Volkoff, Vladimir - Treimea Raului Sau Rechizitoriu in Procesul Postum Al Lui Lenin, Trotki Si Stalin

VLADIMIR VOLKOFF Treimea răului Rechizitoriu în procesul postum al lui LENIN, TROŢKI şi SŢALIN Traducere de Aurelian CRĂIUŢU

1996 CUVÂNT ÎNAINTE LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ Comunismul a ucis mai mulţi oameni decât oricare alt fenomen natural sau social petrecut în Istorie: lui i-au căzut victimă între 100 şi 200 de milioane de persoane. Partidele comuniste din întreaga lume au fost cea mai mare grupare de răufăcători constituită vreodată. O altă grupare de răufăcători, mai puţin numeroasă — şi care a acţionat în numele unei doctrine condamnabile, dar care până la urmă a afectat mai puţină lume —, şi-a căpătat pedeapsa în urma aşa-numitelor procese de la Nurnberg. În schimb, atât în ţările care au avut cel mai mult de suferit din pricina comunismului, dar mai cu seamă în ţările care nu au avut parte de această experienţă, ideologia comunistă se află încă la loc de cinste, iar reprezentanţii săi, pocăiţi sau rămaşi aceiaşi, nu sunt nicidecum consideraţi criminali. Departe de aşa ceva: propaganda ideilor lor e permisă şi ei se regăsesc uneori chiar printre miniştrii unor guverne. De ce? Să fie de vină faptul că, în timp ce nazismul a fost învins cu ajutorul armelor, comunismul s-a prăbuşit de la sine? Ori poate e vorba de o misterioasă complicitate a unei părţi a intelighenţiei cu puterile întunericului? Să fie vorba de laşitate? Ori de vreun profit ascuns? Istoricii nu vor găsi curând răspunsul la această întrebare. În schimb, artiştii, asumându-şi o perspectivă care nu mai e strict istorică, ci meta-istorică şi poate chiar metafizică, trebuie să judece acest proces. Făcând aceasta, ei aşteaptă de fapt judecata unei Instanţe mai înalte decât cea a oamenilor. Autorul

TREIMEA RĂULUI RECHIZITORIU ÎN PROCESUL POSTUM AL LUI LENIN, TROŢKI ŞI STALIN Exordiu Nimeni din familia mea nu se îndoia că în faţa Treimii luminoase a lui Dumnezeu se înjgheba, în tenebrele acelei Rusii pe care părinţii mei o plângeau încă plini de amărăciune, dar care pentru mine devenise doar o legendă, o treime a Răului, ale cărei persoane

purtau

numele

Lenin,

Troţki

şi,

mai

retras,

fiind

deocamdată puţin ştiut, Stalin. Nimănui nu îi trecea prin minte că vreunul din cei trei ar fi putut trudi pentru un Bine, chiar dacă diferit de Binele nostru. Nu, eram cu toţii convinşi că cei trei reprezentau întruparea Răului integral. Ar fi o copilărie să se creadă că le reproşam pierderea privilegiilor ori confiscarea averii, căci nu fusesem prea bogaţi şi nici nu avusesem multe privilegii. Le reproşam în schimb faptul că aruncaseră în teroare şi opresiune poporul în mijlocul căruia ne născusem şi de care eram legaţi cu toată fiinţa noastră. Nu le iertam transformarea torturii, a masacrelor şi a lagărelor de concentrare într-un mijloc de guvernare, reinstituirea legării de glie a ţărănimii care tocmai îşi căpătase libertatea pierdută cu multe secole în urmă, instaurarea persecuţiilor religioase, în comparaţie cu care persecuţiile iniţiate de Nero şi Diocleţian păreau nişte jocuri de copii neîndemânatici. Întrevedeam deja apariţia, din pricina lor, a unui nou tip uman: homo sovieticus. Aceste constatări pline de amărăciune şi de care astăzi nu se mai îndoieşte nimeni li se păreau de necrezut contemporanilor

noştri din Occident. În acea vreme, Occidentul se încrâncena să rămână orb în faţa relelor comunismului, refuzând să ia în seamă mărturiile apărute în L 'illustration, recuzând impresiile lui Gide, ascultând într-o doară spusele lui Kravcenko, începând să cedeze — dar cu câtă silă! — de-abia în faţa represiunii evidente din Germania, Ungaria, Cehoslovacia şi trezindu-se până la urmă cu regrete din somnolenţă sub „şocul” Soljeniţîn. Oricare ar fi fost probele şi mărturiile pe care i le înfăţişam, Occidentul se folosea, pentru a nega evidenţele, de un argument pe care-l credea irefutabil: „Ei, sigur, sub comunişti nu se trăieşte ca în rai, dar oricum e mai bine decât sub domnia ţarilor”. Trăiam deci tare însinguraţi, iar în ceea ce mă priveşte, eram poate chiar mai însingurat decât părinţii mei, fiind expus hărţuielii ignorante a colegilor şi a unora dintre profesorii mei. Era, mulţi vor recunoaşte astăzi acest lucru, însingurarea nefericită a celui care are dreptate, dar pe care nu-l crede nimeni. Căci e din ce în ce mai clar că experienţa comunistă a fost, la scara planetară, una din cele mai mari crime comise vreodată împotriva umanităţii. Noţiunea de „crimă împotriva umanităţii”, alcătuită a posteriori şi fără prea multă rigoare judiciară de care Aliaţii învingători în cel de-al doilea război mondial, pentru a putea să-i judece cât mai sever cu putinţă pe nazişti, este — de bună seamă — o noţiune vagă, dar ea corespunde unei intuiţii pe care nu trebuie s-o abandonăm. Fiecare dintre noi e impresionat înainte de orice de crimele a căror victimă directă sau indirectă se consideră. E firesc ca evreii să cedeze tentaţiei de a transforma substantivul comun „holocaust” într-un substantiv propriu. La fel ar sta lucrurile cu foştii locuitori ai Ierihonului, dacă măcar unul dintre ei ar fi supravieţuit. Nimeni nu se miră că pe negri îi scandalizează în primul rând comerţul cu sclavi (albii încercau să-l justifice glumind pe seama

lemnului de abanos), că ochii unor colonizaţi se aprind de mânie atunci când vorbesc despre colonizare, că alţii se aprind atunci când vine vorba de cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, de sârbii traşi în ţeapă de turci, de genocidul din Vendeea sau de cei 2.800.000 de refugiaţi ruşi părăsiţi în faţa Armatei Roşii de către anglo-americani sau, mai aproape de noi, de abandonarea — de neiertat după părerea mea — a populaţiei harki. E adevărat că aceste crime au ceva în comun prin amploarea şi ororile lor de nejustificat, fără ca, bineînţeles, să se poată stabili o ierarhie, afirmându-se, de pildă, că masacrele din Smirna au fost mai mult ori mai puţin atroce decât exterminarea indienilor. Da, toate războaiele sunt ucigătoare; mai mult decât atât, orice copil bătut pe nedrept repune problema revoltei în faţa Răului, dar asta nu înseamnă că am avea mai puţine motive să spunem că Fontenoy nu e Stalingrad, ori Stalingrad, Katin. Comuniştii nu sunt primii care au comis crime împotriva umanităţii. Vasile cel Mare, principe aşa-zis creştin, cel care, scoţând ochii a 19.999 de bulgari, l-a cruţat totuşi pe cei de-al 20.000-lea, căruia nu i-a scos decât un ochi, nu trebuia să primească lecţii de cruzime de la nimeni. Nu e însă vorba aici numai de cruzime. Eu, ca şi familia mea, am simţit că, trecând de stadiul cruzimii, comunismul era o crimă împotriva umanităţii (deşi nu cunoşteam încă această expresie). Nu ne-am înşelat, şi asta din mai multe motive. Înainte de orice, e vorba de număr. Douăzeci de mii de bulgari orbiţi înseamnă mult, însă aproape două sute de milioane de morţi pe toate meridianele înseamnă şi mai mult. Da, e vorba de cel puţin două sute de milioane, întrucât cei patruzeci de milioane de ruşi nu au fost decât primele victime; chinezii, românii, iugoslavii, polonezii, bulgarii, albanezii, germanii, cehii, etiopienii, angolezii, ungurii, nicaraguanii şi atâţia alţii au colorat cu pieile lor albe, brune, arămii, negre sau tuciurii o

hecatombă nemaivăzută la scara întregii umanităţi. Ştiu că e şocant să jonglezi pe hârtie cu aceste milioane de grumazuri împuşcate, de pântece goale, de ochi închişi pe vecie şi de ultime suflări; dar cum altfel s-ar putea înscrie această datorie inumană şi supraumană în marea Carte de socoteli a umanităţii? Nu e însă vorba nici doar de număr. Răul exista şi înainte de comunişti, căci omul nemarxist era deja un animal suficient de josnic; ne putem chiar imagina că revoluţii la fel de ucigătoare ar fi putut avea loc în anumite ţări şi fără amestecul comuniştilor. Nu însă

cu

aceeaşi

necruţătoare

coerenţă,

atât

de

ireversibilă,

zdruncinând într-atât omul; căci se cuvine să observăm că marxismul a adăugat încarnării politice a Răului trei elemente noi, care disting comunismul de toate nenorocirile inventate de om: e vorba de pretextul moral, de organizare şi de universalitate. Cuceritorii de altădată — Alexandru cel Mare, Napoleon — au dorit poate să domnească peste întreaga lume, dar fără să pretindă că o vor face pentru a aduce fericirea umanităţii; unele societăţi secrete au avut organizaţii eficace, dar n-au devenit sângeroase decât în spaţii limitate; moralizatorii de profesie s-au mulţumit să-şi mustre adepţii şi, uneori, să-i martirizeze pe ceilalţi. Doar Biserica, prin pretenţia sa mărturisită de universalitate, prin structurile sale laice şi clericale, prin certitudinea ei de a fi fost fondată de Dumnezeu ar fi putut produce în numele unei cauze considerate sfinte ravagiile pe care le-a produs comunismul. Dacă s-ar aduna însă războaiele religioase, convertirile forţate, vocaţiile silite, cruciadele (în ipoteza că ele ar fi condamnate în bloc), Inchiziţia (care a fost, poate, calomniată) şi s-ar aşeza pe; celălalt taler binefacerile creştinismului — pe care nici comuniştii nu se gândeau să le nege —, s-ar vedea că există o diferenţă considerabilă între slujirea Binelui (chiar cu mijloace discutabile) şi slujirea Răului deghizat în Bine. Pomeneam mai sus; de singurătatea celui care are dreptate. Cred că aveam dreptate nu numai pentru că spuneam fără ocolişuri

că lumea nu mai cunoscuse ceva atât de înfiorător precum comunismul, ci şi pentru că înţelesesem — şi tocmai de aceea singurătatea noastră e departe de a fi dispărut — că sistemul comunist e rău pentru că e Răul, adică 50% atomi de violenţă şi 50% atomi de minciună agitaţi cu mare viteză într-un accelerator. Înţelesesem de asemenea, nu atât cu mintea, cât mai degrabă datorită bunului simţ al inimii, că el nu e un rău politic, ci unul metafizic, care nu poate fi judecat nici într-o cabină de vot, nici cu bazooka, ci doar exorcizat. La

drept

vorbind,

nu

eram

chiar

singuri:

Dostoievski

profetizase toate acestea, iar papii garantaseră, la rândul lor, că lucrurile stau aşa. Să

presupunem

că

se

admite

specificitatea

malignă

a

comunismului. Nimic nu probează totuşi, în toamna anului 1990, când eu scriu aceste rânduri, că marea majoritate a oamenilor ar fi de această părere: n-au ajuns la ea nici conducătorii chinezi, nici M. Gorbaciov, nici comuniştii francezi, care îndrăzneau să vorbească nu cu mult timp în urmă de un bilanţ global pozitiv al Revoluţiei ruse, nici intelectualii, care, oricum, nu cred în Rău, nici economiştii, care cred că Răul e o ecuaţie ce trebuie rezolvată, nici, bineînţeles, teologii eliberării. Cu toate acestea, să presupunem că Răul comunismului e admis. O asemenea prezumţie ne îndreptăţeşte oare să postulăm existenţa unei treimi a Răului, izolându-i de toţi ceilalţi vinovaţi pe Lenin, Troţki şi Stalin, pentru a-i face răspunzători de toate crimele subordonaţilor, urmaşilor, imitatorilor şi tovarăşilor lor de drum? Oare Djerzinski, Ejov ori Iagoda nu au fost capii torţionari ai unei întregi naţiuni? Oare Mao n-a ordonat şi mai multe execuţii? Pe de altă parte, oare expresia „treime a Răului” nu e incorectă din punct de vedere teologic? Sunt de acord cu ultima chestiune: Răul nu accede la fiinţă, iar cuvântul treime trebuie înţeles aici doar metaforic, în sensul că

întregul Rău s-a condensat, cu toate ramificaţiile sale sinuoase şi cu toate consecinţele lui nefaste, în triumviratul Lenin-Troţki -Stalin. În rest, mi se pare că suntem îndreptăţiţi din punct de vedere istoric să afirmăm că dacă la 7 noiembrie 1917 la Petrograd, Lenin nu ar fi pus mâna pe putere şi dacă Troţki şi Stalin nu i-ar fi permis s-o păstreze, unul — prin organizarea Armatei Roşii, celălalt — prin fracţionarea Imperiului rus, după şaptezeci şi doi de ani şi două sute de milioane de morţi, un student anonim din Pekin nu ar fi trebuit să lupte de unul singur cu un tanc de asalt T59 de fabricaţie sovietică. Trei bărbaţi născuţi din femeie Acestea fiind zise, întrebarea pe care o pun e următoarea: cine au fost aceşti trei bărbaţi care au făcut atâta rău omenirii? Le-am aşezat portretele în faţa mea, căci vreau să mă las pătruns de înfăţişarea lor malefică. Troţki e fotografiat din profil. Părul îi e ciufulit. Ochiul, pe jumătate închis, dincolo de pince-nez, pare a căuta inspiraţia. Nasul piramidal e proiectat în faţă. Barbişonul e puţin înălţat, magic, la capătul bărbiei, care e în parte rasă. Urechea, foarte îndepărtată, de neatins. Profetul nu aude decât cuvintele imaginare ce urmează să i se aştearnă pe buze. În câteva momente, va lansa o formulă himerică

şi

cuceritoare,

poate

chiar

pe

cea

a

„revoluţiei

permanente”. Stalin îşi arată aproape tot chipul. Dar pe cât părea Troţki un taumaturg halucinat, pe atât e Stalin de grosolan şi de pământean. Ochi mari, nas mare, o mustaţă enormă surâzătoare, urechea ciulită pândind parcă cel mai mic murmur împotriva sa. I se simte părul des, stufos şi pielea lucitoare. Ochiul, uleios, cu pleoapa inferioară înălţată vigilent, cu riduri seducătoare, aruncă priviri de mâncău ghiftuit. „Viaţa a devenit mai uşoară, viaţa a devenit mai veselă!”, murmură încă Stalin, aşa cum făcea pe timpul când metastazele Gulagului se întindeau „din districtul Bering în cel al Bosforului”.

Lenin e fotografiat din faţă, cu capul uşor aplecat înainte (ca şi cum ar încredinţa cuiva o misiune), cu partea dreaptă în lumină şi cu cea stângă în umbră, exceptând o protuberanţă pe frunte. Se simte că bolta pleşuvă, ridată în mod neregulat, fierbe de nelinişte. Nările respiră cu forţă. Sub sprâncenele negre, ochii au exact aceeaşi expresie ca şi gura care, ca un al treilea ochi orb aşezat sub mustaţa grizonată, indică o voinţă extrem de concentrată, căreia nu i-ar putea rezista nimic. Deviza acestui om i se citeşte pe faţă: „cine pe cine va mânca?”. Am ales oare aceste portrete? Fără îndoială. Le-am ales frumoase şi asemănătoare. E adevărat că în ele nu se află pic de bunătate. Aceşti trei revoluţionari de profesie nu fuseseră croiţi după acelaşi calapod. Lenin (1870-1924) era cu nouă ani mai mare decât Stalin (1879-1953) şi decât Troţki (1879-1940). Din punct de vedere etnic, Lenin era rus, având poate — această chestiune nu e elucidată — şi sânge evreiesc din partea mamei. Troţki era evreu; Stalin, georgian. Lenin, fiul unui rus înnobilat, provenea dintr-un mediu academic. Tatăl lui Troţki era agricultor, iar cel al lui Stalin, cizmar. Lenin e singurul care a făcut studii universitare serioase. Troţki era doar un autodidact cultivat. Stalin, care a părăsit Seminarul în circumstanţe neelucidate, a rămas aproape un ignorant. Doar Lenin a practicat unele meserii înainte de a se dedica în întregime Revoluţiei: a fost avocat şi — lucru pe care biografii săi preferă să-l ascundă — un exploatator agricol lipsit de noroc; el însuşi spunea: „relaţiile mele cu ţăranii deveniseră complet anormale”. Acestor diferenţe le corespundeau şi unele asemănări. Aceşti trei provinciali au fost răsfăţaţi de mame, având mai puţine relaţii cu taţii (cei ai lui Lenin şi Stalin au murit de altfel devreme) şi s-au certat cu profesorii lor. Toţi trei au fost exilaţi în Siberia, unde Lenin şi Troţki vânau, în timp ce Stalin prefera să

pescuiască nisetri. Toţi trei şi-au dovedit, în situaţii diferite, curajul: Stalin atunci când jefuia bănci, Troţki în timpul evadărilor sale, iar Lenin în ziua în care Fanny Kaplan i-a rănit cu un glonţ braţul. Toţi trei au devenit celebri, dar nici unul sub adevăratul său nume, fapt ce nu poate fi atribuit doar condiţiilor impuse de clandestinitate sau de rusificare. Atunci când triumviratul şi-a început domnia, nu mai era deloc periculos ca membrii săi să-şi reia adevăratele lor nume; cu toate acestea, Djugaşvili a continuat să se numească Stalin (adică „omul de oţel” ) Bronstein a rămas Troţki (ca o curiozitate: acesta era numele unui gardian-şef dintr-o închisoare-model prin care trecuse), iar Ulianov, Lenin („de ce Lenin?”, a fost întrebat; la care el răspundea printr-un vechi proverb: „Cine ştie multe moare repede”). Să nu trecem cu vederea această preferinţă pentru numele ales în defavoarea numelui primit, această respingere a ceea ce îţi e dat în favoarea a ceea ce fabrici singur, în care existenţa nesocoteşte fiinţa, printr-o mişcare de hybris. Suntem de fapt în chiar miezul subiectului nostru. Azi e la modă să te bucuri că economia comunistă a eşuat. De fapt chiar reducerea comunismului la o concepţie economică reprezintă o dezinformare. Comunismul nu e punerea în comun a mijloacelor

de

producţie,

nici

suprimarea

capitalismului

ori

adoptarea capitalismului de stat. Comunismul e o morală, o politică şi o religie. Morala comunistă constă în credinţa că pentru Partid, dar numai pentru Partid, scopul scuză mijloacele. Nu există însă un scop prestabilit: Partidul îl recreează în fiecare zi, după bunul său plac, la întâmplare. (în această privinţă, şi azi, în 1990, lucrurile stau la fel.) Politica comunistă înseamnă aplicarea directivelor Partidului, oricât ar fi ele de aberante şi chiar dacă ar fi răsturnate de la o zi la alta. Există în această cursă continuă ce constă în a-ţi schimba pălăria, cascheta, uniforma, livreaua ori chiloţii dungaţi pentru a fi cât mai repede pe placul unui stăpân fantezist, dar infailibil, un patetism grotesc, nedezminţit de altfel de ultimele evenimente.

Religia comunistă constă — iar Dostoievski şi-a dat seama de asta înaintea tuturor — în instaurarea pe pământ a unei caricaturi a împărăţiei cerurilor. Nu e deci de mirare că cei trei ingineri ai acestui nou turn Babel au profesat un ateism absolut; „Refuzam să înţeleg — scria Troţki în legătură cu Darwin — în ce fel o teorie despre originea speciilor datorată selecţiei naturale şi sexuale şi credinţa în Dumnezeu şi-au găsit loc în aceeaşi minte”. Acest ateism rudimentar se asocia de minune cu frazeologia creştină, atât în cazul lui Troţki, a cărui familie părăsise credinţa mozaică fără să adopte o alta, cât şi în cazul lui Lenin, care şi-a pierdut credinţa ortodoxă la 16 ani, şi al fostului seminarist Stalin. Troţki cita adesea: „Ce ai de făcut, fă repede” şi studia limbile străine pe o evanghelie poliglotă. Lenin cita şi el „Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere”, făcea semnul crucii pentru a îndepărta ghinionul, iar în închisoare făcea 40 de mătănii în fiecare seară ca să se încălzească. Stalin considera că „doar proletariatul ne poate duce în Pământul făgăduit”, se răzvrătea împotriva guvernului ce „călcase

în

picioare

şi

ridiculizase

demnitatea

umană,

care

reprezintă bunul nostru cel mai sfânt” şi, atingând culmea fervorii poetice, vedea în Manifestul comunist „Cântarea Cântărilor a marxismului”. Descoperim aici un amestec de clişee lingvistice, de deturnări de sens şi de zeflemea care atestă faptul că adevărata intenţie a comunismului nu poate fi decât una transcendentă. Troţki — iluzionistul iluzionat Odată cu trecerea timpului, Troţki pare a fi cel mai neînsemnat dintre cei trei posedaţi. Vorbesc de „posedaţi” traducând cu o expresie mai blândă termenul lui Dostoievski, care vorbea fără ocoluri despre „demoni”.

Mai întâi de toate, faptul că Troţki era evreu reprezintă o circumstanţă atenuantă. Contrar legendei, guvernul ţarist nu a încurajat pogromurile, deşi e adevărat că uneori cazacii se dezlănţuiau

împotriva

satelor

evreieşti,

iar

numerus

clausus

constituia o realitate istorică. Se poate deci susţine că Leiba Bronstein, care nu avesese de suferit nici din cauza guvernului, nici a cazacilor, nu avea totuşi faţă de patria sa obligaţiile unor ruşi 100%. Apoi, oricât ar fi fost el de posedat, e adevărat că a păstrat totuşi unele trăsături umane. A devenit marxist nu atât din convingere, cât pentru a fi pe placul celei care va deveni prima lui soţie. Despre cea de-a doua soţie, a avut, după 40 de ani de viaţă în comun, cuvinte de o mare tandreţe. Soarta copiilor săi — o fiică s-a sinucis, un fiu a fost deportat, iar altul asasinat — nu îl lăsa indiferent. Obsedat de impresia pe care o făcea contemporanilor săi şi pe care trebuia să o lase posterităţii, Troţki cocheta, se grozăvea, se asculta vorbind ori se privea acţionând. Toate acestea nu caracterizează poate un mare om, dar ţin totuşi de un om obişnuit. Troţki era, înainte de toate, un intelectual. După propria-i mărturisire, a preferat întotdeauna „cărţile şi ideile, Naturii şi indivizilor”. Orator eficace, în ciuda vocii sale de cotoi castrat, el scria mai bine decât catehetul Stalin ori pedagogul Lenin şi iubea formulele stridente: faimoasa „ladă de gunoi a istoriei” îi aparţine; era indignat să vadă cum imperialismul german şi austro-ungar „scria cu sabia pe trupul unor fiinţe vii”; jurământul pregătit de el pentru combatanţii Armatei Roşii începea cu „Eu, fiu al poporului muncitor” şi se încheia cu „Dacă voi încălca acest jurământ, fie ca mâna necruţătoare

a

legii

revoluţionare

să

mă

pedepsească”!

O

asemenea emfază, chiar dacă era lipsită de orice suport, îl exprimă foarte bine pe autor, un personaj ce seamănă cu o umbră proiectată pe un perete.

Marea sa reuşită a fost, în mod evident, dar şi inexplicabil, Armata Roşie, pe care a creat-o plecând de la zero sau aproape de la zero, contra părerii celorlalţi bolşevici şi contrazicându-l chiar pe Lenin. Troţki a condus această armată la victorie în lupta cu Armatele albe. Nu are nici un rost să se deplângă zâzaniile dintre aceste armate, incompetenţa lor politică ori confuzia în care erau învăluite obiectivele lor: un şef e şef atunci când profită de greşelile inamicului. Străbătând Rusia de la un capăt la celălalt în trenul său blindat — o adevărată fortăreaţă ambulantă —, Troţki se credea un mare general. Până la urmă a şi devenit. Ce film uluitor în toate acestea: Troţki

se

îmbrăca

într-o

uniformă

fantezistă

ca

să

treacă

regimentele în revistă, arunca unităţile în luptă, le retrăgea, cucerea şi recucerea oraşele, simţind că destinul Revoluţiei se juca în faţa sa, depindea de el! M-am întrebat adeseori ce ar fi putut face un John Wayne sau un George C. Scott pe câmpul de bătaie şi înclin să cred că doar cu un minimum de curaj fizic şi câteva sfaturi ale unor profesionişti, reuşita lor ar fi fost tot atât de strălucită ca şi a căpeteniilor pe care le-au jucat. Un mare căpitan are ceva dintr-un actor, iar Troţki era un mare actor. Deşi oportunist, el a trudit din plin pentru a izbândi. A trudit mai întâi ideologic, căci şi-a asumat riscul de a înrola în armata sa foşti ofiţeri ţarişti, pe care i-a înconjurat cu ceea ce el numea, cu distincţie nobiliară, „noul ordin al samurailor”, compus din comisarii politici ce puteau să-i destituie pe ofiţeri atunci când voiau. Iată o combinaţie de-a dreptul genială. În al doilea rând, izbânda sa a fost plătită cu sânge. Din ordinul său, dezertorii erau sistematic împuşcaţi, mitralierele, deservite de oameni de încredere, fiind aşezate în spatele frontului propriilor trupe; Troţki nu ezita să ordone executarea tuturor celor ce se retrăgeau fără a primi ordin, chiar dacă aceştia erau comunişti şi comisari politici.

„Omorâţi-mi-l !” Ce replică! Troţki nu spunea altceva. Te lasă mut. Cel care ar fi putut părea un discipol al lui Stanislavski şi-a jucat rolul la perfecţie, declarând fară ezitare că „frica e cel mai puternic mijloc politic, atât internaţional, cât şi naţional”. Nu mai rămânea decât ca frica să fie răspândită cât mai mult cu putinţă, ceea ce Troţki pare a fi făcut cu voluptatea morbidă a unui amator de teroare. Cinismul său nu se dezminţea în asemenea situaţii. Iată-l de pildă la Moscova, după căderea Ekaterinburgului: „Sporovăind cu Sverdlov, l-am întrebat într-o doară: — Da, şi unde e ţarul? — E împuşcat, bineînţeles, răspunse el. — Şi unde-i e familia? — E împuşcată împreună cu el. — Toţi? l-am întrebat, prefăcându-mă mirat. — Toţi! răspunse Sverdlov. De ce? Aştepta reacţia mea. Nu i-am răspuns nimic. — Şi cine a hotărât? l-am întrebat. — Noi, aici, noi am decis. Lenin credea că nu-i putem lăsa în viaţă, mai ales în împrejurările dificile de acum. Nu am mai pus nici o întrebare, considerând afacerea încheiată. La drept vorbind, decizia nu era doar logică, ci şi indispensabilă. Asprimea acestor represalii le-a arătat tuturor că noi duceam o luptă necruţătoare şi că nimic nu ne stă în cale. Executarea familiei imperiale era necesară nu numai pentru a-l înspăimânta pe inamic, pentru a-l îngrozi, pentru a-i lua orice speranţă, dar şi pentru a ne stimula trupele, pentru a le arăta că nu există nici o întoarcere posibilă, că ne aşteaptă ori victoria finală ori înfrângerea totală.” Trebuie să amintim că expresia „asprimea acestor represalii” desemnează, în mod pudic, masacrarea într-o pivniţă, în plină

noapte, a ţarului, a ţarinei, a fiului lor de 13 ani, a celor patru fiice ale lor, a medicului şi a încă trei servitori imperiali, asasinaţi cu un revolver Nagant şi sfârtecaţi apoi cu baionetele de către unsprezece călăi, dintre care patru erau ruşi şi şapte unguri. Trebuie să amintim de asemenea că, departe de a face din aceste „represalii” un exemplu, guvernul sovietic a ascuns vreme îndelungată moartea lui Nicolae al II-lea şi a familiei sale şi că, în momentul în care scriu aceste rânduri, adică după 72 de ani, el neagă încă, în ciuda evidenţelor, ordonarea masacrului. Troţki continuă: „Am citit în Ultimele ştiri, pe când mă aflam deja în străinătate, descrierea execuţiei, a incinerării corpurilor etc. Nu am nici cea mai mică idee despre ce e adevărat şi ce e pură imaginaţie în toate acestea, căci nu m-am interesat niciodată în ce fel a avut loc execuţia şi, la drept vorbind, nici nu văd de ce ne-ar interesa aşa ceva.” Iată un lucru clar. Nu exista un rol pentru Troţki în acest film şi de aceea el nu înţelegea cum ar putea cineva să fie interesat de o asemenea chestiune. Motivul e că Troţki a trăit întotdeauna în afara realităţii, exceptând scurta perioadă în care povestea pe care o inventa despre el şi războiul pe care-l purta împotriva Albilor au coincis perfect şi în care el şi-a dovedit pe de-a-ntregul geniul. În restul timpului, Troţki visa să asigure fericirea popoarelor în viitor. Adică în ireal. Aşa cum el însuşi mărturisea, a fost în stare să trăiască „între pădure şi râu fără să le observe vreodată”; „oamenii i-au trecut prin minte

ca

nişte

umbre

întâmplătoare”

(mărturisire

foarte

semnificativă pentru un iubitor al umanităţii); în plus, nu a avut în copilărie, nici prieteni, nici profesori preferaţi; mai important decât toate acestea e însă faptul că se simţea în largul său în tot ceea ce era decalat faţă de realitate ori devia de la ea, în domeniul fantasmelor.

Mulţi copii pretind că au citit cărţi pe care nici măcar nu le-au deschis şi apoi îşi regretă propriile minciuni: tânărul Troţki făcea asta în mod sistematic; el se asculta minţind, se trezea demascat şi o lua de la capăt. Atunci când a trebuit să protesteze în scris împotriva atitudinii unui profesor, i-a venit ideea să-i pună pe elevi să scrie fiecare câte o literă a petiţiei, pentru ca autorul ei să nu fie recunoscut. Fiind şiret, dar şi naiv, îşi dădea mereu importanţă: „Socialismul reprezintă un efort de a raţionaliza viaţa, adică de a o transforma în conformitate cu imperativele raţiunii... Doar socialismul şi-a propus să îmbrăţişeze raţiunea şi să-i subordoneze toate activităţile omului”. Convertit la marxism, el a examinat dintr-un punct de vedere marxist pesimismul, optimismul, prietenia, moartea, iubirea (iubirea marxistă!). Sosit în Franţa, el declara că „Parisul seamănă cu Odesa, doar că la Odesa e mai bine”. Ai de ce să te înduioşezi, dar nimic nu e mai periculos decât un iluzionist ce se iluzionează fără nici un rost, într-un ameţitor onanism revoluţionar. Troţki nu a fost altceva decât un actor ce juca rolul lui Troţki. La începutul carierei, el a fondat, de pildă, Asociaţia cunoaşterii universale. Iată-l deci împreună cu tovarăşii săi căutând un muncitor, măcar unul, pe care să-l înveţe să gândească aşa cum trebuie. Cum nu întâlnesc nici unul, bat în neştire drumurile de ţară. Până la urmă, unul dintre ei exclamă fericit: „Am găsit!”, după care studenţii cu idei fumegătoare se strâng în jurul meseriaşului pentru a-i otrăvi bietului om creierul ce nu valora mai mult decât al lor. Anii trec. Troţki se crede gânditor politic şi inventează formula „Revoluţiei permenente”, care nu înseamnă nimic altceva decât că Revoluţia trebuie continuată atâta timp cât nu e încă terminată. Alţii o făceau la fel de bine şi fără formula lui Troţki. Iată-l apoi pe Troţki în culmea puterii, sau cel puţin atât de sus cât s-a putut căţăra: el negociază cu germanii şi austro-ungarii la

Brest-Litovsk. E vorba să aleagă între continuarea războiului alături de Aliaţi şi încheierea unei păci separate. Ambele soluţii au anumite avantaje. Noul geniu al diplomaţiei inventează o a treia cale: „Nici război, nici pace!”. Uniunea Sovietică pierde astfel 60 de milioane de locuitori şi 27% din pământurile sale arabile... De data aceasta, rolurile erau prost distribuite. 1935. Troţki a fost exclus din partid, expulzat din propria ţară, scos din rândurile comunismului mondial. Cu toate acestea, darurile sale de profet nu l-au părăsit. El prezice viitorul Occidentului bughez unde şi-a găsit refugiu: „Democraţia parlamentară e condamnată, la fel cum e şi concurenţa liberă. Singura problemă e cine le va fi urmaşul”. Scurt, fără a cerceta ori reflecta prea mult! Dispreţul pentru realitate e împins chiar dincolo de cultul falsului şi atinge zona fortuitului total. Din punctul de vedere al lui Troţki, nu e atât de grav să te înşeli, dacă reuşeşti să-i înşeli şi pe ceilalţi, iar el nu s-a dat în lături de la aşa ceva, ascunzându-şi în barbă surâsul şiret de Mefisto. Întreaga sa viaţă a fost un şir de manipulări, unele nereuşite, altele încununate de succes. Iată una din cele mai grosolane izbânzi ale sale. Suntem în 4 noiembrie 1917. Troţki se află la tribuna Sovietului: „— Puterea sovietică va reda toate bunurile ţării săracilor şi celor din tranşee. Tu, burghezule, ai două haine? Dă una din ele soldatului căruia îi e frig în tranşee. Ai cizme îmblănite? Rămâi acasă. De cizmele tale are nevoie muncitorul. Noi vom apăra cauza muncitorilor şi ţăranilor până la ultima noastră picătură de sânge. Cine e de acord? Sute de ochi se însufleţesc. O pădure de mâini se ridică pentru a vota. — Ei bine, fie ca votul pe care-l exprimaţi aici — continuă tribunul — să vă servească drept jurământ, pentru a susţine cu toate puterile voastre, cu orice preţ, Sovietul ce-şi asumă dificila

sarcină de a duce Revoluţia la victorie şi de a împărţi pământul, pâinea şi pacea”. Mâinile ridicate pentru a exprima o opinie se lasă în jos după ce au jurat, fără ca aceia cărora le aparţineau să-şi fi dat seama de înşelătorie. Trei zile mai târziu se producea lovitura de forţă din Octombrie, iar miile de oameni păcăliţi ce depuseseră teribilul jurământ se aruncau pe ei înşişi, dar şi Rusia şi lumea întreagă întro aventură ce nu s-a terminat încă. E curios că atunci când te arunci în abisurile Răului, intenţiile nu mai contează deloc. Ca să-l parafrazăm pe Teilhard de Chardin, putem spune că toate josniciile converg; de la un anumit punct, rătăcirea devine chiar perversă, indiferent dacă ea se întemeiază pe o anumită formă de orbire sau pe dorinţa de a înşela. Exemple: În 1905, Sovietele îşi creau propria cenzură, fapt pe care Troţki îl comenta astfel: „E evident că ele nu limitau cu nimic libertatea presei atunci când refuzau să publice calomnii reacţionare sau liberale”. Credea el oare în ceea ce afirma? De cine îşi bătea joc? Sau poate că el însuşi era bătaia de joc a unui demon atunci când scria? În 1935, mânat de ura — explicabilă — pentru Stalin, cel care îi luase totul, Troţki se lansează împotriva nomenclaturii (chiar dacă la acea oră termenul nu exista încă): „Niciodată

Uniunea

Sovietică

n-a

cunoscut

o

asemenea

inegalitate. La aproape douăzeci de ani de la Revoluţia din Octombrie, există salarii de 100 de ruble şi altele de 8-10.000 de ruble. Unii trăiesc în cocioabe şi poartă încălţări găurite, în timp ce alţii se plimbă cu maşini luxoase şi locuiesc în apartamente somptuoase. Unii se luptă pentru a-şi hrăni familia, ceilalţi, pe lângă maşină, au o vilă în apropiere de Moscova, o alta în Caucaz etc”. Foarte bine. Se poate însă conchide de aici că în URSS clasa muncitoare îşi exercita dictatura?

Troţki n-a avut nici o îndoială, nici un scrupul, niciodată. Regretul pierderii puterii, da, l-a avut, aşa cum a avut — desigur — şi convingerea că dacă ar fi deţinut-o el, totul ar fi fost idilic, cel puţin pentru comunişti; până la urmă, el era sigur că dreptatea e cu totul de partea sa: „Mor revoluţionar, proletar, marxist, adept al materialismului dialectic şi, prin urmare, ateu ireconciliabil. Credinţa mea în viitorul comunist al umanităţii nu e astăzi mai puţin aprinsă decât era în vremea tinereţii mele”. Ruşii albi nu-l iubesc pe Troţki, căci nu pot uita câţi părinţi, rude ori prieteni de-ai lor au căzut loviţi de Armata Roşie sau câţi ofiţeri dintre ei şi-au văzut epoleţii decupaţi cu cuţitul! Eu, de pildă, mi-am pierdut bunicul din partea tatălui. În ceea ce o priveşte, Armata Roşie nu i-a iertat lui Troţki executarea comisarului politic Panteleev din armata a 5-a. Cine a vărsat tot acest sânge? Un om care descria paradisul marxist cu lacrimi în ochi: „Omenirea se va deprinde să considere lumea ca pe o bucată de lut moale din care să se poată sculpta cele mai perfecte forme de viaţă... Omul se va apuca de o nouă rânduire a munţilor şi a râurilor... de reconstruirea pământului, dacă nu după chipul lui, cel puţin pe potriva gustului său... Omul va deveni infinit mai puternic, mai înţelept şi mai subtil; trupul îi va fi mai armonios, mişcările mai bine ritmate, iar vocea mai muzicală... Tipul uman mediu se va ridica la nivelul unui Aristotel, al unui Goethe ori al unui Marx. Iar dincolo de această creastă, se vor înălţa alte piscuri”. Oare o singură picătură de sânge omenesc vărsat n-ar fi o jertfă prea mare pentru un asemenea crez, la care Troţki subscria de altfel doar datorită unei înclinaţii păcătoase către infernul sentimental al kitschului? Cu toate acestea, dincolo de candoarea sângeroasă, tipică epocii, se cuvine să reţinem ambiţia şi mai îngrozitoare de a modifica natura umană.

Multă vreme, Troţki şi-a semnat articolele Pero, nume care în ruseşte înseamnă „peniţă”. Pseudonimul i se potriveşte: peniţa e uşoară şi ascuţită. Ea e unealta complementară hârtiei, care — potrivit unui proverb rusesc — „suportă orice”, adică toate şarlataniile. Ea se poate înmuia în cerneală, în venin sau în zeamă de lămâie. Nu e niciodată obligată să ţină seama de ceva ori să dea seama cuiva. E imponderabilă şi ucide. E instrumentul tipic al manipulatorului. Dacă am compara triumviratul funest al Rusiei cu cel al Germaniei, ar trebui să facem o paralelă între Troţki şi Goebbels, fără a uita însă că Goebbels întruchipa minciuna concertată a unui om lucid; Troţki, în schimb, reprezintă mirajul, logoreea, sinceritatea aberantă a gogolianului Klestakov, profunzimile abisale ale unui fleac oarecare. Stalin, Prometeu dezlănţuit Iosif Djugaşvili, Soso pentru prieteni, cel care răspundea cu drag la pseudonimul Koba (numele unui rebel georgian), mai întâi venerat, apoi urât în lumea întreagă sub numele de împrumut de Stalin, era numit de nenumăraţii săi fideli „Stăpânul”. Cuvântul rusesc khoziaïn se pronunţa cu teamă, cu respect, dar şi cu tandreţe: el seamănă cu ,,not' maît” din vechea Franţă. Stalin merita acest titlu, căci el ştia ce voia şi voia întotdeauna lucruri posibile. Nimeni nu se îndoieşte de faptul că acest tiran a dus la pieire, în mod direct sau indirect, mai multe persoane decât oricine altcineva. Hitler? Un simplu cârpaci pe lângă el. Tot atât de evident e şi faptul că partidul comunist al Uniunii Sovietice l-a făcut responsabil de toate crimele. Nu trebuie însă uitat că Lenin, care n-a domnit decât şase ani, a ucis la rândul său mulţi oameni. Stalin, în 29 de ani, a avut mai

multe ocazii să dea frâu liber ferocităţii sale. Şi cum Lenin şi Troţki nu-i lăsaseră reprezentanţi ai Vechiului Regim de sfărâmat, el nu şia mai putut înfige colţii decât în comunişti, ceea ce — aşa cum se ştie — nu se prea poartă în lumea modernă. De altfel, Stalin era în mod vădit un marxist de ocazie, iar prin temperament, un satrap. Totuşi, în comparaţie cu fantomaticul Troţki, Stalin e un monument de încredere, lipsit de cochetărie şi fără vanităţi, semănând oarecum cu ceea ce în Armata franceză se numeşte „un patron”. Unii au vrut să facă din el un nebun ce dădea grade de general propriilor bucătari şi care îşi obliga fiica să poarte la şcoală pantaloni bufanţi pentru a-şi ascunde pulpele; dar ce contează aceste ciudăţenii, până la urmă tipice pentru un samodur, excentricul clasic al Rusiei? Avea uneori accese de bunăvoinţă şi de melancolie. Exilat în tundră, el îi mulţumea, de pildă, viitoarei sale soacre pentru pachetele trimise, scriindu-i: „Ştiu că şi dumneavoastră aveţi nevoie de bani. Aş fi tare mulţumit dacă din când în când mi-aţi trimite o carte poştală cu scene din natură... M-a cuprins o nostalgie prostească pentru scenele din natură, fie ele şi pictate”18. Marea amărăciune a vieţii lui Stalin a fost moartea primei sale soţii. Iată cum se confesa el lui Soso, un prieten de-al său ce purta acelaşi prenume: „Fiinţa aceasta îmi înmuia inima împietrită. Acum s-a stins şi, o dată cu ea, s-au stins şi ultimele sentimente afectuoase pe care le aveam pentru fiinţele umane”. Ducându-şi apoi — precum orientalii —- mâna dreaptă la inimă, Stalin adăuga: „E atâta tristeţe aici, atâta jale”... Auzind toate acestea, am putea oare să nu ne amintim de Ivan cel Groaznic, pe care moartea primei sale soţii — Anastasia — l-a aruncat într-o disperare asemănătoare? Şi oare avem motive ca să ne mirăm aflând că a doua soţie a lui Stalin a fost împinsă la sinucidere de această inimă împietrită? în urma acestei sinucideri a

rămas neconsolat. Se spune că el cerea să fie dus noaptea la cimitir: ciudată trebuie să mai fi fost această privelişte, a dictatorului unei şesimi din Terra plângând în întuneric pe o bucată de pământ în care zăcea corpul descompus al unei femei! Stalin era — lucru curios pentru un georgian! — un adept al naţionalismului Marii Rusii. El afirma că georgienii nu au nimic împotriva ruşilor. După insurecţia georgiană din 1924, el a vrut să treacă prin foc şi sabie mica sa patrie. Dacă Lenin se bucurase de victoria Japoniei asupra Rusiei, Stalin declara în schimb la 2 septembrie 1945 că „înfrângerea trupelor ruseşti în 1904... a fost o pată întunecată pe chipul ţării. De patruzeci de ani, noi, cei din generaţia precedentă, aşteptam ziua de azi”. Stalin e cel care, pentru a trezi iubirea poporului pentru patria ortodoxă, a redeschis, în faţa asaltului trupelor germane, porţile bisericilor ce fuseseră închise de către Lenin; tot el le-a adresat lui Churchill şi lui Roosevelt aceste cuvinte pline de bun-simţ naţional: „Rusia nu poate fi condamnată să lupte generaţie de generaţie cu Germania.” Singurul său viciu, pe lângă pofta de sânge, era fumatul: avea mania să-şi umple pipa cu tutun de ţigară, poate fiindcă, deşi prefera ţigările, îi şedea mai bine cu pipă. Opinia sa despre relaţiile dintre oameni era simplă şi nu avea nimic în comun cu filosofia. Iată ce scria el în Pravda: „Dacă ai rămas de căruţă, înseamnă că eşti slab, deci nu ai dreptate, deci poţi fi bătut şi aservit. Dacă eşti puternic, atunci ai dreptate, deci vei fi temut”. (Ceea ce nu e prea departe, deşi e mai puţin academic exprimat, de adagiul maestrului său Lenin: „Marile probleme ale vieţii naţiunilor nu se decid decât prin forţă”). Dacă e să-i dăm crezare lui Troţki, Stalin era de părere că omul atinge „voluptatea supremă” atunci când, „reperându-şi duşmanul, se pregăteşte şi se răzbună pe el aşa cum trebuie, ducându-se apoi să se culce”.

#Simţul umorului trăda în cazul său aceleaşi gusturi feline. Se pare că în timpul războiului îi plăcea să spună următoarea anecdotă: Un soldat sovietic primeşte misiunea să însoţească un convoi de 100 de soldaţi germani până la un lagăr de triere. Când ajunge, nu mai are cu el decât un prizonier. E întrebat unde sunt ceilalţi 99. El răspunde: am jurat să-i ucid pe nemţi până la ultimul. Iată-l pe ultimul. Toată lumea spune, din când în când, anecdote macabre; iar cea de mai sus trebuie să i se fi părut de-a dreptul inocentă celui care ordonase masacrul de la Katin şi voia, cu asentimentul lui Roosevelt, să împuşte 50.000 de ofiţeri germani luaţi la întâmplare, pentru a face imposibilă orice renaştere a militarismului german. De altfel, ce însemnau pentru el 50.000 de germani, când tocmai trimisese pe lu mea cealaltă milioane de ruşi? Stalin nu practica teroarea cu fascinaţia bolnavă ce-i inspira pe Lenin ori pe Troţki, ci în mod firesc şi cu poftă. „Mâna nu-mi va tremura”, îi scria el, încă în timpul războiului civil, lui Lenin, care îi recomanda cu naivitate să fie ferm; fidel metaforelor sale creştine, el raporta că „a readus la religia ortodoxă”23 o întreagă divizie decimată din grija sa; A fost un economist execrabil. În ciuda câtorva reuşite, planurile sale cincinale nu au avut ca rezultat decât ruinarea unei industrii aflate în plină expansiune; colectivizarea agriculturii, în afara milioanelor de morţi pe care i-a lăsat în urmă, a întors clasa mijlocie cu un secol în urmă. Azi, un colhoznic nu are o situaţie mai bună decât avea un iobag în 1860. El nu mai poate fi vândut, dar nici nu mai profită de avantajele pe care i le acorda familia nobiliară a Vechiului Regim. În rest, el nu are dreptul să părăsească pământul, care nu îi aparţine şi pe care e obligat să facă toate corvezile imaginabile. Cum se explică aceste excese?

Oare Stalin le purta pică în mod special ţăranilor? Nu cred; el nu le ierta însă împotrivirea. „ — Ia tractorul ăsta. — Prefer iapa. — Ţi-am spus să iei tractorul. — Nu. Păstrez iapa”. Uite aşa trece toată ziua. Şi după ce i se demonstrează până la urmă că agricultura modernă trebuie să se mecanizeze, ţăranul se scarpină la ceafă şi zice: „ — Păi, trebuie să vorbesc cu nevasta.” Ei, şi cu femeile, îţi răceşti gura de pomană. Colectivizarea a fost necesară. Ca ei însă au fost împotrivă... vreo 10 milioane. Există însă trei momente grandioase ale domniei lui Stalin pe care ar fi nedrept să le trecem cu vederea. În ordinea inversă a producerii lor, e vorba de Ialta, de război şi de procese. Am citit multe despre Tătucul popoarelor în vremea în care scriam o tragedie numită Ialta; mi-am dat seama atunci că fostul seminarist, escroc şi lipsit de scrupule,, s-a dovedit un diplomat de mare clasă. Minutele conferinţei o dovedesc: nu numai că, bătând cu pumnul în masă, i-a făcut să tremure pe Roosevelt şi Churchill, dar, pas cu pas, ducându-i de nas sau şantajându-i, cu vorba bună sau cu ameninţări, i-a făcut, cum se zice, să joace după cum le cânta el. Aşa că buldogul englez şi Cezarul american (aceasta era porecla preferată a lui Roosevelt), dansând pe parchetul alunecos un graţios pas de deux, si-au sacrificat aliaţii polonezi liberi, impunând Poloniei alegeri democratice „garantate” de Armata Roşie, au lăsat România şi Bulgaria în ghearele comunismului, au lichidat ei înşişi partidul monarhist din Iugoslavia (chiar fiul lui Churchill s-a ocupat de aceasta), au acceptat dezmembrarea Germaniei, au renunţat la jumătate din reparaţiile de război, în favoarea Uniunii Sovietice, căreia i-au oferit ca primă insulele Sahalin, Kurile, Port Arthur şi Dairen, ca şi Mongolia exterioară şi căile ferate chineze, cedându-i de asemenea două milioane de

refugiaţi, dintre care unii căpătaseră deja naţionalităţi străine, iar alţii nu se „bucuraseră” niciodată de cea sovietică. Atunci când te gândeşti cum a fost păcălit cochetul Troţki la Brest-Litovsk, realizezi ce talente avea necioplitul de Stalin. Războiul a început prost pentru Stalin. Se pare că el a căzut pradă unei subtile operaţii de intoxicare a serviciilor speciale germane; în acest fel, Uniunea Sovietică a pierdut 70% din statul său major, lichidat în mod expeditiv de către Stalin. I s-a reproşat de asemenea dictatorului că a vândut prietenilor săi nazişti atât de multe cizme, încât n-au mai rămas şi pentru Armata Roşie. Să admitem că aşa au stat lucrurile. Iată însă armata germană intrând ca în brânză pe teritoriul rus — sau mai precis, ucrainean —, ameninţând

Leningradul,

Moscova,

câmpurile

petrolifere

din

Caucaz, dar nereuşind să pună mâna pe nici unul dintre aceste puncte, şi, după înfrângerea de la Stalingrad, retrăgându-se până la Berlin, unde va sucomba definitiv. Cine îi stătea împotrivă? „Mareşalul” Stalin. Cunosc teoria potrivit căreia Stalin n-ar fi fost adevăratul şef al operaţiunilor şi nu ar fi făcut decât să-şi încurce generalii. Acelaşi lucru se spune şi despre Hitler. Deosebirea e că Hitler a fost înfrânt. Să presupunem totuşi că şi în acest caz lucrurile au stat aşa. Ce schimbă toate acestea? Stalin nu va pierde nimic din gloria sar căci trupele erau însufleţite de numele său şi mureau „pentru Stalin”, aşa cum altădată mureau „pentru ţar”, chiar dacă el era doar cu numele şeful acestei armate; dacă ar fi fost înfrânt, el ar fi fost cel umilit; gloria izbânzii îi revine şi ea, de drept. Unii caută să-i reducă meritele, invocând ajutorul american. E adevărat că a existat un asemenea ajutor material şi că spre sfârşitul războiului a fost creat chiar un al doilea front, ce ni se părea enorm pentru că-l puteam vedea cu proprii noştri ochi; pierderile produse vădesc însă în mod clar unde s-a dus adevăratul război, căci în timp ce Aliaţii occidentali au ucis mai puţin de un

milion de germani, ruşii, comandaţi de Stalin, au ucis trei milioane cinci sute de mii. Sunt de acord că faptele surprind, şochează, deranjează (mai ales pe anticomunişti, printre care mă număr şi eu), dar nu se poate schimba nimic: Stalin e cel care, cu preţul monstruos şi de bună seamă exagerat, a opt milioane de vieţi omeneşti (în acest timp, Aliaţii nu au pierdut decât 750.000), a câştigat cea mai mare bătălie din istoria omenirii. Stalin e cel care l-a ucis pe Hitler. Procesele de la Moscova constituie o altă victorie, mai puţin spectaculoasă, mai puţin fericită pentru omenire, dar la fel de semnificativă pentru omul pe care căutăm să-l înţelegem. Nimeni nu m-ar crede dacă aş vorbi cu simpatie despre oameni precum Kamenev, Zinoviev, Buharin ori prietenii lor. După mine, toţi sunt nişte călăi comunişti mai puţin dotaţi, dar la fel de vinovaţi ca şi triumvirii Răului. Atunci când mi se vorbeşte de „inocenţa” lor — iar pentru naivi, ei sunt inocenţi pentru că au fost ucişi de către Stalin — nu pot să uit profesiunea de credinţă a lui Buharin („Recunoaştem deschis în faţa duşmanilor noştri că Partidul nu va renunţa nici un minut, nici o secundă, nici măcar o miime de secundă la obiectivul înscris pe stindardele sale: Revoluţia mondială”) şi nici credo-ul lui Zinoviev („Comuniştii nu trebuie să renunţe la teroare; eram terorişti înainte de revoluţie şi vom rămâne întotdeauna terorişti. Dacă luaţi Revoluţia în serios, trebuie să acceptaţi şi teroarea. Fără ea, nu se poate face nimic, iar vina nu e a noastră, ci a burgheziei decăzute. Doar teroarea poate zdobi rezistenţa acesteia”). Victimele proceselor de la Moscova şi ale tuturor epurărilor nu vor fi niciodată pentru mine altceva decât nişte ucigaşi ucişi, cărora li se potrivesc de minune cuvintele lui Arthur Koestler: „Lupii se mănâncă între ei”. Ar trebui să fiu mult mai virtuos decât sunt ca să-mi poată fi milă de Buharin, cel care se lăuda că n-a avut niciodată milă de gărzile albe.

Oricare ar fi fost motivele ce l-au împins pe Stalin să-şi extermine tovarăşii de luptă, oricare ar fi fost motivele ce i-au făcut pe aceştia să mărturisească nişte crime pe care nu aveau cum să le fi comis (istoricii discută încă despre acest subiect), ceea ce rămâne e imaginea acelor vechi comunişti defilând cu zecile prin faţa tribunalului istoriei, pentru a declara că sunt „criminali înveteraţi”, „agenţi ai Gestapoului”, „traficanţi ai propriei onoare şi ai propriei conştiinţe”, pentru a se căi zgomotos pentru „crimele împotriva Patriei şi a Revoluţiei”, ca şi pentru a cânta gloria „frumoasei URSS... deasupra căreia străluceşte măreţul soare al socialismului” ori pentru a aduce laude „Partidului bolşevic şi tradiţiilor sale inegalabile de entuziasm, eroism, abnegaţie sub conducerea lui Stalin”24. Am

impresia

că

din

această

victorie

trebuie

reţinută

neverosimilitatea ei perfectă. Nu se poate crede că toată vechea gardă a unui partid greu încercat în diverse experienţe politice a trădat şi nici că ea a depus, fără excepţie, mărturii mincinoase. Însă aşa a fost. Ca la teatru. Au existat chiar şi cazuri în care cei ce îşi retractau declaraţiile dădeau înapoi, mărind suspansul. Magicianul Stalin a aruncat omenirea în ceea ce literatura science fiction numeşte un univers paralel, în care imposibilul devine posibil. Ivan cel Groaznic căuta, chiar în cele mai rele momente ale sale, adevărul. Chiar dacă s-a lăsat înşelat adeseori de mărturii smulse sub tortură, el voia totuşi să afle ce făceau şi ce gândeau în ascuns supuşii săi. Stalin însă voia să-i facă să joace rolul pe care el însuşi îl scrisese pentru ei şi pe care nimeni nu era dator să li-l explice. Actorii erau obligaţi să-l ghicească, replică cu replică, trădare cu trădare. Stalin nu voia să ştie adevărul, ci să-l schimbe. Iată ceva demn de un titan care sfidează zeii şi destinele. Pandantul proceselor de la Moscova se află în mutilarea de către Stalin a propriei sale istorii. Bertram Wolfe spunea pe drept

cuvânt că Stalin „s-a inventat pe sine”, fapt mult mai surprinzător decât ferocitatea care-l caracteriza. Nu vom şti niciodată de ce a fost el exclus de la Seminar, dacă realmente şi-a denunţat colegii seminarişti pentru a face apoi din ei nişte revoluţionari, dacă a fost sau nu agent secret al poliţiei ţariste. Ştim însă că n-a fost directorul imprimeriei clandestine din Tbilisi, nici şef al partidului comunist georgian, nici adjunctul direct al lui Lenin în timpul revoluţiei din Octombrie. El însă afirma şi-i punea şi pe ceilalţi să afirme toate acestea nu doar în faţa maselor, care nu ştiau mare lucru, dar chiar şi-n faţa tovarăşilor săi, a foştilor şefi, a tuturor adevăraţilor conducători ai Partidului. Perioadele tulburi favorizează avansarea a posteriori (inclusiv în Franţa), dar, într-un final, constatăm că n-a mai existat cineva care să ordone rescrierea integrală a dicţionarelor şi a cărţilor de istorie pentru a-şi atribui un rol pe care nu-l avusese. Stalin Magnificul a făcut chiar aşa. „La 16 octombrie (1917) a avut loc — scria el în cursul său de istorie bolşevică — o reuniune a plenului Comitetului Central al Partidului. Cu această ocazie, a fost ales un Centru de Partid care să dirijeze insurecţia şi care îl avea drept şef pe Stalin. Acest centru a dirijat practic întreaga insurecţie”25. Centrul n-a existat niciodată. Substituirea realităţii adevărate cu una creată denotă în mod indiscutabil existenţa unei dorinţe de intimidare ridicată la rang metafizic, ceea ce ne face să înţelegem că Stalin nu era un posedat iluzionist, ci unul demiurg. E vorba de un Prometeu care, smulgându-se din munţii Georgiei şi din ghearele vulturului, coboară din nou în lume, cu torţa în mână, dar nu pentru a aduce omului focul, ci pentru a incendia întreaga omenire, asemeni unui Creator gelos pe propria-i operă. Stalin trecea în Uniunea Sovietică drept cel mai mare gânditor, cel mai mare om politic, cel mai mare militar, cel mai mare scriitor, cel mai mare istoric, cel mai mare savant. Cocoţat pe acest piedestal de superlative, el asculta şiroind cascadele de linguşeli şi

trăgea din pipă. Îi plăcea să-i vadă umilindu-se pe basbuzucii plecaţi în faţa sa. Acesta era sistemul lui de comandă. Iar sistemul mergea. Kirov nu o lua pe ocolite: el zicea despre Stalin că „este cel mai mare om al tuturor timpurilor, al tuturor epocilor şi al tuturor popoarelor”26. Cu toate acestea, Stalin a poruncit asasinarea lui, numai pentru a pune acest asasinat în seama troţkiştilor. Pe vârful muntelui Elbruz, la o altitudine de 5633 de metri, se înălţa — oare azi să mai fie tot acolo? — o statuie a lui Stalin, pe al cărei postament stă scris: „Pe cel mai mare pisc al Europei am înălţat bustul celui mai mare om al timpului nostru”. Ridicolul e în acest caz de neimaginat. Nu acesta e însă monumentul care ne arată cât de „posedat” era Stalin. El s-a născut în cocioaba în care tatăl său repara pantofi. Imaginea acestei magherniţe, demnă de fostele împrejurimi ale Parisului ori de actualele bidonviluri mexicane, e atroce. Nu te poţi gândi fără compasiune la sărmanul Soso care, sub acest acoperiş strâmb, îşi învăţa pe de rost Psaltirea ori cartea de rugăciuni. Bojdeuca există şi azi. Ea e încastrată într-un somptuos templu grecesc cu coloane, frontoane, frize, arhitrave, cornişe şi scări: ce mai, sălaşul unui zeu! O asemenea pretenţie e legitimă, căci Stalin voia să schimbe natura lucrurilor şi a oamenilor, iar aşa ceva nu poate face decât un zeu. Azi, comuniştii încearcă să facă uitată această deificare, la care doctrina lor conducea totuşi în chip necesar. Ei i-au ales un nume care să nu mai inspire teamă: îi zic „cultul personalităţii”. Ce jalnică denumire pentru o voinţă de putere ce se întindea până la stele! Lenin Lenin era mic de stat. Atunci când se aşeza pe scaunul său de paie cu spetează dreaptă, picioarele sale abia de atingeau pielea de

oaie pe care îi plăcea să şi le ţină. În orice caz, era robust, căci făcea exerciţii la bara fixă; de fapt, el credea că un revoluţionar trebuie să fie în stare să lupte cu un jandarm sau să scape de sub urmărirea acestuia. Sub bolta impozantă a craniului său pleşuv, se găseau nişte sprâncene mobile şi doi ochi bruni, hipnotici, dintre care stângul privea în gol; nasul avea nările largi, pielea feţei era închisă, iar barba sa roşiatică, neîngrijită. Îşi aşeza scaunul foarte aproape de cel al interlocutorului său şi râdea mult, până când cel de lângă el râdea la rândul său. Îi plăcea să-şi vâre mâinile la subsuori, astfel încât coatele ajungeau să-i semene cu nişte înotătoare. Nu inspira atât simpatie, cât o dorinţă de a impresiona: simţeai imediat nevoia să-i fii pe plac. Nu pare să fi iubit vreodată pe cineva. Nu-şi iubea mama — dovadă că fratele său era obligat să-l pună la punct ori de câte ori se purta necuviincios. Nimic nu indica faptul că ar fi resimţit pentru consoarta sa Krupskaia altceva în afara stimei datorate unei secretare devotate; unii au bănuit că Ines Armand i-a fost amantă, căci după ce i s-a adresat o vreme cu „dumneavoastră”, a tutuit-o, ca mai târziu să-i spună din nou „dumneavoastră”: faptele nu sunt concludente. S-a pretins că era sifilitic; alţii au afirmat că era impotent. Tot ceea ce ştim este că era împotriva amorului liber, întrucât considera repugnant „să bei dintr-un pahar în care au scuipat alţii”. Comparaţia e sugestivă. Lenin i-a zis odată lui Gorki: „Nu mângâia niciodată pe cineva pe cap, căci te poţi trezi muşcat de mână, ci izbeşte-l fără milă”27. Îşi cosea singur nasturii, iar pantofii şi-i lustruia până ce străluceau ca o oglindă. Îşi scotea petele de pe pantaloni şi de pe haină, iar dimineaţa, înainte de a-şi începe lucrul, îşi ştergea cărţile cu o cârpă. Bicicleta şi-o întreţinea ca pe un instrument chirurgical. Un adevărat Bitos! Nu bea şi nici nu fuma, iar în biroul său se afla o pancartă cu „Fumatul interzis”. Avea oroare de lux. Nu suporta perdelele duble

şi nu lăsa niciodată storurile de la ferestre, de teamă să nu se sufoce. Detesta florile şi Rusia, ţara „adevăratului rus, a marelui rus şovin, care e în realitate un ticălos şi un tiran”28. Îi plăceau Apassionata şi cântecele revoluţionare. Juca bine şah, supărându-se ca un copil atunci când pierdea. Era pasionat de vânătoare, cu toate că ţintea prost şi n-a reuşit să-şi împlinească visul vieţii, adică să ucidă un lup. Refuza să îl citească pe Dostoievski

(zicând

„n-am

timp

de

pierdut

cu

lucruri

rău

mirositoare, cu murdăriile astea reacţionare”), în schimb, atunci când a devenit stăpânul Rusiei, împrumuta Rocambole de la biblioteca municipală, la fel ca un cetăţean oarecare. Avea o căţea, Aida. Se credea plin de haz: „e inutil să-i pedepseşti pe bigami”, zicea el, „căci au oricum două soacre”. Ceea ce nu-l împiedica să locuiască împreună cu soacra. Îi ciupea pe copii de obraji şi se juca împreună cu ei de-a şoarecele şi pisica. Unii spun că i-au văzut adeseori ochii scânteind de ură. Se făcea repede palid. În afara partidelor de şah, nu cunoştea egoismul superficial căruia toţi îi cădem pradă. Ostilitatea nu-l ofensa. Nu căuta să-i fie recunoscute meritele. Remarcabil şef de echipă, ştia să folosească ce are fiecare mai bun ori, cel puţin, mai eficace. Scria articole pentru colaboratorii săi şi-i punea doar să le semneze. Nu voia nimic pentru sine, fiind personificarea dezinteresului. I se zicea Starik, adică Bătrânul ori Înţeleptul. Altceva totuşi decât stareţii lui Dostoievski. De fapt, era un stareţ căruia îi lipsea iubirea. Lenin avea din ce să trăiască, dar atunci când a fost exilat în Siberia, guvernul ţarului s-a ocupat de întreţinerea lui: statul vărsa patru ruble pe lună unui ţăran care-i oferea adăpost, îi dădea să mănânce şi-i spăla hainele. În acest timp, Lenin scria articole ce-i erau plătite cu sume cuprinse între o sută şi două sute de ruble, iar pe Dezvoltarea capitalismului în Rusia, lucrare scrisă în această perioadă, a încasat o mie cinci sute de ruble. Atunci când s-a însurat, a angajat pentru soţia sa o servitoare şi a plătit-o — el,

libertarul, proscrisul, binefăcătorul omenirii — cu două ruble cincizeci pe lună. Plus încălţările. Lunaciarski îi cunoştea bine pe Troţki şi pe Lenin, căci amândoi fuseseră tovarăşii săi de luptă. Despre primul, el zicea următoarele: „Troţki se analizează adesea. El ţine la rolul său istoric şi ar fi fără îndoială gata să facă orice sacrificiu, inclusiv să-şi dea viaţa pentru a rămâne în memoria omenirii cu aura unei căpetenii revoluţionare autentice”. Despre cel de-al doilea, Lunaciarski spunea aşa: „Lenin nu se analizează niciodată, nu arunca nici măcar o privire în oglinda istoriei şi nu se gândeşte deloc la ce va zice istoria despre el... E hotărât în tot ceea ce face, nu pentru că i-ar fi uşor la putere, ci fiindcă e sigur că are dreptate şi nu admite ca munca să-i fie zădărnicită de cineva. El iubeşte puterea pentru că e uluitor de sigur pe el şi pentru că, dacă vreţi, el nu poate — ceea ce e foarte folositor pentru un şef politic — să adopte punctul de vedere al adversarului”29. Lenin nu era înzestrat cu o luciditate politică deosebită. A fost spionat de către apropiaţii săi, Gurovici, Cernomazov, Malinovski (un provocator pe care l-a propus chiar candidat pentru Duma) şi, din 1902 până în 1917, de Jitomirski, un agent ţarist pe care l-a uns responsabilul său cu finanţele. N-a prevăzut revoluţia din 1905 (care a avut astfel loc fără el), a crezut că reprimarea acesteia a fost eficace, iar în 1917 spunea oricui voia să-l asculte că va muri în exil. A crezut mai întâi că popoarele nu se vor supune guvernanţilor din ţările angajate în Marele Război, iar mai târziu că Revoluţia va începe imediat în Germania, Marea Britanie şi Statele Unite, că englezii şi americanii se vor înfrunta din pricina imperiilor pe care le posedau şi că polonezii vor primi Armata Roşie cu braţele deschise... Până la urmă, polonezii le-au dat sovieticilor o chelfăneală zdravănă.

Ignoranţa sa în materie de filosofie era atât de mare, încât filosofii serioşi refuzau să polemizeze cu el. Comentariile sale la textele hegeliene sunt de-a dreptul bizare: „De ce fiinţa e unică pentru sine? Nu mi-e clar... Trecerea de la cantitativ la calitativ e atât de obscură încât nu se înţelege nimic... Pentru Hegel, cunoaşterea e cunoaşterea lui Dumnezeu. Materialismul îl aruncă pe Dumnezeu, ca şi pe lepădătura de filosof care-l apără, la groapa cu gunoi... Aceste părţi din lucrarea lui Hegel merită titlul de „cel mai bun mijloc de a căpăta o durere de cap”... Arhiplat, baliverne, minciună, calomnie...”. Pasajul în care Hegel îi reproşa lui Epicur că a nesocotit înţelepciunea Creatorului a avut parte de comentariul următor: „Canalie idealistă”30. Lenin nu era nici măcar un gânditor. Un gânditor veritabil îşi poate schimba opinia, însă într-un anumit moment el crede ceva sau altceva. Lenin era capabil să creadă ceva şi altceva la interval de câteva momente. Acest gânditor nu gândea: el repeta la nesfârşit afirmaţii lipsite de temei sau, în cel mai bun caz, petitio principii pe care le lua drept deducţii. „E evident... şi nu poate exista nici cea mai mică umbră de îndoială că... suntem de neînfrânt,

deoarece

Revoluţia

proletară

mondială

e

de

neînfrânt...”31. Gândirea sa nu era niciodată o căutare a adevărului. Aflată în permanenţă în acţiune, ea presupunea adevărul ca deja cunoscut şi nu viza decât să-l propage. Nu realiza ce înseamnă o argumentare căci, aşa cum au remarcat toţi cei care i-au stat în preajmă, era incapabil să ia în seamă un punct de vedere ce nu-i aparţinea: orice adversar i se părea deci de rea-credinţă. În loc de argumente, el folosea invectivele şi cred că merită să vedem cum anume: „Concluziile, ca şi impresiile dumneavoastră, sunt morbide”, „Nu înţelegeţi nimic şi n-am ce să vă spun” sunt încă nişte replici blânde. Alteori însă, Lenin se dezlănţuia: despre unul dintre adversarii săi spunea că „a

dansat în public cancan”, iar despre un altul că „e idiot, analfabet şi beat”; jurnalul social-democrat Iskra a devenit, după ce Lenin a fost obligat să-l părăsească, „o oală de noapte plină de mizerii. Cine vrea, poate să-şi facă din el o coroană de lauri!”, adăuga el, urzind cu îndrăzneală o metaforă. Filosofiile lui Mach şi Avenarius meritau, după Lenin, „o sută de mii de scuipaţi”, iar filosoful şi teologul Serghei Bulgakov se afla, în opinia aceluiaşi Lenin, „într-un tranşeu împuţit”32. Bulgakov, care nu-l aprecia nici el pe Lenin, avea totuşi mai multă dreptate atunci când scria că „Lenin nu e onest în gândire. El s-a ascuns în spatele fortăreţei marxismului ortodox, refuzând să admită că dincolo de acest meterez există o mulţime de întrebări la care marxismul nu poate răspunde”33. Unul dintre procedeele polemice folosite de către Lenin consta în crearea unor insulte din cuvinte inofensive (otzovist de la otzovat', care înseamnă „a reaminti”, ultimatist de la ultimatum) sau din substantive proprii: neputând să-l sufere pe un oarecare Akimov, se lovea peste tot de mirosul lui Akimov, de spiritul lui Akimov, de un Akimov depăşit, de revanşa lui Akimov, pe scurt de akimovcină, adică de akimovism34. Ceea ce era suficient pentru a ridiculiza un adversar şi a-l face să-şi piardă sângele rece. Fac aici o paranteză. Cred că s-a înţeles că nu am nicidecum de gând să denigrez genialitatea lui Lenin şi că, dimpotrivă, considerând-o ca pe ceva dat, doresc mai întâi să indic ce anume nu era el. Tocmai de aceea aş îndrăzni să rostesc această enormitate: nu cred că Lenin a fost realmente marxist. De fapt, chiar admiraţia sa excesivă pentru Marx dă de bănuit. Da, Lenin a proclamat că teoria lui Marx e adevărul absolut, restul fiind doar „sărăcie a spiritului şi şarlatanie”35. A mers chiar şi mai departe: „Marx şi Engels au spus tot ceea ce era de spus. Marxismul nu poate fi dezvoltat — la nevoie —

decât în sensul pe care l-au indicat fondatorii săi. El nu poate fi revizuit în nici unul din punctele sale. Celor care ar vrea să-l revizuiască nu li se poate răspunde decât într-un singur fel, şi anume pocnindu-i peste faţă”36. Se ştie de altfel că, atunci când avea momente de ezitare, acest „adevărat credincios” se izola împreună cu cărţile sale sfinte, găsind până la urmă întotdeauna un răspuns, precum vrăjitorul unui sat care se duce să consulte spiritul apelor ori al nopţii. Oracolele sale trebuie să fi fost oarecum incoerente, căci altfel am fi nevoiţi să admitem că Lenin nu căuta în scrierile marxiste decât felul în care putea înfăţişa o soluţie aleasă dinainte. La drept vorbind, în numele marxismului, el a decretat, rând pe rând, prezentarea şi, respectiv, neprezentarea unor candidaţi la alegerile pentru Duma, supunerea Comitetului Central faţă de Iskra şi mai apoi a Iskrei faţă de Comitetul Central, identificarea şi apoi separarea dintre Partid şi guvern, descentralizarea şi centralizarea, rechiziţiile

contribuţiile

şi

voluntare,

socialismul

absolut,

capitalismul de stat şi libertatea comerţului, dispariţia statului după Revoluţie şi întărirea statului tot după Revoluţie, interdicţia compromisului cu populiştii şi încheierea unor compromisuri cu ei, acordarea unor parcele de pământ ţăranilor şi acordarea întregului pământ

ţăranilor,

autodeterminarea

popoarelor,

neautodeterminarea popoarelor, Revoluţia internaţională imediată, amânarea sine die a Revoluţiei internaţionale... De altfel, oare nu el exclama, plin de trufie: „Ce anume ne îngăduie să afirmăm că marea, victorioasa Revoluţie mondială poate şi trebuie să aplice doar metode revoluţionare?”57. Nu putem decât să admitem abilitatea unui Partid care a fost în stare să-şi urmeze stăpânul într-un asemenea slalom ideologic (pe care Stalin l-a continuat de altminteri cu strălucire, atunci când a încheiat pactul cu Hitler). Cu atât mai greu le-a fost, de bună

seamă, schiorilor care, purtaţi în stânga şi-n dreapta, s-au izbit de obstacolele de pe drum. Să fie atunci adevărat că marxismul a fost pentru Lenin un simplu pretext? Câtuşi de puţin. Pe de o parte, acestui om de acţiune îi era necesar un pseudo-adevăr oarecare, cu care să înlocuiască adevărul pe care el îl defăimase. Pe de altă parte, îi era necesară o metodă de lucru. Aproape că nici nu conta care anume, dacă ea se potrivea conjuncturii istorice şi temperamentului său. Geniul lui Lenin constă în înţelegerea faptului că marxismul era tocmai aşa ceva şi nimic mai mult, şi în capacitatea sa de a-l adapta la nesfârşit propriilor nevoi. Aceasta e ceea ce se numeşte, pe un ton grav, marxism-leninismul. Axelrod nu se înşela atunci când spunea (în 1895): „se simţea faptul că pentru Lenin marxismul nu era o doctrină absolută, ci o armă în lupta revoluţionară”38. Cu toate aerele sale de mare preot ce se retrage în Sfânta Sfintelor pentru a-şi consulta cărţile sibilinice, Lenin nu ascundea, alteori,

ce

anume

credea

despre

marxism,

„singura

teorie

revoluţionară corectă”39, „a cărei veritabilă esenţă, al cărui adevărat suflet îl constituie analiza concretă a unei situaţii concrete”40, „aspectul său decisiv fiind dialectica sa revoluţionară”41. „Teoriile şi ipotezele nu sunt pentru noi ceva sacru, ci doar nişte unelte”42. Întrun moment de sinceritate, el adăuga: „Filosofia noastră nu e o dogmă, ci o călăuză pentru acţiune”43. Napoleon s-a ales cu o coroană. Lenin, cu o unealtă. Lui Lenin îi plăcea să-l citeze pe Napoleon: „Mai întâi te arunci în luptă, şi apoi vezi ce faci”. Ce rezultă din toate acestea? Mai întâi că, spre deosebire de eul volatil al lui Troţki şi de eul compact al lui Stalin, unul tinzând către o expansiune nesfârşită, iar celălalt, către o densitate maximă, eul lui Lenin e imperceptibil. Îl cauţi aici şi el e deja dincolo. Îl scoţi pe uşă şi el intră înapoi pe fereastră. Se adaptează la nesfârşit. Ia orice formă. Ce e în fond el, dacă admitem că e totuşi

ceva? Dacă Troţki era în mod potenţial orice, dacă Stalin era totul, atunci Lenin e ... zero şi infinitul. Există un joc rusesc care se desfăşoară în felul următor: se face o piramidă din făină şi se aşază în vârful ei un inel. Jucătorii primesc un cuţit şi fiecare trebuie să taie, rând pe rând, o bucată din piramidă, fără ca inelul să cadă. Cine dărâmă inelul trebuie să-l scoată din faină cu dinţii. Faţa i se acoperă cu faină, spre amuzamentul general. De câte ori citesc istoria Partidului social-democrat rus, nu pot să nu-mi amintesc acest joc. Lenin a reuşit să taie din Partidul social-democrat tot felul de bucăţi şi, din facţiune în fracţiune, din secţiune în sciziune, i-a umplut pe ceilalţi de faină, păstrând inelul pentru sine. El concepuse, înaintea tuturor, ideea partidului totalitar şi înţelesese paradoxul potrivit căruia un asemenea partid, departe de a trebui să caute,să se extindă, „devine mai puternic prin epurări”44, în acest context, e semnificativă schimbarea de sens a cuvintelor bolşevic şi menşevic. Cei doi termeni însemnau iniţial „majoritar” şi „minoritar”. Dicţionarul Petit Robert (1972) nu se înşela prea 'mult traducânduM prin „partizan al maximalismului” şi, respectiv, al „minimalis-mului”. Maximaliştii (bolşevicii), care erau în realitate minoritari, n-au devenit majoritari decât în urma unei scarriatorii electorale; ei au eliminat apoi din sânul lor pe oricine nu era la fel de maximalist ca ei. Explicaţia e următoarea: Lenin considera de fapt Partidul o aristocraţie, în sensul propriu al cuvântului, deci o grupare a celor mai buni, din rândul cărora trebuiau excluşi în mod sistematic ceilalţi. Nucleul unificat, centralizat şi clandestin careţi impune voinţa guvernării legale — iată secretul victoriei lui Lenin asupra rivalilor săi. Conceput în acest fel, Partidul avea întâietate în faţa indivizilor, a clasei muncitoare şi a doctrinei. Alte grupări politice visau, în acest timp, să încheie alianţe oneste cu Partidul. Câtă naivitate! „Luptăm, desigur, împotriva oricărei opresiuni naţionale. Nu vom lupta însă niciodată pentru o

dezvoltare naţională sau pentru o cultură naţională ca atare!”45. Mai mult decât atât, Lenin voia să folosească „sindicatele şi celelalte organizaţii, legale şi se-milegale, pentru a asigura influenţa predominantă a social-democraţiei în sânul lor şi pentru a le transforma, pe cât posibil, în puncte de sprijin ale Partidului socialdemo-crat”46. La urnia urmelor, Lenin nu dorea ca sindicatele să izbândească, de teamă ca o asemenea reuşită să nu împiedice răsturnarea ţarismului. Era vorba, de fapt, de „încurajarea tuturor celorlalte curente de opoziţie împotriva ţarismului, dar în acelaşi timp de criticarea, denunţarea şi diminuarea influenţei lor asupra maselor”47. Totul

însoţit,

de

bună

seamă,

de

un

cinism

absolut.

„Promisiunile seamănă cu covoarele,* căci sunt făcute pentru a fi călcate”48. Istovit de asemenea practici, Partidul însuşi l-a acuzat pe Lenin că, prin polemicile sale, „a stârnit ura, aversiunea şi dispreţul cititorilor săi..., neconvingându-şi adversarii, ci slăbindu-le rândurile, întrucât n-a căutat să le corecteze greşelile, ci să-i distrugă, să le radă organizaţia de pe faţa pământului. Formulele sale sunt capabile să sugereze cele mai rele gânduri, cele mai grave bănuieli despre adversar”. Lenin a răspuns că toate acestea sunt adevărate şi că aşa trebuie scris despre o facţiune ce se desprinde din partid: „Aşa voi proceda de fiecare dată când se va produce o sciziune”49. Ura e o chestiune de reflex condiţionat, aşa cum avea să înţeleagă mai târziu Orwell. O dată cu Lenin iau sfârşit dulcile iluzii ale secolelor 18 şi 19. Sa terminat cu la guerre en dentelles şi cu onorurile acordate inamicului! Gata cu morala şi cu eleganţa! Doar succesul contează. Lenin aruncă în luptă o elită revoluţionară mai bine sudată decât Templierii şi mai devotată propriei cauze decât iezuiţii. Cu aceşti oameni căliţi, care vor fi pentru el „ca un baston pentru un moşneag”, el va inaugura secolul 20, un secol al războiului total, în

care spionajul, tortura şi dezinformarea vor fi practicate atât de o tabără cât şi de cealaltă — „dacă ei o fac, de ce n-am face-o şi noi?” —, un secol în care a dispărut cu totul ideea unui Judecător suprem în faţa căruia fiecare va trebui să dea seama. Chiar sălbăticia războaielor religioase va fi depăşită foarte rapid. În 1917, Lenin profită de ocazie şi, fără să fi pregătit ceva, pune mâna pe putere. Ce va face cu ea? În 1905, el spunea că „oricine ar vrea să abordeze socialismul pe o cale diferită de cea a democraţiei politice va ajunge în mod inevitabil la cele mai absurde şi mai reacţionare concluzii”50. În 1918, într-o perioadă în care scrutinul democratic era în general direct, egalitar şi secret, Lenin va introduce un mod de scrutin indirect, inegalitar şi public. Votul unui muncitor echivala cu cinci voturi date de ţărani. Aceştia nu aveau de ce să se plângă, căci Lenin le dedicase două sloganuri bine simţite: „Pace bordeielor, război palatelor” şi „Jefuiţi-i pe jefuitori!”, autorizând, ce zic eu?, încurajând toate excesele. Starikul nu voia nimic pentru sine. El va continua să locuiască în acelaşi apartament împreună cu soţia sa şi mama acesteia şi se va supăra atunci când Comitetul central îi va mări salariul. Trebuie menţionat însă un detaliu: Lenin a descoperit că „democraţia sovietică nu intră nicidecum în contradicţie cu încredinţarea conducerii unui singur om şi cu dictatura. Din punctul de vedere al ideii sovietice, puterea personală şi atribuirea de puteri dictatoriale depline unei singure persoane constituie de fapt o necesitate”51. Persoana despre care era vorba va fi, bineînţeles, chiar el. Cum se va realiza această democraţie ce nu intra nicidecum în contradicţie cu dictatura? Mai întâi, prin teroare. La început, Lenin cel zâmbăreţ se prăpădea de râs aflând că unii din adversarii săi au fost asasinaţi pe patul de spital ori că alţii au fost linşaţi. Curând însă el va lua iniţiativa. Expresii ca „teroarea de masă” ori „necruţătoarea teroare de masa.” vor reveni adesea pe buzele sale. Înfometat de moarte,

el scria că „atâta timp cât nu vom folosi împotriva speculanţilor teroarea, împuş-cându-i pe loc, nu vom reuşi să facem nimic...”52. Se cuvenea deci „să fie reprimate fără milă tentativele anarhiste ale beţivilor, ale hoţomanilor, ale contra-revoluţionari-lor”53; trebuia vegheat la „curăţarea pământului rusesc de toate insectele dăunătoare”54; dacă zăpada nu va fi curăţată aşa cum trebuie, responsabilii „vor fi împuşcaţi”55 (sic). Erori? „Evident că au existat şi erori. Ce nenorocire, închi-puiţi-vă! Câtă nedreptate!”. La drept vorbind, credea Lenin, Gorki nu ar fi trebuit „să-şi piardă timpul ca să se smiorcăie împreună cu nişte intelectuali stricaţi”56. Asta nu e totul. În 1921, imediat după încheierea războiului civil, Lenin ordona „intensificarea reprimării burgheziei”57. Ce-i de mirare? Nu scrisese el, negru pe alb, că „teroarea e un mijloc de persuasiune”58? Tot el va adăuga Codului penal şase articole ce prevedeau pedeapsa cu moartea, între altele, pentru instigare la rezistenţă pasivă faţă de guvern sau la refuzul colectiv al plăţii impozitului. Îndrăgostit de altfel de acest subiect şi rozându-şi cu delicateţe stiloul, Lenin îi va scrie comisarului poporului pentru justiţie următoarele: „Tovarăşe

Kurski,

după

părerea

mea,

execuţiile

trebuie

extinse... În plus, vă trimit o schiţă a unui paragraf complementar la Codul penal... Sper că ideea de bază e clară, în ciuda tuturor neajunsurilor pe care le presupune o ciornă: trebuie expusă în mod deschis o poziţie veridică din punct de vedere principial şi politic (deci nu dintr-un punct de vedere strict juridic), astfel incât să fie motivate esenţa şi temeiul terorii, necesitatea şi limitele ei. Justiţia nu trebuie să elimine teroarea (a spune aşa ceva ar însemna să îi înşeli pe oameni sau să te înşeli singur); justiţia trebuie, dimpotrivă, să o întemeieze şi să o legitimeze în principiu, în mod clar, fără subterfugii sau înflorituri. Formularea trebuie să fie cât mai largă cu putinţă. Salutări comuniste.

Lenin”59. „Formularea largă” a dat roade. Fără a intra în binecunoscutele polemici referitoare la numărul de cetăţeni ruşi victime ale terorii leniniste, vom aminti că în 1922, doar din rândurile clerului au pierit asasinaţi 2691 de preoţi, 1972 de călugări şi 3447 de călugăriţe. — Vă e milă de oameni?, l-a întrebat odată Gorki pe Lenin. — îi regret pe cei inteligenţi, i-a răspuns acesta, căci nu avem prea mulţi60. A continuat astfel să strivească fără motiv toate acele „insecte care, pentru a se apăra, răspândesc un lichid greţos”61. A existat ceva şi mai rău decât teroarea organizată. Chiar înainte de a ajunge la putere, Lenin se întreba dacă, după ce o vor cuceri, bolşevicii vor putea s-o păstreze. Nu prea credea că vor reuşi. Iată de ce s-a bucurat foarte tare atunci când domnia bolşevică a depăşit cu o zi d.urata Comunei din Paris. Troţki, la rândul său, s-a văzut obligat de mai multe ori să-i mai domolească defetismul în timpul războiului civil. Şi totuşi, Lenin căutase, ba chiar găsise deja o metodă ale cărei rezultate se vor vădi mai târziu excelente. Metoda consta în înfometarea deliberată. „Trebuie să repartizăm privaţiunile în aşa fel încât să ocrotim guvernul proletar: acesta e unicul nostru principiu”62. Mai precis: Monopolul pâinii, bonurile pentru pâine şi munca obligatorie sunt, în mâinile sovietelor, cel mai bun mijloc de evaluare şi control... Acest mijloc de control şi de impunere a muncii e mult mai puternic decât legile Convenţiei şi ghilotina ei. Ghilotina nu făcea decât să înfricoşeze şi să zădărnicească rezistenţele active. Noi vrem mai mult: căci nu trebuie doar să-i speriem pe capitalişti (în aşa fel încât ei să-şi dea seama că guvernul proletar e atotputernic şi nici să nu se mai gândească la o rezistenţă activă), ci trebuie să zdrobim şi rezistenţa pasivă care e, în mod cert, mai redutabilă şi mai dăunătoare... Avem mijloace s-o facem... E vorba de monopolul pâinii, de bonurile pentru pâine, de generalizarea muncii obligatorii63.

Un adevărat perpetuum mobile al terorii şi al foametei era astfel lansat. Ţăranii care jefuiseră proprietăţile funciare erau jefuiţi la rândul lor de către detaşamentele militare trimise să le confişte rezervele de cereale. Detaşamentele militare nu au fost de ajuns. Sau format de aceea grupe de muncitori voluntari care au fost împrăştiaţi, după ce au primit arme, prin sate. Atunci când şi muncitorii îşi pierdeau forţele, erau înlocuiţi şi trimişi înapoi la locurile lor „ca să dea seamă şi să fie îngrijiţi”. E uşor de bănuit ce fel de îngrijiri li se dădeau. La rândul lor, ţăranii, mult înainte de a se vorbi de dechiaburizarea stalinistă, erau brutalizaţi, molestaţi, ruinaţi. Nu mai aveau nici măcar cu ce să semene. Rezultatul instalării „monopolului pâinii” a fost astfel obţinut. Rusia a crăpat de foame până în momentul în care acestor practici le-a luat locul Noua Politică Economică (NEP). Intre timp, orice dorinţă de rezistenţă activă sau pasivă fusese cu totul zădărnicită. Oamenii au reînceput să mănânce, dar n-au încetat să tremure de spaimă. Lenin, încăpăţânat,- nu se va lipsi de voluptăţile pe care le descoperea privind înapoi: „ar fi o enormă greşeală să se creadă că NEP a pus capăt terorii. Ne vom întoarce la teroare şi mai cu seamă la teroarea economică”64 — promitea, plin de bucurie, cel care îşi „adapă optimismul de la izvorul marxist”. El n-a mai avut timp să revină, dar moştenitorul său nu s-a dat în lături de la o asemenea plăcere. P Trei morţi y Familia mea a aflat cu satisfacţie de decesul lui Lenin. Faptul că a murit la el în pat, la fel de liniştit ca oricare altul, fără să sufere mai mult decât suferă alţii îl consideram un semn bun, o ilustrare fericită a cuvintelor din Scriptură, unde se spune: „Eu voi împărţi răsplata şi răzbunarea”. Lenin, credeam noi, tocmai dădea explicaţii

Creatorului său. Poate că-l subestimam, dar noi ne gândeam că şi-a vândut pur şi simplu sufletul diavolului. Nu întrezăream însă, după moartea lui, vreo speranţă pentru Rusia, căci credeam că succesorul său va fi Troţki. Până la urmă, succesorul a fost Stalin. Ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba! Neam amuzat, în schimb, atunci când am aflat că resturile din canalele Moscovei s-au revărsat — să fi fost vorba de un accident? ori poate de un sabotaj? — în mausoleul în care se afla mumia Starikului. Când ea a fost scoasă de acolo, începuse deja să se descompună şi să pută. Noi credeam că o merită. În jurul morţii lui Lenin s-au ţesut tot felul de legende. Medicii iau tăiat creierul malefic în fâşii subţiri şi au rămas miraţi când au văzut că a putut funcţiona atâta timp deşi era atât de sclerozat. Potrivit unor mărturii, Lenin i-ar fi cerut lui Stalin să-i dea otravă ca să se sinucidă cât mai era încă lucid, dar Stalin nu i-ar fi dat. Troţki l-a acuzat totuşi de otrăvirea maestrului lor comun, deşi nici el nu prea credea o asemenea versiune: n-a rezistat însă plăcerii calomniei şi, iarăşi, gustului pentru cinema. In orice caz, Lenin n-a reuşit să sfârşească precum Stavroghin: o asen nea moarte nu i-a fost îngăduită. Moartea lui Troţki a fost, aşa cum se cădea, mult mai dramatică. Timp de 12 ani, ucigaşii plătiţi de Stalin l-au urmărit — după cât se pare — din Turcia în Franţa, din Franţa în Norvegia şi din Norvegia în Mexic, şi de bună seamă că el îi simţea tot mai aproape. Ce film! Iar sfârşitul filmului nu va fi mai prejos decât începutul său: un piolet se va opri în ţeasta lui Troţki, care îşi va da duhul implorându-şi garda de corp să nu-l ucidă pe asasinul său. Bineînţeles că nu din milă, ci „pentru a fi făcut să vorbească”. Marcader nu va vorbi. Va petrece în schimb 20 de ani într-o puşcărie confortabilă, după care se va duce la Moscova să-şi primească medalia de Erou al Uniunii Sovietice. Această moarte violentă părea să indice faptul că Troţki îşi plătise datoriile pe pământ. Noi eram destul de miraţi, dar

începeam să ne dăm seama că specificul Răului e de a devora totul, inclusiv pe sine. Stalin îi masacra pe vechii bolşevici cu zecile, chiar cu miile. Exista deci o speranţă: cineva trebuia să-l ciopârţească pe Stalin. În ciuda minciunilor ce se răspândesc în mod inevitabil ori de câte ori moare câte un tiran, se pare totuşi că nimeni nu l-a ciopârţit. Stalin a murit de moarte bună: unii spun că ar fi suferit în chip atroce, alţii că a murit cuprins de o spaimă grozavă. E adevărat că de la un timp se tot întâlnea cu bătrâni georgieni de o sută treizeci şi şase de ani... În orice caz, dincolo de pronosticurile care s-au făcut, Stalin era al doilea membru al trio-ului ce scăpa de justiţia omenească. Justiţia istoriei, în schimb, mergea din plin. Imensa centrifugă pe care Lenin o lansase în istorie cu lovituri de bici nu înceta să se învârtească precum un titirez şi oricât ar fi încercat cei trei posedaţi să se agate de Revoluţie, ei trebuiau să fie până la urmă ejectaţi unul după altul. Moartea politică a lui Troţki s-a petrecut în 1929, o dată cu expulzarea sa din URSS; moartea lui fizică a survenit în 1940. În acest interval, el a fost ţinta unei campanii de calomnii fară precedent. Curând simpla omitere n-a mai fost de ajuns. T¥ebuia ca el să fie înlăturat cu totul. Celebra fotografie făcută la 5 mai 1920, în piaţa Sverdlov din Moscova, în care Lenin tuna şi fulgera de la tribună, în timp ce Troţki se strâmba în culise, a fost publicată în timpul lui Stalin, dar fără Troţki, care fusese pur şi simplu şters. Eu însumi am folosit o Mare Enciclopedie sovietică în care paginile dedicate lui Troţki erau lipite una de cealaltă. Cum oare s-ar fi putut sfida mai tare realitatea? Troţki devenise o non-persoană. Oare nu avem de-a face în acest caz cu ceea ce Sfântul Ioan numea cea dea doua moarte? Ciclonul comunismului nu s-a domolit şi al doilea triumvir care i-a căzut pradă a fost Stalin. Cu toate că a murit în culmea gloriei şi

a avut parte de aproape aceleaşi onoruri ca şi Lenin, cadavrul său a fost scos curând din mausoleu şi îngropat în mare grabă lângă mănăstirea Novode-vicii, pentru a fi apoi din nou exhumat şi înmormântat — în sfârşit — sub zidurile Kremlinului, la fel ca cel al unui călău de cea mai joasă speţă. Moartea sa de-a doua s-a produs la puţin timp după prima. Revelaţiile făcute de către Hruşciov la al 20-lea congres al Partidului comunist au năucit Rusia: tovarăşul Stalin nu era deci „înţeleaptă şi dibacea Călăuză a poporului sovietic, cel mai mare Geniu al tuturor timpurilor şi al tuturor popoarelor, Corifeul ştiinţei, un Lenin al zilelor noastre, Vulturul munţilor, Cel Mai Bun Prieten al tuturor copiilor”. Nu, el era acum ţapul ispăşitor a cărui proscriere îi va îngădui Partidului comunist să se însănătoşească şi, o dată purificat de toate crimele comise cândva în numele lui Marx, să reînceapă şi mai abitir cucerirea revoluţionară a lumii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Toate acestea, bineînţeles, cu complicitatea benevolă a Occidentului care, supus, a început să îngâne „teroarea stalinistă, teroarea sta-linistă...”. Cea leninistă a fost dată astfel uitării. Jocul putea reîncepe. Tripticul e încă în faţa mea, iar eu îmi şoptesc cu satisfacţie că tot ceea ce Stalin a spus şi a pus pe alţii să spună despre Troţki e adevărat, chiar dacă era fals, că tot ceea ce Hruşciov a spus despre Stalin e, de asemenea, adevărat, că Troţki „Peniţa”, acest cabotin sângeros, e mort, că pleoapele sale s-au închis pe veci, că Stalin „Stăpânul” a sărit şi el în coşciug (cum se zice în ruseşte) şi că nu se va mai uita niciodată la cineva cu privirea sa de tigru. Lenin, în schimb, adică maestrul Stăpânului şi scenaristul Cabotinului îşi aşteaptă încă, mumificat, cea de-a doua moarte, cu privirea sa ţintuindu-şi în continuare victimele. Care să fie motivul? Poate faptul că, deşi nu era cabotin sau megaloman, şi nici infatuat, sadic ori ambiţios, el a fost totuşi un mincinos, infiltrânduse pretutindeni şi tiranizându-i pe cei din jurul său, torturându-i fără

a fi torţionar şi ucigându-i fără a fi ucigaş. Sau poate fiindcă nu iubea şi nu credea în nimic şi nici nu spera la ceea ce-l depăşea. De.altfel, volumele sale nenumărate se risipesc de îndată ce sufli mai tare, aşa cum gândirea i se spulberă imediat ce te apropii de ea. Ori poate fiindcă n-a avut copii şi, probabil, nici nevastă. Să fie de vină faptul că picioarele sale scurte nici nu au atins pământul pe care suflarea lui l-a spulberat? Ori faptul că n-a fost până la urmă decât o strategie sau poate nici măcar atât, ci doar o tactică? A fost un geniu, de acord. Ce geniu, însă? Să fi fost el geniul Neantului? Dar cum se poate ucide Neantul? Doi câte doi Centrifuga avea nevoie de un motor. Ceea ce e sigur e faptul că nu iubirea a pus-o în mişcare. Ce sentimente nutrea Stalin Asiaticul faţă de Lenin? Nu vom şti niciodată. Ii era supus, credea că nu strica să îi pună la punct apoteoza pentru a şi-o pregăti pe a sa şi, mai târziu, s-a grăbit să-i ia locul. În acest punct, centrifuga e încă în repaus. Să avansăm o treaptă. În testamentul său, Lenin a vorbit frumos despre Troţki. „Nu se distinge doar prin calităţile sale eminente, fiind, fără îndoială, persoana cea mai capabilă din actualul Comitet central, dar... şi printr-o siguranţă excesivă şi o pasiune nemăsurată pentru latura pur administrativă a problemelor'65. Centrifuga se pune în mişcare. Cu alte ocazii, Lenin a fost mai aspru. Troţki e un bun orator, sigur, dar pentru a fi un bun orator e nevoie de un amestec de „exseminarist, de privat-dozent care să pălăvrăgească despre marxism şi de avocat ticălos...; în Troţki se află câte puţin din toate acestea”66. Se pare că Lenin avea chiar o poreclă pentru Troţki, poreclă pe care o folosea numai el; în orice caz, propaganda stalinistă afirma că Lenin i-ar fi zis „Iuduşka”67, adică „micuţul meu Iuda”. Centrifuga merge din plin. Troţki în schimb şi-a vărsat tot veninul pe Stalin, care i se părea „expresia semi-inconştientă a celui de-al doilea capitol al

Revoluţiei, adică a stării de ebrietate a acesteia”68, în plină reuniune a Comitetului central, el declara, cu francheţea sa obişnuită, că tovarăşul Stalin „şi-a depus definitiv candidatura la postul de gropar al Partidului şi al Revoluţiei”69. Folosind tot ceea ce-i stătea la îndemână, el îi va consacra o carte întreagă, în care îl acuză că a încercat să-l otrăvească pe Lenin şi chiar că l-a ucis pe ţar. Nu după mult timp, el va lansa sloganul „Jos Cain Stalin şi toată camarila sa!”70. Centrifuga vâjâie. Ea se învârte însă la fel de bine şi-n sens invers. Cum Troţki avea temperamentul unui menşevic, el şi-a petrecut viaţa certându-se şi împăcându-se cu Lenin, căruia nu-i ierta faptul că era autocrat. Ii recunoştea totuşi câteva merite: „Dacă eu nu m-aş fi aflat la Petersburg în 1917, Revoluţia din Octombrie ar fi avut loc doar cu o singură condiţie, şi anume ca Lenin să fie prezent şi să se afle la comandă”71. Îşi dădea însă seama ce implicaţii aveau proiectele lui Lenin: „Organizaţia de partid va lua locul Partidului, Comitetul central va lua locul organizaţiei şi, până la urmă, dictatorul va lua locul Comitetului central”72. Troţki avea de asemenea dreptate atunci când spunea că „Lenin a creat aparatul, iar aparatul l-a creat pe Stalin”73. Într-adevăr, lui Lenin îi căzuse cu tronc minunatul georgian, cel care continua să jefuiască bănci la ordinele sale, chiar în perioada în care facţiunea bolşevică interzisese aceste „exproprieri”. Lenin a fost de fapt cel ce l-a scos din anonimat pe minunatul georgian pentru a face până la urmă din el secretarul general al Partidului. Apoi, relaţiile au început să se strice, Stalin ajungând în ochii maestrului său „un bucătar ce nu găteşte decât mâncăruri piperate” şi o persoană „lipsită de cea mai elementară onestitate” 74, în Testament, Lenin ne spune că Slalin „a concentrat în mâinile sale o putere imensă, pe care nu sunt sigur că ştie întotdeauna să o folosească destul de prudent”. În completarea Testamentului, Stalin a devenit „prea grosolan, un defect perfect suportabil în mediul nostru şi în relaţiile dintre noi, comuniştii, dar care nu poate fi

tolerat atunci când e vorba de funcţia de secretar” general”. Lenin propunea deci ca Stalin să fie înlocuit cu un tovarăş „mai tolerant, mai loial, mai politicos, mai atent şi mai puţin capricios”75. Iată un cuceritor portret prin antifrază. Stalin, pentru a închide cercul, a avut şi mai multă grijă de Troţki, folosindu-se în primul rând de propagandişti interpuşi: Troţki era deci „un spion internaţional”, care totuşi a furat „ca să vină în ajutorul „patriei” (sic), al ţarului, al proprietarilor de pământ şi al capitaliştilor”. „Acest om demn de tot dispreţul a coborât în momânt cu pecetea de spion internaţional şi de asasin pe frunte” 76. „Duşmanul poporului”, cel care a făcut „negoţ cu sudoare şi cu sânge” era astfel sortit neantului alături de — compania pe care o menţionează cronicarul de la Izvestia e şi ea instructivă — Sem, Iuda, Maluta (călăul lui Ivan cel Groaznic), Borgia şi Loyola77! Iată care erau distinsele relaţii pe care le întreţineau cele trei ipostaze ale treimii Răului: Mincinosul ucigaş, Ucigaşul mincinos şi Dascălul lor. Nu vi se pare că procesele de la Moscova încep să-şi capete semnificaţia lor apocaliptică? În numele cui? A venit momentul să ne întrebăm în numele cui au declanşat cei trei posedaţi cel mai mare cataclism din istorie. Să nu ni se răspundă însă în termeni nebuloşi, ca „pentru fericirea omenirii” sau „în numele unui viitor luminos”! După 15 ani, de pildă, cine ar mai risca şi cine ar mai comite crime pentru o cauză atât de heteroclită? Precizaţi, tovarăşi, precizaţi! În numele poporului? Al cărui popor? E sigur că nu era vorba de ţărani. Nici gărzile pretorie-ne ale lui Ivan cel Groaznic, nici generalul Durachin n-au procedat cu atâta sălbăticie în maltratarea, chinuirea, înfometarea şi exterminarea ţărănimii ruse; Iar toate acestea, trebuie s-o repetăm, n-au început cu Stalin, ci cu războiul civil troţkist şi cu represaliile leniniste.

Să fi fost atunci vorba de muncitori? Dar nici unul dintre cei trei complici nu-i cunoştea de fapt pe muncitori. Nu-i vedeau decât de la înălţimea tribunelor de la care ţineau discursuri, căutând să-i transforme în trupe de manevră pentru a-şi urmări propriile ţeluri. Muncitorii

nu

aveau

nicidecum

nevoie

de

această

treime:

sindicatele şi celelalte partide le puteau apăra foarte bine interesele. Bolşevicii aveau de fapt nevoie de o cutie de rezonanţă pentru propriile predici şi de carne de tun pentru insurecţii. Chiar Lenin era conştient de faptul că bolşevicii „nu erau expresia poporului, ci îşi căutau muşterii în popor.” Akimov, faimosul Akimov, nu s-a înşelat de altfel atunci când a remarcat că în scrierile lui Lenin proletariatul se află totdeauna la genitiv şi niciodată la nominativ, fiind deci tratat permanent ca un complement şi niciodată ca un subiect78. Să fi fost Revoluţia concepută şi făcută în numele unui socialism abstract? Somat de Buharin să definească ce anume înţelege prin „socialism”, Lenin a răspuns evaziv: „nu există încă materiale care să permită caracterizarea socialismului. Cărămizile cu care va fi construit socialismul nu sunt încă arse”79. Asta însemna că socialismul era pentru el doar un cuvânt gol, ce urma să fie umplut, la momentul potrivit, cu ce se va afla la îndemână. În ajunul Revoluţiei, Lenin declara că „scopul insurecţiei este cucerirea puterii; după aceea vom vedea ce putem face”80. Să nu uităm: Lenin, cel care a adus „Utopia la putere”, detesta utopiile, afirma că adevărul e întotdeauna concret şi refuza orice prejudecată legată de viitor: „Dacă aş spune că noua Rusie va fi aşa sau aşa, ar însemna să fiu subiectiv, în realitate, turma noii Rusii va fi determinată nu de dorinţele mele cele mai frumoase, ci de lupta de clasă”81. Pe scurt, oricât ar fi de greu de crezut, revoluţia din Octombrie a fost făcută practic fără un program sau cel puţin cu un program de un foarte vag optimism: totul va fi bine atunci când puterea se va afla în mâinile noastre.

În ultimul articol pe care l-a scris, Lenin, aflat la capătul a cinci ani de putere absolută, n-a ezitat să se confeseze în termenii următori: ,, Cel mai rău ar fi să se presupună că ştim totul, că dispunem de nenumăratele elemente necesare construirii unui nou aparat care să merite realmente numele de socialism „*2. Că Stalin şi Troţki, cei doi duşmani gemeni, ar fi crezut în socialism mai mult decât cel pe care şi-l aleseseră drept părinte, e un lucru mai mult decât îndoielnic. „Troţki şi Stalin — scria pe bună dreptate A. Avtorkanov — nu au reprezentat nişte antipozi în ideologia bolşevică, ci au fost doar doi rivali care luptau pentru putere, în cadrul acestei ideologii şi pornind de la aceleaşi baze ale ei. Troţ-kismul şi stalinismul nu sunt nici nişte curente ostile leni-nismului, ci doar două variante ale interpretării sale. In ceea ce priveşte punctul fundamental al dezacordului lor, adică destinul socialismului şi al Revoluţiei mondiale, Sta-lin afirma că mai întâi trebuie construit socialismul în URSS pentru a organiza apoi revoluţia mondială, în timp ce Troţki demonstra, dimpotrivă, că e. necesară mai întâi organizarea Revoluţiei mondiale pentru ca socialismul să poată triumfa în URSS. Leninismul îngăduia ambele interpretări, deoarece Lenin, fiind un dialectician veritabil, s-a contrazis de atâtea ori, încât Troţki şi Stalin au găsit întotdeauna la el citatele de care aveau nevoie”83. Ceea ce înseamnă că nici unul dintre ei nu putea fi înşelat de autoritatea dascălului, autoritate pe care amândoi căutau să se sprijine. Avalanşa să fi fost atunci declanşată în numele marxismului ştiinţific? De bună seamă, faptul că atât comunismul, cât şi nazismul au resimţit nevoia căutării unor justificări în nişte pseudo-ştiinţe nu e singurul punct comun al celor două to-talitarisme. Dacă se credea că teoriile lui Marx şi Engels aveau rigoarea tipică matematicii şi că triumful lor era de-a dreptul inevitabil, se înţelege că oamenii au vrut să le grăbească victoria, fie şi numai pentru a fi de partea celui

mai tare la momentul oportun. Dacă în mod ştiinţific ştiu că va ieşi dama de pică, oare nu-mi voi miza chiar viaţa pe dama de pică? Nici aceste argumente nu sunt însă convingătoare. Lenin, Troţki, Stalin erau — fiecare în felul său — nişte oameni inteligenţi. Cum ar fi putut ei să creadă în victoria ineluctabilă a unei construcţii abstracte în care se amalgamau în mod artificial plusvaloarea, lupta de clasă şi idealismul hegelian? Trebuie oare presupus că ei au pariat pe această teorie pentru că era cea mai probabilă? Presupunerea nu face decât să restrângă întrebarea: ce anume i-a făcut să parieze atât de ri&ant? Să fie vorba doar de voinţa de putere? Trebuie oare să vedem în ei trei oameni ambiţioşi, lipsiţi de scrupule care. odată

angajaţi

în

acţiune,

n-au

căutat

decât

puterea

personală? Puţin probabil. Ambiţia omenească e rareori atât de grandioasă, chiar şi atunci când e vorba de .trei inşi, şi nu doar de unul. Troţki şi Stalin au ajuns la o putere pt care nici n-o sperau doar pentru că s-au raliat lui Lenin, cel care s-a îndoit tot timpul de succes, repetând meret că nu va vedea niciodată Revoluţia, dar consacrându-i totuşi întreaga viaţă. Să fie „revoluţie” cuvântul magic? Pentru mase, în mod cert. După 1789, oameni de pe toate continentele au fost cuprinşi, la auzul acestor silabe răzbunătoare, de speranţe lipsite de temei. Oamenii sunt uneori atât de strâmtoraţi, încât orice schimbare li se pare de dorit. Ei îşi imaginează atunci că Revoluţia îi va descătuşa, că le va rezolva problemele şi le va vindeca bolile, nu pentru că ea ar aduce o ameliorare practică, ci pur şi simplu pentru că va avea loc. În realitate, Revoluţia nu poate face nimic din toate acestea: ea e, aşa cum a observat Do-brica Ciosic, prin natura ei — un paricid, prin funcţia sa — un fratricid, şi prin urmările sale — un infanticid. Şi totuşi, unele minţi strălucite s-au lăsat înşelate. E oare şi cazul celor trei? Să fi fost ei, la urma urmelor, nişte copii care au greşit

jucându-se cu chibriturile? Această supoziţie nu concordă cu radicalismul de care toţi trei au dat dovadă în numeroase ocazii. Şi-atunci, domnilor? Am impresia că ghicesc cum se vor apăra. Vor spune că ei au făcut Revoluţia împotriva Vechiului Regim, fiindcă acesta era insuportabil. A existat o perioadă în care nici măcar un măgar nu putea trece pe lângă scheletul Vechiului Regim rus fără să-i tragă un şut. Dar de când Soljeniţîn a restabilit câteva adevăruri despre acest subiect şi de când — sub domnia lui Gorbaciov — în n.rcurile sovietice se pot cumpăra fotografii cu Nicolae al II-lea, observatorii occidentali sunt paralizaţi de un fel de stupoare: ei au înţeleg prea bine ce anume se petrece şi de aceea nu mai râd de Vechiul Regim decât în surdină. Nu e cazul să fac aici apologia acestui regim. Se cuvine totuşi să reamintesc câteva fapte. Nici unul dintre cei trei n-a avut prea mult de suferit din pricina ţarismului. Toţi trei au fost arestaţi pentru complot împotriva statului, dar nici unul n-a suportat vreo tortură fizică. Toţi trei au fost exilaţi în Siberia: Troţki a evadat de acolo de două ori, Stalin o singură dată, iar Lenin, aparent, s-a simţit bine acolo. E adevărat că el s-a simţit şi mai bine în închisoare, unde a scris Dezvoltarea capitalismului în Rusia, pentru care i s-a îngăduit chiar să consulte 299 de lucrări, dintre care 38 în limbi străine. Foarte bine, se va zice. Aceşti idealişti, care au scăpat în mod miraculos de arbitrariul ţarist, nu luptau pentru ei, ci pentru cei umiliţi şi obidiţi. Fără îndoială că asemenea umiliţi şi obidiţi au existat şi că ei nu erau puţini. Erau totuşi mai puţini decât se spune de obicei. Multe se schimbaseră de câteva generaţii. Faimoasele privilegii ale nobilimii erau în număr de două: pe de o parte, era vorba de accesul în unele instituţii de învăţământ secundar (al căror nivel nu era însă superior nivelului din instituţiile

în care accesul era liber); pe de altă parte, era vorba de o ciudăţenie juridică unică în lume: calitatea de nobil era considerată o circumstanţă agravantă în cazul unui delict de drept comun84. Nobilimea nu era o clasă închisă, căci era suficient să atingi anumite grade în ierarhia civilă sau militară pentru a fi astfel în mod automat înnobilat. În rest, cui îi mai păsa de nobilime? Mobilitatea socială nu avea nici un fel de restricţii. Un exemplu dintr-o mie e cel al lui Cehov, medic de profesie şi scriitor ilustru, care era nepotul unui şerb. Serbia a fost abolită în 1861, iar în 1912 ţărănimea deţinea deja mai mult de 3/4 din pământul arabil. Revoluţia nu i-a adus decât 8% mai mult, ca apoi să-i ia totul. E adevărat că proprietatea nu era privată: pământurile aparţineau comunei, iar o reformă agrară se impunea. Stolipin lucra la ea în momentul în care a fost asasinat de către un revoluţionar, iar istoricii sunt tentaţi tot mai mult să afirme că, dacă Stolipin ar fi trăit, principala cauză a revoluţiei ar fi dispărut. In secolul 19, Rusia fusese înapoiată din punct de vedere economic, dar ea făcea progrese uriaşe. Reţeaua rusă de căi ferate se extindea mai repede decât reţelele europene, iar industria sa se dezvolta mai rapid decât cea a Germaniei, Franţei, Marii Britanii şi Statelor Unite. Iată, cu titlu indicativ, alte câteva cifre alese la întâmplare, în Vechiul Regim, evreii constituiau 4,1% din populaţie; în 1959, ei nu mai reprezentau decât 1,48%85. Existau de şapte ori mai puţini poliţişti la mia de locuitori decât în Marea Britanie şi de cinci ori mai puţini decât în Franţa. În 1898, speranţa de viaţă a unei femei era cu 2 ani mai mică decât cea a unui bărbat; în 1963, diferenţa era de 8 ani. Între 1894 şi 1914, numărul studenţilor a crescut cu 433%. In 1920, 86% din copiii de 12-14 ani ştiau să scrie şi să citească, în 1912, impozitele directe percepute în Rusia aveau cota 311 faţă de 1235 în Franţa şi respectiv 2675 în Marea Britanie; cele indirecte erau la cota 598 faţă de 1600, respectiv 1386. Datoria publică

exprimată în ruble era de 288/locuitor în Franţa şi de 169,5 în Marea Britanie; în Rusia ea era de 58,7%86. Justiţia fusese reformată de către Alexandru al II-lea, după modelul european. In 1905, Duma aleasă începuse să-şi exercite funcţiunile parlamentare. Pe scurt, Rusia ţaristă era, de bine, de rău, angajată pe drumul care o ducea în mod ineluctabil către un regim reprezentativ şi un sistem capitalist liberal. Putem desigur să deplângem faptul că ea nu s-a orientat către un mijloc mai original pentru a-şi rezolva problemele interne. Deşi existau

şi

mulţi

slavofili,

influenţa

occidentală

era

totuşi

predominantă, iar revoluţionarii nici măcar nu se gândeau la un regim teocratic care să aibă ca fundamente pe Ţar şi Zemstvo (adunarea teritorială), aşa cum ar fi vrut Dostoievski. Mişcările revoluţionare erau reprimate juridic. Între 1874 şi 1884, 749 de persoane au fost exilate în Siberia87. Pedeapsa capitală a fost aplicată între 1876 şi 1905 unui număr de 466 de indivizi (ce comiseseră diferite crime) la o populaţie de 103.600.000 de locuitori. Revoluţia din 1905 a adus sancţiuni mai energice: între 1905 şi 1908 au avut loc 2.200 de execuţii (inclusiv pentru crime de drept comun)88, după care n-a mai existat nimic. Adversarii pedepsei capitale vor fi indignaţi văzând aceste cifre; trebuie totuşi să reamintim că nu era aplicată decât celor ce atentaseră la rândul lor la viaţa oamenilor şi că Lenin, Troţki şi Stalin n-au avut a se teme decât de închisoare sau exil. Se va mai spune oare că toate acestea jystificau riscul declanşării unei revoluţii care, încă în a doua jumătate a lui 1918, va face mai mult de 6000 de victime? Să nu uităm că atunci când Lenin a fost rănit la mână de Fanny Kaplan au fost pe loc ucise, ca represalii, 600 de persoane. Dacă mi se va răspunde că „oricum, Vechiul Regim trebuia să dispară”, atunci voi spune că lovitura de forţă bolşevică nu a fost nicidecum îndreptată împotriva Vechiului Regim, întrucât acesta se

năruise oricum cu opt luni mai devreme, fără ca bolşevicii să aibă vreun amestec. Rusia aspira poate la unele schimbări, însă fără ei. Lovitura de forţă a bolşevicilor s-a produs în doi timpi. Într-o primă fază (7 noiembrie 1917), revoluţia zisă din Octombrie a răsturnat guvernul provizoriu instalat în februarie, alcătuit din liberali şi socialişti, şi unii şi alţii de o inepţie ce depăşea nivelul general admis pentru o fiinţă umană neretardată mintal. Aceste marionete burgheze nu puteau fi nicidecum suspectate că ar dori instaurarea unui regim autoritar: ei visau să creeze acea republică burgheză ' ce constituia, după Marx şi Engelş, terenul ideal pentru o revoluţie proletară. Contrazicând învăţătura celor doi mistagogi, pe care se pare că iar a uitat să-i consulte, contrazicând de asemenea părerea tovarăşilor săi, cărora le-a smuls cu greu asentimentul, Lenin a declanşat insurecţia armată şi a pus mâna pe capitală. În a doua fază (5 ianuarie 1918), au avut loc alegeri, cele mai libere — după cum suntem asiguraţi — din întreaga istorie a Rusiei. E greu de crezut totuşi că monarhiştii au avut parte de o deplină libertate de expresie, dar oricum asta nu are prea mare importanţă. În Adunarea constituantă, bolşevicii obţinuseră 175 de locuri din 707, adică 24%. Ce va face în faţa acestui fiasco omul care declara că socialismul nu poate reuşi decât prin mijloace democratice? El lasă Adunarea să lucreze o zi, după care dizolvă cu forţa respectiva „uzină de palavragii”. Muncitorii vin, cu steagurile lor roşii, să manifeste... Garda roşie trage în ei. Şi atunci, dacă Revoluţia comunistă n-a fost făcută împotriva Vechiului Regim, pun din nou întrebarea: în numele cui? în numele cui s-a tras împotriva acestor muncitori... şi în numele cui s-au petrecut toate celelalte? Nu contest faptul că mulţi comunişti au acţionat uneori „ în speranţa ameliorării condiţiilor de viaţă ale celor mai defavorizaţi. Dar care a fost sămânţa cea rea care a produs o asemenea transformare a bunelor intenţii umane?

Iată o ipoteză. Arborele trebuie judecat după fructele sale: arborele e în mod incontestabil veninos, căci fructele sale sunt mortale. Sămânţa sa e deci o sămânţă a Răului pur, o sămânţă de Neant, iar cei trei posedaţi, animaţi de o ură, mai mult sau mai puţin conştientă, faţă de Fiinţă, au încercat să înlocuiască lumea lui Dumnezeu cu haosul originar. Karl Barth spunea, pe drept cuvânt, că despre diavol trebuie să vorbeşti cu pudoare şi cât mai rar cu putinţă. Cum diavolul ia orice chip numai ca să se strecoare în Om — şi cum în acest caz chipul său e o doctrină care nu este altceva decât creştinismul răsturnat —, e greu să nu te gândeşti că numai umbra lui, trecând razant deasupra pământului, a putut împietri mii de priviri, create ca să fie lucide. Ce rost are acest rechizitoriu? Bine, vor zice unii. Să admitem că toţi trei au trudit pentru Rău, deci că, într-un anume fel, Răul integral s-a întrupat în persoanele acestei treimi. Dar asta nu e oare o poveste de demult? Odată ce fiara a murit, i-a dispărut şi veninul. Lăsaţi-i pe morţi să-şi îngroape morţii lor. Comunismul s-a prăbuşit. El se va destrăma încetul cu încetul şi va dispărea pe nesimţite, ca băltoacele din deşert. Nu, comunismul nu s-a prăbuşit încă, deoarece dacă extragem comunismul din comunism, rămânem totuşi cu comuniştii. Nu, chiar dacă fiara a murit, veninul ei îl macină încă pe Omul pe care l-a muşcat. Am evocat deja atrocităţile comuniste. Putem reaminti, la întâmplare, de cei 18 Romanovi asasinaţi, de defenestra-rea lui Masaryk, de exterminarea unei treimi din populaţia Cambodgiei şi de câte alte agonii şi situaţii disperate... Toate acestea sunt clare. Există însă ceva şi mai insidios. Cele mai tragice victime ale comunismului sunt poate chiar comuniştii. Această pseudo-credinţă a secătuit timp de un secol tot ceea ce avea omenirea mai bun. Poate doar cu excepţia Franţei, unde partidul comunist pare a fi cerut cadrelor sale un nivel intelectual inferior mediei, comunismul

a atras — de fapt, a deturnat literalmente — multe suflete care în alte vremuri ar fi alcătuit primele două ordine ale societăţii: e vorba de sufletele religioase şi de cele nobile, deci de sufletele pentru care slujirea celorlalţi constituie o primă natură. Cât devotament, câte renunţări şi cât eroism s-au concentrat în jurul unui germene care reprezenta de fapt o simplă minciună, o neînţelegere sau o fărâmă de Neant! Pilula mortală din La condition humaine are un sens simbolic: au existat realmente în secolul 20 câţiva comunişti exemplari prin abnegaţia lor. Câte grupări democratice sau liberale au cerut aderenţilor lor o asemenea disponibilitate în orice moment, şi nu doar în timp de război? Monther-lant observa, în prefaţa la volumul La viile dont le prince est un enfant, că doar Biserica catolică oferă un spaţiu convenabil unor conflicte atât de nobile precum cel pe care îl descrie. Fie. Dar dacă au existat, în epoca noastră, conflicte realmente corneliene, în care două îndatoriri cu pretenţii egale să se confrunte în acelaşi suflet de om, atunci ele au avut loc printre comunişti. Pavlik Morozov e un arhetip: „Trebuie oare să-mi denunţ tatăl contra-revoluţionar? îmi iubesc tatăl, dar eu sunt al Partidului... Milioane

de

mici

pionieri,

fete

şi

băieţi,

au

pronunţat

jurământul următor: „în faţa camarazilor mei, promit solemn să fiu devotat învăţăturii leniniste, să servesc neabătut cauza Partidului nostru comunist pentru a asigura victoria comunismului. Promit să trăiesc şi să învăţ ca să devin un cetăţean demn de patria mea sovietică”. Ei credeau în toate astea. Iar atunci când comandantul pronunţa porunca sacramentală „Să lupţi pentru cauza Iui Lenin şi a lui Stalin... fii gata!”, ei strigau pios, cu gura larg deschisă şi cu ochii aburiţi „Mereu gata!”. Credeau. Nord-coreenii jurau, atunci când plecau la luptă, pe cartea Tânăra Gardă a lui Fadeev, un roman mediocru, dar care povestea cum în timpul ocupaţiei germane, tinerii

rezistenţi

ruşi

se

lăsau

îngropaţi

de

vii

cântând

Internaţionala. Şi coreenii credeau. Dar oare preoţii din America de

Sud care predică cu mitraliera un creştinism marxist, nu se jertfesc şi ei? Cine va îndrăzni să spună că ei nu cred? Pentru că au crezut pe cuvânt un vechi economist din secolul 19, depăşit de fapt încă de la începutul secolului 20, secol al cărui profet s-a visat, milioane de bărbaţi şi femei au îndurat torturi şi au torturat, au masacrat şi au fost masacraţi, au denunţat, minţit, trişat, furat şi manipulat, au jurat strâmb, s-au dezonorat, şi-au trădat patriile şi şi-au dezmembrat familiile. Profetul, în schimb, nu credea în nimic. Comunismul nu e decât o construcţie intelectuală fără nici o legătură cu fiinţa umană şi condiţiile prezenţei sale pe pământ. Chiar şi astăzi mai există albanezi, angolezi, fi-lipinezi, nicaraguani — presupunând că nu mai sunt şi ruşi — care^ dezinteresaţi şi necruţători, caută încă să contribuie la triumful unei cauze ce n-a existat de fapt niciodată. Să luăm cazul comuniştilor ruşi şi să presupunem că ei sunt complet treziţi la realitate. Oare nu suferă ei amintin-du-şi că şi-au boicotat un coleg care purta o cruce la gât, sau că l-au dat pe un prieten pe mâna Partidului, pentru că au simţit că asta trebuiau să facă? Nu le e oare milă de ei înşişi, de soţia şi de copiii lor, atunci când se gândesc câte energii au risipit în serviciul unei asemenea imposturi? Iar dacă nu suferă, dacă sufletul le-a fost golit de orice' generozitate, dacă de zece ani încoace, ei se mulţumesc să îşi bată joc de entuziasmul lor din trecut — glumind de pildă în felul următor: „Aşezaţi-vă pe acest scaun leninist”, „Beţi nişte vodcă leninistă!”, „Nu vreţi şi puţin hering leninist?”, aşa cum i se propunea unui prieten de-al meu —, deci dacă lucrurile stau aşa, oare nu e şi mai trist? Ce părere aveţi, tovarăşe Troţki, cel cu buze de mâncău şi pleoape de prooroc? Ce părere aveţi, tovarăşe Stalin — bot de fiară? Dar dumneavoastră, tovarăşe Lenin — craniu de supraom? Pretindeaţi că acţiunea voastră trebuie să facă din Rusia ţara cea mai modernă, cea mai dreaptă, cea mai fericită din lume.

Indiferent dacă astăzi comunismul s-a prăbuşit ori nu, ştim totuşi ce nenorociri a adus. Demografie aproape de gradul zero. Unsprezece milioane de avorturi legale pe an. Patru milioane de femei ce lucrează noaptea. O sută de milioane de cetăţeni cu mai puţin de 9 metri pătraţi locuibili per persoană. O sută de milioane cu mai puţin de 100 de ruble pe lună. În privinţa speranţei de viaţă, URSS ocupă locul 32 în lume. Cinci la sută dintre copii prezintă malformaţii genetice grave. Adolescenţii formează bande şi încep să se drogheze. Un milion de tuberculoşi. Din 1965 în 1985, un milion de victime ale cancerului de plămâni. La 19 ani, 90% dintre alcoolici sunt deja băutori înveteraţi. 30% din spitale nu au WC-uri, iar 35% nu au apă caldă. Inegalitatea dintre muncitori şi ţărani există în continuare, unii având pensii de 80, iar ceilalţi de 53 de ruble. Jumătate din cantitatea

de

cereale

consumate

în

URSS

este

importată.

Alimentaţia e supusă raţiilor. Munca la negru hrăneşte ţara89. M. Gorba-ciov îi implora pe americani să-i înveţe pe ruşi cum se administrează

întreprinderile

private.

O

mafie

ce

are

relaţii

îngrijorătoare cu Partidul pune mâna pe tot mai multe resurse economice. Catastrofa de la Cernobîl a rămas întipărită în minţile tuturor. Nomenclatura joacă piesa lui Puş-kin, Banchet în timpul ciumei. Pământului, acelei Terra Mater Humida din cântecele de geste, nu îi merge mai bine decât oamenilor: lacul La-doga e poluat, marea Azov e poluată, bazinul Volgăi e declarat zonă sinistrată din punct de vedere ecologic, marea Arai a scăzut cu 60% şi e ameninţată cu dispariţia... Iar noi să-i lăsăm pe morţi să-şi îngroape morţii? Să admitem că soarta Rusiei nu-i interesează decât pe ruşi şi că, private de susţinerea unei URSS ce se presupune (deşi nu există probe) că a renunţat la imperialismul său ideologic, mişcările comuniste pe care ea le-a semănat prin lume vor pieri aşa cum piere o iederă căreia i s-a tăiat tulpina. Deşi e vorba — de bună

seamă — de o simplificare optimistă a situaţiei, să acceptăm pentru moment că aşa stau lucrurile. Mai rămân însă de evocat părţile cele mai sumbre ale aventurii comuniste. Să luăm un exemplu. Intr-o ţară relativ tolerantă cum e Franţa, marxiştii au exercitat un veritabil terorism intelectual de-a lungul a cel puţin două generaţii. Cine nu era marxist era considerat ticălos şi cretin. Doar reacţionarii cei mai îndârjiţi îndrăzneau să se opună în mod deschis marxiştilor, în timp ce liberalii, pentru a nu trece drept reacţionari îndârjiţi, vorbeau în şoaptă ori de câte ori îşi exprimau opiniile. Atunci când mi le proclamam pe ale mele, mi-era ruşine de prietenii care mă felicitau pentru pretinsul meu curaj, căci eu nu riscam de fapt nimic: nici plutonul de execuţie, nici închisoarea Lubianka şi nici măcar un proces într-un tribunal corecţional. Iată că natuta umană se urâţeşte cu uşurinţă chiar şi într-o ţară democratică şi individualistă prin tradiţie şi nu renunţă prea repede la deprinderile proaste! Uniunea Sovietică nu e însă o tară democratică. Multă' vreme, cine ezita cât de puţin să urmeze Partidul în virajele sale periculoase, era pe dată proscris sau ucis. Ce zic eu „să urmeze”? Trebuia să anticipezi cea mai neînsemnată vibraţie a Partidului, ca să poţi vibra în cadenţa lui. In acea perioadă, povesteşte Ehrenburg, nimeni ne se confesa altcuiva în afara nevestei, şi totul se petrecea „sub plapumă”. Ştim cu toţii din Le Chine et le Veau ce poate face, îh teritoriu sovietic, o haită marxistă bine condusă unui om ce gândeşte liber. Măcar de-ar fi fost vorba doar de gândire! Dar timp de 70 de ani, bărbaţi şi femei care, Dumnezeu ştie, nu erau cu toţii gânditori au trebuit să trăiască de pe o zi pe alta, de la o oră la alta în condiţii împotriva firii. Foametea latentă ori prezentă, apartamentele comune, cozile la alimente sau la servicii casnice, sâmbetele de muncă „voluntară” obligatorie, şedinţele politice, sindicale, profesionale, recreative,

propagandistice,

alegerile

umilitoare

ale

unui

candidat

unic,

îndoctrinarea neîncetată (prin ziare, afişe, radio, TV, sloganuri, discursuri) la care trebuia să participi pentru a-i îndoctrina pe cei care tocmai te îndoctrinau — oare câţi dintre noi, intelectualii liberali, îşi imaginează că ar putea rezista şase luni unui asemenea regim? Dar copiii? Dar nepoţii? Chiar fără să credem în transmiterea caracterelor dobândite, nu ne dăm oare seama că o conştiinţă care e supusă timp de 70 de ani acestei alternanţe a terorii şi entuziasmului la comandă, a propagandei şi foametei nu are cum să nu fie abrutizată şi mutilată? Că ea e nevoită să se mlădieze ca o reptilă, în timp ce la suprafaţă se acoperă cu o crustă de insensibilitate? Într-un roman al lui Krasnov, apar câţiva emigranţi ruşi din primul val ce primesc oarecum neliniştiţi vizita unei tinere rude de-a lor, care trăise vreo zece ani în Uniunea Sovietică. Ei nu aveau însă de ce să fie cuprinşi de griji, căci tânăra le va simplifica viaţa într-un mod diabolic. Delicate din fire, gazdele tocmai se întrebau cum ar putea să scape de nişte pisoi nou-născuţi care-i încurcau: ar trebui oare să-i înece? unde? cum? cine s-o facă? „Ei, poveste!” le zice drăguţa de fată. După care se aşază pe pisoi şi-i înăbuşă. Anecdota, autentică sau nu, pune în evidenţă un fapt cert: ierarhia valorilor, sensibilitatea, etica umană care au fost în mod sistematic aruncate într-un tipar abstract nu pot coincide cu cele ale unor oameni care trăiesc într-o societate încă relativ organică, în ciuda exceselor unui stat tot mai social şi, prin urmare, tentacular. Utilitarismul cel mai cinic nu e decât o ilustrare a acestei educaţii contra naturii propagate de idealismul marxist: a înăbuşi sub fund nişte pisoi condamnaţi la moarte devine o măsură eficace, economică şi e deci lăudabilă. Orice altă consideraţie e în afara subiectului. Nu i-am văzut niciodată pe prietenii mei sovietici sufocând pisoi, dar am constatat că ei se considerau posesori ai adevărului universal, chiar dacă afirmau că nu mai sunt marxişti. Deşi

recunoşteau cusururile sistemului lor, ei ştiau totul mai bine decât toţi

ceilalţi.

Paradoxul

nu

e

decât

aparent.

Gratuitatea

e

contagioasă. La fel cum leninismul nu e nimic, dar pretinde că e soluţia universală, tot aşa îţi poţi imagina că deţii soluţia universală, chiar şi atunci când ai renunţat la leninism. Aşa cum a observat Voegelin, comunismul e o gnoză, adică un sistem de mântuire prin cunoaştere. Sovieticii s-au obişnuit să ştie totul — sau să mimeze că ştiu totul —, deoarece aceasta e o condiţie de supravieţuire. Cum oare ar putea supravieţui ei dacă nar şti în ce magazin se găsesc cârnaţi şi care e ultima interpretare la Un pas înainte, doi paşi înapoi a lui Lenin? Merită să vezi cu cât aplomb patetic şi revelator răspund ei la toate întrebările ce li se pun! Nu poţi încerca să umbli la natura umană şi să rămâi nepedepsit, iar reveriile idilice ale ucenicilor vrăjitori conduc la catastrofe imediat ce sunt puse în aplicare. Nu, omul socialist nu are creierul lui Aristotel şi nici măcar pe cel al lui Marx. În ciuda spuselor lui Troţki, omul socialist e un mutant regresiv. Alexandr Zinoviev îl numeşte homo sovieticus90. Lipsit de orice respect, nerecunoscând nici responsabilitatea, nici experienţa, neavând nici trecut, nici viitor, trăind din expediente şi păcăleli, venal şi ingrat, incult şi pedant, laş şi brutal, fiind gata — în ciuda tuturor

tradiţiilor

ruseşti

—

să-i

toarne

pe

ocnaşii

evadaţi

urmăritorilor lor (ceea ce-l mira pe Soljeniţîn), homo sovieticus, departe de a fi ficţiunea unui filosof, reprezintă produsul real, observabil, a ceea ee 70 de ani de leninism au făcut din rusul obişnuit. El e cel care se clăteşte cu perestroika şi face gargară cu glasnost Dacă m-aş fi născut în URSS, dacă v-aţi fi născut acolo, asta am fi fost probabil şi noi. Şi se mai pretinde că veninul a dispărut, fiindcă cele trei fiare sunt moarte! . Şi că abcesul greţos care a otrăvit viaţa n-a inundat această nefericită ţară! Cum oare se putea crede că totul se

va termina printr-un fading al imposturii şi violenţei? Sau că puroiul minciunii se va risipi precum roua încălzită de soare? Şi nu doar în Rusia, ci în lumea întreagă? Ar trebui să se înţeleagă faptul că Rusia şi lumea nu pot fi purificate decât printr-un uriaş catharsis. ir Catharsis Sfidând convenţiile internaţionale de la Geneva şi La Haye, procesele de la Nurnberg se bazau fie pe legislaţii declarate în mod arbitrar retroactive, fie pe faptul de netăgăduit că Germania nu mai avea armata „în campanie”, fie pe vechiul drept de cucerire al înaintaşilor noştri. Din punct de vedere juridic, procesele nu pot fi nicidecum justificate. Cine va tăgădui însă că, în nedreptatea lor caute-rizantă, ele au eliminat un virus criminal? Cine cercetează îndeaproape excesele denazificării îşi dă seama că ele nu sunt nicidecum pe placul Aliaţilor noştri puritani. Cu toate aceastea, nazismul a fost complet extirpat din Germania, iar dacă uneori se mai anunţă cu disperare reapariţia lui, aceasta înseamnă — în general — că serviciile cehe de dezinformare şi-au făcut datoria. Fierul roşu a fost pus pe rană, s-a făcut lumină. Bazele pseudoştiinţifice ale nazismului au fost distruse. Toate acestea, vrem, nu vrem, sunt o istorie încheiată. Şi totuşi, se vorbeşte încă despre ea. Oare de ce nu se reclamă aceeaşi austeră clarificare şi comunismului, care a făcut infinit mai multe victime, care şi-a întins metastazele pe întreaga planetă (azi, ele fiind departe de a fi extirpate) şi a cărui doctrină — nerezervată pseudo-rasei ariene — îi mai seduce încă pe ignoranţii din Tananarive şi Aubervilliers? De ce — acum mă refer la Occident — cărţile noastre şcolare sunt atât de indulgente faţă de aceste holocausturi? De ce — vorbesc de data

aceasta de Est — M. Gorbaciov se revendică şi azi de la Lenin, un criminal împotriva umanităţii al cărui hoit e încă pus în vitrină? Să însemne aceasta că aş fi de acord cu crearea unei curţi internaţionale care să-i judece, pe baza legislaţiei privind crimele împotriva umanităţii, pe comuniştii din lumea întreagă pentru complicitate la cele mai mari atrocităţi ale istoriei? Sau că m-aş mulţumi cu o curte pansovietică, care să-i judece doar pe comuniştii ruşi, sau poate numai pe cei care au pus pistolul în ceafa, i-au omorât pe prizonieri şi au dresat dulăii din Gulag? Mărturisesc că ideea nu mi-ar displăcea. Dacă Eich-mann a fost răpit, iar Bărbie extrădat, nu văd de ce un vrednic pensionar al găitanelor azurii care avea 20 de ani sub Djerzinski, 23 sub Iagoda, 32 sub Ejov şi 45 sub Beria nu ar fi chemat să depună mărturie în faţa judecătorilor şi să descrie amănunţit, cu voce tremurândă, ce făcea el la Lubianka pe vremea diverşilor ei stăpâni. Din păcate aşa ceva nu e posibil: la Nurnberg, cei care judecau erau învingătorii, în timp ce în Uniunea Sovietică — oare am repetat-o îndeajuns? — comunismul, aşa cum e el, este încă la mare stimă şi nu s-ar putea face dreptate decât în urma unui război civil, ultimul lucru din lume care ar fi de dorit. De altfel, orice ar spune strâmba legislaţie actuală, nu există, pentru conştiinţa umană, crime imprescriptibile. Eschil ştia asta: totul se toceşte, până şi matrici-dul lui Oreste. Va trebui aşadar să ne resemnăm văzându-i pe gardienii, ucigaşii şi torţionarii noştri patentaţi cum îşi poartă decoraţiile, cum mor de moarte bună şi sunt înmormântaţi printre discursurile şi florile pământului natal. Ceea ce nu înseamnă că abcesul nu poate fi curăţat altfel şi poate chiar mai bine, că o asemenea contaminare nu poate fi stopată, iar germenele său expulzat din organism. Unii dintre noi îşi zic creştini: nu există oare un leac creştin pentru cea mai gravă boală care a cuprins omenirea?

Şi, până la urmă, nu e el — indiferent de ce spun prietenii noştri necredincioşi — singurul viabil? Leonid Bolotin, care a deschis în centrul Moscovei o expoziţie cu amintiri despre familia imperială, a găsit după părerea lui cel mai potrivit catharsis. Criminala masacrare a familiei Romanovilor e nodul ce ne ţine vieţile legate fedeleş. Fără căinţă, nu vom mai putea trăi... Această căinţă va exista atunci când Biserica noastră îi va recunoaşte pe Nicolae al II-lea şi pe membrii familiei sale ca martiri. În măsura în care canonizarea a avut deja loc în străinătate, nu ne mai rămâne decât să cădem şi noi de acord. Autorităţile noastre bisericeşti nu sau decis încă. E de înţeles, căci nu e uşor să rezişti unei puteri civile atee şi să rişti să i te opui în mod dechis. Scopul Bisericii e unirea, şi nu dezbinarea oamenilor. Totuşi trebuie să-ţi salvezi sufletul91... Presa

sovietică,

reproducând

aceste

gânduri,

citează

testamentul moral al lui Nicolae al II-lea: Către toţi cei ce mi-au rămas credincioşi şi către cei pe care-i puteţi influenţa: nu mă răzbunaţi. I-am iertat pe toţi şi mă rog pentru toţi. Nu mă răzbunaţi şi amintiţi-vă că răul din lumea de azi va spori. Dar nu răul va birui răul, ci iubirea.92 Putem să nu fim de acord cu Leonid Bolotin şi să nu vedem în masacrarea familiei imperiale „nodul” dramei ruse, sau să nu găsim catharsis-ul într-o canonizare contestabilă. Chiar fiind de acord cu el, putem să ne dăm seama că această soluţie nu e valabilă şi pentru restul lumii, infestat şi el de comunism. Canonizarea lui Nicolae al II-lea nu-i va elibera de vraja comunistă nici pe cubanezi, nici pe albanezi. Să mergem însă mai departe. Recent un student sovietic, aflând dintr-o revistă sovietică de existenţa Marelui Duce Vladimir al Rusiei, i-a scris: „Precizez de la bun început — zicea el — că nu sunt mo- . narhist convins, nici comunist, nici un mare naţionalist rus, ci doar o persoană care se interesează de soarta Patriei”. După ce i-a cerut prinţului

cărţi,

documente

bibliografice

pentru

a

asigura

„reîntoarcerea la civilizaţie” şi „restabilirea istoriei”, el încheia cu aceste cuvinte: Ceea ce s-a întâmplat în Rusia în 1917 e atât de colosal încât, fără îndoială, doar secolul XXI va putea judeca cele petrecute... Există totuşi un sentiment ce se cere exprimat: e vorba de durerea pe care o resimţim pentru cei ucişi şi pentru exilaţi... Şi familia Dumneavoastră a suferit. Cum guvernul nostru nu pare să aibă timp ca să vă ceară scuze, Dumneavoastră şi celor apropiaţi, pentru ceea ce s-a întâmplat, Vă rog să le acceptaţi pe ale noastre... Transmiteţi cunoştinţelor Dumneavoastră, victime inocente ale unei forţe oarbe, salutul nostru şi rugămintea de a fi iertaţi... Acest text nu e politic şi nici explicit religios. Ceea ce doreşte autorul său e „reîntoarcerea la civilizaţie” (ce condamnare stă ascunsă în spatele cuvântului „reîntoarcere”!) şi „restabilirea istoriei”. EI a înţeles că pentru aceasta e nevoie nu de documente şi de bibliografie, ci de iertare. Avem iată şi motive de bucurie, căci nici Leonid Bo-lotin, nici studentul al cărui nume îl voi trece pentru moment sub tăcere — căci se ştie cum se poartă cu studenţii guvernele care se reclamă încă de la Lenin — nu sunt nişte homines sovietici, deşi sunt oameni sovietici. (Homo so-vieticus nu cunoaşte iertarea. El e — cum se zice în ruseşte —bezpardoriii, „bez” însemnând „fără”). Aceasta îi>seamnă că, în ciuda tuturor speranţelor bolşevicilor, mutaţia regresivă nu e generală şi că porţile infernului nu au înghiţit definitiv natura umană, nici măcar în Uniunea Sovietică. Acestea fiind zise, iertarea constituie un bun început. Mai bun chiar decât importarea rockului, a restaurantelor Mac Donald şi a întreprinderii private. La un anumit nivel, acesta iertare nu poate fi decât gratuită şi mutuală, căci suntem cu toţii „victimele inocente ale unei forţe oarbe” ce caută să ne oprime de la facerea lumii, şi s-ar cuveni ca toţi cei ce se simt solidari cu Vechiul Regim să le ceară iertare celor pe care regimul nu i-a putut apăra, ca preoţii să le ceară iertare

credincioşilor (aşa cum fac, în Biserica ortodoxă, toţi preoţii înainte de hirotonire), ca intelectualii să le ceară iertare neştiutorilor de carte, soldaţii civililor, părinţii copiilor, dar şi copiii, civilii, neştiutorii de carte, credincioşii şi susţinătorii ordinii actuale ar trebui să-şi ceară iertare unii altora şi să ne ceară iertare nouă. La un alt nivel, trebuie totuşi să existe căinţă. Noi, cei care în viaţa noastră privată am încălcat, poate în taină, cele zece porunci, ne vom căi în taină. Căinţa celor care au pus mântuirea lumii în pericol se cuvine însă să fie răsunătoare şi universală. Nu trebuie ca imaginea nefastă a lui Lenin să se estompeze încetul cu încetul, iar cadavrul său să dispară din mausoleu sub pretextul că nu mai e un cadavru, ci un manechin. Nu trebuie ca vinovaţii să recurgă, cu de la ei putere şi cu complicitatea noastră, la laşa amnistiere a istoriei. Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului. Şi nici noi. Ceea ce ne dorim cu ardoare e convertirea, botezul său; dar nu poţi fi botezat fără să te lepezi public şi solemn de Satana, de deşertăciunile şi lucrările sale. Nu e vorba să ieşi basma curată reabilitându-i pe Buharin şi Zinoviev, care n-au fost decât doi călăi leninişti între mulţi alţii. Aceasta nu priveşte decât Partidul infidel şi ingrat care mai întâi i-a ridicat

în

slăvi,

iar

mai

târziu

i-a

dezonorat

şi

împuşcat,

preocupându-se acum de reputaţia lor postumă. Puţin ne pasă dacă posedaţii se devorează ori se reabilitează între ei. Aceasta nu face decât să ne demonstreze o dată mai mult că nu există nici o fărâmă de bine în Rău, că cei care se consacră Răului îl acceptă în totalitate şi nu pot avea parte de nimic din ceea ce aparţine Binelui, nici măcar de camaraderia ce există între pungaşi ori de respectul pe care şi-l poartă hoţii. Singurul fel în care se poate reîncepe ceva de la zero, fără datorii,

este

să-ţi

recunoşti

datoriile.

Biserica

pocăinţă. Prosopopeea comuniştilor convertiţi

numeşte

asta

Iată cum s-ar putea exprima nişte comunişti pe care o minune i-ar converti. Poate fi vorba de comuni$ti din lumea întregă, nu doar de cei ruşi. „Doamne, iartă-ne nouă că Ţi-am maimuţărit domnia. Lumea are o faţă, pe care o luminează chipul Tău. Ea are şi un revers, îndreptat către Neant şi care, prin blasfemie şi batjocură, încearcă să maimuţărescă faţa. Doamne, noi am slăvit acest revers. Te poţi înşela uneori, căci, indiferent ce ai slăvi, faci aceleaşi gesturi: sărutul şi prosternarea. Acum ştim că ne-am prosternat în faţa unor idoli şi i-am dat sărutul cel mârşav lui Bafomet. Ce bine ne-au făcut neruşinaţii stăpâni cărora ne-am dăruit? Nici unul. Nimic. Niciodată. Nu există un scop nobil care să aibă nevoie de mijloacele mârşave pe care ei le cereau de la noi, şi asta nu din când în când, ci în fiecare zi. Nu suflarea, ci duhoarea măruntaielor lor ne inspirau. Dezgustătoare, împărtăşania lor era mânjită de sânge. Credeam că le venerăm chipurile lor de şefi, dar acestea nu erau decât zugrăvite pe crupa lumii cu contorsiuni hidoase. Traşi pe sfoară de cei trei strigoi pe care-i vedem aici aşteptându^Ţi Judecata, noi am pretins că aducem domnia Omului fără Dumnezeu şi pe cea a iubirii fără Iubire. Ne-ai spus că nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă nu ne iubim aproapele, şi e adevărat. Dar nu ne putem iubi aproapele dacă, chiar fără a-l numi, nu-l iubim pe Dumnezeu, care e singurul izvor al iubirii. O!, ne putem sacrifica pentru omenire, dar omenirea nu e aproapele nostru. Mai mult preţuieşte să-ţi iubeşti aproapele decât să te jertfeşti pentru omenire. Jertfa nu e de ajuns. Nu ne-ai spus chiar Tu: „Nu jertfă voiesc, ci milă”? Fiind oameni, ne-am străduit să fim virtuoşi, şi e adevărat că unii dintre noi au avut tăria să rămână săraci, umili, .să evite vulgaritatea libertinajului, să reziste torturii, să-şi dea viaţa. E foarte bine aşa, dar nu ar fi trebuit să declarăm că ei au făcut-o ca să-i fericească pe oameni. Virtuţile unora nu-i fac mai fericiţi pe ceilalţi.

Am fost virtuoşi din orgoliu şi din nobleţe. Datorită soartei ori temperamentului. Asta n-avea nimic de-a face cu dreptatea pe pământ şi nici cu adevărata fericire a oamenilor, vreau să zic a oamenilor concreţi, a lui Popov, a lui Lopez ori a celuilalt, cum îl cheamă?, Dupont. Pot fi foarte bine sfânt, erou şi martir, zicea Sfântul Pavel, dar dacă iubire nu am, nimic nu-mi foloseşte. Pentru noi s-au rostit vorbele acestea. În viaţa noastră publică, clandestină pentru cei mai buni dintre noi, am săvârşit tot felul de orori, pe care am vrea să ni le ierţi. Nu ele sunt cele mai grave. Cel mai grav e că eram mândri că le făceam şi credeam că trudim pentru Bine făcând Răul. Nu ziceam „sunt un păcătos, deci păcătuiesc”, ci îi ziceam aproapelui nostru „ştiu mai bine decât tine ce e bine pentru tine”. Mai spuneam că „Partidul e infailibil”. La urma urmei, eram mai degrabă stupizi, căci ce anume e Partidul? Un grup de oameni. Cine vorbeşte în numele lui? Un grup şi mai mic de oameni sau, adeseori, un singur om. El trece drept interpretul voinţei colective a Partidului, a ceea ce se numeşte „linia oficială”. Şi să-l ferească Dumnezeu pe cel ce se îndepărtează de la această linie, chiar dacă şi el aparţine Partidului, ai cărui membri se presupune a fi egali. Noi ştiam însă că nici un om nu e infailibil şi că interpretul liniei oficiale nu e cu nimic mai breaz decât un disident. Această inepţie, Doamne, nu e decât o maimuţăreală în plus. Apostolii Tăi îşi începeau epistolele aşa: „Păru-tu-i-s-a Sfântului Duh şi nouă... „. E de la sine înţeles că persoanele socotite a fi inspirate de Sfântul Duh se consideră infailibile. Noi am hotărât să ignorăm Duhul şi să fim totuşi infailibili. Ne-ai spus că toate păcatele vor fi iertate, în afara celor împotriva Sfântului Duh. Sperăm că Te vei dezice şi că îi vei ierta totuşi pe cei care Te-au maimuţărit. Biserica învaţă că există trei virtuţi care aduc mântuirea: speranţa, credinţa şi iubirea. Şi pe ele le-am maimuţărit, până le-am gonit din sufletul omului.

Speranţa, de pildă. Să nu crezi că noi am propovăduit disperarea. Există de altfel o nobleţe a disperării. Învăţătura noastră cerea speranţa în lucruri ce nu se vor putea împlini nicicând: ea cerea să se creadă că socializarea mijloacelor de producţie ar crea un cer nou şi un pământ nou, da, prostii de felul acesta... Am înşelat speranţa, înlocuind-o cu absurda credinţă în progres. Ce să mai zicem de credinţă! Şi noi credeam. Dar nu într-un Tată care e în ceruri. Credeam în oameni ce trăiau pe pământ, care fumau sau nu fumau, care beau sau nu beau, şi care câştigau bani scriind cărţi bune sau rele. Iar noi, noi credeam în ei! Dar credinţa adevărată se vădeşte mai ales când crezi în cele ce nu se văd. E un mare păcat să fii credincios în cele în care nu se cuvine să fii credincios. Aceasta este sodomie spirituală. Am denaturat şi iubirea. Mai întâi am ridiculizat-o, apoi i-am schimbat numele, după care am deturnat-o de la rosturile ei. Am botezat-o dreptate şi am spus că ea nu îi priveşte decât pe cei săraci, iar dintre cei săraci doar pe proletari, şi dintre proletari doar pe social-democraţi, şi dintre social-democraţi doar pe bolşevici. Gărzile albe, nişte năpârci desfrânate, ca şi ceilalţi burghezi nu aveau dreptul la iubirea căreia noi îi ziceam dreptate. Măcar de ne-am fi mulţumit să luptăm pentru convingerile noastre, aşa cum atâţia oameni s-au luptat ca să-şi apere patria sau chiar pentru a-i aservi pe alţii! Noi însă voiam să domnim nu numai peste trupuri, ci şi peste minţi şi suflete. Pentru asta, am folosit tot felul de tehnici: propaganda, dezinformarea, influenţa... Camaradul Lenin ne-nvăţa: „Spuneţi-le ce vor să audă!”. Mergea. Tu, Doamne, numeşti asta „ispitire”. Ah!, ce maeştri am devenit în această artă. Era absolut necesar, pentru că deţineam adevărul, să-l împărtăşim şi celorlalţi oameni. Era ca şi cum cineva ar fi luat lepra şi i s-ar fi spus că e bine că e lepros, şi că trebuie să dea lepra întregii lumi. Şi această idee e, Doamne, o maimuţăreală. Tu le-ai poruncit Apostolilor Tăi să ducă vestea cea bună întregului pământ, iar noi iam maimuţărit. Fără să ne pese de nimeni şi de nimic: întrucât

aveam dreptate, totul era permis! Ca să vorbim cinstit, oamenii fiind aşa cum sunt, şi misionarii Tăi au mers uneori prea departe: nu era chiar totul atât de rău la vechii greci ori la vechii incaşi. Există însă o diferenţă: misionarii Tăi i-au civilizat până la urmă pe barbari; noi însă, din oameni relativ civilizaţi, am făcut nişte barbari. Ştii care e pasajul din Evanghelia Ta care ni se potriveşte cel mai bine? Cel în care Tu spui că nici un om nu va da copilului său piatră în loc de pâine, ori şarpe în loc de peşte. Noi suntem chiar acei oameni pe care Tu nici n-ai cutezat să Ţi-i închipui. Căci în toate ţările lumii, am propovăduit evanghelia pâinii şi am înfometat popoarele care ne-au crezut. Am propovăduit libertatea, şi le-am adus sclavia cea mai abjectă, cea care îi forţează pe sclavi să se strângă laolaltă pentru a cânta în cor laudă stăpânilor lor, ca nişte tineri

recruţi

pedepsiţi:

„asta-i-viaţa-'mpărătească-numai-de-ar-

dura!”... Am propovăduit egalitatea, şi am creat „noua clasă”. Am promis mări pline de peşte şi n-am făcut decât să săpăm găuri cu vipere. Iată cine suntem, Doamne, sau — mai curând — iată ce-am devenit după ce-am căzut pradă farmecelor Treimii Răului. Un ultim cuvânt. Le-ai lăsat creştinilor Tăi o rugăciune din care noi am folosit toate cererile, în afară de una. Fără a folosi aceleaşi cuvinte ca şi Tine, noi doream cu fervoare: ca Partidul să fie ţinut drept sfânt, ca să vină împărăţia lui, ca linia lui să fie respectată în toate şi mereu, ca el să ne hrănească în fiecare zi credinţa, ca să nu ne facă să cădem pradă vreunei provocări, ca să ne izbăvească de fracţionişti, de deviaţionişti şi de contra-revoluţionari. În acelaşi timp însă, noi juram să-i vânăm pe duşmanii noştri fără milă şi ceream chiar să fim pedepsiţi noi înşine dacă vom greşi vreodată. Doar iertarea nu poate fi maimuţărită, Doamne. Aici se află marea diferenţă dintre un comunist şi un creştin, ba chiar, am zice, dintre un bun comunist şi un rău creştin.

Ei bine, pentru prima dată, aflaţi în faţa Celui ce iartă, încercăm să iertăm şi cerem să fim iertaţi. Viziune de artist? Dar la ce oare ar fi buni artiştii, dacă nu ar avea viziuni? Poate că nici nu e vorba de o viziune, cel puţin pentru comuniştii ruşi. Iertarea se află în miezul teologiei naturale a acestui popor. Nu se spune oare în ruseşte „iertare” în loc de „adio” şi chiar în loc de „la revedere”? Şi nu se foloseşte, cu indulgenţă, proverbul „cine înţelege, iartă”? De altminteri, nici n-ar fi pentru prima dată în istorie când s-ar produce un reviriment de o asemenea anvergură. Noi, creştinii, credem că Moise a izbutit să-i scoată pe evrei din Egipt, deşi lor nu le-a fost acolo mai rău. Ruşii s-au aruncat în binecuvântatul Dniepr, din porunca sfântului lor prinţ Vladimir. Iar întreaga lume antică a sfârşit prin a se lepăda de păgânism... Poate că e o viziune de artist, dar, la drept vorbind, vedeţi o altă speranţă? 8r Peroraţie Mă uit din nou la portretele care m-au inspirat. „Revoluţia permanentă”. „Viaţa a devenit mai veselă”. „Cine pe cine va mânca?”. Gurile celor trei nu vor mai rosti niciodată cuvintele lor favorite. Nu mai ştiu în ce sens se zice că se mişcă pendulul radiosteziştilor deasupra fotografiei unui mort, dar nici n-am nevoie de pendul. Cei trei au dat, cum se zice, ortul popii. Cel mai tânăr dintre ei ar fi avut, dacă trăia şi azi, 114 ani. Ceea ce nici unul din duşmanii lor nu a reuşit — şi câţi dintre noi nu şi-ar fi dat bucuroşi viaţa pentru a i-o lua unuia dintre ei! — s-a petrecut. Morile lui Dumnezeu, îi plăcea lui Churchill să spună, macină încet, dar şi foarte mărunt. Recunosc că e oarecum frivol şi indecent să presupui ce se petrece după moarte. Să nu fie nimic? Să fie ceva? Ce anume?

Bisericile au greşit poate oferindu-ne prea multe detalii pe care ne e greu să le credem. Intuim însă că va veni o zi a Judecăţii, indiferent în ce credem sau în ce nu credem. Ea e, oricum, din voia lui Dumnezeu, dincolo de puterile noastre. Ar mai fi rămăşiţele pământeşti. Ar trebui ca un rechizitoriu postum să se adreseze acestor rămăşiţe. Din Leiba, nu rămâne decât o urnă plină de cenuşă, un-deva în Mexic. Ii e bine acolo. Să te incinerezi, atunci când aparţii tradiţiei iudaice sau creştine, înseamnă să renegi această tradiţie în mod explicit, şi fiecare are dreptul la renegare. Să ne ferim totuşi să deschidem urna şi să îm-prăştiem cenuşa în lume. Cine ştie, s-ar putea ca ea să fie încă nefastă. Iosif a fost îmbălsămat, dar de 37 de ani se odihneşte în pământul Rusiei, pe ai cărei fii i-a chinuit atât de mult. E de crezut că timpul şi viermii şi-au făcut treaba şi că scheletul Vulturului munţilor şi al Celui Mai Bun Prieten al copiilor se albeşte pe zi ce trece. Dacă există o şansă de mântuire pentru el, ea atârnă de mama sa, cea care nu s-a mângâiat niciodată cu gândul că micuţul ei Soso n-a devenit preot; e sigur că lacrimile sărmanei femei vor cântări mai mult în ziua Judecăţii decât rugăciunile sau blestemele noastre. Vladimir... (Oh!, cât mă întristează faptul că prenumele celui care a creştinat Rusia, al primului său mare Prinţ, al prea-iubitiilui meu sfânt patron a fost şi al lui!)... Vladimir odihneşte încă, la ora când scriu, într-un sicriu de cristal, în penumbra Mausoleului de porfir, păzit de soldaţi ce defilează cu paşi mărunţi. Aşa ceva nu se poate, nu trebuie să continue. Nu se mai poate ca mii de mujici, cărora li s-a spălat creierul şi li s-au zdrobit bojocii, să stea ore în şir la coadă că şă venereze relicvele „sfântului” Lenin — ultima şi cea mai insuportabilă maimuţăreală sovietică — în timp ce Occidentul se prăpădeşte de râs contemplând pretinsa cădere a comunismului.

E necesar ca scârnava mumie, ce sugerează deopotrivă revolta împotriva morţii — cea care ne aşteaptă pe toţi — şi un soi de necrofilie colectivă, un soi de oribilă pietate a disperării, este necesar ca acest manechin umflat cu balsamuri desicative şi antiseptice să fie smuls din monstruosul său cocon de moar, să fie scos din sarcofag şi din umbra protectoare şi adus la orbitoarea lumină a Domnului, pe caldarâmul Pieţei Roşii, adică în inima Rusiei, cea care a văzut deja atâtea suplicii, meritate sau nemeritate., E necesar ca, pentru câteva clipe, cadavrul dezarticulat al lui Lenin să fie expus acolo, pe roata istoriei, el fiind rusul care, la urma urmei, a făcut cel mai mult rău Rusiei şi a împins-o să facă la rândui atâta rău lumii. Camerele televiziunii, surprinzând sub machiajul obscen lividitatea cadaverică, vor trebui să anunţe întregii omeniri: — Vlăstarul înfiorător pe care l-ai zămislit e mort. El a murit de cea de-a doua sa moarte. Coşmarul s-a terminat. Trezeşte-te. Nu e însă de ajuns. E necesar ca Patriarhul întregii Rusii să păşească apoi urmat de episcopii, arhimandriţii şi arhidiaconii săi, de preoţi, diaconi şi cântăreţi, cu toţii tăcuţi şi gravi, cu cădelniţele lor din aur, abia legănate şi fumegând către ceruri. — Acum, va zice Patriarhul cu încrâncenare, iar diamantele îi vor străluci pe mitră — el e la Domnul. Oameni în negru vor purta mumia redevenită trup omenesc în Biserica Adormirii Maicii Domnului şi sub icoanele ce transfigurează pereţii,

Patriarhul

va

oficia

slujba

înmormântării.

Cântările

bisericeşti se vor înălţa până la turlă şi vor coborî transfigurate. Norişorii de tămâie vor îndepărta încetul cu încetul mirosul de formol. Iar rămăşiţele celui mai mare ateu pe care l-a cunoscut pământul vor zace neputincioase acolo. Oricât de uluitor ar părea, Patriarhul şi Biserica sa martirizată, întreg poporul şi, dacă se poate, întreaga lume se vor ruga pentru odihna sufletului celui decedat. Da, o vor face, pentru ca

Dumnezeul creştinilor, în nemeritata sa milă, să-l ierte chiar pe el, mai ales pe el. Fie ca El să ne ierte şi pe noi, cei care nu izbutim să ne rugăm din tot sufletul, ci doar murmurăm: — De astă dată, Doamne, nu-mi da ascultare decât dacă aceasta e, cu adevărat, voia Ta. CUPRINS Cuvânt înainte la ediţia românească 5 Treimea răului sau Rechizitoriu în procesul postum al lui Lenin, Troţki şi Stalin Exordiu 9 Trei bărbaţi născuţi din femeie 15 Troţki — iluzionistul iluzionat 19 Stalin, Prometeu dezlănţuit 28 Lenin 38 Trei morţi 52 Doi câte doi 56 În numele cui? 59 Ce rost are acest rechizitoriu? 68 Catharsis 76 Prosopopeea comuniştilor convertiţi 81 Peroraţie 86 Note 89 Postfaţa traducătorului 93 f?