la adresa politicilor bugetare din cauza globalizării, întrucât este aşteptată o creştere continuă a mobilităţii capitalului real şi financiar. În aceste condiţii, un număr crescând de politicieni consideră liberalizarea drept un pericol pentru atingerea obiectivelor politicilor interne, mai ales în domeniul securităţii sociale. Ca reacţii la aceste evoluţii, unii pledează pentru coordonarea internaţională în domeniul taxelor şi impozitelor, cântărind inclusiv oportunitatea creării în perspective a unei Organizaţii Fiscale Mondiale, în timp ce alţii se pronunţă pentru impunerea de restricţii asupra mobilităţii internaţionale a capitalului642. Pe de altă parte, concluziile unor studii empirice recente (bazate pe experienţa ţărilor membre ale OCDE începând din anul 1970), arată că, deşi globalizarea restrânge spaţiul de manevra pentru politica bugetară naţională, rămâne totuşi loc suficient pentru politicile naţionale individuale. Pe de altă parte, rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la scară mondială poate fi canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele economice presupuse sau reale ale acesteia, cât mai ales pe organizaţiile internaţionale, în calitatea lor de susţinătoare ale unor politici economice considerate ca fiind dăunătoare pentru forţă de muncă şi pentru mediul înconjurător deopotrivă, în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Astfel, OMC este tot mai vehement criticată pentru utilizarea. unor reguli nedemocratice, care ar avea drept scop reducerea barierelor existente în comerţul internaţional şi prohibirea implementării de noi bariere. Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi doar interesele marilor corporaţii transnaţionale cărora le revine o fracţiune considerabilă din comerţul internaţional şi din fluxurile de capital, în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste corporaţii (precum standardele internaţională de muncă sau media) ar fi ţinute în mod deliberat în afara sferei de incidenţă a OMC. Unii critici identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea, considerând-o un fel de conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimental muncitorilor şi mediului, mai ales în ţările sărace, fiind acuzată de alţii ca ar fi responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate a 641 642

Marin, G., Economia mondială - trecut, prezent, viitor, Bucureşti, Editura Independenţa Economică, 1996. Postelnicu, Gh., Postelnicu, C., Globalizarea economiei, Editura Economică, 2005.

347

veniturilor forţei de muncă din ţările dezvoltate. Dar dincolo de aceste aspecte, în toate părţile lumii se manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra intervenţiei şi rolul statului - naţiune şi, în cele din urmă, asupra suveranităţii naţionale. Aceste temeri reflectă reacţii faţă de tendinţele de creştere a influenţei politicilor internaţionale şi de imixtiune a acestora în politicile interne, în contextul în care se poate constata o extindere a sferei de coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor internaţionale – îndeosebi OMC, FMI şi Banca Mondială - ca răspuns la nivel global faţă de efectele procesului de globalizare. Chiar dacă provocările globalizării crescânde a economiei mondiale sunt numeroase, iar temerile legate de efectele acesteia pot fi întemeiate, este tot atât de adevărat că, în ultimă instanţă, globalizarea se impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimburilor tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o politică care poate fi apreciată ca bună sau rea sau care să poată fi acceptată sau respinsă. Desigur, o perspective asupra globalizării care se bazează exclusiv pe temeri – chiar dacă unele par justificate – este unilaterală, fenomenul fiind perceput mai curând ca o sursă de noi confruntări între naţiunile independente. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că procesul de globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională, în măsura în care introduce un nou grad de libertate în materie de posibilităţii de acţiune şi furnizează un canal suplimentar pentru schimbul reciproc de idei şi de activităţi. şi chiar dacă noile evoluţii introduc numeroase elemente de incertitudine şi pot conduce, în anumite situaţii, inclusiv la confruntări, acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile. De aceea, este pertinentă aprecierea că transformările care stau sub semnul globalizării crescânde a economiei mondiale creează noi condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea economică şi noi alternative pentru atingerea acestor obiective; dar, acestea ridică, în acelaşi timp, şi numeroase sfidări la adresa tuturor statelor, deopotrivă dezvoltate, în curs de dezvoltare sau în tranziţie. La fel de pertinentă poate fi şi opinia acelor analişti care consideră ca viitorul integrării globale va depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor percepute şi de capacitatea câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici, de succesul în construirea unor structuri instituţionale interne şi internaţionale care să corespundă obiectivului de gestionare a unei varietăţi de fluxuri intre ţări, şi nu în ultimul rând, de politicile de natură să pregătească ţările în vederea înfruntării provocărilor derivând din deschiderea economică mai mare. 3. Revoluţia informatică şi globalizarea economiei mondiale Revoluţia informatică a transmis nebunia vitezei tuturor activităţilor umane şi s-a răsfrânt asupra vieţii individului ce trăieşte sub imperiul vitezei. Calculatorul a devenit un suport global, acesta servind ca postament pentru noua fază a modernităţii. Acesta oferă suport activităţilor individului, amplificându-i capacitatea de a gândi şi capacitatea de a comunica. Combinată cu noile tehnici ale comunicării la distanţă (sateliţi), revoluţia informatică a avut efecte secundare crescute, creând teleinformatica. Ea a suprimat practic distanţele şi a făcut ca graniţele să devină irelevante. Nu este vorba doar de graniţele geografice ale ţărilor, ci şi de graniţele domeniilor de cunoaştere ale competenţelor, ale şcolilor şi facultăţilor, obligând toate ariile gândirii şi acţiunii umane să interacţioneze. O consecinţă importantă a revoluţiei informatici este apariţia structurii de tip reţea, care se substitute arborelui ierarhic al instituţiilor clasice. De asemenea, informaţia a câştigat valoare în report cu factorii materiale clasici. Este vorba de informaţia articulată şi purtătoarea de sens, adică cunoştinţa; cunoştinţele au devenit principala resursă a omeniri, iar epoca informaţională a devenit „a cunoaşterii”. Este un lucru de acum destul de cunoscut ca favorizaţi în această lume a Internet-ului 348

sunt acei care pot avea acces rapid sau în timp real la informaţie. Din acest punct de vedere, globalizarea este o şansă imensă, de care însă nu pot beneficia toţi în mod egal. Şi aceasta pentru simplul motiv că marea majoritate a ţărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare nu dispun de infrastructura şi de posibilităţile necesare pentru a face ca accesul la informaţie să fie cu adevărat universal. Chiar şi în cadrul aceleiaşi ţări, posibilităţile indivizilor de a avea acces la informaţie sunt extrem de diferite, pentru că sunt condiţionate din punct de vedere financiar. Viitorul apropiat va fi dominat de „noua economie”, având drept resurse principale input - urile de cunoştinţe. Nucleul acesteia este chiar Internet-ul care asigură transmiterea informaţiilor în timp util în toate regiunile lumii643. Deşi pătrunderea Internet-ului pe piaţă nu datează decât din 1994, astăzi se înregistrează mai mult de 180 mil. de utilizatori. În Europa, 181.5 mil. de persoane au deja, în propria locuinţă, un calculator cu acces la Internet. Raportată la numărul populaţiei, ierarhia este complet modificată. În Norvegia, Suedia sau Danemarca, fiecare a doua persoană utilizează Internet-ul, în Marea Britanie fiecare a treia persoană, iar în Germania doar o persoană din cinci utilizează Internet-ul. Internet-ul şi globalizarea au ca obiect declarat crearea unei lumi unite. Ţările dezvoltate trebuie însă să-şi asume responsabilitatea promovării Internet-ului şi în alte zone, iar în acest sens, sprijinul financiar trebuie să se afle pe primul plan. 4. Explozia comerţului electronic Comerţul electronic a cunoscut în ultimii ani o creştere extraordinară datorită Internetului. În prezent se disting două tipuri de comerţ electronic: comerţul electronic de detail, unde clientul este o persoană fizică, denumit şi comerţul electronic Business to Consumer, şi comerţul între întreprinderi – comerţul electronic Business to Business. Comerţul electronic între întreprinderi se dezvoltă într-un ritm susţinut, continuând să reprezinte mai mult de 80% din comerţul electronic total. În ceea ce priveşte comerţul detail, cele mai solicitate produse şi servicii sunt: cărţi (22%), soft-uri (15%), CD şi video (15%), călătorii (11%), îmbrăcăminte (10%), echipament informatic (9%), obiecte de colecţie (7%), bilete spectacol (7%), cadouri (7%) şi electronice (4%). Internet-ul reprezintă un suport ideal şi pentru servicii. Deoarece nu necesită nici livrare şi în cea mai mare parte nici prezenţă fizică, serviciile de intermedieri îşi găsesc în mod natural locul pe Internet. Este interesant de remarcat ascensiunea serviciilor turistice pe Internet – de exemplu, în SUA călătoriile, transportul şi industria hotelieră deţin locul 1, cu o pondere de 40% în totalul vânzărilor, urmate de informatică (materiale şi soft) cu 23% şi îmbrăcăminte cu 8%644. Expansiune pe Internet mai înregistrează şi serviciile financiare, dar şi serviciile de închiriere de maşini. Internet-ul este un teren ideal şi pentru intermediarii puri, dedicaţi în întregime comerţului electronic. Este cazul sistemelor de vânzare pe bază de licitaţii, cunoscute sub denumirea de e-Bay sau i-Bazar. Site-ul lor face legătura între diverse persoane particulare şi câştigă din comisioanele la vânzări şi din publicitate. Nici o funcţie materială de stocaj sau de logistică nu este necesare, existând astfel imense oportunităţi pentru a crea rapid noi servicii şi noi întreprinderi. Interesul ţărilor lumii pentru „e – comerce” este din ce în ce mai mare, în prezent, comerţul electronic poate fi considerat drept un levier pentru întreaga economie. Creşterea numărului utilizatorilor Internet-ului şi a nevoilor în termeni de transmisie a 643 644

Bari, I., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2005. Bari, I., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2005.

349

datelor conduce în mod natural la dezvoltarea infrastructurii, prin crearea a noi terminală mai puţin complexe care să antreneze spre comerţul electronic un public cât mai larg. Succesul actual şi previzionat al comerţului electronic stimulează dezvoltarea sectorului noilor tehnologic de informare şi comunicare – microelectronica, telecomunicaţie, soft-urile, materialele şi serviciile informatice. Globalizarea a devenit un proces obiectiv, implacabil, care se desfăşoară cu o viteză deseori ameţitoare, cuprinzând în sfera sa cvasitotalitatea statelor lumii. Sub aspect strict economic al eficienţei alocării şi utilizării resurselor, globalizarea economică apare ca un fenomen raţional, de natură să furnizeze un volum mai mare de bunuri şi servicii cu resurse tot mai puţine. Aşadar, globalizarea economică presupune, în esenţă, globalizarea procesului de creare a producţiei interne brute ale statelor lumii. Ţările mici au văzut iniţial în globalizare speranţa accelerării progresului lor economic, tehnologic, ştiinţific, ca soluţii de realizare a unor ritmuri înalte ale creşterii economice, în scopul lichidării subdezvoltării. Evenimentele din ultimii 25 ani demonstrează însă că, în cea mai mare parte, aceste speranţe au fost zadarnice, pentru că inegalităţile dintre ţările cele mai dezvoltate ale lumii şi cea mai mare parte a celorlalte state s-au accentuat în loc să se estompeze. Rezultatul îl constituie o lume care astăzi este încă şi mai puternic polarizată din punct de vedere economic şi social decât lumea sfârşitului deceniilor 7, 8 sau 9. „Acest lucru s-a putut petrece pentru că marile puteri economice au văzut în globalizare nu un instrument al democratizării relaţiilor internaţionale, ci unul al perpetuării şi accentuării inechităţilor atât în accesul la resurse şi pieţe de desfacere, cît şi ca o consecinţă directă în ceea ce priveşte repartizarea pe glob a bogăţiei şi sărăciei”645, pentru că globalizarea înţeleasă în sensul său pozitiv şi umanist ar fi însemnat punerea în operă de către marile puteri economice ale lumii şi de care instituţiile financiare mondiale a unor proiecte de amploare care să vizeze sprijinirea ţărilor sărace, stimularea creşterii economice între graniţele acestora, pentru diminuarea sărăciei şi ameliorarea stării sociale în statele estului şi sudului subdezvoltate sau slab dezvoltate646. 5. Efectele negative ale globalizării cu impact asupra activităţii economice şi sociale 5.1. Puncte slabe ale „noii economii” în contextul globalizării Expresia „noua economie” este utilizată cu mai multe înţelesuri, de la expansiunea economiei de piaţă în acţiuni şi în tehnologia informaţiei de pe Wall Street, până la schimbări economice şi sociale determinate de dezvoltarea noilor tehnologii şi de procesul mai larg de globalizare. Statele dezvoltate şi companiile transnaţionale au pus în aplicare strategii economice şi politice despre care ştiau dinainte că vor avea ca efect întărirea inegalităţilor, excluziunea socială şi sărăcia mondială. „Noua economie” dispune de numeroase puncte slabe, care intensifică inegalităţile în repartiţia bogăţiilor şi a resurselor, creând în acelaşi timp excluziuni sociale. Câteva din aspectele negative ale „noii economii” de care poate fi făcută responsabilă globalizarea sunt:
s-a pretins că despărţirea economiei reale de cea financiară nu ar fi periculoasă, că piaţa va fi aşa-zis autoreglată, că oferta va crea propria cerere şi, ca urmare, nu mai este necesar „modelul repartiţiei venitului naţional”; renunţarea la acest model a 645 646

lsărescu, M., Reflecţii economice, Academia Romană, Bucureşti, 2001. Vass, A., Globalizarea, între mitul echităţii şi realitate, în Tribuna Economică. nr. 38/sept.2002.

350

favorizat accentuarea subdezvoltării unor state; noile tehnologii au contribuit la imobilizarea guvernelor moderne, care au neglijat să mai aplice politici macroeconomice proprii, limitându-se să favorizeze utopic competitivitatea;
închiderea unui număr mare de întreprinderi mici şi mijlocii, ca urmare a creşterii gradului de monopol şi a dezvoltării companiilor transnaţionale; majoritatea întreprinderilor obligate să-şi înceteze activitatea au provenit atât din economiile dezvoltate cât şi din cele în curs de dezvoltare şi nu au avut acces sau nu au beneficiat de noile tehnologii;
noile tehnologii sunt creatoare de „arme inteligente” care conţin compuşi ce produc maladii grave şi malformaţii ale embrionilor umani şi ale căror efecte se pot manifesta pe termen lung şi pe largi întinderi geografice, contribuind astfel la o degradare continuă a calităţii vieţii. Din perspectiva instituţională globalizarea rămâne un deziderat, care ar avea şanse să se materializeze mai devreme sau mai târziu, în funcţie de interesele agenţilor reali ai globalizării. Absenţa asumării responsabilităţii coordonării economiei mondiale de către o superputere, crează viziunea că prin aceasta se evită desemnarea clară a vinovaţilor responsabili direcţi ai destabilizărilor comise în numele globalizării. Şi în ce priveşte crearea unui centru de decizie globală se fac afirmaţii potrivit cărora soluţionarea unor probleme globale de tipul: dezvoltării, poluării, combaterii criminalităţii, inclusiv aplicarea unor strategii coerente de gestionare a consecinţelor soluţionării problemelor globale vor putea fi rezolvate numai după ce va fi creat un astfel de centru. S.U.A. în calitate de coordonator utilizează în interes propriu o serie de instituţii cu caracter internaţional, astfel: prin G20 - în materie de control tehnologic şi economic, prin FMI şi Banca Mondială - în resortul monetar bancar, prin OMC - în expansiunea comerţului, prin NATO - în privinţa securităţii, iar prin Consiliul de Securitate ONU - în direcţia politică. Tendinţa de împărţire a lumii în centre şi periferie, altfel spus în zone de unde provine capitalul şi în zone unde acesta operează pentru a-şi spori puterea, se dispută vehement în termeni politici şi de război ideologic. Concentrarea capitalului financiar în anumite zone, îndeosebi în S.U.A., este una din cauzele pentru care lumea polarizează excesiv în centre şi periferie, adică în zone care dispun de presiunea politică a capitalului şi zone cărora le rămâne doar şansa de a atrage spre folosire acest capital. Dominaţia capitalului american, desăvârşită prin acumularea fabuloasă a capitalului financiar, este percepută adeseori ca o agresiune de factură imperialistă. Formele de integrare zonală, economică şi politică, care vizează Europa dar şi Asia de Sud-Est, reprezintă reacţii la supremaţia sufocantă a centrului unic american, care are nevoie de periferie pentru a-şi valorifica puterea financiară şi politică. În afară de triada S.U.A. (zona NAFTA), Europa (zona U.E.) şi Asia-Pacific (zona APEC) tendinţa de integrare zonală atinge şi concentrări mai mici precum Zona de Liber Schimb din Europa Centrală (CEFTA), Zona de Cooperare Economică a Mării Negre (BSEC), Zona de Liber Schimb din Asia de Sud-Est (AFTA), Piaţa Comună din Sudul Americii Latine (MERCOSUR), Zona de Liber Schimb Transatlantic (TAFTA) sau Zona de Liber Schimb a Americii de Nord şi de Sud647. Este adevărat că lumea în ansamblul ei a devenit mai bogată. Aceasta se explică prin faptul că PNB mondial a crescut de 10 ori în 50 ani, respectiv de la 3.000 miliarde $ la 30.000 miliarde $. Chiar în aceste condiţii discrepanţa bogaţi-săraci s-a accentuat. În Asia de Sud, a


647

Drucker, Peter F. – Societatea post capitalistă, Editura Image, Bucureşti, 1999.

351

cărei populaţie reprezintă 23 % din populaţia mondială, numărul utilizatorilor de Internet nu atinge 1%, însă se estimează că traficul de droguri reprezintă 8% din valoarea comerţului mondial648. Discrepanţa dintre bogaţi şi săraci poate fi pusă în evidenţă şi de inechităţile din domeniul muncii şi retribuirii acesteia. Astfel, globalizarea a creat o nouă categorie socială, dificil de clasat în funcţie de venituri, de factorii de producţie sau chiar de comportamente. Este vorba de conducerile marilor societăţi transnaţionale, care pe lângă faptul că ating remunerări exorbitante, participă în acelaşi timp şi la profituri. Inegalităţile între bogaţi şi săraci se adâncesc şi în economiile dezvoltate, iar procentul celor care trăiesc sub pragul de sărăcie creşte peste tot. Femeile, în cadrul globalizării, aparţin pieţei de muncă secundare, categorie în care sunt incluşi şi pensionarii, tinerii emigranţi, oamenii de culoare şi muncitorii necalificaţi. În condiţii de şomaj această categorie este cea mai defavorizată. În sectorul serviciilor, tendinţa este una de proletarizare a femeilor, ele ocupând locuri de muncă necalificate. Pe pieţele factorilor de producţie, ca urmare a globalizării, s-au modificat regulile concurenţei. Este vorba de raporturi complexe de substituire şi de complementaritate între munca calificată şi cea necalificată utilizată în economiile dezvoltate şi în cele în curs de dezvoltare, între cererea bunurilor şi a serviciilor de o mare intensitate de muncă sau de o mare intensitate de capital şi între cererea salariilor mici şi cea emanând de salarii ridicate. Toate acestea au ca obiect munca necalificată care-şi limitează capacitatea de a negocia, creşte elasticitatea cererii şi accelerează procesul de proletarizare. În aceste condiţii, concurenţa între muncă şi capital este complet falsă. Capitalul capătă remunerarea cea mai ridicată, pe când munca concretizată prin salariile oferite se poziţionează la nivelul cel mai scăzut. Această discriminare între muncă şi capital a condus la un imens val de emigranţi clandestini în căutarea unui destin mai bun649. Unele ţări îi resping pe aceştia, apare rasismul şi xenofobia, iar atunci când numărul emigranţilor legali este semnificativ de mare, apare şi şomajul. În concluzie, globalizarea este o realitate probabil ireversibilă şi orice ţară care-şi pregăteşte temeinic viitorul se vede nevoită să interfereze cu ea. Neadaptarea la noul mediu al globalizării înseamnă nu numai o şansă pierdută, ci şi riscul de a pierde poziţii şi segmente de piaţă deja dobândite. Pot face faţă globalizării cei care vor fi orientaţi spre cunoaştere şi comunicare. Bineînţeles că există si sceptici în ceea ce priveşte efectul globalizării. Aceştia nu cred că globalizarea totală - a capitalurilor, a munci, a tehnologiei, a pieţei produselor - va duce la o convergenţă a formelor instituţionale şi a modurilor de reglare a economiei care vor ajuta creşterea productivităţii şi a nivelului de trai. Bibliografie: 1. 2. 3. 4. 5.

Bari, I., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2005. Drucker, Peter F. – Societatea post capitalistă, Editura Image, Bucureşti, 1999. Gheorghiţă, V., Economia mondială, Note de curs, ASE, Bucureşti, 1998. lsărescu, M., Reflecţii economice, Academia Română, Bucureşti, 2001. Marin, G., Economia mondială - trecut, prezent, viitor, Bucureşti, Editura Independenţa Economică, 1996. 6. Munteanu, C., Horobeţ, A., Finanţe transnaţionale, Bucureşti, Editura All Beck, 2005. 7. Postelnicu, Gh., Postelnicu, C., Globalizarea economiei, Editura Economică, 2005. 8. Rugman, A., International Business, McGraw Inc., Londra, 1995. 648 649

Munteanu, C., Horobeţ, A., Finanţe transnaţionale, Bucureşti, Editura All Beck, 2005. Gheorghiţă, V., Economia mondială, Note de curs, ASE, Bucureşti, 1998.

352

COOPERAREA FRANCO-GERMANĂ - MOTORUL CONSTRUCŢIEI EUROPENE FRENCH-GERMAN COOPERATION – EUROPEAN ARCHITECTURE MOVER Drd. Loredana Balteş Universitatea “Babeş Bolyai” Cluj Napoca Abstract: Despite their past history based on mutual distrust and several wars, Germany and France have learned from past mistakes and are trying to build together the road to the future. Over the past 60 years, the Franco-German cooperation was the one who initiated and relaunched the European construction. Creating the European Monetary System, initiating and implementing the Maastricht Treaty, the CAP (Common Agricultural Policy), creating the Schengen area, the euro and the European citizenship are just some of the reforms resulting from the Franco-German engine. With a remarkable desire to maintain the peace on the continent and to build a European community, economically and socially competitive, the two countries have moved on from the past disputes by applying the compensation principle. The new challenge for the Franco-German engine is its adaptation to an enlarged European community, which seems to be no longer under the influence of the Franco-German leadership. Keywords: Germany, France, cooperation, European community Franţa şi Germania, membrii fondatori ai comunităţii europene, au jucat un rol major în ultimii douăzeci de ani, implusionând majoritatea reformelor comunitare înregistrate, precum: Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, introducerea euro, spaţiul Schengen, etc. Conştiente de faptul că îşi asumă o responsabilitate istorică comună în serviciul Europei, încă de la sfârşitul celui de al doilea Război Mondial, Franţa şi Germania, îşi înscriu cooperarea în direcţia construcţiei europene. Intensitatea şi diversitatea cooperării franco-germane este incomparabilă în raport cu a altor state, atât din punct de vedere politic, comercial, educativ cât şi cultural. În acelaşi timp, cooperarea dintre cele două ţări a devenit atât de strânsă, încât deseori s-a vorbit despre "cuplul franco-german" care a devenit motorul construcţiei europene. Deşi state rivale o mare perioadă de timp ce a fost marcată de războie şi neîncredere reciprocă, după experienţa celui de al doilea Război Mondial, Franţa şi Germania aleg să se reconcilieze pentru a asigura pacea pe continent. Această dorinţă de reconciliere a fost regăsită în declaraţia făcută de către Robert Schuman, Ministrul de Externe al Franţei, pe 9 mai 1950, ce dă naştere primei instituţii comunitare, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) formată din şase state europene îce pun bazele unei piaţe comune pentru producţia de carbune şi oţel. În declaraţia sa, Robert Schuman spunea: "Europa nu se va construi dintr-o dată, nici printr-o construcţie de ansamblu; ea va fi făcută prin realizări concrete ce crează în primul rând o solidaritate de fapt. Unificarea naţiunilor europene necesită ca opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania să fie eliminată; acţiune care trebuie să vizeze în primul rând Franţa şi Germania.650"

650

http://ec.europa.eu/france/pdf/declaration-9mai1950_fr.pdf

353

Apropierea franco-germană s-a datorat în special lui Konrad Adenauer (Cancelarul Germaniei) şi generalului Charles de Gaulle (Preşedintele Franţei). Cei doi Şefi de stat s-au întânit pentru prima dată pe 14 septembrie 1958. Deşi personalităţi diferite, între cei doi se naşte o veritabilă prietenie ce a determinat un şir de întâlniri, culminând cu voiajul generalului de Gaulle în Germania, în septembrie 1962 când acesta evocă "marele popor german". În acelaşi an, generalul de Gaulle declara în cadrul unei conferinţe de presă: "Dacă solidaritatea franco-germană nu ar exista sau ar fi încetat să existe, întreaga Europă ar fi expusă a fi opera demonului ce aduce nenorociri"651. Cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, a încercat o apropiere de Pierre Mendès France, în 1954, însă din cauza condiţiilor geostrategice, apropierea de Franţa se face simţită deabia din 1960. Dacă pentru Adenauer obiectivul principal îl constituia reconcilierea francogermană şi consolidarea acestei relaţii, generalul de Gaulle viza, în primul rând, emanciparea Europei faţă de Statele Unite. În 22 ianuarie 1963, Cancelarul Adenauer şi Generalul de Gaulle semnează Tratatul de cooperare franco-german (Tratatul de la Élysée) ce a devenit emblema relaţiilor intense dintre Franţa şi Germania. Tratatul răspunda la 3 obiective generale652:  Reconcilierea franco-germană;  Crearea unei veritabile prietenii între cele două state;  Construirea Europei Unite. De asemenea, el prevedea un calendar de întâlniri regulate la toate nivelurile Şefi de 653 Stat şi de Guvern, Miniştri, înalţi funcţionari), pentru a suscita cooperarea în domeniul afacerilor externe, apărării, educaţiei şi tineretului. Deplina cooperare de la vremea respectivă s-a concretizat în acest Tratat ce instituţionalizează cooperarea politică şi prevede crearea Biroului franco-german pentru Tineret. Totuşi, acest acord bilateral a fost criticat de către Statele Unite şi Marea Britanie, precum şi de către Miniştrii de Apărare şi Afaceri Externe germani. Demisia cancelarului Adenauer din octombrie 1963 şi înlocuirea lui cu Ludwig Erhard, puţin francofil, limitează cooperarea franco-germană. Problemele nu au întarziat să apară ; divergenţele ţinand de modul în care cele două state vedeau construcţia comunitară. Pe de-o parte, Franţa îşi imagina o Europă a naţiunilor, în care cuplul franco-german să joace rolul principal. Germania, pe de alta parte, era mult mai favorabilă ideii de Europa comunitară şi nu intenţiona ca tandemul cu Franţa să devină o pârghie care să servească opoziţiei faţă de Marea Britanie. Aşadar, această relaţie specială, dictată totuşi de interese politice, cunoaşte şi perioade de răceală, care alternează cu cele de înţelegere şi colaborare. Un exemplu în acest sens a fost statutul teritoriului Sarre care, în urma unui referendum, a devenit, la 1 ianuarie 1957, un "land" al Republicii Federale Germania. În anul 1966, Generalul de Gaulle spunea: « Franţa nu deţine mijloacele necesare pentru a exersa conducerea Europei. Europa este afacerea comună a francezilor şi germanilor!654» . În 1967, veto-ul francez în ceea ce priveşte intrarea Marii Britanii în comunitatea europeană indispune Germania. Aşadar, când generalul de Gaulle părăseşte puterea în 1969, relaţiile franco-germane erau morbide. Începând din 1970, cancelarul Brandt intenţionează să amelioreze poziţia Republicii Federale Germania (RFG) la nivel european, căutând să amelioreze relaţiile cu ţările din 651

Conferinţa de presă a Generalului de Gaulle din data de 15 mai 1962, Paris. http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/relations-franco-allemandes/index.shtml 653 În ceea ce priveşte aceste întâlniri oficiale, ele au culminat în timpul mandatului Preşedintelui Mitterrand care avea întâlniri bi-lunare cu Cancelarul Germaniei, Helmut Kohl. 654 www.observatoiredeleurope.com/La-vision-europeenne-du-general-de-Gaulle_a1335.html 652

354

Europa de Est, în special cu Republica Democratică Germania. În acest context, relaţia franco-germană nu reprezintă o prioritate pentru RFG655. În perioada 1970 - 1974, colaborarea franco-germană înregistrează progrese în materie de educaţie, impulsionând implementarea primelor secţii bilingve în anumite licee din Franţa şi Germania, şi crearea, în 1972, a trei licee franco-germane (unul în Franţa şi două în Germania). Numai din 1974 se poate vorbi, într-adevar, de raporturi privilegiate franco-germane. Sosirea la putere, în mai 1974, a Preşedintelui francez Valéry Giscard d'Estaing şi a cancelarului Helmut Schmidt relansează relaţia franco-germană. Cei doi au adăugat cooperării o componentă suplimentară: au devenit promotorii de contacte simple şi directe, ce au marcat o nouă etapă în diplomaţia europeană modernă. Având aceeaşi viziune asupra Relaţiilor Internaţionale şi dezvoltând o veritabilă relaţie de amiciţie, cei doi Şefi de Stat, au afişat o cooperare crescută în ceea ce priveşte relaţiile Est – Vest şi în domeniul economic. În 1975, preşedintele d'Estaing şi cancelarul Helmut Schmidt au hotãrât armonizarea politicilor economice, decizie care a dus la apariţia Sistemului Monetar European, în 1979. Prin iniţiativa comună a cancelarului Helmut Schmidt şi a Preşedintelui Valéry Giscard d’Estaing, Consiliul European de la Copenhaga, adoptă în luna martie principiul Sistemului Monetar European. Acest proiect ce a fost realizat pe 13 martie 1979 s-a bazat pe lucrările pregătitoare ale experţilor francezi şi germani şi reprezintă un acord monetar care dă naştere la ECU (European Currency Unit). El limitează fluctuaţia monedelor statelor membre într-un cadru fixat în jurul unui curs pivot, iar apartenenţa la SME a fost o condiţie necesară pentru adoptarea euro. Tot în 1979, graţie contribuţiei Preşedintelui Giscard d’Estaing, susţinut de către cancelarul Schmidt, cele nouă state membre ale comunităţii europene decid ca deputaţii Parlamentului European să fie, pentru prima dată, aleşi în sufragiu universal direct. Aceasta a constituit o etapă importantă în democratizarea instituţiilor şi construcţiei unei Europe politice, amânată de mai multe ori. Pe plan politic, una dintre iniţiativele comune a fost crearea, în 1974, a Consiliului European (forul politic suprem al Uniunii Europene, format din şefii de stat şi de guvern, preşedintele şi un alt membru al Comisiei Europene şi miniştrii de externe). În această perioadă, construcţia europeană a depăşit sfera pur economică. Alegerile directe în Parlamentul european şi trecerea la ECU au reprezentat un mare pas în direcţia unităţii politice europene. Din 1984, axa franco-germană devine axa principală a politicii externe franceze, în special datorită relaţiei foarte bune dintre Preşedintele Franţei, François Mitterrand şi Cancelarul Germaniei, Helmut Kohl. Dacă în 1975, Mitterrand spunea: « Astăzi…Europa se face şi se desface în jurul Germaniei656», iar în 1983, declară că « Franţa şi Germania sunt cele care trebuie să construiască fundamentele unei înţelegeri din ce în ce mai solide657». Motorul franco-german a reprezentat fundamentul tuturor reformelor comunitare din anii ’80-’90, iar colaborarea fructuoasă dintre Mitterrand şi Kohl a constituit o şansă dată relansării europene. În mai 1995, la terminarea mandatului prezidenţial al lui Mitterrand, Helmut Kohl publica în Le Monde un articol intitulat: "Un mare European care pleacă."658 Strânsa relaţie de colaborare franco-germană a făcut ca politica europeană să apară ca o prelungire a politicii naţionale a celor două state. În ciuda diferenţelor politice – Mitterrand fiind socialist, iar Kohl conservator, amiciţia dintre cei doi, devine un simbol a apropierii celor două popoare. 655

"Les relations franco-allemandes 1963-2003", Dossier La documentation francaise, Ianuarie 2003. Mitterrand, François, "La paille et le grain", Paris, Editura Flammarion, 1975, p. 185. 657 Discursul lui François Mitterrand din data de 23.02.1983 la televiziunea ZDF (Zweites Deutsches Fernsehen). 658 Kohl, Helmut, "Le grand Européen qui s'en va", in Le monde, 11 mai 1995. 656

355

Cooperarea dintre cele două ţări a cunoscut o curba ascendentă, mai ales după ce Franţa a susţinut amplasarea, în RFG, de rachete Pershing pentru a răspunde ameninţării noului tip de rachetă sovietica SS-20. În 1984, Franţa şi Germania au căzut de acord să îl numească, în fruntea Comisiei Europene, pe francezul Jacques Delors. În acelaşi an, François Mitterrand deţinând preşedenţia CEE (Comunitatea Economică Europeană), împreună cu Helmut Kohl, Cancelarul R.F.G., reuşesc să soluţioneze în cadrul Summit-ului de la Fontainbleau problemele stringente, care blocau procesul comunitar precum: reglementarea constrângerilor cu Marea Britanie ce vizau contribuţia acesteia la bugetul comunitar, creşterea resurselor proprii (TVA-ul creşte de la 1 la 1,4%), reforma PAC şi crearea unui cabinet de experţi care să se ocupe de reforma instituţiilor europene. De asemenea, 16 dosare importante vizând agricultura, industria, institurea programului european de cercetare Esprit, fondurile structurale, extinderea CEE spre sud, au fost soluţionate în 1984 sub Presedenţia franceză. În 1986, cooperarea franco-germană iniţiază prin Actul Unic European lărgirea competenţelor Comunităţii în domeniile economic şi social. Prin mecanismul de vot prin majoritate calificată ce înlocuia votul în unanimitate la nivelul Consiliului de Miniştri, în timpul Preşedenţiei germane, sunt realizate o serie de reforme comunitare. În 1988, sunt create două structuri comune: Consiliul franco-german de apărare şi de securitate şi Comitetul franco-german economic şi financiar. În 1989, Mitterrand spunea: « Am convingerea că existenţa unei Comunităţi puternice şi structurate devine un factor de stabilitate şi reuşită pentru întreaga Europă. Trebuie să ne afirmăm identitatea ca şi Comunitate, să întărim instituţiile şi să pecetluim uniunea noastră. Este prima lecţie pe care o reţin, şi se pare că nu există o altă alternativă pentru deschidera către Est şi definitivarea edificiului Comunitar. Cele două demersuri trebuie să se realizeze împreună659 ». Astfel, în 1989, la Consiliul European de la Strasbourg, CEE sub impulsul celor doi leaderi europeni, Mitterrand şi Kohl, este fixată data primei Conferinţe Interguvernamentale privind Uniunea Economică şi Monetară, iar în aprilie 1990, este convocată o a doua conferinţă vizând crearea unei Europe politice. Cooperarea franco – germană în contextul reunificarii Germaniei Evenimentele majore produse în anul 1989 testează profunzimea cooperării francogermane, deoarece relaţiile dintre cele doua state cunosc o perioadă marcată de neîncredere reciprocă. În contextul reunificării Germaniei, Preşedintele Franţei, François Mitterrand, a fost adesea acuzat de a nu fi susţinut acest proces, în condiţiile în care, conform lui Pierre Lellouche, om politic francez, «în 1989, 70 % dintre Francezi se declarau în favoarea unificarii Germaniei660». Încă de la începutul anilor ’80, François Mitterrand îi mărturisea lui Helmut Kohl, că el considera că, până în anul 2000, Germania se va întregi. Susţinea acest proces şi nu credea că este moral ca o putere externă să se opună voinţei narturale a unui popor de a-şi urma destinul firesc, însă dorea ca acestă unificare să se realizeze de aşa natură încât să nu destabilizeze scena europeană. Arhivele britanice, mai mult de 500 de pagini de documente diplomatice britanice făcute publice în septembrie 2009, au redat o convorbire a Preşedintelui Francez cu Margaret Thatcher, Primul Ministru al Regatului Unit, prin care cei doi, ar fi făcut o « înţelegere cordială » împotriva reunificării Germaniei şi care ar pune în lumină atitudinea reticentă a lui 659

Joris, Pauline, "François Mitterrand et 1989 : la compréhension incomplète d'une Europe en bouleversements", Nouvelle Europe, 07 iunie 2008. 660 http://www.france-allemagne.fr/Conference-de-presse-conjointe-de,4932.html

356

François Mitterrand vis-à-vis de reunificarea Germaniei. Astfel, Preşedintele François Mitterrand o avertizase pe Margaret Thatcher că o Germanie reîntregită susţinută de Kohl, ar putea “dobândi mai mult teren decât Hitler”. Documentele relevă adânca preocupare a Marii Britanii şi a Franţei că Germania reunificată s-ar putea reîntoarce la trecutul nazist. Mai mult, conform arhivelor în cauză, în ianuarie 1990, la câteva săptămâni după căderea Zidului de la Berlin, Preşedintele Mitterrand o avertiza pe Margaret Thatcher în legatură cu primejdia reunificarii germane.661 De asemenea, Preşedintele Francez a fost acuzat de lipsa unui discurs de susţinere a voinţei de unificare a poporului german, discurs care a venit destul de trâziu şi cu destul de multă circumspecţie. Justificarea acţiunii sale o face publică fostul său consilier, Jacques Attali în cartea : « C’était Francois Mitterrand 662», considerând că Mitterrand nu putea să « dea o semnătură pe un cec în alb», adică nu vroia ca Europa să înteleagă că el susţine reunificarea Germaniei în orice condiţii. Neliniştea lui Mitterrand era cauzată de faptul că Kohl nu se exprima niciodată în termenii « reunificarea RDG cu RFG » ci despre « unificarea poporului german ». Aceasta formulă avea să dinamizeze relaţiile franco-germane, deoarece aceasta ar fi putut face referire şi la germanii care trăiesc în Silezia poloneză sau pe sudiţii din Cehoslovacia. Reticenţa sa vis-à-vis de reunificarea Germaniei avea la bază şi ipoteza conform căreia, a susţine reunificarea presupunea a-l împinge pe Gorbaciov la ruină. După câteva zile de la întâlnirea dintre Mitterrand şi Gorbaciov pe 6 decembrie 1989, în cadrul căreia Gorbaciov îi cere lui Mitterrand să intervină pentru a stopa reunificarea Germnaiei, François Mitterrand îi sugerează lui Kohl să nu precipite acest proces, în caz contrar, aceasta ar putea avea repercursiuni militare în URSS, şi nu doar politice. Principala temere a lui François Mitterrand era legată de faptul că procesul de unificare ar distruge echilibrul internaţional, şi prin urmare, a considerat că este de datoria Franţei, în calitate de leader comunitar, să transforme acest proces de unificare germană într-un proces de consolidare a demersului comunitar. Pe de altă parte, Hubert Védrine, consilierul pe probleme diplomatice al lui Mitterrand constata că : « ar fi o gravă greşeală să ne gândim că Mitterrand şi Thatcher aveau aceeaşi poziţie. Reunificarea o îngrijora realmente pe Thatcher, nu şi Mitterrand. El vroia doar să se asigure că va fi bine gestionată, democratică, că va face să avanseze integrarea europeană şi că nu va precipita căderea lui Gorbaciov. Thatcher nu putea accepta mai ales ca aceasta să fie folosită în direcţia integrarii europene663». Aceste interpretari sistematic negative la adresa politicii lui Mitterrand legată de acest eveniment, susţin şi o altă ipoteză, conform căreia, vizita lui în RDG ar fi avut ca scop creşterea speranţei de prelungire artificială a existenţei acesteia, deşi miza reală era să creeze presiune asupra lui Kohl, pentru a susţine Europa politică şi Uniunea Economică şi Monetară. Totuşi, în 1989, François Mitterrand repeta în faţa ziariştilor acelaşi discurs vis-à-vis de reunificarea Germaniei, şi anume, « Nu mă tem de reunificare. Niciun om politic european nu ar trebui să o facă664». Fostul consilier prezidenţial al lui François Mitterrand, Atalli, afirma că: « François Mitterrand nu a dorit să « împiedice » reunificarea. Pentru el, aceasta era o chestiune pe care numai germanii o puteau hotărî între ei, dar el, Preşedintele Franţei, trebuia să o înscrie într-o mişcare cvadruplă :  să facă Germania reunificată să respecte obligaţiile care le-au revenit până la reunificare, celor două ţări ; 661

Saint-Paul P., Mitterrand et les «mauvais Allemands», Le Figaro, 11/09/2009. Attali, J., "François Mitterrand asa cum a fost", Ed. Historia, Bucureşti, 2008 .p.257. 663 Saint-Paul P., Mitterrand et les «mauvais Allemands», Le Figaro, 11/09/2009. 664 Attali, J., "François Mitterrand asa cum a fost", Ed. Historia, Bucureşti, 2008. p.258. 662

357

 să facă din Germania unificată un membru al UE cu o monedă unică;  să înscrie Europa de Est într-o confederaţie continentală;  să ajute URSS-ul, cu scopul ca fosta superputere umilită, să nu devină agresivă665.» În acest sens, Franţa solicită Germaniei, înainte de reunificare, 4 concesii majore, concesii pe care reuşeşte să le obţină:  recunoaşterea frontierei cu Polonia;  renunţarea definitavă de către Germania la arma nucleară;  lansarea mondei unice;  Uniunea politică europeană. Prin urmare, strategia lui Mitterrand la începutul anilor ‘90 a fost ca, în faţa schimbărilor produse în Europa de Centrală şi de Est, să contrapună o accelerare a colaborării cu Germania şi cu celelalte state membre la nivel economic şi politic. În 1989, Mitterrand spunea: «Am convingerea că existenţa unei Comunităţi puternice şi structurate devine un factor de stabilitate şi reuşită pentru întreaga Europă. Trebuie să ne afirmăm identitatea ca şi Comunitate, să întărim instituţiile şi să pecetluim uniunea noastră. Este prima lecţie pe care o reţin, şi se pare că nu există o altă alternativă pentru deschidera către Est şi definitivarea edificiului Comunitar. Cele două demersuri trebuie să se realizeze împreună666». Astfel, în 1989, în cadrul Consiliului European de la Strasbourg, Comunitatea Economică Europeană sub impulsul celor doi leaderi europeni, Mitterrand şi Kohl, fixează data primei Conferinţe Interguvernamentale privind Uniunea Economică şi Monetară. În aprilie 1990, este convocată o a doua conferinţă vizând crearea unei Europe politice. Aşadar, rolul Franţei în contextul reunificării Germaniei a fost de a se asigura că acest proces va contribui la relansarea construcţiei europene. Totuşi, cea mai mare realizare a tandemului Mitterrand – Kohl, rămâne Tratatul de la Maastricht care a permis crearea Uniunii Economice şi Monetare (introducerea Euro), a Politicii Externe şi de Securitate Comună, a cetăţeniei europene şi care a dat vocaţie politică Comunităţii europene prin transformarea sa într-o Uniune Europeană. De-a lungul timpului, relaţiile franco-germane au fost concretizate în diverse proiecte comune cum ar fi proiectul Eurocorps (proiect de apărare comun, semnat în 1992 la care au aderat ulterior Belgia, Luxemburg şi Spania, şi care rămâne deschis tuturor ţărilor europene membre NATO). Eurocorps urma să fie un preambul pentru viitoarea armată europeană. În noul mileniu, cooperarea în favoarea construcţiei europene dintre cele două state a fost continuată de către preşedintele Chirac şi cancelarul Schröder, care au iniţiat numeroase reforme comunitare în domeniul educaţiei şi în domeniul universitar prin crearea Universităţii Franco-germane la Sarrebruck în 1998. Mai mult, prin acţiunea comună a celor două state, sa putut ajunge la adoptarea progresivă a Politicii Agricole Comune (PAC). Într-un interviu acordat ziarului german "Die Welt", Jacques Chirac, preşedintele Franţei, a spus cã, în viziunea sa, relaţiile franco-germane au un caracter privilegiat. "Cooperarea noastrã a atins o calitate inegalabilã, fãrã precedent. De la sfârşitul rãzboiului, ţãrile noastre şi-au asumat responsabilitãţi istorice pentru construirea Europei. Le suntem datori unor oameni, cum au fost cancelarul Konrad Adenauer si preşedintele Charles de Gaulle, care au fãcut dovada viziunilor lor si au dat impulsul iniţial."667 De asemenea, Preşedintele francez sublinia şi faptul cã Franţa şi Germania au reuşit să se transforme din "inamici ereditari" în parteneri în toate domeniile. În anul 2000, Jacques Delors, fost Preşedinte al Comisiei Europene spunea: "Popoarele francez şi german, oricât de diferiţe ar fi, au în comun dorinţa de a construi o Europa 665

Idem p.271. Joris, Pauline, "François Mitterrand et 1989 : la compréhension incomplète d'une Europe en bouleversements", Nouvelle Europe, 07 iunie 2008. 667 "Nunta de rubin franco-germana", Gardianul, 22.01.2003. 666

358

capabilă să acţioneze şi care să nu fie limitată la o zonă de liber schimb. Acesta este inima viziunii franco-germane în ceea ce priveşte Europa. Provocarea este de a şti dacă noi, europenii, ne vom găsi în mondializare calea, forma proprie de justiţie, de democraţie, de cultura. Separaţi, nu vom reuşi. Căutarea acestei căi, cere în contextul lărgirii Europei cu ţările din Est, o uniune politică. Acesta este obiectivul generaţiei noastre.668" În 2003, axa franco-germană a fost pusă la încercare, însă Franţa şi Germania dau dovada de solidaritate în faţa presiunilor făcute de Statele Unite privind intervenţia militară în Irak, pentru a-l îndepărta pe dictatorul Saddam Hussein. În acelaşi an, a fost înfiinţat Consiliul de Miniştri franco-german (CMFA), ce reprezintă un simbol al puternicii cooperări între cele două state şi un instrument util de apropiere a procesului decizional din cele două ţări. Astăzi, relaţiile exterioare ale Franţei cu Germania « au atins un nivel de cooperare inegalabil în Europa şi în lume 669» aşa cum este precizat pe site-ul oficial de politică externă al Franţei. Relaţiile sunt atât de strânse încât, în prima zi în care Cancelarul Germaniei, Angela Merkel a fost aleasă de Bundestag, vizitează Parisul pentru a răspunde vizitei efectuate de Preşedintele francez în prima zi a mandatului său prezidenţial, 16 mai 2007. În 2008, Germania era primul partener comercial al Franţei, datorită proximităţii geografice, dimensiunii pieţei, gradului său de deschidere, Germania fiind primul importator al Franţei (94 Md de euro pentru importurile franceze) şi primul exportator (65Md de euro volumul exporturilor franceze spre Germania)670. Adeziunea la aceleaşi principii economice şi sociale au permis celor doi şefi de Stat să scoată cele două ţări din criza economică produsă în perioada 2008 - 2009. În acest sens, cooperarea dintre Preşedintele Franţei şi cancelarul Germaniei, s-a dovedit a fi o forţă redutabilă; "am fost uniţi şi ne-am facut auziţi", afirma la Summitul NATO de la Bucureşti, Preşedintele francez Nicolas Sarkozy. Totuşi iniţiativa lui Nicolas Sarkozy de a constitui o Uniune mediteraneană - ce trebuia să devină proiectul far al Preşedenţiei franceze a Uniunii, a suscitat reticenţe din partea Germaniei, deoarece a fost perceput drept o periculoasă sursă de distanţare faţă de Franţa. Astfel, Franţa ar fi urmat să-şi îndrepte atenţia spre zona Mediteraneană, iar Germania spre Europa Centrală şi Orientală. In luna martie 2010, Franţa şi Germania au ajuns totuşi la un compromis în favoarea unei Uniuni pentru zona Mediteraneană. Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy a ţinut să menţioneze că Germania deţine funcţia de model al reformelor socio-economice pe care şi Franţa doreşte să le facă, iar "binele Frantei este şi binele Germaniei671". Problemele legate de extinderea Uniunii Europene au ridicat noi disensiuni la nivelul cooperării franco-germane. Trecerea de la 12 la 27 de membri a creat modificări importante în structura comunitară, iar vocea "motorului" franco – german se face mai puţin auzită. În acest nou context, germanii si francezii sunt conştienti cã numai o cooperare strânsã le va permite sã fie în continuare motorul Uniunii Europene. Prin urmare, în ciuda trectului istoric, a numeroaselor divergenţe dintre Franţa şi Germania, în ceea ce priveşte relaţia cu Statele Unite, chestiuni economice şi financiare, interpretarea principiului subsidiaritatii, etc. strânsa cooperare dintre cele două state a constituit motorul constructiei europene timp de 60 de ani.

668

http://www.notre-europe.eu/fileadmin/IMG/pdf/Etud10-fr.pdf » http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/allemagne_157/index.html 670 http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/allemagne_157/franceallemagne_1298/presentation_3564/index.html#sommaire_2 671 "Tandemul franco-german, o istorie de peste 40 de ani", Adevărul, 08 aprilie 2008. 669

359

În acest sens, se pot înregistra mai uşor progrese comunitare printr-un acord francogerman. De aceea, provocarea pentru leaderii germani şi francezi este să poată atrage susţinerea cât mai multor state membre, însa fără să-şi afişeze rolul de « motor » al construcţiei europene. Dr. Wolfram Vogel, cercetător şi responsabil al Institutului franco-german de la Paris consideră că : "Acordul între Franţa şi Germania este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru a progresul Uniunii Europene672". Mai mult, Dr. Vogel consideră că „motorul" franco-german ar trebui regândit astfel încît acesta să poată răspunde provocărilor actuale atât la nivel european, cît şi mondial. Cum Uniunea Europeană numără 27 de state membre, este dificil ca motorul franco-german să se impună la nivel comunitar şi ar fi preferabil să se găsească unele compromisuri pentru toţi membrii, în detrimentul unui tandem francogerman673. În ciuda scăderii ponderii influenţei tandemului franco-german, există şi opinii care subliniază faptul că cele două mari puteri europene ar trebui să rămână la conducerea Uniunii Europene. În acest sens, germanul Gunther Verheugen, Comisarul european pentru extindere şi francezul Pascal Lamy, Comisarul pentru Comerţ, au propus înfiinţarea unei federaţii franco-germane, cu instituţii guvernamentale comune. Conform acestui proiect, cele douã state ar urma sã aibã politică externă, politicile de securitate şi financiare comune. În concluzie, în ciuda trecutului lor istoric, Germania şi Franţa au învăţat din erorile trecutului pentru a-şi construi împreună drumul spre viitor. În ultimii 60 de ani, cooperarea franco-germană a fost cea care a iniţiat şi relansat construcţia europeană, iar printr-o remarcabilă dorinţă de a menţine pacea pe continent şi de a construi o Comunitate europeană competitivă din punct de vedere economic şi social, cele două state au depăşit, aplicând principiul compensaţei, divergentele aparute de-a lungul timpului. Noua provocare pentru motorul franco-german o constituie adaptarea sa la o construcţie comunitară largită, care pare să fi ieşit de sub influenţa leadership-ului franco-german. Bibliografie: Cărţi: Attali, J., "François Mitterrand asa cum a fost", Ed. Historia, Bucureşti, 2008. Ferro, M., La Chute du mur de Berlin, Seuil, Paris, 2009. Mitterrand, F., "La paille et le grain", Paris, Flammarion, 1975. Mitterrand, F., De l'Allemagne. De la France. Paris, Ed.Odile Jacob, 1996. Articole: Conferinţa de presă a Generalului de Gaulle din data de 15 mai 1962, Paris. Dossier La documentation francaise "Les relations franco-allemandes 1963-2003", Ianuarie 2003. Joris, P., "François Mitterrand et 1989 : la compréhension incomplète d'une Europe en bouleversements", Nouvelle Europe, 07 june 2008. Kohl, Helmut, "Le grand Européen qui s'en va", in Le monde, 11 mai 1995. Mitterrand François speech of 23.02.1983 to the ZDF (Zweites Deutsches Fernsehen) television. Musirelli, J., "François Mitterrand, l’européen", Lettre n° 8, Institut François Mitterrand, 2 june 2004.

672

http://www.ceuropeens.org/L-accord-entre-la-France-et-l-Allemagne-est-une-condition-necessaire-maispas.html 673 Ibidem 23.

360

Nunta de rubin franco-germana", Gardianul, 22.01.2003. Saint-Paul P., Mitterrand et les «mauvais Allemands», Le Figaro, 11/09/2009. "Tandemul franco-german, o istorie de peste 40 de ani", Adevărul, 08 aprilie 2008. Site-uri web: www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/allemagne_157/index.html www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/allemagne_157/franceallemagne_1298/presentation_3564/index.html#sommaire_2 http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/allemagne_157/franceallemagne_1298/presentation_3564/index.html#sommaire_2 http://www.ceuropeens.org/L-accord-entre-la-France-et-l-Allemagne-est-une-conditionnecessaire-mais-pas.html www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/relations-franco-allemandes/index.shtml http://ec.europa.eu/france/pdf/declaration-9mai1950_fr.pdf http://www.france-allemagne.fr/La-France-et-l-Allemagne-au,1283.html http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/relations-franco-allemandes/index.shtml www.observatoiredeleurope.com/La-vision-europeenne-du-general-de-Gaulle_a1335.html http://www.france-allemagne.fr/Conference-de-presse-conjointe-de,4932.html http://www.notre-europe.eu/fileadmin/IMG/pdf/Etud10-fr.pdf » http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/allemagne_157/index.html

361

VIZIUNEA LUI GHEORGHE BRĂTIANU ASUPRA RELAŢIILOR ROMÂNOGERMANE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ŞI VIZITA LUI LA BERLIN DIN IANUARIE 1936 GHEORGHE BRĂTIANU'S VISITS TO ADOLF HITLER AND TO GERMANY 1936-1940 Asist.univ.drd. Graţian Lupu Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Intenaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Abstract: Gheorghe I. Brătianu, the son of the former Romanian Prime Minister Ionel I.C. Brătianu is one of the most important Romanian Historians. Although he was involved in the Romanian politics in the interwar period, he never held a post in the Romanian government or diplomacy. Because Gheorghe Brătianu was a realist politician, he promoted the improvement of the Romanian-German relations, because of the economic complementary systems of the two countries. He was the first Romanian politician to visit Adolf Hitler. Although his pro-German views, he was a liberal personality which did not share ideals with authoritarian or dictatorial systems and who did not like the Nazi-regime. Keywords: Gheorghe I. Brătianu, Romanian-German Relations, Interwar period, Romanian politics; Poziţia lui Gheorghe Brătianu faţă de relaţiile româno-germane Referindu-ne la atitudinea lui Gheorghe Brătianu faţă de relaţiile româno-germane, dorim să nu omitem constatarea că el era de părere că linia generală a politicii externe româneşti trebuia să fie de apropiere faţă de puterile occidentale şi în special faţă de Franţa, de strângere a relaţiilor cu statele din imediata vecinătate şi de combatere a revizionismului. Tangenţial, menţionăm şi ostilitatea sa faţă de U.R.S.S. Gheorghe Brătianu a avut o viziune foarte amplă şi clară asupra politicii externe româneşti, relaţiile româno-germane fiind doar un segment al acesteia, dar unul important. S-a implicat activ în promovarea legăturilor României cu Reich-ul, întrucât majoritatea celorlalţi oameni politici nu au dat importanţă acestui aspect la momentul potrivit, Brătianu sesizând dimensiunea erorii majorităţii clasei politice româneşti şi urmările grave pe care ea le producea pentru viitorul apropiat. Faţă de relaţiile economice externe, Gh. Brătianu afirma că acestea trebuie să fie compatibile cu condiţiile permanente ale economiei şi vieţii naţionale şi nu cu interesul politic al momentului.674 În sensul acesta, în perioada interbelică, din punct de vedere economic, România era complementară cu Germania, strângerea legăturilor cu Reich-ul fiind una dintre premisele dezvoltării economiei româneşti. Datorită acestei complementarităţi economice a celor două ţări, Gheorghe Brătianu a promovat insistent necesitatea strângerii relaţiilor cu Germania.675 Gh. Brătianu considera că, în raporturile internaţionale, România era vulnerabilă datorită faptului că relaţiile româno-germane erau prea puţin dezvoltate şi nu erau aşezate pe o linie constructivă. El vedea în Germania singura putere europeană care se putea împotrivi expansiunii Uniunii Sovietice şi comunismului, fiind de părere că relaţiile economice sunt 674

Valeriu Râpeanu, Cultură şi istorie, vol II, N. Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 162. 675 Corvin Lupu, Istoria relaţiilor internaţionale (aspecte din Europa anilor 1919-1947), vol. II, Sibiu, 2008, pp. 89-90.

362

cele care pot influenţa pozitiv raporturile diplomatice româno-germane. Interesele economice erau văzute ca fiind capabile să determine Germania să recunoască integritatea teritorială a României şi să nu sprijine revizionismul maghiar.676 În oficiosul partidului său, „Mişcarea”, în ianuarie 1936, se argumenta, poziţia favorabilă a lui Gheorghe Brătianu faţă de o apropiere de Germania prin nevoia eliminării posibilităţii de încheiere a unei alianţe germano-maghiare cu scopul sprijinirii revizionismului. Cu toate acestea, el nu a propus punerea necondiţionată a României în slujba Germaniei şi nici în slujba vreunei alte forţe politice străine de interesul naţional românesc. Considerând că situaţia internaţională a anilor 1930 se asemăna cu cea din 1914 (aşadar că izbucnirea unui război era iminentă), urmărea să facă tot posibilul pentru conservarea integrităţii teritoriale a ţării sale. Opinia sa, care se regăseşte şi în cursul său universitar, Forme de organizare a păcii în istoria universală, era că democraţiile occidentale şi Societatea Naţiunilor nu puteau oferi garanţiile necesare nici respectării tratatelor şi nici conservării păcii. În acest sens, viziunea sa a fost una clară în acei ani, analizele sale fiind confirmate de evenimentele ulterioare, mai ales după anul 1938. Aşadar, constatând că România nu se poate baza în apărarea intereselor sale nici pe Marea Britanie şi Franţa, nici pe Societatea Naţiunilor, Gheorghe Brătianu considera necesară încheierea de alianţe cu statele puternice, capabile să garanteze frontierele ţării. Acestea sunt argumente pentru a afirma că Brătianu nu a avut o afinitate deosebită faţă de Germania, ci a urmărit interesul naţional românesc. Faţă de politica externă nazistă, Gh. Brătianu a avut chiar şi unele vădite rezerve. Aceste lucruri sunt exprimate cu tărie de Valeriu Râpeanu, încă din anul 1981.677 În 1937, Gheorghe Brătianu se referea la ascensiunea nazismului şi politica externă a Germaniei, afirmând că acestea sunt „primejdioase pentru viitorul Europei”.678 Aceste afirmaţii veneau după o serie de vizite în Germania, din perioada 1934-1936. În acelaşi an 1937, Gheorghe Brătianu a avut 5 întâlniri cu mareşalul Hermann Göring. Cei doi au conceput un plan de tratat bilateral de amiciţie, care prevedea şi dezvoltarea relaţiilor economice. Göring a cerut guvernului român, prin intermediul lui Brătianu, redactarea unei scrisori prin care acesta din urmă să se angajeze că, dacă Societatea Naţiunilor ar fi impus sancţiuni împotriva Germaniei, România nu avea să le execute.679 În noiembrie 1938, regele Carol al II-lea l-a rugat pe George Brătianu să plece la Berlin, alături de Atta Constantinescu şi Constantin Argetoianu, pentru a-i facilita legăturile cu guvernul Germaniei, în vederea strângerii relaţiilor pe multiple planuri.680 Regele României a apelat la serviciile lui Gh. Brătianu, întrucât miza pe imaginea favorabilă a acestuia în Germania, sperând ca astfel să se stabilească mai uşor punţi de legătură între Bucureşti şi Berlin. În vara anului 1939, Gh. I. Brătianu aprecia situaţia internaţională a României ca foarte dificilă. După ce şi Iugoslavia se apropiase de Axa Roma-Berlin, România era înconjurată din toate părţile de state ostile, iar în caz de război ea nu putea opune rezistenţă, mai ales datorită lipsei fortificaţiilor. La acel moment, Brătianu considera că România nu mai trebuie să afişeze vreun ataşament faţă de Franţa şi Marea Britanie, ci să adopte o poziţie de neutralitate care trebuia să fie recunoscută chiar de către Reich. Această nouă orientare nu putea fi făcută de guvernul antigerman de atunci, condus de Armand Călinescu, ci trebuiau cooptate şi personalităţi agreate de Germania.681

676

Idem, România, Axa şi Aliaţii (1939-1944), Editura Alma Mater, Sibiu, 2003, p. 25-26. „Mişcarea”, 30 ianuarie 1936 şi 14 februarie 1936. Vezi şi Valeriu Râpeanu, op. cit., pp. 158-161. 678 Gheorghe Brătianu, La politique exterieure de la Roumanie, Bucarest, 1937, p. 3. 679 Corvin Lupu, op. cit., p. 26. 680 Ibidem, p. 25. 681 Petre Otu, Aurel Pentelescu, Gheorghe I. Brătianu, istorie şi politică, Editura Corint, Bucureşti, pp. 23-24. 677

363

Declanşarea războiului din nordul Europei, respectiv atacul german împotriva Danemarcei şi Norvegiei, din 9 aprilie 1940, a scos în evidenţă din nou viziunea de geopolitică profundă şi corectă a lui Gheorghe Brătianu. În dispută pe tema relaţiilor internaţionale premergătoare războiului mondial, atât cu familia sa, cât şi cu personalităţile aflate la conducerea Partidului Naţional Liberal şi cu partenerii naţional-ţărănişti de opoziţie, Gh. Brătianu aprecia că războiul din nord avea să se încheie repede, Reich-ul asigurându-şi bazele navale şi aeronautice pe coasta de est a Norvegiei şi punând, în acelaşi timp, stăpânire pe Marea Nordului. Brătianu era de părere că, după succesul german în nordul Europei, avea să se încheie şi prietenia germano-sovietică. Aşadar, pentru România opţiunea cea mai bună era încheierea unui pact politic şi militar cu Germania, care ar determina URSS să nu acţioneze împotriva României. Gh. I. Brătianu a anticipat corect evoluţia geopolitică a Europei. Precizăm, însă, că înaintea declanşării ostilităţilor, cel mai aproape de rezultatul final s-a aflat regele Carol al II-lea, care a afirmat că dacă avea să izbucnească un război, Anglia şi Franţa aveau să fie învingătoarele. Acelaşi lucru îl credea şi Martha Bibescu. Analizele acestor remarcabile personalităţi nu au prevăzut, însă, alianţa dintre Occident şi Orient, care a prins puterile Axei în cleşte şi a reuşit să înfrângă definitiv Germania. Suntem de părere că Martha Bibescu şi regele Carol au mizat pe o victorie occidentală împotriva Germaniei fără să anticipeze dimensiunea colosală a contribuţiei sovietice la victorie, fără de care aceasta nu ar fi fost posibilă, fapt recunoscut, după război, de liderii occidentali, de istorici şi analiştii militari. În vara anului 1940, Gheorghe I. Brătianu a continuat să se întâlnească cu reprezentanţi ai Germaniei în România, cu scopul de a salva hotarele ţării. Pe 14 iulie 1940, sa întâlnit cu ziaristul Herman von Ritgen, căruia i-a înmânat un text destinat lui Joachim von Ribbentrop, în care savantul demonstrase ştiinţific drepturile incontestabile ale României asupra Ardealului. În contextul elaborării unui memoriu adresat marilor puteri europene şi semnat de mulţi oameni politici, ofiţeri şi oameni de cultură români, în care se arăta justeţea frontierelor României, Gheorghe I. Brătianu şi-a arătat disponibilitatea de a pleca în Germania pentru a încerca, folosindu-se de relaţiile sale şi de imaginea de filo-german pe care o avea la Berlin, să determine o atmosferă favorabilă României. Regele Carol al II-lea l-a primit din nou pe Gh. Brătianu, la 5 august 1940, pentru o lungă întrevedere. Istoricul s-a pus atunci din nou la dispoziţie pentru orice misiune în Germania, cerând regelui să decidă rezistenţa la frontiera de Apus. Pe 19 august 1940, Gh. I. Brătianu a fost primit din nou în audienţă la rege, discutându-se, cu acest prilej, în special, problematica vizitei pe care savantul intenţiona să o facă la Berlin. Până la urmă, deplasarea nu a mai avut loc, întrucât Legaţia Germaniei i-a comunicat lui Gheorghe I. Brătianu că „o asemenea călătorie ar fi fost fără obiect”. Pe 21 august 1940, Gheorghe I. Brătianu s-a întâlnit cu unchiul său, Constantin (Dinu) I.C. Brătianu. Cei doi au ajuns la concluzia că Partidul Naţional Liberal trebuia să facă tot posibilul pentru a împiedica un arbitraj din partea Germaniei în chestiunea Ardealului. Gheorghe I. Brătianu nu a fost prezent la Consiliul de Coroană din noaptea de 29/30 august 1940, fiind concentrat, însă, la o nouă întâlnire cu regele Carol al II-lea, în după-amiaza zilei de 30 august, unde el a exprimat punctul de vedere conform căruia condiţiile Axei în chestiunea Transilvaniei trebuiau respinse. Apoi, întâlninduse cu unchiul său, Dinu Brătianu, şi cu liderul naţional-ţărănist, Iuliu Maniu, cei trei au luat hotărârea de a refuza arbitrajul şi de a acţiona pentru răsturnarea regimului care a provocat ţării aceste necazuri. Gheorghe I. Brătianu a participat la Consiliul de Coroană din noaptea de 30/31 august 1940. El a ţinut şi o scurtă cuvântare, din care au reieşit profundele sale sentimente patriotice, precum şi demnitatea în situaţii grele. O concluzie a poziţiei sale de-a lungul acelor ani tulburi 1936-1940 este că savantul a dorit apropierea de Germania în scopul conservării, apoi a salvării frontierelor României Mari. Atunci când Germania a devenit unul din artizanii prăbuşirii frontierelor României, Gh. 364

I. Brătianu s-a pronunţat pentru rezistenţă, care se presupunea că avea să aducă înfrângerea militară, dar salva onoare faţă de mediul internaţional, faţă de popor şi posteritate, creând premisele unor întemeiate revendicări româneşti cu ocazia conferinţei de pace care avea să se organizeze după război. Istoricul afirma atunci că prefera „duşmănia Reich-ului decât dispreţul Reich-ului”, dispreţ pe care se temea că România îl avea în acea epocă. La începutul lunii septembrie, 1940, Gh. I. Brătianu şi-a manifestat din nou dorinţa de a întreprinde o călătorie în Germania, pentru a afla care erau adevăratele planuri ale Berlinului şi ale Romei legate de lunca Dunării, considerând că arbitrajul de la Viena reprezenta doar o etapă în reorganizarea de către statele Axei a acestui spaţiu al Europei. Tot în acele zile, savantul a redactat un nou memoriu pentru apărarea drepturilor României la frontiera de vest, semnat de majoritatea oamenilor politici români, cu excepţia legionarilor, din care o copie a fost depusă şi la Legaţia Germaniei.682 În anul 1941, când pe frontul de est a fost creată Asociaţia de prietenie românogermană, Gh. I. Brătianu a fost propus şi a devenit vicepreşedintele acesteia. După întoarcerea sa de pe front, el a renunţat la această funcţie.683 Vizita lui Gheorghe Brătianu la Berlin, în ianuarie 1936 Diplomaţia germană a fost interesată să stabilească legături cu personalităţile filogermane, peste tot în spaţiul de interes pentru Germania şi să încurajeze aceste personalităţi atât în atitudinea lor pro-germană, cât şi în activitatea pe care o desfăşurau în ţările din care proveneau. Cunoscând atitudinea lui Gh. I. Brătianu faţă de relaţiile româno-germane, germanii au fost interesaţi în stabilirea unor legături cu acesta. Pentru Germania, o alianţă româno-sovietică avea o semnificaţie deosebită datorită faptului că ea ar fi dat posibilitatea trupelor sovietice să ajungă în Cehoslovacia, stat învecinat Reich-ului şi de la care Germania dorea să obţină regiunea sudetă. După urcarea lui Hitler la putere, Gh. Brătianu a dorit să viziteze Berlinul şi să stabilească o serie de legături acolo. Gruparea politică liberală dizidentă pe care o conducea îi conferea calitatea de lider de partid, chiar dacă unii nu doreau să recunoască acest lucru. Elementul de legătură între Berlin şi Gh. I. Brătianu a fost Radu Lecca, emisar al unor cercuri politice din capitala Reich-ului. Brătianu era interesat de noul regim politic german, care debutase spectaculos în guvernarea Germaniei şi dorea ca Radu Lecca să sondeze terenul, pentru a constata dacă era cazul ca şi el să viziteze Berlinul. Aflându-se în Germania, în ianuarie 1934, Radu Lecca i-a transmis lui Alfred Rosenberg dorinţa lui Gheorghe I. Brătianu de a susţine o serie de conferinţe în Reich despre istoria românilor.684 Pe 14 ianuarie 1936, Legaţia Germaniei la Bucureşti înştiinţa AA, că profesorul Gheorghe Brătianu urma să viziteze Berlinul, în perioada 20-25 ianuarie, urmând a fi cazat la hotelul Adlon şi, la invitaţia profesorului Gamillschegg, urma să ţină o conferinţă la Universitatea din Berlin, despre relaţiile dintre bunicul său, fostul prim ministru Ion C. Brătianu şi fostul cancelar Otto von Bismarck. Legaţia germană recomanda ca Gh. I. Brătianu să fie bine primit la Berlin şi sublinia faptul că, spre deosebire de restul familiei din care făcea parte, istoricul român se pronunţa cu tărie pentru îmbunătăţirea relaţiilor româno-germane. Din documentele diplomatice întocmite de germani în vederea pregătirii vizitei, reiese, o dată în plus, faptul că Gheorghe Brătianu era antisovietic, împotrivindu-se vehement încheierii tratatului de asistenţă mutuală româno-sovietic, susţinut de Nicolae Titulescu, tratat care nu a mai fost semnat. Astfel, Gh. Brătianu a fost perceput ca fiind un puternic opozant al politicii 682

Ibidem, pp. 33, 35, 36-37 şi 38-40. Valeriu Râpeanu, op. cit., 153. 684 Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 89. Vezi şi Petre Otu, Aurel Pentelescu, op. cit., p. 19. 683

365

duse de ministrul român de externe, personaj intrat în dizgraţia cercurilor conducătoare de la Berlin. Printr-o notă ulterioară a Legaţiei Germaniei de la Bucureşti, adresată directorului ministerial dr. Karl Clodius, autorul documentului înştiinţa că aflase de la Brătianu că nu Parisul făcea presiuni asupra Bucureştilor pentru încheierea tratatului româno-rus, ci Titulescu încerca să îi convingă pe francezi să ratifice tratatul franco-sovietic, astfel încât, folosindu-se de acela ca argument, să înlăture rezistenţele din România, pentru a reuşi să încheie tratatul României cu U.R.S.S. Brătianu îi mai relatase autorului notei că, într-o discuţie cu Göring despre posibilul triunghi Germania – Ungaria – România, generalul german îi spusese că între Germania şi Ungaria nu există nicio alianţă militară.685 În acest context, pe 23 ianuarie 1936, chiar ministrul de Externe german, Constantin von Neurath, a redactat o notă din care reieşea că unele probleme abordate de Gheorghe Brătianu cu Hermann Göring au fost reluate şi în discuţiile cu ministrul de externe. Gh.I. Brătianu dorea să afle dacă Germania şi Ungaria încheiaseră un acord militar. Ambele personalităţi germane cu care a stat de vorbă cu ocazia acelei vizite au dezminţit această ipoteză. Revenind la momentele vizitei politicianului român la Berlin, arătăm că Brătianu a călătorit împreună cu Radu Lecca şi Atta Constantinescu. El a avut întâlniri, între alţii, cu Alfred Rosenberg, Herman Göring, Constantin von Neurath, ultimul fiind pe atunci, după cum am arătat, ministrul de externe al Reich-ului.686 Von Neurath i-a spus lui Brătianu că Germania nu renunţa la nici o pretenţie revizionistă a sa, dar asta nu însemna că sprijinea revizionismul maghiar. Brătianu a răspuns că aceste declaraţii erau foarte importante pentru demersul său împotriva tratatului românorus, întrucât cei care susţineau încheierea acelui tratat argumentau că ar fi o contrapondere la planurile agresive germano-maghiare. Revenit în România, Brătianu a declarat presei principalele elemente ale discuţiilor sale cu personalităţile germane, subliniind că Germania nu avea pretenţii de la România şi că nu exista nicio comunitate de interese germanomaghiară. Reich-ul dorea să întreţină bune relaţii cu guvernul de la Bucureşti. Astfel – considera Gh.I. Brătianu – nu era justificat tratatul româno-rus ci era, mai degrabă, contraindicată încheierea sa. Făcând o vizită Legaţiei germane din Bucureşti, Brătianu s-a arătat foarte satisfăcut de călătoria sa în Germania. Presa a fost foarte rezervată în a face publice aceste lucruri, întrucât se temea să nu îl supere pe Titulescu. Acesta din urmă îl rechemase de la Berlin pe ministrul plenipotenţiar Nicolae Petrescu Comnen, pentru a nu îi da prilejul de a-l primi pe Brătianu la legaţia României, astfel încât vizita acestuia din urmă în capitala Reich-ului să capete valenţe politice.687 Gh.I. Brătianu, om de cuvânt, fusese înşelat de declaraţiile germane. Autorităţile de la Berlin au declarat mereu reprezentanţilor României că nu exista respectiva comunitate de interese germano-maghiară. În acelaşi timp, oficialii germani declarau guvernului de la Budapesta că îl susţin în demersurile sale şi nu intenţionează să-i sprijine pe români. De fapt, Hitler considera că, dintre statele din aceste părţi ale Europei, nu se putea cu adevărat bizui decât pe Bulgaria. Aşadar, revenind, exista o legătură strânsă între Berlin şi Budapesta, având în vedere şi faptul că maghiarii au fost apropiaţi şi fideli Berlinului în toată perioada interbelică. Cu ocazia vizitei regelui Carol al II-lea la Berchtesgaden, ministrul de externe Joachim von Ribbentrop a precizat în documentul redactat de el, care relata discuţiile dintre cei trei demnitari, că atitudinea Germaniei faţă de Ungaria şi faţă de România a fost una delatorie, încercând să le ţină pe ambele în şah, astfel încât la momentul oportun să poată să impună interesul german.688

685

http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current2/mi22.htm, pe 17 iulie 2008. Petre Otu, Aurel Pentrlescu, op. cit., p. 20. 687 http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current2/mi22.htm, pe 17 iulie 2008. 688 A.N.R., microfilme, fond SUA, nr. int. 1321, rola 261, doc. 25556-25558. 686

366

După vizita lui G. Brătianu la Berlin, Auswärtiges Amt (ministerul de Externe german) a îndemnat Legaţia Germaniei de la Budapesta să înlăture îngrijorarea care ar putea apărea în rândul autorităţilor maghiare, întrucât poziţia Germaniei faţă de Ungaria nu se schimbase, iar interesul germano-maghiar era ca România să fie ţinută departe de orice sistem de întrajutorare franco-cehoslovaco-sovietic. Aşadar, declaraţiile liderilor germani făcute lui Gheorghe Brătianu urmăreau, la nivelul anului 1936, să contribuie la izolarea României. Este neîndoielnic faptul că Reich-ul dorea să îşi îmbunătăţească relaţiile cu România, mai ales din punct de vedere economic. Von Neurath îi declarase lui Gheorghe Brătianu că Germania urmărea să obţină colonii, având în vedere nevoia sa de materii prime, iar România era o sursă de petrol, cherestea, cereale şi alte astfel de produse brute.689 Vizita la Berlin a fost manifestarea cea mai răsunătoare a opoziţiei lui Gheorghe Brătianu faţă de politica lui Titulescu. În capitala Reich-ului, el a avut prilejul să cunoască şi să poarte discuţii cu multe personalităţi din sferele conducătoare germane. Lui Brătianu i s-a părut că a obţinut o distanţare a părţii germane de revizionismul maghiar, ceea ce, ulterior, s-a văzut a fi fost doar o impresie eronată.690 Bibliografie: I. Izvoare A. Arhive (documente inedite): 1. Arhivele Naţionale ale României, microfilme fond S.U.A., nr. int. 1321, rola 261; B. Documente edite: 1. *** Documente diplomatice române, Seria a II-a, volume editate de Institutul Diplomatic Român, de pe lângă Ministerul Afacerilor Externe, la Editura Academiei Române; 2. MICHALKA, Wolfgang (editor), Deutsche Geschichte 1933-1945, Dokumente zur Innen- und Außenpolitik, Fischer Taschenbuchverlag, Frankfurt a.M, !993; 3. SCURTU, Ioan; MOCANU, Constantin; SMÂRCEA, Doina, Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995; II. Jurnale, amintiri, memorii, corespondenţă, mărturii, note (edite): 1. Carol al II-lea, Însemnări zilnice, 1937-1951, vol. III, 15 decembrie 1939 – 7 septembrie 1940, Editura Scripta, Bucureşti, 1997; III. Lucrări de sinteză: 1. BRĂTIANU Gheorghe I., Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Editura Semne, Bucureşti 1995; 2. Idem, Die rumänische Frage 1940, Die Dacia Bücher, Bucureşti 1941; 3. Idem, Die rumänische Frage 1940, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti 1940; 4. Idem, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939; 5. Idem, Problemele politicii noastre externe, Editura Mişcarea, Bucureşti, 1934; 6. BRĂTIANU, Maria G., Gheorghe I. Brătianu, enigma morţii sale, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997; 7. CAMPUS, Eliza, Din politica externă a României 1913-1947, Editura Politică, Bucureşti, 1980; 689

Vezi şi http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current2/mi22.htm, pe 17 iulie 2008. Şerban Papacostea, Gheorghe I. Brătianu: istoricul şi omul politic, în Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, enigma morţii sale, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 74. 690

367

8. CANTACUZINO, Sabina, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, Editura Albatros, Bucureşti, 1993; 9. CHIPER, Ioan, România şi Germania nazistă (Relaţii româno-germane între comandamente politice şi interese economice ), Editura Elion, Bucureşti, 2000; 10. CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998; 11. DUROSELLE, Jean Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale, vol. I, 1919-1947, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006; 12. GIURESCU, Dinu C., Istoria ilustrată a românilor, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1981; 13. HAYNES, Rebecca, Politica României faţă de Germania între 1936 şi 1940, Editura Polirom, Iaşi, 2003; 14. HILLGRUBER, Andreas, Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007; 15. HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004; 16. LECCA, Radu, Eu i-am salvat pe evreii din România, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994; 17. LUPU, Corvin, România, Axa şi Aliaţii (1939-1944), Editura Alma Mater, Sibiu, 2003; 18. Idem, Istoria relaţiilor internaţionale (aspecte din Europa anilor 1919-1947), vol. II, Sibiu, 2008; 19. OTU, Petre; PENTELESCU, Aurel, Gheorghe I. Brătianu, istorie şi politică, Grupul editorial Corint, Bucureşti, 2003; 20. POPESCU, Alexandru, România şi cele trei războaie mondiale în arhive diplomatice germane şi austriece, Editura European, Iaşi 2002; 21. PREDA-MĂTĂSARU, Aurel, Tratat de relaţii internaţionale moderne şi contemporane (1648-1947), Editura , ; 22. RÂPEANU, Valeriu, Centenar Gheorghe I. Brătianu. Editarea Operei savantului o datorie naţională, în „Opinia naţională”, nr. 208, din 23 martie 1998. 23. Idem, Cultură şi Istorie II, N. Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981; 24. SCURTU, Ioan; BUZATU, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti, 1999; 25. TEODOR, Pompiliu; MÂRZA, Radu (coordonatori), Incursiuni în opera istorică a lui Gheorghe Brătianu (Studii şi interpretări istorice, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 1999; IV. Studii şi articole (în periodice): 1. HÎNCU, Dumitru, O vizită controversată, la Berlin, în 1936: Gheorghe Brătianu, în „Magazin istoric”, anul XXXIV, serie nouă, nr. 2 (407) din februarie, 2001; 2. OTU, Petre, Gh. I. Brătianu şi exigenţele situaţiei geopolitice a României, în „Dosarele istoriei“, An V, nr. 6 (46), 2000; 3. Idem, Gheorghe Brătianu – un istoric printre politicieni, în „Dosarele istoriei” anul VI, nr. 1 (53) din 2001, p. 26-28; 4. Idem, Gheorghe I. Brătianu şi „Biroul Păcii”, în „Dosarele istoriei”, anul VIII, nr. 4 (80) din 2003, p. 10-12; 5. PAPACOSTEA, Papacostea, Gheorghe I. Brătianu: istoricul şi omul politic, în Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, enigma morţii sale, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997; 368

6. PENTELESCU, Aurel, Destinul tragic al unui mare savant, în „Dosarele istoriei”, anul VIII, nr. 4 (80) din 2003, p. 8-10; 7. PEPENE, Nicolae, Gheorghe Brătianu, răzvrătitul din neamul liberalilor, în „Historia”, anul 2, nr. 34, din septembrie 2004, p. 21-30; 8. Idem, Gheorghe Brătianu, răzvrătitul din neamul liberalilor, în „Historia”, anul 2, nr. 34, din septembrie 2004, p. 21-30; 9. RÂPEANU, Valeriu, Gh. I. Brătianu, studiul introductiv la: Gh. I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980; 10. SCURTU, Ioan, Gheorghe I. Brătianu. Activitatea politică, în „Dosarele istoriei”, nr. 6 (82) din 2003, p. 6-13;

369

ÎN CE MODALITATE GLOBALIZAREA ŞI FRAGMENTAREA SUNT POSIBILE ÎN MOD SIMULTAN? HOW GLOBALIZATION AND FRAGMENTATION ARE SIMULTANEOUSLY POSSIBLE? Drd. Gabriela Călbureanu Facultatea de Drept Universitatea din Montreal, Canada

Abstract: In a global yet fragmented society, the normative gaps need, more than ever, to be mediated. Under conditions of postmodernity the social analyst will abandon his legislative role in favour of a mediator role between social worlds, interpreter of alien cultures691, communicators of legal signs and messages exchanged between transacting parties. As always, minds have to meet. It is a well-known paradox of globalization that while it has led to increasing uniformization of social life around the world, it has also led to its increasing fragmentation – that is, to the emergence of specialized and relatively automonous spheres of social action and structure. Although legal postmodernism (with its inherent admission of ambiguity, subjectivity, fragmentation and fluidity of meaning) may seem and look like a complete mess, unity and coordination are provided by new modes of communication. A proper communication process is more likely to expand the range of voices heard or considered and to create a shared social space where normative gaps are negotiated. This article provides a rough philosophical overview of the postmodern context nowadays, the only context that allows globalization and fragmentation to happen simultaneously. The article follows the evolution of the law from modernity to postmodernism. Given the reciprocal determination between law and social, “law is both a producer of culture and an object of culture.”692 Legal postmodernization shares characteristics analogous with those which have occurred in the various social domains”693. It is hard now to even imagine that law can retain any conceptual or ontological identity separated from other social occurrences. If, as Levi-Strauss suggested, the unconscient activity of the human spirit consists in imposing forms to all the human mind’ manifestations and those forms are fundamentally the same for spirits of all ages: ancient, middle-eve or moderns, once those forms figured out, a universal interpreting principle is achieved, valid for all manifestations of the human brain. Therefore, the purpose of this article is to focus on one of these social occurrences, namely the law, and examine its global yet deconstructive tendencies, hoping that the analysis can shed a light on the present evolution of other human mind manifestations, such as economy, politics, religion, fine arts, etc. Keywords: global society, potmodernity, comunication, fragmented society At first, law was local, territorial, geographically contained. It occupied a relatively small, horizontal space where a certain tribe exercised its administrative control, ethnical domination and power; law consisted of traditions, customs, beliefs, rituals of either human or divine origins. 691

“The Postmodern turn: Pew Perspectives on Social Theory”, edited by Steven Seidman, Cambridge University Press, 1994, page 14 (Introduction) 692 Pierre Schlag, The dedifferentiation problem, Cont Philos Rev (2009) 42:35–62, at page 42 693 Brendan J. Edgeworth, Legal Postmodernization, in “Consequences of Modernity in Contemporary Legal Theory” (Dunker & Humblot, Berlin, 1998), page 117

370

When chiefs of tribes figured out that by associating their power they could better protect their families, traditions and territory, tribes conglomerated and amalgamated into nations. Local customs crystallised into legal rules and norms. Towards the XVII – XVIII century, disparate laws, norms, royal ordinances unified into impressive codes and sacred constitutions meant for infinite times. Law was then perceived as an instrument to create and reinforce duration in social life; and the corresponding monolithic social structure had been itself the timekeeper694. The hierarchic structure, justified in terms of an ultimate, fixed truth, was the final goal. Reason is the factor that caused the passage from the state of nature to the civil state where instinct is substituted by justice695. The legal modern thinking bestows law with reason, another legal foundation than the revelation or the faith. If reason constitutes a unifying factor, it allows the creation of an axiomatic system common to all individuals. Thus, during modernity we see the apparition of various codes of laws, “summum” of clarity of which the modern law had been so proud of696. The modern law has been strongly dominated by the figure of the Sovereign whose authority is recognized by most members of a society and it is enforced through the use of sanctions. The Sovereign is the unique source of law. The judge’s task is to identify the pertinent legal rule/norm and apply it as it is. Law is separated from ethics, morals, politics, sociology, customs or private regulatory (practicebased) rules. The Sovereign has the authority to make codes of imperative, clear and simple rules. And so, in 1804, the French Napoleonic code (Code Civil) had been enacted. The Napoleonic Code gave the image of a monument well closed, of a unified law within the national frontiers697. It sets a predetermined number of legal “operations” susceptible to happen between a limited number of players. Its monolithic698 character is in close relation with the relative simplicity of the society which it had been regulating. The Napoleon’s juridical universe is closed, limited and any action happens within its limits.699 This impressive legal monument embodies the legal model of the pyramid700. It draws a pyramid where the most fundamental and authoritative norm (the Grundnorm701) takes its place at the top and the most particular norms (those which apply to particular concrete situations) at the base. The inspiration for this law is usually tied to a single and supreme author: Lycurgus of Sparta, Solon, Justinian or Napoleon. It was therefore called Jupiter Law. Obviously Jupiter law is sacred and transcendent, always uttered from above, from the mountain of Sinai. It draws the eye irresistibly upward, toward the focal point from which radiates all righteousness and, one of the most distinctive values of any legal system: the rule of law. The rule of law, the blood running through the veins of any system of laws keeping the Nation State vigour, states that laws apply to all and are created in a way visible and knowable to all. Nobody is above the law, nobody is exempted from the law and the ignorance of laws does not justify fault and neither does it exclude responsibility. The judge’s task is to identify the pertinent legal rule/norm and apply it as it is. Law is pure, separated from ethics, morals, politics, sociology, customs or private rules.

694

http://www.jstor.org/pss/796609 Jean-Jacques Rousseau The Social Contract Book I Chapter 8 696 André-Jean Arnaud, « Pour une pensée juridique européenne » (Puf, 1991), at page 116-117 697 Idem, at page 143 698 Idem 699 André-Jean Arnaud, Du jeu fini au jeu ouvert : vers un droit post-moderne, dans : « Le jeu : un paradigme pour le droit », sous la direction de Français Ost et Michel van Kerchove 700 François Ost, Dire le droit, faire justice, Bruylant, Bruxelles, 2007, Chapter Two : « Jupiter, Hercule, Hermès : trois modelès du juge », pages 33-61 701 Hans Kelsen 695

371

Late legal modernists agree that judges have to interpret the law and adjust it in a way to make sense and reflect the changes within society. The judge interprets the rule to have sensible consequences and tries to correct the limitation of the legislators’ foresight702. This approach suggests a reversal of power and authority, it corresponds to the model of funnel (inverted pyramid) and it points to a judge-Hercules703 who dares to interpret the law and does not hesitate to cancel and recreate it when it does not correspond anymore to the social reality. This model makes the man, more specifically, the judge, a valid source of law. Hercules, who was subjected to gruelling work, eventually led the world on his arms, thus faithfully reproducing the image of the funnel. It is now the decision of a judge and not the Sovereign’s encoded law that creates the first and foremost authority: « …from the point of view of the individual who appears before them, judges are first and foremost the ones who state the law, grant the person rights or impose obligations on him or her. »704 During the twentieth century, the society changed in ways that had proven that universalism is an illusion; simplicity - dust in the eye, permanency - a utopia705. By the middle of the twentieth century the social illusion of certainty, simplicity, clarity and order is gone for the legal theorists as well. The postmodernism denies the possibility of an ultimately objective discourse; the modernist, positivist vindication of a fix truth is questioned. Contrary to modernism, which adopts rules complete and ready for mechanical use, the postmodernism destabilises the absolutization, the ability to reach the ultimate truth706. There is no ultimate goal, no set truth; there are an infinite number of truths. The postmodern method is hermeneutic, the interpreter is a bricoleur. The bricoleur has a savage mind, namely a mind in state of nature. He does not follow explicit restrictive rules, nor does he use advanced techniques to increase the quality or the quantity of his intellectual output707. The postmodernism recognises the fragmentation before us and it abandons the belief that a strict scientific, rigorous method will help us understand the world708. In philosophy, Jean - Francois Lyotard had already proclaimed the death of any systematic metaphysic that claims to account for all reality and experience. The postmodern time is fragmented, an “endless continuum of now-moments”709; the moment replaces the eternity. Law is now ephemeral, temporary legal promises, relatively short-lived agreements and arrangements. Legal theorists had emphasized the increasing inadequacy of the modern legal hierarchies unable to contain any longer the increased complexity of the global practices and behaviours. They needed to be, just as the other modern institutions, decentred, deconstructed. Nowadays the Nation State became too big for the small problems in life and too small for the emerging global issues. The complexity of those required flexibility and networking capacity. In return however, those qualities required disaggregation of ossified structures and fixed hierarchies. 702

Richard Posner, How judges think See François Ost, Dire le droit, faire justice, Bruylant, Bruxelles, 2007, Chapter Two : « Jupiter, Hercule, Hermès : trois modelès du juge », pages 33-61 704 Therrien (Re), [2001] 2 S.C.R. 3, 2001 SCC 35, para 108 (Supreme Court of Canada) 705 André-Jean Arnaud, Du jeu fini au jeu ouvert : vers un droit post-moderne, dans : Le jeu : un paradigme pour le droit, sous la direction de Français Ost et Michel van Kerchove 706 Françoise Michaud, “Deconstruction and Legal Theory” in Consequences of Modernity in Contemporary Legal Theory edited by Eugene E. Dais, Roberta Kevelson, ans Jan M. Van Dunné (Dunker & Humblot, Berlin, 1998), at page 185 707 Idem 708 Postmodernism and International Relations, in Postmodernism and the Social Sciences, edited by Joe Doherty, Elspeth Graham & Mo Malek, at page 143 709 Jarkko Tontti Right and Prejudice : prolegomena to a hermeneutical philosophy of law, Ashgate Publishing Company, 2003, page 103 703

372

Globalization erodes the Nation State and its territorial pretensions of legal supremacy. "An increasingly interdependent and globalized world ... rendered strict territorial limits on jurisdiction increasingly unworkable."710 Law cannot be contained within the national borders, it is now without a State. During the postmodernism the unity and systematic hierarchy of the law, characteristics of its modernization, fracture: The name of the great paradoxifier is neither “Jacques Derrida” nor “Niklas Luhmann”. Its name is “globalization”. The recurrent doubts about law’s hierarchy so easily silenced in the nation-states’ past can be silenced no more. They explode in the face of the “statelesness” of lex mercatoria and other practices that produce global laws without the state. It is globalisation of law that is killing the sovereign-father (...).711 (citations omitted) The one single – now overwhelmed - Sovereign dissolved into a multitude of sovereigns - equally valid forms of law producing712 that made The One King to have Two, Three, Four, ... Many Bodies!713 The emergent legal landscape has an unsystematic plurality of sources of law.”714 The modern law’s metaphors of autonomy, unity and closure give way to plurality and openness715. Postmodern space is not horizontal, but vertical. Despite the initial horizontal growth, law did not continue its expansionist ambitions in the same way. During the XX-th century law globalised, not horizontally but vertically. Legal globalization does not imply a global jurisdiction716 with a world-wide universal constitution where a single sovereign is the unique source of a general-cosmopolitan law. Globalization can not be understood as centralization and legal annalists cannot think of it as they thought of the domestic legal unification and constitutionalisation. The postmodern global space is fractured. It does not involve the entire earth; it does not cover the whole globe like a uniform blanket. Globalization imposes a vertical space. Globalization is all about a strong departmentalization constructed along a functional, vertical tie. The vertical line is much more effective than the horizontal line. A vertical structure permeates all interactions whereas a horizontal ranking order is perceived as ego-centric. The vertical ties delimit trans-national, world-wide interests (such as labour, banking, intellectual property, internet, sport) extending their reach beyond the formal borders of the Nation State and existing regardless of the national institutions. Those interests are protected by technocrats, multiple sovereigns, valid sources of new global and specialized rules designed to advance specific concerns. Under the pressure of those transnational interests the law’s traditional unity and systematic hierarchy fractured. Law became global but fragmented (issue-fragmented). The result is a world-wide compartmentalisation of separate, autonomous social spheres717, transversal, “highly specialized boxes that claim relative autonomy from each other and from the general law”718: The fragmentation of the international social world receives legal significance as it has been accompanied by the emergence of specialized and (relatively) autonomous rules or rulecomplexes, legal institutions and spheres of legal practice. What once appeared to be governed by “general international law” has become the field of operation for such specialist 710

Kal Raustiala, The Geography of Justice, 73 Fordham L. Rev. 2501, (2005) at page 2512 Gunther Teubner, “The King's Many Bodies: The self-deconstruction of Law's hierarchy”, in Law & Society Review, Vol. 31, No.4 (1997), 763-788, at page769 712 Idem, at page777 713 Idem 714 Brendan Edgeworth, Law Modernity, Postmodernity, at page 203 715 Idem, at page 165 716 See Duncan Kennedy, Three Globalizations of Law and Legal Thought, page, 31 http://duncankennedy.net 717 Gunther Teubner Societal Constitutionalism: Alternatives to State-centred Constitutional Theory Storrs Lectures 2003/04 Yale Law School page 7 718 United Nations Report of the International Law Commission Fifty-eighth session, page 405 711

373

systems as “trade law”, “human rights law”, “environmental law”, “law of the sea”, “European law” and even such highly specialized forms of knowledge as “investment law” or “international refugee law”, etc. - each possessing their own principles and institutions.719 The State disaggregated into “relatively autonomous transgovernmental communities”720, each governed by specialists protecting their community’s interests. Globalization erodes the Nation State and its territorial pretensions of legal supremacy. "An increasingly interdependent and globalized world ... rendered strict territorial limits on jurisdiction increasingly unworkable."721 Law cannot be contained within the national borders, it is now without a State. Capital, people, commodities, images, and ideologies move now across distance and physical boundaries with increasing speed and frequency.”722 Technology and science have now become the new ideology723. Globalization fosters the affirmation of subjective interests. Subjectivity developed in the eighteenth century because of the privatization of life in the bourgeois home (private rooms and private possessions led to private needs). However, modernity considered that justice has an objective character and objective values stemmed from human institutions or natural rights. Despite the rise of subjectivity and despite the impossibility to equate between competing private needs and interests, throughout modernity law continued to assign legal responsibility based on reciprocal equality. However the postmodern displays an ethic of subjectivity, difference, plurality and variety. Fragmentation and diversification account for the development and expansion of international law in response to the demands of a pluralistic world. After fragmentation, the resulting social fragments (segments) are governed by technocrats, experts, creators of technical norms motivated only by the norms’ efficiency to protect their principally commercial, corporate or, broadly, economic interests724. They translate their expertise into regulating norms, soft rules ascending to the legal status of formal law725. The law-making groups are transnational and geographically diffuse726. Within given social compartments, it is not the state elites who enact rules that govern the practices and behaviours of those who are subject to the rules727 (the traditional top-down law-making process). New types of specialized law do not emerge accidentally but seek to respond to new technical and functional requirements. This leads to an understanding of the society as a social system made up of subsystems. What then keeps the subsystems in coordination? What gives unity to the system? Who has the authority to undertake the coordination of the societal fragments? Legal postmodern analysts728 submit that the unity of global law is no longer structure-based, as in the case of the Nation State, but is rather process-based, deriving simply from modes of connection between subsystems. In the switch from structure to process, the central elements of a legal order are communicative events, legal acts, and not legal rules729. And while 719

Idem, page 403 Janet Koven Levit, A Bottom-Up Approach to International Lawmaking, page 182 721 Kal Raustiala, The Geography of Justice, 73 Fordham L. Rev. 2501, (2005) at page 2512 722 Paul Schiff Berman, Global Legal Pluralism, Southern California Law Review, [Vol. 80: 1155], page 1169 723 Jurgen Habermas, Technology and Science as Ideology (1968) 724 François Ost, Dire le droit, faire justice, Bruylant, Bruxelles, 2007, page 5 725 Janet Kovn Levit, A Bottom-Up Approach to International Lawmaking, The Yale Journal of International Law, [Vol. 30: 125], page 130 726 Idem, page 170 727 Idem, page 126 – 127 728 Gunther Teubner & Andreas Fischer-Lescano: “Regime Collisions: The Vain Search for Legal Unity in the Fragmentation of Global Law”, 25:4 Mich. J. Int’l. L. 999-1046 (2004), page 1007 and 1017 729 Gunther Teubner, Global Bukowina: Legal Pluralism in the World Society, in “Global Law Without State” by Gunther Teubner, Dartmouth, Aldershot, 1997, page 9-10 720

374

agreement on substantive norms is unreachable in this much diversified landscape, people “may at least acquiesce in procedural mechanisms, institutions or practices”730. If law is, essentially, a process of reasonable (public or, nowadays, private) discussion, then it is not altogether surprising to think that conflicts within the society require communication skills to solve them. And perhaps even more so in a global legal climate where trans-governmental fragments of society are creating their own legal regimes and, outside the social compartments, any consensus on the content of the substantive norms is beyond reach. At the global level a hierarchy of general, universal substantive norms is unthinkable. A single domestic legal system is not sufficient to regulate, for instance, the export credit transactions, to allocate rights and responsibilities among participants in an international sale transaction, to coordinate transnational banking transactions, etc. When focus is shifted from unity to difference, from structure to process731 “opportunities for plural voices”732 open up. Procedural mechanisms, institutions, and practices “are more likely to expand the range of voices heard or considered”. Once agreed upon, procedures “can potentially help to channel (or even tame) normative conflict by bringing multiple actors together into a shared social space”733 Within this common space, “normative gaps among communities are negotiated”734, mediated, discussed. The social dialog is then possible because communication happens according to generally acknowledged procedural norms. Since about 30-40 years ago it has been common to speak about judges assuming mediators’ roles and so from public institution switching to the status of private actors. In a global and fragmented legal climate the judge’s role is changing: from the one who says the positive law and orders mechanisms to enforce it, now the judge checks the communication of the law. Esoteric substantive norms are more and more difficult for a judge to scrutinize. Judges ought to be, primarily, mediators, communicators, facilitators and translators of private rules (legal signs and messages) that have to circulate between conflicting players. The meaning of a message is greatly dependent on the culture in which it is transmitted. Every object of use became encoded with its social function so that the object himself is a sign function, a layering of meanings that have to be unrevealed (Roland Barthes). Between the sender and receiver “noise” (culture, taboos, values) gets in the way and complicates the process distorting the meaning. The game of Chinese Whisper is a good example: a person starts off with a particular message which may get distorted by the time it comes to the final player – and from there conflicts spring. Then, the judge’s role is to translate the law, to decode it, to say it without distorting it too much. Any labels that might carry an implied meaning must be avoided. The message that a judge transmits between conflicting players must be a “Degree Zero” legal message. Like legendary Hermes735 charged with the communication between incompatible worlds, the postmodern judge would be in charge of passing the messages between conflicting worlds. If the mountain or the Pyramid agreed to the majesty of Jupiter, and the funnel to the pragmatism of Hercules, Hermes Law takes the form of a network. The messenger of the gods, always in motion, Hermes is in heaven, on earth and in hell. God of merchants, trade chairs, he connects the living and the dead. He is the god of sailors, travellers, always 730

Paul Schiff Berman, Global Legal Pluralism, at page 1164 Teubner, Global Bukovina, page 10. See also Paul Schiff Berman, Global Legal Pluralism, at pages 1164, 1166, 1168. 732 Paul Schiff Berman, Global Legal Pluralism, at page 1166 733 Paul Schiff Berman, Global Legal Pluralism, at page 1167 734 Idem, at page 1168 735 See François Ost, Dire le droit, faire justice, Bruylant, Bruxelles, 2007, Chapter Two : « Jupiter, Hercule, Hermès : trois modelès du juge », pages 33-61 731

375

crossings the unknown. Hermes is the universal mediator, the great communicator. No other law before knew such a circulation of legal discourses as it is done by the judge-Hermes. But, if Hermes, messenger of gods and god of merchants, is also the god of thieves, how then defend the morality of Hermes, correlate (associate) it to some (even ephemeral, passing) righteousness (established, recognized) authority, without distorting his role? This is, maybe, the Achilles’ heel, of the postmodern law: its incompatibility with any discourse of authority. Here it comes into play the dignity and high ethics inextricably associated to the institution of a judge. Judicial ethics is the solid promise that the procedural fairness would be maintained throughout the mutual communications of expectations, substantive norms and settlement proposals between the parties. This is one more reason why judges are the most suitable to assume the role of mediators, communicators. Communication bridges a fragmented society and keeps it in coordination. Coping with the emerging global issues requires adapting to the new environment, exploring alternative judicial avenues, finding new resources for the justice system, establishing new frontiers to legal territories yet unexplored, all for forward movement. It is then necessary to re-think how justice should be served and thus to rethink the legal system. The future of humankind is intimately linked to where we go in reforming the justice system. Bibliografie: Books 1. Arnaud, André-Jean, Du jeu fini au jeu ouvert : vers un droit post-moderne, in Le jeu : un paradigme pour le droit, coordonated by Français Ost and Michel van Kerchove; 2. Edgeworth, Brendan J., Legal Postmodernization, in Consequences of Modernity in Contemporary Legal Theory, Dunker & Humblot, Berlin, 1998; 3. Habermas, Jurgen, Technology and Science as Ideology, Boston, Beacon Press, 1968.

4. 5. 6. 7. 8. 9.

Law Books Arnaud, André-Jean, Pour une pensée juridique européenne, Puf, 1991; Kelsen, Hans, Pure Theory of Law; Ost, François, Dire le droit, faire justice, Bruylant, Bruxelles, 2007 ; Posner, Richard, How judges think ; Rousseau, Jean-Jacques The Social Contract , Book I Chapter 8 ; Tontti, Jarkko; Right and Prejudice : prolegomena to a hermeneutical philosophy of law, Ashgate Publishing Company, 2003.

376

IMPORTANŢA CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ ACTUALĂ THE IMPORTANCE OF TRANSNATIONAL CORPORATIONS IN THE WORLD ECONOMY TODAY Asist.univ.drd. Marinela Geamănu Asist.univ.drd. Ioana-Adriana Murariu Facultatea de Finanţe şi Bănci, Universitatea „Spiru Haret „ Bucureşti Abstract Transnational corporations (TNC`s) are important components of a broader process of internationalization and globalization of world economy, is at present, as a basic component of it. Transnational corporations are defined variously in the economic literature specialist, both in our country and abroad, starting either from their legal status, either from economic and managerial behavior in international relations. Transnational company will no longer rely on national importance as a single location for multinational companies but will serve global markets through global operations. Keywords: transnational corporations, sustainable development, economic dimensions investments, global economy. Pe masură ce corporaţiile transnaţionale (CTN) au dobândit o pondere şi o importanţă tot mai mare în structura economiei mondiale, problema investiţiilor străine directe s-a intensificat, astfel încât, în prezent, a ajuns să ocupe un loc diferit în teoria economică generală. Prin natura lor, corporatiile transnaţionale încorporează producţia la nivel internaţional şi, în acest mod, joacă un rol esenţial în creşterea economică. Aceste firme sunt principalii factori în dezvoltarea şi raspândirea tehnologiei care se consideră a fi de o deosebită importanţă ca determinant al competitivităţii internaţionale şi progresului statelor. După cum observă Anda Mazilu, expresia "întreprindere multinaţională" este utilizată cu precădere de autorii anglo-saxoni, fără ca între aceasta şi cea de "corporaţie transnaţională" să mai poată fi întrevăzute în prezent şi alte diferenţe decât acelea de ordin lingvistic736. Despre "corporaţia transnaţională" scriu rapoartele UNCTAD-ului, precum şi toţi economiştii agreaţi de această organizaţie. Viziunea UNCTAD asupra corporaţiei transnaţionale este una foarte largă, ea definindu-se ca o entitate economică formată dintr-o companie-mamă şi din filialele ei în străinătate. Companiile trananţionale ocupă o poziţie foarte importantă în economia mondială, având o forţă economică mai mare decât a multor naţiuni dezvoltate, valoarea bunurilor şi serviciilor rezultate din investiţiile externe ale acestora depăşind cu mult valoarea exporturilor de mărfuri realizate pe plan mondial. Corporaţiile transnaţionale contribuie de asemenea şi la formarea de capital, furnizează pregătirea profesională şi joacă un rol deosebit în comerţ, joacând un rol esenţial în organizarea activităţilor economice internaţionale şi susţine considerabil bunăstarea economică şi socială a ţărilor gazdă şi de origine în sens pozitiv. Ţările gazdă privesc corporaţiile transnaţionale ca pe o sursă complementară de investiţii, tehnologie, inovaţie, angajare, modernizare a managementului, calificare a forţei de muncă, creştere a puterii concurenţiale naţionale, o mai mare înglobare în economia mondială şi oportunitatea unor noi pieţe de export, dar şi venituri din încasari şi taxe. 736

Mazilu, A., Transnaţionalele şi competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;

377

Prin contribuţia corporaţiilor transnaţionale la aceste obiective pot aduce un aport important la dezvoltarea ţării gazdă, dar pe de altă parte ele pot înabuşi dezvoltarea indigenă printr-o varietate de practici de afaceri care pot afecta în sens opus întreprinderile autohtone. Majoritatea guvernelor au redus sau au eliminat restricţiile asupra investiţiilor directe spre interior şi au introdus noi stimulente fiscale sau de altă natură pentru a le atrage. Corporaţiile transnaţionale au propriile lor obiective pe termen lung, când întreprind operaţii peste hotare; înainte de a investi într-o anumită ţară, ele iau în considerare mărimea şi creşterea pieţei locale sau regionale, alte localizări alternative, costurile de producţie şi climatul general de investire. În practică, 80% din investiţiile străine directe sunt îndreptate spre ţările dezvoltate. Ţările gazdă în curs de dezvoltare se confruntă cu o provocare politică privind creşterea atractivităţii lor ca localizare pentru investiţiile străine directe, dar şi în ceea ce priveşte asigurarea că acest tip de investiţii participă la îndeplinirea obiectivelor lor naţionale de dezvoltare. De aceea, fenomenul corporaţiilor transnaţionale, care este o trăsătură a economiei mondiale, are şi el aspecte pozitive şi negative. Nu întâmplător, corporaţiile transnaţionale, ca factor de primă importanţă în procesul de globalizare, a determinat puternice reacţii de antiglobalizare, deşi ele aparent par ca fiind împotriva Fondului Monetar Internaţional (FMI), Bancii Mondiale sau Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Este de remarcat rolul pozitiv737 al corporaţiilor transnaţionale în ciuda criticilor aduse, prin: • dispun de uriaşe capitaluri care le dau posibilitatea să facă masive investiţii în diferite ţări contribuind la dezvoltarea acestora. Din păcate, se fac mai multe investiţii în ţările dezvoltate, deşi nevoia este mai mare în ţările în curs de dezvoltare, este reversul aspectului pozitiv; • se creează noi locuri de muncă prin acest proces şi prin deschiderea de noi filiale; • producţia lor economică, amplifică schimburile comerciale şi susţine o politică deschisă a acestora; • deţin tehnologii şi tehnici superioare şi devin principalii promotori ai progresului economic. Prin propriile lor cercetări ştiinţifice şi tehnologice, sau ca beneficiari ai cercetărilor ştiinţifice de stat fac ca azi progresul să fie accelerat; • managementul lor, gestiunea afacerilor devine cap de afiş pentru toţi beneficiarii de investiţii, deoarece prin acestea, se exportă şi avantajele de organizare şi conducere, iar prin diferite forme de colaborare cu corporaţiile transnaţionale, firmele din ţările în curs de dezvoltare pot apărea pe arena mondială întărite; • sunt promotorii noii telecomunicaţii creând adevărate şosele de informaţii pe plan mondial, internetul devenind tot mai mult un instrument de muncă eficient; • au o mare mobilitate pe plan mondial adaptându-se rapid la noile situaţii, determinând şi mobilitatea factorilor de producţia (munca, capitalul, cunoştinţele). • sunt mari inovatoare şi, prin concurenţă, sunt determinate să sporească diversitatea produselor şi calitatea acestora. În general, ele promovează un management al schimburilor în bine. Desigur, privind rolul corporaţiilor transnaţionale, apar probleme diferite când vorbim de ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare. Corporaţiile transnaţionale merg acolo unde obţin profit pentru a-i satisface pe acţionarii ei, aşa că, de pildă, uneori nu se fac investiţii potrivit programelor de dezvoltare ale ţărilor în curs de dezvoltare. Dar şi populaţia unei ţări dezvoltate se poate ,plânge" că exportul de capital îi privează de noi locuri de muncă sau chiar statul este nemulţumit de faptul că societăţile transnaţionale plătesc impozite în ţările în care lucrează filiala. 737

Bari, I., Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005;

378

Ca şi firmele cu activitate de comerţ exterior, corporaţiile transnaţionale efectuează tranzacţii peste hotarele ţărilor lor de origine dar, diferit de acestea, ele deţin proprietatea şi controlul facilităţilor lor de producţie din străinatate. Pe de altă parte, corporaţiile transnaţionale operează cu două sau mai multe unităţi de producţie ţi intermediază tranzacţii între aceste unităţi, dintre care cel puţin una din aceste unităţi de producţie este situată într-o ţară străină, iar pieţele sunt mai degrabă transnaţionale decât interne. Procesul de transnaţionalizare se realizează, în primul rând, prin crearea şi extinderea unei importante reţele de agenţi transnaţionali. Motorul întregului proces sunt companiile transnaţionale şi, prin acestea, capitalul investiţional internaţional. De aici rezultă că “investiţiile străine directe sunt principalul instrument de dezvoltare a relaţiilor economice internaţionale şi, în acelaşi timp, se află la baza apariţiei şi dezvoltării companiilor transnaţionale”738. Corporaţiile transnaţionale se pot defini ca firme care exercită control managerial asupra operaţiunilor efectuate în mai mult de o piaţă naţională. O corporaţie poate exercita control managerial efectiv şi asupra firmelor unde deţine un pachet minoritar de acţiuni, sau chiar asupra firmelor străine unde nu deţine nicio acţiune, dar operează pe baza contractelor de management sau a altor tipuri de contracte. De exemplu, Departamentul de Comerţ defineşte o firmă în Statele Unite, ca fiind sub control străin dacă cel puţin 10% din acţiunile sale sunt deţinute de un investitor străin. O corporaţie transnaţională poate fi definită ca orice firmă care controlează operaţiuni într-o altă ţară decât cea în care se constituie piaţa principală a firmei, chiar dacă aceste operaţiuni sunt foarte mici relativ la operaţiunile ei interne. În principal, corporaţiile transnaţionale sunt definite ca fiind entităţi economice formate din unităţi legate între ele prin relaţii de proprietate sau de altă natură, care operează în două sau mai multe ţări, după un sistem de luare a deciziilor (într-unul sau mai multe centre) permiţând elaborarea unor politici coerente şi a unei strategii comune, în cadrul cărora una sau mai multe dintre respectivele entităţi îndeplinesc o influenţă importantă asupra activităţii celorlalte, în special pe linia utilizării resurselor, a asumării responsabilităţilor, a folosirii informaţiilor. Dezvoltarea corporaţiilor transnaţionale reprezintă o formă calitativă nouă a expansiunii externe a monopolurilor, prin natura organizării lor, prin investiţii străine directe sau de portofoliu, prin zonele de comerţ liber care sunt, totodată, zone investiţionale, corporaţiile transnaţionale desfaşurându-şi activitatea pe mari spaţii, amplificând procesul de internaţionalizare a capitalurilor şi sporind gradul de concentrare şi centralizare a acestora. Corporaţiile transnaţionale constituie unul dintre factorii importanţi ai dezvoltării actuale a economiei mondiale, devenind o putere capabilă sa provoace, conform propriilor interese, schimbări însemnate, atât în cadrul relaţiilor internaţionale, cât şi în majoritatea ariilor vieţii politice şi sociale. Una dintre cele mai importante trăsături ale economiei mondiale, la etapa actuală, o reprezintă transnaţionalizarea economiilor naţionale ale statelor lumii, în special a statelor mici, aflate în curs de dezvoltare. O importanţă deosebită o are analiza impactului acestui proces asupra economiei statelor mici care, de-obicei, sunt slab dezvoltate şi au o capacitate internă redusă de evoluţie. În condiţiile actuale, transnaţionalizarea ţărilor mici reprezintă principalul factor al asigurării unei creşteri economice durabile. În urma acestui proces au de câştigat atât companiile transnaţionale, cât şi ţările-gazdă mici. Lupta pentru atragerea capitalului în economia naţională a statelor mici a luat proporţie în ultima perioadă, dar, totuşi, corporaţiile transnaţionale încă nu se grăbesc să investească în acestea. Astfel, succesul va depinde de 738

Sterian Dumitrescu, Ana Bal: Economia mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg. 43

379

capacitatea fiecărei ţări în parte de a atrage marele corporaţii în ţara sa. Un moment crucial constă în analiza impactului transnaţionalizării asupra migraţiei forţei de muncă. Companiile transnaţionale exercită un rol esenţial739 în sectoare specifice ale activităţii economice, precum: • sectorul bancar şi financiar, în care companiile transnaţionale îşi constituie adevărate monopoluri pe sistemul bancar mondial, cu investiţii directe străine de 200-300 bilioane; stocurile de investiţii străine directe ale acestora au fost estimate ca fiind de aproape 2000 bilioane; primele 100 de bănci deţin peste 4500 agenţii, sucursale, filiale, dominând piaţa financiară cu 75-80%; • în comerţul internaţional, companiile transnaţionale îşi impun produsele lor înaltcompetitive pe toate pieţele naţionale; peste 50% din comerţul global cu bunuri este controlat de ele, ca şi manipularea nivelurilor de transfer a preţurilor în comerţul intern al agenţiilor, filialelor şi sucursalelor aceleiaşi companii; • la nivel tehnologic, prin investiţii străine directe constituind contribuţii la creşterea nivelului tehnologic de dezvoltare a statului-gazdă; • pe planul dezvoltării economice a statului gazdă, prin contribuţia cu resurse financiare, tehnologice, de management, prin crearea de locuri de muncă, prin crearea şi dezvoltarea intreprinderilor, sau prin retehnologizarea şi modernizarea intreprinderilor; • în sectorul serviciilor, în special în cel hotelier, bancar, de călătorii, al industriei de transport, datorită calităţii de sectoare aducătoare de mare profit al acestora; • în problemele legate de mediu, prin reducerea emisiunilor poluante sau prin influentarea adoptării unor legislaţii mai puţin restrictive faţă de investiţiile poluante; • în introducerea unui management modern în statele gazdă, prin pregatirea personalului, prin furnizarea de experienţă, prin schimburi între companiile transnaţionale şi în cadrul agenţiilor, sucursalelor şi filialelor acestora; • în domeniul politic, ca o consecinţă a importanţei lor pentru producţia şi exporturile statului gazdă şi al statului de origine al societăţii–mamă; • în plan juridic, ca un subiect de drept controversat, considerat de unii autori ca un adevarat subiect de drept internaţional dotat cu personalitate juridică internaţională, participând la codificarea dreptului transnaţional ca parte a dreptului internaţional740 şi văzut de alţii ca un subiect de drept intern, supus legislaţiei naţionale a statului de origine sau al statului–gazdă741. Dezvoltarea companiilor transnaţionale este stimulată de o serie de factori, precum: - dezvoltarea investiţiilor străine directe; - localizarea producţiei lângă sursele de materii prime; - crizele energetice şi ecologice orientează aceste companii către ţări cu legislaţii nonrestrictive în materie de protecţie a mediului sau bogate în resurse energetice naturale; - creşterea locurilor de muncă; - monopolurile hi- tech deţinute de un mic grup de companii transnaţionale. Atragerea corporaţiilor transnaţionale în economia naţională reprezintă principalul obiect al procesului de competiţie dintre naţiuni. Statele lumii, cu precădere cele mici, în proces de dezvoltare sau în tranziţie, fiind atrase de sursele financiare ale corporaţiilor transnaţionale, se implică într-o luptă tot mai acerbă pentru atragerea capitalului necesar în ţară. Paradoxal, dar până la urmă, tot corporaţiile transnaţionale sunt cele care profită de 739

Constantin Moisuc , coord., World Economy, Global Problems of the World Economy, Editura Fundaţiei România de Mâine , Bucuresti, 2001, p. 200-202 740 Jean Touscoz - Droit international , PUF, 1993 741 François Rigaux – Les sociétés transnationales, Droit international, bilan et perspectives, 1991,p. 138-139.

380

aceasta cel mai mult. Astfel, abordarea impactului acestui proces necesită a fi realizat multilateral, pentru a găsi soluţia optimă a modalităţilor de atragere a fluxurilor de capital străin în economia naţională la etapa actuală, punând accent pe eficienţa şi calitatea lor. Corporaţiile transnaţionale reprezintă un sistem deosebit, în măsura în care constituie principalul factor al transformărilor intense ce au loc în economia mondială. Cu toate acestea, o semnificaţie deosebită este atribuită evaluării şi explicării interconexiunilor dintre economiile naţionale, pe de o parte, şi deţinătorii fluxurilor de investiţii străine, pe de alta. Prin urmare, premisele concentrării capitalului corporaţiilor transţnaţionale, la scară globală nu au fost altele decât înseşi fundamentale liberalizării continue a comerţului interstatal şi al fluxurilor de investiţii, acestea din urmă reprezentând, de fapt, principalul suport al transferului economic, structural şi tehnologic din ţările dezvoltate către noile economii industrializate sau în curs de dezvoltare. Din acest motiv, corporaţiile transnaţionale pot fi considerate principalul promotor în procesul de integrare a economiilor generatoare şi cele gazdă în delimitarea trăsăturilor noului sistem economic mondial. De asemenea, un rol aparte în cadrul procesului de dezvoltare multidirecţională a economiei mondiale îl ocupă complexul sistemic al investiţiilor corporaţiilor transnaţionale. În acest sens, elementul decisiv în susţinerea redistribuţiei capitalurilor financiare, umane şi, deopotrivă, informaţionale, aflate tot mai mult în posesia structurilor organizaţionale complexe, adică a corporaţiilor transnaţionale, este reprezentat prin modul în care este asigurată diversitatea intrasectorială şi intersectorială a investiţiilor, aceasta contribuind, în bună măsură, la consolidarea unei dezvoltări economice globale stabile. Transnaţionalizarea nu este un proces liniar, ci unul contradictoriu, purtând atât beneficii, cât şi dezavantaje economiilor ţărilor gazdă. Totodată, transnaţionalizarea se confirmă a fi un proces necesar. Principalii beneficiari ai transnaţionalizării sunt corporaţiile transnaţionale, care prin transferul unor capacităţi de producţie din ţările dezvoltate, prin amplificarea investiţiilor străine directe, prin implementarea de tehnologii noi şi management performant, obţin în schimb forţă de muncă ieftină şi materii prime la un preţ mult mai mic decât în ţările de origine. Pot obţine şi anumite avantaje şi ţările în curs de dezvoltare sau în tranziţie, cu condiţia să folosească oportunităţile oferite de corporaţiile transnaţionale pentru realizarea reformelor economice. În special, naţiunile mici ar trebui să ţină seama de rolul principal al transnaţionalizării şi să încerce să beneficieze la maxim, creând condiţii interne atractive. Bibliografie: 1. Bari, I., Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005 2. Dumitrescu, S., Bal, A., Economia mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002 3. Mazilu, A., Transnaţionalele şi competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Editura Economică, 1999 4. Moisuc, C., World Economy. Global Problems of the World Economy, Editura Fundaţiei România de Mâine , Bucureşti, 2001 5. Rigaux, F., Les sociétés transnationales, Droit international, bilan et perspectives, 1991 6. Touscoz, J., Droit international , PUF, 1993 7. Voinea, L ., Corporaţiile transnaţionale şi economiile naţionale, Editura IRLI, Bucuresti 2001 8. Voinea, L ., Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global, Editura Polirom, Iaşi, 2007.

381

ROMÂNIA, ÎN CONTEXTUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE, ÎN PERIOADA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC ROMANIA, IN THE CONTEXT OF INTERNATIONAL RELATIONS, DURING OF THE SECOND BALKAN WAR Drd. Dumitru Viorel Georgian Facultatea de Stiinţe Umaniste Universitatea “Valahia”, Târgovişte

Abstract: Second Balkan War took place from June 29 to August 10, 1913 between an alliance of Balkan states and Bulgaria. After the June 1, 1913 Greece and Serbia formed an alliance against Bulgaria on June 29 a general Bulgarian attacked the Serbian defensive positions leading to the start of the Second Balkan War. In these two weeks Romania, Montenegro and the Ottoman Empire entered the war against Bulgaria. Romania's participation in this war has been welcomed both by the political class and public opinion across the country. At the same time, many Romanians stormed enrollment centers or contributed by various means to support the military campaign in Bulgaria and the families of the military leave. Romanian military intervention in the war was a walk-military, the Bulgarians were taken by surprise. Tripartite attack the Greeks, Serbs and Romanians determines Bulgaria to capitulate and make peace in Bucharest. Romania is currently in power in the Balkan area, which plays the role of arbitrator between the Balkan states. Keywords: Second Balkan War, military intervention, Balkan states Situaţia politică din Balcani s-a înrăutăţit mult în anii 1912-1913, cu prilejul celor două războaie balcanice, în care s-a amestecat Austro-Ungaria. După primul război , această intervenţie a complicat relaţiile dintre învingătorii Imperiului Otoman şi Bulgaria, care, la îndemnul statului dualist, şi-a atacat prin surprindere foştii aliaţi, Serbia şi Grecia. În această situaţie Anglia şi alte state vest-europene au cerut României să participe la cel de-al doilea război balcanic, împotriva agresorului, Bulgaria. Al doilea război balcanic a început în noaptea dintre 29 şi 30 iunie 1913 prin atacul organizat de Armata a IV-a bulgară, fără declaraţie de război, împotriva trupelor sârbe aflate pe râul Bergalniţa. A doua zi, în aceleași condiţii, Armata a II-a bulgară a atacat trupele greceşti din zona Salonicului.742 România, adeptă a păstrării statu-quo-ului în Balcani, s-a manifestat împotriva conflictelor care puteau să-l modifice şi a rămas neutră până când Bulgaria şi-a atacat foştii aliaţi. Poziţia României cu privire la eventualitatea declanşării unui alt conflict în Balcani era cunoscută încă din primăvara anului 1913. Guvernul condus de Titu Maiorescu hotărâse să participe dacă ar izbucni un conflict între aliaţii din primul război balcanic. La scurt timp după declanşarea conflictului, România se alătură statelor din Balcani împotriva agresorului, declarând război acesteia pe 27 iunie/10 iulie 1913.Cu această soluţie era de acord atât clasa politică românească cât şi opinia publică. Astfel guvernul conservator a luat atitudine faţă de criticile liberale în ce priveşte neparticiparea României la primul război balcanic şi a răspuns la dorinţa populaţiei de a participa la acest conflict.

742

Gheorghe Zbuchea, România și războaiele balcanice. 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană, Editura Albatros, București, 1999, p. 65;

382

Mărturie în acest sens este articolul743 din prima pagină a ziarului Înainte apărut pe 1 iunie 1913. Directorul I. C. Bacalbaşa aminteşte despre acuzele aduse de liberali Partidului Conservator şi guvernului Maiorescu deoarece nu acordă conflictului balcanic interesul necesar. Conservatorii sunt avertizaţi că dacă ignoră situaţia din Balcani aduc grave deservicii ţării nepromovându-i interesele. Bulgaria ameninţa statele din Balcani, dar şi România în cazul în care nu va colabora sau nu va rămâne neutră. Guvernul de la Sofia se baza pe o înţelegere cu Turcia aflată în plin război. În aceste condiţii neparticiparea României la conflict ar fi putut însemna nu numai pierderea Silistrei, ci chiar ameninţarea siguranţei naţionale de către un vecin care-i făcea astfel jocul Austriei. Deşi Rusia se pronunţă ferm împotriva conflictului, recomandând Bulgariei prudenţă în abordarea evenimentelor744, vecinul sud-dunărean cere Serbiei pe 6 iunie demobilizarea armatei. La scurt timp Bulgaria atacă prin surprindere Serbia şi, apoi, Grecia declanşând nemulţumirea multor capitale europene dar şi pe cea a cetăţeanului din Balcani. Un discurs745 asemănător are şi Nicolae Iorga în „Neamul Românesc pentru popor", pe 30 iunie 1913. El vorbeşte în cuvântul de deschidere despre gestul necugetat făcut de bulgari atunci când au declarat război sârbilor şi grecilor deşi nu au avut un motiv anume. În spatele acestui gest Iorga îi vede pe austrieci care loveau în sârbi şi apoi, dacă era posibil, în români. Aceeaşi opinie o aveau şi principalele partide politice ale vremii, convinse de necesitatea intervenţiei armate în conflictul pe care bulgarii îl provocase. Cei mai aprigi susţinători ai implicării României în război erau liberalii, articole precum „Momentul suprem"746 din Viitorul apărut pe 16 iunie 1913 constituind mărturii în acest sens. Aici liberalii critică guvernul conservelor şi cere declanşarea războiului împotriva Bulgariei, „îmbătată de izbânzi norocoase şi umbrită de mândrie şi lăcomie. Acelaşi partid nu omite nici faptul că Bulgaria a fost aliată cu Serbia şi Grecia în primul război balcanic deoarece au avut o cauză comună, îndepărtarea otomanilor din Peninsula Balcanică. Pentru bulgari „floarea recunoştinţei este floarea sângelui”747 ei răspândind-o atât sârbilor cât şi grecilor la scurt timp de la încheierea primului război balcanic. De aceea şi înverşunarea cu care liderii liberali cer guvernului conservator o acţiune fermă împotriva bulgarilor prin care să facă dreptate în Balcani şi să „dovedim Occidentului că Orientul e în mâna noastră”748. În acelaşi articol, „Momentul suprem” regăsim ideea impunerii unei păci dictate la Bucureşti care să dovedească echitate în rândul aliaţilor balcanici. Dorinţa liberalilor era de implicare totală în acest conflict pentru ca la sfârşit să „impună aliaţilor balcanici pacea şi echitatea după modelul Bucureştiului”749. Aceasta era şi dorinţa populaţiei, a opiniei publice în general, conştientă de rolul pe care România ar putea şi ar trebui să-l joace în soluţionarea celui de-al doilea război balcanic. La jumătatea lunii iunie 1913, după ce bulgarii îşi atacă aliaţii din primul război balcanic, liderii români sunt nevoiţi să se implice cu armata împotriva agresorului, Bulgaria. Atunci oameni politici români au ajuns la unanimitate de păreri cu privire la necesitatea unei intervenţii militare cât mai curând. Deşi Bulgaria a sperat că Austro-Ungaria alături de

743

Articol I. C. Bacalbaşa, ziar Înainte. Organ Conservelor Independent, sâmbătă l iunie 1913; Ibidem; 745 Neamul Românesc pentru popor, anul IV, nr. 20,30 iunie 1913; 746 Viitorul, anul VIII, nr. 10, 16 iunie 1913,articolul Momentul Suprem, p. 1; 747 Ibidem; 748 Ibidem; 749 Viitorul, anul VIII, nr. 10, 16 iunie 1913, articolul Momentul Suprem, p.1; 744

383

Germania vor reţine România să intre în război, pe 3 iulie 1913 Carol I a declarat mobilizarea generală iar la o săptămână a început campania armatei române la sud de Dunăre.750 Decretul regal numărul 4609, de mobilizare a fost semnat de Carol I în noaptea de 5 iunie, după o consfătuire prealabilă cu Prinţul Ferdinand şi generalul C. Hârjău. Take Ionescu s-a opus şi a cerut ca decretul să fie semnat pe data de 3 iulie. Acest demers a fost susţinut de opinia publică dar şi de alţi oameni politici români, de aceea regele a modificat data aşa cum au cerut aceştia. Ordinul de mobilizare a armatei române a fost primit cu mult entuziasm în toate colţurile ţării organizându-se manifestaţii publice de simpatii în pieţele oraşelor de pe tot cuprinsul ţării. Încă din prima zi la centrele de mobilizare s-au prezentat un număr mare de bărbaţi dar şi mulţi voluntari care, pentru a oferi un bun exemplu poporului, parlamentari, oameni de ştiinţă şi de cultură. Între aceşti amintim pe Nicolae Filipescu, Ionel I.C. Brătianu, C. Argentoianu, I.C. Duca şi Nicolae Iorga.751 Voluntarilor din ţară li s-au adăugat şi cei veniţi din Transilvania şi Macedonia, de aceea mulţi rezerviști au fost trimişi la vetrele lor.752 În ceea ce priveşte rechiziţiile, acestea au început imediat după decretul de mobilizare în toată ţara, populaţia punând la dispoziţia armatei căruţe şi vitele disponibile.753 În perioada dintre decretarea mobilizării şi declaraţia de război în România „a fost sărbătoare, orăşenii şi sătenii şi-au părăsit vetrele şi au pornit spre câmpiile Bulgariei, împodobiți cu flori şi cântece războinice”.754 O descriere cât mai aproape de adevăr o realizează Constantin Mille în paginile ziarului Adevărul. El surprinde entuziasmul popular cu care a fost întâmpinată decizia de mobilizare a armatei române şi spiritul datoriei de ţară într-una din călătoriile sale în Moldova:”Revin dintr-o călătorie de trei zile de-a lungul Moldovei şi de la ţară. Ceea ce am văzut a reabilitat în ochii mei poporul român, pe care îl credeam pe nedrept incapabil să se încălzească. Or ceea ce am văzut, ceea ce am auzit, dovedesc contrariul. Îmi închipuiam că voi găsi jale ori cel puţin resemnare peste tot locul. Am găsit pretutindeni entuziasmul cel mai cald... . De-a lungul liniei ferate, prin gări - pe tot drumul - n-am găsit decât veselie, îmbărbătare şi nepăsare de moarte. Oamenii aceştia, urcaţi pe acoperişurile trenurilor, păreau că merg la nuntă... Cunosc cazuri în care de la aceeaşi casa au plecat trei, patru ori cinci copii, fără ca tatăl lor să facă cea mai mică împotrivire că fiii lui merg să-şi îndeplinească datoria... Dar sufletul ţării îl găseşti iar la sate...”755 Acest entuziasm ce domnea în ţară este surprins şi de presa europeană. Un astfel de exemplu îl oferă trimisul special al ziarului francez „Le Journal”. El spune că „naţiunea întreagă doreşte, reclama războiul. Ordinul de mobilizare a fost primit cu cel mai mare entuziasm. Toată ţara este zguduită de un fior de înfrigurare patriotică. Ţărani părăsesc satele lor cântând, şi în oraşe, bucuria se manifestă încă mai zgomotos.”756 Decretarea mobilizării generale la doar câteva zile după izbucnirea conflictului, este, aşadar, o consecinţă a reacţiei opiniei publice româneşti dispusă să participe la un război în interes naţional. „Despre entuziasmul românilor la decretarea stării generale” se vorbeşte şi în numărul 11 al ziarului liberal Viitorul, apărut pe 7 iulie 1913.757 Din articolele prezente în prima pagină aflăm cum un număr considerabil de români se înrolează în armată pe bază de voluntariat lăsând acasă familiile şi muncile agricole. Este un 750

Arhivele M.R., Fond microfilme, rola nr. F II 1. 508, c. 425; Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice..., p. 209-210; 752 Nicolae Ștefănescu-Iacint, Războiul româno-bulgar, București, 1914, p. 87; 753 Corvin Petrescu, Istoricul campaniei militare din anul 1913, București, 1914, p. 38; 754 Nicolae Ştefănescu Iacint, op. cit., p. 86; 755 "Adevărul", anul XXVI, nr. 8544, 27 iunie/10 iulie 1913, p. 1; 756 "Epoca", anul XIX, nr. 178, 30 iunie/13 iulie 1913, p. 1; 757 Viitorul, anul VIII, nr. 11, 12 iulie 1913; 751

384

exemplu elocvent de patriotism pe care ziarul liberal îl prezintă conservatorilor pentru ca aceştia să-şi revizuiască programul de guvernare faţă de ţărani, adevăraţii patrioţi. Intrarea României în război reprezintă un moment decisiv în evoluţia ulterioară a evenimentelor. Ea era cerută mai ales de societatea civilă, un articol apărut pe 17 iulie 1913 în Viitorul amintind de societatea „Liga Deşteptării” şi chemarea pe care aceasta o face românilor de a lupta împotriva bulgarilor care ridicase armele împotriva fraţilor creştini. Prin acest gest se evita formarea unei Bulgarii mari care ar fi ameninţat România în viitor. Avantajul deţinut de Bulgaria, datorat surprinderii vechilor aliaţi, dispare acum, aceasta confruntându-se cu două probleme majore: luptă împotriva armatelor sârbo-greceşti şi, mai ales,apărarea teritoriul de un rival mult mai puternic.758 Atitudinea diplomaţiei de la Sofia faţă de România se schimbă acum devenind mult mai conciliantă la pretenţiile româneşti. Acest fapt se datorează înţelegerii noii situaţii în care Bulgaria nu mai putea emite pretenţii ci doar să-şi limiteze pierderile pe cât era posibil. În doar câteva zile diplomaţia bulgară trece de la ameninţări asupra României la cuvinte de laudă la adresa armatei române ajunsă într-o săptămână în apropierea Sofiei fără să întâmpine o rezistenţă semnificativă din partea armatei bulgare, dislocată în marea ei parte pe alte fronturi. Şi dacă la începutul conflictului mai erau păreri care nu acordau României rolul de arbitru acum, spre sfârşitul lui întreaga diplomaţie era conştientă ca România va fi singurul arbitru între aliaţii balcanici la pacea ce se pregătea. Una din agenţiile de presă vieneze „Neues Wiener" prezintă pe 14 iulie 1913 un comunicat prin care se vorbeşte despre dominaţia pe care România o are în Balcani atât în privinţa situaţiei militare cât şi a celei politice. Diplomaţia europeană va recunoaşte acest lucru în zilele următoare prin stabilirea locului de desfăşurare a negocierilor de pace, Bucureşti. La rândul ei, clasa politică românească recunoaşte marele merit pe care l-au avut românii în tratarea acestui conflict şi, mai ales liberalii, aflaţi în opoziţie, cer măsuri prin care să se răsplătească entuziasmul popular. În articolul „Şi acum e rândul nostru”759 apărut la 14 iulie 1913 autorul subliniază încă o dată rolul major, determinat chiar, pe care „elementul ţărănesc” l-a avut atunci. Laudele aduse acestei clase sociale, ţărănimea, reprezintă modul de mulţumire pe care autorul articolului înţelege să-l facă mulţimii.760 Tot în acest articol se vorbeşte despre „reînvierea mândriei strămoşeşti” despre românul care întotdeauna a lăsat problemele cotidiene deoparte atunci când ţara i-a cerut ajutorul nu puţine fiind exemplele pe care istoria ni le-a lăsat pentru a ne fi pilde veşnice. Dacă ţăranii au înţeles cum să-şi facă datoria faţă de ţară, pătura conducătoare trebuie să le permită acestora nu numai să-şi apere pământul strămoşesc dar şi să participe la luarea deciziilor importante prin acordarea dreptului la vot. Alături de acest deziderat liberalii mai propun un altul, acela al împroprietăririi ţăranilor printr-o lege agrară echitabilă. Aceste două măsuri regăsite pentru prima dată într-un articol din prima pagină a ziarului Viitorul apărut pe 14 iulie 1913 reprezentă, pentru moment, recunoştinţa liberalilor faţă de cei care participau la al doilea război balcanic iar pentru viitor ,baza programului politic ce le va aduce o dominare totală a vieţii politice în România mai bine de două decenii. Cele două chestiuni, electorală şi agrară, sunt susţinute de Partidul Naţional Liberal şi de întreaga presă liberală spre deosebire de conservatori care susţin chestiunea electorală doar o singură dată în Evenimentul de Iaşi761 . 758

Viitorul, anul VIII, nr. 16, 17 iulie 1913; Viitorul, anul VIII, nr. 13, 14 iulie 1913, articol „Şi acum e rândul nostru”; 760 Ibidem 761 Adevărul, anul XXVI, nr.8564,17 iulie 1913; 759

385

Aceasta a fost reacţia clasei politice, atât de la putere cât şi din opoziţie, faţă de entuziasmul cu care românii au participat la acest conflict. Reacţia opiniei publice a fost mult mai directă, acesta implicându-se în rezolvarea situaţiilor dificile cu care s-au confruntat cei mobilizaţi cât şi familiile lor. Dacă politicienii cereau adoptarea unor legi atât de necesare ţării, într-un viitor cât mai apropiat, societatea civilă se implică direct rezolvând situaţii diverse care apar pe parcursul şi după terminarea acestui război balcanic. Rândurile următoare prezintă câteva exemple ce susţin ideea solidarităţii sociale , regăsită tot mai des în rândurile cotidianelor vremii . Un asemenea exemplu îl reprezintă hotărârea762 pe care Mitropolia Moldovei o ia în această perioadă printr-o scrisoare pastorală dată în luna iulie a anului 1913. Prin aceasta se permite să se lucreze pământul şi duminica ştiindu-se grava situaţie din agricultură ce fusese generată de acest conflict prin mobilizarea unui număr semnificativ de agricultori. Pentru societatea civilă românească de la începutul secolului XX în care biserica juca un rol destul de important hotărârea Mitropoliei Moldovei reprezintă un gest de bunăvoinţă şi, în acelaşi timp, o recunoaştere pe care slujitorii acestei instituţii o aduceau armatei române şi bravilor ei soldaţi. Un alt exemplu de solidaritate socială763 aflăm din acelaşi număr al ziarului Universul apărut pe 12 iulie 1913. Astfel, aflăm despre sătenii nemobilizaţi din diverse colţuri ale ţării care lucrează şi pământul celorlalţi. Deşi nu dispun de resurse financiare pentru a sprijini familiile celor mobilizaţi aceştia încearcă să le ajute prin alte mijloace, oferindu-se să lucreze şi pământurile celor care se înrolaseră şi luptau pentru ţară. Reacţia aceasta este semnificativă pentru a surprinde solidaritatea umană în acele momente. 764 Aceste două cazuri nu sunt singulare în presa vremii, exemple în care diverse asociaţii, societăţi sau chiar persoane fizice îşi oferă sprijinul financiar sau de altă natură, regăsindu-se în paginile principalelor cotidiane pe tot parcursul conflictului şi după încetarea acestuia. Există chiar rubrici speciale în anumite cotidiane din care aflăm cum îşi ajută românii din toate colţurile ţării conaţionalii plecaţi să-şi servească ţara pe câmpul de luptă. Modul de ajutorare pentru familiile celor mobilizaţi este extrem de divers, de la sume de bani până la cursuri de preparaţii gratuite sau donaţii de lemne de foc.765 Ziarul Universul instituie chiar o rubrică în care prezintă zilnic subscripţiile populaţiei pentru această cauză, la totalul strâns pe o anumită perioadă adăugându-se zilnic suma şi numele donatorului din ziua respectivă. Nivelul subscripţiilor zilnice la 13 iulie 1913 ajunsese la 17716,65 lei, o zi mai târziu pe 14 iulie 1913 la 18422,65 3 lei iar pe 21 iulie la 20829,05 lei766. Cei care contribuiau la acest fond erau fie persoane fizice cu sume variind între 50 şi 100 lei, fie asociaţii sau instituţii publice cu sume ce ajungeau până la 500 de lei.767 Reacţiei pozitivă pe care românul o are faţă de acest război demonstrează dorinţa sa de a participa direct, plin de entuziasm sau indirect, prin donaţii în bani sau produse pentru familiile celor mobilizaţi la acest conflict. În numărul 189 al acestui ziar apărut pe 12 iulie 1913 aflăm despre situaţia din Dorohoi unde se donează bani, mălai şi lemne de foc pentru familiile celor mobilizaţi. Acest lucru se întâmplă cu precădere pe moşiile Ibăneşti, Cristineşti şi Subarău aflate în proprietatea unui oarecare Burghele. Această situaţie este completată de acţiunea băncilor populare săteşti care, în această perioadă, dau bani mobilizaţilor, de Camera de Comerţ care împarte suma de 2695 lei la 206 familii aparţinând aceluiaşi segment şi de Banca Agricolă care adoptă o hotărâre prin care 50 de persoane urmau să primească o pensie 762

Universul, anul XXXI,nr. 189, 12 iulie 1913, articolul „Solidaritatea socială”; Ibidem; 764 Ibidem. 765 Ibidem. 766 Universul,anul XXXI, nr. 190, 191, 198. apărute la 13, 14, respectiv 21 iulie 1913; 767 Ibidem 763

386

de 200 de lei în fiecare an. Astfel de exemple din diverse oraşe ale ţării întâlnim în fiecare număr al acestui cotidian în perioada celui de-al doilea război balcanic.768 Un alt cotidian important al vremii, Viitorul, apărut la 28 iulie 1913, prezintă un alt asemenea caz, arendaşul moşiei Sălceni, I. D. Pagoni, punând la dispoziţie maşini de secerat familiilor celor mobilizaţi. Lipsa forţei în agricultură în această perioadă face din această decizie una foarte populară cu repercusiuni pozitive asupra sătenilor din Săiceni. Ajutorul pe care cetăţeanul român îl acordă în vara anului 1913 conaţionalilor este extrem de variat, fiecare încercând să contribuie cu ceva la acest război purtat în interes naţional. Un exemplu care ar putea susţine afirmaţiile de mai sus este iniţiativa lui Ilie Barbu, cadru didactic la şcoala din Munteni, care a deschis un curs de preparaţii gratuit pentru fiii celor care au fost mobilizaţi.769 Alături de aceste exemple despre patrioţii români şi acţiunile lor presa vremii prezintă de multe ori articole în care se cer ajutoare pentru familiile celor mobilizaţi ca o datorie sfântă a oricărui român. Presa vremii încerca astfel să vină în sprijinul celor care au mers „cu avânt să asigure liniştea ţării” chiar dacă acest lucru a însemnat să lase în urmă familiile fără nici o sursă de existenţă. Un asemenea articol regăsim în numărul 197 al Universului. În acest articol, „ajutoare pentru familiile mobilizaţilor” , se cere românilor ca o datorie sfântă ajutarea celor care s-au dus cu avânt la luptă pentru a asigura liniştea în ţară. Acest fapt este determinat şi de numărul tot mai mare de cereri de ajutor depuse de familiile celor care luptau în acest conflict. Un exemplu în acest sens îl găsim în acelaşi număr al ziarului Universul, 2200 de asemenea cereri reprezentând 5000 de oameni înregistrându-se spre sfârşitul celui de-al doilea război balcanic numai la Galaţi. Numărul în întreaga ţară este cu mult mai mare şi de aceea demersul presei pare să fi fost atunci o soluţie pentru rezolvarea acestei situaţii dificile. În tot acest timp evenimentele din zona balcanică se precipită, la 10 iunie 1913, Titu Maiorescu transmiţând delegaţiei române de la Sofia declaraţia de război pentru a fi comunicată guvernului bulgar „Guvernul român a prevenit la timp pe Guvernul bulgar că dacă aliaţii balcanici s-ar afla în stare de război, România n-ar putea să păstreze rezerva ce-şi impusese până acum în interesul păcii, şi s-ar putea vedea silită să intre în acţiune. Guvernul bulgar n-a crezut necesar să răspundă acelei comunicări, dimpotrivă şi din nenorocire, războiul a izbucnit mai întâi prin atacuri bulgăreşti contra trupelor sârbeşti, fără veste, chiar fără a respecta regulile de notificări prealabile care ar fi dat dovadă de respect convenţiilor şi uzurilor internaţionale. În faţa acestei situaţii, guvernul român a dat ordin armatei române de a intra în Bulgaria.”770 În aceeaşi zi, reprezentantul României la Sofia, Dimitrie Ghica, a primit ordinul de a părăsi postul şi de a se întoarce la Bucureşti .771 Motivele pentru care ţara noastră a intrat în război împotriva vecinului de la sud de Dunăre au fost: să asigură frontiera strategică din Dobrogea pe linia Turtucaia-Dobrici-Balcic, întrucât ţara vecină a dovedit că nu respectă tratatele şi convenţiile internaţionale, atacând proprii aliaţi şi să poată participa de drept la tratativele de pace pentru stabilirea frontierelor statelor balcanice.772 768

Ibidem Viitorul, anul VIII,nr. 15, 28 iulie 1913; 770 Titu Maiorescu, Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice și Cadrilaterul, București, 1995, p. 218-219; Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, România și războaiele balcanice (1912-1913). România și primul război mondial (1914-1919). Neutralitatea, Editura Scripta, București, 1993, p. 107-108. 771 G. A. Dabija, Amintirile unui atașat militar român în Bulgaria. 1910-1913,București,1936, p. 308; 772 Anastasie Iordache, Criza politică din România și războaiele balcanice. 1911-1913, Editura Paideia, București, 1998, p. 239-240;; Titu Maiorescu, op. cit., p. 134; 769

387

Câteva zile mai târziu, la 16 iulie 1912, Titu Maiorescu declara că „România nu urmăreşte nici o politică de cuceriri şi nici zdrobirea armatei bulgare. Acţiunea militară a României e datorată în prim loc obligaţiei de a procura acum teritoriul său de peste Dunăre o graniţă asigurată.” Prin această declaraţie primul ministru român dorea să explice că România nu este interesată de alte revendicări decât cele menţionate în discuţiile purtate cu Bulgaria în ultimele luni.773 Acţiunea militară a României era susţinută atât de Franţa cât şi de Rusia. Ele erau nemulţumite de atitudinea bulgarilor deoarece, contând pe sprijinul Austro-Ungariei, aceştia nu mai ascultau sfaturile Parisului şi Sankt Petersburgului. Pe de altă parte, câştigarea Bucureştiului ca aliat era scop important pentru diplomaţii celor două ţări. Acelaşi motiv, încăpăţânarea bulgarilor ce putea duce la declanşarea unui război european, l-a avut şi Nicolae al II-lea atunci când a intervenit la Paris şi Viena pentru a accepta intrarea României în război şi ocuparea Cadrilaterului.774 În acel moment diplomaţiile europene sperau că, prin intervenţia armatei române se va restabili pacea în Balcani şi de aceea au susţinut intervenţia militară a României.775 Comandamentul român a ales să treacă Dunărea pe la Bechet şi pe la Corabia. Acest lucru s-a realizat începând cu data de 15 iulie pe poduri de vase pe la Corabia şi Turnu Măgurele.776 A doua zi, la Corabia, unde se afla Marele Cartier General, a sosit regele Carol I. Acesta a făcut mai multe inspecţii în zonă şi a coordonat trecerea Dunării de trupele române şi în zilele următoare. Înaintarea armatei române la sud de Dunăre s-a realizat conform planurilor iniţiale, opoziţia din partea armatei bulgare fiind modestă sau neexistând deoarece majoritatea trupelor sale erau concentrate pe alte fronturi, precum cel sârbesc sau cel grecesc. În aceste condiţii, pe 16 iulie 1913 regele Bulgariei îi transmite regelui român rugămintea de a ordona încetarea focului, de a propune condiţiile de pace şi de a relua prietenia dintre cele două popoare vecine.777 Două zile mai târziu, regele Ferdinand revine cu o telegramă adresată regelui Carol I şi-l roagă să ordone oprirea ofensivei armatei române pentru a încheia o pace separata cu România.778 Din aceste declaraţii se observă o schimbare radicală a punctului de vedere adoptat de partea bulgară după ultimele evenimente. Demersurile regelui bulgar au fost susţinute de regina Eleonora într-o scrisoare trimisă reginei Elisabeta prin care o imploră ca armata romana să oprească marşul spre Sofia şi să grăbească încheierea păcii.779 Reacţia regelui Carol I a fost imediată, informându-i pe monarhii Greciei, Serbiei şi Muntenegrului despre demersurile regelui bulgar. Regele României le solicită aliaţilor săi balcanici să încheie un armistiţiu cât mai curând pentru a nu lăsa posibilitatea Marilor Puteri să intervină, mai ales că nu era intenţia nici unui stat balcanic să distrugă definitiv Bulgaria.780 Totodată, printr-o telegramă din 18 iulie 1913, Bulgaria făcea oficial propunerea „de a ceda României partea teritoriului bulgar situat la nord-est de o linie care pleacă din Turtucaia şi ajunge la Balcic”.781 Această ofertă a guvernului bulgar era însoţită de cererea ca armata română să-şi oprească înaintarea şi să se retragă la nord de Dunăre. Dacă prima propunere a fost acceptată de partea română, a doua cerere nu a putut fi luată în considerare de Titu Maiorescu deoarece 773

Titu Maiorescu, op. cit., p. 221; A.N.I.C., Fond Casa Regală, dos. 38/1913, f. 1; Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus. 1900-1924, vol.1, Editura Albatros, București, 1998, p. 56-57; 775 G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar..., p. 309-310; 776 Corvin M. Petrescu, op. cit., pp. 44-45; Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice..., p. 214; 777 Eliza Campus, State mici și mijlocii din centrul și sud-estul Europei în relațiile internaționale.Prima jumătate a secolului al XX-lea, București, 1980, p. 56; 778 Ștefan Pascu, Istoria României, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1974, p. 282; 779 G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar..., p. 343; 780 Eliza Campus, State mici şi mijlocii..., p. 60; 781 Titu, Maiorescu, op. cit., pp. 223; Nicolae Ştefănescu-Iacint, op. cit., p. 100; 774

388

România a făcut „să înainteze armata sa pentru a grăbi încheierea păcii între toţi beligeranţii, iar dacă Bulgaria vrea să ajungă la acelaşi rezultat, trebuie să informeze imediat România şi să formeze plenipotențiarul său pentru discutarea preliminariilor păcii între toţi beligeranţii”.782 Prin această atitudine fermă, atât regele Carol I cât şi guvernul Titu Maiorescu nu au acceptat încetarea ostilităţilor militare decât atunci când se va încheia un armistiţiu general, chiar dacă între România, Grecia, Serbia şi Muntenegru nu se încheiase o alianţă politicomilitară. În ceea ce priveşte oferta Bulgariei de a ceda oraşele Turtucaia, Dobrici Balcic şi un număr de kilometri necesar de la vest şi de la sud, România a acceptat. Acestei oferte i s-a adăugat respectarea înţelegerilor anterioare de către partea bulgară.783 Între timp, pe frontul deschis de armată română la sud de Dunăre acţiunile continuă. La 20 iulie se încheie prima fază a campaniei române, atingându-se aliniamentul FerdinandVraţa-Orhanie şi se trece la o nouă fază deoarece bulgarii refuzau să încheie ostilităţile pe toate fronturile.784 Deoarece armatele sârbă şi greacă au continuat să atace, regele bulgar este nevoit să trimită o nouă telegramă regelui Carol I, considerând că „pacea ar trebui semnată în noaptea aceasta sau cel mai târziu mâine dimineaţă..785 Ca urmare a acestei solicitări, guvernul Maiorescu intervine la Belgrad şi Atena pentru a opri ostilităţile şi a începe negocierile de pace. Acestea urmau să se desfăşoare la Bucureşti, după cum au propus românii şi au acceptat sârbii şi grecii, pentru a evita amestecul Marilor Puteri.786 În acelaşi timp, se hotărăşte încheierea unui armistiţiu la Niş, acolo urmând să fie reglementate problemele militare. Delegaţia României la Niş a fost alcătuită din generalul C. Coandă, colonelul C. Cristescu şi colonelul Henri Cihoski. Ultima ţară care şi-a trimis reprezentanții acolo a fost Bulgaria, aflată într-o situaţie extrem de dificilă.787 Reacţia guvernului român a fost imediată, Titu Maiorescu invitând statele balcanice la Bucureşti, pentru a începe negocierile de pace.788 Acestui demers i s-a adăugat intervenţia regelui Carol I pe lângă Grecia şi Serbia, pentru a încheia pacea cât mai curând. În săptămâna ce a urmat la Bucureşti au avut loc întâlniri zilnice între reprezentanţii Marilor Puteri şi Titu Maiorescu cu scopul încetării ostilităților între statele balcanice şi începerii tratativelor de pace. Acestora li s-au adăugat şi reprezentanţii statelor balcanice.789 Conferinţa de pace de la Bucureşti şi-a început lucrările la 17/30 iulie 1913. După câteva zile de discuţii aprinse , Tratatul de pace a fost semnat pe 10 august 1913, la Bucureşti. În paralel cu negocierile de pace de la Bucureşti, la 7 august a început prima fază de evacuare a armatei române. Aceste evacuări au continuat până pe 28 august când ultimele trupe au trecut în România pe la Zimnicea.790 Campania armatei române în Bulgaria a durat şase săptămâni în care nu au întâmpinat o rezistenţă serioasă din partea trupelor bulgare dar au făcut marşuri de peste 30 de km pe zi, au îndurat foamea şi au contactat holera. Cu toate aceste neajunsuri, trupele române au dat

782

Ibidem; Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice..., p. 272; 784 Ibidem…. p. 216; 785 Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 119-120; Arhivele M.R., Fond microfilme, rola nr. F II 1. 508, c. 386; A.N.I.C., Fond Casa Regală, dos. 40/1913, f. 4, 6; 786 Eliza Campus, Din politica externă a României..., p. 22; 787 Titu Maiorescu, op. cit., p. 144; Arhivele M.R., Fond microfilme, rola nr. F II 1.504, c. 478; Loc. cit., rola nr. F II 1.506, c. 111; 788 Ibidem………p. 227-229; 789 Ibidem………p. 144-148; 790 Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice..., p. 218-219; 783

389

dovadă de patriotism, spirit de disciplină şi comportament civilizat faţă de populaţia civilă bulgară şi bunurile acestora.791 Al doilea război balcanic a însemnat primul moment în care reprezentanţii statelor şi popoarelor din sud-estul Europei şi-au hotărât singuri soarta fără ca Marile Puteri să participe la luarea deciziilor importante, aşa cum s-a întâmplat până atunci.792 În urma păcii de la Bucureşti realizată de "soldaţii de rând prin truda şi vitejia lor" rămân aceleaşi probleme cotidiene, aceleaşi nevoi. După săptămâni de luptă, soldaţii se întorc acasă, unii şi pentru a-şi isprăvi muncile câmpului. Viaţa îşi reia cursul ei normal, oamenii se confruntă cu aceleaşi probleme şi se pregătesc, fără voia lor, de prima mare conflagraţie mondială. Bibliografie: 1. L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon, (coordonatori), România în relațiile internaționale. 1699-1939, Editura Junimea, Iași, 1980. 2. Eliza Campus, State mici și mijlocii din centrul și sud-estul Europei în relațiile internaționale.Prima jumătate a secolului al XX-lea, București, 1980. 3. Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984. 4. G. A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria, 1910-1913, Bucureşti, 1936. 5. Rudolf Dinu, Ion Bulei, 35 anni di realizioni italo-romene, 1897-1914. Documenti diplomatici italiani, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001. 6. Emil Diaconescu, România şi Marile Puteri după Congresul de la Berlin până la 1914, Iași. 7. V. Dimandi Aminceanul, Românii din Peninsula Balcanică, Editura Domino, Bucureşti, 1999. 8. Take Ionescu, Amintiri. Discursuri pentru România Mare, Editura Fundaţia Pro, Bucureşti, 2005. 9. Anastasie Iordache, Take Ionescu, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2001. 10. Anastasie Iordache, Criza politică din România și războaiele balcanice. 1911-1913, Editura Paideia, București, 1998. 11. Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice și Cadrilaterul, București, 1995. 12. Ion Mamina, Ion Bulei, Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne și guvernanți. 1866-1916, București, 1994. 13. Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, România și războaiele balcanice (19121913). România și primul război mondial (1914-1919). Neutralitatea, Editura Scripta, București, 1993, p. 107-108. 14. Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus. 1900-1924, vol.1, Editura Albatros, București, 1998. 15. Ştefan Pascu (coord.), Istoria României, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1974. 16. Corvin Petrescu, Istoricul campaniei militare din anul 1913, București, 1914, p. 38; 17. Gheorghe Platon, România de la Independenţă la Marea Unire, în Istoria românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

791

Nicolae Ştefănescu-Iacint, op. cit., p. 96-.97; Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 446;

792

390

18. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Bucureşti,1979. 19. Ioan Scurtu, Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. 1(Carol I), Editura Enciclopedică, București, 2001. 20. Nicolae Ştefănescu-Iacint, Războiul româno-bulgar, București, 1914. 21. Claudiu Lucian Topor, Românii şi Bulgarii la 1913, în „Historia”, anul VII, nr. 72, Decembrie 2007, p. 5-11; 22. Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice. 1912-1913. Pagini de istorie sudest europeană, Editura Albatros, București, 1999.

391

UCRAINA – „TABLĂ DE ŞAH” ÎNTRE RUSIA, SUA ŞI UE UKRAINE- “CHESS TABLE” BETWEEN RUSSIA AND USA Maria Dimineţ Revista “Axa” Republica Moldova Abstract Ukraine is not an independent country, because it is not able to take decision by its own, concerning its foreign and home policies. It is not a democratic one, because it does not have a political class, able to protect the national interests of the Ukrainians, and the same time to create friendly relationships with the neighboring states. Since Ukraine got the independence, the politicians fought for the materialization of their own interests, and not for transforming Ukraine into a politically, economically and socially consolidated state. As a consequence, Ukraine did not become the country of possibilities for all its citizens, but a “chess table” between Russia, USA and EU. In this game, for the moment Russia has the most “supporters” on its side. For USA, Ukraine is the “Trojan horse” in Europe. That is why France and Germany want Ukraine to give up on the geo- political projects of USA. If Ukraine gets closer to Russia, it risks getting involved into international conflicts. According to the Russian analysts, Ukraine will become a politically- stable state, and economically developed, only if it adopts the federative statute. Also, it is being considered that retrocession of Crimea, might tension the Russian- Ukrainian relations. Keywords: geopolitics, NATO, the Pontic aria, the interests of SUA and EU, the military maritime fleet, the „Ianukovici-Medvedev” pact, federalization „Ucraina nu a existat ca stat niciodată. Ucrainenii sunt aceeaşi locuitori ai Rusiei şi Poloniei. Ucraina este marginea unui imperiu. Şi pentru ca au locuit alături de polonezi au căpătat dialectul lor”. (Vladimir Jirinovski, vicepreşedintele Dumei de Stat) Ucraina nu este o ţară independentă, pentru că nu poate să ia independent decizii în legătură cu politica sa externă şi internă. Ea nu este nici democratică, deoarece nu are o clasă politică, capabilă să protejeze interesele naţionale ale ucrainenilor, dar totodată, să cultive relaţii prieteneşti cu statele vecine. Din momentul obţinerii independenţii politicienii au luptat pentru materializarea intereselor proprii, şi nu pentru transformarea Ucrainei într-un stat consolidat politic, economic şi social. Pe fundalul acestui „peisaj politic” fenomenul democraţiei, încă din etapa incipientă, a degenerat în anarhie. Şi tocmai lipsa unei „mâini puternice”, care să ţină sub control democraţia, a alimentat simpatia şi respectul ucrainenilor faţă de Rusia. 1. Ucraina, subiect divergent pe agenda internaţională Problema Ucrainei: politica occidentală şi economia rusească Ucraina va deveni un stat puternic atunci când elita politică va formula interesele statului în baza priorităţilor ucrainenilor. Iar acestea arată că relaţia cu Rusia trebuie să fie prioritară. Ucrainei îi lipsesc patrioţi, care să se îngrijească de preocupărilor poporului şi să găsească soluţii pentru problemele vitale. Ca urmare, Ucraina nu a devenit ţara posibilităţilor pentru toţi cetăţenii săi, dar „o tablă de şah” între Rusia, SUA şi UE. În acest joc Rusia are, deocamdată, cei mai mulţi „suporteri”. În mare parte, ucrainenii nu sunt încântaţi de America. 392

Ei recunosc că SUA este un stat puternic, însă puterea sa nu le oferă perspective. Şi asta deoarece pe americani nu-i interesează democraţia şi bunăstarea ucrainenilor.793 Ucraina este „materie primă” în businessul politic desfăşurat de SUA în zona pontică. Faţă de Rusia ucrainenii au o atitudine instinctuală. Ea este privită ca o ţară cu un potenţial deosebit de dezvoltare, dar întârziat. Instabilitatea relaţiilor ruso-ucrainene este alimentată de ambele părţi. Ucraina este incertă în legătură cu vectorul extern pe care trebuie să-l urmeze, iar Rusia nu a definit încă pentru ce are nevoie de Ucraina.794 Elita politică rusească e sigură doar de faptul că Ucraina este parte a Rusiei, şi că apariţia ei ca stat este o „inadvertenţă a istoriei”. Naţionalistul rus, Vladimir Jirinovski, o declară tranşant, cu sau fără ocazie. „Estul Ucrainei este, de fapt, Rusia. Donbasul a fost făcut cadou de Stalin, iar Crimeea de Hruşciov. Toate acestea au făcut parte din Rusia, iar ca dovadă stă faptul că aceste regiuni sunt populate în mare parte de ruşi". Din acest considerent, cu cât mai aprigă este dorinţa Kievului de a se ajusta doleanţelor Occidentului, cu atât mai dure sunt deciziile Moscovei faţă de Ucraina. Fostul ministru rus de externe, Andrei Kozârev, spunea că un stat ca Ucraina nu poate să se descurce în lipsa legăturilor strânse cu Rusia. „Există o alternativă? Este Occidentul pregătit, de pildă, să plătească pentru petrolul şi gazele livrate de către Rusia Ucrainei sau să preia plata către Rusia a miliardelor de dolari, cât reprezintă datoria Ucrainei? Iată de ce rolul şi responsabilităţile speciale ale Rusiei în cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute în minte de către partenerii occidentali şi sprijinite”. Profesorul rus N. Nartov scrie în cartea sa „Geopolitica” că „prietenii occidentali” nu au bani ca să modernizeze economia Ucrainei. El consideră că problema Ucrainei constă în faptul că „ şi-a direcţionat economia spre Rusia, iar politica spre occident. Acest fapt dezbină societatea ucraineană şi poate provoca chiar prăbuşirea Ucrainei”. Ucraina - „materie primă” pentru SUA şi „cal troian” pentru UE Pentru SUA, Ucraina este o ustensilă în lupta pentru conducerea regională. În această cursă Ucraina a încercat să joace un rol principal, fapt confirmat de activitatea sa în GUUAM şi încercarea de a deveni un promotor activ al revoluţiei democratice din regiune. În cadrul grupului regional atenţia Ucrainei a fost focalizată pe activitatea politico-militară, în detrimentul proiectelor economice şi regionale. Ucraina a devenit astfel complice în conflictele regionale, şi a pierdut imaginea de ţară pacificatoare şi mediatoare.795 Intenţiile SUA şi Europei privind locul şi rolul Ucrainei în politica europeană şi eurasiatică (inclusiv şi în domeniul militar) sunt diferite. SUA şi Marea Britanie privesc Ucraina ca pe o „barieră” între Europa continentală şi Rusia şi ca un instrument de presiune asupra Rusiei. Acestea sunt cointeresate să amplifice rolul Ucrainei în sfera militară, pentru a soluţiona chestiunile de importanţă strategică pentru America din regiunea Europei şi Eurasiei. De asemenea, prin intermediul Ucrainei SUA poate să-şi amplifice prezenţa politico-militară la Marea Neagră.796 Blocul franco-german nu doreşte ca Ucraina să fie un obstacol în dezvoltarea colaborării economice şi politice dintre Rusia şi Europa. Transformarea Ucrainei într-un „recrut” internaţional pentru îndeplinirea planurilor SUA în Europa contravine intereselor blocului. La acest capitol există un consens între Franţa, Germania şi Rusia - Ucraina nu trebuie să fie calul troian al SUA. Ucraina trebuie să se îndepărteze de proiectele geopolitice ale Americii. SUA nu vor să renunţe la prezenţa militară în Europa de Est, deoarece cred că 793

Irina Kiricenko. Ucraina – Rusia: dezechilibrul relaţiilor. Oglinda săptămânii. http://discussiya.com/2009/04/11/disbalance-of-relations 794 Ibidem Oleksa Pidluţkii. Ucraina este privată de propriul trecut. http://www.zn.ua/3000/3300/69245/ 796 Iurii Butusov, Ina Vedernikova, Ala Eremenko. De bunăvoie am deschis porţile. Oglinda săptămânii. http://www.zn.ua/1000/1550/69290/

393

aşa vor zădărnici succesul Germaniei şi Rusiei în domeniul concurenţei globale şi, totodată, vor grăbi agonia geopolitică a Rusiei. În acest plan, aderarea Ucrainei la NATO reprezintă un capitol esenţial. „Vechea Europă” nu este interesată ca Ucraina să devină membru al Alianţei Nord-Atlantice. Astfel se va mări numărul ”cailor troieni” ai SUA. De aceea, chiar dacă Ucraina va înainta activ pe calea NATO, procesul riscă să fie blocat de Franţa sau Germania. Ucraina trebuie să-şi păstreze neutralitatea, să fie o zonă fără conflicte şi să îndeplinească calitativ funcţia de stat buffer.797 4. Planurile nato, blocate de pactul „Medvedev-Ianukovici” NATO nu renunţă la Ucraina Prelungirea termenului de menţinere a flotei militare maritime ruseşti în Crimeea ar trebui să deranjeze SUA. Potrivit condiţiilor NATO, ţara care are pe teritoriul său baze militare străine nu poate deveni membru al alianţei. De aici reiese că până în 2024, când expiră înţelegerea dintre Kiev şi Moscova, integrarea nord atlantică a Ucrainei nu este posibilă. Oricum, SUA nu pare deranjată. Dimpotrivă, oficiali americani şi europeni susţin că „staţionarea flotei ruse în Crimeea nu va încurca Ucrainei să adere la NATO”.798 Art.17 din Constituţia Ucrainei interzice prezenţa pe teritoriul Ucrainei a bazelor militare străine. Asta înseamnă că peste cinci ani, dacă opoziţia va reuşi să preia puterea politică, pactul „Ianukovici-Medvedev” va putea fi denunţat. SUA înţeleg că în asemenea împrejurări menţinerea calmului şi colaborarea cu Kievul este cea mai eficientă strategie. Adjunctul secretarului general al Alianţei Nord-Atlantice pe probleme politice şi de securitate, Dirk Brengelmann, a anunţat deja că NATO va acorda Ucrainei ajutorul necesar pentru reformarea instituţiilor democratice şi dezvoltarea situaţiei social-economice. Politologul rus Natalia Narociniţkaia consideră că unicul lucru bun pe care NATO ar putea să-l facă pentru Ucraina ar fi „soluţionarea problemelor pe care Occidentul le-a trasat în timpul războiului din Crimeea”. Dar această posibilitate, în opinia politologului, nu este reală. Speranţa în ajutorul Occidentului „ nu duce la nimic bun”. Potrivit Nataliei Narociniţkaia, „în cazul aderării Ucrainei la NATO, Crimeea va ieşi de sub influenţa acesteia”. Profesorul Nartov e de părerea că încercarea Ucrainei de a fi o punte de legătură între Rusia şi NATO poate fi percepută ca o tendinţă de a declara război Rusiei. „ Ucraina cu ambiţiile sale teritoriale reprezintă un pericol pentru întreaga Eurasie. Iar fără soluţionarea acestei probleme este inutil de a discuta despre economia din regiune”. Ucraina pacificatoare riscă să devină agresor şi „poligon” pentru acte teroriste Crimeea pentru Rusia este pământ rusesc şi are o semnificaţie sacramentală. Retragerea flotei din portul de la Sevastopol – oraşul „slavei ruseşti” - ar fi pentru majoritatea ruşilor o traumă psihologică şi o umilinţă naţională. Din perspectiva politicii externe a Rusiei, baza din Sevastopol are o importanţă regională politico-militară. Flota este un instrument eficient pentru a influenţa situaţia din Ucraina şi de a-şi promova interesele politice şi economice în zona pontică.799 Totodată, datorită semnării acordului, ratingul lui Dmitrii Medvedev a crescut în ochii ruşilor. Căci spre deosebire de Vladimir Putin, care a admis revoluţia portocalie şi era cât pe ce să scape Ucraina în NATO, Medvedev a reuşit să păstreze flota rusească în Sevastopol. Pentru alegătorul rus gestul său este demn de toată admiraţia.

797

Ibidem 798 Europa este mulţumită de Ianukovici. http://ura-inform.com/politics/2010/04/14/evropa# 799 E. Şarov. Ucraina trebuie să evite proiectele geopolitice http://www.geopolitics.ru/common/publics/039.htm

ale

SUA.

394

Victor Ianukovici nu vede nimic rău în acordul respectiv. De altfel, nu ai ce să-i reproşezi din considerentul că flota militară rusească nu-i deranjează pe locuitorii Crimeii, şi nici pe majoritatea ucrainenilor. Pe de altă parte, Ianukovici nu a avut de ales: micşorarea preţului pentru gazul rusesc livrat ucrainenilor a fost condiţionată de staţionarea flotei în portul de la Sevastopol. Analiştii ucraineni consideră că această înţelegere se va răsfrânge negativ asupra dezvoltării sociale şi economice a Crimeii. De asemenea, va alimenta tendinţele separatiste şi va limita suveranitatea Ucrainei. Pactul „Medvedev- Ianukovici” riscă să implice Ucraina, fără voia ei, în conflicte internaţionale. Marinarii flotei, printre care sunt şi ucraineni, au participat în războiul din Cecenia şi Gruzia. Tbilisi avea tot dreptul să considere Kievul agresor şi să riposteze. Acest lucru nu s-a întâmplat datorită relaţiilor bune dintre Viktor Iuşcenco, ex-preşedintele Ucrainei şi Mihail Saakasvili, actualul preşedinte al Georgiei. De asemenea, lupta Rusiei împotriva radicalilor islamici în Caucazul de Nord şi a terorismului transformă Ucraina într-o potenţială ţintă pentru terorişti. Pentru ei Ucraina este un teritoriu al prezenţei ruseşti. În aceste condiţii există pericolul ca Ucraina să atragă atenţia grupărilor teroriste şi să devină un „poligon” pentru atacurile teroriste. 800 Consolidarea Ucrainei: federalizare sau retrocedarea Crimeii? Potrivit politologului rus Dmitrii Kulikov federalizarea Ucrainei este unica soluţie pentru detensionarea relaţiilor ruso-ucrainene. Acest statut îi va permite să evolueze ca stat independent şi să se dezvolte economic. Federalizarea ar fi însă un proiect complicat, iar în Ucraina nu există actualmente o elită politică capabilă să-şi asume o asemenea responsabilitate.” Şi să nu dea domnul cineva să se apuce de asta pentru ca în Ucraina sunt doar clovni şi molâi”. Până când nu va fi distrus mitul, conform căruia, „Rusia nu poate fără Ucraina, deoarece tranzitează gazul rusesc, iar Ucraina nu se poate lipsi de Rusia, din cauza gazului” Ucraina nu va reuşi să-şi formuleze o politică coerentă faţă de Rusia.801 Alţi analişti ruşi susţin că relaţiile ruso-ucrainene vor reveni la normalitate odată cu retrocedarea Crimeii. În viziunea lor Rusia ar trebui să renunţe la abordarea dublă a acestui subiect, şi să-şi ceară tranşant drepturile. Potrivit analiştilor, Ucraina a profitat de laşitatea clasei politice ruse şi a anexat aceste teritorii. Iar liderii ruşi nu au acţionat deoarece „ le-a fost teamă să nu fie acuzaţi de gândire imperială şi expansionism”. 802 Concluzii Ţinând cont de poziţionarea geografică şi situaţia geopolitică Ucraina nu are decât două alternative. Fie devine parte integrantă a Europei Centrale, fie a Eurasiei. În primul caz are şanse să supravieţuiască ca stat independent, şi să ofere cetăţenilor săi stabilitate politică şi economică. Dar pentru asta va trebui să participe din plin la legăturile Europei Centrale cu NATO şi UE. În cadrul Eurasiei, Ucraina va exista doar fiind loială Rusiei. Aceasta însă, deocamdată, nu e pregătită, din cauza problemelor economice şi a conflictelor regionale în care e implicată, să-i ofere prea multe posibilităţi. Dar Ucraina trebuie să se decidă. Atâta timp cât va continua să fie un „balansoar” între Rusia şi Occident, pericolul dispariţiei sale ca stat independent este destul de real. Opţiunea europeană a Ucrainei va cataliza decizia Rusiei privind viitoarea etapă din istoria sa: sau face şi ea parte din Europa, sau rămâne un exilat eurasiatic, în afara Europei şi Asiei, înglodat în conflictele sale cu „străinătatea apropiată”. 800

Arnest Gurviţ. SUA construieşte din Ucraina şi Polonia un „balansoar” pentru Rusia şi Europa de Vest. http://www.geopolitics.ru/common/publics/089.htm 801 Dmitrii Kulicov. Lecţii on-line. Rusia fără Ucraina, Ucraina fără Rusia. http://www.polit.ru/lectures/2006/09/28/kulikov.html 802 Şerşniov L.I., Kasatonov I.V. Crimeea, Sevastopol, Rusia. Geopolitica. Moscova, 2008, p.327

395

Bibliografie: 1. Irina Kiricenko. Ucraina – Rusia: dezechilibrul relaţiilor. / Украина — Россия: дисбаланс отношений/. Oglinda săptămânii. http://discussiya.com/2009/04/11/disbalance-of-relations 2. Oleksa Pidluţkii. Ucraina este privată de propriul trecut. /Украину лишают собственного прошлого/. http://www.zn.ua/3000/3300/69245/ 3. Iurii Butusov, Ina Vedernikova, Ala Eremenko. De bunăvoie am deschis porţile./ Мы сами открыли ворота, мы сами.../ Oglinda săptămânii. http://www.zn.ua/1000/1550/69290/ 4. Dmitrii Kulicov. Lecţii on-line. Rusia fără Ucraina, Ucraina fără Rusia./ Россия без Украины, Украина без России/ http://www.polit.ru/lectures/2006/09/28/kulikov.html 5. Vasilii Ţapa. Ucraina trebuie să vândă Crimeea Rusiei./ Украина должна продать Крым России/ http://regnum.ru/news/1265150.html 6. Europa este mulţumită de Ianukovici./ Европа довольна Януковичем/ http://urainform.com/politics/2010/04/14/evropa# 7. E. Şarov. Ucraina trebuie să evite proiectele geopolitice ale SUA./Украина должна отойти от геополитических проектов США/ http://www.geopolitics.ru/common/publics/039.htm 8. Arnest Gurviţ. SUA construieşte din Ucraina şi Polonia un „balansoar” pentru Rusia şi Europa de Vest./ США конструируют из Украины и Польши "коромысло" для на Россию и Западную Европу/http://www.geopolitics.ru/common/publics/089.htm 9. Artiom Ivanovski. Stoletie. Ucraina: iluzia neutralităţii./ Украина: иллюзия нейтралитета/http://www.stoletie.ru/geopolitika/ukraina_illuzija_nejtraliteta_201004-26.htm 10. Vladimir Dergacev. Noua arhitectură geopolitică a zonei pontice şi securitatea Europei de Est. / Новая геополитическая архитектура черноморского региона и безопасность восточной европы/ http://www.dergachev.ru/analit/chernomor.html 11. Zbigniew Brzzezinski. Marea tablă de şah. Editura Univers Enciclopedic. Bucureşti 2000, pag. 137-138 12. Şerşniov L.I., Kasatonov I.V. Crimeea, Sevastopol, Rusia. Geopolitica./«КрымСевастополь-Россия. История. Геополитика, Будущее»/ p. 327

396

MAREA NEAGRĂ ÎN EPICENTRUL ATENŢIEI THE BLACK SEA UNDER THE ATTENTION EPICENTRUM

Eduard BUMBAC Expert-coordonator Centrul ProMarshall, Republica Moldova Abstract: End of the Cold War resulted in the reintroduction area in the Black Sea continental and regional geopolitical transformations flow. No date status of the Black Sea was completed, because of continental and regional geopolitical dynamics processing interfered with this. Widered Black Sea Region and its regional identity in the South Caucasus are key concepts of the new geopolitical and geostrategic vision of the area. Black Sea area between Europe and Asia, between West and East, between Christianity and Islam, reflects the scale change, changes and trends in political, economic and social development, manifested in Europe. The collapse of the Soviet Union had, inter alia, increasing the number of coastal states, which led to the transformation of the Black Sea in an area with greater risk and interest, marked by disputes over the political-military and economic nature of trackside dwellers but also concern for other states interests in the region review. Transforming the Black Sea basin into a pole of political stability and economic growth in order to expand the climate of peace and security is a priority for future cooperation, both the Black Sea littoral states and the U.S., NATO and the EU. Keywords: Black Sea Region, collective security, interests conflict, identity În ultimii ani, Marea Neagră constituie obiectul unei concentrări conjugate de interese geostrategice, derivate din raţiuni economice, jocuri geopolitice şi activitatea militară a diferitor state. Aici se intersectează, contrapunîndu-se, mai multe fluxuri de transport, tranzitează conducte petroliere, se explorează zăcăminte considerabile de petrol şi rezerve de gaze, se constituie diverse uniuni interstatale, au loc manevrele militar-navale ale marilor puteri mondiale, se reconturează graniţele şi se constituie noi state. Regiunea Mării Negre ca atare este, de fapt, Marea Neagră, cu statele de coastă (Rusia, Georgia, Abhazia, Turcia, Bulgaria, România, Ucraina) şi un număr de ţări care se consideră riverane (Azerbaidjan, Armenia, Grecia, Moldova, Albania). Astfel, OCEMN-e întruneşte 12 state, unele dintre ele (de exemplu, Albania) nu posedă tangenţe geografice directe. În pofida acestui fapt, în ultimul timp regiunea în cauză devine un focar de activitate al SUA şi NATO, transformînd Marea Neagră într-o platformă pentru materializarea doctrinelor strategice ale amintitului bloc militar-politic. Concomitent cu operaţiunile Organizaţiei Transatlantice în regiune se consolidează activ influenţa Uniunii Europene, ale cărei viziuni, în ceea ce priveşte ţările riverane Mării Negre, urmăresc activ europenizarea ideologică, formarea identităţii în aspitaţiile comune şi a valorilor europene, dar, şi cu unele excepţii, care lezează interesele de dominaţie ale Rusiei în regiune. Zona şi ţinutul Mării Negre au fost mult timp considerate ca fiind secundare de importanţa lor politică şi economică din regiune. Într-adevăr, niciuna dintre marile puteri nu are frontieră cu Marea Neagră, ca să ia în considerare această regiune în centrul intereselor sale principale şi vitale. Ţările din zona Mării Negre, cu excepţia Turciei, la moment, pot fi considerate jucători slabi şi ne independenţi pe scena politică: fie fostele ţări socialiste Bulgaria şi România, aderate recent unor forţe politice puternice, cum ar fi SUA, UE, NATO, 397

sau statele, recent formate din fosta URSS, cum ar fi Ucraina şi Georgia, unde persistă şi există o situaţie permanentă de agonie şi stare de criză politică internă. Excepţie este Turcia - stat care istoric pretinde la dominaţia politică în regiune, dar economic încă slab şi dependent de exporturile resurselor naturale, pentru a preveni impactul instituţional privind politica regională şi a dicta altor jucători condiţiile sale. La nivel militar-strategic, Marea Neagră - este probabil un lac intern: o zonă mică, unde mari formaţiuni navale nu au un spaţiu de anvergură startegică şi manevră tactică. Întreaga zonă maritimă este privită ca în palmă, de sistemele de urmărire din bazele militare de coastă.Acţiunile şi aplicaţiile navale majore sunt imposibile. Strâmtorile sunt sub controlul complet al Turciei şi, în cazul unui conflict la nivel mondial flota va fi ca într-o capcană. Astfel, şi problema prezenţei flotei militare a Federaţiei Ruse din Sevastopol – este mai cu seamă o chestiune a politicii externe decât de importanţă militară, la nivelul factorului de descurajare şi ripostei faţă de Georgia. Totodată, valoarea stabilită pentru prezenţa bazelor militare ruseşti din Crimeea pot ţine şi de securitatea Ucrainei, unde deja s-au făcut referiri la chestiunea privind, capacitatea armatei ucrainene, care a parcurs câteva reduceri de efectiv, să riposteze eficient eventualelor debarcări ale trupelor turceşti, dacă aceasta s-ar întâmpla. Recent, pe platoul Mării Negre au fost găsite decente rezerve de petrol şi gaze, dar un eventual impediment pentru explorarea lor activă, ar constitui-o nesoluţionarea conflictele îngheţate: din Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria. O ameninţare potenţială de explozie în regiune îl poartă şi alte conflicte, care ar putea în mod arbitrar sau ca rezultat al provocărilor externe să se transforme în faze fierbinţi: conflictul armeano-azer (problema NagornoKarabah), unde în pofida participanţilor direcţi, mai tinde să se interfereze Turcia şi Iranul, iar problema din Crimeea, care nu se limitează la încordarea crescută în rândul populaţiei vorbitoare de limbă rusă, dar include, de asemenea, o expansiune agresivă religioasă, în calitate de forţă din partea organizaţiilor extremiste ale tătarilor din Crimeea. Evident că nu putem omite relaţiile problematice dintre Armenia şi Turcia, Rusia şi Georgia, care, de asemenea, pot fi surse de conflicte politice noi, precum şi neliniştea în relaţiile dintre Rusia şi Ucraina, care este puţin probabil să îşi schimbe poziţia în ceea ce priveşte tranzitul hidrocarburilor ruseşti şi să abandoneze „conflictele gazelor”. Cu toate acestea, planurile transformării regiunii Mării Negre în zonă de dobândire a petrolului şi gazelor nu-şi pierd atractivitatea. Au efectuat şi efectuează explorarea rezervelor sale de petrol Bulgaria, România şi Georgia. Ucraina şi Georgia pun mari speranţe pe aceste zăcămint, încercând astfel să-şi câştige independenţa energetică. Ucraina dobândeşte deja gaze naturale în patru din cele paisprezece domenii din partea platoului său continental AzovMarea Neagră. Turcia a atras în 1995 concernele Aramco şi BP pentru explorarea structurilor profunde în părţile vestice şi centrale ale Mării Negre, care au confirmat prezenţa a 100 milioane tone a echivalentului de petrol. Câţiva ani, Ankara a efectuat studii seismice pe platoul său continental, fiind descoperite rezerve estimate la 10 miliarde de barili. Ca urmare, preocupările companiilor influente petroliere sunt interesate de resursele de hidrocarburi ale Mării Negre. Primul contract de foraj pentru ape adânci a fost semnat de Turcia, cu Petrobras din Brazilia, care prevede să finalizeze prima sondă în 2010. Ulterior la lucrări se vor implica americani,: acordul semnat cu ExxonMobil, pe rol fiind - Chevron. Când vine vorba de regiunea Mării Negre, în primul rând, apare stringent chestiunea cu privire la tranzitul de resurse energetice în Europa şi de tranzitul legat de ameninţările la adresa securităţii energetice internaţionale. Între timp, valoarea cheie în tranzitarea hidrocarburilor pentru economia ţărilor occidentale şi SUA, regiunea Mării Negre a achiziţionat-o după prăbuşirea URSS. Astăzi, Marea Neagră poate fi considerată ca o extensie naturală a coridorului energetic de la Marea Caspică, în care persistă accentul marii cantităţi de petrol şi gaz către Europa. Transportul hidrocarburilor se va extinde în continuare prin 398

regiune, şi creşterea în alimentarea cu energie va fi prin intermediul Mării Negre. Prin urmare, regiunea devine o zonă de atenţie sporită a SUA şi UE. Având în vedere importanţa ascendentă a regiunii în tranzitul de hidrocarburi din Marea Neagră, tot mai evident încep să acţioneze diferiţi vectori şi forţe contradictorii geopolitice influente. Regiunea este mai des navigată de importante ambarcaţiuni de război ale SUA, sunt stabilite în calitate de „rezidenţi permanenţi” companii americane de petrol. Jocul său este dus şi de Turcia, care aspiră să preia sub controlul său întregul tranzit a hidrocarburilor. În cele din urmă, un pretendent notabil la Marea Neagră a devenit Uniunea Europeană. În 2008, Comisarul pentru relaţii externe, Benita Ferrero-Waldner, a declarat că pentru realizarea iniţiativelor în regiune, UE intenţionează să aloce 1,7 miliarde de euro anual. Totodată, siguranţa de tranzit a hidrocarburilor spre Vest, prin intermediul regiunii continuă să fie îngrijorătoare, deoarece aceste rute trec în apropierea conflictelor îngheţate şi a zonelor de instabilitate politică. Regiunea este afectată nu numai de "războiul gazelor", dar şi de acţiuni armate directe (cum ar fi războiul din Osetia de Sud), care vizează în cele din urmă, de asemenea, la stabilirea eventualului control al unui segment din tranzitul de hidrocarburi. Nu poate fi ignorat nici terorismului internaţional. Conductele sunt extrem de vulnerabile la diversiuni. Regiunea Mării Negre se învecinează cu ţările în care organizaţiile teroriste sunt active: Afganistan, Iran, Irak, Pakistan. Participarea companiilor occidentale în realizarea acestor proiecte, poate face tranzitul carburanţilor obiectul unui şantaj terorist. Chiar şi Turcia în ceea ce priveşte ameninţarea teroristă nu este o excepţie: în partea de nord a ţării armata turcă, cu diverse succes duce un adevărat război cu militanţii kurzi. Creşterea sporită a interesului Occidentului în regiunea Mării Negre, se datorează şi consecinţelor conflictului armat dintre Rusia şi Georgia din august 2008, problemelor din Crimeea, precum şi faptului că aceasta este practic singura regiune în care nu este încă soluţionată problema frontierelor din comunitatea euro-atlantică. În general, regiunea Mării Negre este astăzi un punct de concentrare al intereselor globale ale puternicilor jucători politici, al prezenţei lor în regiune, pentru posibile alianţe internaţionale ale UE şi militare-politice NATO. Pentru probleme de clasificare de securitate în regiunea Mării Negre pot fi evidenţiate cinci cele mai importante componente. 1.Securitatea energetică: tranzitul de gaze către Europa prin Ucraina."South Stream" - ameninţările la adresa securităţii energetice ale ţărilor din regiunea Mării Negre legate de tranzitul de hidrocarburi, precum şi perspectivele de implementare a noilor proiecte ambiţioase, cum ar fi "South Stream"; - "South Stream" ar fi o ameninţare directă pentru SUA ce exclude utilizarea în continuare a Ucrainei, ca instrument de presiune asupra Rusiei militare şi a politicii sale externe de tranzit; - în acest sens, ar trebui să ne aşteptăm la iniţierea în regiunea a unei lupte informaţionale menite să creeze dificultăţi pentru Rusia şi punerea în aplicare a proiectului, ce ar forma o imagine negativă Moscovei, în ochii comunităţii europene ca să facă presiuni asupra partenerilor şi guvernelor din ţările participante la proiect – Grecia, Italia, Bulgaria şi altele; - din perspectiva de formare a Abhaziei ca un actor independent în relaţiile internaţionale ar trebui să fie spus că ajutorul rus este incapabil să asigure independenţa ei economică, chiar dacă acest lucru de furnizare a asistenţei are volume mari. 2.Conflictele îngheţate: Osetia de Sud, Abhazia, Karabahul de Munte, Transnistria şi eventual, în perspectivă, Crimeea 399

- conflictele îngheţate din regiune reprezintă pentru Rusia - un instrument de coerciţie, menit să exercite presiuni asupra altor ţări. Pe de altă parte este şi un motiv palpabil pentru intervenţie cu politica sa externă în regiune şi un pretext excelent pentru prezenţa permanentă a forţelor sale armate, transformat în instrument eficient de presiuni politice asupra populaţiei şi conducerea ţărilor care se confruntă cu conflictele nesoluţionate. 3.Problema accederii Ucrainei şi Georgiei în NATO - probabil, această problemă la moment este irelevantă. Ucraina şi Georgia sunt necesare SUA în regiunea Mării Negre în calitate de actori independenţi, apţi în orice moment de a face faţă cu brio unei provocări politice iminente împotriva Rusiei; - desigur, există unii factori obiectivi, cum ar fi eficienţa scăzută şi organizarea armatelor din aceste ţări, discrepanţa lor standardele NATO, nivelul ridicat al corupţiei, punerea în dubiu a oricărei investiţii financiare în modernizarea şi restructurarea forţelor armate din aceste ţări, problemele juridice diferite. 4.Prezenţa militară americană în Georgia - cel mai probabil, această direcţie este îndreptată mai mult împotriva Rusiei, şi eventual în adresa Iranului şi potenţial China. Bazele militare din Georgia pot fi de o importanţă strategică pentru viitoarele campanii ale SUA ca un cap de pod. În acest sens, ar putea persista mai multe obiective: contingentul Statele Unite va creşte, iar pe de altă parte, Georgia ar putea fi implicată în orice acţiune militară cu Statele Unite, care poate provoca direct atragerea sa în conflict. 5.Principiul parităţii militar-strategice: tendinţa Turciei de a hegemoniza prezenţa militară în regiune - în legătură cu reducerea continuă a forţelor armate ucrainene (dotarea insuficientă a Flotei Mării Negre a FR), unica forţă dominanta militară în regiune este Turcia, a cărei armată – este cea mai mare şi a doua în cadrul NATO, după SUA. Atât politicienii şi militarii ucraineni cât şi turcii, sunt conştienţi de acest fapt. Astfel, în Ucraina au fost exprimate opinii precum că, dacă ar avea loc debarcarea trupelor turceşti în Crimeea, forţele sale militare nu ar avea o rezistenţă notorie; - Turcia se poziţionează şi ca o ţară europeană care doreşte să adere la UE, optând pentru principiile de Kemalism, inclusiv respingerea "proiectelor grandioase". Cu toate acestea, relaţiile cu Statele Unite, nu sunt clare: SUA joacă pe problema kurdă, face susţinere militanţilor şi luptătorilor din Kurdistanul irakian, pledează planuri de a crea un Kurdistan independent, care ar trebui să intre şi pe teritoriul turc. Astfel, influenţa SUA în politica Turciei nu poate fi suficientă pentru a descuraja şi contracara expansiunea politico-militară făţişă în regiune. Bibliografie: http://nr2.ru http://inforusia.ro http://ipp.md http://www.nato.md http://nvo.ng.ru http://europa.md

400

EURASIATISMUL POST-SOVIETIC ALTERNATIVA ATLANTISMULUI EUROASIA VISION AGAINST EUROATLANTIC VISION Laurenţiu Iordache Facultatea de Ştiinţe Poitice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Abstract: Eurasia is still central to American foreign policy and will likely to continue to be so for some time. Conventional wisdom holds that only a power dominating the resources of Eurasia would have the potential to threaten the interests of the United States. Yet that conventional wisdom, as well as many of the other assumptions that traditionally inform our policy, has not been subjected to enough scrutiny in light of the changed internaţional realities. Many geopolitical "truths" that have passed into the canon of security intellectuals rarely get a proper reexamination to determine their relevance to the constantly evolving nature of the system. Were the world system static, no further theorizing would be necessary. Russia’s President Dmitry Medvedev, speaking recently on Russian television, bluntly announced that a guiding principle for Moscow is the notion of a "privileged" sphere of influence in Eurasia. "Russia, like other countries in the world, has regions in which it has privileged interests," said Medvedev. "In these regions are located countries with which we have friendly, good-neighborly and historically special relations." Medvedev promised that Russia will "work attentively" in these countries, adding that the "privileged" regions included states bordering Russia, but not only those. Keywords: Eurasia, Russia, USA, foreign policy, borders, influences Studiul istoriei, a raporturilor dintre state şi a modului cum şi-au rezolvat interesele în diferite regiuni bogate în surse de hrană sau metale preţioase ne oferă suficiente exemple care pot fi încadrate în ceea ce numim astăzi fenomen geopolitic. Shldon Wolin subliniază că o relaţie directă dintre spaţiu şi politică a existat încă de la apariţia civilizaţiei statului, din momentul în care grupurile umane organizate capătă conştiinţa propriei identităţi şi fac distincţie dintre „Noi” şi „Ceilalţi”. Geopolitica este studiul aplicat relaţiei dintre spaţiul geografic si politic exprimat prin relaţia dintre structurile si modelele spaţiale si ideile, instituţiile si tranzacţiile politice. Este un sistem de gândire (viziune,reprezentare, conceptualizare) relativ la legătura dintre putere, geografie si politica. Geopolitica oferă nu numai o imagine de ansamblu a hărţii politice a lumii, ci ne poate echipa cu instrumente de integrare a faptelor, a evenimentelor locale si regionale într-o viziune globală. În felul acesta, ea conferă structurilor politice sau persoanelor particulare un rol activ, un statut dinamic în a corela, lansa ipoteze, formula judecăţi; ea le împrumută sentimentul tonic al evaluării proprii, al unei anumite certitudini că instrumentarul pe baza căruia au făcut judecata este obiectiv si conduce la construirea unor poziţii corecte. Viaţa politică internaţională a evoluat, după 1945, sub semnul materializării proiectelor geopolitice elaborate la Moscova şi Washington. Lumea a intrat în era unei confruntări pe care n-o mai cunoscuse şi care generic a fost denumită "război rece". Analiştii geopoliticieni au atras atenţia asupra acestui fapt imediat după încheierea conflagraţiei mondiale. Robert Strausz-Hupé, în dizertaţia pe tema The balance of tomorrow. A reapraisal of basic trends in world politics pentru obţinerea doctoratului în filozofie, aduce în discuţie ideea că este necesar ca

401

marile puteri să intervină în rezolvarea marilor probleme ale lumii pentru a garanta echilibrul în raporturile de putere şi a obţine pacea803. Pentru a putea face acest lucru era necesar ca statul respectiv să dispună de un potenţial de putere adecvat. Se impunea, prin urmare, ca liderii politici şi militarii să dispună de instrumente performante pentru aprecierea corectă a puterii. Parametrii după care acest potenţial putea fi corect evaluat erau în opinia lui R.S. Hupé: poziţia geopolitică, resursele naturale, populaţia şi gradul ei de instruire, nivelul tehnic şi ştiinţific, voinţa naţională şi instituţiile politice. Urmând aceeaşi tendinţă, ameninţările şi provocările din acest început de secol XXI au căpătat un caracter global, celor clasice adăugându-li-se noi valenţe, apărând chiar ameninţări şi provocări, cum ar fiproliferarea armelor de distrugere în masă şi terorismul, cu un pregnant caracter transnaţional. Au loc violenţe motivate de neînţelegeri etnice şi religioase, aceasta nefiind o problemă nouă, dar care, astăzi, capătă o nouă dimensiune, prin asocierea cu prăbuşirea structurilor economice tradiţionale, în acelaşi timp cu extinderea economiei globale. La acestea se adaugă, în actualele modele de autoritate politică, majore disfuncţionalităţi, generate de răspândirea tehnologiilor informaţionale. Asemenea violenţe se pot extinde facil peste graniţele unui stat, iar din aceasă perspectivă rolul şi locul Alianţa Nord Atlantică au crescut. În noile condiţii ale mediului strategic securitate, NATO îndeplineşte rolul de organizaţie politico-militară de securitate şi apărare colectivă, care contribuie la pacea şi stabilitatea spaţiului euro-atlantic şi a celui global, prin acţiuni militare şi alte acţiuni de management al crizelor, în nume propriu sau sub egida ONU, ori în colaborare cu alte organisme internaţionale de securitate. Este tot mai evident că NATO se constituie, pe zi ce trece, într-un generator de securitate cu valenţe globale. Stabilitatea din zona euro-atlantică îşi extinde aria de influenţă asupra celorlalte spaţii strategice, cuprinse adesea de tensiuni şi conflicte numeroase, situaţii de criză, pericolul escaladării nucleare, al diseminării armelor de nimicire în masă, iar aplicarea prevederilor Conceptului Strategic al NATO de la Praga extinde aria de acţiune a Alianţei, şi cu aceasta securitatea, la alte spaţii. În actualul mediu de securitate formele instituţionalizate în domeniu ale UE şi ale NATO trebuie să colaboreze pentru a contracara aceleaşi tipuri de riscuri şi ameninţări. Eurasia este tabla de şah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremaţia mondială . Este imperios necesar să nu apară nici un concurent eurasiatic capabil să domine Eurasia si astfel să concureze America. Şi totuşi, cine priveşte atent harta continentului va observa imediat că Europa nu este decât o prelungire a blocului masiv de pământ eurasiatic. În războiul din 1854, Franţa si Anglia au trebuit să-si unească forţele pentru a stopa înaintarea ameninţătoare a Rusiei, intenţia acesteia de a ajunge la Bosfor si Dardanele. La acea vreme Statele Unite nu aveau o prezentă impunătoare pe scena economică si politică a lumii, deşi observatorului atent nu putea să-i scape faptul că această tară întrunea mai toate condiţiile pentru a ajunge o superputere. Ceea ce a devenit foarte clar în timpul si după cel de-al Doilea Război Mondial. Este, neîndoielnic, un merit al lui Mackinder că si-a modificat teoria în acord cu evoluţiile semnificative pe plan mondial, acordând unei zone care cuprinde SUA, Anglia si Franţa statutul de ţinut cu greutate geopolitică asemănătoare cu cea a Heartland-ului804. Controlul zonei de coastă care încercuieşte zona-pivot neutralizează forţa acesteia. Masa compactă de pământ eurasiatic este prea întinsă si, în ultimă instanţă, foarte greu de controlat; – zona de coastă are numeroase căi de comunicaţie înspre regiunea eurasiatică propriu-zisă, inclusiv albiile râurilor; – aproximativ două treimi din populaţia lumii locuiesc în zonele de coastă ale Eurasiei; – în sfârşit, această fâşie de pământ care încercuieşte Eurasia este mult mai ospitalieră, comparativ cu alte regiuni din interiorul continentului, greu accesibile si cu o 803 804

Robert Strausz-Hupé, The balance of tomorrow. A reapraisal of basic trends in world politics Parker, G., The Geopolitics of Domination, Routledge, London, 1981.

402

climă aspră. Într-o anume privinţă putem considera teoria lui Spykman un fel de extindere a unui anumit punct din concepţia lui Mackinder. În fond, ce reprezintă Europa de Est în viziunea autorului englez. Ea ocupă intrândul către Inima Lumii. Ce este rimland-ul dacă nu fâşia de pământ care asigură intrândul dinspre toate direcţiile către aceeaşi Inimă a Lumii. Haushofer pleda pentru ideea unui bloc eurasiatic si considera drept o adevărată axiomă a ascensiunii acestui supercontinent un pact de neagresiune între puterile din acest spaţiu. „Politica anaconda“ era, în viziunea autorului german, o strategie elaborată si urmată îndeaproape de puterile oceanice prin intermediul căreia dezbinau puterile blocului continental, pentru a le putea, după aceea, controla si supune prin sufocare. Concentrarea atâtor autori asupra importantei geopolitice a Eurasiei nu este, cum ar putea părea, preocuparea unor savanţi desprinşi de problemele strategice ale vieţii politice. Dimpotrivă, autorii amintiţi fixează o realitate geopolitică impunătoare, realitate care îşi păstrează importanta si în zilele noastre. Este interesant să semnalăm că, în zilele noastre, un autor american de indiscutabil relief – Zbigniew Brzezinski – revine asupra temei în termeni oarecum similari cu cei din abordările anterioare, dar într-un context complet diferit. Contexul este dat de faptul că „pentru prima oară în istorie, o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal arbitru în relaţiile de putere din Eurasia, dar si ca putere supremă în lume“. Noua situaţie nu aduce însă atingere statutului si importantei geopolitice a Eurasiei; am putea spune că dimpotrivă. Pe supracontinentul eurasiatic întâlnim două dintre cele trei zone cele mai dinamice ale lumii de azi. Extremitatea vestică este un adevărat centru de putere, Uniunea Europeană fiind a doua forţă economică a lumii după SUA si conservând bine atuul său principal: potenţialul de cercetare, de învăţământ si tehnologic. Partea asiatică a Eurasiei „a devenit, în ultima vreme, după expresia autorului american, un periculos centru de putere economică si de sporită influenţă politică“. La care am putea adăuga subcontinentul indian, India fiind una dintre ţările pe cale de a deveni o incontestabilă putere regională. Semnificaţia geopolitică a supracontinentului eurasiatic este mai vizibilă dacă o comparăm cu forţa şi ponderea puterii americane. O forţă difuză, o forţă departe de a-si fi pus în valoare potenţialul, Eurasia este singura putere în măsură să se opună, cu şanse reale, Statelor Unite. Forţa conjugată a continentul depăşeşte considerabil forţa Statelor Unite. Iată datele care recomandă Eurasia drept o putere predominantă a lumii de azi. Eurasia a reprezentat „casa“ pentru cele mai dinamice şi mai hotărâte state dea lungul istoriei. De la Ginghis Han până la miracolul economic asiatic contemporan, toată această evoluţie ne arată că statele cele mai importante ale lumii au pornit de aici. Cele mai puternice si mai populate pretendente la statutul de puteri regionale, China si India, se situează în acest spaţiu. Cei mai potenţi challengeri economici si politici pentru America provin din zona eurasiatică. Următoarele cele mai puternice sase economii după SUA funcţionează pe acest supercontinent. Eurasia deţine 75% din populaţia lumii, 60% din PNB-ul mondial si 75% din resursele energetice ale globului. În spiritul analizelor geopolitice clasice la care ne-am referit până acum, Brzezinski afirmă: „cine domină Eurasia domină aproape automat Orientul Mijlociu si Africa“. Din această constatare geopolitică, Brzezinski deduce două concluzii cu valoare strategică pentru America de azi. În primul rând, el consideră că „nu mai este suficient să modelăm o politică pentru Europa si alta pentru Asia“, ci trebuie să avem în vedere o politică pentru Eurasia. Este o schimbare de perspectivă, care arată că nici acum, în secolul XXI, realităţile geografice nu pot fi trecute cu vederea, mai ales că ele reprezintă, în cazul Eurasiei, un suport natural pentru o posibilă realitate socială si politică. Printre temerile si realităţile care au zămislit o asemenea propunere se află si apropierea dintre Rusia si China, precum si relaţiile economice bune dintre Germania si Rusia, pe de o parte, Franţa si Rusia, pe de alta. Pentru a nu aminti si de eforturile considerabile făcute de China de a se apropia de Europa si de a avea 403

relaţii economice dezvoltate cu protagonistele Uniunii Europene: Germania, Franţa, Anglia. Este o apropiere evidentă între statele axiale ale Eurasiei. O a doua concluzie priveşte cerinţa ca, pe termen scurt, SUA să promoveze o viziune ghidată de pluralismul geopolitic fată de acest spaţiu, pentru a preveni formarea unei coaliţii ostile si a stimula centrele de interes si de putere să dezvolte relaţii de sine stătătoare cu America. Pe termen mediu, eforturile SUA ar trebui canalizate în vederea apariţiei unor parteneri compatibili din punct de vedere strategic care, rămânând sub control american, să formeze un sistem de securitate trans-euroasiatic. Pe termen lung, o asemenea construcţie ar putea deveni nucleul unei structuri de securitate a cărei caracteristică principală este responsabilitatea politică autentică, distribuită cât mai corect posibil. Analistul american precizează că formarea sistemului de securitate transeurasiatic nu trebuie privită ca un scop în sine; hegemonia americană – benignă – este menită să descurajeze eventuale iniţiative si acţiuni de subminare a acestei hegemonii. Pentru realizarea acestor obiective, în condiţiile în care Franţa si Germania vor continua să aibă rolul decisiv, importantă este menţinerea si extinderea capului de pod reprezentat de democraţiile vest-europene; din moment ce China va deveni din ce în ce mai mult o putere axială, cooperarea chino-americană este indispensabilă în Orientul Îndepărtat. Cât priveşte centrul Eurasiei, si anume zona dintre Europa si puterea regională reprezentată de China, aceasta va fi un fel de „gaură neagră“ până în momentul în care Rusia va lua decizia de a se redefini ca stat postimperial; mai mult, în sudul Rusiei, Asia Centrală, considerată „Balcanii Eurasiei“, ameninţă să devină o zonă sfâşiată de conflicte etnice si de rivalităţi între diferitele puteri locale. Marea necunoscută a supracontinentului continuă să fie Rusia. De fapt, întregul demers al autorului american are în vedere prevenirea formării unei coaliţii puternice pe acest continent sau a ridicării unei puteri care să capete influentă predominantă în Eurasia. Am putea spune că analiza lui Brzezinski „urcă“ dinspre ţărmurile eurasiatice către „Inima Lumii“, către Rusia. Chiar dacă Rusia traversează un moment de slăbiciune neîndoielnică, ea poate reveni; mai toate analizele prevăd că în jurul anilor 2015 acest stat va cunoaşte o relansare economică si politică. La care trebuie adăugată capacitatea de combinare pe care o are Rusia, atât cu vestul eurasiatic, Uniunea Europeană, cât si cu estul, respectiv China. Sunt greu de estimat relaţiile dintre centrele de putere de pe întinderea Eurasiei: va triumfa cooperarea intercontinentală sau se va afirma, dimpotrivă, o nouă rivalitate continentală? Dincolo de o variantă sau alta, blocul eurasiatic îşi menţine si, între anumite limite, îşi accentuează semnificaţia geopolitică: „Eurasia este tabla de şah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremaţie mondială“. Chiar dacă în ultimele decenii ale secolului XX Europa si-a revenit în bună măsură, nu putem scăpa din vedere că cel de-al Doilea Război Mondial si, mai ales, Războiul Rece au reprezentat o confruntare între cele două superputeri ale momentului pentru dominarea Europei. În noul context, teza lui Halford Mackinder ar fi putut fi reformulată: cine domină Europa domină Eurasia si cine domină Eurasia domină lumea întreagă. Divizarea Europei a fost exprimată cu fidelitate de divizarea celei mai puternice ţări a continentului – Germania. Această tară simboliza sfâşierea Europei. În partea de vest a tării staţionau trupe americane, iar în zona estică – trupe sovietice. Pornind de la această realitate, care avea si o puternică încărcătură simbolică, Brzezinski considera că sfârşitul divizării Germaniei reprezintă „cea mai însemnată schimbare geopolitică produsă de sfârşitul Războiului Rece“. Din punctul nostru de vedere, prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, a unui imperiu construit cu metodă timp de trei sute de ani, a reprezentat un eveniment geopolitic mult mai bogat în semnificaţii. Dacă avem în vedere faptul că sfârşitul divizării Germaniei însemna, în acelaşi timp, si sfârşitul divizării Europei, dacă, deci, reţinem cu deosebire încărcătura simbolică a evenimentului. 404

Ceea ce ar trebui să-si propună Uniunea Europeană este construirea unei lumi multipolare. SUA sunt deja o mare putere si singura modalitate de a asigura o contrapondere la superputerea americană este încurajarea unor alţi poli de putere. Din acest perspectivă, Uniunea ar fi vital interesată de dezvoltarea Chinei si Rusiei, ţări în măsură să asigure contraponderea de care aminteam. Orice iniţiativă sau demers care ar împiedica acest proces ar contraveni si intereselor Uniunii: „A admite Ucraina înseamnă a slăbi într-un mod iremediabil Rusia si, de fapt, a renunţa la ambiţia de a construi o lume aşa cum o vrem, multipolară.“ Problema nu este una secundară, mai ales în contextul extinderii spre est a Uniunii. Fixarea graniţei reprezintă, implicit, un răspuns la întrebarea: lărgirea Uniunii sau adâncirea integrării sale? În acelaşi timp, problema graniţei de est dezvăluie intenţiile Europei de a-si recupera teritoriile. Este limpede că aici nu este vorba despre o graniţă geografică, pentru că aceasta a fost stabilită de mult. Ci de una politică, de una geopolitică în sensul cel mai plin al termenului. Graniţa este indiscutabil un raport de forte. Ea se mişcă în funcţie de influentele care se exercită asupra sa. Versiunea slavofilă a eurasiatismului are drept premise poziţia geopolitică a Rusiei şi particularităţile care o individualizează atât în raport cu Vestul, cât şi cu Estul. Unul dintre reprezentanţii eurasiatismului, membru al Academiei Ruse de Ştiinţe ale naturii, subliniază: “Poziţia geopolitică a Rusiei este nu numai unică, ea este realmente decisivă atât pentru ea însăşi, cât şi pentru lume… Fiind situată între cele două civilizaţii, Rusia a fost o verigă esenţială între ele, a asigurat un echilibru civilizat şi o balanţă mondială a puterii”. Slavofilii consideră că imperiul rus, spre deosebire de cel englez, francez, otoman, este “organic”, întrucât este generat şi întreţinut de o arie geopolitică comună, de o economie comună şi de cerinţe de securitate comune. El nu ar fi altceva decât expresia politică a unei “entităţi culturale polietnice” în care “grupuri de popoare şi naţionalităţi au coexistat paşnic”. Este interesant cum văd slavofilii renaşterea Rusiei. În primul rând, prin întărirea autorităţii centrale, care ar putea garanta un statut respectat al Rusiei, ar feri poporul de anarhie, de tot felul de conflicte şi fenomene arbitrare. În al doilea rând, prin “filtrarea” foarte atentă a influenţei occidentale, prin afirmarea filonului cultural clasic alcătuit din valori ortodoxe şi slavone. Occidentul este perceput ca un rival, ca o ameninţare. De aceea slavofilii se şi opun integrării Rusiei în instituţiile economice politice şi militare occidentale, întrucât procesul integrator ar putea restrânge suveranitatea naţională; ca alternativă, reprezentanţii acestei orientări propun o întoarcere la resursele proprii, la modelele şi principiile pe care Rusia le-a testat de-a lungul evoluţiei sale istorice. În ceea ce priveşte politica externă, slavofilii recomandă ca prioritate protejarea minorităţii ruse din fostele republici sovietice, precum şi revenirea la sistemul de alianţe tradiţionale, constând în relaţii strânse cu Serbia, cu ţările arabe, Cuba, Coreea de Nord, India805. Influenţa politică a slavofililor este redusă, întrucât adepţii săi nu au acces direct la nivelul efectiv al luării deciziilor; nu acelaşi lucru se poate spune despre influenţa lor intelectuală, considerabilă dacă avem în vedere că partizanii săi sunt grupaţi în jurul unor ziare şi reviste cu ecou în viaţa publică a Rusiei806. Un moment care capătă valoare dacă întemeiază ceva, dacă deschide un orizont de înaintare, dacă prefigurează o strategie orientată cu faţa către viitor. A imagina procesul de dăltuire a viitorului doar în aceşti termeni, mai mult, a construi, în mod deliberat, a fundamenta o anume izolare a Rusiei prin desprinderea ei de tumultul vieţii contemporane, ni se pare un demers fără consistenţă politică şi fără valoare naţională. Prin urmare, problema fundamentală a eurasianiştilor este că face din unicitatea Rusiei motiv 805 806

A. Sergounin, “Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions” precum “Den”, Naş Sovremenik”, ”Maladaia Gvardia”.

405

şi temei de izolare şi nu punct de pornire pentru participarea cu summum-ul său de particularităţi la procesele de modernizare şi dezvoltare contemporane, în afara cărora Rusia nu poate avea viitor politic cu adevărat. Din această perspectivă, Zagorski avea dreptate să sublinieze: “Rafinatul concept de a clădi punţi între civilizaţiile vestice şi estice pare lipsit de sens. Cine trebuie legat de cine? Germania cu Japonia sau Franţa cu Taiwanul? Legăturile dintre ele şi sintezele lor au început cu mult timp în urmă, fără nici o participare a Rusiei care nu poate nici să diminueze, nici să adauge ceva la această sinteză înţepenindu-se în unicitatea sa (subl. ns.). Tot ce poate face este ori să se alăture sintezei, ori să rămână în afara ei ca în trecut. Dar conceptul construirii unei punţi este nu numai neconstructiv, el este reacţionar, pentru că aspiră lent să ne imprime cu forţa în minţi ideea că democraţia este improprie Rusiei, aşa cum piaţa ar fi incompatibilă cu unicitatea noastră”. Experienţa istorică arată că orice proces de izolare condamnă ineluctabil la rămânere în urmă. China a fost mult timp un adevărat avanpost al civilizaţiei antice şi medievale. Decăderea a început odată cu izolarea sa de lume şi de fluxurile civilizaţiei acelei perioade. Într-o cu totul altă perioadă de timp, China oferă un exemplu viu de ceea ce înseamnă dezavantajele imense ale izolării, ca şi avantajele integrării în procesele moderne. Comparaţi China anilor 60, China revoluţiei culturale, devorată de încleştări interne, slăbită de dispute proletcultiste, opace faţă de tendinţele moderne, cu China actuală, deschisă schimburilor, deschisă competiţiei. Cu atât mai mult în cazul Rusiei, soluţia nu poate fi cea indicată de diversele variante ale eurasiatismului. Mai ales că prin diferitele sale variante această orientare nu preconizează doar un protecţionism economic, ci un tip de izolaţionism politic. O asemenea cale ar putea pregăti orice, dar nu viitorul Rusiei. Pentru adepţii eurasiatismului post-sovietic, misiunea strategică a momentului este construirea unei “alternative geopolitice la atlantism”. Direct sau indirect, demersurile lor vizează acest obiectiv. Obiectiv discutat nu în termeni politici mărunţi, ci în cei atotcuprinzători ai marilor spaţii. Apare mai puţin important dacă această alternativă va lua forma unei Mitteleurope dominată de Germania, a Asiei centrale unificate sub semnul Revoluţiei islamice, sau a blocului Extremului Orient construit în jurul Chinei. În orice caz, predilecţia eurasiatismului de a discuta alternativa la atlantism în termenii marilor spaţii îl apropie foarte mult de geopolitică şi îl sileşte să ofere o astfel de perspectivă privind tratarea şi dezlegarea problemelor cu care se confruntă Rusia. Bibliografie: 1. Braudel, F., „Gramatica civilizaţiilor”, Meridiane, Bucureşti, 1994. 2. Brzezinski, Z., „Game Plan. How to Combat the US Soviet Contest”, The Atlantic Monthly Press, New York, 1986. 3. Coleman, F., „The Decline and Fall of the Soviet Empire. Forty Years that Shook the World, from Stalin to Yeltsin”, St. Martin’s Press, New York, 1996. 4. Kissinger, H., „Diplomacy”, Simon and Schuster, New York, 1994. 5. Parker, G., „The Geopolitics of Domination”, Routledge, London, 1981. 6. Saviţki, P.N., „Evraziiskaia Hronika”, Cronica Euroasiatică, Ed a V-a, Paris, 1926, reprodus din vol. Metamorfozî Evropa, Metamorfozele Europei, Moscova, Ed. Nauka, 1993. 7. Sergounin, A., „Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”, Working Papers, 11, 1993, Centre for Peace and Conflict, Copenhaga. 8. Thom, F., „Eurasisme et neo-eurasisme”, Comentaire, nr. 66, vara, 1994. 9. Vadrat, C. M., „Ou va la Russie”, Editions Generalles First, 1896. 406

CONSIDERAŢII PRIVIND POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ROMANIA'S FOREIGN POLICY CONSIDERATIONS Octavian Tache Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Abstract: Since the end of the Cold War, România has sought to integrate into Western institutions, in particular the EU. Its efforts, however, were hindered by România's slow pace of reform and lingering communist legacy. In 1993 România signed an agreement with the EU, which called for greater economic cooperation, expanded trade relations, and political integration. In 1995 România formally applied to become an EU member. It was not among the "first wave" of prospective Eastern and Central European candidates for membership, however. In 2000 the EU formally accepted România as a candidate for membership, along with 11 other Central and Eastern European nations. France and the United Kingdom officially support its accession to the EU, but it was not one of 10 countries to be invited to join the body in December 2002 (with accession planned for 2004). Instead, the only two formerly Communist non-Soviet countries not to be invited to join, România and Bulgaria, were Traditionally România has had strained relations with its neighbors Moldova and Hungary, though for very different reasons. Keywords: foreign policy, diplomacy, security, borders, dispute Republica Moldova va rămâne în centrul preocupărilor privind politica României la nivel regional. Obiectivul strategic în privinţa R. Moldova îl reprezintă construirea unui model european de cooperare bilaterală. În calitate de membru al Uniunii Europene, România va continua să susţină politic eforturile autorităţilor de la Chişinău îndreptate spre procesul de democratizare a ţării şi un parcurs predictibil privind integrarea europeană. În egală măsură, România va continua să sprijine procesul de reglementare a conflictului transnistrean, prin încurajarea unei implicări active din partea UE şi continuarea negocierilor în format „5+2”. Pentru a fi viabilă, orice soluţie a acestui conflict trebuie să respecte integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea R. Moldova. Republica Moldova este singurul stat vecin cu care România nu a încheiat un tratat bilateral, iar analiştii folosesc termenul „îngheţ“ pentru a descrie raporturile dintre cele două state. Autorităţile de la Chişinău îşi considerau legitimitatea ameninţată de pretenţiile de „frate mai mare“ ale României, iar cel mai important motiv al discordiei era identitatea „moldovenească“ construită după 1994 de regimurile de la Chişinău şi condamnată de Bucureşti. Pe agenda relaţiilor dintre România şi Republica Moldova se afla şi conflictul din Transnistria, iar evoluţia raporturilor dintre Bucureşti şi Chişinău, în acest context, nu poate fi analizată fără a lua în consideraţie poziţia Rusiei. Spre deosebire de Rusia, România era adepta unui plan de soluţionare a conflictului transnistrean prin menţinerea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Pe parcursul primei vizite la Chişinău a preşedintelui României au fost reluate şi discuţiile cu privire la încheierea unui tratat politic de bază (care reprezintă condiţia semnării tratatului privind frontiera de stat) între cele două state. La câteva zile de la vizita lui Băsescu la Chişinău, preşedintele Voronin a declarat că „Moldova cheamă Uniunea Europeană, SUA, Ucraina şi România... să se implice în negocierile“ cu privire la soluţionarea conflictului din Transnistria. Declaraţia preşedintelui de la Chişinău era un răspuns la cererea Bucureştiului de a include România în formatul de negocieri pentru rezolvarea conflictului transnistrean. Voronin a acceptat chiar reluarea discuţiilor cu privire la chestiunile istorico-lingvistice, iar la 6 martie (data la care s407

au desfăşurat alegerile parlamentare în Republica Moldova) a declarat la BBC că „s-a înţeles cu domnul Băsescu să pună punct discuţiilor istorico-lingvistice care n-au rost şi nici perspectivă“. Istoria relaţiilor cordiale dintre România şi Republica Moldova a fost scurtă, iar peste aproximativ un an Chişinăul a reacţionat dur atunci când Traian Băsescu a declarat că „am rămas singura ţară, singurul popor înca separat... România este încă separată în două ţări“. Un „război“ economic dus de Moscova (importurile ruseşti de carne, legume şi vin din Republica Moldova au fost întrerupte în martie 2006) şi reconsiderarea relaţiilor cu Rusia, transformată în „partenerul strategic“ al Republicii Moldova în urma unei întâlniri a lui Voronin cu Putin la Moscova, la 8 august 2006, au reconfigurat fundamental relaţiile cu România. Pe 27 noiembrie 2006, Voronin a revenit la politica agresivă la adresa Bucureştiului, susţinând că „România vrea să împingă Republica Moldova în Uniunea Europeană“.807 Ca răspuns la acţiunile Chişinăului, Băsescu a cerut, după câteva luni, „simplificarea la maximum a procedurilor de dobândire a cetăţeniei române“. Declaraţiile dure având ca subiect identitatea Republicii Moldova nu au făcut însă subiectul discuţiilor de la ultima întrevedere dintre cei doi preşedinţi, din august 2008, care nu a adus soluţii concrete pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două state808. Pe agenda întâlnirii dintre cei doi preşedinţi nu s-au regăsit referiri la tratatul bilateral care ar trebui încheiat între cele două state. 2009 a reprezentat un an de vârf al tensiunilor diplomatice dintre cele două state cu acuzaţii dure din partea Moldovei privind implicarea României în problemele interne ale statului moldovean809. Deschiderea de noi perspective privind relaţia cu Federaţia Rusă este un deziderat al politicii externe româneşti şi linie prioritară de acţiune pentru 2009. Construirea unei relaţii bilaterale pragmatice şi consistente cu Federaţia Rusă este un obiectiv major de politică externă pe termen mediu, ţinând cont de importanţa acesteia în plan regional şi pe scena politică internaţională. Poziţiile şi acţiunile Federaţiei Ruse sunt fundamentale pentru perspectivele de asigurare a stabilităţii economico-financiare globale, pentru multilateralismul eficient, pentru realizarea securităţii europene şi internaţionale, pentru securitatea energetică şi pentru revigorarea cooperării în regiunea Mării Negre, pentru a menţiona câteva dintre temele cele mai importante pentru România, suplimentar faţă de agenda relaţiilor bilaterale. Accentele prioritare în 2009 vor viza cultivarea dialogului politic deschis şi pragmatic la toate nivelurile, intensificarea legăturilor economice, reducerea deficitului balanţei comerciale şi încurajarea unor legături mai strânse între cele două state, la nivel cultural, academic şi al societăţii civile. Relaţia cu Ucraina va beneficia, în continuare, de o atenţie aparte, chiar dacă aceasta a catalogat statul român ca adversar810. Relaţiile României cu Ucraina purtau amprenta memoriei colective care păstrase amintirea pierderilor teritoriale din 1940 şi tratatului bilateral din 1997, care stârnise controverse la nivelul clasei politice şi opiniei publice. Pe agenda 807

În acelaşi timp, preşedintele de la Chişinău a reluat negocierile cu Moscova pentru soluţionarea conflictului transnistrean. Potrivit analiştilor de politică externă, în 2007, relaţiile României cu Republica Moldova au fost mai proaste ca oricând. Chişinăul a refuzat să permită deschiderea a două consulate româneşti (deşi la finalul unei întâlniri Voronin–Băsescu, de la 17 ianuarie 2007, cei doi preşedinţi anunţaseră că cele două consulate vor fi deschise peste două săptămâni) şi a acuzat un diplomat român că ar fi facilitat obţinerea vizelor pentru România. 808 Neinţelegerile au continuat şi în 2008 şi au avut ca subiect principal „identitatea moldovenească“, reafirmată de regimul de la Chişinău după reapropierea de Rusia. Voronin a acuzat de mai multe ori România de „tendinţe imperialiste“ şi a susţinut că, în 2009, Moldova va sărbători 650 de ani de existenţă, iar România 170 de ani. În 2008, Băsescu a susţinut că tratatul cu Republica Moldova „nu-i o prioritate... Nu vedem de ce ne trebuie un tratat care să vizeze frontiera de stat româno-moldovenească“ 809 www.ziar.ro/acuzatiilemoldovei 810 preluare Cotidianul, 10.05.2009

408

relaţiilor româno-ucrainene se aflau şi proiectul de construire a canalului Bâstroe, chestiunea delimitării zonelor economice exclusive şi a platoului Mării Negre (litigiu moştenit de la fosta URSS, care data din 1967) şi problematica respectării drepturilor minorităţii româneşti din Ucraina. Soluţionarea diferendelor legate de zona Mării Negre a fost abordată din perspectiva relaţiilor bilaterale, în cadrul vizitelor prezidenţiale efectuate de Traian Băsescu în Ucraina şi de Viktor Iuscenko în România. Rezolvarea diferendelor româno-ucrainene ţine de disponibilitatea regimurilor politice de la Kiev şi Bucureşti, precum şi de interesele pe care cele două state le au în zona Mării Negre. Pentru Ucraina, finalizarea canalului Bâstroe ar însemna accesul direct la Marea Neagră pentru navele sale, situaţie care nu ar fi favorabilă României, care percepe taxe pentru a permite accesul pe canalul Sulina. În plus, partea română susţine că lucrările de amenajare pentru Bâstroe afectează ecosistemul din Delta Dunării. După vizita lui Traian Băsescu la Kiev din februarie 2006, cele două părţi s-au angajat să coopereze în cadrul Comisiei mixte prezidenţiale româno-ucrainene. Peste un an şi jumătate, bilanţul cooperării cu Ucraina era negativ, ucrainenii nu încetaseră operaţiunea de construire a canalului Bâstroe, iar preşedintele Iuscenko a declarat, la sfârşitul unei întrevederi cu Băsescu, că în problema Bâstroe „este vorba despre teritoriul suveran al Ucrainei, unde statul ucrainean are dreptul propriu de a desfăşura o activitate suverană“.811 În paralel cu acţiunile iniţiate la nivel bilateral, România a apelat fără succes la organizaţiile internaţionale (demers început în 2003. Printr-o rezoluţie adoptată la 13 iunie 2008, părţile la Comisia Internaţionala pentru Protecţia Dunării (ICPDR) „au constatat că Ucraina nu a respectat prevederile Convenţiei Espoo, în special prin adoptarea în ianuarie 2008 a deciziei de a continua lucrările fără îndeplinirea obligaţiilor asumate în cadrul ICPDR, Espoo şi al altor convenţii“. O decizie asemănătoare a fost formulată şi de Comitetul de Verificare de la Aarhus privind accesul publicului la informaţie şi participarea la decizii pe probleme de mediu, care „a constatat continua încălcare de către Ucraina a obligaţiilor sale, precum şi absenţa măsurilor pentru implementarea deciziei II/5b din 2005“ (care condamna proiectul ucrainean). Conform ultimelor declaraţii făcute de responsabilii de la Kiev în octombrie 2008, Ucraina intenţionează să reia lucrările la canalul Bâstroe. Potrivit lui Bogdan Aurescu812, miza conflictului pentru delimitarea platoului continental al Mării Negre o constituie resursele de gaz aflate în adâncul apelor, iar accesul la aceste resurse este condiţionat de hotărârea adoptată la Haga813. La nivel multilateral, relaţiile României cu Ucraina pot fi analizate din perspectiva identităţii „de membru responsabil al comunităţii europene şi al celei euro-atlantice, activ în rezolvarea problemelor de interes global şi regional“, iar interesele pe care le asuma statul român sunt interesele NATO sau ale UE. Dialogul la nivel înalt va fi completat cu acţiuni la nivel guvernamental şi local. România va promova cooperarea transfrontalieră, extinderea cadrului juridic bilateral, cooperarea în domeniul consular şi în domeniul cultural. Relevanţa strategică deosebită a regiunii Mării Negre se bazează şi pe conexiunea acesteia cu bazinul caspic şi implicaţiile acestui arc pentru securitatea energetică a României 811

Replica de la Bucureşti a venit în 2008, când Băsescu a făcut mai multe afirmaţii controversate cu privire la Ucraina. La 31 martie, preşedintele a declarat că „politicienii care au semnat Tratatul cu Ucraina în 1997 şi-au dat ţara pe nerăsuflate“, iar la 16 aprilie a afirmat că în statul vecin există cereri, „nu la nivelul conducerii“, „ca Transnistria să revină Ucrainei, dar uită să vorbească despre sudul Ucrainei, care ar trebui să revină Moldovei“. 812 Bogdan Aurescu ,agentul României în procesul de la Haga intentat de către România Ucrainei 813 La 5 noiembrie 2008, Aurescu a precizat că „zăcămintele nu sunt chiar atât de serioase în termeni absoluţi, ele însă sunt importante pentru România, pentru că 100 de miliarde metri cubi de gaz natural înseamnă că nu vom avea nevoie de gaz din Federaţia Rusă sau din orice altă parte vreme de 18–20 de ani. Pentru Ucraina, care importa în jur de 60 de miliarde de metri cubi de gaz şi are un consum de 80 de miliarde de metri cubi de gaz, aceste zăcăminte sunt mai puţin importante din punct de vedere relativ“. La începutul lui februarie 2008, instanţa de la Haga a comunicat o decizie favorabilă României.

409

şi a UE. Din seria acţiunilor de politică externă care au ca scop consolidarea securităţii energetice a României face parte şi concentrarea eforturilor asupra dezvoltării unui parteneriat strategic cu Azerbaidjan, un stat cu importante resurse energetice, dar şi cu un rol strategic deosebit pentru stabilitatea regională. Asia Centrală reprezintă o regiune bogată în resurse energetice, căreia România îi va acorda o atenţie în creştere. Este o zonă esenţială şi pentru susţinerea stabilităţii în vecinătatea UE, ceea ce va fundamenta intensificarea legăturilor bilaterale în 2009 şi susţinerea unor proiecte prin care România să se afirme ca stat membru UE cu iniţiativă şi vizibilitate în Asia Centrală. Parteneriatul strategic cu Statele Unite constituie o componentă de bază a politicii externe şi de securitate a României814. Statul român va urmări consolidarea acestui parteneriat, cu accent pe facilitarea unei cooperări economice sporite şi a schimburilor culturale. Există premise favorabile pentru un salt calitativ în relaţia strategică cu Statele Unite. În 2009, cooperarea cu Administraţia de la Washington este esenţială pentru menţinerea nivelului excelent al dialogului politic la toate nivelurile, aprofundarea agendei şi pentru consolidarea coeziunii transatlantice în ansamblu. Teme majore ale politicii externe a României precum mediul de securitate în regiunea Mării Negre, dosarul energetic sau intrarea pe o traiectorie europeană ireversibilă a Balcanilor de Vest vor fi incluse pe agenda cooperării în cadrul Parteneriatului cu SUA, urmărindu-se materializarea unor proiecte concrete şi relevante pentru acestea. O preocupare majoră va viza cooperarea sporită cu autorităţile americane pentru includerea României în programul Visa Waiver şi eliminarea regimului de vize pentru cetăţenii români care doresc să călătorească în SUA815. Un prim obiectiv pe care Traian Băsescu şi l-a propus în direcţia consolidării parteneriatului strategic cu Statele Unite era acela al prezenţei militare active a forţelor americane la Marea Neagră, prin instalarea de baze militare în zonă816. Pe fond, însă, rolul parteneriatului strategic cu Statele Unite reflecta un anumit tip de filozofie pe care politica externă a României o afirma explicit, în special în iniţiativele şi politicile sale faţă de regiunea extinsă a Mării Negre: poziţionarea României, ca aliat nemijlocit al puterii care domina sistemul internaţional – America. Aceasta era de fapt şi logica de ansamblu asumata de Strategia de Securitate a României. A declarat-o chiar generalul Constantin Degeratu, cel care a coordonat efortul de elaborare a acestui document. 817

814

http://www.mae.ro/ Cu prilejul discursului din ianuarie 2005, preşedintele Băsescu anunţa o abordare oarecum curajoasă pentru relaţiile externe ale României – „consolidarea parteneriatului cu SUA şi Marea Britanie“ prin construirea unei axe Washington–Londra–Bucureşti, în care statul român avea rolul unui „factor de stabilitate“ prin poziţia geografică (între sferele de influenţă ale Vestului şi cele ale Rusiei). „O relaţie specială cu Statele Unite şi cu Marea Britanie este esenţială pentru noi în momentul de faţă... toata politica externă, pe care o am în responsabilitate, se desfăşoară pe această direcţie“, declara preşedintele, în martie 2005. Totuşi, în relaţiile cu Marea Britanie, iniţiativa „Axei“ a rămas fără ecou. 816 Acest lucru s-a realizat la 6 decembrie 2005, când Condoleezza Rice, secretarul de stat al Statelor Unite, a semnat la Bucureşti asa-numitul Acord de Acces, care reglementa staţionarea forţelor americane pe teritoriul României. Acordul, intrat în vigoare la 21 iulie 2006, a vizat câteva amplasamente (baza aeriană de la Mihail Kogălniceanu, baza de antrenament Babadag, zona de antrenament Cincu şi zona de antrenament Smârdan) ce urmau a fi utilizate de forţele americane. Prezenţa Statelor Unite la Marea Neagră a fost consolidată prin încheierea unor acorduri similare cu Bulgaria, în aprilie 2006: poligonul de la Novo Selo, bazele aeriene Bezmer şi Graf Ignatievo, de lângă Plovdiv, urmau să fie folosite de americani. 817 Constantin Degeratu într-un interviu acordat revistei 22, în vara lui 2006. În viziunea sa, politica externă a României trebuia să pornească de la premisa că Statele Unite „se afla într-o situaţie fără egal şi fără precedent“; iar statele mici de tipul României, care nu pot avea în sine un impact sistemic, îşi puteau construi strategii care să se fundamenteze pe cele mai importante tendinţe din spaţiul relaţiilor internaţionale, „să-şi găsească nişa lor specifică în care pot să-şi aducă o contribuţie semnificativă la gestiunea relaţiilor internaţionale, în aşa fel încât 815

410

NATO rămâne pilonul politicii de securitate şi apărare a României. MAE îşi va îndeplini rolul specific pentru a asigura participarea activă a României la procesul de transformare a Alianţei, inclusiv la elaborarea noului Concept Strategic al NATO. Susţinem procesele de eficientizare şi adaptare a NATO la cerinţele generate de evoluţiile din ce în ce mai complexe ale mediului internaţional de securitate, tocmai pentru că succesul NATO înseamnă şi succesul României. România va participa în continuare la misiunile internaţionale ale Alianţei, angajamentele din Afganistan rămânând cruciale pentru evoluţia NATO şi securitatea internaţională. Transformarea NATO şi realizarea de progrese în asigurarea unui cadru eficient de cooperare între NATO şi UE pentru realizarea unei arhitecturi stabile de securitate europeană sunt două obiective conexe pentru România, ceea ce va ghida şi în 2009 demersurile noastre în cadrul NATO şi UE. România încurajează, de asemenea, menţinerea unei politici NATO a „uşilor deschise” în relaţia cu Georgia şi Ucraina, alături de dezvoltarea relaţiilor NATO cu statele din regiune, potrivit aspiraţiilor fiecăruia dintre acestea. Reluarea dialogului NATO – Federaţia Rusă la 5 martie 2009 va deschide noi perspective de dialog cu efecte pozitive pentru realizarea de proiecte comune pe baza principiilor şi valorilor asumate. Obiectivele României, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naţionale ale ţării şi se pot defini astfel818:
O Alianţă robustă şi relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid
Consolidarea parteneriatului NATO cu statele din Balcani, Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală, în sprijinul stabilităţii şi dezvoltării lor democratice
Succesul procesului de transformare al NATO şi a misiunilor Alianţei
Un aliat activ şi valoros în combaterea terorismului La început de secol XXI, România face acum parte dintr-o Alianţă care îşi continuă misiunea fundamentală de apărare colectivă, cu instrumente noi, adaptate noilor riscuri de securitate. Calitatea de membru al Alianţei consolidează capacităţile României de protejare a securităţii sale, într-un mediu în care "securitatea naţională" înseamnă mai mult decât putere militară sau apărare, înseamnă şi cooperare, valori comune, capacităţi noi, implicare activă a tuturor palierelor societăţii. Situaţia din Orientul Mijlociu, implicaţiile asupra securităţii internaţionale şi progresele în procesul de pace rămân de interes major pentru comunitatea internaţională. România susţine eforturile UE în această regiune şi va analiza posibilităţile de asistenţă şi de implicare în eventuale misiuni UE, în corelare cu evoluţiile din regiune. În acelaşi timp, va continua să acorde atenţie posibilităţilor de acţiune pe plan bilateral, în funcţie de solicitările partenerilor din regiune şi în consonanţă cu direcţiile trasate de comunitatea internaţională prin intermediul Cvartetului. Va rămâne constantă angajarea politicii externe în cooperarea în domeniul neproliferării. Noile provocări la adresa securităţii internaţionale, în special terorismul, impun acordarea unei atenţii speciale acestei problematici. România susţine demersurile comunităţii internaţionale vizând clarificarea detaliilor legate de dosarul nuclear iranian, în conformitate cu dreptul internaţional şi cu regimul instituit prin Tratatul de nonproliferare. România va continua, de asemenea, să-şi îndeplinească angajamentele luate în privinţa eforturilor internaţionale de combatere a terorismului. În aria strategică complexă în care se situează România, abordarea specifică multilateralismului se dovedeşte a fi cea mai eficientă strategie. Viziunea României privind multilateralismul se axează pe întărirea influenţei şi capacităţii organizaţiilor regionale şi interesele lor să fie cât mai bine servite. Securitatea noastră depinde de abilitatea de a descifra evoluţia probabilă a situaţiei internaţionale şi de capacitatea de a ne înscrie productiv pe coordonatele acestor tendinţe“. 818 Preluare de pe: http://www.mae.ro

411

internaţionale de a rezolva problemele majore legate de stabilitatea sistemică şi securitatea internaţională. Cel mai recent, criza financiar-economică a demonstrat că, în actualul mediu globalizat, provocările generate de noi riscuri complexe, au nevoie de un răspuns integrat, adaptat unei lumi multipolare. Concret, România este hotărâtă să îşi consolideze profilul proactiv în activitatea ONU şi în reforma acesteia, cu accent pe teme de impact maxim: schimbările climatice, migraţia, reconstrucţia post-conflict, drepturile omului, eradicarea sărăciei. România este interesată ca prestigiul şi forţa de atracţie a unor valori occidentale precum democraţia, drepturile omului, statul de drept, economia de piaţă, valori pe care ţara noastră le împărtăşeşte pe deplin, să rămână fundamentale pentru definirea arhitecturii politice, financiare şi de securitate globale. Obiectivele de dezvoltare ale mileniului constituie, de asemenea, un reper obligatoriu în demersurile de realizare a securităţii şi dezvoltării la nivel global. Politica externă a României va miza şi pe promovarea unui multilateralism regional eficient, inclusiv prin întărirea cooperării între ONU şi organizaţiile regionale. Aceasta presupune încurajarea unei activităţi susţinute la nivelul organizaţiilor regionale, în scopul eficientizării şi al îmbunătăţirii cadrului lor de funcţionare, plecând de la premisa că dialogul în cadru multilateral contribuie fundamental la consolidarea relaţiilor bilaterale. În acest context, o semnificaţie aparte o are dialogul din cadrul unor organizaţii internaţionale, care numără printre membri state de pe toate cele cinci continente, precum Organizaţia Internaţională a Francofoniei (OIF). Astfel de organizaţii reprezintă un instrument eficace pentru relansarea relaţiilor bilaterale cu o serie de state africane. Politica externă a României se adaptează continuu tendinţelor multipolare urmărind, în acest sens, concentrarea eforturilor în direcţia aprofundării şi diversificării relaţiilor speciale cu China şi India, dar şi cu Brazilia, ca actori globali în ascensiune. În scopul valorificării oportunităţilor de cooperare cu partenerii asiatici, se va acorda atenţie în special implementării parteneriatului strategic cu Coreea de Sud, cooperarea concentrându-se cu precădere pe componenta economică. Pentru a putea vorbi despre un multilateralism eficient, este nevoie de relaţii bilaterale solide cu acoperire globală. România va urmări dezvoltarea relaţiilor bilaterale şi a dialogului în foruri multilaterale cu puterile emergente şi, în general, cu statele din Asia de Sud şi Sud Est, Orientul Mijlociu, Africa şi America de Sud. MAE îşi propune să dezvolte expertiza pe aceste spaţii şi să multiplice contactele cu statele din aceste regiuni, în beneficiul cooperării bilaterale şi pentru promovarea unor poziţii proprii, ghidate de obiectivele generale ale politicii externe româneşti, pe teme legate de aceste spaţii aflate pe agenda UE. Într-o perioadă de criză economică mondială, diplomaţia română va depune eforturi suplimentare pentru identificarea de proiecte şi soluţii care să permită accesul pe noi pieţe, cu accent deosebit pe economii în ascensiune, încă puţin accesate de agenţii economici români. Obiectivele pentru 2009 se referă la extinderea cooperării cu economiile emergente şi noile puteri economice – China, India, Coreea de Sud, Japonia, pătrunderea pe noi pieţe în Asia, America Latină, Orientul Mijlociu şi Africa, susţinerea investiţiilor româneşti în străinătate, continuarea atragerii de investitori străini în România. MAE va contribui, pe baza atribuţiilor specifice, la demersurile statului român pentru realizarea diversificării şi eficientizării politicilor energetice în vederea susţinerii durabile a securităţii energetice a României. Aderarea României la OCDE rămâne prioritară. Va continua cooperarea strânsă cu organizaţiile internaţionale cu profil economic în care România este membru şi cu alte instituţii financiare internaţionale. România va continua demersurile de acordare a Asistenţei Oficiale pentru Dezvoltare şi îşi va consolida profilul de stat donator în raport cu statele (R. Moldova, Serbia, Georgia) şi zonele considerate prioritare (Marea Neagră, Balcanii de Vest şi Orientul Mijlociu). Asistenţa oficială pentru dezvoltare va urmări, totodată, o contribuţie 412

financiară suplimentară a României pentru buna funcţionare a instituţiilor şi programelor multilaterale destinate acestor spaţii. Pe acest fond, a avut loc o amplă ofensivă diplomatică a preşedintelui pe parcursul anilor 2005, 2006 şi 2008, în încercarea de a impune viziunea României pe agenda instituţiilor euro-atlantice. La Summit-ul NATO de la Riga (noiembrie 2006), România a propus implicarea Alianţei în securizarea rutelor de transport de energie, fie că este vorba despre rute terestre, de infrastructuri portuare sau de rute maritime. Însa rezultatele summit-ului au fost mult sub aşteptările diplomaţiei noastre, în special din cauza faptului că Alianţa a rămas destul de divizată pe acest subiect. S-a recunoscut că interesele de securitate ale statelor membre pot fi afectate de subminarea fluxului resurselor vitale, iar Consiliul a fost invitat să se consulte în scopul definirii acelor zone în care NATO îşi poate aduce contribuţia pentru a proteja interesele de securitate ale aliaţilor. Episodul Riga a arătat, la acel moment, faptul că agenda României care viza implicarea NATO în securizarea infrastructurii energetice de pe teritoriul unor state nemembre NATO, aflate în imediata vecinătate a Rusiei şi într-o zonă de maxim interes strategic pentru aceasta, nu putea fi susţinută politic la nivelul Consiliului NordAtlantic. Şi asta mai ales pe fondul scepticismului unor state din „vechea Europa“, în special Franţa, de a susţine propuneri atât de „avangardiste“ într-o regiune foarte sensibilă pentru interesele Rusiei. Într-o conferinţă de presă, de la finalul summit-ului, preşedintele Franţei, Jacques Chirac, a declarat că „nu am susţinut niciodată extinderea NATO pe probleme care nu reflecta vocaţia sa primară (apărarea colectivă). NATO trebuie să se ocupe de asta, şi nu de altceva“819. Agenda diplomaţiei româneşti prezentată la Riga a fost reluată la Summit-ul NATO de la Bucureşti, în aprilie 2008. Poziţionarea summit-ului a asigurat preşedintelui Băsescu şi agendei Romăniei privind Marea Neagră o vizibilitate fără precedent. Preşedintele a plusat din nou pe platforma de la Riga, pledând pentru implicarea NATO în securizarea infrastructurii energetice din spaţiul extins al Mării Negre: „Expertiza Alianţei în reforma sectorului de apărare, a managementului crizelor şi securitatea maritimă pot fi folosite pentru a oferi asistenţă în protejarea infrastructurii energetice şi a căilor de comunicaţii maritime“. Ce a obtinut România după Summit-ul de la Bucureşti? Declaraţia finală semnala importanţa regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică şi erau salutate progresele făcute în consolidarea mecanismelor şi iniţiativelor regionale. Sprijinirea românilor din străinătate se va concentra, în 2009, pe întărirea dialogului cu comunităţile româneşti şi oferirea de asistenţă organizaţiilor acestora din străinătate, pentru păstrarea valorilor culturale româneşti şi afirmarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase. MAE va sprijini realizarea unor proiecte de impact vizând: limba română, şcoala românească, mass-media şi oficierea serviciului religios în limba maternă, prezervarea şi îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc820. Politica în domeniul relaţiilor cu românii din străinătate trebuie să reflecte cât mai adecvat caracterul divers al acestora: pe de o parte, există legături cu comunităţile istorice româneşti din statele vecine şi, pe de altă parte, trebuie sprijiniţi românii din emigraţia recentă. În privinţa primei categorii, contactele bilaterale între autorităţile române şi autorităţile statelor de cetăţenie vor pune accent pe respectarea standardelor europene şi internaţionale. Din punct de vedere al standardelor internaţionale, se au în vedere prevederile Convenţieicadru a Consiliului Europei cu privire la protecţia minorităţilor naţionale, concluziile raportului Comisiei de la Veneţia din 2001 şi recomandările Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţi Naţionale. 819 820

Jurnalul Naţional, 23 noiembrie 2006 http://www.mae.ro/

413

Politica în relaţia cu românii din emigraţie îşi propune multiplicarea contactelor între organizaţiile acestora şi instituţiile statului român, cu scopul de a contribui la afirmarea intereselor acestor români în statele de reşedinţă, dar şi obţinerea sprijinului comunităţilor româneşti din diferite state pentru promovarea unei bune imagini a României şi a intereselor naţionale în relaţiile cu statele în care există comunităţi româneşti. Vor fi depuse toate eforturile pentru promovarea unei imagini pozitive a românilor din străinătate şi pentru derularea unei abordări strategice de diplomaţie publică în concordanţă cu priorităţile de politică externă ale României. Avansarea în ritm susţinut a reformei în domeniul consular va beneficia de atenţie şi resurse speciale. Este nevoie de o mai mare operativitate în acest domeniu, perceptibilă pentru fiecare român care intră în contact cu aceste servicii. Vizăm o schimbare profundă, care să transforme mentalitatea birocratică şi percepţiile asupra prestaţiei consulare. MAE va continua pregătirea unui corp consular modern, eficient care să deservească prompt interesele cetăţenilor. Vor fi luate, de asemenea, toate măsurile programate pentru atingerea standardelor Schengen până în anul 2011. Unii considerã cã "interesul national" al României ar fi deja realizat pe deplin odatã cu aderarea la NATO şi UE şi cã nu mai rãmâne decât sã asteptãm "bunãstarea" care ar urma sã se reverse asupra noastrã. Chiar dacã ar fi asa: şi pe urmã? Cei care gândesc doar pânã la aceastã limitã, n-au înteles de fapt nimic. Mai mult, ei sunt în fapt strãini adevãratului interes naţional al României: acela de a ne afirma că o naţiune demnã, conştientã de specificul şi de rosturile ei, în pas cu mersul istoriei. Este adevãrat, extrem de puţini reuşesc sã fie cu adevãrat demni atunci când nu au ce mânca, sau când trãiesc într-o sãrãcie lucie. Un trai demn pentru cât mai multi români este o necesitate absolutã. Aceasta nu ne-o vor asigura automat alianţele noastre militare sau politice. Ele oferã doar un cadru pe care trebuie sã stim sã-l valorificãm. Alţii, aflaţi la o altã extremã, vor considera cã "preţul" plãtit de România pentru participarea în aceste structuri transnaţionale ar fi inacceptabil. Cã am deveni nişte "vasali" necondiţionaţi. Nu este adevãrat. În acest moment, preţul care se cere României este cel al unei democraţii cu adevãrat funcţionale. Ceea ce nu contravine nicidecum intereselor noastre. E drept, ele nu se reduc doar la atât, dar "mai e mult pânã departe". Deocamdatã statul român e corijent în privinţa unor aspecte cât se poate de elementare. Un alt aspect al interesului nostru naţional este integritatea teritorialã. Fãcând parte din NATO, aceasta nu ne produce deocamdatã emoţii. Desigur, "preţul" plãtit este cel al "democraţiei": minoritãţile naţionale sã beneficieze de drepturi culturale care sã le permitã pãstrarea propriei identitãţi. Iatã de ce în felul acesta "precedentul Kosovo" nu se poate aplica României, cu toate cã maghiarii l-au trâmbitat sus şi tare (cei mai radicali) sau pe tonuri mai moderate. Dar de rostit, au fãcut-o mai toţi. Tocmai din acest motiv Serbia şi-a pierdut provincia istoricã cu o însemnãtate covârşitoare pentru identitatea ei naţionalã. Fãrã politică de opresiune dusã de cãtre regimul comunistoid al lui Miloşevic la adresa albanezilor, un NATO în cãutare de duşmani nu s-ar fi oprit chiar asupra Serbiei. Cine a urmãrit la acea vreme evenimentele şi-a putut da seama cã totul a fost o lucrãturã cusutã cu aţã albã. E bine sã fii "patriot", dar e chipurile rãu sã fii "naţionalist". Cãci existã prin toatã Europa destule exemple de grupãri sau personaje inapetisante al cãror extremism îţi stârneşte repulsie. Şi atunci pare a fi mai comod pentru unii sã se delimiteze decât sã restaureze adevãratul sens al cuvântului "naţional". Ceea ce unii viseazã nu se va putea însã atinge, sau nu va putea dãinui. Au fost în istorie destule exemple de neamuri care s-au stins atunci când nu şi-au mai gãsit un sens creator. Dar şi marile cetãţi cosmopolite au cãzut: Babilonul, Alexandria, Roma. Iatã de ce nici un nou Babilon nu va putea dãinui, indiferent câte neamuri se vor topi în masa acestuia. Cãci se vor ridica alte neamuri, al cãror liant interior va fi mai puternic decât orice putere exterioarã de naturã lumeascã. 414

Iatã de ce nu atât integrarea europeanã, cât renunţarea la chipul creştin şi îmbrăţişarea nihilismului ca parte fundamentalã a acestei identitãţi este cel mai mare pericol. Creştinismul e însã o credinţã vie, care va supravieţui pânã la sfârşitul veacurilor. Apusul se pare cã a obosit, poate şi datoritã acelui duh al "schimbãrii" introdus odatã cu Filioque şi care a permis mereu "adaptarea" credinţei la condiţiile istorice şi la interese lumeşti, golindu-i tot mai mult substanţa. Dar mai rãmâne Rãsãritul Europei unde credinţa îşi pãstreazã aceeaşi vigoare, neschimbatã de la începuturi, mergând uneori pânã la habotnicie. E şi aceasta o formã de a o apãra de la disoluţie, dar care împiedicã totodatã o deschidere înspre restul lumii creştine. Ar fi de amintit aici exemplele grecilor şi ale sârbilor. Rusia e perceputã de prea multã lume drept un "adversar" pentru a reuşi sã se facã iubitã. Iar religia "oficialã" merge din pãcate mânã în mânã cu o politicã lumeascã care moşteneşte mai multe trãsãturi din vremea comunismului decât o face din principiile creştine. Ei bine, dacã în România s-ar urma pe scarã largã aceastã învãţãturã, s-ar crea toate premisele pentru structurarea unei "democraţii funcţionale". Dar, desigur, roadele ar fi mult mai profunde, aruncând aspectele lumesti în derizoriu. Cãci atunci nu s-ar mai respecta în mod mecanic un set de reguli politice şi sociale, datoritã unui imperativ al conştiinţei morale, ci s-ar trãi în chip viu o moralã şi o credinţã care ne asigurã în acelaşi timp şi pãstrarea identitãţii noastre naţionale. Acesta este rostul nostru firesc în lume, de care trebuie sã fim conştienţi în fiecare clipã. Sã ne îndreptãm noi înşine, pentru a face sã strãluceascã în afarã chipul adevãrat al sufletului românesc. Bibliografie: 1. Anton Galopenţia, "Geopolitica", Editura Nemira, Bucureşti, 2005 2. Dean Minix şi Sandra Hawley, "Global Politics", aparută în 1998 3. Hans J. Morgenthau, Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, Alfred A. Knopf, New York, 1978 4. Stephen M. Walt, "Internaţional Relations: One World, Many Theories," Foreign Policy, Spring 1998 5. Kenneth N. Waltz, Theory of Internaţional Politics, Random House, New York, 1979 6. Dr. Theodor Frunzeti, Dr. Vladimir Zodian, Lumea 2009, Ed. ECTEA 7. Hans Morgenthau, Politica intre natiuni, Editura Polirom, 2004 8. James Rosenau, Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and World Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996 9. Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007 10. Mihail Vasile-Ozunu, Studiu de securitate şi apărare, curs, Bucureşti, Editura FundaŃiei România de Mâine, 2007 11. Strategiei de dezvoltare a României din 2001 12. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României. Orizonturi 2013-20202030, Bucureşti, 2008 13. Strategia de Securitate Naţională a României, 2007 14. Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, Ed. Mica Valahie, 2004 15. CDI Russia Weekly, 18 septembrie 2003 http://www.mae.ro/poze_editare/2009.03.24_Prioritati_2009

415

CONSIDERAŢII PRIVIND DREPTUL INTERNAŢIONAL AL ENERGIEI (DIE) CONSIDERATIONS FOR INTERNAŢIONAL ENERGY LAW Dr. Mădălina Virginia Antonescu Institutul Diplomatic Român Abstract: Internaţional law of energy, differs from both commercial law and civil law of a State and to internaţional commercial law, private internaţional law from being a branch of law fully supported the set of principles enshrined in the UN Charter. Internaţional law of energy represent all the conflicting rules, civil law, commercial law and the rules of substantive law, and within certain limits and rules of public internaţional law, which governs internaţional trade relations and economic and scientific-technical cooperation established between the participants in the global flow of values and knowledge. Keywords: internaţional law, energy, ONU, public internaţional law, energy heritage Nu trebuie să confundăm sau să elaborăm DIE din prisma unui drept privat (fie el cu elemente de extraneitate sau nu). Dreptul internaţional al energiei, aşa cum îl concepem noi în comunicarea de faţă, se deosebeşte atât faţă de dreptul comercial şi civil din legislaţia internă a unui stat cât şi faţă de dreptul comercial internaţional, faţă de dreptul internaţional privat, fiind o ramură de drept sprijinită în totalitate pe setul de principii consacrate în Carta ONU şi în alte documente de DIP. Distincţia dintre DIE şi dreptul comerţului internaţional Doctrina juridică foloseşte denumirea de “drept comercial internaţional” sau de “drept internaţional privat comercial”, însă în 1966 Comisia ONU specializată în acest domeniu este cea care a acreditat denumirea de “drept comercial internaţional”. În doctrină au fost propuse numeroase definiţii juridice asupra acestei noţiuni, din care vom reţine însă definiţia profesorului Tudor Popescu, potrivit căreia dreptul comerţului internaţional “cuprinde normele care cârmuiesc relaţiile comerciale ce depăşesc cadrul intern sau naţional al unui stat şi au aderenţe internaţionale, cu două sau mai multe sisteme de drept naţionale”821. Caracterul interdisciplinar al acestui drept a fost remarcat şi de alţi autori (dreptul comerţului internaţional fiind privit ca “ansamblul de norme conflictuale, de drept civil, de drept comercial şi de norme de drept material uniforme, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional public, prin care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştiinţe822”. Dimpotrivă, în opinia profesorului Dragoş Alexandru Sitaru, conţinutul dreptului comerţului internaţional este alcătuit în mod preponderant din norme de drept material. Pentru un alt autor, dreptul comerţului internaţional este format nu doar din norme de drept material ci şi din norme de drept procesual referitoare la arbitraj. Ceea ce este însă de remarcat, atunci când încercăm să stabilim natura juridică a acestui drept, spre a îl putea compara de pe o poziţie corectă cu DIE, este situarea normelor dreptului comerţului internaţional la limita dintre ordinea juridică naţională şi ordinea juridică internaţională (în opinia noastră, un drept hibrid). Dimpotrivă, într-o altă opinie, se ajunge la

821

Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Universitatea Bucureşti, 1975. Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997. 822

416

concluzia că dreptul comerţului internaţional este o extensie a dreptului naţional, un element conex al acestuia823. Prin urmare, în comparaţie cu DIE, conceput în întregime ca o ramură de drept internaţional public824, dreptul comerţului internaţional este un drept interdisciplinar, care conţine şi norme de drept comercial intern (deoarece DCI priveşte raporturi juridice patrimoniale şi comerciale, în care participanţii, persoane juridice sau fizice, au calitatea de comercianţi); norme de drept civil (inclusiv prin faptul că în raporturile de DCI participanţii sunt pe poziţii de egalitate iar raporturile juridice sunt unele de drept privat); norme de drept procesual civil (potrivit codului comercial român, de exemplu, exerciţiul acţiunilor comerciale este reglementat de codul de procedură civilă, în afară de dispoziţiile din codul comercial). Cu toate acestea, DCI se deosebeşte de un drept privat intern prin caracterul sau de extraneitate, deoarece priveşte raporturi comerciale care sunt marcate de un element de extraneitate825. Dacă în cadrul DIE se preconizează că statele vor participa în calitate de putere suverană şi nu de comerciant, deci este vorba de o activitate de iure imperii, în cadrul DCI statele acţionează ca subiecte de drept privat, adică de iure gestionis, ceea ce înseamnă că statele participă de pe o poziţie de egalitate juridică cu cealaltă parte (o persoană juridică sau fizică aparţinând unui alt stat)826. DIE nu este privit ca un drept internaţional al investiţiilor în domeniul energiei şi nici ca un drept internaţional al comerţului cu energie (acestea fiind două sub-ramuri viitoare, potenţial dezvoltându-se pe măsura cristalizării DIE), ci, în opinia noastră, el trebuie să se structureze în principal ca un corp de norme de drept internaţional reglementând raporturile dintre state, acţionând ca puteri suverane, în domeniul energiei. În aceste raporturi juridice statul stă pe picior de egalitate doar cu un alt stat, ca putere suverană (principiul egalităţii suverane a statelor, ca principiu de drept internaţional public). În cadrul DIE, statul nu acţionează ca un comerciant şi nici nu angajează raporturi juridice de comerţ cu o persoană fizică sau juridică având calitatea de comerciant. Spre deosebire de DCI, DIE trebuie să fie conceput ca un drept ne-comercial (statele nu acţionează în calitate de comercianţi şi nici nu se angajează în raporturi juridice cu comercianţi), ne-patrimonial însă internaţional (cooperarea dintre state în domeniul energiei). Tot spre deosebire de DCI (ca drept hibrid), DIE nu este decât o ramură de drept internaţional public (cel puţin, până la apariţia celor două sub-ramuri ale sale, dreptul internaţional al comerţului cu energie şi dreptul internaţional al investiţiilor în domeniul energiei): prin urmare, cel puţin la începuturile sale, DIE trebuie să se constituie ca un corp de norme juridice de ordin general reglementând cooperarea între state ca puteri suverane, în domeniul energiei. Dintr-o altă perspectivă, DCI s-ar apropia de DIE deoarece fundamental, DCI nu ar fi decât o extensie a dreptului internaţional economic, bazat pe anumite principii funcţionale 823

Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit. Este posibilă, în opinia noastră, şi dezvoltarea, în sec. al XXI-lea a unei direcţii a acestui drept care să se preocupe de elaborarea unor norme juridice reglementând comerţul internaţional cu energie - de unde am avea o sub-ramură specifică a DIE, cea a dreptului comerţului internaţional cu energie (ca drept hibrid). De asemenea, mai este posibilă şi înfiinţarea progresivă a unui corp de norme juridice în cadrul DIE, referitoare la investiţiile străine în domeniul energiei, de unde şi apariţia unui drept internaţional al investiţiilor în energie (ca drept hibrid). 825 Conform convenţiilor internaţionale, acest element poate privi un criteriu subiectiv, anume ca părţile să aibă sediul sau domiciliul în state diferite; un criteriu obiectiv, anume ca marfa, lucrarea sau serviciul în general, bunul ce face obiectul raportului juridic să se afle în tranzit internaţional, adică să treacă cel puţin o frontieră. Elementul de extraneitate mai există şi atunci când încheierea, modificarea, executarea actului juridic are loc în străinătate sau dacă prestaţia corespunzătoare obligaţiei contractuale se desfăşoară în străinătate. A se vedea Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 76-77. 826 Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 72. 824

417

(libertatea comerţului şi libertatea comunicaţiilor)827. Dreptul internaţional economic, ca orice ramură de drept internaţional public, este fundamentat pe principiul suveranităţii statelor, în particular pe conceptul de suveranitate economică (având dublul aspect al exerciţiului unei puteri suverane în limitele teritoriului statului şi stabilirea pe această bază a relaţiilor de cooperare cu celelalte state).DCI ar face parte deci, în mod preponderent, din categoria dreptului public, la fel ca şi DIE. Distincţia dintre DIE şi dreptul internaţional privat Dreptul internaţional privat reprezintă o ramură distinctă a dreptului privat, deci încă de la început, putem sublinia faptul că, în ciuda caracterului internaţional al dreptului internaţional privat, acesta se depărtează de DIE (ca ramură a dreptului internaţional public). În cadrul DIE statele acţionează, aşa cum am spus mai înainte, în calitatea lor de puteri suverane, adica de iure imperii. Obiectul DIE îl constituie activităţile legate de energie (obiect destul de strict delimitat), în timp ce obiectul dreptului internaţional privat îl constituie raporturile juridice cu element de extraneitate din toate domeniile dreptului privat (raporturi de drept civil, raporturi de dreptul familiei, raporturi de drept procesual civil, raporturi de dreptul muncii, raporturi privind dreptul de proprietate intelectuală etc.). În cazul DIE se aplică cu precădere principiile specifice ale dreptului internaţional public general, în vreme ce, în cazul dreptului internaţional privat se aplică cu precădere principiile sale specifice. Deşi ambele ramuri de drept au elemente de extraneitate, DIE nu se poate confunda cu dreptul internaţional privat, în special din cauza calităţii suverane a statelor când acţionează în cadrul DIE dar şi datorită domeniului specific de reglementare (producerea, transportul, tranzacţiile, diferendele legate de energie). De aceea, putem spune că DIE trebuie conceput în viitor atât ca un set de norme de drept material, legate de activităţile din domeniul energetic, cât şi ca un set de norme procesuale specifice, legate de diferendele în domeniul energiei (un conţinut mixt al DIE). Deoarece considerăm aici DIE ca o viitoare ramură de drept internaţional public, trebuie să menţionăm faptul că, în sfera sa nu intră reglementarea oricăror raporturi juridice cu element de extraneitate. Astfel, dacă una dintre părţi, obiectul sau efectele raportului juridic sunt plasate în state diferite, se consideră în doctrină828 că devine incident în acest caz, dreptul internaţional privat. Acesta este definit ca fiind un ansamblu de norme juridice interne, specifice fiecărui stat, reglementând raporturi juridice dintre persoane fizice sau juridice conţinând elemente de extraneitatae. Normele de drept internaţional privat sunt cele care au ca obiect soluţionarea conflictelor de legi interne apărute în desfăşurarea acestor raporturi juridice. Spre o reglementare a conceptului juridic de “patrimoniu energetic comun” Derivat din conceptul juridic de “patrimoniu comun al umanităţii”(acesta din urmă fiind un concept folosit în dreptul internaţional general), propunem în lucrarea de faţă folosirea conceptului de “patrimoniu energetic comun”, pentru scopurile noii ramuri DIE, ca drept reglementând relaţiile dintre state privind activităţile legate de explorarea, exploatarea, transportul şi distribuţia energiei provenind din surse situate în afara jurisdicţiei statelor, în zona internaţională, dar totodată, ca ansamblu de norme juridice reglementând relaţii între state, privite ca entităţi suverane, având ca obiect realizarea de proiecte comune de obţinere 827

Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 319. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All-Beck, Bucureşti, 1998, pag. 2-3. 828

418

a energiei (centrale multinaţionale de energie, conducte transnaţionale de transport a gazelor şi petrolului, aparţinând unor proiecte regionale realizate în cooperare de mai multe state). Conceptul juridic de “patrimoniu energetic comun” este conceput pentru a avea o sfera mai restrânsă de aplicare decât conceptul de “patrimoniu comun al umanităţii” din care derivă şi care cuprinde şi alte bunuri din categoria res communes care nu fac obiectul DIE. Conceptul juridic de “patrimoniu energetic comun” are în vedere doar acele bunuri situate în afara jurisdicţiei naţionale a statelor din care se poate obţine energie (indiferent de felul acesteia) sau care pot constitui surse de energie. În acest punct, referitor la sfera de întindere a acestui concept juridic, se pot stabili diferenţe de regim juridic între bunuri care să facă parte din “patrimoniul energetic comun” (ca parte de drept internaţional public, reglementat de DIE) şi un alt concept juridic distinct, pe care îl vom discuta ulterior, anume “domeniul public internaţional al energiei” (care presupune formarea unui nucleu dur, de drept admninistrativ internaţional, în cadrul viitorului DIE). După cum arată şi denumirea propusă, “patrimoniul energetic comun” presupune o categorie specială de bunuri ce sunt sau care pot constitui surse de energie, având un caracter universal (interesează toate statele şi toate popoarele) şi trans-generaţional (creează obligaţia juridică a tuturor statelor, ca subiecte de drept internaţional, să asigure conservarea -pentru bunurile regenerabile- şi consumul echitabil, moderat şi raţional- pentru bunurile energetice consumabile, precum petrolul sau rezervele de gaze naturale -, pentru a asigura şi beneficiul viitor al generaţiilor ce vor urma). Caracteristic acestor bunuri (care vor fi enumerate expres într-o convenţie internaţională cadru) este faptul că nu pot fi apropriate de niciun stat şi de nici un grup de state. Aceste bunuri nu pot fi apropriate nici de alte subiecte de drept internaţional (organizaţii internaţionale interguvernamentale, regionale sau universale, cu un caracter economic sau nu; mişcări de eliberare naţională) şi nici de actori non-statali (TNC-uri private) sau de subiecte de drept intern (companii de stat din domeniul energiei, pe tărâmul dreptului comercial internaţional sau al dreptului internaţional al investiţiilor). Statele trebuie, pe tărâmul DIP, să îşi asume expres obligaţii (garanţii juridice) că actorii non-statali care au legătură de naţionalitate sau de cetăţenie cu ele (TNC-uri, companii de stat în domeniul energetic, alte persoane fizice sau juridice din ordinea de drept internă a statelor semnatare) nu vor desfăşura activităţi legate de aceste bunuri ce fac obiectul “patrimoniului energetic comun”, prejudiciind celelalte state şi popoarele acestora. Aceste bunuri nu pot fi apropriate şi folosite în interese private ci pot fi folosite doar în interesul general al umanităţii. În al doilea rând, precizăm că DCI dar şi dreptul internaţional al investiţiilor nu pot fi folosite pentru a restrânge sau a denatura (coborându-o în domeniul tranzacţiilor comerciale private) sfera patrimoniului energetic comun. Cu alte cuvinte, actorii statali şi non-statali (TNC-urile) nu pot invoca libertatea tranzacţiilor comerciale şi nici libertatea de a investi cu privire la bunurile energetice făcând obiectul patrimoniului energetic comun, aşa cum va fi reglementat acesta prin convenţia cadru la nivel internaţional, între state. Importanţa şi necesitatea introducerii acestui concept juridic transpare atât din natura deosebită a acestor bunuri (caracter energetic), dar şi din rolul său de a echilibra interesele ţărilor mici şi mijlocii cu interesele ţărilor puternic industrializate. Datorită gradului scăzut de tehnologizare privind exploatarea mărilor, aceste bunuri din zona internaţională sunt considerate în DIP res communes sau bunuri care nu pot fi susceptibile de apropriere, neputând fi deocamdată folosite ca o sursă exploatabilă de resurse energetice şi nu numai. Numai exploatarea în scop energetic a mării situate în zona internaţională interesează DIE şi intră în sfera conceptului de “patrimoniu energetic comun”. Ideea mării ca “bun energetic comun” (în ceea ce priveşte zona situată în afara jurisdicţiei naţionale a statelor de coastă) face posibilă încadrarea sa în sfera “patrimoniului energetic comun” de îndată ce devine 419

tehnic posibilă exploatarea resurselor sale energetice situate în subsolul său sau a mării ca atare, în funcţie de tipul de energie (convenţională sau alternativă). După cum s-a arătat în doctrina DIP cu privire la conceptul de “patrimoniu comun al umanităţii829” (concept juridic novator, întrucât propune un nou subiect de drept internaţional pentru DIP, umanitatea), interpătrunderea între DIP şi progresul stiinţific şi tehnologic determină ca DIP să devină un drept flexibil, ţinând pasul cu dezvoltarea ştiinţei şi cu progresul economiei. De asemenea, când analizăm conţinutul juridic al conceptului de “patrimoniu energetic comun”, vom avea în vedere corespondenţa strânsă cu conţinutul juridic al conceptului-mamă, cel de “patrimoniu comun al umanităţii” (căruia doctrina DIP îi recunoaşte, în ceea ce priveşte marea din zona internaţională, câteva drepturi distincte: un drept al mişcării; un drept de suprafaţă, dar şi un drept al fixării- privind amplasarea platformelor marine de exploatare a profunzimilor mării-). În prezent, în cadrul DIP, nu se recunoaşte aproprierea exclusivă de către un stat a bogăţiilor submarine pe care gradul dezvoltat de tehnologie al anumitor state le pune la îndemâna acestora, în zona situată în afara jurisdicţiilor lor naţionale830. În acest context trebuie privit şi conceptul de “patrimoniu energetic comun”, ca expresie a unei Noi Ordini Energetice Internaţionale, bazate pe garantarea egalităţii suverane a statelor în domeniul energetic internaţional831, ţinând cont şi de principiul enunţat mai sus (exploatarea de către statele avansate a resurselor energetice din zonele internaţionale nu le conferă un drept exclusiv de apropriere a acestor bunuri şi nici a energiei furnizate de ele, datorită caracterului internaţional, din afara jurisdicţiei lor, a acestor bunuri ce intră în conţinutul juridic al patrimoniului energetic comun). Precizăm că, în prezent, conceptul-mamă, cel de “patrimoniu comun al umanităţii” este reglementat de dreptul mării, scopul reglementării sale fiind în special acela de a stăvili şi de a disciplina apetitele rivale ale puterilor în ceea ce priveşte un bun comun, adică un bun care nu aparţine nimănui. Cristalizarea DIE se poate face pe calea unei Conferinţe asupra dreptului internaţional al energiei, sub auspiciile Adunării Generale a ONU, care să instaureze mecanisme internaţionale de garantare a egalităţii statelor în accesul la resursele energetice din zonele internaţionale. Cu toate acestea, în practică, aşa cum s-a întâmplat cu evoluţia conceptuluimamă de “patrimoniu comun al umanităţii” care punea îndeosebi problema explorărilor subsolurilor marine bogate în resurse naturale, s-a născut o rivalitate între state, în special între puterile maritime, angrenate într-o adevărată competiţie în a desfăşura astfel de activităţi prin societăţi comerciale interpuse, în zona maritimă internaţională, sub pretextul că această zonă aparţine tuturor. Există deci, riscul ca şi în cazul cristalizării normelor DIE, încă de la început, dat fiind deosebita importanţă a resurselor energetice pentru state şi popoare în acest secol, cât şi epuizarea unor resurse de hidrocarburi în deceniile ce vor veni, să se producă între state aceeaşi rivalitate cu privire la resursele energetice din zonele internaţionale ale mărilor şi oceanelor, care să deturneze de la sensul său iniţial sau să îl facă ineficient, formal, conceptul de “patrimoniu energetic comun”. De asemenea, există riscul ca organismul internaţional, eventual în cadrul ONU, ce va fi înfiinţat, cu sarcini în monitorizarea şi atribuirea concesiunilor de explorare şi de exploatare în zonele maritime internaţionale ţinând de perimetrul a ceea ce se va înţelege prin “patrimoniu energetic comun”, în virtutea unei viitoare convenţii cadru, să ajungă un instrument al politicii 829

Mohammed Bedjaoui, Pour un nouvel ordre economique international, publiée par Organisation des Nations Unies pour l’éducation, la science et la culture , Paris, 1979, PUF, pag. 228-229. 830 Idem, pag. 230. 831 Concept juridic ce (împreună cu alte concepte juridice propuse în lucrarea de faţă) poate face obiectul unei propuneri distincte a României, individual sau cu un grup de state, în cadrul ONU sau al organismelor specializate ale acestuia.

420

de dominaţie a statelor industrializate, în detrimentul statelor mici şi mijlocii sau care nu sunt state de coastă. Lupta pentru aproprierea resurselor energetice nu va ocoli, în sec. XXI, nici zonele internaţionale marine, putînd exista din nou încercări ale statelor puternic dezvoltate de a legifera unilateral măsuri permiţând societăţilor acelui stat de a desfăşura activităţi de explorare şi de exploatare în aceste zone pe motivul că “aparţin tuturor”(adică prin invocarea abuzivă a principiului libertăţii mărilor). Există deci riscul ca apele internaţionale să devină în sec. XXI un teren de confruntare al intereselor energetice (de achiziţionare sau de menţinere a controlului) ale unor state puternice, în detrimentul restului comunităţii internaţionale, ceea ce ar duce la afectarea principiului egalităţii juridice între state în privinţa patrimoniului energetic comun. Încă de la începutul cristalizarii sale ca ramură de drept internaţional public, DIE trebuie să fie creat plecând de la o expresă consacrare a corpului de ius cogens (în primul rând, principiul egalităţii suverane a statelor în ceea ce priveşte beneficiile exploatării patrimoniului energetic comun). În nici un caz, statele slab dezvoltate sau cele în curs de dezvoltare dar pe teritoriul cărora se află bunuri ce constituie sau pot constitui surse de energie interesând întreaga comunitate internaţională (datorită resurselor energetice pe cale de epuizare) nu pot fi considerate state care deţin “un simplu drept de pază” asupra acestor resurse. Aceste state nu pot fi considerate ca “gardieni” ai propriilor resurse, deoarece aceasta ar fi consacrarea unei teorii a suveranităţii limitate, care aduce atingere direct şi neeechivoc principiului egalităţii suverane a tuturor statelor, în speţă principiului suveranităţii permanente a statului asupra resurselor sale naturale. De asemenea, aşa cum s-a arătat şi în ceea ce priveşte conceptul de “patrimoniu comun al umanităţii”, trebuie să se prevadă în mod clar (referitor la patrimoniul energetic comun) o repartiţie clară, în deplină echitate (sau în funcţie de o inegalitate compensatoare pentru statele în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate) a drepturilor şi obligaţiilor statelor faţă de bunurile intrând in sfera acest concept juridic. Recunoaşterea resurselor de hidrocarburi de pe teritoriul statelor (deci nu cele situate în zonele internaţionale) ca bunuri intrând în sfera de cuprindere a conceptului de “patrimoniu energetic comun” ar însemna o considerabilă lărgire a sferei acestui concept juridic, deci ar permite ca petrolul aparţinând unor state puternice (SUA, Norvegia, Marea Britanie, Rusia) să fie considerat ca resursă energetică comună, adică aparţinând întregii omeniri (aspect cu mare relevanţă pentru DIE, în opinia noastră, în contextul secătuirii resurselor energetice de acest fel şi al exacerbării rivalităţilor între state pentru accesul la aceste resurse). În acest context, petrolul nu ar mai face obiectul exclusiv al suveranităţii statului pe teritoriul căruia se află (indiferent dacă este vorba de un stat puternic sau de un stat slab dezvoltat) ci ar fi considerat ca bun al întregii omeniri (indiferent că se găseşte pe teritoriul supus jurisdicţiei unui stat). În practică însă, este foarte posibil să se creeze discriminări între statele puternice şi cele slab dezvoltate care deţin resurse energetice neregenerabile, deci există riscul ca acest concept juridic (“patrimoniul energetic comun”) să fie folosit de statele puternice într-un sens care să creeze inegalităţi şi noi relaţii de dependenţă între state. Există riscul deci, ca statele puternice, în condiţiile epuizării resurselor energetice neregenerabile, să tindă spre o reinterpretare a conceptului fundamental de DIP, al suveranităţii statelor, în sensul unei limitări a suveranităţii permanente asupra resurselor naturale ale statelor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. În al doilea rând, statele puternice pot fi tentate să îşi aproprie conceptele de “patrimoniu energetic comun”, de “patrimoniu comun al umanităţii” sau de “securitate economică comună”, într-un sens denaturat, adică unul contrar egalităţii suverane a statelor, prin care doar un grup de state puternice să fie favorizat în privinţa accesului şi exploatării resurselor energetice declarate comune, însă situate în state slab dezvoltate (în vreme ce ele nu ar accepta să îşi pună resursele energetice la dispoziţia tuturor, adică şi a statelor slab dezvoltate).

421

Aceasta ar duce şi în sectorul energetic la o situaţie de dominaţie, prin pretinderea de către un stat sau un grup de state puternice a recunoaşterii de către celelelate state a unei obligaţii (nereciproce) de responsabilitate juridică (obligaţia de a permite o exploatare a resurselor lor energetice în beneficiul comun). Or, principiul egalităţii suverane a tuturor statelor pe care se bazează întregul DIP contemporan şi de la care trebuie să plece şi DIE trebuie să situeze exploatarea resurselor energetice în condiţii echitabile sau de reciprocitate, de către state. Nu se poate concepe o impunere nereciprocă (impusă de către grupul statelor puternice) a unei obligaţii de responsabilitate faţă de umanitate, a statelor slab dezvoltate dar care deţin resurse energetice pe teritoriul lor, fără ca şi statele puternice să nu îşi asume o obligaţie juridică identică. Principiul suveranităţii trebuie respectat cu privire la toate statele, indiferent de puterea lor economică şi de gradul lor de dezvoltare, altfel întregul DIP contemporan şi-ar pierde caracterul coordinator şi ar deveni un drept oligarhic, întemeiat pe o aplicare inegală, discriminatorie, a acestui principiu. De asemenea, odată cu consacrarea noului concept de “patrimoniu energetic comun”, în cadrul DIE ca ramură de DIP, trebuie să se instituie un echilibru între acest nou concept şi principiul suveranităţii statului, adică să nu se permită o invocare abuzivă, disproporţionată, inechitabilă sau inegală a conceptului de “patrimoniu energetic comun” pentru a se crea limitări la adresa principiului suveranităţii statului (instaurarea unei suveranităţi limitate, după cum s-a arătat mai sus). Bibliografie: 1. Marie-Claire Cordonnier Segger, Ashfaq Khalfan- “Sustainable Development Law. Principles, Practices and Prospects”, Oxford University Press, Centre for Internaţional Sustainable Law, 2004 2. Mihaela Comănescu- “Politici energetice europene”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000 3. Claude- Albert Colliard- “Institutions des rélations internaţionales”, Dalloz, 1985, Paris 4. Dumitru Mazilu- “Dreptul comerţului internaţional”, Partea generală, Lumina Lex, Bucureşti, 2007 5. Antonie Iorgovan- “Drept administrativ. Tratat elementar”, vol. III, Bucureşti, 1993 6. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase- “Drept internaţional contemporan”, IRSI, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995 7. Ion Diaconu- “Tratat de drept internaţional public”, vol. III, Lumina Lex, Bucureşti, 2005 8. Ion Diaconu- “Tratat de drept internaţional public”, vol. I, Lumina Lex, Bucureşti, 2002

422

CONCEPTUL DE “DOMENIUL PUBLIC INTERNAŢIONAL AL ENERGIEI” THE CONCEPT OF "PUBLIC DOMAIN OF INTERNAŢIONAL ENERGY” Dr. Mădălina Virginia Antonescu Institutul Diplomatic Român Abstract: In defining public internaţional of energy we consider the public internaţional wealth. The concept of "internaţional public domain of energy" needed to operate an expansion of administrative law, including their concepts and principles in the sphere of public internaţional law. Keywords:, ONU, public domain, public law Elaborarea acestei noi ramuri de drept internaţional public care este DIE, de către state, ca subiecte de drept internaţional, nu se poate face fără lămurirea, în prealabil, a noţiunii de “domeniu public” (noţiune de drept administrativ) care are o incidenţă directă asupra problemei energiei, asupra titularului resurselor naturale din care se produce energia şi asupra tipului de domeniu (public sau privat) în care includem energia precum şi activităţile legate de producerea şi de transportul ei. Acest lucru este necesar pentru a şti ce tip de regim juridic este aplicabil acestor activităţi legate de energie, ce obligaţii juridice şi ce drepturi au pe plan internaţional subiectele de drept ce operează în domeniul energiei, precum şi dacă putem vorbi despre un fel de “domeniu public internaţional al energiei”, adică de o proprietate publică asupra energiei, al cărui titular colectiv să fie comunitatea statelor, ceea ce ar însemna o inovaţie foarte importantă a dreptului internaţional public, o extindere a conceptelor de drept administrativ în sfera dreptului internaţional public). În dreptul intern (în România, spre exemplu), statul reglementează în mod expres, prin legi specifice (cum este şi legea fondului funciar 18/1991), sfera domeniului public. Astfel, în art. 4, alin 1 se specifică faptul că terenurile pot aparţine domeniului public sau domeniului privat, urmând în alin.2 să se realizeze o clasificare a domeniului public, potrivit legiuitorului: domeniul public poate fi de interes naţional sau de interes local, prevăzându-se în alin. 4 că terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilităţi publice (o altă definire a domeniului public de către legiuitor). Alin 2, art. 4 clarifică totodată şi noţiunea de “interes naţional”, folosită de altfel şi în art. 135 din Constituţia României (alin. 3): astfel, în cazul domeniului public de interes naţional, proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului. Administrarea acestui domeniu (de interes naţional) se face de către organele prevăzute de lege (alin. 3, art. 4). Există şi un domeniu public de interes local, caz în care proprietatea, tot în regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor iar administrarea unui astfel de domeniu se face de primării sau de prefecturi, după caz (alin 2 şi 3, art. 4 din lege). Art. 5 din legea fondului funciar enumeră tipurile de terenuri care aparţin domeniului public, deci care sunt supuse unui regim de drept public, faţă de domeniul privat al statului, supus conform art. 6, dispozitiilor de drept comun, dacă prin legea internă nu se prevede altfel. Toate terenurile din domeniul public menţionate în art. 5 sunt terenuri care au caractere juridice speciale în raport cu alte categorii de terenuri, deci investitorul străin va trebui să ţină cont de prevederile legii române, atunci când va dori concesionarea sau încheierea unor astfel de bunuri proprietate publică (inclusiv terenuri din domeniul public, menţionate în acest articol).Potrivit art. 5, printre terenurile care aparţin domeniului public regăsim şi terenuri importante pentru subiectul lucrării de faţă (care pot fi folosite pentru activităţi legate de energie): fundul apelor maritime interioare şi ale mării teritoriale, terenurile pentru alte 423

folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Aceste terenuri fac deci parte din domeniul public al statului, fiind supuse unui regim juridic exorbitant în raport cu terenurile aparţinând domeniului privat al statului sau în raport cu terenurile proprietate privată al căror titular este o altă persoană juridică decât statul. În cazul terenurilor din domeniul public al statului (ne referim aici la terenurile de interes naţional), titularul dreptului de proprietate este doar statul; în al doilea rând, statul deţine acest drept potrivit regimului de drept public, ca drept de constrângere, ca drept administrativ, şi nu al dreptului civil ca drept contractual. În regimul de drept public, statul se comportă ca autoritate publică, adică este titular de putere suverană, deci nu poate intra în raporturi de egalitate juridică cu orice alţi participanţi, inclusiv cu investitori străini, persoane fizice sau juridice care vor să obţină concesiunea sau închirierea acestor bunuri. Administrarea acestor bunuri se face doar de instituţiile publice şi de regiile autonome, nu şi de alte subiecte de drept intern (comercianţi, TNC-uri, în unele cazuri, când se reuşeşte stabilirea legăturii juridice cu statul-gazdă, în ciuda caracterului lor multinaţional). Conform doctrinei franceze recente832, noţiunea de “domeniu public” este definită ca fiind acel ansamblu de bunuri supuse unui regim juridic de drept administrativ, dominat de principiul inalienabilităţii, precum şi unui regim de protecţie penală specială, necunoscut dreptului privat. Consecinţa directă este că acest regim de drept public aparţine în mod firesc competenţei contencioase a tribunalelor administrative. În legislaţia română de până la 1947833, bogăţiile publice formează sfera domeniului public, fără a se include în categoria acestor bogăţii aşa-numitele res communes (marea, aerul atmosferic, lumina soarelui) adică lucururi ce nu aparţin nimănui. Această distincţie juridică operată între bogăţiile publice (în care intră, după părerea noastră, şi resursele naturale precum cele de hidrocarburi, precum şi apele interioare cu excepţia mării, care reprezintă surse de producere a energiei) şi categoria res communes (unde şi marea dar şi lumina soarelui reprezintă surse de energie regenerabilă) priveşte şi titularul lor: în timp ce res communes sunt considerate bunuri ce nu au titular, deoarece aparţin tuturor (prin urmare, statul nu poate fi considerat titular pe bunuri trecute în categoria res communes, cu atât mai puţin un actor ne-statal, de pildă, un TNC), bogăţiile publice au ca titular exclusiv statul, judeţele şi comunele (adică persoanele juridice de drept public). Prin urmare, dacă ar fi să constituim o sferă a conceptului juridic inovator de “domeniu public internaţional al energiei”, am considera, potrivit opiniei doctrinare exprimate mai sus cu privire la sfera domeniului public în dreptul intern, că nu trebuie să avem în vedere decât bogăţiile publice internaţionale, nu şi res communes, deşi ambele se referă la surse de energie şi deci, ambele trebuie reglementate de DIE. S-ar opera astfel, o discriminare juridică între diferitele surse de energie, unele fiind considerate a fi de domeniul public internaţional al energiei (având ca titular întreaga comunitate a statelor şi gestionată în numele său de un organism internaţional specializat în acest domeniu, posibil din sistemul ONU) iar altele fiind considerate a nu aparţine nimănui (res communes), deci nebeneficiind de regimul juridic exorbitant, special, al categoriei de bunuri ce produc energie, încadrate în categoria “bogăţiilor publice internaţionale”834. Prin conceptul de “domeniu public internaţional al energiei”, concept juridic central al viitorului DIE, considerăm că se operează o necesară extindere a dreptului administrativ, inclusiv a conceptelor şi principiilor acestora în sfera dreptului internaţional public care este 832

André de Laubadère –„Traité élémentaire de droit administratif” , vol. II, LGDJ, Paris, 1970, pag. 118. Această distincţie, în opinia noastră, îşi păstrează valabilitatea şi azi. A se vedea George N. Luţescu- „Teoria generală a drepturilor reale”, Bucureşti, 1947, pag. 153. 834 Un alt concept juridic ce trebuie analizat la nivel internaţional spre a se hotărî sfera sa de cuprindere şi care poate fi propus de România în cadrul sistemului ONU. 833

424

un drept în esenţă coordinator. DIP este însă un drept flexibil, care trebuie să ţină seama de schimbările operate în mediul politic şi economic internaţional, de ascensiunea necontrolată a TNC-urilor, care nu este dublată de un proces de reglementare juridică internaţională a activităţilor lor, de protecţia juridică a cetăţenilor în raport cu TNC-urile, de drepturile popoarelor în raport cu TNC-urile (se pune problema dacă popoarele mai sunt titulare ale suverantăţii sau dacă, în sec. al XXI-lea avem de-a face cu o suveranitate lipsită de conţinut sau simbolică). DIP trebuie să se adapteze multiplelor provocări ale acestui început de secol, prin urmare, în opinia noastră, ar trebui acceptată de către state o restrângere a caracterului coordinator al dreptului internaţional, pentru a se putea constitui un nucleu dur în domeniul energiei, (posibil reprezentat de DIE sau de o sub-ramură a acestuia), care să fie un nucleu de drept administrativ internaţional835. Prin acest concept înţelegem un set de norme juridice referitoare la domeniul public internaţional, la titularul acestui domeniu (toate statele, indiferent de calitatea lor de membre ONU), la relaţiile administrative internaţionale dintre stat, ca purtător de suveranitate şi actorii non- statali (subordonaţi statului, prin acest tip de raporturi speciale, mai cu seamă la relaţiile dintre state şi TNC-uri, care nu trebuie să ocupe poziţii juridice superioare statului, ajungând să lase întregul DIP fără conţinut şi credibilitate). Domeniul public internaţional al energiei (pentru a propune o definiţie juridică în vederea negocierii sale de către state, odată cu convenirea creării DIE) ar fi acel domeniu supus unui regim special, derogatoriu de la dreptul internaţional public, în raport cu corpul general de DIP, un regim reglementat de un nucleu dur al DIE (dreptul administrativ internaţional) în care statele să acţioneze ca titulari ai puterii suverane, însă nu în mod individual ci în mod colectiv (fiecare fiind considerat a deţine o parte a unui drept de proprietate publică colectivă asupra unei anumite categorii de bunuri energetice). Proprietatea asupra acestui domeniu conţinând terenuri sau bunuri situate dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale a statelor, adică în zona internaţională, este o proprietate colectivă, bunurile sau resursele naturale supuse acestui regim juridic exorbitant fiind bunuri ce aparţin tuturor statelor şi popoarelor, dar şi generaţiilor viitoare (universalitate şi caracter trans-generaţional). Doar statele, ca puteri suverane, nu şi alţi actori (organizaţii internaţionale, TNC-uri etc) pot deţine calitatea juridică de proprietari asupra bunurilor din acest domeniu, administrarea lor făcându-se de către organisme constituite special în acest scop, pe baza acordului liber de voinţă al întregii comunităţi a statelor. Aceste bunuri ar putea face doar obiectul închirierii sau concesionării, în condiţii speciale, clare şi strict reglementate prin convenţii internaţionale de stabilire a acestui domeniu public internaţional al energiei. Bunurile sau resursele naturale din care se produce energie de toate tipurile, supuse acestui regim internaţional special trebuie să fie declarate în convenţii internaţionale ca bunuri de interes internaţional, adică bunuri supuse utilizării în folosul comun al întregii coumunităţi a statelor (fiecare stat ar trebui să primească de la organismul internaţional care exploatează aceste bunuri, o cotă parte stabilită fie în mod egal, fie după contribuţia fiecărui stat la explorarea, exploatarea acestor resurse de energie- aici fiind un aspect sensibil, ce se cere a fi analizat cu atenţie, în funcţie de interesele diferitelor grupuri de ţări). Important de reţinut este faptul că bunurile din acest domeniu beneficiază de un regim juridic exorbitant, deoarece, ca expresie a calităţii suverane în care acţionează titularii dreptului de proprietate asupra lor cât şi ca urmare directă a naturii publice şi exlusive a acestui domeniu, bunurile sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile (ceea ce înseamnă o mare provocare atât la adresa conţinutului actual al DIP, ca drept prin excelenţă de coordonare, care nu prevede regimuri juridice administrative, dar şi la adresa dreptului 835

Acest sens novator (pe domeniul energiei) al dreptului administrativ internaţional trebuie de asemenea, analizat cu atenţie în cadrul comitetelor de experţi internaţionali, la propunerea României, în cadrul sistemului ONU şi al comisiilor sale specializate.

425

comercial internaţional, axat pe dezvoltarea schimburilor economice, pe liberalizarea lor, deci pe scăderea rolului statului în economia internaţională, cu creşterea în paralel a rolului TNCurilor). Sfera materială a conceptului inovator de “domeniu public internaţional al energiei”, concept juridic fundamental pentru DIE, ar trebui să conţină nu doar o definiţie clară a bogăţiilor publice internaţionale, dar şi categoria de res communes, care cuprinde bunuri din care se poate produce energie regenerabilă (marea, lumina soarelui, curenţii marini, curenţii de aer). Aceste categorii de bunuri trebuie să fie supuse, în virtutea caracterului lor special, unui regim juridic exorbitant, dar încadrabil dreptului internaţional public, adică reglementat prin convenţii internaţionale între state, cu putere obligatorie, care să fie asimilate unor acte administrative internaţionale (încă o inovaţie a viitorului drept administrativ internaţional) şi aplicabile doar în privinţa relaţiilor dintre state în domeniul energetic. Dintr-o anumită perspectivă, s-ar putea spune că nu este încălcat sau afectat caracterul coordinator al DIP (ca drept al statelor suverane, aflate toate pe poziţii de egalitate juridică), deoarece convenţiile internaţionale, inclusiv cele din domeniul energetic nu sunt decât expresii ale acordului liber şi suveran de voinţă al statelor. Dreptul administrativ internaţional nu s-ar referi la relaţiile dintre state în domeniul energetic, deoarece toate statele sunt egale juridic şi sunt suverane, ci la relaţiile dintre state şi actori non-statali (precum TNC-urile) în domeniul energetic, urmând să reglementeze un set special de norme juridice referitoare la relaţiile (de subordonare, ca relaţii de drept administrativ) dintre state şi TNC-uri. Conceptul de “domeniu public internaţional al energiei” nu ar afecta caracterul coordonator al DIP, căci el s-ar referi la o proprietate publică comună a statelor, pe plan internaţional, care vizează bunurile supuse unui regim exorbitant internaţional (reglementate prin convenţii internaţionale, ca acte de drept internaţional public şi nu prin acte administrative ca acte de drept intern). Niciun stat nu este exclus de la calitatea de titular asupra acestor bunuri făcând parte (în virtutea unor convenţii internaţionale în acest sens) din categoria bunurilor proprietate publică comună internaţională. Astfel, se respectă principiul egalităţii suverane a statelor, ca principiu fundamental de drept internaţional public şi nu este afectat caracterul coordinator al DIP. Astfel de bunuri ar trebui declarate bunuri exclusiv proprietate comună internaţională în domeniul energetic, supuse deci exclusiv normelor internaţionale de drept (nucleul dur al DIE). De asemenea, o viitoare convenţie internaţională axată pe definirea unor noi concepte juridice precum “domeniul public internaţional al energiei” trebuie să definească totodată şi ce înseamnă “interes public internaţional”, precum şi conceptul de “bun care face obiectul proprietăţii publice comune a statelor”. Aceste concepte juridice le considerăm interconectate şi ele trebuie definite din prisma principiilor fundamentale de DIP, în special a principiului egalităţii suverane a statelor. În ceea ce priveşte noţiunea de “proprietate publică”, transferată la nivelul dreptului internaţional public, aceasta ar exprima calitatea juridică a statului de a fi şi pe plan internaţional titular al unei porţiuni dintr-un drept de proprietate colectivă asupra bunurilor din care se produce energia (declarată nu marfă ci produs de importanţă strategică pentru întreaga comunitate a statelor dar mai mult decât atât, făcând şi obiectul patrimoniului comun al umanităţii, concept ce trimite la dreptul generaţiilor viitoare de a exploata aceste bunuri). Existenţa “domeniului public internaţional al energiei”, care să consacre proprietatea comună a statelor asupra resurselor de hidrocarburi de dincolo de teritoriile naţionale ale statelor, asupra zonei internaţionale a mărilor şi oceanelor, dar şi asupra luminii solare ori asupra a surselor eoliene de energie, se justifică şi prin aceea că aceste bunuri trebuie să fie destinate uzului public, adică să fie accesibile tuturor statelor, în virtutea egalităţii suverane a acestora, dar mai ales în virtutea dreptului la dezvoltare al ţărilor, trebuind a fi protejate şi conservate pentru uzul generaţiilor viitoare. Este în realitate vorba de un conflict între două 426

principii ocrotind interesele a două tipuri de actori, statele (principiul suveranităţii, şi toate principiile de drept internaţional derivate din acesta) şi TNC-urile (principiul libertăţii comerţului, dar şi pacta sunt servanda, care este un principiu de drept internaţional ce poate fi invocat contra statelor şi pentru restrângerea sferei domeniului public internaţional al energiei). Sfera “domeniului public internaţional al energiei” cuprinde acele bunuri care produc sau sunt susceptibile să producă energie (indiferent de tipul său, regenerabilă sau neregenerabilă, convenţională sau alternativă), bunuri care, prin natura lor sau prin dispoziţiile exprese ale unor convenţii internaţionale speciale, trebuie păstrate, protejate şi transmise generaţiilor viitoare (este vorba aici de sursele de energie regenerabile, deoarece în cazul surselor de energie consumabile trebuie asigurate, pe cât posibil, o exploatare şi un consum echitabil, raţional, moderat). Aceste bunuri reprezintă valori destinate să fie folosite în interes public la nivel internaţional, adică atât în interesul întregii comunităţi a statelor cât şi în interesul tuturor popoarelor, folosirea lor făcându-se fie direct, fie prin servicii publice internaţionale şi supuse unui regim juridic exorbitant (dreptul administrativ internaţional, în sensul descris mai sus, ca nucleu dur al DIE), respectiv supuse unui regim juridic mixt, dar în care regimul de putere să fie predominant (statul acţionând aici ca titular al suveranităţii), bunurile fiind în proprietatea sau după caz, în paza persoanelor de drept public (doar statul, în acest caz, deoarece DIP este un drept public). Deşi este o definiţie a domeniului public preluată din doctrina de drept administrativ, considerăm că, în viitorul drept administrativ internaţional (privit aici ca un nucleu novator al DIE), doar statul poate fi persoană juridică de drept public, nu şi unităţile administrativ-teritoriale naţionale, care nu au calitate de subiecte de drept internaţional. Existenţa dreptului administrativ internaţional, aşa cum îl concepem noi în lucrarea de faţă, nu constituie o restrângere a caracterului coordinator al DIP, prin faptul că nu ar afecta principiul suveranităţii statelor pe care se bazează acest drept. Acest drept introduce o nouă expresie a principiului egalităţii suverane a statelor, îi adaugă un nou conţinut juridic (bunurile din domeniul public internaţional al energiei sunt proprietatea întregii comunităţi a statelor, nu doar a unuia singur). Dintr-o altă perspectivă, ar opera o anumită restrângere a caracterului coordinator al DIP, prin excluderea acestor bunuri de la regimul normal, de drept comun, al bunurilor ce fac obiectul convenţiilor internaţionale dintre state şi prin introducerea lor într-un domeniu special prin natura sa (domeniul energetic), în condiţiile în care energia şi bunurile din care se produce constituie o resursă de interes public internaţional, adică priveşte întreaga comunitate a statelor, dar şi popoarele (ca titulare ale suveranităţii naţionale) precum şi generaţiile viitoare (sunt bunuri trans-generaţionale, care nu pot fi supuse unui regim juridic discriminatoriu pentru generaţiile viitoare, deci care nu pot fi axate pe principiul libertăţii comerţului, dacă aceasta ar prejudicia dreptul generaţiilor viitoare de a le utiliza). Formarea unui nucleu dur în cadrul DIP (mai precis, în cadrul ramurii sale specifice, DIE, ce va fi creată pe parcursul sec. XXI, ca expresie a nevoii stringente de adaptare a DIP la provocările globale ale mediului politic şi economic internaţional, în special în ceea ce priveşte chestiunea energiei), nucleu al unui drept administrativ internaţional, nu înseamnă stabilirea unei autorităţi legislative superioare statelor ci doar că anumite bunuri legate de un interes public internaţional (care interesează în egală măsură toate statele) vor fi gestionate de comunitatea statelor, conform unui regim juridic special. Acest regim juridic este expresia importanţei esenţiale pe care o au bunurile din care se produce sau care sunt susceptibile să producă energie, pentru lumea secolului al XXI-lea. Chestiunea energiei duce la o profundă flexibilizare a DIP, însă în sensul permiterii, tocmai pe baza principiului egalităţii suverane între state, a utilizării echitabile a acestor resurse (deci, nu creează o ierarhie între state şi nici 427

nu subordonează statele unei autorităţi distincte ci dimpotrivă, permite statelor ca, în calitate de puteri suverane, să subordoneze actori non-statali precum TNC-urile care nu vor mai putea să controleze sau să gestioneze la bunul plac bunurile din această categorie juridică). Aceste bunuri, conform definiţiei propuse mai sus, trebuie prin natura lor sau prin prevederile exprese ale unor convenţii internaţionale încheiate între state în acest sens, să facă parte din “domeniul public internaţional al energiei”. Aceste bunuri pot fi administrate de instituţii publice internaţionale, în numele comunităţii statelor, însă după un regim juridic strict, astfel încât să nu se lase posibilitate abuzurilor sau unei gestiuni necorespunzătoare ori neconforme cu principiile DIP şi cu prevederile convenţiilor internaţionale referitoare la acest domeniu. Aceste bunuri nu pot ieşi din domeniul public internaţional al energiei decât tot printr-o convenţie internaţională specială, ratificată de toate statele, pentru a face obiectul domeniului privat internaţional, adică pentru a fi supuse din nou regimului juridic obişnuit al bunurilor (bazat în special pe principiul libertăţii comerţului). Energia produsă din aceste bunuri ar fi considerată o simplă marfă şi ar fi supusă principiului libertăţii comerţului, ca orice marfă. Aceasta ar însemna însă o înfrângere a caracterului prioritar al suveranităţii statului în comparaţie cu principiul libertăţii comerţului (favorabil în special TNC-urilor), ilustrând un anume declin al statului în faţa actorilor non-statali în domeniul energetic (prin imposibilitatea sau eşecul de reglementare al acestui domeniu, inclusiv a activităţii TNC-urilor în acest domeniu sensibil pentru întreaga comunitate de state dar şi pentru accesul generaţiilor viitoare la sursele de energie). Concluzii În cadrul procesului de elaborare a DIE, trebuie să se ofere inclusiv o definiţie juridică largă asupra energiei, faţă de tratatele existente (care vorbesc de “produse şi materiale energetice”, precum Tratatul Cartei Energiei, de exemplu). Se va pune problema dacă energia poate fi privită ca un bun consumabil sau ca o resursă strategică a naţiunii; dacă energia poate fi privită ca o simplă marfă şi în consecinţă, supusă regimului juridic intern şi internaţional de drept privat, cu privire la tranzacţiile comerciale cu mărfuri sau dacă energia este un domeniu monopolizat sau dominat de stat, în care activitatea altor actori (TNC-uri, companii având naţionalitatea unui alt stat, organizaţii economice regionale) nu se poate desfăşura decât în condiţiile unui regim de drept public, foarte strict (privind regimul concesiunilor şi al închirierilor privind bunuri ce constituie resurse energetice considerate a fi în proprietatea exclusivă a statului). Se va pune problema dacă DIE este un drept public ce va avea ca obiect de reglementare doar activităţile din domeniul energetic ale statelor, desfăşurate pe teritoriile lor (aspectele legate de constituirea unui cadru general de cooperare energetică între state, la nivel internaţional, bazat pe principiile Cartei ONU şi ale convenţiilor dreptului mării) sau dacă DIE poate reglementa exclusiv activităţile statelor privind resurse energetice din zone plasate în afara jurisdicţiilor naţionale (zona internaţională). De asemenea, subiect de dezbatere în cadrul unor Comitete Speciale ONU privind DIE îl pot face subiectele care pot opera în cadrul acestui drept (doar statele, ca entităţi suverane sau şi organizaţiile de integrare economică regională, bazate pe transferul de competenţe de la statele membre, organizaţii care vor trebui astfel să dobândească o necesară calitate juridică de subiecte derivate de drept internaţional, pentru a putea acţiona în cadrul DIE- cazul UE). Problema TNC-urilor şi a impactului acestor actori non-statali în cadrul DIE rămâne la fel, una deschisă: le va recunoaşte sau nu DIE, ca drept al sec. al XXI –lea, o calitate de subiect de drept internaţional, în scopul de a le reglementa strict activitatea în acest domeniu strategic?

428

Cum s-ar concilia ideea de energie ca monopol al statului pe teritoriul căruia se găsesc astfel de resurse cu conceptul de energie ca bun comun, ca parte a patrimoniului comun al umanităţii (în funcţie de locaţia geografică unde sunt plasate aceste resurse, pe teritoriul statelor sau în zona internaţională)? Ar exista o complementaritate între principiul libertăţii comerţului (inclusiv în domeniul energetic) şi principiul suveranităţii statelor sau este vorba de principii cu aplicaţie în arii juridice diferite (DIP, respectiv DCI)? Cum s-ar armoniza principiul suveranităţii permanente a statului asupra resurselor sale naturale, ca principiu derivat din principiul suveranităţii statului (ius cogens), cu principiul pacta sunt servanda, folosit de investitorii străini spre a îşi proteja investiţia (poate fi creat un regim juridic internaţional exorbitant, în domeniul investiţiilor străine în domeniul energiei, care să protejeze statul de comportările abuzive ale investitorilor străini şi de neîndeplinirea sau de îndeplinirea defectuoasă de către aceştia a obligaţiilor contractuale din acest domeniu?). Cu siguranţă, există multe aspecte care trebuie să primească o reglementare internaţională unitară, care să fie universal acceptate de comunitatea internaţională a statelor în sec. XXI, în privinţa unui domeniu atât de sensibil precum cel al energiei. DIP trebuie să îşi dezvolte, în deceniile ce vor urma, o ramură de drept specializat care să ofere soluţii juridice, definiţii şi mecanisme de reglementare a diferendelor legate de energie la nivel internaţional, gândite inclusiv pentru a reglementa diferendele între state şi organizaţii internaţionale de integrare sau între state şi TNC-uri (lucru posibil într-o a doua etapă de dezvoltare a DIE, care presupune recunoaşterea pe planul juridic internaţional al TNC-urilor ca subiecte de drept internaţional, ca entităţi ce nu sunt derivate din voinţa statelor dar care sunt rivali ai acestora în domeniul energiei, afectându-i în special, atribuţiile suverane legate de acest domeniu). Bibliografie selectivă: 1. Mohammed Bedjaoui- “Pour un nouvel ordre économique internaţional”, UNESCO, publié en 1979, Paris, PUF 2. Ian Brownlie- “Basic Documents in Internaţional Law”, Oxford University Press, NY, 2002 3. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan- “Revizuirea Constituţiei României”, ed. Rosetti, Bucureşti, 2003 4. Gheorghe Moca- “Suveranitatea de stat şi dreptul internaţional contemporan”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 5. Raluca Miga-Beşteliu- “Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public”, Ed. All,Bucureşti, 1998 6. Grigore Geamănu- “Drept internaţional public”, vol. II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. 7. www.encharter.org

429

APLICAREA POLITICILOR DE DEZVOLTARE DURABILĂ ÎN TRANSPORTUL RUTIER IMPLEMENTING POLICIES FOR SUSTAINABLE DEVELOPMENT IN THE ROAD TRANSPORT Drd. Vlad Iordache Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Abstract: Membership of the European Union that România as acquired by the entry into force of the Accession Treaty on January 1, 2007, requires each of the states rights but also obligations. Theory of sustainable development is relatively new and is in training. The concept of sustainable development was outlined in a time when environmental issue is at the forefront of political debate. The aim of this article is to underline that there is no way of living in our society without refering to the importance that road transportation has in the context of sustainable development. Keywords: sustainable development, European Union, road transportation Lumea mileniului trei este una aflată sub imperiul conceptului de dezvoltare durabilă, dar surprinzător acest concept nu aparţine contemporanului ci a fost o ideea lansată în cadrul Conferinţei ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972), concretizată ulterior de către Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (1985) al cărei raport din anul 1987 (Raportul Bruntdland), „Viitorul nostru comun”, oferă prima “definiţie” a acestui concept atât de la modă în timpurile noastre: “o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi”. Ideea de la care pleacă acest concept are în vedere tocmai raţionalitatea ca principal mijloc de stabilire şi menţinere a unui echilibru pe trermen lung între dezvoltarea economică şi integritatea mediului incojurător. Trei piloni importanţi stau la bază dezvoltării durabile, economicul, socialul şi pilonul principal de la care a plecat această dezbatere, mediul, tate aceste trei elemente cheie aflându-se într-o strânsă conlucrare. În contextul celor mai sus menţionate îşi face apariţia în martie 2000, în urma Consiliului European de la Lisabona, Agenda Lisabona (Strategia de la Lisabona). Documentul îşi propunea să transforme Uniunea Europeană până în anul 2010, în “cea mai dinamică şi competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere”, practice se dorea ca Europa unită să fie o contrapodere economică a Statelor Unite ale Americii. Acest act a apărut tocmai ca o rezultantă a procesului de globalizare, devenit tot mai sesizabil de toate ţările din lume, proces care a creat o interdependenţă economică din ce în ce mai strânsă între ţările lumii. Fenomenul globalizării a fost stimulat în principal de revoluţia tehnologică din anii 90, apariţia şi dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi de comunicare, procese ce au condus la dezvoltarea şi practic revoluţionarea vieţii economice europene şi a cotidianului cetăţenilor europeni. Dezvoltarea durabilă reprezintă răspunsul pe care umanitatea îl are în faţa crizelor ecologice cu care se confruntă la nivel planetar. O lungă perioadă de timp accentul se punea pe creşterea economică, neglijând aproape în totalitate problemele legate de protecţia mediului.

430

În ceea ce priveşte gândirile teoretice şi experienţele practice în domeniul economiei mediului, ultimele decenii au cunoscut evoluţii favorabile. Considerată a fi o disciplină marginală la începutul anilor 1970, economia mediului înconjurător a fost elaborată în mod progresiv. Ea constituie o ramură importantă a ştiinţei economice, aşa cum scria B. de Jouvenel: “Iată cine ne îndeamnă să reflectăm asupra disciplinei. Abia ieri, domeniul său era definit de natura raporturilor sociale ce făceau obiectul său; în prezent “ca un zbor de erete”, economiştii acestei generaţii “colonizează”, am putea spune, întrebări care nu se găseau înainte de resortul lor; această eliberare de frontiere – care fuseseră trasate conform cu obiectivul – este justificată în numele capacităţii uneltei intelectuale”836. Esenţa dezvoltării durabile constăcum am precizat şi mai sus în “capacitatea de a satisface cerinţele generaţiei prezente, fără a compromite şansele generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”837. În modul acesta, în cazul regenerării resurselor, protejării mediului şi respectării nor-melor morale, s-ar fundamenta o astfel de dezvoltare, care poate conduce la prosperitate. Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile se referă la următoarele aspecte: • redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilă a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei; • eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru loc de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate; • asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (creştere demografică controlată); • conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor, supravegherea impactului activităţii economice asupra mediului; • reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor; • descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor; • coroborarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea pe plan naţional cu cele din plan internaţional. O condiţie importantă de realizare a obiectivelor dezvoltării durabile este simultaneitatea progresului în mai multe dimensiuni. Pentru aceasta, politicile economice, politica mediului, a investiţiilor, a cercetăriidezvoltării, politica forţei de muncă, a învăţământului, sănătăţii ş.a. sunt desemnate să-şi coreleze obiecţiile şi acţiunile conform anumitor priorităţi838 Abordarea economică globală a dezvoltării durabile: prin definiţie, dezvoltarea durabilă reprezintă ansamblul condiţiilor şi elementelor care permit menţinerea, creşterea veniturilor şi a bunăstării implicând aspecte ale vieţii economice, spre exemplu: stăpânirea creşterii demografice; încurajarea schimbării termice; optimizarea stocului factorilor ce contribuie la producerea termostării; clasificarea resurselor reflectând raritatea lor relativă, modificarea structurii producţiei şi consumului, de manieră să menţină la un nivel potrivit stocul de resurse rare. Abordarea ecologică a dezvoltării durabile implică gestiunea, menţinerea stocului de resurse şi a factorilor cu productivitate cel puţin constantă într-o optică a echităţii între generaţii şi ţări. În această viziune, stocul cuprinde două elemente diferite: stocul de capital “artificial”, care include ansamblul termenilor şi factorilor de producţie produşi de om şi capitalul “natural”, resursele naturale regenerabile şi neregenerabile (apă, sol, faună, floră). Dimensiunea ecologică a dezvoltării durabile, întreţinerea, transmiterea potenţialului natural cer aplicarea principiilor de gestiune specifice pentru fiecare dintre aceste componente ale capitalului global. 836

B de Jouvenel, Economia politică a gratuităţii, articol apărut la Paris, 1957 Raportul Comisiei Mondiale asupra mediului şi a dezvoltării , 1987 838 C. Cămăşoiu, Economia şi sfidarea naturii, Ed. Economică, Bucureşti, 1996 837

431

În dezvoltarea durabilă un rol foarte important îl are transportul, care dacă nu este dezvoltat va presupune costuri ridicate pentru societate din perspectiva impactului pe care l-ar putea avea asupra mediului şi al sănătăţii. Într-un raport al Agenţiei Europene de Mediu este subliniat avantajul pe care îl au unele din noile membre ale Uniunii Europene. Procesul de restructurare economică şi profundele transformări sociale, în curs, au condus la înregistrarea unei creşteri permanente a nevoii de mobilitate, ce a exercitat presiune asupra mediului înconjurător. Pentru contracararea efectelor negative ale dezvoltării economice globale, necontrolate, autorităţile statale desfăşoară activităţi care favorizează progresul socioeconomic general, în concordanţă cu principiile conceptului de dezvoltare durabilă. În materie transport, eforturile sunt focalizate pe promovarea şi eficientizarea transportului public de călători şi facilitarea accesului la informaţiile legate de funcţionarea acestuia, măsuri al căror impact pe termen lung va fi creşterea calităţii vieţii la nivel global şi contribuţia adusă la asigurarea respectării liniilor de politică energetică ale Uniunii Europene, al cărei membră este România. Dezvoltarea infrastructurii de transport reprezintă o condiţie necesară pentru implementarea cu succes şi a celorlalte priorităţi de dezvoltare ale României pentru perioada 2007–2013, contribuind la creşterea mobilităţii persoanelor şi a mărfurilor, la integrarea polilor regionali de creştere cu reţeaua trans-europeană de transport, la combaterea izolării zonelor subdezvoltate şi, nu în ultimul rând, la dezvoltarea infrastructurii de transport regionale şi locale. O infrastructură de transport eficientă, conectată la reţeaua europeană de transport contribuie la creşterea competitivităţii economice, facilitează integrarea in economia europeană şi permite dezvoltarea de noi activităţi pe piaţa internă.839 Traficul rutier reprezintă cel mai utilizat mod de transport, atât de persoane cât şi de mărfuri. Impactul acestuia asupra mediului rezidă din:
consum de resurse energetice (carburanţi)
emisii de poluanţi atmosferici, în special gaze cu efect de seră
ocuparea spaţiului cu căi de transport
poluare fonică
antrenarea de pericole grave pentru om şi mediu, generate de lipsa de securitate a transporturilor de persoane şi mărfuri sau de conţinutul mărfurilor transportate (substanţe inflamabile, toxice). Prin prisma celor menţionate mai sus avem în vedere şi faptul că România are stabilite liniile directoare ale căilor de comunicaţie de interes european şi naţional prin Planul de Amenajarea Teritoriului Naţional secţiunea I „Căi de comunicaţie”, ca suport al dezvoltării complexe şi durabile a teritoriului pe termen lung, inclusiv al dezvoltării regionale, reprezentând totodată contribuţia specifică a ţării noastre la dezvoltarea spaţiului european şi premiza înscrierii în dinamica dezvoltării economico-sociale europene. Traficul urban, în calitate de componentă a transportului rutier, reprezintă o sursă directă de emisii la joasă înălţime de substanţe poluante precum: dioxidul de carbon, monoxidul de carbon, oxizii de azot, oxizii de sulf, pulberile, plumbul, compuşii organici volatili. În cadrul Uniunii Europene, studiile efectuate au constatat că în proporţie de peste 75% din populaţie locuieşte în zone urbane. Astfel, transportul urban reprezintă o componentă importantă a cererii de mobilitate şi respectiv o componentă la fel de importantă a mediului construit cu un impact negativ asupra sănătăţii. Traficul rutier afectează mediul în măsură tot mai mare odată cu creşterea numărului de autovehicule. Străzile construite cu zeci de ani în urmă nu mai corespund din punct de vedere

839

Strategie PND 2007-2013

432

al capacităţii portante şi nici din punct de vedere al elementelor geometrice în plan şi în profil transversal pentru a asigura trecerea volumului actual de trafic. Obiectivul general din perspectiva politicii europene de transport este stabilirea unui echilibru între dezvoltarea economică pe de o parte şi cerinţele de calitate şi siguranţă ale societăţii pe de cealaltă parte, pentru a dezvolta un sistem de transport modern, durabil pentru viitor. Comisia Europeană a propus circa 60 de măsuri pentru dezvoltarea unui sistem de transport capabil să modifice ponderea modurilor de transport, să revitalizeze transportul feroviar, să promoveze transportul maritim şi fluvial şi să controleze creşterea transportului aerian. În ceea ce priveşte transportul rutier Comisia Europeană întreprinde măsuri pentru îmbunătăţirea calităţii şi aplicarea în mod mai eficient a reglementărilor existente printr-un control şi sancţiuni mai aspre. Impactul transportului asupra mediului se manifestă la nivelul tuturor factorilor de mediu prin: • aglomerări de trafic şi accidente – în cazul transporturilor rutiere; • poluarea aerului, ca efect al emisiilor generate; • poluarea fonică şi vibraţiile – în marile intersecţii, de-a lungul şoselelor, în apropierea • nodurilor feroviare şi a aeroporturilor; • poluarea solului şi a apei, prin deversarea produselor petroliere; • ocuparea unor suprafeţe de teren din intravilan pentru parcări; • schimbarea peisajul eco-urban; • generarea de deşeuri solide (anvelope uzate, acumulatoare, altele). Zgomotul provenit din trafic afectează indivizii în diferite moduri: cauzează, atât disconfort, cât şi probleme de sănătate. Efectele asupra stării fizice includ: un ritm cardiac mai ridicat (deci un risc mai mare de boli cardiovasculare), dereglări psihice şi un nivel mare de stres, dereglări de somn, probleme cognitive, de înţelegere şi concentrare la copii, iar la nivele foarte înalte de zgomot, probleme auditive. Gazele emise din trafic contribuie, atât la creşterea acidităţii atmosferei, cât şi la formarea ozonului troposferic, cu efecte directe şi/sau indirecte asupra tuturor componentelor de mediu (vegetaţie, fauna, sol, apă). Prezenţa metalelor grele în gazele de eşapament afectează calitatea solului şi a apelor, starea de sănătate a florei şi faunei. De asemenea, se produce poluarea solului cu diferite deşeuri (în special în locurile de parcare) Concluzii Dezvoltarea durabilă reprezintă, o încercare de coexistenţă între protecţia mediului şi dezvoltarea economică, într-o optică globală şi pe termen lung. Doar printr-o politică de dezvoltare durabilă în ceea ce priveşte transporturile rutiere se poate face ca principiul de comuniune cu natura sa fie respectat. Comunitatea internaţională trebuie să trateze problemele mediului prin măsuri colective la nivel global, pe care trebuie le definească şi să le aplice prin intermediul unui cadru internaţional comun adecvat nevoilor şi exigenţelor prezentului. Acest articol a fost elaborat ca parte a proiectului “Doctorat şi doctoranzi în triunghiul educaţie-cercetare-inovare (DOC-ECI) “, proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 şi coordonat de Academia de Studii Economice din Bucureşti. Bibliografie: •

B de Jouvenel, Economia politică a gratuităţii, articol apărut la Paris, 1957 433

• • • • • • •

C. Cămăşoiu, Economia şi sfidarea naturii, Ed. Economică, Bucureşti, 1996 Caraiani Gheorghe Transporturi rutiere”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998 Dinu Marin „Globalizarea şi aproximările ei”, colecţia nr.9-prelegeri, Ed.Economică Bucureşti,2004 Dumitrescu Sterian, Marin George, Puiu Ovidiu, “Economie Mondială”, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2006. Jospeph E.Stiglitz, “Globalizarea. Strategii şi deziluzii”, Ed. Economică, Bucureşti,2003 ***Raportul Comisiei Mondiale asupra mediului şi a dezvoltării , 1987 ***Directiva Consiliului 94/55/CE privind armonizarea legislaţiei Statelor Membre referitoare la transportul rutier al mărfurilor periculoase. • *** Directiva Consiliului 96/53/CE din 25 iulie 1996 care stabileşte dimensiunile maxime admise în traficul naţional şi internaţional şi greutatea maximă admisă în traficul internaţional pentru anumite vehicule care circulă în cadrul Comunităţii.

434

INCOMPATIBILITĂŢILE ŞI INTERDICŢIILE DIPLOMAŢILOR THE QUALITY OF MEMBER OF THE ROMANIAN DIPLOMATIC AND CONSULAR CORPS Oana Gherghe Ministerul Afacerilor Externe Abstract: The members of the diplomatic and consular corps are usually career diplomats and enjoy a specific social and professional statute, given by the duties and responsibilities with regard to achieving Romania’s foreign policy. First of all, the quality of member of the Romanian diplomatic and consular corps is incompatible to any other public and state position, except for university positions within accredited universities. Besides, members of the Romanian diplomatic and consular corps are forbidden to be members of political parties, do propaganda by any means or any other activities for political purposes or for an independent candidate for public positions, hold functions in public/autonomous administration, trade companies or any lucrative business, to declare or take part in strikes, as well as marches, demonstrations, processions or any other political meeting. Keywords: diplomats, duties, responsibilities, professional statute, incompatible, responsibilities Noţiunea de diplomaţie Încă din secolele trecute s-au făcut încercări de a defini diplomaţia şi de a preciza funcţiile diplomatului. Potrivit unei definiţii dată în secolul trecut, „Diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor; ea are ca etimologie cuvântul grec „diploma”, duplicatul, dublura unui act emis de prinţ şi al cărui act emis de prinţ şi al cărui exemplar s-a păstrat”840. Într-o altă opinie, diplomaţia ar fi „aplicarea inteligenţei şi tactului la întreţinerea relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori şi la relaţiile lor cu statele vasale; sau, şi mai pe scurt, întreţinerea legăturilor între state prin mijloace paşnice”841. Termenul de diplomaţie poate fi folosit pentru a desemna politica externă, adică poziţia internaţională a unui stat, fie în sens generic, fie într-un sens care este dat de un anumit element specific - cu privire la o regiune geografică, ori referitor la o epocă sau cu privire la ipostaze ale acesteia ori la metodele acesteia842. În plus, noţiunea de diplomaţie mai este folosită şi pentru a desemna un organ de stat, precum şi pentru a denumi funcţiile şi activităţilor îndeplinite de un diplomat. În concluzie, acţiunile diplomatice se referă la menţinerea păcii şi colaborării internaţionale şi trebuie să aibă la bază principiile general acceptate al raporturilor dintre naţiuni843. 840

Guillame de Garden, Traite complet de diplomatie, 3 vol., Paris, 1883, citat de Mircea Maliţa în Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Ed. a II-a. Ed. Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1975, pg. 6. 841 Sir Ernest Satow, A Guide io Diplomatic Practice, London, Fourth Edition, 1957, pg. 1, citat de M. Maliţa, în Op. cit., pg. 35. 842 Prof. dr. Ioan M. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pg. 4. 843 Dr. Victor Duculescu, Ipostaze ale diplomaţiei, Ed. Militară, Bucureşti, 1986.

435

Membrii Corpului diplomatic şi consular al României Membrii Corpului diplomatic şi consular sunt, de regulă, diplomaţi de carieră şi au un statut socioprofesional specific, conferit de atribuţiile şi răspunderile ce le revin pentru înfăptuirea politicii externe a României. Legea nr. 269/ 2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României844, stabileşte că au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României: a) ministrul afacerilor externe; b) secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe; c) secretarul general şi secretarul general adjunct din Ministerul Afacerilor Externe; d) personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele, misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale şi oficiile consulare ale României, inclusiv persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ Exterior şi de la alte ministere şi instituţii, pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice sau consulare. Ministrul afacerilor externe, secretarii de stat, subsecretarii de stat, secretarul general şi secretarul general adjunct fac parte de drept din Corpul diplomatic şi consular al României, pe durata exercitării funcţiei. Conform Ordinului comun MAE, MMSSF, MEC nr. 3.455/ 137/ 225.758/ 2004 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/2003 privind sistemul de pensionare a membrilor personalului diplomatic şi consular, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 595/2003845, pct. 1 se afirmă că în sensul OUG nr. 36/2003 „au calitatea de membru al personalului diplomatic şi consular actualii şi foştii angajaţi ai Ministerului Afacerilor Externe, inclusiv personalul diplomatic încadrat la cabinetele demnitarilor din centrala acestui minister, ai direcţiilor generale cu atribuţii de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională şi ai cabinetului demnitarului din subordinea ministrului delegat pentru comerţ din Ministerul Economiei şi Comerţului, care au dobândit grade diplomatice şi consulare, precum şi persoanele trimise în misiuni permanente, cu grade diplomatice de ministru consilier, consilier economic, secretar economic I, secretar economic II, secretar economic III, la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României în străinătate de către Ministerul Economiei şi Comerţului şi fostele ministere şi departamente de comerţ exterior, atât pentru angajaţii proprii, cât şi cei din unităţile cu specific de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională”. Menţionăm că persoanele trimise în misiuni permanente au calitatea de membru al personalului diplomatic şi consular numai pe durata misiunilor respective. Având în vedere aceste definiţii, intervin o serie de discuţii: 1. Conform Legii nr. 269/ 2003 fac parte din Corpul diplomatic şi consular al României, pe lângă demnitari şi secretarii generali, personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe iar conform Normelor de aplicare a OUG nr. 36/ 2003 sunt membrii ai Corpului diplomatic şi consular al României, actualii şi foştii angajaţii ai MAE care au dobândit grade diplomatice şi consulare. În acest context, se poate ridica întrebarea foştii angajaţi ai MAE care au dobândit grade diplomatice şi consulare fac parte din Corpul diplomatic şi consular al României, chiar dacă Statutul stabileşte în mod expres că numai personalul în activitate are această calitate? Considerăm că răspunsul la această întrebare este oferit chiar de Statul, care la art.16 prevede că „Gradul diplomatic sau consular deţinut se păstrează cu titlu onorific.” Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru a statua dreptul persoanelor care au avut grad diplomatic de a îl păstra cu titlu onorific, dar şi pentru a clarifica categoriile 844 845

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 441 din 23 iunie 2003 Publicat în: Monitorul Oficial Nr. 366 din 27 aprilie 2004

436

de beneficiari ai pensiei de serviciu prevăzute de OUG nr. 36/ 2003, a cărei sferă de aplicare este extinsă prin definiţia dată la punctul 1 din Normele de aplicare, faţă de definiţia din Legea nr. 269/ 2003. În consecinţă, se identifică în legislaţia în materie mai multe categorii de membrii ai Corpului diplomatic şi consular, în funcţie de drepturile exercitate de aceştia: 1. Ministrul afacerilor externe; secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe; secretarul general şi secretarul general adjunct din Ministerul Afacerilor Externe; 2. Personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele, misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale şi oficiile consulare ale României; 3. persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ Exterior şi de la alte ministere şi instituţii, pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice sau consulare; 4. foştii angajaţi ai Ministerului Afacerilor Externe, inclusiv personalul diplomatic încadrat la cabinetele demnitarilor din centrala acestui minister, ai direcţiilor generale cu atribuţii de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională şi ai cabinetului demnitarului din subordinea ministrului delegat pentru comerţ din Ministerul Economiei şi Comerţului, care au dobândit grade diplomatice şi consulare; 5. persoanele trimise în misiuni permanente, cu grade diplomatice de ministru consilier, consilier economic, secretar economic I, secretar economic II, secretar economic III, la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României în străinătate de către Ministerul Economiei şi Comerţului şi fostele ministere şi departamente de comerţ exterior, atât pentru angajaţii proprii, cât şi cei din unităţile cu specific de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională. Diferenţa dintre aceste categorii de personal este dată nu numai raporturile de serviciu pe care aceste categorii de personal le au cu Ministerul Afacerilor Externe, dar mai ales drepturile şi obligaţiile acestora. În consecinţă, considerăm imperios necesară o definire completă şi exactă a membrilor CDCR care să fie aplicabilă pentru întreaga legislaţie în materie şi nu numai pentru actul normativ în care este dată acea definiţie, pentru că, aşa cum am arătat în acest capitol există cel puţin trei definiţii ale membrilor CDCR, nici una completă şi care nu pot fi interpretate decât în contextul legii în care sunt date, lucru care creează confuzie şi determină o serie de greutăţi în momentul aplicării lor efective. Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru al Corpului diplomatic şi consular al României Conform art. 17 din Legea nr. 269/ 2003 calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României poate fi dobândită de persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) are dreptul să ocupe o funcţie publică, conform prevederilor Constituţiei şi legilor în vigoare; b) se bucură de toate drepturile politice şi civile prevăzute în Constituţie şi în legile în vigoare; c) nu face parte din partide politice; d) a urmat studii superioare de lungă durată la o instituţie de învăţământ superior din ţară sau din străinătate, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, recunoscută de Ministerul Educaţiei şi Cercetării; 437

e) cunoaşte cel puţin o limbă străină; f) are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de act medical de specialitate, emis de centrul medical care deserveşte Ministerul Afacerilor Externe; g) a absolvit Academia Diplomatică sau a promovat concursul de admitere în Corpul diplomatic şi consular al României, organizat potrivit regulamentului de organizare şi desfăşurare a concursului de admitere în Ministerul Afacerilor Externe; h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni. La această regulă se mai înregistrează o serie de excepţii în ceea ce-i priveşte pe cei care ocupă funcţiile de ministru, secretar de stat sau subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, care pot face parte din partide politice şi nu este necesar să fi absolvit Academia Diplomatică sau să fi promovat concursul de admitere în Corpul diplomatic şi consular al României. De la această obligaţie sunt exceptate şi persoanele provenind din alte ministere şi instituţii centrale, trimise în misiune temporară în străinătate cu funcţii echivalente gradelor diplomatice şi consulare. Incompatibilităţi şi interdicţii În primul rând, calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din cadrul instituţiilor de învăţământ universitar acreditate. În plus, conform art. 50 alin. (1) membrilor Corpului diplomatic şi consular al României le este interzis: a) să facă parte din partide politice; b) să desfăşoare propagandă prin orice alte mijloace sau alte activităţi în favoarea acestora ori a unui candidat independent pentru funcţii publice; c) să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor, avantaje materiale sau de altă natură care ar putea aduce atingere loialităţii, responsabilităţii şi prestigiului lor; d) să efectueze, în perioada îndeplinirii misiunii în străinătate, direct, prin membrii de familie sau prin persoane interpuse, activităţi comerciale; e) să deţină funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ; f) să declare sau să participe la greve, precum şi la mitinguri, demonstraţii, procesiuni sau orice alte întruniri cu caracter politic. În mod firesc, ţinând cont şi de procedura numirii în funcţie este prevăzut prin alin. (2) al aceluiaşi articol că fac excepţie de la interdicţia de a face parte din partide politice ministrul afacerilor externe, secretarii de stat şi subsecretarii de stat. Acestor incompatibilităţi şi interdicţii li se adaugă şi cele prevăzute de Titlul IV din Legea nr. 161/ 2003846. Încetarea calităţii de membru al Corpului diplomatic şi consular al României În temeiul art. 51 alin. (1) din Legea nr. 269/ 2003, calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României încetează în următoarele cazuri: a) cu acordul părţilor; b) demisie; c) pierderea capacităţii de muncă, în condiţiile legii; d) incompatibilitate, în sensul dispoziţiilor art. 49 din Statut ; 846

vezi paragraful 3.2

438

e) în momentul în care persoana respectivă pierde dreptul de a ocupa o funcţie publică şi nu se mai bucură de toate drepturile civile şi politice f) persoana respectivă a încălcat obligaţiile prevăzute la art. 32 din Statut sau interdicţiile prevăzute la art. 50 din Statut ; g) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă încheiat cu Ministerul Afacerilor Externe; h) reducerea numărului de funcţii diplomatice ca urmare a reorganizării; i) în cazul arestării preventive pe o perioadă mai mare de 60 de zile sau al condamnării definitive pentru o infracţiune de natură să îl facă incompatibil cu calitatea sa. Dacă, ulterior reducerii numărului de funcţii diplomatice şi consulare, Guvernul hotărăşte o majorare a acestora, persoanele afectate de măsura reducerii numărului de funcţii au prioritate la angajare, la cerere, cu acordarea gradului diplomatic sau consular deţinut anterior. Bibliografie: 1. Guillame de Garden, Traite complet de diplomaţie, 3 vol., Paris, 1883, citat de Mircea Maliţa în Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Ed. a II-a. Ed. Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1975, pg. 6. 2. Sir Ernest Satow, A Guide io Diplomatic Practice, London, Fourth Edition, 1957, pg. 1, citat de M. Maliţa, în Op. cit., pg. 35. 3. Prof. dr. Ioan M. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pg. 4. 4. Dr. Victor Duculescu, Ipostaze ale diplomaţiei, Ed. Militară, Bucureşti, 1986.

439

ACTORII AFRICANI – STATELE ŞI SOCIETĂŢILE MULTINAŢIONALE AFRICAN ACTORS - STATES AND MULTINATIONAL COMPANIES Simona Cohen Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Abstract: The paper presents a geopolitical history of the African continent. Its geography, mineral resources, regional industrial development, and internaţional role are discussed. The impact of African foreign policies on the struggle between the super power for supremacy on this continent. Washington's attempt to redefine its vital interests, however, will not be made in a political vacuum. Although U.S. global geopolitical interests are being reordered, those of local and regional allies remain largely unchanged. U.S. sensitivity to the security concerns of its friends and allies may in some instances supercede the diminished globalist impulse to intervene. One region where this clash between global versus local and regional geopolitical interests may cause a reversal in Washington's attempt to maintain a low-level military profile is the Horn of Africa. Keywords: Africa, geopolitical interests, transnational societies, NATO, borders, security, war, peace Africa apare a fi la marginea relaţiilor internaţionale, fiind inclusă în sistemul internaţional dar la periferia acestuia. Acest continent este tratat înafara reprezentărilor, analizelor şi metodelor clasice. Unul din motive este că a suferit profunde schimbări, de la perioada precolonială la cea postcolonială, generându-se numeroase contraste. Numele de „Africa” are o origine controversată. O variantă este Ifriya, un cuvânt berber tradus prin pietre, sau de la numele provinciei romane „Africa”, actual Tunisia, denumire extinsă ulterior la Magherb şi la întregul continent. Termenul „Africa neagră”, acordat sudului Saharei, este de asemenea utilizat. Perspectiva geopolitică a Africii trebuie să clarifice, în primul rând, aspectele de spaţiu, dar şi de conceptualizare847. Descoperirea Africii de către exploratori, cuceritori, comercianţi şi savanţi poate fi sintetizată printr-o serie de arhetipuri: - viziunea rasistă, a unui spaţiu barbar, inferior civilizaţiilor ce trebuiau protejate, respectiv a vieţii religioase, a ştiinţei şi instituţiilor europene; - viziunea paternalistă asupra copiilor ce trebuie educaţi; Africa apare ca un continent retardat în drumul spre umanitate, iar europenii au rolul de educator, nu neapărat spre democraţie; - viziunea exotică de sălbăticie, care trebuie păstrată, respectiv a comunităţilor solidare a armoniei acestora cu natura - necesar a fi păstrate; - cea umanitară de tratare a africanilor ca fraţi cu care trebuie să coopereze; - cea relativă de străinătate, care nu poate fi înţeleasă si care nu poate fi aliniată standardelor europene, fiind indiferentă; - cea de asumare a consecinţelor sclavagismului sălbatic care trebuie sprijinită de pe poziţia de stăpân faţă de foştii sclavi; 847

Ştiinţele sociale au vocaţie universală dar ele trebuie să ţină cont de contextele socio-istorice iar metodele de analiză sunt obligate să ţină cont de specificul fenomenului analizat. Trecerea de perioada sclavagistă la cea colonialistă nu are aceiaşi semnificaţie pentru africani cum are pentru europeni. Această diferenţă de semnificaţii se transpune, la ora actuală într-o diferenţă uriaşă atât teritorială cât şi istorică între Europa şi Africa.

440

- viziunea solidaristă şi de compasiune faţă de sărăcie care obligă la acordarea de ajutor pentru a se dezvolta. Aceste viziune trebuie contextualizate. Justificările cuceririlor coloniale sunt, în general, de explicaţii care ignoră latura umanitară accentuând principiile utilitarismului848. Distincţiile între sălbăticie, barbarism şi civilizaţie au dominat viziunile sec. al XIX-lea, când etnologii desfăşurau cercetări pentru demonstrarea pe baza criteriului „rasei” a delimitării etnice.849 Perspectivele diferite sunt rezultatul unei istorii plină de ambiguitate. Perioada colonială este dominată, datorită administraţiilor specifice, de clasificări în rase şi triburi, adesea antiistorice ce curge spre consecinţe biologiste. Perioada de pregătire a decolonizării şi cea postcolonială abundă de încercări de analize istorice, de dinamică socială şi politică şi de modalităţile de acţiuni populare. Demersurile antropologice politică sunt în opoziţie imaginilor specifice viziunii etnice, de compasiune sau de teamă850. Lupta lingvistică scoate la iveală o geopolitică a identităţii şi diferenţei (indigenă, trib, etnie, solidaritate, comunitate). Cercetările ştiinţelor sociale sunt etnocentriste sau heterocentriste. Atunci când s-a descoperit că pământul nu este centrul sistemului solar, că nu există nici un fel de centru, nici est şi nici vest, că nu se poate vorbi nici de sus şi nici de jos, de stânga sau dreapta, se impun a fi luate în considerare diferenţele.851 Cercetările africane contemporane sunt dominate de oscilaţiile între „afro-pesimism” şi „afro-centrism”, considerat ca venind ca o reacţie faţă de exterior, începând cu epoca sclavagistă, continuând în cea colonială până în prezent.852 Un dualism care opune tradiţia modernităţii, individualismul comunităţii; o Africă ambiguă care îşi construieşte modernitatea sa în modalităţi diverse. Astfel, nu se poate reduce metodologia identităţii la termenii de trib, etnic, comunitate. Este periculos să idealizezi termenul de comunitate în numele solidarităţii; se readuc în atenţie conflictele generate de oscilaţiile raporturile de forţă; Africa nu este o victimă specială a violenţei, dacă ar fi să ne raportăm la societatea umană. Există o pluralitate de abordări, de norme şi de reguli; se constată o permeabilitate, un amestec al referinţelor; tensiunile din această pluritate se transpun într-o varietate de actori ai negocierilor, compromisurilor, crizelor şi a violenţelor ce le însoţesc. Viziunea hegeliană asupra Africii – un continent al copilăriei; viziunea malthusianistă – continent caracterizat de 3 rele (războaie, epidemii, foamete). Reprezentările asupra continentului african sunt tributare viziunii fundamentale la care se raportează. Africa este dezavantajată atunci când este analizată ca actor geopolitic; ea este ignorată ca actor pe eşicherul internaţional, din ce în ce mai mondializat decât mondial. Acest continent este plasat pe un trend de stagnare pe termen lung, din perspectiva productivităţii, care va duce la marginalizare în ceea ce priveşte fluxurile comerciale şi financiare internaţionale. Cu o populaţie reprezentând 10 % din cea mondială, ce reprezintă 1% din

848

economia specifică liberalismului Opoziţia între solidaritatea organică şi solidaritatea mecanică, respectiv între comunitate şi societate, sunt etape specifice istoriei europene, greceşti, latine sau germanice. Opoziţia între mentalitatea primitivă şi mentalitatea raţională are o mare importanţă; realitatea comerţului cu sclavi africani a generat mişcări de eliberare, însoţite de mişcări caritabile de solidaritatea internaţională. 850 imagini cu migraţi, copii soldaţi, victime ale SIDA. 851 Capătă valoare termeni ca progres (evoluţionism), de tipologie (taxinomie) sau sistem (sistemic); analiza a început să se distingă între teoria cu vocaţie universală şi particularităţile întâlnite la aplicarea acesteia precum şi importanţa cercetărilor hibride. Nevoia de a evita riscurile transplantării de concepte automat. 852 Există o multitudine de clişee africane: o Africă sub-dezvoltată, întârziată, dependentă de tradiţii ancestrale, victimă a exploatării şi alienării - considerente ale unei abordări umaniste şi de compasiune anticolonialistă. 849

441

produsul intern brut mondial, 1,3 % din comerţul mondial şi 2 % din investiţiile străine directe. Indicatorii sărăciei sunt deosebit de relevanţi: Africa cuprinde 33 din cele 48 de state sub-dezvoltate ale lumii, 36 de state din cele 48 în ceea ce priveşte indicele de dezvoltare umană. Sunt 180 de milioane de sub-alimentaţi, 25 de milioane atinse virusul SIDA. Cinci state sunt în stare de conflict.853 Din perspectivă statistică, prin compararea indicatorilor, într-o ordonare şi clasificare, Africa este pe ultima poziţie. Dintr-o altă perspectivă, peisajul african este deosebit de contrastant, diferenţele de relief sunt extreme, putând fi şi o expresie a realităţilor socio-politice ale acestui continent. Africa devine un actor internaţional după independenţa statelor care îl compun şi exploziile demografice şi culturale. Statele africane au generat după obţinerea independenţei o triplare a populaţiilor lor, o creştere de cinci ori a populaţiilor lor urbane şi menţinerea frontierelor în care se proclamă ca state-naţiuni. În ultimele două generaţii se înregistrează transformări culturale şi structurale considerabile. Fără excepţie, populaţia născută în păduri se deplasează spre oraşe datorită infrastructurii; transformările instituţionale sunt considerabile, reforme fiscale, liberalizarea sau progresul democraţiei. Actorii de bază demonstrează capacitatea de a inova, crea de activităţi care să răspundă nevoilor esenţiale. Economiile populare constituie baza dezvoltării. Dezvoltarea infrastructurii, a sistemelor şcolare şi sanitare, a structurilor productive, precum şi emergenţa elitelor formate de societăţile civile este profund diferită de realităţile epocii decolonizării. Procesul de democratizare continuă iar fenomenul de apartheid a dispărut. O altă dimensiune africană este cea tradiţiilor şi valorilor sacre a raporturilor acestora cu structurile sociale, a ritmurilor desincronizate faţă de ritmul mondial, generate de activităţile ilicite, de economiile subterane şi de război. Reprezentările geopolitice sunt determinate de instanţele internaţionale care le generează precum şi de perioada în care sunt realizate. Mişcarea de nealiniere (Grupul celor 77) şi opoziţia Nord-Sud, susţinut de UNDP854, susţin nevoia de unitate a Sudului, după cel de-al doilea război mondial, periferia Lumii a Treia855. Lumea a Treia este constituită din statele sub-dezvoltate ce se constituie ca o a treia categorie faţă de puterile occidentale şi sovietice, loc devenit gol în timpul bipolarităţii şi reprezentării cardinale est-vest, nord-sud. Statele africane sărace sunt prinse în capcana sărăciei: ca state decăzute856, state fragile857 sau state fără conducere858. Alături de ele, noile puteri regionale - Africa de Sud, China, India, Brazilia – nu se regăsesc în arhitectura internaţională construită după război de puterile occidentale. Limbajul actual este normat de către organizaţiile internaţionale, departe de criterii politice corecte, rezultat al unei lupte lingvistice câştigate de anglo-saxoni859. Războiul semiologic priveşte atât informare cât şi dezinformarea promovate prin presa naţională cu puternice intenţii de promovare a scopurilor forţelor politice.

853

Hugon, 2006, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. 855 Conferinţa de la Bandoeng, 1955 856 Failed states. 857 Fragile states 858 Rogue states 859 societate civilă, guvernare, partide politice, sărăcie. 854

442

Reprezentarea geopolitică este, în egală măsură determinată de mulţimea şcolilor academice occidentale principale. Teoriile imperialiste, a regimurilor politice, a hegemoniei sau a dominaţiei sunt construite de către occident.860 Opoziţiile dintre rolul statului şi teoriile centrelor multiple, subiect care domină ştiinţele relaţiilor internaţionale, sunt deosebit de pertinente pentru spaţiul african; astfel, există o Africă teritorializată, care include statele naţionale ale societăţii internaţionale, dar şi o Africă reticulară organizată pe reţele internaţionale861. Discursul postmodern asupra fragmentării, subversiunii contrastează cu discursul naţionalist sau panafrican al independenţilor. Afro-centrismul promovează o realitate negro-africană care se opune unei Africi integrată mondializării. Configuraţiile sunt, în realitate, multiplicate şi se traduc în interacţiunile dintre teritorii şi resurse, inter şi transnaţional, actori de bază şi instituţii de putere. Centrele de dominare şi periferia sunt vectori de acţiune şi reacţiune. Marile perioade ale istoriei africane Istoria Africii nu începe odată cu descoperirea şi colonizarea. Există puternice contraste între regiuni şi perioade. Absenţa documentelor scrise reduce filmul istoric la fragmentare. Istoria lungii perioadei dinaintea colonizării şi din timpul colonizării862 înregistrează adânca ruptură dintre societăţile africane pe planul valorilor şi reprezentărilor, de la configurarea spaţială, la rolul reţelelor comunităţilor, familiale şi etnice. Africa şi africani sunt subiecte ale numeroase perspective istorice, reinterpretate şi valorizate diferit. Sunt estimate numeroase societăţi863 - 850 -, şi 1500 de limbi. Africa are o istorie politică foarte bogată; aici s-au experimentat toate formele de organizare socială şi politică, incluzând modele de organizare foarte centralizată şi societăţile segmentare, controlul marilor spaţii sahariene şi controlul spaţiilor limitate. Societăţile africane au cunoscut forme de stat sau de putere, „datorate nevoii de luptă contra entropiei sau ameninţării cu dezordinea”864, al avantajelor de a fi lideri sau guvernanţi. Marile imperii ale Africii de Vest865 se constituie ca organizaţii politice ca modalitate de răspuns la comerţul cu lumea arabă; expansiunea şi decadenţa lor au depind de vicisitudinile comerţului transsaharian. Alte imperii cu o bază economică au fost tributare structurii sociale care le-au generat866. Termenul uzual de imperiu necesită o expansiune a unor grupuri etnice însoţită de organizarea politică a unui spaţiu potrivit regulilor imperium. În Africa, frontierele preced statele care preced naţiunile.867 Statele precoloniale nu aveau frontiere. Existau spaţii tampon la marginea acestora care aveau rolul de securitate de separare a marilor imperii. Puterea este o acumulare, marcată de violenţa cuceririlor. Comerţul triangular

860

Marile paradigme pun în opoziţie realismul - născut din conflictele de interese ale statelor; liberalismul – analiza interdependenţelor pieţii, care se referă la statele în curs de dezvoltare; solidarismul - care accentuează aspectele de cooperare şi preferă termenii Lumii a Treia; idealismul sau umanismul – care pun accent pe asistenţă; dependenţii – care se opun organizării pe palierul centru şi periferie specific sistemului capitalist mondial. 861 firme, diaspore 862 Ki Zerbo, 2003. 863 Murdoch 864 Baladier, 1978. 865 Ghana, sec. al XI-lea, Mali, sec. XIV-lea, Songhai şi Bornou, sec. XVI-lea. 866 Statul Wolof în Senegal, Cetatea Haoussa în Nigeria, Merina în Madagascar. 867 Pourtier, 2001.

443

Pe timpul perioadei mercantile, colonizarea directă a Africii a fost limitată, cu excepţia colonizării Capului din sudul continentului. Penetrarea comercială se realizează prin instalarea de puncte de contact şi de escală şi prin constituirea de relaţii interne. În 1652, fondarea coloniei Capului era cea mai mare colonie europeană pe continent; împreună cu coasta de est africană devine un punct important al rutei spre India. Africa este prea puţin descoperită. Africa devine preţul dominaţiei nordului de către Islam, a dominaţiei Europei asupra vestului, precum şi a dominaţiei Indiei împreună cu lumea arabă asupra estului continentului. Comerţul triangular se axa pe furnizarea de sclavi din Africa, de materii preţioase, zahăr şi cereale din America şi Europa. Africa a cunoscut perioada sclavagistă, orientală şi atlantistă incluse in perioada intraafricană868. Perioada orientală, apoi arabo-musulmană începe în sec. al VI-lea, extinzându-se din Sahara şi până în Africa de est.869 Perioada atlantistă europeană acoperă perioada 1450-1869, fiind apreciat că au fost extraşi peste 11 milioane de sclavi. Sclavagismul nu dispare oficial nici cu ocazia Congresului de la Viena, din 1815, culminând în secolul al XIX-lea. Nu a fost redus serios nici după abolirea sclavagismului870. În perioada sclavagistă, după unii autori871, aproximativ din sfert din populaţia continentului era sub regim de sclavi. Mai multe state s-au îmbogăţit din comerţul cu sclavi: Benin, Dahomey872, regatele Kongo, Matamba, Luanda şi Luba873. Impactul cultural şi politic al perioadei sclavagiste este fundamental. Memoria sahariană, orientală şi atlantistă rămâne prezentă în memoria descendenţilor sclavilor şi a celor antrenaţi în comerţul cu sclavi, cum sunt cei din Benin cu numeroasele antagonisme istorice, cu răzbunările contra umilinţelor îndurate. Colonizarea directă a fost justificată de către perioada sclavagistă. Coloniştii sunt adesea foştii comercianţi de sclavi; practici sclavagiste au continuat să se perpetueze în Sudan şi Mauritania. Impactul geopolitic al perioadei sclavagiste, recunoscut ca o crimă contra umanităţii, este o realitate majoră de frustrare, de resentimente, de conflict şi de memorii antagoniste. Există cereri faţă de Europa de reparaţii, precum şi din partea descendenţilor afro-americani. Se subliniază acumulare primitivă şi favorizarea startului european prin comerţul cu sclavi. Sistemul colonial Colonizarea poate fi definită ca fiind procesul prin care o populaţie de pe un anumit teritoriu, este supusă ocupaţiei şi exploatării până la eliminarea ei. Cuceririle coloniale au dus la colonizarea directă care debutează în anii 1870 şi se încheie prin Conferinţa de la Berlin874 prin care este împărţită Africa între marile puteri europene. Ea a fost finanţată de către partidele coloniale şi aplicată de către militari şi bancherii regimurilor liberale cu toată opoziţia anumitor personalităţi umaniste. Acest fenomen este plin de contraste875. Cuceririle s-au desfăşurat cu toate avantajele oferite de puterea tehnicii armelor coloniale în condiţiile existenţei a două mari obstacole: dificultăţile legate de transport întâlnite în

868

UNESCO, 1999. Este estimată a se întinde în perioada 650-1920, fiind 17 milioane de sclavi scoşi din acest spaţiu. 870 1848, în coloniile franceze, 1856, în SUA, 1888, în Brazilia. 871 Coquery-Vidrovitch 872 în Africa de vest 873 în Africa centrală. 874 15 noiembrie 1884-26 februarie 1885. 875 Cazul extrem de exploatare este cel din Congo belgian, proprietatea regelui Leopold al II-lea, prin acumularea de bogăţii uriaşe cu costuri umane considerabile. 869

444

partea de nord a continentului ori dificultăţile legate de penetrarea zonele litorale şi bolile tropicale, în special a malariei.876 Conferinţa de la Berlin nu a reglementat delimitarea frontierelor ci doar a sferelor de influenţă în care marile puteri îşi protejau companiile private. Numeroase tratate de delimitare a frontierelor s-au încheiat ulterior acestei conferinţe. În urma conferinţe a „început o veritabilă cursă de ocupare efectivă”877. Căutarea de debuşee externe, accesul la materiile prime - argumente ale expansiunii teritoriale sunt în acelaşi timp şi explicaţii ale acestui fenomen. Frontierele se stabilesc în funcţie de gradul de influenţă al puterilor europene, fiind de manieră arbitrară, în funcţie de arbitrariul acestor puteri coloniale, dar nu fără anumite raţiuni.878 Tezele privind expansiunea capitalismului dominant au replici asemănătoare la fenomenul colonialismului ca replică a naţiunilor europene şi a firmelor ameninţate care aveau nevoie de protecţie. Este promovată motivaţia naţionalismului expansionist, ca un ideal umanitar. Africa era ultimul loc unde se puteau desfăşura cuceriri teritoriale de către Europa. Sistemul a stimulat regimul rentelor şi mai puţin acumulările, la nivel de colonii. Coloniile devin rezervoare de produse de bază şi receptoare de produse manufacturiere879. Sistemul duce la contraste profunde între colonii şi societăţile coloniale; contrastele se adâncesc pe timpul primului război mondial şi conduc la stoparea finanţării externe, după 1929, ca o replică a statelor europene faţă de colonii, astfel fiind obligate să suporte riscurile şi este blocată evoluţia acestora. Perioada următoare celui de-al doilea război mondial este caracterizată printr-o dezvoltarea a capitalismului de stat şi de proiecte de infrastructură. Moştenirea colonială este esenţială pentru înţelegerea africană actuală. Coloniştii au desenat frontiere artificiale. Reconfigurările spaţiale s-au făcut în funcţie de accesul la litoral şi la porturi, având loc în funcţie şi de localizarea capitalelor europene. Se observă o anumită stagnare demografică: între 1880-1930, populaţia africană scade la 200 la 150 de milioane de locuitori ca urmare a muncii forţate, maladiilor, genocidelor.880 Se constată o redefinire a structurii de putere, ca urmare a apariţiei a noilor elite care fac parte din vechile grupuri dominante881. Deposedările culturale au condus la schimbări de limbă, dar şi accesul egal la limbile internaţionale au născut un amestec interesant, ce demonstrează capacitatea de apropiere şi de rezistenţă. Decolonizarea Decolonizarea nu a fost decât parţial rezultatul mişcărilor naţionale de eliberare. Un rol important au jucat URSS, SUA, Cuba şi statele arabe.882 Accesul la independenţa politică a făcut din statele africane actori internaţionali, care nu au reuşit în mod radical să schimbe şi sistemele lor economice. Producţia de energie, muncitorii şi echipamentul, mâna de lucru calificată provin din exterior. Întreprinzătorii şi administratorii externi au un rol cheie în sistemul bancar, comercial, industrial şi de transport. Statul rămâne în centrul jocurilor economice, fiind slab în ceea ce priveşte puterea şi instituţiile. Ca urmare, Africa a experimentat mai multe regimuri, inclusiv socialismul radical. 876

Regina Madagascarului Ranavalona I sublinia că absenţa drumurilor şi malaria sunt cei mai buni protectori împotriva invadatorilor. 877 Brunel, 2004. 878 De la 1880 până în 1895, extinderea posesiunilor franceze este impresionantă: de la 1 milion la 9,5 milioane de km2. 879 pieţe de desfacere 880 Gide, Vojage au Congo, Paris, 1999. 881 Populaţia Hutu în Ruanda şi Burundi, Bantu în Bangui sau Ibo în Nigeria. 882 Trei sferturi din populaţia Herero din Namibia a fost exterminată, conform De Gaulle, Memoire d‘espoir, Paris, 1993.

445

Cvasi-totalitatea statelor africane a adoptat sistemul partidului unic. Acest model postcolonial este progresiv epuizat de eroziunea încrederii în structura statală devenită mai repede sau mai târziu cleptocrată. Actorii africani – statele şi societăţile multinaţionale Africa este un teritoriu al contrastelor din mai multe puncte de vedere: geografic, istoric, cultural, sociopolitic şi economic. Este de asemenea, şi mai contrastant din punct de vedere al limbilor, al monezilor naţionale şi al pieţii, al statului sau al credinţelor monoteiste. Gigantic prin dimensiuni – 30 milioane de km2, tânăr datorită vârstei medii a populaţiei sau datorită timpului relativ scurt de la data apariţiei statelor, este locul de origine al multor credinţe ancestrale. Aceste contraste şi ambiguităţi sunt importante pentru înţelegerea, mobilităţii spaţiale şi culturale, aportul civilizaţiilor succesive. Configurarea geografică are implicaţii politice şi economice. Pot fi puşi în binom agricultorii-muncitorii, sedentarii-nomazii, ţăranii-citadinii, producătorii-comercianţii, continentali-insulari, sedentarii-nomazii. Din punctul de vedere al racordării Africii la marile evoluţii economice internaţionale sau la folosirea mijloacelor de transport – ca factori de izolare, de marginalizare economică şi care duc la slabă integrare internă. Dinamicile se manifestă în spaţii deschise: caravanele transsahariene, comerţul de la Marea Roşie, zonele cocotiere. Un criteriu determinant din punct de vedere geopolitic este caracterul insular sau nu, de enclavă sau riveran. Câteva state tampon între spaţiul arab şi cel negro-african – Mauritania, Sudan, Ciad. Excepţii fac statele insulare, geopolitica spaţiului maritim, dar este, de asemenea, slabă. O perspectivă din punctul de vedere al mijloacelor tehnice şi financiare este nerelevantă din punct de vedere geopolitic. Totuşi, pot fi reţinute câteva criterii geografice. Pot fi distinse câteva spaţii: sudanezo-saharian, spaţiul occidental umed şi semi-umed, spaţiul austral semi-umed şi semi-arid; spaţiul cultivării cerealelor şi cel al tuberculilor şi al pădurilor. Din punct de vedere al densităţii populaţiei, pot fi distinse două blocuri: blocul african occidental situat între Sahel şi Atlantic ce include peste 200 de milioane de locuitori şi blocul african estic situat pe teritoriul cuprins între Eritreea şi Africa australă; între aceste două blocuri se o zonă cu o populaţie redusă care pleacă din Sudan trece pe bazinul fluviului Congo şi se opreşte în Namibia883. Pot fi reliefate cinci regiuni: Africa occidentală, caracterizată printr-o vegetaţie de savană, situată între Sahara şi pădurea ecuatorială; Africa centrală, care orbitează în jurul bazinului fluviului Congo şi a afluenţilor acestuia, spaţiul populaţiei Bantu; Africa orientală, spaţiul a două mari imperii de la sudul Saharei, cuprinzând Sudanul, vechea Nubia şi Etiopia, cu populaţia swahili aşezată de-a lungul coastelor; Africa australă populată de Khoisans, Banti şi europeni cu centrul în Africa de Sud; insulele Oceanului Indian cu populaţii arabe, indiene, indoneziene, europene şi africane. Statele aflate în stare de război sau fragile Statele aflate în stare de război, reprezintă aproximativ 20% din populaţia africană. Forţele armate sunt într-un stadiu deplorabil datorat precarităţii materiale, absenţa spiritului de corp şi ca urmare a conflictelor dintre interesele private şi cele politice.

883

la extremităţi se întind zone deşertice – Sahara şi Kalahari.

446

Mobilizarea copiilor soldaţi, a solbel884 este deosebit de răspândită. Câteva state au devenit adevărate spaţii ale haosului, locuri de confruntare între „seniorii războiului” – Somalia, Ciad, Sierra Leone, Sudan, Liberia sau spaţii necontrolate de statul de care aparţin – Coasta de Fildeş, R.D. Congo. Ca urmare a dezintegrării şi anarhiei, câteva societăţi nu mai au mecanismele economice specifice structurii statale. Ele sunt sub supraveghere şi tutelă internaţională. Statele puţin dezvoltate fără resurse miniere Statele puţin dezvoltate – caracterizate printr-un PIB şi capital uman reduse dar şi vulnerabilitate economică – sunt cele mai numeroase în acest continent, 35 de state, cele mai semnificative fiind cele sahaliene. Sahel este o zonă relativ omogenă din punct de vedere climatic, pedologic, demografic, social şi economic. Păstori nomazi, agricultori sedentari animişti sau creştini. Pe ansamblu, populaţia este puţin stabilă; urbanitatea a explodat, exportul se limitează la arahide şi bumbac, ca surse unice de valută. Economia sahaliană este foarte vulnerabilă cu sisteme fragile. Acest spaţiu conjugă efectele unei creşteri demografice cu o degradare a ecosistemelor, mai ales prin consumarea pădurilor pentru foc. Ajutorul exterior joacă un rol determinant. Societăţile miniere şi petroliere. Cele mai importante societăţi economice miniere sunt: Guineea (bauxită), Liberia (diamante), Mauritania (fier, petrol), Niger (uraniu, petrol), Sierra Leone şi Togo (fosfaţi), R.D. Congo (cupru, coltan) şi Zambia (cupru). Principalele economii petroliere sunt: Angola, Congo, Gabon, Guineea ecuatorială, Nigeria, Sudan şi Ciad. Aceste economii sunt dependente de axele financiare - aport la bugetul statului, taxe ridicate pentru investiţii, dominaţia firmelor transnaţionale. Conglomeratele miniere şi petroliere, adesea în situaţii concurenţiale oligopolitică sunt în mijlocul jocurilor de putere politică şi adesea ciocnirile de interese transformă în conflicte deschise. Organizarea statală urmează bogăţiile885, confiscarea de către un clan familial886, urmare a unei gestiuni riguroase887. Evoluţia acestor economii depind în principal de cursul materiilor prime, de politica securităţii accesului acestora, de strategiile firmelor transnaţionale miniere. Sectorul minier, generator de beneficii bugetare şi devize, mobilizează investiţii şi permite finanţarea importurilor. Oraşele miniere constituie centre cu efecte macroeconomice şi regionale, restul economiei este fondată pe un aparat de producţie precar. Exporturile de materii prime din minerit asigură 90% din export. Societăţile exportatoare de produse agricole. Mai multe state exportatoare de produse agricole realizează anumite acumulări din exportul de acest gen – Coasta de Fildeş, Kenia, Ghana, Uganda, Camerun. Acest gen de exporturi s-au dezvoltat protejate de industria de consum, folosind capital străin având asigurată desfacerea pe pieţele rezervate elitelor occidentale. Aceste state îşi asigură dezvoltarea pe baza exporturilor agricole – Kenia888, Coasta de Fildeş889, Camerun890. Coasta de Fildeş, ulterior obţinerii independenţei, experimentează un model de acumulare dependent de reglementările statale datorită imigrării muncitorilor891, specialiştilor 884

soldat ziua, rebel noaptea. cazul R.D. Congo. 886 emiratul petrolier din Gabon. 887 Botswana, exploatarea diamantiferă 888 cafea, ceai. 889 cacao, ulei de palmier. 890 cafea şi cacao. 891 cei mai mulţi din Burkina Faso. 885

447

europeni şi afluxurilor de capital. Aceşti factori importanţi, coroboraţi cu fertilitatea excelentă a solului, a permis o specializarea a producţiei agricole pentru export şi dezvoltarea unui sector industrial modern şi dinamic. Şi totuşi acest model este în criză, datorită scăderii preţurilor cu efecte care solicită un compromis sociopolitic cu dezechilibre regionale care conduc la instabilitate politică şi conflicte. Societăţile agro-industriale deschise. Câteva cazuri de acumulare în economii deschise se dezvoltă datorită şi stabilităţii politice, în Africa australă precum şi în Oceanul Indian. Botswana, datorită resurselor minerale - diamante, înregistrează o creştere economică puternică prin exploatarea eficientă a resurselor sale, precum şi datorită relaţiilor sale cu Africa de Sud892. De asemenea, promovarea unei politici liberale faţă de capital. Un alt caz este cel al insulelor Maurice, care are o economie dinamică bazată pe zahăr dar şi pe un sistem productiv diversificat. Bibliografie: 1. Amselle l-L., M'Bokolo E., 1999, Au cœur de l'ethnie. Ethnie, tribalisme et État en Afrique, Paris, La Découverte; 1re édition, 1985. 2. Bach D., Kirk-Green E., 1995, États et sociétés en Afrique francophone, Paris, Economica. 3. Chataigner J-M., 2004, « Aide publique au développement et réformes des systèmes de sécurité», Afrique contemporaine, AFD, n° 209, printemps, Paris, La documentation française. 4. Chrétien J-P., Prunier G., 2003, Les ethnies ont une histoire, Paris, Karthala. 5. Coulon C., Martin P.-C., 1991, Les Afriques politiques, Paris, La Découverte. Internet : revue de presse de l'actualité africaine (en anglais et français) : revue bilingue (français 1 anglais) trimestrielle sur l'actualité africaine : site d'actualités sur le continent en anglais : site de l'Internaţional Crisis Group (ICG), organisation non spécialisée dans l'analyse des conflits

892

80% din importuri provin din acest stat.

448

CONSIDERAŢII PRIVIND RESURSELE CONTINENTULUI AFRICAN CONSIDERATIONS ON THE AFRICAN CONTINENT RESOURCES Maria Constatin Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Abstract: "Whole regions of Africa are still outside Western civilization, characterized by extreme poverty, facing the highest rate of cases of HIV / AIDS and malaria. Due to inadequate living conditions (more than half the continent's population has no access to drinking water) caused by widespread poverty, sub-Saharan Africa hosts only 10% of global population and 90% of cases of malaria resulting in deaths and than 70% of cases of HIV / AIDS. A number of African countries such as Nigeria, Kenya, Zimbabwe is currently in political circumstances that require commitment and support from the internaţional community. Such assistance must go beyond mere support for the electoral process, to encourage increased participation in politics and civic activism, to reiterate additional measures not only political rights but also economic and social. Some of these regions, located below and for an average time period at least outside the control of the internaţional community is already safe Heavens for terrorist groups". Keywords: Africa, HIV/AIDS, resources, OPEC, oil În capitala Nigeriei s-a desfăşurat recent, sub egida Pentagonului, un seminar economic cu participarea unor înalte oficialităţi, inclusiv reprezentanţi ai marilor companii petroliere ale lumii. Pe agenda lui, a informat cotidianul "Le Figaro", s-a aflat un subiect de mare actualitate: modalităţi diverse de securizare a zăcămintelor de petrol din zona Golfului Guineei, afectat in ultimii ani de o grava instabilitate politica si militara. Dezbaterile, remarca "Le Figaro", au pus, intre altele, in evidenta un interes din ce in ce mai mare al Statelor Unite fata de "aurul negru african". Creşterea fulminanta, in ultimele luni, a preturilor la ţiţei, instabilitatea situaţiei din Orientul Mijlociu, dar mai ales calitatea excepţională a petrolului din aceasta zona sunt consideraţi factori importanţi ce au stimulat interesul american pentru aceste zăcăminte. Potrivit unor prognoze ale Consiliului Naţional al Serviciilor Americane de Informaţii, citate de cotidianul francez amintit, Statele Unite au in vedere, pentru următorii 10 ani, importuri de petrol din zona subsahariana evaluate la 25 la suta din rezervele acesteia, fata de 15 la suta in momentul actual. In acest scop, SUA, prima putere economica mondiala, intenţionează sa facă, in perioada respectiva, investiţii de pana la 10 miliarde de dolari anual. Sub lozinca luptei împotriva terorismului islamist - care realmente si-a găsit refugiu in regiunea sahariana a Africii negre -, sublinia "Le Figaro", Washingtonul isi multiplica gesturile de interes, cu speranţa sa-si instaleze acolo baze militare, acaparând inclusiv controlul asupra resurselor energetice din zona. O staţie de interceptare a fost deja instalata in Sao Tome si Principe, insule situate in largul coastelor Gabonului. Prezentând pe larg motivele interesului crescând al SUA fata de resursele energetice din Africa neagra, "Le Figaro" a menţionat îndeosebi calitatea excelenta a ţiţeiului din zona, uşor de rafinat. In plus, rezervele de aici reprezintă 7-9 la suta din zăcămintele mondiale. La ora actuala, acest continent produce 9 milioane de barili pe zi, din care 5 milioane provin din regiunea Golfului Guineea. Un studiu al FMI referitor la afirmarea regiunii respective in economia mondiala 449

estimează ca "ţările producătoare din Africa vor genera, in perioada 2002 - 2019, venituri din petrol de mai bine de 350 miliarde de dolari, adică ceva mai mult decât PIB-ul actual al Rusiei si aproape tot PIB-ul tuturor tarilor Africii subsahariene". Iar aceste estimări, releva "Le Figaro", sunt extrem de prudente, ele fiind bazate pe un preţ al petrolului de doar 25 de dolari barilul. Experţii occidentali cred ca acest continent este departe de a-si fi demonstrat întregul potenţial economic. "Africa de Vest, de pilda, este una dintre zonele in care producţia de gaze naturale si petrol cunoaşte cea mai rapida creştere", releva recent Departamentul american al Energiei. Mauritania, Mali si Niger vor figura, in următorii ani, printre marii producători de aur negru ai Africii. Un adevărat boom petrolier se profilează pe tot continentul african, ceea ce i-ar putea schimba destinul de teritoriu înglodat in datorii si sărăcie. Din nefericire, adăuga, insa, "Le Figaro", exista temeri in privinţa capacitaţii Africii de a profita de aceasta şansă, având in vedere ca tarile acestui continent sunt grav lovite de "un amestec funest de corupţie, conflicte, cataclisme ecologice si lipsa spiritului de iniţiativa" . Pe acest fond, sublinia ziarul, are loc, concomitent, o competiţie acerba intre companiile mari ale lumii, cu deosebire intre cele americane si China, pentru a acapara controlul si a exploata resursele energetice ale Africii negre. Securitatea energetică este proba prin care politicile energetice mondiale sunt puse la încercare, o reamintire brutală a faptului că probleme precum poluarea aerului, colonialismul energetic şi chiar schimbarea climatică nu sunt, în nici un caz, cele mai grave probleme cu care se confruntă economia energetică. Pentru că, dacă nu putem satisface cererea energetică elementară - o cerere care, potrivit tendinţelor actuale, se va dubla până în 2035 - niciuna dintre celelalte probleme nu va mai conta. Iar securitatea energetică depăşeşte cu mult simplele chestiuni legate de aprovizionare. Oricât petrol sau gaz am descoperi, acesta nu va avea nici o valoare dacă nu dispunem de infrastructura fizică, de stabilitatea politică şi de resursele tehnice şi financiare de a-1 transporta către cei care au nevoie de el - criterii care devin, pe zi ce trece, din ce în ce mai greu de îndeplinit. Sistemul energetic mondial actual, cu uriaşa sa reţea de producţie si de distribuţie, reuşeşte să satisfacă nevoile lumii industrializate - dar cu greu. Multe dintre câmpurile petrolifere nonOPEC sunt în declin, si chiar dacă OPEC-ul deţine mari rezerve, cartelului însuşi i-ar putea lipsi stabilitatea politică şi capacitatea financiară de a le exploata atât de repede pe cât i-o va pretinde în curând cererea mondială, pe zi ce trece mai acută. Principala alternativă la petrol o economie bazată pe gaz - se confruntă cu obstacole politice şi financiare similare, aşa cum o fac si pieţele mondiale ale electricităţii. Iar aceasta este situaţia în economiile energetice avansate ale lumii industrializate, în care se consideră că tehnologia, politica şi forţele pieţei au atins un anume grad de sofisticare, eficacitate şi armonie în modul lor de funcţionare. In economiile aflate într-un proces de rapidă industrializare sau „în tranziţie", cum se întâmplă în India, China, Coreea de Sud, Brazilia şi Malaezia, cererea de petrol, gaze şi electricitate va atinge, în decursul următoarelor câteva decenii, niveluri inimaginabile şi, cu toate acestea, nimeni nu pare să aibă o idee foarte clară despre cum le va fi livrată toată această energie. Problemele energetice ale lumii în curs de dezvoltare sunt chiar mai grave. Mai mult de un miliard şi jumătate de oameni - un sfert din populaţia lumii - nu numai că nu are acces la serviciile energetice de bază, dar sunt slabe şanse să le obţină, în afara unei intervenţii salvatoare din partea lumii industrializate. O asemenea sărăcie energetică conturează la orizont spectrul unui alt clivaj planetar, acela dintre naţiunile bogate şi cele sărace, pregătind terenul pentru un nou tip de conflict: războiul pentru energie. Decalajul din ce în ce mai pronunţat dintre cererea de energie şi capacitatea noastră de a o satisface apare ca o puternică forţă în conturarea viitoarei economii energetice, o forţă care ar putea cu uşurinţă prevala în faţa altor priorităţi, compromiţând perspectivele unei economii energetice mai curate, mai durabile. E de necontestat faptul că protejarea climei este un 450

imperativ pe termen lung. Există, de asemenea, o înţelegere pe scară largă a faptului că programele urgente pentru dezvoltarea combustibililor şi a tehnologiilor alternative şi promovarea eficienţei energetice sunt o necesitate. Cu toate acestea, în lumina sumbrelor realităţi imediate ale securităţii energetice, aceste obiective încep să pară un lux - ca şi cum am avea de ales între tipurile de energie pe care le producem şi le consumăm, şi multiplele modalităţi de utilizare a acestora. Luând în considerare uriaşa sarcină de a transporta, pur şi simplu, energia către cei care au nevoie de ea acum, cea mai presantă întrebare în legătură cu orice sistem energetic viitor s-ar putea să nu mai fie dacă puteam produce tipul potrivit de energie, ci, pur şi simplu, dacă putem produce suficientă energie. Din punct de vedere istoric, bugetele energetice ale ţărilor în curs de dezvoltare au fost aproape în întregime finanţate de jucători externi - agenţii pentru dezvoltare, precum Banca Mondială, mari naţiuni donatoare, cum sunt Statele Unite, Franţa si Arabia Saudită, sau chiar mari companii energetice multinaţionale, ce căutau să acapareze noi pieţe893. Din păcate, însă, sistemele energetice ce se dezvoltă într-un astfel de mediu al „donatorilor" sunt adeseori disfuncţionale: centrale electrice şi baraje prost construite, tehnologii ineficiente de transmitere a energiei, management corupt şi preţuri subvenţionate din greu la electricitate şi la combustibili, pentru o populaţie prea săracă pentru a putea plăti la un nivel mai apropiat de cel al pieţei. In mod cât se poate de previzibil, mulţi finanţatori externi şi-au pierdut interesul pentru lumea a treia. După dezastre precum cel de la Dhabol, puţine companii energetice private sunt dispuse să rişte miliarde de dolari construind centrale electrice sau alte elemente de infrastructură energetică în ţări ai căror utilizatori nu pot plăti. „In ziua de azi, singurele proiecte energetice pe care ar dori cineva să le finanţeze, ar fi unele care să scoată energia din lumea în curs de dezvoltare, pentru a o vinde în "cealaltă lume" spune Ira Joseph, un analist al pieţelor mondiale ale gazului, din New York. „Nu se fac bani în furnizarea de energie către lumea în curs de dezvoltare". Cât se poate de grăitor, cea mai mare investiţie americană făcută vreodată în Africa este o conductă de 3,5$ miliarde pe care ExxonMobil, Shell şi ElfAquitaine o vor folosi pentru a transporta petrolul din Ciad către pieţele din afara Africii894. Companiile de energie private nu sunt singurele care îşi regândesc strategiile de investiţii pentru lumea a treia. Ajutoarele străine venite din Statele Unite, Europa, Asia şi Orientul Mijlociu sunt, de multă vreme, unul dintre elementele esenţiale pentru construcţia unor noi sisteme energetice în lumea în curs de dezvoltare, însă, de curând, strategiile de finanţare europene şi americane s-au modificat pentru a incorpora noile realităţi ale securităţii energetice: pe măsură ce marile naţiuni consumatoare caută noi surse de petrol şi de gaze pentru propriile economii energetice, îşi canalizează dolarii rezervaţi ajutoarelor în scopuri de o mai mare importanţă strategică – susţinând acele ţările care deţin rezerve energetice. „Este clar că s-a produs o reorientare a ajutorului financiar american către regiuni cum ar fi Marea Caspică, sau Africa de Vest - zone care sunt, sau ar putea fi, furnizoare energetice de încredere", spune un consultant american pe probleme de ajutorare umanitară, specializat în situaţia energetică a ţărilor din lumea a treia. „Statele Unite continuă să cheltuiască sume mai mari în locuri în care nu avem nici un interes strategic, cum ar fi America de Sud, decât în cele în care am putea construi o relaţie de schimb energetic mutual". In cele din urmă, chestiunea securităţii energetice în lumea modernă se reîntoarce la punctul de plecare: la petrol. In timp, probabil că va apărea şi o economie a gazului, urmată de noi feluri de combustibili şi de tehnologii energetice. In momentul de faţă însă, petrolul rămâne cel mai important combustibil şi, în numeroase privinţe, cel mai puţin sigur. Desigur, infrastructura petrolieră există deja, iar preţul său (dacă trecem cu vederea recentele creşteri de dinaintea războiului din Irak) este apropiat de media istorică - doi factori ce au contribuit la 893 894

Tarile arabe din OPEC au făcut unele dintre cele mai substanţiale donaţii către ţările africane. Burn, „The Hunt for New Oil".

451

menţinerea ficţiunii conform căreia petrolul ar fi cea mai sigură formă de energie de care dispunem. Cu toate acestea, acest sentiment de siguranţă nu este decât temporar, căci viabilitatea petrolului păleşte cu fiecare lună. Producţia de petrol a ţărilor non-OPEC, spre exemplu, scade cu o viteză surprinzătoare. Potrivit Internaţional Energy Agency, între luna iunie a anului 2002 şi aceeaşi lună a anului următor, producţia de petrol a trei dintre cele mai mari patru state non-OPEC - Statele Unite, Norvegia şi Regatul Unit - a scăzut cu aproape un milion de barili pe zi, în principal datorită epuizării rezervelor. In afara OPEC-ului mai există încă mult petrol, însă, în afara Rusiei, cea mai mare parte a acestuia este dificil de extras şi de transportat, şi astfel, şi mai costisitor: întradevăr, la fel ca şi în cazul gazului, multe dintre proiectele de extracţie ale petrolului sunt atât de costisitoare încât nu pot fi abordate decât de un consorţiu de companii petroliere. Chiar şi atunci, producerea unei mari părţi a acestui petrol dificil de extras, pur şi simplu nu este rentabilă economic, şi nu va deveni astfel decât atunci când preţurile vor creşte semnificativ. Dacă eliminăm această posibilitate, analiştii consideră că producţia de petrol non-OPEC va scădea în fiecare an cu până la un milion de barili pe zi. Cum se aşteaptă ca cererea mondială să crească în fiecare an cu două milioane de barili pe zi, industria mondială a petrolului trebuie să mai adauge cumva încă trei milioane de barili pe zi numai pentru a păstra pieţele satisfăcute. O astfel de creştere a producţiei este, teoretic, posibilă. Rusia, Africa de Vest şi zona Mării Caspice mai conţin mult petrol, cel puţin în viitorul apropiat, iar Orientul Mijlociu are peste opt sute de miliarde de barili - mai mult de jumătate din totalul rezervelor mondiale. Insă, după cum am remarcat deja, principala provocare la adresa securităţii energetice nu constă în obţinerea petrolului, ci în extragerea lui din pământ şi în transportul către cei care au nevoie de el. Aici încep problemele. Potrivit Internaţional Energy Agency, în decursul următoarelor trei decenii, industria petrolieră va trebui să investească 1,7$ trilioane pur şi simplu pentru a-şi menţine actualul nivel al producţiei - adică, pentru a găsi noi câmpuri petrolifere suficient de repede pentru a le înlocui pe cele aflate în declin, sau pe acelea care o să intre în curând în declin. In plus, companiile petroliere vor trebui să cheltuiască încă 600$ de milioane pentru a face faţă noii cereri, în special cea venită din partea unei Asii în plină expansiune, împreună, acestea înseamnă 2,2$ trilioane în investiţii petroliere - o grămadă de bani, chiar şi pentru companiile petroliere, sau petrostate - si nu este deloc clar de unde o să vină. Gândiţi-vă la situaţia din OPEC. Potrivit celor mai multe previziuni, până în 2020, creşterea cererii mondiale şi declinul producţiei non-OPEC vor obliga OPEC-ul să-şi mărească producţia zilnică de peste două ori, de la cele 26 de milioane de barili de azi, până la aproape 54 de milioane de barili, în 2020 - dintre care, mai mult de jumătate, va fi expediat către economiile asiatice în rapidă expansiune. Şi într-adevăr, până în anul 2009, OPEC-ul va trebui să pompeze 5,1 milioane de barili pe zi în plus, pentru a face faţă cererii mondiale895. A găsi cinci milioane de noi barili de petrol pe zi nu pare prea greu, mai ales pe pieţele petroliere sănătoase din ziua de azi. Cu toate acestea, sunt din ce în ce mai multe semne că zilele pieţelor petroliere relaxate sunt pe sfârşite, şi că până şi puternicul OPEC se va zbate săşi mărească producţia. Venezuela şi Nigeria, doi dintre cei mai mari producători din OPEC rămân extrem de instabili, iar această instabilitate înseamnă că investiţiile necesare pentru creşterea producţiei ar putea rămâne la distantă. Producţia irakiană îşi revine mult mai încet decât prevăzuseră optimiştii oficiali americani - din pricina sabotajelor, dar şi din pricina celor patru sute de mii de barili consumaţi chiar de forţele de ocupaţie896. Până şi acei producători OPEC ce nu au fost afectaţi de schimburi de regim sau de război civil găsesc din ce în ce mai greu fondurile necesare sporirii capacităţii lor de producţie. In ciuda deceniilor de generoase venituri din exporturile de petrol - aproape de trei trilioane de dolari, din anii '70 - multe 895 896

„Higher Oil Prices Here To Stay",Arab Oil&Gas Magazine, 31 august 2003. Ibid.

452

dintre ţările Orientului Mijlociu şi-au administrat atât de prost economiile încât nu-şi mai permit să-şi extindă capacităţile de producţie, nici chiar să le întreţină pe cele pe care deja le deţin. Arabia Saudită este un caz tipic. Este binecunoscut faptul că, în ciuda preţurilor ridicate ale petrolului din ultima vreme, saudiţii de-abia fac faţă cheltuielilor guvernării, ducând acum lipsa numerarului pentru finanţarea unui mare program de instalare a unor puţuri şi conducte. Desigur că Riadul, sau alte guverne arabe, ar putea cu uşurinţă atrage investiţiile necesare: companiile petroliere occidentale, alungate în anii '70, ar fi extrem de fericite să-şi aducă capitalul şi expertiza înapoi la cele mai mari şi mai ieftine câmpuri petrolifere din lume897. Totuşi, liderii arabi, care sunt de asemenea conştienţi de faptul că o prezenţă occidentală reînnoită ar înfuria mulţi musulmani, sunt disperaţi să evite orice fel de tulburare socială ce iar putea obliga, în cele din urmă, să-şi reformeze guvernele corupte, să împartă puterea politică, sau să fugă ca să-şi salveze vieţile lor regale. Exceptând cazul unor preţuri ale petrolului semnificativ mai mari, e foarte probabil ca OPEC-ul să trebuiască să se lupte pentru a-şi spori suficient capacitatea, astfel încât să poată satisface cererea pe termen lung. Unii analişti susţin că şi pe termen scurt, membrilor cartelului le va fi extrem de dificil să găsească chiar şi cele 2,5 milioane de barili în plus ce vor fi necesare în 2009 - aproximativ jumătate din cantitatea pe care o va necesita atunci economia mondială din partea OPEC898. Cu toate că aceste noi regiuni petrolifere fierbinţi vor avea mai puţine probleme în atragerea investiţiilor, şi ele vor trebui să se lupte pentru a mări producţia în timp util - sau pentru a o menţine la aceste niveluri, date fiind bănuielile că producţia rusă de petrol îşi poate atinge apogeul chiar şi în 2015. Unii analişti consideră că toate acestea nu pot însemna altceva decât că afacerile mondiale cu petrol sunt în toiul unor profunde transformări. După douăzeci de ani de producţie supraabundentă şi preţuri relativ mici, piaţa trece implacabil la o epocă caracterizată de o ofertă din ce în ce mai redusă şi preţuri semnificativ mai mari - condiţii extrem de riscante pentru o economie proiectată să funcţioneze cu petrol ieftin. Cât de sus vor ajunge preţurile este o întrebare deschisă; însă unele estimări sugerează că un nou interval de preţuri, între treizeci şi cinci şi patruzeci şi opt de dolari pe baril ar putea fi necesar doar pentru a finanţa întreaga capacitate suplimentară de care va avea nevoie cererea noastră în continuă ascensiune (o creştere a preţurilor care ar putea reduce procentele creşterii economice în ţările industrializate cu până la 1,5 la sută.) Cât de mult vor rămâne preţurile ridicate este la fel de incert. Insă, dată fiind posibilitatea ca o importantă parte a rezervelor ce alcătuiesc baza de producţie mondială să se apropie de apogeu, determinând ca producţia resurselor rămase să fie din ce în ce mai costisitoare- şi în lumina cererii rapace la care ne aşteptăm în clipa în care cultura automobilistică se va impune cu adevărat în China şi în India - un „regim" de preţuri ridicate ar putea deveni o realitate a vieţii cotidiene în secolul douăzeci şi unu. După cum remarca Arab Oil&Gas Magazine, „prognoza pe următorii cinci ani privitoare la cererea mondială, actualele rate de creştere şi epuizarea accelerată a rezervelor din zone petroliere cheie, indică un sfârşit rapid şi sigur al petrolului ieftin"899. Mai grav, preţurile mai mari vor fi însoţite de o volatilitate mai mare. Rezerva „tampon" pe care o deţineau odată marile companii petroliere a fost abandonată în campaniile de 897

Poate că acest lucru se întâmplă deja. Din 1999, prin intermediul unui program numit Saudi Gas Iniţiative, Riadul a anunţat că este dispus să primească oferte din partea companiilor occidentale pentru dezvoltarea vastelor şi neglijatelor rezerve de gaz ale Regatului în vederea consumului intern. Desigur, e vorba de gaz şi nu de petrol, însă mulţi analişti din industrie văd această Iniţativă ca un prim pas, menit a salva aparenţele, către redeschiderea, în cele din urmă, a porţilor câmpurilor petrolifere pentru companiile occidentale - şi, de asemenea, ca o recunoaştere tacită a faptului că saudiţilor le lipsesc resursele financiare pentru a-şi exploata singuri rezervele de gaz. 898 „Higher Oil Prices Here to Stay". 899 McKillop, „Why Venezuela and World Oil Exporters Can Target U.S. $36 - $45 per Barrel".

453

reducere a costurilor din anii '80 şi '90. Acum va dispărea şi ultimul mijloc de protecţie împotriva volatilităţii pe care-1 mai aveam - capacitatea suplimentară a OPEC-ului. Pe măsură ce OPEC-ul se zbate să facă faţă cererii, nevoia ca ţări precum Arabia Saudită să-şi utilizeze capacităţile excedentare de producţie va reduce dramatic capacitatea acestora de a compensa pentru întreruperile de producţie şi alte creşteri neaşteptate ale cererii. La fel ca Statele Unite înaintea sa, Arabia Saudită îşi va pierde coroana de mare producător şi salvator al pieţelor internaţionale. In absenţa unui astfel de salvator, până şi fluctuaţiile „normale" ale cererii, sau ale ofertei - cum ar fi un val de frig în New England ce ar creşte neaşteptat de mult cererea de păcură, sau un uragan care să întoarcă din drum petrolierele pornite din Venezuela - ar putea duce la creşteri dramatice ale preţurilor. O tulburare de proporţii, cum ar fi o revoluţie în Nigeria, sau Venezuela, ar putea însemna o pierdere de trei milioane de barili pe zi. Pe tipul acesta de pieţe petroliere înguste şi cu risc crescut de volatilitate, ce ar putea apărea în următorii cinci sau zece ani, „apariţia unor rezerve suplinitoare este extrem de improbabilă", avertizează Arab Oil&Gas Magazine, care continuă prin a prezice că în timpul unor astfel de tulburări preţurile ar putea cu, uşurinţă ajunge peste şaizeci de dolari pe baril, menţinându-se luni de zile la acest nivel900. Pe cât de gravă ar fi pierderea Venezuelei, sau a Nigeriei într-o astfel de piaţă îngustă, n-ar fi decât un fleac în comparaţie cu pierderea marelui jucător: a Arabiei Saudite. Diverse analize sumbre făcute de experţi ai agenţiilor de informaţii înfăţişează regatul ca aflându-se în pragul unei revolte a fundamentaliştilor, care nu au nici un interes în a rămâne o sondă de petrol a Occidentului. Desigur, până şi fundamentaliştii au nevoie de bani. Mai devreme sau mai târziu, după cum am aflat de multă vreme, chiar şi un guvern radical al Riadului ar fi obligat să vândă petrol, iar dacă Statele Unite sunt Marele Satan, ele sunt, de asemenea, şi cea mai mare şi mai profitabilă piaţă. (Iranul, spre exemplu, ar fi încântat să vândă petrol Marelui Satan, dacă nu ar fi împiedicat să o facă de sancţiunile economice impuse de SUA.) Cu toate acestea, unii observatori occidentali susţin că această credinţă este departe de a fi adevărată: se pare că mulţi saudiţi sunt acum atât de dezgustaţi de corupţia pe care a susţinut-o petrolul şi atât de nerăbdători să-şi purifice ţara de orice influenţă occidentală - în special americană încât astfel de imperative economice ar putea să nu mai fie valabile. După cum nota Robert Baer, un fost expert în Orientul Mijlociu pentru CIA, „Arabia Saudită este, într-o măsură din ce în ce mai pronunţată, un stat surprinzător de iraţional. Pentru uimitor de mulţi dintre saudiţi, printre care şi unii dintre membrii familiei regale, scoaterea regatului de pe piaţa mondială a petrolului - chiar pentru ani de zile, şi cu riscul distrugerii propriei economii constituie o alternativă acceptabilă faţă de status-quo"901. Experţii în energie şi în securitate continuă să dezbată plauzibilitatea unui astfel de scenariu de coşmar. Intre timp, Statele Unite, Europa şi alţi mari importatori de energie sunt acum atât de îngrijoraţi de pericolul unor tulburări generalizate ale aprovizionării, încât şi-au sporit eforturile de asigurare a rezervelor lor strategice. (Achiziţiile guvernamentale de petrol au fost atât de mari în 2002, încât au contribuit la menţinerea unor preţuri ridicate chiar şi după încheierea conflictului din Golf.) Insă, chiar şi atunci când aceste rezerve de urgenţă sunt la maxim - la aproximativ 1,5 miliarde de barili - ele nu sunt decât un expedient, ce ar putea acoperi, să zicem, pierderea Venezuelei, sau o „reconstrucţie" a Irakului, pentru mai puţin de paisprezece luni, iar pe cea a Arabiei Saudite, pentru mai puţin de opt. Dat fiind faptul că ameninţarea pe care aceste deficienţe ale aprovizionării o constituie e foarte probabil să se menţină, nu este deloc surprinzător că Statele Unite se grăbesc acum săşi creeze un „portofoliu diversificat" de furnizori de petrol - sau că politica externă a Americii este axată pe petrol într-o măsură la fel de mare ca întotdeauna. In 2002, spre exemplu, 900 901

Ibid. Baer, „The Fall of the House of Saud", 53.

454

agenţiile de informaţii americane au sprijinit acele forţe din armată ce îl înlăturaseră pentru scurt timp de la putere pe preşedintele Hugo Chavez; Washingtonul sperase că înlocuindu-1 pe acesta cu un personaj mai puţin anti-american, Statele Unite ar putea fi mai sigure de continuitatea fluxului de petrol venezuelan către rafinăriile americane. Statele Unite îşi întăresc, de asemenea, prezenţa militară din regiunile bogate în petrol ale Africii. Oficialii de la Pentagon plănuiesc deja să trimită mici echipe de „intervenţie rapidă" în zonele instabile şi, potrivit unor relatări, studiază posibilitatea de a instala trupe în - diverse tabere militare şi piste de aterizare din Africa. „Cred că Africa va fi unul dintre continentele de mare interes în secolul al douăzeci şi unulea", a explicat generalul James Jones, şeful Comandamentului european al forţelor armate americane, la o întâlnire de cabinet a senatului, din 2003. Oficialii Departamentului de Stat insistă că petrolul „nu este motivul predominant", şi că principalul obiectiv îl constituie lupta împotriva terorismului din Africa902. Este totuşi clar că Statele Unite, ce colaborează cu companiile petroliere americane pentru a grăbi dezvoltarea exploatării câmpurilor petrolifere vest-africane, ar fi mult mai puţin îngrijorate de terorismul din Africa de Vest, dacă regiunea nu ar deţine rezerve de petrol: vedeţi cât de puţin doritoare a fost America să trimită trupe în Libia, o ţară fără pic de petrol. Aspectul cel mai alarmant al acestor eforturi intense de obţinere a securităţii energetice este că, în cele din urmă, vor fi sortite eşecului. Oricât de mult succes ar avea Statele Unite în impunerea unei prezenţe militare în Africa de Vest, ceea ce contează este că rezervele cunoscute ale acesteia, de aproximativ şaizeci şi şase de miliarde de barili, reprezintă doar o zecime din cele ale Orientului Mijlociu arab - ceea ce nu le va permite decât să amâne ziua în care SUA şi ceilalţi mari importatori vor trebui să se reîntoarcă la Orientul Mijlociu şi la toate instabilităţile acestuia. In mod asemănător, indiferent cine ar câştiga războiul ofertelor dintre China şi Japonia pentru petrolul rusesc, acesta va obţine doar o amânare a insecurităţii energetice. In special China, cu rapida sa expansiune, va avea în cele din urmă nevoie de mai mult petrol decât ar putea până şi Rusia să-i ofere, trebuind ca, mai devreme sau mai târziu, să caute în altă parte - o eventualitate ce va permite şi apariţia altor conflicte, poate mai puţin diplomatice. Desigur, Statele Unite, cu uriaşa lor putere economică şi militară, sunt cele mai în măsură să câştige o luptă deschisă pentru resurse, inclusiv pentru petrol. Insă oficialii americani se tem că rivalitatea crescândă dintre alţi mari consumatori va da naştere unor conflicte care nu numai că vor necesita intervenţia SUA, dar vor destabiliza economia mondială pe care se sprijină, în definitiv, puterea americană. După cum declara de curând, în faţa Congresului american, John Holden, economist şi fost consilier pe probleme de energie al administraţiei Clinton, „se poate afirma cu suficientă îndreptăţire că pe parcursul primei jumătăţi a secolului douăzeci şi unu, o inadecvare a alegerilor privitoare la energie făcute în lume va constitui un pericol la fel de mare pentru securitatea Statelor Unite ca şi o inadecvare a propriilor capacităţi militare". Proiectele de gaz sunt atât de colosale şi scumpe, încât vor necesita o nouă formă de alianţă între guverne şi corporaţii, ale cărei complicaţii politice şi economice ar putea chiar încetini punerea lor în practică. Petrolul este chiar mai problematic: într-o lume în care producţia se află în declin, furnizorii sunt nesiguri şi cererea fără precedent, încercarea de a menţine securitatea rezervelor de petrol nu va face decât să devină mai dificilă în timp, absorbind mai multe resurse şi necesitând o atenţie politică sporită. Securitatea energetică, întotdeauna o misiune esenţială pentru orice naţiune, va spori constant în urgenţă şi importanţă. Şi pe măsură ce o va face, vor creste si riscurile conflictelor si tensiunile internaţionale, iar aceste ameninţări crescânde vor face din ce în ce mai dificilă misiunea guvernelor de a se concentra pe provocările pe termen lung, cum ar fi schimbarea 902

Burn, „The Hunt For New Oil".

455

climatică, sau combustibilii alternative - provocări, ele însele esenţiale pentru securitatea energetică, dar care vor fî în mod paradoxal văzute ca deturnări ale atenţiei de la campania de menţinere a alimentării constante cu energie. Aceasta este dilema fundamentală a securităţii energetice în cadrul sistemului energetic modern. Cu cât mai clar devine faptul că o economie energetică dominată de petrol este esenţialmente nesigură, cu atât mai greu devine să trecem la altceva. Bibliografie: 1. Adeleke, Tunde. Critical Perspectives on Historical and Contemporary Issues About Africa and Black America. Black studies, v. 24. Lewiston, N.Y.: Edwin Mellen Press, 2004. 2. Burger, B., Beard, W. and Kromberg, M. (1999). South Africa Year Book 1999. (6th ed.) Pretoria: Government Printer. 3. Dixit, A. Incentives and Organizations in the Public Sector: An Interpretative Review, 2001 4. Grove, A.T., The Changing Geography of Africa, 2nd edition, Oxford University Press, Oxford, 1993. 5. Joint Learning Initiative (2004). Human Resources for Health: Overcoming the Crisis. 6. Lamb, David, The Africans, Methuen, London, 1987. 7. Sunter, Clem, The High Road – Where are we Now?, Human and Rousseau/Tafelberg, Cape Town, 1996. 8. Walker, Sheila S. African Roots/American Cultures: Africa in the Creation of the Americas. Lanham, Md: Rowman & Littlefield Publishers, 2001. 9. www.tknonline.com 10. http://www.finance.gov.za/

456

SPAŢIUL CAUCAZO - CASPIC AREA CAUCASUS - CASPIAN Silvestru Ilașș Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studi Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Abstract: Following the disintegration of the Soviet Union at the end of the 1980s, a fierce competition broke out among the US and regional powers Turkey, Russia and Iran and the countries of the region for the natural resources in the Caucasus and the Caspian Sea to be processed and transferred to global markets. The struggle for dominance in the Caucasus and the Caspian region as of the end of 1990s assumed a new dimension. The littorals of the Caspian Sea and their neighbors entered into a serious race of armament. Just as Russia, deeply uneasy and critical over Washington's unilateral policies and its steadily increasing political and military activities to boost its influence in the NATO region, beefed up its Caspian fleet, Kazakhstan and Turkmenistan who had no maritime power in the Caspian also opted to strengthen its maritime capabilities by forming a fleet. Keywords: Caucasus, Caspian Sea, NATO, territories, security Construirea unui climat de securitate, stabilitate şi prosperitate în zona Mării Negre reprezintă o direcţie distinctă de acţiune a acestei strategii. … Localizată la interferenţa a trei zone de importanţă deosebită – Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală – regiunea geopolitică a Mării Negre este o arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice şi, totodată, un spaţiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict, cu un impact substanţial asupra securităţii euroatlantice”903 Dispunerea geografică a României în raport cu Marea Neagră a constituit dintotdeauna o motivaţie suficient de puternică pentru existenţa unui interes particular cu privire la această zonă iar integrarea în structurile Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO) în primăvara lui 2004 respectiv ale Uniunii Europene (UE) în 2007 au contribuit semnificativ la afirmarea şi susţinerea rolului ţării noastre în regiune. Astfel, consolidarea identităţii sale ca democraţie europeană şi deţinerea uneia din cele mai importante forţe militare dintre statele central şi est europene au constituit argumente solide în acest sens, capabile să sprijine această orientare a politicii externe. Demnă de menţionat este de asemenea poziţia strategică vitală pentru alianţa nord atlantică, în calitate de posibilă rampă de lansare către Orientul Mijlociu, Asia Centrală dar mai ales Caucaz. Sublinierea se impune deoarece consider că în regiunea extinsă a Mării Negre spaţiul delimitat de Marea Caspică şi Caucaz reprezintă o zonă aparte, având o importanţă crucială în jocul geopoliticii contemporane, cu efecte nu doar locale ci şi cu implicaţii majore la scară globală. La baza acestei afirmaţii se află potenţialul semnificativ al regiunii atât din punctul de vedere al resurselor naturale (existenţa confirmată a unor rezerve imense de petrol şi gaze naturale) cât şi din cel al tranzitului acestora către potenţialii consumatori. Acestea se combină cu o serie de condiţii structurale specifice, în care occidentul şi orientul se întâlnesc, nu întotdeauna paşnic, teritoriul fiind un adevărat mozaic etnic şi 903

*** – Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti 2007, pg 32.

457

religios, imaginea fiind întregită de luptele acerbe, duse cel mai adesea pe culoarele discrete ale diplomaţiei, pentru dobândirea influenţei politice decisive. Iar combinarea acestor factori a creat o volatilitate extremă, alimentată deseori şi de interesele străine. În fapt, graniţele acestui spaţiu cu o importanţă geostrategică deosebită sunt foarte greu de delimitat. Bineînţeles că el include zona Mării Caspice şi cea adiacentă acesteia; prin extensie, ar putea fi văzut ca întinzându-se de-a latul Asiei centrale din Azerbaidjan şi până la graniţa de vest a Chinei, respectiv din stepa Rusă şi până în Iran şi Afganistan (vezi fig. 1.).

Fig. 1 Spaţiul Caucazo - Caspic Prezenta hidrocarburilor în zonă nu este o noutate ca de altfel nici eforturile de a deţine controlul asupra lor. Iar dacă după cel de-al doilea război mondial ele s-au estompat, beneficiarul lor necontestat fiind clar stabilit, destrămarea în 1991 a Uniunii Sovietice a dat startul unor conflicte deschise între ţările din zonă, soldate cu pierderi umane şi materiale semnificative. Bineînţeles că pericolul aici nu este reprezentat doar de disputa asupra resurselor, el regăsindu-se şi în politicile divergente ale entităţilor statale şi non-statale din zonă, cele mai cunoscute fiind mişcările naţionaliste şi religioase din Cecenia, NagornoKarabah, Abhazia, etc., aceste condiţii omniprezente transformând regiunea într-un butoi de pulbere gata să explodeze în orice moment. Constatăm aşadar că cele două coordonate definitorii ce trebuiesc avute în vedere atunci când analizăm situaţia din spaţiul caucazo-caspic sunt resursele naturale şi stabilitatea regională. De ce? Răspunsul este evident: aşa cum am menţionat deja, zona este un rezervor imens de petrol şi gaze naturale904 a căror explorare şi exploatare eficiente din punct de vedere economic necesită un mediu stabil şi predictibil, investiţiile necesare fiind mari şi cu o durată îndelungată de realizare, respectiv amortizare. 904

Potrivit IEA, rezervele dovedite de petrol din Asia Centrală şi Transcaucazia sunt estimate între 15 şi 40 milioane de barili, cu circa 70 la 150 milioane de barili rezerve suplimentare considerate ca fiind posibile iar cele dovedite de gaze naturale sunt estimate la 6,7 – 9,2 milioane m3, cu circa 8 trilioane m3 de posibile rezerve suplimentare

458

Fig. 2 Rezervele estimate de petrol şi gaze în regiunea Mării Caspice Pe de altă parte, aşa cum arătam ceva mai devreme, destrămarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a pus statele succesoare din zona Mării Caspice în postura de moştenitori ai unor bogăţii extreme dar cu dificultăţi majore de surmontat pentru a putea intra în posesia lor şi a le valorifica. Sursa acestor dificultăţi poate fi urmărită nu doar în rivalităţile istorico – politice şi religioase ce dezbină ţările riverane905 ci şi în modul în care investiţiile statului sovietic au fost dirijate. Resursele existente în zona la care ne referim au fost cunoscute şi exploatate în scopuri comerciale încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. De altfel, în cel de-al doilea război mondial au constituit un obiectiv strategic suficient de important pentru a determina dirijarea efortului principal al unui întreg front, cu un grup de armate special destinat. În realitate există şi neajunsuri mai puţin vizibile, dar care au influenţat în mod semnificativ evoluţia zonei. Astfel, o parte dintre depozitele cunoscute se află în zone greu accesibile sau în formaţiuni geologice care necesită tehnologii de extracţie sofisticate. Totodată experienţa războiului a arătat că acestea erau vulnerabile la atacurile unor potenţiali inamici. Nu-i de mirare aşadar că atunci când au fost descoperite noile zăcăminte din zona Volga – Ural iar mai târziu din Extremul Orient întregul efort financiar alocat domeniului a fost dirijat în acea direcţie, în detrimentul Transcaucaziei. Ca urmare, infrastructura s-a învechit şi deteriorat, readucerea ei la un nivel competitiv implicând un influx major de capital. Un alt aspect ce trebuie luat în considerare atunci când analizăm situaţia zăcămintelor de petrol şi gaze naturale din bazinul caucazo – caspic îl reprezintă statutul juridic al acestora. Ei bine, dacă cele aflate în subsolul zonei terestre aparţin de drept statelor pe / sub teritoriul cărora se regăsesc, cu totul altfel stau lucrurile cu cele de sub Marea Caspică. Disputa asupra drepturilor teritoriale în mare adaugă o nouă dimensiune geopolitică regională, fiecare ţară implicată susţinând bineînţeles o variantă906 care să-i ofere un avantaj economic asupra vecinilor. Practic acestea au o influenţă determinantă nu numai asupra exploatării resurselor

905

Rusia, Kazahstan, Turkmenistan, Iran şi Azerbaidjan Dacă în privinţa necesităţii divizării fundului mării şi a subsolului acestuia în sectoare naţionale este un oarecare acord, opiniile privind statutul luciului de apă (rămâne teritoriu internaţional ori este de asemenea împărţit corespunzător între ţările riverane) sunt împărţite 906

459

corespunzătoare ci şi a modului în care acestea vor ajunge la beneficiar, altfel spus asupra mijloacelor şi itinerarelor de transportare a acestora. Iar pentru că tot am amintit de potenţialii beneficiari ai acestor imense resurse, consider că o scurtă trecere în revistă a lor ar fi utilă pentru scopul lucrării de faţă., mai ales că ei sunt cei care, direct ori indirect, influenţează echilibrul de forţe în regiune, cu implicaţii ce se extind cu mult dincolo de graniţele locale. Spaţiul caucazo – caspic este nu doar un corn al abundenţei energetice ci în acelaşi timp şi un loc în care rivalităţile dintre marile puteri mondiale îşi găsesc adesea expresia. O scurtă privire aruncată asupra celor interesaţi de imensele resurse aflate în zonă poate ridica în acelaşi timp şi un colţ al vălului care acoperă de regulă jocurile geopolitice delicate ce se fac de regulă în spatele cortinei. Eliminând statele exportatoare mai mici care, în lipsa unor mari ambiţii strategice, sunt interesate în primul rând de avantajele economice pe care le presupune implicarea lor, mai rămân de analizat doar Rusia, Iranul, China şi, forţând limitele geografice stabilite la începutul lucrării, India.

Fig. 3 Distribuţia rezervelor de petrol şi gaze în zona Mării Caspice Astfel, India este o ţară a cărei economie a cunoscut o creştere explozivă în anii premergători actualei crize şi prin urmare industrializarea a fost la rândul ei stimulată să se dezvolte. Din nefericire pentru „locatarii” săi, sub-continentul singur nu are de unde să asigure toate acele resurse atât de necesare menţinerii pasului cu cererea de pe piaţa internă şi prin urmare importurile s-au dovedit a fi soluţia indicată; şi cum zonele tradiţionale, gen Golful Persic, erau deja „ocupate”, regiunea caspică a apărut ca fiind o promiţătoare sursă de energie. Prin urmare, guvernul indian a încurajat companiile petroliere indiene să se implice cât mai mult în concesionarea zonelor pentru a-şi putea asigura aprovizionarea. Lipsa tehnologiilor competitive, fondurile insuficiente şi lobby-ul incomparabil mai puternic făcut de contracandidaţii lor, respectiv multinaţionale de top din domeniu, au redus semnificativ rata de succes a acestor tentative. Un alt dezavantaj este reprezentat de provocările pe care lear fi prezentat transportul eventualelor resurse obţinute, rutele terestre directe trebuind să străbată teritoriul Afganistanului (nu tocmai propice în momentul de faţă pentru găzduirea în siguranţă a unor oleoducte ori gazoducte) şi al vechiului duşman, Pakistanul. Putem aşadar conchide că, deşi interesată de zonă, India nu poate fi totuşi considerată un jucător important în regiune. Un alt pretendent care râvneşte de mult la „bunătăţile” regiunii este China. Evident că motivaţia implicării sale în regiune nu diferă prea mult de cea a Indiei dar în plus putem adăuga şi aspiraţiile acesteia la statutul de mare putere. De altfel accederea la resursele 460

energetice ale Asiei Centrale şi implicit la cele din zona analizată reprezintă unul din motivele mai puţin cunoscute ce au stat la baza constituirii Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai. La fel ca şi în cazul anterior, primul domeniu abordat a fost cel al infrastructurii, China manifestându-şi disponibilitatea de a investi în dezvoltarea infrastructurii în schimbul obţinerii accesului neîngrădit la energie. Metoda aleasă nu diferă prea mult de cea folosită la nivel global de către această ţară care, în urma boomului economic pe care l-a cunoscut în ultimul deceniu a acumulat o impresionantă cantitate de lichidităţi, lichidităţi care în contextul crizei actuale s-au dovedit o adevărată mană cerească. Astfel, investiţiile greenfield pe care până acum le făcea în diverse părţi ale globului (de regulă în zone izolate, cu condiţii dificile sau pur şi simplu ocolite de marile companii din motive politice, cel mai adesea legate de drepturile şi libertăţile cetăţeneşti) au fost completate în ultimul an de achiziţionarea extrem de avantajoasă a unor firme aflate în dificultate. Nu mai este deja nici un secret faptul că reprezentanţi ai companiilor chinezeşti umblă prin regiune cu valize de bani în căutarea oricăror oportunităţi ce pot fi exploatate pe loc. Iar hidrocarburile nu sunt singurele ascunse în subsolul acestei atât de bogate şi deci atât de disputate regiuni. Kazahstanul este posesorul celui de-al doilea depozit de uraniu ca mărime din lume iar aşa ceva nu putea trece neobservat de către cineva aflat într-o continuă goană după resurse energetice. În condiţiile în care astăzi în China se află în diverse stadii de construcţie 16 reactoare nucleare, cu încă 8 – 16 în curs de aprobare, „foamea” de uraniu este pe deplin explicabilă. Şi să nu uităm de recent afirmata dorinţă de a deveni o forţă militară de care să se ţină seama în regiune şi nu numai, combinată cu impulsul primit de procesul de modernizare şi extindere a forţelor armate907! Rezultatul cooperării în acest domeniu s-a materializat prin exploatarea în comun a minelor de la Irkol, întreaga producţie de 500 – 750 tone / an fiind destinată industriei nucleare chineze. În acest context cred că este momentul să introducem în scenă doi noi actori care, deşi aflaţi din punct de vedere geografic la distanţe considerabile de regiunea în cauză, au un rol adesea determinant în evoluţia situaţiei şi relaţiilor locale. Aceştia sunt Uniunea Europeană (UE) şi Statele Unite ale Americii (SUA). Ambii încearcă să convingă guvernele din Asia Centrală ca la construcţia facilităţilor de transport a gazelor şi petrolului să ocolească Rusia şi Iranul dar rezultatele obţinute nu sunt întotdeauna cele scontate. Spre exemplu, costurile mari pe care le-ar implica aceste variante şi riscurile politice implicate au condus la consolidarea poziţiei unor clienţi mai accesibili din Asia908. Iar cum punctul de sprijin principal al dezvoltării regionale se află în resursele energetice, nu e de mirare faptul că majoritatea guvernelor din regiune doresc cu disperare să le diversifice. Lipsa de încredere în cele două state, deşi generală, are totuşi cauze diferite. Astfel, Rusia s-a dovedit întotdeauna un partener dificil dar perioada când la conducere s-a aflat Vladimir Putin a accentuat această situaţie; iar alegerea lui Dmitry Medvedev în funcţia supremă a schimbat prea puţin situaţia. În fapt, în perioada ce a urmat scurtului război din Georgia asistăm la un şantaj energetic tot mai accentuat la adresa Europei şi înţelegerile separate de tipul celor încheiate de Germania sunt doar un foarte slab paleativ. Iranul pe de altă parte se află pe lista statelor ce sponsorizează terorismul şi în acelaşi timp, sfidând comunitatea internaţională, face progrese tot mai mari în dezvoltarea unui program nuclear propriu. Toate acestea justifică oarecum dorinţa SUA de a vedea petrolul din zonă curgând către Marea Mediterană, evitând astfel Iranul. Doar că îndeplinirea acesteia depinde de o serie

907

China este în curs de mărire a numărului de rachete balistice intercontinentale şi modernizare a acestora, în timp ce primul din cele 5 noi submarine nucleare purtătoare de rachete balistice intercontinentale cu încărcătură nucleară Type 094 SSBN şi-a încheiat probele de mare. 908 Coreea de Sud, alături de China şi India, se află printre cei mai bine plasaţi clienţi din această categorie

461

de factori ce uneori au legătură mai puţin cu politica şi mai mult cu un calcul economic rece. Iar dezgheţarea relaţiilor cu Libia sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Realitatea este că această zonă a fost placa turnantă a vechiului Drum al Mătăsii iar priorităţile economice moderne impun practic luarea în considerare a deschiderii unei versiuni moderne a acestuia, pe care în locul textilelor fine şi al mirodeniilor să circule „sângele” societăţii moderne, adică petrolul şi gazele într-un sens respectiv produsele industriale în sensul opus iar locul drumurilor prăfuite străbătute de cămile să fie luat de conducte, căi ferate şi autostrăzi. Beneficiile pentru toate părţile implicate sunt evidente, nivelul lor putând chiar justifica până la un punct o serie de concesii care ar putea fi făcute ţărilor din zonă, majoritatea acestora nefiind tocmai modele de democraţie. De aceea piedicile cele mai mari sunt valoare foarte mare a investiţiilor necesare şi volatilitatea politică a regiunii, volatilitate care la rândul său influenţează mediul de securitate. Deşi problematica spaţiului caucaziano – caspic a fost extrem de succint abordată în această scurtă lucrare – fiecare element în parte merită un capitol întreg – cred că o scurtă concluzie poate fi totuşi trasă. Astfel, sunt incontestabile atât bogăţia imensă a rezervelor naturale aflate în subsolul regiunii cât şi dificultăţile ce trebuiesc depăşite pentru a putea intra în posesia lor. De asemenea este evident faptul că atât existenţa cât şi distribuţia lor constituie miza unui delicat balet politic, ce implică nu doar jucători regionali ci şi dinafară, consecinţele a ceea ce se întâmplă aici având repercusiuni la nivel global. Practic putem afirma fără teama de a greşi prea mult că menţinerea ritmului de creştere economică şi militară a Chinei poate fi influenţată de libertatea de mişcare pe care aceasta o are în zonă ori că nevoia de resurse, grefată pe unele progrese uşoare în domeniul democraţiei, ar putea la un moment dat să constituie cheia promovării unei imagini mai bune a Iranului. Dar toate acestea pot fi răsturnate cu 1800 în cazul în care ascensiunea necontrolată a separatiştilor ori fundamentaliştilor ce se ascund deocamdată în zonele greu accesibile din aproape toate statele din regiune ar dezgheţa conflictele aflate acum într-o stază prelungită. Bibliografie: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

*** Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti 2007 *** – Colecţia JANE'S DEFENCE WEEKLY *** – Pulsul Geostrategic 20 Martie 2007 – 5 Martie 2008 www.iea.org www.janes.com www.nti.org w.w.w.IMF.org w.w.w.CSIS.org

462

SPAŢIUL CENTRAL ŞI SUD-ESTIC EUROPEAN CENTRAL AND SOUTH-EASTERN EUROPEAN AREA Daniel Pisică Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Abstract: The first known usage of the term 'Southeast Europe' was by an Austrian researcher, Johann Georg von Hahn (1811–1869) as broader term than the traditional Balkans. Unlike the United Nations definitions of Eastern Europe, Western Europe, Southern Europe and Northern Europe, there are no clear and universally accepted geographical or historical divisions that delineate this region. This concept is based on a geographic argument, that is, on the boundaries of the Balkans (which is considered a synonym by the supporters). The members proposed are Albania, Bosnia and Herzegovina, Bulgaria, Greece, Macedonia, and Montenegro The geographic definition also includes countries which are significantly located in the peninsula: Croatia (1/2) and Serbia (2/3) and some countries which are located mostly outside the peninsula as defined by the rivers: Slovenia (1/3), România (6%) and Turkey (3%). Keywords: Southeast Europe, Central Europe, Balkans, region Anticii se temeau de ea si i-au zis "Pontus Euxeinos" (Marea Întunecată), de la indoeuropeanul "akhshaena" (închis, întunecat) pentru ca alţii, ajunşi mai târziu pe tărmurile ei, să reidentifice calităţile negative ale Marii Negre spunându-i turcii "Kara Deniz", venetienii "Mare Nigrum" şi ruşii "Cernoie More". Pare a fi avut vocaţia unei bipolarităţi şi a disputei pentru putere fiind în antichitate greco-romana si perso-scitica, în evul de mijloc bizantina şi oguzo-hazara, în epoca modernă turcească şi rusească pentru a ajunge azi obiectul disputei între NATO-UE si Rusia-CSI. Pentru o clipă istorică, dupa 1990, Marea Neagră a dat senzaţia ca va fi un spatiu al cooperării între riverani dar, odata cu începutul mileniului III, a reintrat în furtuna geopoliticii marilor puteri, renăscând pentru riverani angoase ancestrale. Echilibrul regiunii pontice a suferit schimbări majore în 1991, la destramarea URSS, când s-a înmulţit numarul actorilor geopolitici ai regiunii, Rusiei, Turciei, României si Bulgariei adaugându-li-se Ucraina, Georgia şi Republica Moldova. Alte modificari de echilibru politic zonal au avut loc în 2002 prin reorientarea pro-americană a Georgiei, în 2004 şi în 2007 când România şi Bulgaria au fost primite în NATO şi, respectiv, în UE. Evoluţiile destul de rapide ale unor ţări pontice către sfera de influenţă occidentală şi placiditatea manifestată într-o prima fază de Moscova, au determinat aparitia la Marea Neagră a unei influenţe americane care depaşea cu mult tradiţionala ei prezentă din Turcia. Lipsa de ripostă a Rusiei şi obiectivele geopoliticii americane, mai ales lupta contra terorismului internaţional concentrat, din punctul de vedere al Washingtonului, în lumea islamică a Orientului Mijlociu şi Asiei Centrale au facut ca, prin NATO, presiunea americană la Marea Neagra să fie sporită net. Concret, România şi Bulgaria au fost alese ca baze pentru instalaţiile militare americane care, din Germania se mută la Pont după ce, prin bunavoinţa Bucureştiului şi a Sofiei, zonele litoralului dobrogean fuseseră folosite pe timpul intervenţiei americane în Irak. Se adaugă ofensiva americană de sarm catre Georgia si Ucraina carora li se promite admiterea în NATO. 463

Sintetizând, putem spune ca Washingtonul îşi accentuează permanent influenţa politică în regiune, încercând să realizeze nu o stabilizare a geopoliticii Mării Negre, ci o rasturnare a acesteia în favoarea sa şi în defavoarea Rusiei. Aceasta desigur sub forma democratizării unor ţări riverane aparţinatoare de spaţiul postsovietic pe care americanii s-au grăbit să-l decreteze "zona de pluralism geopolitic". La "Forumul Mării Negre pentru Dialog si Parteneriat" de la Bucureşti, din iunie 2006, asistentul pentru securitate naţională al presedintelui G. W. Bush, J. D. Crouch declara ca SUA vor sprijini eforturile de creare a unei regiuni a Mării Negre prospere, libere, "în care domneşte pacea", ca şi eforturile regionale de cooperare mai eficientă. Cu alte cuvinte, aceasta ar însemna că Rusia trebuie sa renunţe la propriile interese în zona pontică. Daca lucrul este perfect valabil pentru Turcia, România şi Bulgaria, el este cel puţin discutabil pentru Ucraina şi Georgia. Camera Reprezentanţilor a Congresului american a adoptat un proiect de lege în scopul sprijinirii celor două republici ex-sovietice ca să intre în NATO. Prim-vicepresedintele Dumei Ruse, Oleg Morozov, a comentat aceasta spunând că "extinderea NATO si înaintarea ei spre est, spre ţările spaţiului postsovietic, constituie un factor care are un efect distrugător asupra păcii actuale". Multe dintre tentativele americane de sporire a prezenţei lor efective la Marea Neagră nu sunt percepute ca acte de întarire a luptei antiteroriste, cum sunt ele prezentate de Washington, ci ca tentative de subordonare a intereselor ţărilor pontice, în primul rând ale Rusiei, dar nu numai. Situată în proximitatea Heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc politic diplomatic economico-militar extrem de complex, Marea Neagră a devenit, în special după 11 septembrie 2001 dar mai ales odată cu extinderea NATO din 2002 un spaţiu de complicată întrepătrundere a frontierelor geopolitice şi geoeconomice şi un cadru de afirmare a noii comunităţi euro-atlantice. De fapt, noua configuraţie a Mării Negre se anunţa încă din anii ’90 când s-au trasat primele proiecte ale pipe-line-urilor care vor transporta resursele energetice ale Estuluisemiperiferie către zona euroatlantică calificată, sau, cu termenul lui Wallerstein, centrul sistemului mondial modern. Fiind localizată geografic la intersecţia spaţiilor de securitate europene euro-asiatice şi ale Orientului Mijlociu, Marea Neagră nu a fost considerată a fi centrul nici uneia din ele. În acest sens explicaţia occidentală este clară: „Când a venit rândul Europei, prioritatea noastră au reprezentat-o ţările care se întindeau de la statele baltice până la cele din Balcanii Orientali. Când a fost vorba de fosta Uniune Sovietică ne-am concentrat atenţia asupra realizării unei noi relaţii de cooperare cu Moscova. Şi pe lângă conflictul israeliano-palestinian, interesele şi atenţia din politica noastră pentru Orientul Mijlociu erau limitate de regulă la graniţa de sud a Turciei”. La aceste argumente se adaugă faptul că, pe de o parte, conflictul din fosta Iugoslavie a direcţionat în bună măsură atenţia spre acest spaţiu iar conflictele îngheţate (Transnistria, Albania, Osetia de Sud, Karabah) şi situaţia reziduală lăsată prin destrămarea Uniunii Sovietice au fost ignorate. Socotită şi de către occidentali drept o zonă de „străinătate apropiată” a Moscovei, în care aceasta din urmă are interese speciale, Marea Neagră a captat foarte puţin atenţia Occidentului. Regiunea Mării Negre se află în epicentrul eforturilor occidentale de a-şi proiecta interesele spre Caucaz şi Orientul Mijlociu. Pe măsură ce NATO îşi extinde atribuţiile şi se pregăteşte pentru o implicare pe termen lung în Afganistan, luând în considerare şi asumarea unor responsabilităţi suplimentare în Irak, regiunea Mării Negre începe să fie privită într-o altă lumină. Punctul de plecare al abordării occidentale de azi în Marea Neagră a fost 11 septembrie 2001 moment care a condus la o modificare a opticii statelor occidentale faţă de întreaga 464

regiune. Necesitatea creării unei „springboard” pentru combaterea terorismului islamic este întărită de o serie de factori structurali prezenţi în regiunea Mării Negre cum sunt: state neconsolidate, slabă capacitate administrativă, sărăcie şi disparităţi economice, corupţie şi crimă organizată. Totodată, lărgirea NATO (2002) şi UE (2007) până la graniţele Mării Negre şi mai ales aspiraţiile globale ale acestor organizaţii determină ieşirea Mării Negre din conul de umbră al periferiei Europei şi afirmarea unei noi realităţi geopolitice, de interfaţă cu alte zone, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. În prezent Europa importă 50% din energie prin rute foarte complicate ce trec peste Bosfor şi Canalul Mânecii. Din 2020 Europa va importa 70% din necesar din afară. Deşi limbajul politic actual, în special cel occidental, este impregnat de expresii precum „noua importanţă strategică a Mării Negre” este clar că problemele cu care se confruntă regiunea sunt preponderant unele pre-11 septembrie 2001. Astfel, deşi, pe de-o parte, se clamează necesitatea realizării unui model de securitate cooperativă cu geometrie variabilă prin utilizarea/completarea reciprocă a unor formule regionale cum sunt ONU, OSCE, UE, NATO/Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC)/Parteneriatul pentru Pace (PpP), Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI), GUUAM, şi Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN), pe de altă parte principala dilemă a strategiilor occidentale se reduce la armonizarea intereselor strategice ale Rusiei, mai puţin cele ale Ucrainei, intrată în urma „revoluţiei orange” în sfera de influenţă americană, cu cele ale statelor NATO prezente la Marea Neagră. Astfel, după lărgirea organizaţiei nord-atlantice spre est, Occidentul este, încă o dată, confruntat cu faptul că o extindere suplimentară a propriei sfere la Marea Neagră „poate fi recepţionată de mulţi ruşi ca fiind ostilă”. De fapt această teamă difuză nu este fără un substrat real. După reculul Rusiei în anii ’90 din Europa Centrală şi de Est, macrostrategia occidentală multifazată a ajuns la Marea Neagră. Dilema abordării Mării Negre precum şi faptul că această etapă face parte dintr-un plan mai vast, o panidee creionată cu mult timp înainte, nu mai este un secret. Dezintegrarea URSS şi apariţia pe teritoriul ei a 15 noi state independente a generat pentru Rusia un adevărat recul geopolitic şi geostrategic. Tot ce s-a acumulat din punct de vedere geopolitic în perioada din secolul XVIII până în 1945 a fost pierdut. În opinia unor cercetători ruşi, după prăbuşirea URSS „în plan geopolitic Rusia s-a pomenit în situaţia de după Pacea de la Brest din anul 1918, iar în plan social-economic, în situaţia anului 1920 după războiul civil”. În urma colapsului URSS, Moscova a pierdut nu numai 24% din teritoriu şi cca. 40 % din populaţie dar şi principalele repere ale politicii sale externe. Acest fapt a confruntat mai bine de un deceniu conducerea de la Kremlin cu problema identificării unei noi identităţi pentru Rusia în sistemul relaţiilor internaţionale. Acest plan de extindere a sferei de influenţă americane, prin intermediul mijloacelor soft, cum sunt “revoluţiile trandafirilor sau “orange” transpare în majoritatea luărilor de poziţie ale înalţilor demnitari americani. Astfel, în cursul audierilor secretarului de stat american, fost consilier pe probleme de securitate naţională al administraţiei Bush, Condoleezza Rice, în faţa Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatului SUA, declara: “To be sure, in our world there remain outposts of tyranny - and America stands with oppressed people on every continent - in Cuba, and Burma, and North Korea, and Iran, and Belarus, and Zimbabwe. The world should apply what Natan Sharansky calls the "town square test": if a person cannot walk into the middle of the town square and express his or her views without fear of arrest, imprisonment, or physical harm, then that person is living in a fear society, not a free society. We cannot rest until every person living in a "fear society" has finally won their freedom”. Această viziune geopolitică este însă împărtăşită şi de către noii parteneri zonali ai Occidentului cum este Georgia; această ţară a devenit una din „mărcile” occidentale la Marea Neagră care are misiunea de a asigura, în primul rând, securitatea conductelor petroliere de pe 465

ruta Baku-Tbilkisi-Ceyhan; indiferent de temele predilecte ale noii propagande dezvoltate de statele occidentale, (identitatea de valori, extinderea arealului democraţiei, redescoperirea unor teritorii de cultură europeană) este foarte clar faptul că principala raţiune de a fi (în accepţiunea termenului american de „nation buliding”) a unor ţări precum Azerbaidjan sau Georgia este aceea de a asigura un acces sigur al Occidentului la petrolul caspic. Celelalte dimensiuni, noile ideologii create în laboratoare occidentale şi asumate de autorităţile acestor „emerging states”, reprezintă suportul ideologic prin care noile elite justifică existenţa statelor pe care le conduc şi care intră în conflict cu viziunea neo-imperială rusă. Astăzi, harta politică a zonei Mării Negre este influenţată de o fostă superputere, Rusia, şi două puteri regionale Ucraina şi Turcia. Ca succesoare a URSS, Rusia este în continuare un factor major în regiunea Mării Negre. După o foarte lungă perioadă de timp când Moscova era cel mai important actor în Marea Neagră, aceasta caută să-şi menţină rolul de pivot pe care l-a jucat odată în construirea şi menţinerea „arhitecturii Războiului Rece al ţărmurilor”. Concepţia neo-imperială a Rusiei în Marea Neagră îşi are originea în epocile ţaristă şi sovietică dar mai ales în nevoia de a contracara expansiunea în regiune a SUA şi UE. În acest sens, preşedintele rus Vladimir Putin a manifestat permanent un interes sporit pentru flota rusă din Marea Neagră, care în pofida uzurii morale din ultimii 15 ani reprezintă o forţă semnificativă de care trebuie să se ţină seama. Declaraţiile preşedintelui rus de genul „bazinul Mării Negre şi al Mării de Azov se află în zona rusă de interes strategic” or „ Marea Neagră oferă Rusiei acces direct la cele mai importante rute globale de transport” nu fac decât să sublinieze faptul că Rusia nu doreşte să-şi abandoneze poziţiile deţinute în Marea Neagră. Aceste deziderate sunt susţinute pe teren prin diverse metode; Moscova continuă să obstrucţioneze retragerea bazelor sale din Georgia Batumi şi Akhalkalaki, angajament luat la summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999; Totodată sunt exploatate tendinţele separatiste ale Abhaziei şi Osetiei de Sud şi a republicii autonome Adjaria; deşi în 2000 au existat unele gesturi care puteau indica faptul că Federaţia Rusă ar începe să-şi respecte angajamentele internaţionale privind retragerea bazelor sale militare din Georgia, totuşi cu excepţia bazei de la Vaziani şi la nivel declarativ baza de la Gudauta, de fapt majoritatea trupelor ruse au rămas pe poziţii şi uneori, desfăşoară acţiuni militare, “Aderarea României şi a Bulgariei la NATO – şi în cele din urmă şi la UE – ne face să sperăm că etapa finală a făuririi unei Europe cu adevărat unite a început într-adevăr. Prin decizia sa de la Praga, NATO cuprinde practic întreaga comunitate a Mării Negre, fie prin apartenenţa directă la Alianţă, fie prin relaţii speciale cu Rusia şi Ucraina ” La dezintegrarea Uniunii Sovietice, flota rusă din Marea Neagră avea un număr de nave de război (inclusive submarine) care varia, conform estimărilor specialiştilor, între 300 şi 635, iar numărul personalului asociat cu această flotă era estimat la 47.000 – 70.000 oameni; până în 1995, flota rusă rămăsese cu aproximativ 48.000 oameni, 14 submarine, 31 nave de suprafaţă, 43 nave de patrulare şi de coastă, 125 de avioane de luptă şi 85 de elicoptere; echipamentul acoperit de prevederile Tratatului CFE o divizie pentru apărarea coastei, având 175 de tancuri, 450 transportoare blindate, 72 de piese de artilerie; în compunerea flotei era inclusă totodată o brigadă de infanterie marină cu 50 de tancuri, 218 transportoare blindate şi 45 de piese de artilerie. Statutul acestor baze este de mai mult timp în dicuţie fără a se ajunge la o viziune comună; Georgia consideră că un termen de trei ani pentru evacuarea acestor baze este suficient, Rusia insistă asupra unui termen de14 ani, cum a fost aceea din valea Pankisi. Sub acoperirea participării la lupta antiteroristă. strategia rusească este marcată de fapt de două tendinţe contradictorii; pe de-o parte se încurajează dezvoltarea unei atmosfere de încredere prin angrenarea organizaţii, scheme de cooperare regională, în acţiuni comune de prezervare a securităţii împotriva aşa-ziselor „noi riscuri” iar pe de altă parte se foloseşte forţa

466

militară în conflicte îngheţate sau doar cu rol de descurajare în momentul în care Moscova constată că orientarea unor state riverane tinde să ia o turnură periculoasă. Proaspăt ieşită din revoluţia portocalie, după cele mai multe opinii, subsidiată puternic de Occident, Ucraina devine un avanpost vestic la întretăierea a trei mase geopolitice: euroatlantică, euro-asiatică şi islamică. Deşi nesemnificativă ca forţă navală în Marea Neagră Ucraina este o piesă importantă în puzzle-ul occidental al traseelor energetice84. Prin operaţionalizarea terminalului petrolier Odessa, Ucraina are posibilitatea de a regulariza fluxul petrolier dinspre Caspica şi Orientul Mijlociu spre Europa. Chiar dacă, la nivel subregional, Ucraina rămâne un jucător cu o anumită pondere este evident că această pondere depinde în bună măsură de traiectoria pe care o vor imprima acestei ţări cancelariile occidentale. Foarte activă în special în fostele republici sovietice de cultură islamică, Turcia, cel mai important pilon american la graniţa masei continentale şi culturale ruseşti, reprezintă unul din liderii regionali în Marea Neagră. Ambiţiile Turciei au la bază în bună măsură convingerea că în urma dezintegrării URSS şi Iugoslaviei îi revine misiunea de a restabili influenţa politică, economică şi mai ales culturală asupra fostelor teritorii ale Imperiului Otoman. Deşi forţele navale turce înregistrează o anumită dezvoltare, ea trebuie pusă pe seama necesităţii de a păstra avantajul militar asupra Greciei în zona Mării Egee şi a Ciprului. Astfel, deşi o prezenţă semnificativă în Marea Neagră, flota turcă are ca principal obiectiv asigurarea securităţii Strâmtorilor şi mai ales capacitatea de a opera în cadrul strategiilor NATO. Implicată în diverse scheme de colaborare regională (OCEMN, BLACKSEAFOR) Turcia are o serie de interese proprii pe care şi le promovează nu întotdeauna în consonanţă cu acelea ale aliaţilor riverani din NATO (România şi Bulgaria), conştientă de faptul că nici o strategie regională nu va putea face abstracţie de viziunea sa. Revenind la Rusia, menţionăm că un interes sporit prezintă politica sa prin prisma P.G.S. (Periferia Geopolitica Strategica). Unul dintre actorii importanţi din PGS este Turcia. În raporturile geopolitice, Turcia se arată a fi un adversar tradiţional în zona Balcanică, a Marii Negre, în Transcaucaz. Mai ales ca Turcia dobândeşte acum o semnificaţie geopolitică independentă în calitate de centru de putere în regiune. S-au învechit înfăţişările despre aceasta tară ca despre "flancul sudic" N.A.T.O., ceea ce în esenţă era corect în perioada lumii bipolare. Astazi, Turcia este un puternic centru economic, militar şi, cel mai important, ideologic al regiunii. În afară de aceasta, Turcia este un nod geopolitic care leaga (sau dezleagă) regiunile Europei de Sud, Orientul Apropiat şi îndepartat, spaţiul post-sovietic. O importanţă mare a dobândit Turcia în timpul prăbusirii U.R.S.S., odată cu creşterea potenţelor sale politico-militare şi umplerea vacuumului geopolitic în câmpul sudic de acţiune al Rusiei. Înca nu demult, raporturile Occidentului cu Turcia păreau fără nori. Turcia era privită ca unul din principalele centre de bază care adunau pe filiera comuna forţele coaliţiei anti-irakiene în regiune, ca o armă a Occidentului de pătrundere în ţările C.S.I., inclusiv şi în scopul ruperii continue a rămăşiţelor influenţei ruse. Turcia constituie unul din principalii concurenţi şi oponenţi ai Rusiei în raza sa sudică. Puterea Fortelor Militare Maritime a Turciei (conform posibilităţilor militare) depaşesc astăzi puterea flotei Marii Negre. Economia Turciei, cu toate greutăţile sale, este destul de dinamică. Vectorul tendinţelor geopolitice în prezent sunt în primul rând teritoriile C.S.I., vecinătatea Marii Negre, Caucaz, Asia Centrala, Transcaucazia. Chiar daca posibilităţile economice pentru tendinţele pan-turce nu sunt mari (volumul total al investitiilor în ţările CSI din partea Turciei nu depaşeau trei miliarde dolari pâna de curând), Turcia se sprijină pe afinitatea limbii, radăcinile istorice comune, comunitatea religiei. Dupa ascensiunea la începutul anilor '90 în direcţia post-sovietica, în prezent Turcia întâmpină unele greutaţi în acest proces.

467

În multe privinţe, relaţiile internaţionale sunt ca un joc de sah geopolitic în care guvernele trebuie să se gândească la consecinţele fiecărei mişcări pe care o fac. În perioada sovietică, Bulgaria era aliatul de incredere al Moscovei în Europa de Sud-Est, în asemenea măsură încât Washingtonul nici nu a încercat să îşi amelioreze relaţiile cu Sofia. În realitate, decizia lui Todor Jivkov de a rămâne un aliat al Moscovei a însemnat ca putea rămâne la putere nelimitat şi probabil că şi-a dat seama că a incerca să se rupă de Moscova sovietică însemnă o îndepartare a lui de la putere. Astăzi, strategii politici de la Sofia au decis că “Occidentul”, însemnând aderarea la organizaţii precum NATO şi UE, şi prietenia cu Washingtonul sunt în interesul lor. Datorită poziţiei geopolitice unice a Bulgariei, strategii de la Sofia vor fi nevoiţi să cântareasca cu mare atenţie prieteniile pe viitor, îndeosebi relaţiile cu NATO, cu ţările europene şi cu SUA. Fiecare guvern îşi are propriile interese şi este important ca Sofia să îşi amintească faptul că lucrurile care mulţumesc Washingtonul nu sunt neapărat şi pe placul liderilor de la Bruxelles şi din restul Europei. Mai mult, Bulgaria nu trebuie să-şi uite legaturile istorice cu ţările din Balcani, din lumea arabă şi cu Rusia. Este puţin probabil ca Bulgaria să devină o ţintă pentru terorişti din cauza acceptării prezenţei soldaţilor americani pe teritoriul ei, însă cu siguranţă Kremlinul va supraveghea cu atenţie evoluţia situaţiei din această ţară în anii ce vor urma. Sofia trebuie să nu uite faptul că principalul interes al SUA în Bulgaria, la fel ca şi cel avut de Rusia în trecut, este legat de poziţionarea geografică a ţării la Marea Neagră. Nu dimensiunea armatei bulgare este motivul pentru care Washingtonul dă dovadă de interes faţă de relaţia de prietenie cu aceasta ţară slava. Din punct de vedere geografic, Bulgaria le oferă SUA şi NATO o prezenţă mai mare la Marea Neagră, prin care există proiecte de construire de conducte de petrol şi gaz. De asemenea, Bulgaria se află aproape de fosta Iugoslavie, un spaţiu în care tensiunea e constantă, în special in decursul ultimului deceniu. Mai important chiar, Balcanii reprezintă o zonă de tranzit pentru traficul cu droguri ilegale spre Europa. În plus, Bulgaria este relativ aproape de ţări din Caucaz, precum Georgia, un prieten şi mai important al Statelor Unite. Bazele permit totodată SUA să exercite un control sporit asupra ţării şi asupra regiunii “Orientului Mijlociu Mare”, în condiţiile în care Washingtonul are acum o prezenţă militară în sud, flota a 5-a a SUA în Bahrein, şi va deţine o prezenţă şi în nord prin vecinatatea Bulgariei. În perioada Razboiului Rece, Bulgaria a fost vazută ca fiind un satelit al Moscovei, sub conducerea lui Todor Jivkov. Cincisprezece ani mai tarziu, după căderea Uniunii Sovietice, şi-a început demersurile de alaturare Occidentului, prin intermediul statutului de membră a NATO şi UE, cărora li s-a alaturat mult mai târziu decât alte foste ţări membre ale Tratatului de la Varşovia). La 28 aprilie 2006, ministrul de externe al Bulgariei, Ivailo Kalfin, şi secretarul de stat american Condoleezza Rice au semnat Acordul de Cooperare în domeniul Apărării, un acord pe zece ani, care permite staţionarea în Bulgaria a 2.500 de soldaţi americani. În timpul rotaţiei trupelor, numărul soldaţilor poate creşte la 5.000, pentru o perioadă de 30 de zile. Soldaţii americani vor fi staţionaţi în trei baze bulgare: în Zona de Antrenament Novo Selo, la Baza Aeriană Bezmer şi la Baza Aeriană Graf Ignatievo. Ambasada americană la Sofia a explicat că nu vor exista “baze americane” pe teritoriul bulgar. Acestea sunt şi vor continua să fie baze bulgare, sub drapel bulgar şi comandă bulgară, însă vor fi folosite şi de trupele americane, pentru antrenament. Nu toţi bulgarii sunt de acord cu prezenţa soldaţilor americani pe teritoriul ţării lor. Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a dat şi el dovadă de scepticism cu privire la aceste baze ale SUA. El a declarat că “acordul privitor la stabilirea de baze militare ale SUA pe teritoriul bulgar este o înţelegere bilaterală între Bulgaria şi SUA. Nu văd cum ar putea NATO să beneficieze de pe 468

urma acestor baze în prezent. În acest stadiu, nu prevăd că NATO ar urma sa folosească aceste baze”. Judecând după documentele oficiale ale administraţiei de la Bucureşti, viziunea românească porneşte de la faptul că deoarece riscurile şi oportunităţile din zona Mării Negre sunt similare cu cele din alte spaţii, de exemplu Mediterana, se poate crea o viziune comună care să coaguleze Europa de Sud-Est, Marea Neagră, Caucazul şi Mediterana; această viziune comună ar trebui să aibă printre obiective, prin asigurarea securităţiişi stabilităţii în regiune securizarea rutelor energetice. Totodată, România subscrie la politicile NATO şi UE de a sprijini procesele democratice în regiune şi la acordarea de asistenţă directă statelor în tranziţie. Stabilitatea va fi proiectată în ariile adiacente Mării Negre în armonie cu politicile NATO şi UE, procesul De obicei atunci când Moscova desfăşoară acţiuni militare aşa-zis antiteroriste pe teritoriul Georgiei, principala scuză oferită opiniei publice internaţionale este aceea că datorită faptului că Georgia nu are capacitatea de a-şi securiza frontierele, Rusia este nevoită să intervină pentru a combate grupurile teroriste cecene; de altfel, pe plan internaţional există destule suspiciuni referitoare la identitatea sponsorilor aşa zişilor terorişti ceceni din Pankisi , în spatele cărora se pare că au stat serviciile speciale ruse; (în acest sens, vezi Vladimir Socor, Coridorul de transport Georgia – Ucraina este mult mai scurt decât cele prin Turcia şi, amănunt demn de luat în considerare, infrastructura de transport şi procesare ucraineană destul de bine dezvoltată în raport cu cea a Georgiei de exemplu. De asemenea, România va sprijini aceste procese şi prin „dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu Federaţia Rusă ca jucător regional major”. Ca membru fondator al Organizaţiei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, România sprijină obiectivele acesteia (dialog continuu cu UE, Pactul de Stabilitate, lupta împotriva crimei organizate, Planul de Acţiune în domeniul transporturilor), considerând că OCEMN are un potenţial semnificativ pentru dezvoltarea cooperării economice la nivel regional, pentru promovarea stabilităţii şi securităţii, ca şi pentru construirea unei comunităţi de interese şi valori la Marea Neagră. În acest context, este clar că situarea regiunii în vecinătatea imediată a NATO (şi a UE), dar şi a Orientului Mijlociu Lărgit, perspectiva amplasării unor facilităţi militare americane pe ţărmul românesc şi bulgăresc al Mării Negre, acumularea în cadrul său a problemelor nerezolvate ale Europei (conflictele îngheţate, criminalitatea transfrontalieră, deficitele democratice), dar şi prezenţa unor importante resurse energetice de interes pentru SUA şi statele europene sporesc valoarea strategică a României în regiunea Mării Negre pentru comunitatea euro-atlantică. În cadrul NATO, România, alături de Bulgaria şi Turcia, a promovat în premieră tema Mării Negre în pregătirile Summit-ului NATO de la Istanbul. Astfel, importanţa regiunii pentru comunitatea euro-atlantică şi disponibilitatea NATO de a dezvolta un rol în regiune, complementar iniţiativelor regionale şi-a găsit consacrarea, în cadrul comunicatului Summitului.Totuşi, în pofida unor atuuri certe, România nu are deocamdată mijloacele care să îi permită o poziţie proprie. Toată retorica oficială pedalează pe teme deja întoarse pe toate părţile şi care sunt în bună măsură epuizate încă din anii . Orice încercare a României de a-şi depăşi la nivel vocal statutul şi posibilităţile reale va avea ca rezultat pierderea credibilităţii şi eşuarea din start a oricărei inţiative. Experienţa participării României la o serie de scheme de cooperare regională, trilaterală quadrilaterală (în anii 90 s-a înregistrat o inflaţie de astfel de iniţiative) arată că nu s-au înregistrat beneficii, nici economice nici de influenţă pe măsura ideilor. Din punct de vedere geopolitic România nu are cum să aibă o poziţie bine delimitată deoarece potenţialul său economic şi militar pur şi simplu nu îi permite. La aceasta se adaugă şi diferenţa de interese chiar cu unii aliaţi riverani din NATO, dar mai ales faptul că orice strategie de a edifica o relaţie normală cu Ucraina reprezentat un eşec constant. 469

În concluzie, se poate spune că Marea Negră este o regiune de convergenţă a intereselor marilor actori globali iar poziţiile unor jucători mai mici trebuie să se configureze prin raportarea permanentă la aceste interese. Faptul că România şi Bulgaria sunt astăzi avanposturile NATO la Marea Neagră iar SUA doresc amplasarea unor baze militare în aceste ţări arată foarte clar că jocul de şah pentru stăpânirea Rimlandului este în desfăşurare iar România este o piesă importantă a acestuia. Amplasarea unor facilităţi militare în România şi Bulgaria, dincolo de necesităţile susţinerii campaniei antiteroriste şi a unui eventual atac împotriva Iranului comportă, prin ricoşeu şi o un serios motiv de îngrijorare pentru Rusia. Bibliografie: 1. Ilie Bădescu, “Tratat de geopolitică”, Ed. Mica Valahie, 2004 2. Mihai Gribincea, “Politica rusă a bazelor militare. Moldova şi Georgia”, Editura Civitas, Chişinău, 1999; 3. Tedo Japardize şi Alexander Rondeli, “Georgia – cu gândul la Europa în O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre”, Editura IRSI „Nicolae Titulescu” 2004; 4. “The Power and Interest News Report” (PINR) autorul raportului Alejandro Sanchez 5. “O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre”, Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”, 2004 6. Dr. Condoleezza Rice, “Prepared Statement at Confirmation Hearing Before the Senate Foreign Relations Committee”, Washington DC, January 18, 2005 7. www. Global security.org

470

FENOMENUL MIGRAŢIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ MIGRATION IN THE EUROPEAN UNION Drd. Petrişor DUMITRESCU Institutul Diplomatic Român Abstract: The migration phenomenon has always existed, fluctuating by the historic context, the economic, political, social and demographic disparities between the Central and East European countries and the EU Member States, the interdependencies between the origin and receiving countries and the European integration process evolutions. In the European Union, an integrated and inclusive approach of the migration issue is necessary. But a common policy on migration rests an ambitious objective. A common approach of the economic migration management and the harmonization of the migration policies of the Member States represented a challenge for the European Union and will become urgent in the future, especially due to the demographic ageing. Keywords: Migration, fredoom, community law, national law, statistics Consideraţii generale Fenomenul imigraţiei este un fenomen internaţional şi are ca punct de plecare ţara de origine a emigrantului şi ca punct de sosire ţara în care se va stabili imigrantul respectiv. Consider că pentru început este necesar a defini conţinutul a trei noţiuni: 1. „Migraţia” reprezintă deplasarea unei populaţii dintr-o regiune în alta, pentru a se stabili acolo. Ea reprezintă, deci, deplasare şi stabilire; 2. „A emigra” semnifică acţiunea de părăsire a propriei ţări pentru a te stabili în altă ţară; 3. „A imigra” reprezintă activitatea prin care o persoană intră într-o ţară, alta decât a sa, pentru a se stabili acolo. În acest sens nu trebuie confundat termenul de „străin” cu „imigrant”. Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt afectate de fluxul migraţiei internaţionale. Astfel, ele au agreat asupra dezvoltării unei politici comune în domeniul imigraţiei la nivelul Uniunii Europene. Comisia Europeană a făcut propuneri pentru dezvoltarea acestei politici, majoritatea propunerilor devenind în prezent legislaţia Uniunii Europene. Principalul obiectiv este o mai bună gestionare a fluxurilor migratorii printr-o abordare coordonată care ia în calcul situaţia economică şi demografică a Uniunii Europene. Migraţia reprezintă o zonă de dezbatere politică, ce oferă, o exemplificare a modului în care funcţionează societăţile democratice, gradul acestora de adaptabilitate şi deschidere faţă de schimbare. La nivelul Uniunii Europeane s-au creionat instrumentele necesare pentru conturarea unei politici comune în privinţa migraţiei, care nu de puţine ori s-a lovit de provocarea pe care acest fenomen a adus-o conceptului de suveranitate a statului naţiune. Tratatul de la Amsterdam909 a introdus politica privind migraţia în sfera de competenţă a comunităţii europene. La nivelul Uniunii Europene există, în general, două modalităţi diferite de abordare a problematicii migraţiei forţei de muncă: aceea a ţǎrilor care sunt, în general, gazde ale fluxurilor migratorii, precum şi a acelor ţǎri care sunt surse ale acestor fluxuri. Efectele economice, pozitive şi negative, se înregistreazǎ în ambele cazuri, cu toate cǎ multe dintre ele sunt destul de dificil de cuantificat. Mai mult decât atât, chiar şi fluxurile sunt 909

The Amsterdam Treaty: A Comprehensive http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/amsterdam_treaty/index_en.htm

Guide;

471

greu de măsurat, având în vedere faptul că nu sunt întotdeauna înregistrate, şi că, de multe ori, sunt ilegale. O altă variantă de abordare a fost generată de tipurile de fluxuri. Pe de o parte, există o deschidere către migraţie cu scopul acoperirii unui deficit de forţă de muncă calificată gestionată prin bariere cantitative concretizate în contigentarea fluxurilor pe meserii şi profesii. O altă politică faţă de migraţie însă este aceea orientată către atragerea de personal de înaltă calificare, acţiune în care ţările dezvoltate au intrat deja în competiţie. Această orientare este caracteristică în mod special ţărilor de peste ocean, care au dezvoltat o serie de programe bine elaborate de atragere şi integrare a specialiştilor cu înaltă calificare din foarte multe domenii. Conştientizarea acestor fluxuri a determinat abia în ultimii ani ţările europene să încerce să limiteze şi să motiveze acest personal să rămână în teritoriul de origine. Migraţia, un fenomen inevitabil al lumii actuale, nu trebuie privit ca o ameninţare, ci ca un fenomen care bine gestionat, poate juca un rol important în dezvoltarea economică a ţărilor de destinaţie şi în reducerea sărăciei din ţările de origine ale imigranţilor. Migraţia legală este reglementată la nivelul Uniunii Europene de o serie de acte normative, care au impus anumite linii directoare, în cele mai multe cazuri restrictive, în domeniul migraţiei: 1) Rezoluţia Consiliului Europei din 30 noiembrie 1994 privind limitarea admisiei cetăţenilor statelor terţe pe teritoriul statelor membre în scopul desfăşurării de activităţi pe cont propriu910; 2) Rezoluţia Consiliului din 20 iunie 1994 privind limitarea admisiei cetăţenilor statelor terţe pe teritoriul statelor membre pentru angajare în muncă911; 3) Directiva Consiliului 2003/86/EC din 22 septembrie 2003 cu privire la dreptul la reîntregirea familiei912; 4) Directiva Consiliului 2003/109/EC din 25 noiembrie 2003 cu privire la statutul cetăţenilor statelor terţe rezidenţi pe termen lung913; 5) Directiva Consiliului 2004/114/EC din 13 decembrie 2004 cu privire la condiţiile de admisie a cetăţenilor statelor terţe în scop de studii, schimb de elevi, pregătire neremunerată sau voluntariat914; 6) Directiva Consiliului 2005/71/EC din 12 octombrie 2005 cu privire la procedura de admisie a cetăţenilor statelor terţe pentru cercetare ştiinţifică915; 7) Directiva Consiliului 2005/85/EC din 1 decembrie 2005, referitoare la standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare şi retragere a statutului de refugiat916; 8) Directiva Consiliului 2008/115/EC din 16 decembrie 2008 privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în şedere ilegală917. 9) Decizia Parlamentului European şi a Consiliului(CE) nr.582/2008, din iunie 2008, de introducere a unui regim de vize simplificat de control al persoanelor la frontierele externe, bazat pe recunoaşterea unilaterală de către Bulgaria, Cipru şi 910

Jurnalul Oficial nr. C 274 din 19 septembrie 1996, p. 7 Jurnalul Oficial nr. C 274 din 19 septembrie 1996, p. 3 912 Jurnalul Oficial nr. L 251 din 03.10.2003, p. 12 913 Jurnalul Oficial nr. L 16 din 23.01.2004, p. 44 914 Jurnalul Oficial nr. L 375 din 23.12.2004 p. 12 915 Jurnalul Oficial nr. L 289 din 3 noiembrie 2005 p. 15 916 Jurnalul Oficial nr. L 375 din 23.12.2004 p. 12 917 Jurnalul Oficial nr. L 289 din 3 noiembrie 2005 p. 15 911

472

România a anumitor documente ca fiind echivalente cu vizele naţionale ale acestora, în scopul tranzitului pe teritoriile lor918. 10) Decizia Consiliului JAI nr.633/2008 din 23 iunie 2008 privind accesul la Sistemul de informaţii privind vizele(VIS) în vederea consultării de către autorităţile desemnate ale statelor membre şi de către Europol în scopul prevenirii, depistării şi cercetării infracţiunilor de terorism şi a altor infracţiuni grave919. Înţelegând necesitatea unei noi abordări a fenomenului migraţiei, liderii Uniunii Europene au stabilit în timpul întâlnirii Consiliului European din octombrie 1999 la Tampere920 (Finlanda) elementele pentru o politică migratorie comună a Uniunii Europene. Abordarea agreată la Tampere în 1999 a fost confirmată în 2004 odată cu adoptarea Programului Haga, care stabileşte obiectivele de întărire a libertăţii, securităţii şi justiţiei în UE pentru perioada 2005-2010. Programul Haga921 stabileşte 10 priorităţi922 ale Uniunii Europene pentru următorii 5 ani în scopul întăririi ariei de libertate, securitate şi justiţie. Cele 10 priorităţi stabilite pentru acţiunile la nivel comunitar au vizat : 1) Întărirea drepturilor fundamentale şi cetăţenie; 2) Lupta împotriva terorismului; 3) Definirea unei abordări echilibrate a migraţiei; 4) Stabilirea unei proceduri comune în domeniul azilului; 5) Maximizarea impactului pozitiv al migraţiei; 6) Dezvoltarea unui management integrat al frontierelor externe ale U.E; 7) Găsirea echilibrului între privat şi securitate în domeniul schimbului de informaţii; 8) Dezvoltarea unui concept strategic în ceea ce priveşte abordarea problematicii crimei organizate; 9) Stabilirea unei arii europene de justiţie originale; 10) Împărţirea responsabilităţii şi solidaritate. Programul Haga stabileşte, în ceea ce priveşte migraţia, o nouă abordare echilibrată atât pentru migraţia legală cât şi cea ilegală. Aceasta include lupta împotriva migraţiei ilegale şi traficului de persoane, în special a femeilor şi copiilor. Programul prevede şi întocmirea unui plan cu privire la migraţia legală şi integrarea migranţilor. De asemenea, se precizează că pentru un management cât mai eficient al fluxurilor migratorii este necesară o mai bună cooperare cu statele care nu sunt membre ale Uniunii în toate domeniile, inclusiv returnarea şi readmisia migranţilor. Programul Haga încurajează statele membre să-şi continue şi dezvolte politicile de integrare, scopul acestora trebuie să îl constituie îmbunătăţirea înţelegerii şi dialogului dintre religii şi culturi. În prezent, migraţia şi integrarea imigranţilor din state terţe reprezintă subiecte importante în dezbatere la nivelul Uniunii Europene şi la nivelul naţional al fiecărui stat membru în parte. Pentru unele dintre statele membre, fenomenul imigraţiei este relativ recent faţă de alte ţări, care s-au confruntat cu acest fenomen de mai mult timp. În ambele situaţii apare

918

Jurnalul Oficial nr. L 161 din 20 iunie 2008 p. 161 Jurnalul Oficial nr. L 218 din 13 august 2008 p. 129 920 European Council (1999), Presidency Conclusions - Tampere European Council, 15 and 16 October 1999; http://www.ena.lu/, 921 COM(2005) 184 final, Jurnalul Oficial nr. C 053 , 03/03/2005 P. 0001 - 0014 922 Commission of the European Communities, Communication From the Commission to the Council and the European Parliament, The Hague Programme: Ten priorities for the next five years The Partnership for European renewal in the field of Freedom, Security and Justice, COM (2005) 184 final, Brussels, 10.05.2005, http://eurlex.europa.eu/JOIndex.do. 919

473

provocarea integrării imigranţilor, fie prin elaborarea şi implementarea de mecanisme şi politici de integrare a imigranţilor, fie prin revizuirea mecanismelor şi politicilor existente. În plus, lecţiile şi răspunsurile oferite de ţările care s-au confruntat cu un nivel ridicat al imigraţiei par a demonstra că migraţia este uşor de gestionat, iar consecinţele unui management ineficient vor fi vizibile pe termen scurt, dar şi mediu şi lung. La nivel mondial, România s-a remarcat ca fiind o ţară de emigraţie până în acest moment, prezentând interes mai degrabă ca teritoriu de tranziţie pentru cei care doresc să ajungă în vestul Europei, din punctul de vedere al imigraţiei. Realizarea unui management corespunzător al migraţiei şi azilului, în condiţiile în care ţara noastră devine din ce în ce mai mult o ţară ţintă presupune asigurarea unei capacităţi instituţionale sporite care să asigure un echilibru optim între beneficiile migraţiei şi posibilele riscuri şi ameninţări la adresa ordinii şi siguranţei naţionale. O abordare coerentă şi raţională a fenomenului imigaţionist cu scopul minimizării efectelor negative şi maximizării efectelor benefice asupra statelor şi asupra indivizilor va lua în considerare multiplele faţete şi complexitatea fenomenului imigraţionist. Prin urmare, se impune ca România, în parteneriat cu celelalte state, trebuie să realizeze managementul eficient al imigraţiei ca o fundamentare a eforturilor sale de construcţie a dezvoltării economice durabile şi progresului social cu respectarea valorilor unei societăţi deschise, şi să acorde o atenţie deosebită politicilor de integrare a imigranţilor ca parte componentă a politicii de imigraţie naţionale. Astfel, gestionarea benefică a imigraţiei pentru România presupune o abordare comprehensivă şi integrată a următoarelor dimensiuni: 1) Imigraţia ca soluţie pentru rezolvarea lipsei de personal de pe piaţa forţei de muncă; 2) Atragerea de imigranţi cu o înaltă calificare profesională; 3) Incheierea de acorduri bilaterale pentru facilitarea imigraţiei pentru muncă; 4) Admiterea de imigranţi pentru studii în România; 5) Combaterea imigraţiei ilegale, a muncii la negru sau a muncii forţate; 6) Prevenirea şi combaterea traficului de persoane; 7) Politici de cooperare transfrontalieră şi securizare a frontierelor; 8) Politici de incluziune economică şi socială a imigranţilor, a străinilor sau a celor care se bucură de protecţie (temporară) din partea statului român; 9) Politici şi programe de repatriere; 10) Intensificarea şi asumarea unui rol activ în domeniul azilului. Ca urmare a dobândirii statutului de stat membru al Uniunii Europene, precum şi pentru a răspunde presiunilor imigranţilor asupra graniţelor, autorităţile române au adaptat legislaţia, au dezvoltat sisteme de reintegrare socio-economică a imigranţilor, au întreprins unele acţiuni concrete pentru gestionarea benefică a imigraţiei şi au înfăptuit reforme administrative şi instituţionale. În acest context, România se aliniază tendinţelor prezente la nivel european în ceea ce priveşte managementul imigraţiei, oferind în acelaşi timp răspunsuri specifice care ţin de manifestările fenomenului imigraţiei în România şi de cadrul legislativ, instituţional şi de implementare a politicilor la nivel naţional. Reforma legislativă în domeniul regimului străinilor şi azilului în ţara noastră s-a realizat prin adoptarea unui set de acte normative pentru asigurarea conformităţii cu legislaţia comunitară, pentru respectarea angajamentelor asumate de România prin Tratatul de aderare, precum şi cu alte instrumente juridice cu caracter internaţional la care statul nostru este parte, cum sunt :

474

1) Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea O.U.G nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European; 2) Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea O.U.G nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; 3) Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea O.U.G nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României; 4) Proiectul Hotărârii de Guvern, privind numărul autorizaţiilor de muncă ce vor fi eliberate străinilor în anul 2009, aprobat prin H.G. nr. 264 la data de 11.03.2009. În contextul în care numărul autorizaţiilor de muncă stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 150/2008 a trebuit să fie suplimentat, noul proiect a fost întocmit după analizarea oportunităţii menţinerii sau creşterii numărului de autorizaţii de muncă comparativ cu anul 2008, cu consultarea Comisiei de Dialog Social precum şi a sindicatelor şi patronatelor reprezentative la nivel naţional; 5) Proiectul de Hotărâre de Guvern privind relocarea refugiaţilor în România, proiect care a fost aprobat la data de 04.12.2008 prin H.G. nr.1596; 6) În scopul completării şi modificării unor prevederi referitoare la acordarea unor drepturi pentru solicitanţii de azil şi beneficiarii unei forme de protecţie în anumite condiţii, prin O.U.G. nr.187/2008 a fost modificată şi completată Legea nr.122/2006 privind azilul în România precum şi Normele metodologice de aplicare ale acesteia; 7) Proiectul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului pentru modificarea şi completarea Legii nr. 122/2006 privind azilul în România, aprobată prin O.U.G. nr.187/2008. Acest act normativ a fost iniţiat ca urmare a constatării neconstituţionalităţii prevederilor art. 121 alin. (1)-(3) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, cu modificările şi completările ulterioare prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 604 din 20.05.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 25 iunie 2008. Strategia României în domeniul imigraţiei 2007-2010 stabileşte liniile de acţiune ale Guvernului în ceea ce priveşte imigraţia controlată, prevenirea şi combaterea migraţiei ilegale, azilul, integrarea socială a străinilor şi corelarea tuturor aceste aspecte cu fenomenul emigraţiei cetăţenilor români. Migraţia este abordată ca un proces care trebuie gestionat şi nu ca o problemă care trebuie rezolvată, obiectivul principal fiind acela de a maximiza efectele pozitive şi a limita efectele negative ale acestui fenomen. Migraţia poate contribui semnificativ la schimbul cultural, dezvoltarea economică şi progresul societăţii româneşti, aşa cum poate aduce beneficii ţărilor de origine şi imigranţilor. Obiectivele urmărite pentru Implementarea Strategiei Naţionale privind Imigraţia sunt: 1) Scăderea nivelului de pericol generat de imigraţia ilegală, în general, printr-un management eficient în ceea ce priveşte admisia străinilor şi limitarea numărului celor cu şedere ilegală; 2) Completarea eventualelor lipsuri de pe piaţa forţei de muncă din România cu personal calificat din state terţe (lucrători migranţi) şi astfel susţinerea în continuare a dezvoltării economice a ţării noastre; 3) Atragerea de investiţii străine în România, ceea ce va contribui la dezvoltarea economică a ţării noastre; 4) Creşterea nivelului de informare a populaţiei în ceea ce priveşte fenomenul imigraţiei, fapt ce conduce pe de-o parte la respectarea legislaţiei în vigoare, iar pe de altă parte, la acceptarea mai facilă a străinilor de către societatea românească;

475

5) Participarea activă a străinilor la viaţa socială şi culturală, respectându-se în acelaşi timp identitatea culturală a acestora; 6) Dezvoltarea cooperării interinstituţionale şi specializarea personalului instituţiilor în domeniul imigraţiei. Toate măsurile care vizează susţinerea participării active a străinilor care domiciliază sau care au reşedinţa legală pe teritoriul statului român la viaţa economică, socială şi culturală, respectându-se în acelaşi timp identitatea culturală a acestora, contribuie la dezvoltarea unei relaţii bazate pe încredere şi responsabilitate reciproc asumată atât de imigranţi, cât şi de societatea românească. Integrarea imigranţilor din state terţe constituie una dintre cele mai importante provocări la care Europa şi, deci şi România, trebuie să ofere răspunsuri eficiente întrucât, existenţa unor politici imigraţioniste de succes este imposibilă în lipsa politicilor de integrare ale imigranţilor. Prin urmare, integrarea reprezintă un punct central al unei politici comprehensive de gestionare a fenomenului imigraţiei. În acest context, cercetarea asupra nevoilor de informare ale imigranţilor în România alături de acţiuni care vizează oferirea de informaţii privind drepturile, obligaţiile şi posibilităţile de integrare în România a imigranţilor din state terţe este în deplină concordanţă cu toate Principiile de Bază Comune privind politica de integrare a imigranţilor în Uniunea Europeană adoptate de Consiliul European. Repere statistice privind imigraţia în România În primul semestru al anului 2009 numărul total al imigranţilor cu drept de şedere legal în România era de 59.184 de persoane. În perioada 2005-2009, numărul total al imigranţilor aflaţi legal în România a crescut aproximativ cu 40% (17.383 persoane)923.

923

Sursa datelor: Ministerul Administraţiei şi Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări

476

În primul semestru al lui 2009, aproape 60% din numărul total de cetăţeni străini noncomunitari cu drept de şedere în România proveneau din trei ţări: Moldova (28%), Turcia (17%) şi China (14%). La nivel de regiuni, ţările din Orientul Apropiat reprezintă principala sursă de imigraţie spre România. Aproape unul din fiecare al treilea străin cu drept de şedere legală în România provine din această regiune.

Jumătate din cetăţenii ţărilor terţe care au primit drept de şedere temporară în România în 2009 fie aveau un membru de familie cetăţean român, fie au venit la studii în România. Angajarea în România a reprezentat scopul acordării de drept de şedere în cazul a doar 16% din cetăţenii non-comunitari. Concluzii Fenomenul migraţiei s-a demostrat a fi unul generator de dezvoltare economică, pe de o parte, cu efecte de aglomerare regională pe de altă parte. Decizia de a migra, cu toate că este generată de aşteptări în general cuantificabile din punct de vedere al câştigurilor nete, este de cele mai multe ori subiect de incertitudine şi informaţii imperfecte. Informaţiile reduse cu privire la efectele pe care acest fenomen le poate avea asupra indivizilor, ţărilor gazdă şi ţărilor de destinaţie, duce de foarte multe ori la o înţelegere parţială şi eronată a acestuia. Importanţa crescândă a migraţiei în peisajul economico-social al spaţiului Uniunii Europene a crescut odată cu extinderea către est, libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă fiind o componentă a formării pieţei interne a Uniunii Europene alături şi în corelaţie cu libera circulaţie a capitalurilor, a mărfurilor şi a serviciilor.

477

În vederea gestionării eficiente a fenomenului migraţionist la nivel naţional şi pentru aplicarea politicilor coerente în materie – în consens cu politicile adoptate de statele membre ale Uniunii Europene, prin Hotărarea Guvernului nr. 1.122/2007 a fost aprobată Strategia naţională privind imigraţia pentru perioada 2007 – 2010, document ce stabileşte liniile de acţiune în ceea ce priveşte imigraţia controlată, prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale, azilul şi integrarea socială a străinilor. Statutul pe care l-a dobândit România la data aderării la Uniunea Europeană şi dezvoltarea economică preconizată a ţării noastre în perioada post-aderare vor influenţa cu siguranţă fluxurile migratorii existente şi vor transforma treptat România într-o destinaţie preferată de migranţi. Acest fapt impune întreprinderea tuturor măsurilor necesare pentru gestionarea eficientă a fenomenului migraţionist, respectiv maximizarea efectelor pozitive şi limitarea celor negative în beneficiul ţării noastre şi al propriilor cetăţeni. Bibliografie: 1. Programul Haga: întărirea libertăţii, securităţii şi justiţiei în Uniunea Europeană (http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/site/en/oj/2005/c_053/c_05320050303en00010014.pdf); 2. Comunicarea Comisiei cu privire la Planul de politici în domeniul migraţiei legale (http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2005/com2005_0669en01.pdf) 3. Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European – Implementarea Programului Haga: drumul înainte 4. (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2006/com2006_0331en01.pdf); 5. Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European – Evaluarea politicilor UE în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei 6. (http://www.cor.europa.eu/cms/pages/documents/const/en/Avis/com2006_0332en01%5B 1%5D.pdf); 7. Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European – Raport cu privire la implementarea Programului Hage pentru 2005 8. (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2006/com2006_0333en01.pdf); 9. Propunere pentru un Plan comprehensiv de combatere a imigraţiei ilegale şi traficului de fiinţe umane în Uniunea Europeană 478

10. (http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/site/en/oj/2002/c_142/c_14220020614en00230036.pdf; 11. Comunicare a Comisiei cu privire la priorităţile politice în lupta împotriva imigraţiei ilegale a cetăţenilor statelor terţe 12. (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2006/com2006_0402en01.pdf); 13. Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European cu privire la politica comună în domeniul imigraţiei ilegale 14. (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2001/com2001_0672en01.pdf; 15. Ministerul Administraţiei şi Internelor – Oficiul Român pentru Imigrări - Date statistice

479

ORIGINILE ŞI EVOLUŢIA EUROATLANTISMULUI ORIGINS AND EVOLUTION OF EUROATLANTISM Drd. Răzvan Drăguleţ Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Unviersitatea „Lucain Blaga” din Sibiu Abstract: “The friendship between Europe and the USA is an imperative of global stability” said French President Nikolas Sarkozy, that, in this regard is a pragmatic euroatlantis, a "realistic man" who works with the objective facts of European and transatlantic reality. This is a geopolitical doctrine which his name from the "Atlantic Charter" and supporting cooperation between European and North American states on political, economic and defense problems. Keywords: Europe, NATO, geopolitics, USA, democracy Euroatlantismul este o doctrină geopolitică care-şi trage numele de la „Carta Atlantică” şi care susţine cooperarea între statele europene şi nord-americane cu privire la problemele politice, economice şi de apărare. Constituie premiza fundamentală pentru Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), pactul strategico-militar care leagă Europa de Statele Unite ale Americii. Printre ţările cele mai euroatlantiste din Europa se numără Marea Britanie dar şi cele din Europa de Est, în special Polonia şi România. Bazele euroatlantismului au fost puse prin semnarea „Cartei Atlantice” la 14 august 1941, de către preşedintele american Franklin Roosvelt şi premierul britanic Winston Churchill, document semnat la bordul navei „Prince of Wales”, în largul Oceanului Atlantic924. Carta Atlantică prevedea o strânsă cooperare între ţările anglo-saxone, în special între SUA şi Marea Britanie. Din punct de vedere geopolitic prin euroatlantism au fost puse bazele unei ordini mondiale specifice. Intrarea SUA în al doilea război mondial în decembrie 1941 au conturat mai clar noul concept al euroatlantismului. Ideile de bază erau stabilirea democraţiei în Europa, controlarea Germaniei şi Japoniei pentru a evita emanciparea lor militară, precum şi prevenirea eventualelor agresiuni sovietice. La finele războiului, ca rezultat al doctrinei euroatlantiste, a fost creată Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. În special Statele Unite, ieşite învingătoare din război şi devenite cea mai mare putere mondială, au susţinut puternic crearea NATO, cu funcţie anti-sovietică. Începând cu anii 60, euroatlantismul a generat un proces geopolitic, de integrare euroatlantică, rezultat a doi vectori destul de diferiţi. Iar confruntarea tot mai mare dintre aceşti vectori a fost factorul care a generat actuala criză europeană. Problema este că, în prima etapă - anii ’60 – ’70, procesul integrării europene a fost pregătit exclusiv în cadrul strategiei euroantlantismului – sub egida SUA şi în interesele NATO”. Era vorba de consolidarea lumii occidentale în faţa „ameninţării sovietice”. A fost etapa unui plan strategic în spiritul logicii duale a „războiului rece” – „euroatlantismul capitalist împotriva euroasiatismului socialist925. Inerţia acestei versiuni NATO a europenismului există şi astăzi. În fenomenul denumit euroatlantism”, „un rol primordial revine, ca întotdeauna, Statelor Unite şi aliatului lor apropiat de pe Bătrânul Continent, Marea Britanie, precum şi proaspăt intratelor (nu fără presiuni din partea SUA), a ţărilor Europei răsăritene şi regiunii baltice. Euroatlantismul prefigurează extinderea ulterioară a NATO spre Est şi urmează linia tradiţională geolopoliticii „războiului rece”, lipsită însă de încărcătura ideologică” . 924 925

ro.wikipedia.org/wiki/Atlantism Aleksandr Dughin, publicat de Rossiiskaia GazetaAgentia "Rusia la zi"

480

Euroatlantismul de azi insistă pe primirea în NATO şi UE a fostelor republici sovietice, acum „portocalii” – Ucraina, Georgia, Moldova. Militează pentru intrarea Turciei, exercită presiuni asupra Moscovei în privinţa „drepturilor omului” şi Ceceniei, urmăreşte atent şi îngăduitor tendinţele separatiste din Caucazul de Nord. Euratlantiştii contează pe ideologia liberală, chemată să apropie economia europeană şi sistemul social-politic de cel american. Respins de francezi şi olandezi voinţa democratică exprimată la urnele de vot, proiectul Constituţiei Europene a fost elaborat de euroatlantişti şi reflecta priorităţile lor majore – egalitate în drepturi pentru toate ţările, orientarea spre accelerarea includerii în UE a ţărilor CSI şi a Turciei. După colapsul URSS, în integrarea europeană, s-a observat alt vector, întruchipat în doi giganţi ai Europei – Franţa şi Germania, aceste două ţări, cu economii şi industrii dintre cele mai evoluate, cu profunde tendinţe sociale (antiliberale). În jurul axei Paris – Berlin, pe parcursul integrării europene, a început, treptat, să se formeze a doua alternativă - identitatea, nucleul „altei Europe”. Acest fenomen poate fi denumit eurocontinentalism. Esenţa eurocontinentalismului rezidă în faptul că Europa unificată este gândită nu ca satelit al SUA şi nu ca parte a lumii occidentale în plină globalizare vertiginoasă, cu un sistem unic de valori, dar ca subiect geopolitic şi istoric independent cu propria lui ordine de zi, cu interesele şi specifiul cultural, social şi economic. Eurocontinentalismul refuză logica „războiului rece” şi anti-eurasiatismului, mai ales că motivele ideologice au rămas în istorie. În opinia eurocontinentaliştilor „comunitatea de valori” între Europa şi SUA înseamnă astăzi tot mai puţin, iar diferenţa de interese în Orientul Mijlociu şi în Eurasia este, la rândul ei, tot mai evidentă. În acest context, Moscova a mai primit o şansă. Lovitura dată de francezi euroatlantismului este deosebit de avantajoasă pentru Rusia. De acum înainte, şansa rapidei integrări în UE a opozanţilor „portocalii” din CSI a picat, euroatlantismul a slăbit şi, prin urmare, s-au consolidat poziţiile Rusiei. Valorile euroatlantismului vorbesc despre fenomene ca democratizare sau europenizare. Prima ar însemna un proces gradual prin care statele funcţionează cu regimuri democratice şi condiţiile unui asemenea regim sunt implementate (alegeri libere, drepturi civile, justiţie independentă, stat de drept etc.). Cea de-a doua presupune penetrarea instrumentelor, valorilor şi normelor euro-atlantice în politicile şi deciziile naţionale. Dar obiectivul primordial al euroatlantiştilor a fost şi este transformarea NATO într-un actor militar semnificativ, care să aibă capacitatea şi spaţiul de a se manifesta autonom în contrapondere cu fostul bloc sovietic. Ce inseamnă NATO pentru euroatlantişti? Un instrument comun de colaborare, format dintr-un un set de principii şi reguli comune, adoptate prin consens de către toţi membrii, concretizate prin instituirea unor mecanisme pentru adoptarea unei poziţii politice comune, precum şi prin aplicarea unor reguli şi conditii unanim acceptate referitoare la contribuţia fiecărei ţări cu trupe, tehnică sau fonduri la operaţiunile Alianţei, sau la proceduri comune de acţiune. NATO nu dispune de funcţionari sau trupe proprii, ci doar de diverse structuri politice şi comandamente încadrate proporţional cu specialişti trimişi de fiecare naţiune pentru o perioadă limitată de timp (şase luni, unul, trei sau patru ani). Fiecare naţiune, după cum consideră şi poate, îşi plateşte singură militarii. Flexibilitatea a fost şi este una dintre explicaţiile longevităţii Alianţei, care a ştiut, în ciuda greoaielor si birocraticelor mecanisme de decizie politico-militară sau a intereselor naţionale divergente, să se adapteze relativ rapid la noile configuraţii ale decorului geostrategic din Europa şi din lume. Euroatlantismul a suferit schimbări semnificative de-a lungul timpului926, în funcţie de obiectivele în schimbare care domină în lumea occidentală, în special după destrămarea URSS, iar mai recent în lumina noului război global împotriva terorismului şi a războiului din 926

ro.wikipedia.org/wiki/Atlantism

481

Irak. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, NATO a invocat pentru prima dată articolul 5 din tratat, care prevede că orice atac împotriva unui stat membru va fi considerat un atac împotriva întregului grup de membri. Ţările europene au reacţionat trimiţând un mic număr de soldaţi în SUA pentru a asista la activităţi non-combatante. Forţele europene şi americane s-au unit şi pentru războiul din Afganistan. Însă în 2003, războiul din Irak a cauzat fisuri între unele state din Europa de Vest pe de-o parte şi Statele Unite şi unele state din Europa de Est pe de altă parte. Pe toata durata Războiului Rece, NATO a fost pentru euroatlantişti ceva sacru, deoarece era singura lor garanţie reală împotriva unui atac al Armatei Roşii sovietice. Ca atare, nimeni nu ar fi îndrăznit sa se atingă de imaginea organizaţiei. După dispariţia pericolului roşu, scandalurile nu au întârziat să apară, chiar si la cel mai înalt nivel. Pe parcursul istoriei euroatlantiştii au încercat prin NATO să încheie o serie de protocoale secrete care prevedeau înfiinţarea de grupări paramilitare de tip stay behind în ţările membre destinate luptei anticomuniste, nu numai prin descoperirea şi lichidarea spionilor sovietici trimişi în Vest, dar şi prin săvârşirea unor acte sângeroase de mare impact care să stimuleze cetăţenilor o şi mai mare nevoie de securitate. Serviciile secrete americane (CIA) şi britanice (MI6), dar şi Comitete clandestine de coordonare ale NATO erau principalii sponsori şi responsabili ai acestor grupări paramilitare naţionale secrete superdotate si omnipotente. Importanţa generică a NATO pentru comunitatea euroatlantică rămâne la fel de relevant securităţii noastre comune (common security) în prima jumătate a secolului 21 precum a fost apărarea comună (common defense) în a doua jumătate a secolului 20, spun euroatlantiştii927. Fragmentul este esenţial pentru că reflectă nu doar viziunea SUA faţă de Alianţă, ci în primul rând natura şi rolul NATO în lumea de astăzi. Sunt foarte multe voci care spun că NATO este o alianţă muribundă, un anacronism, un produs dintr-o altă epocă irelevant lumii de astăzi. Sunt mulţi cei care au prezis disoluţia NATO încă din 1990, pe fondul imploziei Uniunii Sovietice si desfiinţării Pactului de la Varşovia. Spre exemplu E. Wayne Merry spunea că alianţele nu sunt eterne, nu sunt asemenea piramidelor, ci formule pragmatice similare parteneriatelor de afaceri. Este aproape un truism al istoriei faptul ca alianţele mor după ce obţin victoria ( după ce îşi îndeplinesc misiunea). Însa pentru a înţelege de ce mai există NATO astăzi, trebuie să vedem evoluţia alianţei într-o logică de piaţă. Alianţele, ca şi firmele, pentru a supravieţui pe piaţă, se adaptează. De fapt sunt forţate să inoveze, să performeze pe nişe noi, să ofere anumite produse pentru un anumit tip de cerere. NATO a fost creată pentru a răspunde unor segmente specifice ale pieţii geopolitice din timpul Războiului Rece. Ea a fost (şi rămâne) simultan o organizaţie de apărare colectivă şi de securitate colectivă. În esenţa sa, alianţa era gândită ca un pact defensiv capabil să descurajeze un eventual atac din partea Uniunii Sovietice. Misiunea sa primară era apărarea colectivă. Pe de altă parte încă din primii săi ani, alianţa şi-a asumat şi o componentă de securitate colectivă-cu alte cuvinte necesitatea de a modera raporturile dintre aliaţii care acumulaseră un trecut istoric conflictual precum GermaniaFranţa sau Grecia-Turcia. După 1990, componenta de apărare colectivă (articolul 5), ramâne fundamentul alianţei însă devine treptat un plan secundar. Pe parcursul anilor 90 alianţa inovează din plin pe dimensiunea de securitate colectivă, adaptându-se unor condiţii de piaţă mereu noi. Astfel NATO (ca organizaţie de securitate colectivă) se dedica consolidării unor relaţii paşnice intre membrii săi şi partenerii situaţi în imediata vecinătate a NATO. Prin extinderi succesive, multe dintre fostele state inamice (aparţinând pană nu demult Pactului de la Varşovia) devin membre cu drepturi depline ale NATO; alianţa se transforma într-un producător si exportator de securitate; în plus, dezvolta un parteneriat solid cu Rusia. Instabilităţii din fosta Iugoslavie, NATO răspunde prin dezvoltarea unor produse noi: 927

politicaex.wordpress.com/2009/02/14/alternativele-nato-madonna-or-die/

482

misiunile de prevenire a conflictelor, de gestiune a crizelor şi misiunile de stabilizare. D După 11 septembrie NATO inovează din nou devenind preponderent un vehicul de proiectare a puterii euroatlantice în scopul securizării intereselor statelor membre in teatre de operaţiuni situate foarte departe de Europa (Charles Kupchan, expert Council on Foreign Relations). După 11 septembrie, ameninţările la adresa intereselor colective ale alianţei provin din zone geografice aflate în afara spaţiului acoperit de tratatul fondator al NATO, precum Afganistanul. În acest context Alianţa este forţată să iasă din Europa, să acţioneze out-of area, oriunde interesele de securitate ale statelor membre sunt ameninţate928. Astăzi alianţa este concepută ca un bun public al comunităţii euroatlantice utilizabil ori de cate ori interesele sale de securitate sunt ameninţate. Exact ceea ce spune si Jones în discursul de la Munchen-un mecanism de securizare a intereselor noastre colective, a securităţii noastre comune. Î În toată istoria sa, Alianţa a urmat de fapt ceea ce analiştii de business numesc curba Madonna (o permanentă creativitate antreprenorială care i-a asigurat întotdeauna un nou ciclu de viaţă): Această curbă este numită după legendara divă pop, care s-a reinventat pe ea însăşi de fiecare dată când stilul şi prestigiul ei au intrat, inevitabil, în declin, dar a cărei îndrăzneală a ridicat-o la niveluri superioare de relevanţă si faimă (Peter van Ham, expert Netherlands Institute of Internaţional Relations). Şi astăzi la 60 de ani, pe fondul unor condiţii de piaţă noi, alianţa asemeni Madonnei S trebuie să se adapteze pentru a rămâne relevantă: Parteneriatul transatlantic de securitate a fost proiectat să răspundă ameninţărilor unei lumi simetrice. Era reactiv. A fost conceput ca o alianţă defensivă statică….Totuşi NATO trebuie să se schimbe. Trebuie să devină mai puţin reactivă şi mai proactivă, mai puţin rigidă si mai flexibilă, mai puţin staţionară şi mai expediţionară. În plus trebuie să devină mult mai esenţială securităţii noastre colective, spune Jones la Munchen. Occidentul este în recesiune economică, iar NATO traversează o gravă criză de solidaritate, fiind mai divizată ca oricând. De aceea este interesant să prezentăm câteva scenarii ale evoluţiei alianţei nordatlantice, evoluţie care va trasa viitorul euroatlantismului: [Rol conducător puternic al SUA în NATO, o puternică percepţie comună în privinţa ameninţărilor de securitate şi o Europă relativ slabă şi fragmentată.]929 În acest scenariu, Statele Unite reprezintă un actor politic dominant în arena internaţională şi îşi asumă un rol conducător în cadrul NATO. Extinderea Uniunii Europene nu a generat o unitate politică sporită, iar Politicii Europene de Securitate şi Apărare (ESDP) îi lipseşte coordonarea şi vigoarea. Ţările de pe ambele maluri ale Atlanticului percep în mod similar ameninţările la adresa Alianţei. În acest context, statele europene privesc NATO ca pe instrumentul favorit de întărire a stabilităţi globale. Cu toate acestea, împărtăşirea aceleiaşi abordări politice nu s-a tradus într-o creştere substanţială a capabilităţilor de apărare. Drept urmare, doar câţiva aliaţi europeni au capacitatea de a acţiona împreună cu Statele Unite în conflictele de înaltă intensitate. Statele europene nu pot să controleze întregul spectru al teatrelor de operaţii majore fără sprijinul Statelor Unite. Decalajul tehnologic dintre cele două continente creşte în continuare. Standardele interoperabilităţii sunt menţinute şi progresează, dar cei mai mulţi aliaţi europeni oferă doar capabilităţi expediţionare limitate pentru operaţiile de gestionare a crizelor. Cu toate acestea, Statele Unite continuă să fie interesate de capabilităţile de nişă europene şi continuă să considere NATO ca forumul preferat pentru cultivarea furnizorilor de forţe curenţi sau potenţiali. În mod similar, europenii percep NATO ca pe instrumentul privilegiat prin care să-şi întrebuinţeze forţele armate. Scara NATO este globală şi prin gama largă de capabilităţi disponibile acoperă un segment extins al spectrului misiunilor. Alianţa este un set de instrumente solid, flexibil şi modular. Este unită în percepţia 928 929

politicaex.wordpress.com/2009/02/14/alternativele-nato-madonna-or-die/ www.nato.int/docu/review/2006/issue2/romanian/military.html

483

sa în privinţa ameninţărilor, deşi compunerea coaliţiei este determinată de misiunea de îndeplinit şi de capacitatea membrilor individuali de a contribui la operaţii. [Combinaţie între participarea puternică a SUA în NATO, o Europă coerentă/puternică şi perceperea unor ameninţări comune.]930 Al doilea scenariu reflectă un parteneriat cu adevărat mutual între Statele Unite şi Uniunea Europeană în gestionarea crizelor. Uniunea Europeană a făcut paşi mari înspre realizarea unei unităţi politice sporite. Continuarea integrării politice a generat o mai mare coerenţă în domeniul ESDP. Statele europene au dezvoltat metode pentru folosirea bugetelor lor limitate (posibil ceva mai ridicate) pentru apărare, în vederea asigurării unui progres substanţial în procesul transformării forţelor lor armate, prin deţinerea unor componente expediţionare reale. Mai mult decât atât, decalajul tehnologic dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite a fost redus, în principal ca urmare a măsurilor în domeniul eficienţei – inclusiv standardizarea echipamentului şi crearea parcurilor pentru diferite mijloace (cum ar fi transportul aerian). Forţa de Răspuns a NATO (NRF) a jucat un rol important în această transformare. A fost încheiată o nouă înţelegere politică prin care Statele Unite acceptă un cuvânt mai important al Uniunii Europene în cadrul NATO, în schimbul unor capabilităţi europene întărite (şi complementare). Aliaţii europeni acceptă în continuare rolul conducător al SUA, întrucât percepţiile în privinţa ameninţărilor sunt comune la nivelul americanilor şi europenilor. Există o înţelegere comună pe ambele maluri ale Atlanticului că adevăratul progres poate fi realizat doar prin proiectarea stabilităţii şi păcii printr-un parteneriat real. Capacitatea europeană de a acţiona la distanţe mari şi la niveluri ridicate ale spectrului conflictelor rămâne mai limitată decât cea a Statelor Unite. De aceea, a fost convenită o diviziune a muncii, potrivit căreia Uniunea Europeană (chiar când acţionează fără sprijinul Statelor Unite) desfăşoară operaţii militare predominant în apropierea Europei şi la niveluri mai scăzute ale spectrului conflictelor. Anumite forţe militare europene pot participa alături de Statele Unite la scară globală şi la niveluri mai ridicate ale spectrului conflictelor, folosind proceduri, mijloace şi capabilităţi NATO stabilite. Coaliţiile benevole (de asemenea din cadrul NATO) rămân un element important al gestionării crizelor, dar NATO acţionează de asemenea din ce în ce mai mult ca un actor pe cont propriu. [Combinaţie între un rol conducător moderat al SUA în NATO, o coeziune europeană medie şi o mare diversitate în privinţa ameninţărilor percepute.] 931 Cel de al treilea NATO reprezintă o alianţă cu o coeziune mai mică, caracterizată de angajamentul limitat al SUA faţă de NATO, o Uniune Europeană de talia unei puteri medii şi divergenţe în privinţa ameninţărilor percepute. Această combinaţie conduce la o abordare de tip „set de instrumente” privind capabilităţile rămase la dispoziţia NATO, oferind un NATO cu o coeziune mai scăzută, care joacă un rol mai limitat de actor stabil şi global în managementul crizelor. Percepţiile europenilor şi cele ale americanilor privind ameninţările de securitate care îi înconjoară nu mai sunt similare. În timp ce Statele Unite privesc predominat lumea prin prisma termenilor tradiţional „realişti” şi se concentrează asupra ameninţărilor militare, aliaţii săi europeni, stimulaţi de o unitate politică sporită dar incompletă realizată în cadrul Uniunii Europene, au ajuns la o accepţiune post-modernă în privinţa lumii şi şi-au accentuat abordările non-militare la nivelul gândirii în domeniul securităţii. Capitalul european este în continuare investit în principal în capabilităţi pentru conflictele de intensitate scăzută, cum ar fi capabilităţile necesare pentru desfăşurarea operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie. Întrucât fixarea priorităţilor politice comune se dovedeşte din ce în ce mai greu de realizat, poziţia NATO pe arena politică internaţională se erodează, în timp ce disensiunile politice cresc în cadrul Alianţei. Interesul SUA de a-şi asuma conducerea Alianţei se micşorează. Decalajele în 930 931

www.nato.int/docu/review/2006/issue2/romanian/military.html www.nato.int/docu/review/2006/issue2/romanian/military.html

484

domeniul capabilităţilor nu au fost eliminate. În schimb, s-a produs o diversificare a capabilităţilor, care a slăbit Alianţa ca entitate militară. Diferenţele manifestate între aliaţi la nivelul culturii strategice sunt semnificative. Astfel, preempţiunea militară continuă să fie opţiunea favorită a intervenţiilor SUA, dar nu este acceptată de statele membre UE. Ca o consecinţă pozitivă, statele europene s-au concentrat asupra dezvoltării capabilităţilor pentru răspunsul la crize, acţiuni umanitare şi înlăturarea urmărilor dezastrelor, ceea ce face ca NATO să aibă la dispoziţie o gamă mai largă de instrumente. Dorinţa de a întrebuinţa aceste mijloace este globală. NRF este o forţă europeană axată pe răspunsul la crizele de intensitate scăzută. Astfel, în cazurile în care liderii de pe ambele maluri ale Atlanticului reuşesc să cadă de acord asupra unei politici comune, NATO poate folosi capabilităţile din setul său divers de instrumente. Asigurarea managementului acestei implicite diviziuni a muncii prezintă o dificultate semnificativă. [Combinaţie între o Europă satisfăcător de coerentă, un interes limitat al SUA pentru NATO şi o percepţie comună modestă în privinţa ameninţărilor.]932 Cel de al patrulea NATO reprezintă o Alianţă care este condusă preponderent de Uniunea Europeană. Unitatea politică sporită în cadrul Uniunii Europene a avut un impact puternic asupra NATO. Un ESDP relativ de succes a condus la realizarea unor progrese semnificative în gestionarea crizelor, prin conturarea unei componente europene mai coerente şi „holistice”. Aceasta poate acţiona în cadrul NRF, fără sprijinul SUA. Decalajele în domeniul capabilităţilor nu au fost eliminate şi probabil s-au accentuat şi mai mult. Aliaţii europeni sunt în mare măsură incapabili să acţioneze împreună cu SUA în conflictele de intensitate medie şi ridicată. NRF este folosit cu predilecţie pentru misiuni de răspuns la crize de intensitate scăzută şi medie. Statele Unite sunt axate pe capabilităţi de vârf şi nu doresc săşi folosească mijloacele pentru operaţii NATO de mică intensitate. Drept urmare, rolul conducător al SUA în Alianţă a slăbit. În practică, atunci când acţionează NATO, acţionează de fapt europenii. Teama privind producerea unei fisuri structurale trans-atlantice a determinat aliaţii să nu renunţe la NATO. Dar dezbaterile politice continuă să afecteze eficacitatea Alianţei în acţiunile desfăşurate dincolo de un prag relativ scăzut de dificultate. Statele Unite acţionează unilateral şi nu participă la operaţiile NATO, dar sprijină politic operaţiile desfăşurate de aliaţii săi europeni. În mod similar, teama Europei privind producerea unei rupturi cu Statele Unite a determinat ca operaţiile să se desfăşoare sub steagul NATO. De aceea, au fost materializate multe dintre ideile referitoare la realizarea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare (ESDI), dar pilierul european al NATO suportă cea mai mare parte a greutăţii Alianţei. Ca o direcţie alternativă în acest scenariu, rolul conducător al SUA în NATO se diminuează în timp ce coeziunea europeană creşte, statele europene preferând să folosească Uniunea Europeană ca principalul instrument de gestionare a crizelor în locul NATO. Astfel, operaţiile de gestionare a crizelor sunt executate prin mecanismul „Berlin plus”, folosind activele de planificare şi capabilităţile NATO, dar se desfăşoară sub steagul UE. NATO devine în acest fel un instrument care contribuie la crearea bazei pentru operaţiile UE. [Combinaţie între o absenţă totală a interesului SUA pentru NATO, o Europă fragmentată sau unită şi percepţii comune sau diverse în privinţa ameninţărilor.]933 Cel din urmă NATO este cel mai pesimist dintre cele cinci din 2025. Statele Unite şi-au pierdut complet interesul în privinţa Alianţei. Decalajele în planul capabilităţilor a crescut şi chiar cei mai pro-atlantici aliaţi nu pot să ţină pasul cu progresul SUA în domeniul transformării şi al dezvoltării forţelor sale. NRF nu a reuşit să devină liantul unităţii Alianţei. Bugetele apărării continuă să descrească sau să rămână în cel mai bun caz stabile în Europa. Aliaţii europeni s-au orientat către Uniunea Europeană şi ESDP pentru a găsi răspunsul la 932 933

www.nato.int/docu/review/2006/issue2/romanian/military.html www.nato.int/docu/review/2006/issue2/romanian/military.html

485

problemele de securitate. În lipsa unui rol conducător jucat de SUA, ei susţin că nu există motive pentru a investi în Alianţă şi că trebuie să se concentreze asupra abordării europene în privinţa gestionării crizelor prin intermediul Uniunii Europene. În acelaşi timp, Statele Unite preferă unilateralismul şi participă doar ocazional în coaliţii benevole ad-hoc. NATO nu mai este instrumentul pentru dezvoltarea capabilităţilor şi a standardizării militare. Deşi se discută despre securitatea globală, lipseşte determinarea de a acţiona împreună. NATO a devenit mai curând un forum politic, o reminiscenţă a clubului gentleman-ilor de la sfârşitul secolului XIX, decât o organizaţie de securitate colectivă. Un astfel de NATO conturat în spaţiul scenariilor demonstrează că, dacă Statele Unite îşi pierd interesul în NATO, ceilalţi doi vectori devin aproape nesemnificativi. Modul de abordare al profundei incertitudini care a învăluit sistemul internaţional în ultimele două decenii a devenit preocuparea centrală a euroatlantiştilor. Într-o lume caracterizată de schimbări rapide, planificatorii strategici ai NATO, nu mai pot folosi opţiuni politice rigide corespunzătoare doar pentru incertitudinile previzibile din ziua de astăzi şi cea de mâine. În schimb, ei sunt obligaţi să adopte opţiuni de politică adaptabile, care să-şi dovedească robusteţea pe fondul unei game largi a scenariilor plauzibile privind viitorul. Planificarea apărării NATO se îndreaptă în această direcţie. Spre meritul euroatlantiştilor, NATO a început deja să includă incertitudinile care o privesc in procesul său de planificare pe termen lung – un pas care este frecvent omis în analiza scenariilor chiar la nivelul comunităţii de afaceri. Spaţiul scenariilor prezentate schiţează doar unele incertitudini fundamentale despre propriul viitor al NATO. Rămâne însă de văzut măsura în care această formă particulară de incertitudine poate fi integrată acum în procesul prin care aceste incertitudini sunt transpuse în cerinţe concrete privind viitorul euroatlantismului. Bibliografie: 1. A Jonathan Eakle, Andrew M Garber Internaţional reports on literacy research: Central and Eastern Europe Reading Research Quarterly Newark:Jul-Sep 2004. Vol. 39, Iss. 3, p. 358-359 (2 pp.) 2. Bastian Giegerich Not Such a Soft Power: The External Deployment of European Forces Survival London:Summer 2004. Vol. 46, Iss. 2, p. 163-182 3. Anetta Caplanova, Marta Orviska, John Hudson Eastern European Attitudes to Integration with Western Europe Journal Of Common Market Studies Oxford:Jun 2004. Vol. 42, Iss. 2, p. 271-288 4. Joschka Fischer Declaration on a Common Future:[1] Hampton Roads Internaţional Security Quarterly: II/ 2004 Portsmouth:Apr 15, 2004. p. 9-12 5. Jaap de Hoop Scheffer Multilateralism with Teeth:[1] Hampton Roads Internaţional Security Quarterly: II/ 2004 Portsmouth:Apr 15, 2004. p. 7-8 6. Kostantyn Gryschchenko Partners Required: NATO Needs New Mechanisms of Cooperation with Nations Outside the Alliance:[1] Hampton Roads Internaţional Security Quarterly: II/ 2004 Portsmouth:Apr 15, 2004. p. 31-32

486

REPUBLICA MOLDOVA ÎN CADRUL POLITICII EUROPENE DE VECINĂTATE REPUBLIC OF MOLDOVA IN THE EUROPEAN NEIGHBOURHOOD POLICY Mădălina Zamfir Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Intenaţionale şi Studii Europene Universitatea „LucianBlaga” din Sibiu Abstract: Moldova met the EU neighbourhood initiative with mixed feelings. On one side, Moldova welcomed the EU intention to deepen its relations with neighbouring countries, but on the other side it was more or less disappointed as the ENP is not providing for Moldova a clear European membership perspective. However, despite the existing reserves, the ENP brought in Moldova new hopes that a successful implementation of the EU-Moldova Action Plan could lead to a new stage in its relations with the EU, particularly to its association with the EU. Keywords: European Neighbourhood Policy (ENP), Action Plans, Partnership and Cooperation Agreements, Eastern Partnership, EU Republica Moldova face parte din regiunea estică a vecinătăţii Uniunii, din care mai fac parte Ucraina, Belarus şi Rusia. Principalul stat membru, susţinător, al acestei regiuni este Polonia, care are cea mai mare greutate din statele care au aderat în 2004.934 Atenţia Uniunii pentru această zonă se datorează intereselor de politică externă, precum şi provocărilor aduse de această regiune: stabilizarea economică şi politică a Moldovei, Ucrainei şi Belarusului, şi cooperarea energetică şi relaţiile UE-Federaţia Rusă.935 Statele CSI sunt state încă afectate de conflicte (Transnistria, în Moldova), de autoritarism (în Belarus), sărăcie (Moldova şi într-o anumită măsură şi Ucraina) şi de dependenţa mare de Rusia.936 Ţinând cont de faptul că pentru Uniunea Europeană este vitală siguranţa sa, care într-o foarte mare măsură depinde de stabilitatea, buna guvernare şi dezvoltarea economică a statelor vecine, este în interesul său să sprijine încercările acestora de reformare politică şi economică şi de apropiere de Uniune. Republica Moldova este o ţară de dimensiune mică, a cărei economie este dependentă de importurile energetice şi de pieţele de desfacere externe. Situaţia internă a ţării este influenţată esenţial de conflictul transnistrean, a cărui rezolvare depinde de factori externi.937 În iunie 1990, Moldova şi-a declarat suveranitatea (încă mai era republica a URSS), iar în 1991 şi-a declarat independenţa. În perioada 1991-1992 Moldova a fost recunoscută ca stat independent şi a devenit membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a OSCE şi a altor organizaţii internaţionale.938 În timp ce Moldova îşi declara suveranitatea, regiunea estică a ţării, a cărei populaţie era predominant slavă, s-a separat de aceasta rămânând loială URSSului.939 Moldova şi-a început tranziţia de la comunism suferind de o slabă dezvoltare economică, diviziuni etnice serioase, şi un decalaj mare între populaţie şi elitele politice sovietice.940 În 934

Tassinari, Fabrizio, “Security and integration in the EU Neighbourhood: the case for regionalism”, p.14, CEPS working document, no.226/july 2005, www.ceps.be 935 ibidem 936 ibidem 937 Gheorghiu. Valeriu, “Moldova on the way to the European Union: distance covered and next steps to be done”, p.1 938 ibidem 939 Cojocaru, Natalia, “Nationalism and identity in Transnistria”, 2006, p.261 940 Crowther, William, “Moldova, Transnistria and the PCRM’s turn to the west”, p.274

487

plus, aceste tensiunile etnice de pe teritoriul său au fost puternic alimentate de conducerea de la Kremlin şi s-a folosit de această situaţie pentru a-şi exercita controlul asupra Moldovei.941 Izbucnirea conflictului armat, în 1992, în regiunea separatistă transnistreană, a influenţat, negativ, în mod esenţial cursul politicilor naţionale pe trei linii principale: • A încetinit reformele şi odată cu încheierea de încetare a focului, guvernul de la Chişinău a accepta renunţarea la o parte din drepturile sale la suveranitate şi recuperarea de către reprezentanţii (în Transnistria) Federaţiei Ruse a unei părţi din teritoriul său; • Ruperea de Moldova a părţii cel mai puternic industrializată, a făcut-o pe aceasta şi mai dependentă de producţia agricolă, de importul de energie (total dependentă de importuri din punct de vedere energetic); • Incapacitatea de a-şi rezolva sciziunea teritorială i-a adus un complex de inferioritate, care afectează în continuare procesul politic şi supremaţia legii în Moldova.942 Pe lângă aceste probleme, Moldova nu se afla (la momentul izbucnirii războiului) nici pe lista priorităţilor Comunităţilor Europene, acestea fiind preocupate cu reformele interne şi cu oferirea sprijinului pentru democratizarea şi aderarea statelor considerate a fi stabile.943 În ciuda acestor provocări, instituţiile democratice formale au fost stabilite destul de repede în Republica Moldova, şi din punct de vedere al reformelor Moldova era considerată cea mai avansată dintre toate statele rezultate în urma destrămării URSS.944 Însa, din punct de vedere economic, statisticile relevă că Moldova a suferit cel mai mare declin, dintre toate fostele state sovietice: PIB-ul a scăzut cu 60% între 1990 şi 1994, pentru ca între 1995 şi 1999 să sufere un alt regres, ajungând să reprezinte doar 34% din valoarea PIB-ului din 1990.945 Între timp, UE a început să îşi reconsidere relaţiile cu fostele republici sovietice, în 1992 fiind dezvoltată o abordare regională a acestora; Consiliul European a decis să înceapă negocierile privind Acordurile de Parteneriat şi Cooperare.946 Alegerile din 2001, au fost câştigate de Partidul Comunist, iar preşedinţia a fost câştigată de Vladimir Voronin (preşedintele PCRM), tocmai datorită frustrării larg răspândite în rândul populaţiei Moldovei, frustrare produsă de sărăcie.947 Era prima data când un partid comunist revenea la putere după căderea Uniunii Sovietice. Relaţiile cu UE au început în noiembrie 1994, când a fost negociat Acordului de Parteneriat şi Cooperare. Deşi UE începuse negocierile cu multe dintre fostele state sovietice, Moldova nu făcea parte dintre acestea. Astfel, pe 1 noiembrie 1993, şi din nou pe 28 ianuarie 1994, preşedintele Moldovei, Mircea Snegur, a trimis scrisori Preşedintelui Consiliului European şi Comisiei Europene pentru a-şi exprima regretul că Moldova era singura ţară din Europa Centrală şi de Est care nu avea relaţii. 948 Politica Europeană de Vecinătate este, în prezent, principalul instrument al statelor din Europa de Est, folosit în relaţiile cu Uniunea Europeană. De aceea, trebuie subliniate elementele caracteristice ale Dimensiunii Estice a PEV, aceasta fiind diferită de dimensiunea Sudică, prin faptul ca ţările din această regiune nu se află pe continentul european şi nu sunt vecini direcţi ai Uniunii. O altă diferenţă este aceea că statele vecine de la Estul Uniunii

941

Mîzărari, Dumitru, Ioniţă, Vaceaslav, “De ce avem nevoie de NATO sau de ce existenţa Moldovei ca stat suveran depinde de aderarea la NATO”, p.14, Discussion Paper nr.3, oct.2008-nov.-ian.2009, IDIS Viitorul 942 Munteanu, Igor, “Moldova’s road to independence and strive for territorial integrity”, p.1 943 ibidem 944 Ibidem 945 Idem,p.2 946 Gheorghiu. Valeriu, “Moldova on the way to the European Union: distance covered and next steps to be done”, p.1 947 Munteanu, Igor, “Moldova’s road to independence and strive for territorial integrity”, p.3 948 Gheorghiu. Valeriu, “Moldova on the way to the European Union: distance covered and next steps to be done”, p.1

488

Europene, Moldova, Ucraina şi statele caucaziene, şi-au exprimat dezideratul de a se alătura Uniunii Europene. După aderarea României la Uniunea Europeană, Moldova a devenit vecin direct al acesteia. Acest lucru i-a adus avantaje Moldovei, în sensul că a sporit atenţia UE asupra problemelor sale politice, economice, sociale, etc., aceste probleme sunt pentru Uniune potenţiale surse de instabilitate, ameninţări la adresa securităţii. Din acest punct de vedere, o importanţă mare i se acordă conflictului transnistrean, sursă a numeroase riscuri.949 Moldova a întâmpinat noua politică faţă de vecinătate cu optimism dar şi cu dezamăgire. Pe de o parte, Moldova s-a arătat dornică să aprofundeze relaţiile cu UE, dar într-o anumită măsură a fost dezamăgită că această noua politică de vecinătate a Uniunii nu lua în considerare o perspectivă europeană mai clară pentru Moldova şi de faptul că a fost inclusă în acelaşi grup cu cel al statelor fără perspective de integrare europeană.950 De asemenea, includerea ei, de către UE, în acelaşi cadru de cooperare cu celelalte foste state sovietice (Rusia, Belarus, statele caucaziene) a însemnat menţinerea Republicii Moldova în sfera de influenţă a Rusiei.951 Însă există păreri conform cărora Republica Moldova este singura vinovată pentru această situaţie din cauza faptului că autorităţile nu au ştiut să îşi definească clar obiectivele în relaţiile externe şi au pendulat între relaţiile cu Uniunea Europeană şi cele cu Federaţia Rusă. Moldova a înregistrat câteva realizări care merită a fi luate în calcul atunci când se discută de opţiunea europeană a ţării.952 Ea este implicată din ce în ce mai mult în circuitele europene şi mondiale, stabilind relaţii de cooperare la nivel regional şi sub-regional. Moldova este membru al Consiliului Europei, al Iniţiativei Central-Europene, al Organizaţiei de Cooperare la Marea Neagră, al Comisiei Mării Negre, al Parteneriatului pentru Pace, al Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic, şi alte structuri de cooperare internaţionale. De asemenea, Moldova este singurul fost stat sovietic care face parte din Iniţiativa Sud-Est Europeană şi din Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, singurul fost stat sovietic observator în Procesul de Cooperare din Europa de Sud-Est, şi singurul stat NSI inclus în PEV, care deţine şi calitatea de membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului.953 Astfel, Moldova are în prezent mai multe câmpuri de cooperare cu UE: prin Politica Europeană de Vecinătate, cooperarea în interiorul Pactului de Stabilitate din Europa de SudEst şi în interiorul Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est.954 De aceea, în ciuda atitudinii Uniunii Europene, de a nu oferi nimic concret, această politică a adus în Moldova speranţe cu privire la viitorul european al ţării. Chiar dacă nu este oferită perspectiva aderării, autorităţile moldovene au perceput această politică ca o modalitate de cooperare cu UE şi ca o etapă intermediară, între cooperare şi integrare. De asemenea, PEV facilitează apropierea Moldovei de modelul economic şi politic european.955 Majoritatea partidelor politice şi facţiunilor parlamentare au adoptat declaraţii sprijinind opţiunea integrării europene a Republicii Moldova. În perioada 2000-2004, s-au luat o serie de măsuri instituţionale în sprijinul acestei opţiuni: s-a stabilit o Comisie pentru Integrare Europeană (2002) ce a dezvoltat Concepţia de Integrare a Moldovei în UE, s-a creat o Strategie Naţională pentru Integrare Europeană, s-a 949

Planul de Acţiuni Uniunea Europeană- Republica Moldova – Ghid, Proiect realizat de Adept şi Expert- Grup, p.24, http://www.e-democracy.md/files/ghid-ue-rm-ro.pdf 950 Buşcăneanu, Sergiu, “How far is the European Neighbourhood Policy a substantial offer for Moldova”, Leeds, august 2006, p.17, http://pdc.ceu.hu/archive/00003073/ 951 Gheorghiu, Valeriu, “EU-Moldova Action Plan: negotiation and implementation”, p.6 952 Gheorghiu, Valeriu, “EU-Moldova Action Plan: negotiation and implementation”, p.1 953 Idem, p.2 954 ibidem 955 Buşcăneanu, Sergiu, “How far is the European Neighbourhood Policy a substantial offer for Moldova”, Leeds, august 2006, p.17, http://pdc.ceu.hu/archive/00003073/

489

stabilit un grup inter-ministerial cu scopul armonizării legislative (2004), numirea Ministrului de Afaceri Externe ca vice-prim ministru (în prezent se numeşte Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene) etc.956 Opţiunea europeană este susţinută şi de 70% din populaţia Moldovei, ca urmare toate marile partide politice, chiar şi Partidul Comunist al Republicii Moldova, au inclus în programul lor electoral integrarea europeană a ţării ca principal obiectiv.957 Moldova urmăreşte ca prin participarea la această politică să se apropie mai mult de modelul politic şi economic european şi obţinerea unor beneficii precum, participarea la piaţa unică şi alte politici comunitare, asistenţă financiară, posibilitatea facilitării procesului de acordare a vizelor pentru cetăţenii moldoveni.958 Speranţele Republicii Moldova sunt legate şi de faptul că ultima extindere a UE a inclus state membre care ar putea sprijini procesul de integrare al acesteia, în special România, care va transforma statul moldovean într-un vecin direct al Uniunii şi va fi principalul partener în cooperarea transfrontalieră.959 Acordul de Cooperare şi Parteneriat între Moldova- UE Acordul de Cooperare şi Parteneriat a fost semnat de către UE şi Moldova în noiembrie 1994 şi a fost ratificat în 1998, acesta înlocuind Acordul dintre Comunitatea Economică Europeană, EURATOM şi URSS, în domenii precum comerţul şi cooperarea economică şi comercială, semnat în decembrie 1989. Acordul de Cooperare şi Parteneriat este primul acord semnat între UE şi Moldova ca stat independent. Prin semnarea APC, UE şi Moldova îşi asumă responsabilitatea de a pune bazele unor relaţii de colaborare, în domeniul politic, comercial, social şi cultural; acest parteneriat urmăreşte obţinerea unor rezultate avantajoase pentru ambele părţi. UE doreşte să susţină efortul Moldovei investit în procesul de democratizare şi în tranziţia spre o economie de piaţă.960 Din 1991 şi până în 2007, Comunitatea Europeana a oferit Republicii Moldova peste 300 de milioane de euro. Ajutorul a finanţat programele TACIS, Programul Securităţii Alimentare (PSA) şi Iniţiativa Europeană pentru Democraţie şi Drepturile Omului (IEDDO), asistenţă umanitară şi macro-financiară, monitorizată de ECHO, Oficiul Umanitar al Comunităţii Europene (OUCE). Din 1998 până în 2005, când primul Plan de Acţiune, în cadrul PEV, a intrat în vigoare, Acordul de Cooperare şi Parteneriat reprezintă cadrul legal al relaţiilor dintre UE şi Moldova. Obiectivele enunţate în document sunt asigurarea cadrului adecvat pentru dialogul politic care să permită dezvoltarea relaţiilor politice; promovarea comerţului şi investiţiilor, ca şi a relaţiilor economice armonioase între părţile contractante, astfel potenţând dezvoltarea durabilă; asigurarea unei baze pentru cooperarea legislativă, economică, socială, financiară şi culturală; sprijinirea eforturilor Republicii Moldova îndreptate spre consolidarea democraţiei, dezvoltarea economiei şi completarea tranziţiei către economia de piaţă.961 Acordul de Parteneriat şi cooperare, spre deosebire de acordul semnat cu URSS, oferă o dimensiune politică cooperării, subliniind importanţa respectului pentru democraţie, principiile legilor internaţionale si pentru drepturile omului. 956

Gheorghiu, Valeriu, “EU-Moldova Action Plan: negotiation and implementation”, p.2 ibidem 958 Planul de Acţiuni Uniunea Europeană- Republica Moldova – Ghid, Proiect realizat de Adept şi Expert- Grup, p.24, http://www.e-democracy.md/files/ghid-ue-rm-ro.pdf 959 Gheorghiu, Valeriu, “EU-Moldova Action Plan: negotiation and implementation”, p.3 960 SERM 2007-2013, p.3 961 “ Politica Europeană de vecinătate: Raport de ţară”, COM(2004)373 957

490

Instrumentul asigurat de UE, destinat ajutorării statelor partenere pentru a implementa eficient APC, este TACIS- în cazul Moldovei acesta era destinat:962 • Reformelor instituţionale, legale şi administrative; • Dezvoltarea economică şi a sectorului privat; • Dirijarea şi redresarea efectelor procesului de tranziţie. Cooperarea regională şi transfrontalieră urmăreşte îmbunătăţirea infrastructurii şi protecţia mediului. Aceste programe au efecte benefice semnificative în ceea ce priveşte “monitorizarea la frontieră, consolidarea sistemului de aziluri şi combaterea traficului de fiinţe umane şi droguri”.963 PSA a fost creat cu scopul eradicării sărăciei şi controlului securităţii alimentare. Acesta include măsuri în sectorul agricol, reforma funciară şi socială, şi administrarea finanţelor publice. IEDDO are rolul de a susţine iniţiativele societăţii civile, care au drept scop promovarea democraţiei şi a drepturilor omului.964 Moldova mai participă la programul YOUTH, care promovează contactele people-topeople, cooperarea între actorii societăţii civile (în domeniul tineretului), şi în programele ce privesc sectorul educaţiei - Tempus şi Erasmus Mundus.965 În funcţie de progresul înregistrat de Moldova în ceea ce privesc reformele economice se va avea în vedere, începerea negocierilor pentru stabilirea Zonei de Liber Schimb.966 Însă acest lucru ar fi posibila numai în condiţiile realizării reformelor normative, administrative şi economice necesare pentru ca ea să poată beneficia de aceasta.967 APC a avut atât aspecte pozitive cât şi efecte negative. Printre rezultatele pozitive se deosebeşte alinierea legislaţiei Moldovei la normele Uniunii în anumite sectoare politice, facilitarea accesului bunurilor şi serviciilor moldoveneşti la piaţa europeană, întărirea sistemului juridic şi vamal etc. Cu toate acestea, Acordul de Cooperare şi Parteneriat UE-Moldova nu a avut rezultatele preconizate. Din cauza faptului că nu au fost stabilite nişte priorităţi şi standarde ale reformelor968. De asemenea, din cauza faptului că au intrat târziu în vigoare, sectoarele destinate cooperării s-au redus la cel al comerţului şi relaţiilor economice, justiţiei şi afacerilor interne, sectorul vamal şi al cooperării transfrontaliere, şi armonizarea legislativă.969 Planul de Acţiuni UE- Republica Moldova Planul de Acţiuni UE- Republica Moldova a fost adoptat în februarie 2005, pe o perioada de 3 ani. În ciuda faptului că negocierile pentru acest Plan de Acţiune se finalizaseră încă de la jumătatea anului 2004, UE a dorit să încheie astfel de documente şi cu alte state, în acelaşi

962

SERM 2007-2013, p.12 SERM 2007-2013, p.12 964 “ Politica Europeană de vecinătate: Raport de ţară”, COM(2004)373 965 COM(2004)373, Counry Report Moldova, http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/country/moldova_enp_country_report_2004_en.pdf 966 COM(2004)373, Counry Report Moldova, http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/country/moldova_enp_country_report_2004_en.pdf 967 COM(2004)373, Counry Report Moldova, http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/country/moldova_enp_country_report_2004_en.pdf 968 Buşcăneanu, Sergiu, “How far is the European Neighbourhood Policy a substantial offer for Moldova”, Leeds, august 2006, p.25, http://pdc.ceu.hu/archive/00003073 969 ibidem 963

491

timp, întârziind adoptarea PAEUREM.970 Acest lucru este contrar principiului diferenţierii, care se doreşte a fi utilizat în cadrul Politicii de Vecinătate.971 Primul draft al Planului de Acţiuni propus de partea moldovenească a fost trimis Comisiei Europene în ianuarie 2004, şi părea că autorităţile moldovene doreau sa înceapă negocierile pentru un fel de acord de asociere, folosind dimensiunea Est europeană. Dar UE nu împărtăşea aceeaşi viziune; aceasta intenţiona să menţină Moldova doar în cadrul PEV, iar problema transnistreană era trecută la capitolul protecţiei drepturilor omului.972 Pozitiv era faptul ca Planul de Acţiuni era structurat similar cu criteriile de la Copenhaga, însă lipseau reperele în evaluarea implementării PA, ceea ce făcea dificil sa se demonstreze care acţiuni au fost realizate şi care nu.973 Planul de Acţiuni Uniunea Europeană - Republica Moldova stabileşte obiectivele strategice de cooperare dintre Moldova şi UE. Abordarea este bazată pe parteneriat, responsabilitate împărţită şi diferenţiere şi va contribui la dezvoltarea ulterioară a relaţiilor bilaterale între cele doua părţi.974 Documentul invită Moldova să coopereze cu UE în sectorul politic, economic şi cultural, să intensifice cooperarea transfrontalieră; arată necesitatea existenţei unei responsabilităţi împărtăşite în ceea ce priveşte prevenirea şi soluţionarea conflictelor975. În document este specificat faptul că evoluţia relaţiilor dintre UE şi Moldova va depinde de gradul de angajament faţă de valorile comune şi capacitatea de a implementa priorităţile stabilite pentru perioada 2005-2008. PA este un document politic care nu înlocuieşte ACP ci îl completează, şi stabileşte obiectivele strategice ale cooperării cu Moldova. Implementarea acestui Plan va facilita în mare măsură “ajustarea legislaţiei, normelor şi standardelor Moldovei în conformitate cu cele ale Uniunii Europene”.976Acesta stabileşte un set cuprinzător de priorităţi în domeniile cuprinse şi de APC, şapte din cele zece vizând dimensiunea politică a procesului de cooperare a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană.977PA UE-Moldova are 46 de pagini, în care sunt formulate 80 de obiective şi 294 de acţiuni în şapte domenii principale: • dialog politic şi reforma democratică: relaţii politice, de securitate, economice şi culturale intensificate, cooperare transfrontalieră întărită, responsabilitate împărţită în prevenirea şi rezolvarea conflictelor; • cooperare pentru rezolvarea conflictului transnistrean - unul dintre obiectivele cheie sprijinul pentru soluţie viabilă la conflictul transnistrean, implicare mai mare din partea Uniunii în procesul de negociere, angajamentul de a determina Rusia să îşi asume obligaţia de a-şi retrage trupele militare din zonă, etc.; • reforma şi dezvoltarea economică şi socială; • cooperarea în chestiuni ce ţin de comerţ, economie de piaţă; • cooperarea în Justiţie şi Afaceri Interne; • Transport; • Energie; • Telecomunicaţii; 970

Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Plabului de Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.22, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008 971 ibidem 972 ibidem 973 ibidem 974 European Commission, 2004, EU-Moldova Action Plan 975 ibidem 976 ibidem 977 Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Plabului de Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.22, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008

492

• Mediu; • cercetare, dezvoltare şi inovaţie; • contacte interumane.978 Problema observată în legătură cu acest Plan de Acţiune este aceea că majoritatea obiectivelor şi acţiunilor sunt descrise ca fiind responsabilitatea Moldovei, doar 14 referinduse la UE, în timp ce 40 dintre ele le vizează atât pe Uniune cât şi pe Moldova.979 Din punctul de vedere al unor experţi în domeniul integrării europene, PAUERM nu este un document bine elaborat, observând mai multe deficienţe ale acestuia; acesta nu are caracterul unui document bilateral din cauza faptului ca există prea puţine obligaţii pentru UE şi reflectă mai degrabă interesul Uniunii. De asemenea nu există repere clare pentru evaluarea implementării Planului de Acţiuni, ceea ce face dificilă măsurarea acestuia şi arătarea sarcinilor care au fost realizate sau nu.980 Perspectivele oferite Republicii Moldova prin Parteneriatul Estic Un pas foarte important în relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană a fost realizat prin iniţiativa Parteneriatul Estic care prevede un nivel de angajare politică mai mare din partea Moldovei şi a celorlalte state participante. Beneficiile care vor fi acordate progresiv şi care vor depinde de succesele şi cerinţele fiecărui stat în parte, sunt semnarea unor Acorduri de Asociere cu UE, o integrare economică treptată, facilitarea călătoriilor pentru cetăţenii acestor state pe teritoriul Uniunii Europene.981 Trebuie menţionat că aceste beneficii sunt acordate în funcţie de gradul de implicare şi seriozitate cu care sunt tratate reformele. Uniunea Europeană propune negocierea unor noi relaţii contractuale sub forma unor acorduri de asociere (care nu vor oferi perspectiva aderării, însă vor recunoaşte aspiraţiile europene ale statelor participante), care vor întări legăturile Chişinăului cu Bruxelles-ul şi vor avansa cooperarea în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună, şi Politicii Europene de Securitate şi de Apărare. Aceste acorduri nu vor fi încheiate cu toate statele participante, ci numai cu acele ţări care au îndeplinit suficiente progrese pe calea democratizării.982 Un alt beneficiu acordat prin Parteneriatul Estic care apropie Republica Moldova de Uniunea Europeană este reprezentat de perspectiva integrării economice prin stabilirea unei Zone de Liber Schimb, lucru care ar atrage după sine armonizarea cadrului regulatoriu naţional cu cel comunitar în domeniul comerţului.983 Pe termen lung, obiectivul urmărit este crearea unei comunităţi economice de vecinătate.984 Alt obiectiv ar fi încheierea de „pacte de mobilitate si securitate” care să faciliteze călătoriile în scopuri legitime către UE, intensificând în acelaşi timp eforturile de combatere a corupţiei, a criminalităţii organizate şi a migraţiei clandestine. Obiectivul final este acela de a permite călătoriile fără viză pentru cetăţenii statelor participante, printre care şi Republica 978

Buşcăneanu, Sergiu, “How far is the European Neighbourhood Policy a substantial offer for Moldova”, Leeds, august 2006, p.26, http://pdc.ceu.hu/archive/00 979 Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Plabului de Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.22, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008 980 Idem, p.24 981 “Guvernare şi democraţie în Moldova”, e-journal, an VI, nr.129, 1-31 decembrie 2008, accesat la www.edemocracy.md, http://www.e-democracy.md/e-journal/20081231/ 982 Chirilă, Victor, “Parteneriatul Estic-o posibilă etapă de tranziţie spre aderarea la UE”, 11.12.2008, accesat la www.ape.md, 983 ibidem 984 “Parteneriatul Estic: un nou capitol în relaţiile UE cu partenerii săi răsăriteni”, 3 decembrie 2008, accesat la http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles |displayArticle/ articleID_ 15688/Parteneriatul-estic-un-noucapitol-in-relatiile-UE-cu-partenerii-sai-rasariteni.html

493

Moldova.985 Bineînţeles acesta este un obiectiv pe termen lung, care va fi condiţionat de progresele înregistrate de fiecare stat. Ţinând cont de aceste obiective se poate observa că Parteneriatul Estic a fost creat cu scopul de a asista statele membre în eforturile lor de îndeplinire a criteriilor de aderare, totodată permiţându-le să avanseze cu viteze diferite în funcţie de ambiţiile fiecărui stat în parte dar şi în funcţie de capacităţi.986 Republica Moldova nu îşi poate permite să rateze nici o şansă de apropiere de UE şi că atingerea acestor obiective apropie Republica Moldova de obiectivul integrarea europeană, însă această oportunitate trebuie să fie valorificată de autorităţi. Acestea nu trebuie să se împiedice de faptul că Uniunea Europeană nu le dă o perspectivă clară de aderare (nu acest lucru o face să fie un candidat potrivit la aderare), pentru că orice stat care doreşte să se integreze reuşeşte acest lucru doar prin realizarea reformelor necesare. De asemenea statul moldovean trebuie să profite de principiul diferenţierii, care este oferit în egală măsură tuturor statelor participante la Parteneriatul Estic987, dovedind Uniunii Europene că este un stat ambiţios, serios şi capabil să implementeze reformele. De altfel, Republica Moldova are un avantaj faţă de restul statelor participante la acest proiect, datorită experienţei acumulate ca membru în diferite structuri de cooperare regională europeană (prin pătrunderea şi asimilarea valorilor şi practicilor europene) şi care o ajută să fie mai vizibilă ca stat aspirant la aderare. Restul depinde, aşa cum am mai afirmat, de hotărârea şi seriozitatea cu care Moldova va implementa reformele. 1. Bibliografie: 2. Revista „Impact Strategic” nr. 4/2004, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004; 3. Studii strategice de securitate şi apărare, vol. I, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005; 4. www.revista22.ro/html/index.php?art=865&nr=2004-04-26 5. www.mae.ro/poze_editare/osce_prezentare.html 6. Ro.wikipedia.org/wiki/politica_în_cecenia 7. www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=20514 8. www.lib.utexas.edu/maps/commonwealth/caucasus_region_1994.jpg 9. http://www.lib.utexas.edu/maps/commonwealth/ethnocaucasus.jpg 10. http://www.lib.utexas.edu/maps/commonwealth/chechnya_rel1.jpg 11. http://www.lib.utexas.edu/maps/commonwealth/chechnya.jpg 12. http://www.lib.utexas.edu/maps/commonwealth/russia_auton96.jpg 13. http://www.conflict.md/stiri.php?ID=2243

985

ibidem Chirilă, Victor, “Parteneriatul Estic-o posibilă etapă de tranziţie spre aderarea la UE”, 11.12.2008, accesat la www.ape.md, 987 ibidem 986

494

GEOPOLITICA NAŢIONALISMULUI: CONSTRUIREA UNEI IDENTITĂŢII NAŢIONALE GEOPOLITICS COUNTRIES: BUILD A NATIONAL IDENTITY Adrian Palistan Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: National identity refers to the distinguishing features of a group as a nation (the same descent, language, culture, religion) and an individual's sense of belonging to them (indicated by respecting customs, traditions, specific rules). A nation is a grouping of people who share common history, culture, language and ethnic origin, often possessing or seeking its own government. The development and conceptualization of a nation is closely related to the development of modern industrial states and nationalist movements in Europe in the eighteenth and nineteenth centuries, although nationalists would trace nations into the past along uninterrupted lines of historical narrative. In the domain of political sciences, the political nation is the holder of the sovereignty which shapes the fundamental norms governing the functioning of the state. Keyterms: national identity, nation, Europe, geopolitics Dulce et Decorum Est pro Patria Mori!? (Este dulce şi frumos să mori pentru patrie!?) Pot oamenii să fie motivaţi pentru a ucide şi a muri în numele unui guvern birocratic? Cât de greu este pentru un Minister al Apărării să insufle un sentiment care să-i inspire pe oameni să lupte? Naţionalismul este credinţa că fiecare naţiune are dreptul la un stat, şi, prin urmare, la controlul unei bucăţi de teritoriu. Ideologia naţionalismului susţine că o naţiune nu este îndeplinită din punct de vedere al situaţiei geopolitice decât numai atunci când naţiunea are propriul stat. Geopolitica naţionalistă a dus la milioane de morţi în urma luptelor dintre oamenii care au luptat pentru a stabili un stat, pentru naţiunea lor, şi pentru a-şi apăra teritoriul, în numele apărării naţionale. Ideea de stat este echivalentă cu ideea de naţiune prin intermediul unui alt termen: ideea că fiecare stat conţine o naţiune. Prin urmare această ideologie afirmă că statului-naţiune australian, de exemplu, se referă la un cetăţean australian aflat în oricare stat al Australiei. Realitatea este cu mult mai diferită, precum şi potenţialul de conflict este mare. Aproape toate statele membre au o populatie compusă din diverse grupuri culturale: unele dintre ele, care se pot defini ca naţiuni separate988. În unele situaţii, o identitate naţională poate avea prioritate faţă de o identitate etnică (arabo-americani sau italiană-americani, de exemplu). În alte cazuri, un grup poate solicita un grad de autonomie, mai ales din punct de vedere al practicilor culturale, cum ar fi utilizarea de limbă în şcoli. În cazul în care un grup cultural se defineşte el însuşi ca o naţiune, de multe ori există cereri pentru un stat separat, se poate spune că politica naţionalismului a fost depăşită. Ne vom uita, în lucrarea de faţă, la politica de a crea statenaţiuni în două feluri: de sus în jos şi de jos în sus. De sus în jos, naţionalismul se referă la 988

Gurr, T.R. Peoples Against States: Minorities at Risk in the New Century, Washington, DC: United States Institute of Peace Press, 2000

495

rolul statului în crearea unui sentiment de singularitate, de unificare a identităţii naţionale989. Statele Unite, este, probabil, cel mai bun exemplu al acestui proces. Istoria Statelor Unite îşi defineşte identitatea naţională ca un imigrant de naţiunii: o colecţie de persoane din grupuri naţionale diferite de pe tot mapamondul. Practica statului a fost in a asigura un centru politic foarte bine pus la punct şi cu credibilitate mare în rândul populaţiei, în ideea de a asigura o dezvoltare armonioasă a întregii divertitati culturale şi de a creea o natine americană. În acest caz elementul cheie în continuarea procesului de dezvoltare a unui stat-naţiune îl reprezintă educaţia. Naţiunea americană este celebrată prin cântece, dansuri dar şi ore de studiu (isoria naţiunii, sensul unităţii) în locurile special amenajate pentru copii cu diferite ocazii, dar şi în viaţa de zi cu zi.990 Celebrarea naţiunii americane ( şi de asemenea naţiunilor australiane şi canadiene) ilustrează faptul că există interpretări positive ale naţionalismului ca o identitate colectivă, care transcede diferenţele etnice. În mod ironic, mitul ca Statele Unite reprezintă o oportunitate petru imigranţi se bazează pe o realitate istorică în care diferite grupuri culturale au avut de suferit tocmai din cauza statului american: politicele de imigrare rasistă îndreptate impotriva populaţiei chineze cum ar fi Actul de Excludere emis în anul 1882, genocidul impotriva populaţiei indiene din anii 1800, precum şi înrobirea populaţiei de culoare şi lupta pentru drepturile civile ale afroamericanilor,etc. Cu toate acestea şi în pofida valurilor succesice de imigranţi supuşi discriminării puterea Statelor Unite de asimilare este mare în comparaţie cu alte ţări. De sus în jos, naţionalismul din Statele Unite ilustrează modul în care guvernanţii au acţionat pentru a crea o naţiune. Este o formă de naţionalism; promovează o ideologie în care statul este neutru şi reprezintă expresia unei singure naţiuni geopolitice. Etnicitate şi naţiune Este etnicitatea, aşa cum afirma Ronald Cohen (1978, 379) „un vin vechi, de cultură, în sticle noi?” O trecere în revistă a cărţilor şi monografiilor din ultimii treizeci de ani indică o acceptare şi aplicare constant accelerată a termenilor etnicitate şi etnic pentru a se referi la ceea ce, până în anii ’70, era încadrat în cultură, cultural sau tribal. Practic, astăzi, relaţiile şi evenimentele sociale sunt descrise şi analizate în relaţie cu etnicul: grupuri entice, identitate etnică, graniţe etnice, conflict etnic, cooperare sau competiţie etnică, politică etnică, stratificare etnică, integrare etnică, conştiinţă etnică şi aşa mai departe. Fenomen subsumat studiului general de autoclasificare a indivizilor sau clasificării făcute de alţii, etnicitatea poate fi văzută fie ca un fenomen social universal, fie ca un construct social modern a cărui conceptualizare se face în mai multe direcţii de cercetare. Astfel, Ebstein conceptualizează etnicitatea ca aspect al identităţii personale. Pentru Marx, etnicitatea este un produs al colonialismului şi capitalismului. O definiţie concisă a etnicităţii o reprezintă ca pe un ansamblu de caracteristici particulare ale unei unităţi etnice raportate la spaţiu, timp şi structura ei social istorică. Conceptul de „etnicitate ” are, pentru unii, o calitate „primordială”. Există în natură, în afara timpului. Este unul dintre „darurile” existenţei umane. Pe de altă parte, etnicitatea este văzută ca „situaţională”, Aparţinând unui grup, etnia este o problemă de atitudini, percepţii şi sentimente, care sunt, de obicei, de scurtă durată şi nestatornice, variind în funcţie de situaţia particulară a subiectului991. După cum situaţia individuală se schimbă, la fel se schimbă şi 989

Mosse, G.L. The Nationalization of the Masses, New York: H. Fertig, 1975 Billig, M. Banal Nationalism, London: Sage Publications, 1995 991 Distingem trei dimensiuni ale etnicităţii. a)- Din perspectivă ecologică, etnicitatea reflectă numărul, volumul şi rolul resurselor biosociale ale unităţii etnice în relaţiile cu parametrii mediului uman, artificial şi tehnologic. Formarea etnicităţii este consecinţa adaptării selective a unităţii sociale la mediul uman creat treptat şi care se 990

496

identificarea individului cu un anume grup. Asta face posibil ca etnicitatea să fie utilizată „instrumental” de către mai mulţi indivizi sau de interese colective - mai ales în competiţia elitelor, care au nevoie să mobilizeze credinţe etnice şi religioase pentru a-şi atinge obiectivele în lupta pentru putere. În această luptă, etnicitatea devine o unealtă folositoare. Între aceste două extreme se situează căile de mijloc ce accentuează atributele istorice şi cultural-simbolice ale identităţii etnice. Un grup etnic este „un tip de colectivitate culturală, una care accentuează rolul miturilor, al amintirilor istorice şi planurilor viitoare, şi care este recunoscut prin una sau mai multe diferenţe, cum ar fi religia, obiceiurile, limba sau instituţiile” Fiecare grup etnic, astfel constituit, este produsul unor forţe istorice specifice şi subiect al schimbării istorice şi al dizolvării. Citându-l pe Horowitz (1985), Smith enumeră cinci atribute principale ale comunităţii etnice: 1. un nume propriu colectiv; 2. un mit despre strămoşii comuni; 3. unul sau mai multe elemente diferite ale culturii comune; 4. o asociaţie cu un “loc natal” propriu; 5. un înţeles al solidarităţii, pentru importante sectoare ale populaţiei (1991, 21). Cu cât o populaţie dată are sau împărtăşeşte aceste atribute (şi cu cât sunt mai multe atribute pe care ei le au sau le împărtăşesc), cu atât mai mult se aproximează tipul ideal al unei comunităţi sau etnii. Unde apar aceste lemente suntem, cu siguranţă, în prezenţa unei comunităţi cu o cultură istorică, cu un simţ al identităţii comune. Dacă privim lista de mai sus, a atributelor etnice, vom observa că dezvăluie nu numai conţinutul cultural şi istoric, dar şi (exceptând numărul 4) componentele sale subiective. Mai important este mitul strămoşilor comuni992: există o origine fictivă şi un trecut presupus, ceea ce contează pentru sensul identificării etnice. Cum se formează o etnie? Unde astfel de procese sunt vizibile şi consemnate istoric, Horowitz propune câteva variante de răspuns ce fac referire la diferite modele de formaţiuni etnice.Empiric, acestea sunt de două feluri: formaţiuni fuzionare (prin amalgamare, precum în cazul oraşelor – state sau prin asimilare) şi formaţiuni divizibile (etnia poate fi subdivizată prin scindare, precum în cazul schismei sectelor, sau prin ceea ce Horowitz numeşte „proliferare”, când o parte a comunităţii etnice pleacă pentru a forma un nou grup, ca în cazul Bangladeshului). Frecvenţa unor astfel de procese sugerează natura schimbătoare a limitelor etnice şi maleabilitatea identităţii etnice a membrilor săi. De asemenea, relevă natura „concentrică” a impune ca o a doua natură. b)- Dimensiunea cronologică a etnicităţii reflectă treptele de organizare internă şi de împrumut din afară ale unei unităţi etnice. c)- Din punct de vedere procesual, etnicitatea este subordonată factorilor social-economici şi se dezvoltă, în primul rând, prin migraţie. Acest ultim fenomen provoacă distribuţia populaţiei, mutaţii atunci când populaţiile provin din schiţe genetice diferite. În America Latină şi S.U.A., migraţia a avut drept consecinţă producerea unui mixaj de populaţie şi, în acelaşi timp, a unui mixaj cultural (Anthony Giddens, Sociologie, 1997/2001, 232) 992 Ceea ce Smith (1991) denumeşte” memorii istorice comune”, poate lua forma unui mit. Într-adevăr, linia dintre mit şi istorie ne este bine definită. Controversa asupra istoricităţii lui Homer şi a Războiului Troian, este un caz bine-cunoscut. La fel sunt şi povestirile lui Stauffacher şi Oath, ale lui Rütli, şi ale lui William Tell şi Gessler şi care s-au întipărit în „conştiinţa istorică” a fiecărui elveţian. Pe lângă miturile ce fac referire la trecute poveşti dramatice, stranii şi incredibile dar care servesc scopurilor prezente şi viitoare, iau naştere miturile politice, ale eliberării, migraţiei şi alegerilor politice. Creştinarea lui Vladimir din Kiev (în 988 AD) sau întemeierea Romei (în 753 BC ?) pot fi considerate evenimente istorice, dar importanţa lor se reflectă în legendele întemeierii, cu care ele se asociază. Este vorba de acea asociaţie care le conferă un scop social, drept sursă a coeziunii politice. Asemănător, teritoriul „ataşat”unui grup etnic are o calitate mitică şi subiectivă. Este locul de care aparţinem. Este, de multe ori, locul sacru, pământul strămoşilor noştri, al legiuitorilor noştri, al regilor şi înţelepţilor, poeţilor şi preoţilor care fac din el locul natal. Noi îi aparţinem, pe cât de mult el ne aparţine. În afară de asta, centrele sacre din locul natal desemnează apartenenţa etnică în interior şi îi inspiră pe cei aflaţi în exil. Smith (1991, p. 22-23) vorbeşte, deci, de o etnie intens nostalgică şi un ataşament spiritual. Aceasta se datorează foarte mult credinţei comunităţilor-diasporă, cum este cazul evreilor sau armenilor.

497

etniei şi afiliaţia, în general, cultural-colectivă. Astfel, indivizii pot simţi loialitate nu numai pentru familiile lor, satele, oraşele, regiunile lor şi pentru comunităţile religioase, dar şi pentru identificările de clasă şi de gen. Simultan, dar la diferite nivele de identificare, indivizii pot simţi supunere faţă de diferite comunităţi etnice993. Acesta este şi argumentul nostru pentru susţinerea identităţilor etnice multiple. Louis Wirth (1961, pp.301-305) a teoretizat faptul că etnicitatea are ca fundament o diferenţă bazată pe inegalitate şi recunoscută între grupuri în care unele sunt dominante şi altele “minorităţi”, de obicei cu acces limitat la resurse. Presupunerea este aici că unde există echitate între grupuri, diferenţelor etnice le lipseşte semnificaţia994. Opinia preluată din literatura de specialitate a ultimilor ani existenţa societăţilor moderne multietnice reprezintă un fapt empiric incontestabil. În termenii evoluţiei sociale, apariţia statului şi, în termenii propuşi de Dahl (1989), trecerea la o nouă fază a democraţiei viitorului995 - „cară” un întreg potenţial al societăţii pluraliste. Diferenţierea sectorului politic ca semi-activitate/activitate specializată ce acompaniază suveranitatea, determină ca grupurile dintr-un stat să se lege politic de acesta, de exemplu, ca cetăţeni ai acelui stat. Această diferenţiere permite grupurilor distincte din punct de vedere cultural să-şi reţină diferenţele lor etnice atât timp cât aceste grupuri acceptă suveranitatea guvernului central. Statele-naţiuni moderne au clarificat şi codificat rolurile cetăţenilor. Totuşi, atât statele timpurii, cât şi cele moderne permit destul de clar populaţia multietnică. În societăţile multietnice complexe din cadrul statelor-naţiuni, încorporarea politică şi cultura, produse prin unificare politică, tind până la urmă să aibă o etnicitate creatoare de valori. În timp, saxonii şi normanzii au devenit englezi. În noile state-naţiuni ale Africii şi Asiei, acelaşi proces se petrece în zig-zag prin diviziunile etnice mai vechi şi cele socioeconomice mai noi, care întretaie, în mod variabil, grupurile etnice. Calitatea de membru într-un grup etnic determină adoptarea de roluri specifice. Astfel, individul este socializat şi internalizează setul de calităţi universalvalabile în in-group-ul etnic. El se leagă de ceilalţi printr-un criteriu atribuit care îi defineşte identitatea şi care îi oferă un sens al existenţei împărtăşite cu membrii ingroup- ului. Acest sens al apartenenţei la un grup etnic/ popor şi calitatea de membru contracarează izolarea structurată şi artificială a indivizilor care trebuie să acţioneze şi să interacţioneze unii cu ceilalţi, în graniţele legitimate, restricţionate de diferenţierea rolurilor în societăţile complexe. Dacă alienarea este o funcţie negativă a societăţii, etnicitatea este un antidot. Comunitatea locală, familia, cluburile sau sindicatele pot îndeplini funcţii similare, dar etnicitatea oferă o legătură fundamentală şi multifaţetată în societatea modernă. De la identitatea etnică la identitatea geopolitică

993

Un exemplu din lumea antică ar fi sentimentul grecilor antici ca făcând parte din polis, sau din “subetnie” (Doriană, Ioniană, Eoliană, Boetiană, etc – într-adevăr identităţi etnice în dreptul lor) şi din etnia culturală elenă. În lumea modernă, varietatea clanurilor, limbilor sau “sub-etniilor” străvechi a Malay sau Yoruba furnizează exemple ale cercurilor concentrice ale identităţii etnice şi ale supunerii. Desigur, în fiecare timp, unul sau altul din aceste cercuri concentrice ale supunerii pot fi faţade ale unor motive politice, economice sau demografice; însă, acestea folosesc doar pentru a consolida argumentele “instrumentaliste”, împotriva naturii primordiale a comunităţilor etnice şi spre activarea importanţei schimbărilor limitate (Smith, 1991, p. 23-24). 994 Wirth şi-a dezvoltat ideile într-un model american în care a văzut asimilarea ca un scop ultim şi relaţiile de „minoritate” ca problemă socială (1961, p. 301-305). 995 Într-o democraţie a viitorului, spune Dahl, trebuie să ne aşteptăm la două direcţii de dezvoltare: în plan transnaţional - în genul Comunităţii Europene - şi în cadrul intern al statelor, prin amplificarea autonomiei locale şi a descentralizării. (1989)

498

Dacă în trecut identitatea etnică putea fi considerată ca fiind definirea de sine a individiului ce derivă din afilierea la un grup specific – ceea ce era dat la naştere: limbă, cultură, familie, o istorie a relaţiilor propriului grup cu celelalte grupuri din societate - astăzi, indivizii îşi aleg propriile identităţi etnice, ca urmare a modernizării rapide, a tehnologizării şi a creşterii mobilităţii (Chiru, 2006, 128). Lucy Baugnet (2006) propune sintagma de identitate geopolitică996 pentru a denumi apropierea europeană în specificitatea sa. În raport cu identităţile etnice sau etnolingvistice (folosite, în principal, în Statele Unite ale Americii unde se aplică minorităţilor hispanice sau indigene), identitatea geopolitică are avantajul de a nu se focaliza pe un aspect pe care îl poate lua pocesul identitar în calitate de ancoră în etnie sau limbă. Astfel poate fi evitată asimilarea în luptele etno-naţionaliste sau micronaţionaliste a conflictelor intergrupuri. Exemplele date de Baugnet sunt edificatoare: „ A lipi într-un anume fel această concepţie de problemele politice regăsite în Belgia sau în fosta Iugoslavie reduce studiul acestor contexte la lupte etnice sau comunitare micro (prin mărimea lor) naţionaliste (prin vehemenţa lor) sau la a lua efectul drept cauză şi acest lucru va decontextualiza sau denatura faptele. La fel, conflictul flamanzi – valoni nu poate fi asimilat ca o luptă etnică, ci trebuie considerat ca miză politică. Interpretarea conflictelor dintre sârbi, craţi şi bosniaci în afara contextului lor politic de recunoaştere politică a Croaţiei după destrămarea Iugoslaviei şi a mizelor sale geopolitice, reduce importanţa şi semnificaţia lor la probleme etnice, chiar dacă în contextul care o precedă aceste interpretări erau neadecvate. .....Multe exemple ar putea fi date: conflictul israelo-palestinian, de exemplu.” (Lucy Baugnet, 2006, 136) Sintagma identitate geopolitică prezintă două avantaje majore: 1. În primul rând, se evită tratarea acestor entităţi în modul aprioric pe care îl comportă utilizarea termenului naţionalism ca raportându-se la stat, micronaţionalismul aplicat regiunii şi macronaţionalismul la scara unui continent, ceea ce ar implica aici o ierarhizare fondată pe extinderea entităţii; 2. În al doilea rând, se evită asimilarea identităţii naţionale cu naţionalismul, respectiv exacerbarea sentimentului de identitate naţională sau o doctrină fondată pe acest sentiment997. Aici, Baugnet ne oferă exemplul Franţei pentru a ilustra sentimentul de apartenenţă la statul – naţiune: în plan fenomenologic, sentimentul de apartenenţă se poate articula la o reconstrucţie mai mult sau mai puţin conştientă a trecutului, într-un proces de ideologizare şi la o mobilizare a acţiunii998. Concluzionând, putem spune că identitatea etnică nu este fixă, nu reprezintă un angajament permanent şi de neclintit şi nici nu este, în mod necesar, singulară. Pot coexista mai multe identităţi etnice. Identitatea etnică reprezintă una dintre multiplele strategii identitare. Etnicitatea este doar o opţiune identitară, iar semnificaţia acesteia este foarte importantă pentru individ. Identitatea etnică reprezintă baza identităţii naţionale, dar etnia nu are acelaşi tip de conştiinţă de sine cu naţiunea. Conceptul de naţiune este echivalat, în mod forţat, cu cel de etnie. În această perspectivă, statele pot fi descompuse şi vor fi înlocuite cu entităţi de tip semistatal, lipsite de atributul suveranităţii. Geopolitica naţionalismului: procesul de "Purificare etnică" 996

Identităţile sunt numite geopolitice atunci când ele se raportează la entităţi politice teritorializate (Baugnet, 1996). Din 1996, termenul generic de geopolitică trimite la spaţii politice care se diferenţiază prin întinderea lor teritorială, natura frontierelor şi modalităţile statutului lor politic (Baugnet, 2006, 135). 997 Baugnet, ed.cit., p. 136-137 998 Baugnet, ed.cit., p. 37

499

În sensul de purificare etnică politica naţionalismului este aceea de a creea um stat naţiune “pur”, în care există un singur grup naţional şi o singură cultură. Această opinie geopolitică este considerată de specialişti a fi una slabă, alterată, o anomalie, deoarece un stat conţine mai multe naţiuni sau etnii. Locul politicii de asimilare este ocupat aici de o politică de expulzare si eradicare. De jos în sus naţionalismul a devenit un sinonim al purificării etnice. Cu toate că este predominantă marcată de acţiuni sângeroase această formă de naţionalism a devenit rapid adoptată de canalele mass-media şi interpretată ca fiind un eveniment cotidian în care suntem implicaţi. Omniprezenţa ideologiei naţionalismului face ca obiectivele de purificare etnice să fie de înţeles: este, pur şi simplu, cea mai extremă formă de politică de excludere, care stă la baza discuţiilor de imigrare şi refugiere în “civilizaţie”. Conceptul geopolitic/geostrategic in Europa Centrală Delimitat geografic ca o zonă de tranziţie între Europa de Vest şi partea răsăriteană a continentului, Europa Centrală cuprinde un areal foarte important din punct de vedere strategic pentru stabilitatea continentului. Problema esenţială în definirea Europei Centrale era dacă lumea germanică face parte sau nu din aceasta. De aici derivă diversele variante ale conceptului. Dacă termenul de Mitteleuropa evocă o Europa plasată sub hegemonie germană, un hinterland pentru economia germană, conceptul de Europa Centrală cunoaşte şi o variantă austriacă, intrinsec legată de tradiţia imperială. Mare parte a acestei influenţe a fost de natură culturală, datorită fărâmiţării existente în cea mai mare parte a evului mediu şi la începutul epocii moderne. De-abia în secolul al XIX-lea influenţa a devenit politico-militară, concretizându-se ca parte a concertului european999. Totuşi, o parte a spaţiului germanic, şi anume cel catolic, a reuşit, sub forma monarhiei habsburgice, să determine mare parte din politica vremii, încă din evul mediu. Deţinând un oarecare control asupra acestui spaţiu, Austria a constituit o stavilă importantă în calea expansiunii turceşti, reuşind, apoi, într-un mod similar Reconquistei, să determine refluxul Semilunei, atingând marginile Peninsulei Balcanice1000. O altă componentă importantă a Europei Centrale a fost spaţiul slav apusean, manifestat mai ales prin intermediul regatului polonez şi, într-o mai mică măsură, prin regatul Boemiei. Cât priveşte ultimul, el a fost influenţat puternic de spaţiul germanic, fiind deseori considerat parte integrantă a acestuia. Polonia, pe de altă parte, a avut un rol important, mai ales din punct de vedere comercial, ca zonă de tranzit între Marea Baltică şi Marea Neagră. Totodată, polonezii s-au contrapus, uneori cu succes, expansiunii turceşti înspre nord, mai ales cu ajutorul Moldovei şi Ţării Româneşti, până în sec. XV-XVI. Odată cu expansiunea rusă, însă, statul polonez a început să decadă, ajungând, de la contribuţia esenţială la salvarea Vienei (1683) la dispariţia prin împărţire între ţările vecine la sfârşitul sec. XVIII1001. Nu mai puţin important, în zonă, a fost regatul maghiar. Această entitate a avut un succes deosebit în primele faze ale existenţei sale, extinzându-se de la arcul carpatic la Marea Adriatică, de-a lungul Dunării. În ipostaza medievală consolidată, regatul maghiar a constituit atât un spaţiu de tranzit către Orient, cât şi un obstacol relevant în faţa invaziilor răsăritene (mongole şi turceşti). Totuşi, relevanţa sa a scăzut, odată cu diminuarea interesului Occidentului faţă de invazia turcilor, mai ales după marile descoperiri geografice transatlantice1002. 999

Jean Bérenger, Lexique historique de l’Europe danubienne XVIe-XXe siecle, Armand Colin, Paris, 1976. Victor-Lucien Tapié, Monarchies et peuples du Danube, Fayard, Paris, 1969 1001 Georges Castellan, Histoire des peuples de l'Europe centrale, Fayard, Paris, 1994 1002 Georges Castellan, Histoire des peuples de l'Europe centrale, Fayard, Paris, 1994 1000

500

După o perioadă marcată de Revoluţia Franceză şi de războaiele napoleoniene, este meritul cancelarului austriac Metternich de a fi avut primul viziunea unui echilibru la nivel central-european, prin formarea concertului european. Spaţiul respectiv urma să fie gestionat de cele două puteri germanice, Austria şi Prusia, într-o alianţă garantând securitatea internă şi externă a centrului continentului. Formula ideală ar fi fost constituită de federalizare, în plan intern, a Austriei, ca federaţie de „posesiuni istorice”, iar în plan extern, a Europei Centrale – o federaţie de state suverane (Confederaţia Germană). Elementul coercitiv al structurii urma să fie Sfânta Alianţă, prin care orice tendinţă revoluţionară trebuia curmată de la primele manifestări. Revoluţiile de la 1848 au eliminat acest factor coercitiv, dar au menţinut ideea de principiu a concertului puterilor europene1003. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, existenţa Imperiului Habsburgic (devenit Austro-Ungaria din 1867) constituia un factor stabilizator în zonă, însă mult slăbit de confruntările cu vecinii prusaci şi piemontezi, în plină afirmare. De asemenea, dominaţia otomană asupra spaţiului balcanic era într-o fază de decădere avansată, fiind susţinută numai cu sprijinul intens al diplomaţiei engleze. În schimb, expansiunea rusească ajunsese la apogeu în ceea ce priveşte spaţiul european, reuşind să se insereze în regiunea slavă apuseană până la Varşovia, iar înspre sud până la Prut, ameninţând cu obţinerea controlului asupra Strâmtorilor1004. După 1890, în contextul reorientării politicii externe a Germaniei către o politică mondială (Weltpolitik), Rusia şi Austro-Ungaria au început să fie susţinătoare ale statu-quo-ului central european, încercând mutarea disputelor în spaţiul balcanic. După 1900, crearea Antantei şi creşterea rivalităţii cu blocul Puterilor Centrale, atât în Europa, cât şi în sfera colonială au dus la tensionarea situaţiei de ansamblu. Pe plan european, Germania a început să-şi întărească influenţa în Balcani cu ajutorul Austro-Ungariei. Aceasta, însă, începea să fie din ce în ce mai mult slăbită de etnocentrismul crescând al slavilor sudici, care priveau cu multe speranţe ascensiunea Serbiei1005. Primul război mondial (1914-1918) a constituit unul dintre cele mai importante evenimente politice ale vremii pentru Europa Centrală. Început sub pretextul răzbunării asasinării arhiducelui Franz-Ferdinand, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, la Sarajevo, de către un naţionalist sârb, acest conflict avea să dezlănţuie energii negative nebănuite adunate de-a lungul secolelor şi manifestate concret mai ales prin existenţa celor două blocuri militare antagoniste: Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi Antanta (Franţa, Rusia, Marea Britanie)1006. În contextul controlului german asupra Europei Centrale, s-a conturat ideea formării unei entităţi politico-economice unitare, sub numele de Mitteleuropa, care ar fi consfinţit supremaţia germană. În această entitate suprastatală (Oberstaat), susţinută de Friedrich Naumann, fiecare naţiune şi-ar fi păstrat specificul naţional şi ar fi beneficiat de pe urma sintezei culturale realizate prin germanism, privit ca cea mai echitabilă soluţie în faţa ameninţărilor forţelor exterioare (Anglia, Franţa, Rusia). În contradicţie cu această idee, s-a conturat alternativa Noii Europe susţinute de Thomas G. Masaryk, sub influenţa ideilor wilsoniene. Această alternativă preconiza crearea unor state naţionale independente cu un regim democratic în Europa Centrală. Acestea ar fi colaborat mult mai uşor, asigurând stabilitatea în zonă1007. 1003

Camil Mureşanu, „S-a discutat la Oslo” in http://www.itcnet.ro/history /archive/mi2000/ current12/mi7.htm Castellan, op. cit. 1005 Gheorghe Nicolae Cazan, Constantin Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 227-228, 231. 1006 Castellan, op. cit. 1007 Kevin Wilson, Jan van der Dussen (eds.), The History of the Idea of Europe, Routledge, London, and New York, 1993, p. 90-95. 1004

501

Tratatele de pace de la Paris au pus bazele unei noi organizări a Europei Centrale. Tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919 între aliaţi şi Germania, stabilea pierderea Sileziei Orientale şi a zonei Breslau (Poznan) în favoarea Poloniei şi crearea unui coridor polonez spre Marea Baltică, ce includea şi oraşul liber Danzig (Gdansk). Tratatul de la Saint-Germaine, cu Austria, semnat la 10 septembrie 1919, prevedea alipirea Bucovinei la România, pierderea Boemiei în favoarea noului stat cehoslovac, a sudului Poloniei, a Carniolei (Slovenia) în favoarea Serbiei şi a Tirolului de Sud în favoarea Italiei. De asemenea, era interzisă unirea Austriei cu Germania (Anschluss). O problemă foarte importantă a fost şi semnarea tratatului minorităţilor, care, iniţial acorda protecţia marilor puteri pentru acestea. La presiunile României şi ale altor state învingătoare, tratatul a fost modificat pentru a prevedea drepturi şi libertăţi egale în cadrul statelor respective. Astfel era respectată suveranitatea naţională şi existau condiţiile unei securităţi colective prin stingerea diferendelor etnice1008. Preocuparea faţă de fluiditatea geopolitică a spaţiului central european, în contextul ameninţării comuniste din Rusia sovietică şi Republica Sfaturilor lui Bela Kun a determinat căutarea unor noi soluţii. Astfel, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris a fost discutată posibilitatea realizării unei Confederaţii Danubiene. Conform planului (ianuarie 1920) Ungaria ar fi urmat să exporte, fără plata unor taxe vamale produsele ei pe teritoriul fostei monarhii dualiste. Franţa a îmbrăţişat iniţial planul, şi din dorinţa de a consolida Austria împotriva Germaniei, dar reacţia de protest a statelor succesoare (Cehoslovacia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven) a determinat abandonarea proiectului1009. Reacţia convergentă a statelor succesoare a constituit preambulul constituirii primei structuri de securitate regională din perioada interbelică: Mica Înţelegere. Realizarea Micii Înţelegeri a constituit cea mai importantă decizie a clasei politice central-europene a vremii. Apropierea statelor în cauză (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia) a fost facilitată de colaborarea lor în timpul fazelor finale ale războiului şi de amplificarea tendinţelor revizioniste ungare. În acest sens se remarcă propunere austriacă din 1919 de creare a unei mari uniuni vamale central-europene formată din Austria, Ungaria, Germania, România, Elveţia, Italia, Belgia. Olanda, Europa de Nord şi alte state desfăcute din Rusia. Această propunere, teoretizată, mai târziu de contele Coudenhove-Kalergi, a fost respinsă categoric de diplomaţia majorităţii ţărilor central-europene1010. Astfel, întreaga perioadă este marcată de predominanţa naţionalismului, chiar şi în regimurile constituţionaliste1011. Planul iniţial al Micii Înţelegeri (un rol important l-a avut şi ministrul de externe român Take Ionescu şi Thomas Masaryk) prevedea crearea unei organizaţii de cinci state (Grecia, Iugoslavia, România, Cehoslovacia şi Polonia) care să primească garanţii de securitate din partea Franţei şi Italiei. Polonia şi Cehoslovacia erau în dispută pentru regiunea Teschen, iar Grecia era în conflict cu Turcia. În aceste condiţii, Mica Înţelegere (1921) cuprindea România, Iugoslavia, Cehoslovacia, principala temere fiind legată de pericolul revizionismului sau a revenirii monarhiei habsburgice. În acest fel s-a constituit o organizaţie de cooperare între statele succesoare cu localizare central-europeană, antirevizionistă care respingea toate încercările anterioare de creare în Europa Centrală a unei structuri supranaţionale de factură imperială1012. Mica Înţelegere nu se baza pe formula unui tratat unic semnat de toate cele trei state, ci pe tratate bilaterale între fiecare dintre ele, scopul central fiind apărarea sistemului de tratate de la Paris. Totuşi, organizaţia nu a avut în componenţă decât cele trei state, din cauza refuzului 1008

Nicolae Titulescu, Politica externă a României – 1937, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 265-277 Natalia Aleksiun, Daniel Beauvois, Marie-Elisabeth Ducreux, Jerzy Kloczowski, Henryk Samsonowicz, Piotr Wandycz, Histoire de l'Europe du Centre-Est, PUF, coll. Nouvelle Clio, Paris, 2004, 1010 Take Ionescu, Amintiri, Socec, Bucureşti, 1918, p. 102. 1011 Bernard Michel, Nations et nationalismes en Europecentrale, XIXe-XXe siecle, Aubier, Paris, 1995. 1012 Castellan, op. cit. 1009

502

Poloniei de a adera, urmare a diferendului teritorial cu Cehoslovacia în privinţa oraşului de graniţă Teschen. Principalele documente oficiale au fost Convenţia româno-cehoslovacă de la Bucureşti, din aprilie 1921, Convenţia româno-iugoslavă de la Belgrad, din iunie 1921, care a reglementat şi problema frontierei din Banat, şi Convenţia iugoslavo-cehoslovacă de la Praga, din septembrie 1921. Aceste acte consfinţeau crearea unei structuri de tip federal (în sensul de alianţă de securitate între parteneri egali) care să susţină păstrarea statu-quo-ului centraleuropean1013. Noua organizaţie a fost primită cu un larg ecou pozitiv în rândul comunităţii internaţionale, chiar Bulgaria exprimându-şi intenţia de a adera, în septembrie 1921. Totuşi, eşecul cooptării Poloniei a văduvit organizaţia de realizarea potenţialului său real. Polonia a constituit veriga slabă a sistemului central-european datorită oscilării sale pentru obţinerea de garanţii din partea a doi vecini ostili: Rusia Sovietică (1921-1933) şi Germania (19331939)1014. Încercările de cooptare a Austriei şi Ungariei în organizaţie s-au lovit de refuzul constant al acestora. Unitatea organizaţiei a fost cimentată, totuşi, de poziţia comună în problema demilitarizării zonei Mării Negre ridicată în cadrul Conferinţei de la Lausanne (1923), poziţie susţinută şi de Bulgaria. În acelaşi timp, eşecul Societăţii Naţiunilor în asigurarea securităţii colective europene a sporit importanţa Micii Înţelegeri în peisajul european. Acesta a fost demonstrat după semnarea Acordului de la Locarno (1925), care „îngheţa” frontiera vestică a Germaniei, dar nu şi cea estică. Mica Înţelegere a încercat să realizeze acorduri similare (un „Locarno oriental”) cu Austria şi Ungaria, dar acestea au refuzat1015. Un alt proiect, din perioada 1931-32, de realizare a unei mari zone a liberului schimb, în bazinul dunărean, ca o soluţie de ieşire din criza economică, este cunoscut sub numele de Planul Tardieu, în care erau incluse Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi Iugoslavia1016. Un proiect preluat de tabăra revizionistă a fost planul francez al Confederaţiei Danubiene, care urmă să fie alcătuite din România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria1017. Acesta avantaja clar ţările învinse, aşa că a fost respins de celelalte ţări, care au avut un motiv în plus pentru consolidarea Micii Înţelegeri. Conferinţa Micii Înţelegeri de la Ioachymov (Cehoslovacia) din mai 1927 a pus bazele unei mai strânse cooperări economice între statele membre. Totodată, organizaţia a avut o contribuţie importantă la semnarea Pactului Briand-Kellogg de interzicere a războiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor, din 1928. Conferinţa de la Strbske Plesso (Iugoslavia), din 1930, a stabilit luarea unor măsuri de prevenire a revigorării revizionismului maghiar şi german, în contextul declanşării crizei economice. Organizaţia a avut o poziţie fermă de condamnare a planului de uniune vamală austro-germană din martie 1931, condamnat în timpul Conferinţei de la Bucureşti, ca o încercare de a realiza Anschluss-ul. În cele din urmă proiectul respectiv a eşuat, în urma hotărârii Curţii Internaţionale de Justiţie1018. În martie 1932, Planul Tardieu de formare a unei Confederaţii economice danubiene a constituit o nouă problemă pentru statele Micii Înţelegeri. Prin acest plan, care favoriza clar Austria şi Ungaria, era afectată suveranitatea naţională a celorlalte state. Din fericire, la Conferinţa dezarmării de la Londra, din aprilie 1932, Franţa a abandonat acest plan. Totuşi, acordarea dreptului de egalitate a înarmării pentru Germania a pus o nouă problemă organizaţiei. Mai mult, incidentul de la Hirtemberg (ianuarie 1933), unde a fost descoperit un 1013

Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, p. 55-59, 64-65. Titulescu, op. cit., p. 91-92. 1015 Campus, op. cit., p. 88-92 1016 Castellan, op. cit. 1017 Zoltan Bacsi, „La confédération danubienne” in Erica Deubler Ziegler (ed.), Paix, Musée d'ethnographie de Genève, Genève, 2001, p. 14-19. 1018 Campus, op. cit., p. 110-112. 1014

503

transport de arme din Italia pentru Ungaria, şi venirea la putere a lui Adolf Hitler în Germania a pus pe primul plan necesitatea restructurării organizaţiei pentru contracararea ascensiunii fascismului european1019. Din punct de vedere economic, perioada interbelică a însemnat un regres al comerţului regiunii Europei Centrale. Principala cauză a fost apariţia graniţelor naţionale care au stânjenit relaţiile comerciale ce se stabileau înainte de 1914 între statele succesoare ale AustroUngariei (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, România şi Polonia)1020. La Conferinţa Micii Înţelegeri de la Geneva, din februarie 1933, au fost hotărâte înfiinţarea unui Consiliu Permanent, a unui Secretariat, ambele cu sediul la Geneva, instituirea unei Preşedinţii prin rotaţie, precum şi combaterea revizionismului fascist şi nazist ca principal scop al organizaţiei. La Conferinţa de la Praga (mai-iunie 1933) s-a stabilit crearea unui Consiliu Economic care să coordoneze interesele economice ale celor trei state. În contextul formării Pactului celor Patru (Anglia, Franţa, Germania şi Italia), Mica Înţelegere s-a simţit ameninţată de reluarea politicii de forţă a Marilor Puteri. Astfel, Mica Înţelegere şi Polonia au stăruit pe lângă Franţa să nu cedeze presiunilor celorlalte puteri europene pentru revizuirea sistemului de la Versailles. În acelaşi timp, însă, organizaţia s-a orientat şi către URSS, care părea să se îndrepte către o poziţie similară. În acest sens, în iulie 1933 cele două părţi au semnat Convenţia de definire a agresiunii. La Conferinţa de la Zagreb a organizaţiei, din ianuarie 1934, s-a hotărât promovarea unei alte organizaţii asemănătoare pe plan balcanic, Înţelegerea Balcanică. Cea mai cuprinzătoare iniţiativă a fost crearea unui Pact Oriental de securitate colectivă, din care urmau să facă parte ţările Micii Înţelegeri, Polonia, Franţa şi URSS, la iniţiativa ministrului de externe francez, Louis Barthou. Din nefericire, asasinarea acestuia şi a regelui Alexandru I al Iugoslaviei la Marsilia, în 1934, de către un naţionalist croat subvenţionat de Ungaria horthistă, şi orientarea Franţei către o înţelegere cu Italia, au dus la eşecul iniţiativei1021. Reuniunea Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri de la Ljubljana din ianuarie 1935 a susţinut o realizare parţială a Pactului Oriental prin colaborarea cu Polonia şi Înţelegerea Balcanică, a condamnat Conferinţa de la Stresa a celor patru puteri europene, însă a sprijinit semnarea tratatului franco-sovietic de asistenţă mutuală. Toate acestea au rămas, însă fără urmări. În iulie 1935, Franţa şi Italia au înaintat o nouă propunere de formare a unui Pact danubian, susţinută de Mica Înţelegere cu condiţia respectării statu-quo-ului centraleuropean1022. Ocuparea zonei demilitarizate renane de către trupele germane în ianuarie 1936 şi eşecul politicii de dezarmare a Societăţii Naţiunilor au găsit Mica Înţelegere divizată. Încheierea unor tratate separate ale Iugoslaviei cu Bulgaria şi Italia, la începutul anului 1937, a marcat începutul sfârşitului pentru organizaţie prin încălcarea principiului unităţii de decizie, asta, însă, cu acceptul nefericit al celorlalte părţi1023. Alinierea Micii Înţelegeri la politica conciliatoristă a Angliei şi Franţei faţă de Germania şi Ungaria a grăbit destrămarea organizaţiei. Deşi realizarea Anschluss-ului a îngrijorat organizaţia, poziţia aparte a Iugoslaviei la Sesiunea de la Bled, din august 1938, a pregătit deznodământul tragic al organizaţiei. Lipsa de combativitate cu prilejul Acordurilor de la München, care au consfinţit dezmembrarea Cehoslovaciei, membru plin al organizaţiei a fost decisivă. Mai mult, Polonia a acceptat să anexeze oraşul Teschen, dovedind o lipsă cronică de

1019

Campus, op. cit., p. 110-112. Roderick Martin, “Central and Eastern Europe and the International Economy: The Limits to Globalisation” in Europe-Asia Studies, Vol. 50, No.1. (Jan.,1998), p. 9. 1021 Campus, op. cit., p. 148-157. 1022 Campus, op. cit., p. 165 1023 Titulescu, op. cit., p. 73-75, Campus, op. cit., p. 190, 192. 1020

504

discernământ în politica externă1024. Astfel, statele Europei Centrale au trebuit să acţioneze singure într-o perioadă foarte dificilă pentru existenţa lor, fiind în cele din urmă ocupate de puternicii lor vecini, Germania hitleristă şi, ulterior, de Uniunea Sovietică. Bibliografie: 1. Natalia Aleksiun, Daniel Beauvois, Marie-Elisabeth Ducreux, Jerzy Kloczowski, Henryk Samsonowicz, Piotr Wandycz, Histoire de l'Europe du Centre-Est, PUF, coll. Nouvelle Clio, 2. Zoltan Bacsi, „La confédération danubienne” in Erica Deubler Ziegler (ed.), Paix, Musée d'ethnographie de Genève, Genève,2001. 3. Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997 4. Georges Castellan, Histoire des peuples de l'Europe centrale, Fayard, Paris, 1994 5. Gheorghe Nicolae Cazan, Constantin Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. 6. Conea, I. (1941): Transilvania, inima pământului şi statului românesc. In: Geopolitica şi Geoistoria, I. S. 7. Roderick Martin, “Central and Eastern Europe and the Internaţional Economy: The Limits to Globalisation” in Europe-Asia Studies, Vol. 50, No.1. 1998. 8. Alexandru Popescu, Relaţii româno-austriece, Institutul European, Iaşi, 1998. 9. Nicolae Titulescu, Politica externă a României – 1937, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994. 10. Victor-Lucien Tapié, Monarchies et peuples du Danube, Fayard, Paris, 1969.

1024

Campus, op. cit., p. 227-228.

505