Viticultura

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE SI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREȘTI FACULTATEA DE AGRICULTURĂ Specializarea Agricultură Curs cu frecvență redusă

Referat Disciplina:Viticultură

Tema:Producerea materialului săditor viticol

Student:Păcuraru Ionuț

București 2014

1

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL Reproducerea reprezintă însuşirea fundamentală a organismelor vii, trăsătura biologică utilă pentru conservarea şi perpetuarea speciei (sporirea numărului de indivizi atunci când necesitatea o solicită). Cunoaşterea biologiei înmulţirii viţei de vie şi a factorilor de influenţă prezintă importan-ţă teoretică şi practică în obţinerea materialului săditor viticol. Înmulţirea viţei de vie se realizează pe cale generativă (sexuată, prin seminţe) sau pe cale vegetativă (asexuată, prin porţiuni de plantă). ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ (SEXUATĂ) Acest mod de înmulţire se foloseşte mai puţin şi se poate realiza pe cale naturală (hibridare sexuată naturală, liberă) şi pe cale dirijată (hibridare sexuată dirijată, controlată). Înmulţirea prin seminţe, pe cale naturală (hibridare sexuată naturală) se realizează în mod liber, fără intervenţia omului. Astfel, seminţele provenite de la plantele la care a avut loc hibridarea naturală, ajunse în condiţii favorabile de germinare formează plante noi. Noile plante au un spectru larg de variabilitate, iar prin asimilarea unor condiţii noi de viaţă se poate îmbogăţi fondul de material biologic, aşa cum se crede că s-ar fi format multe din soiurile de viţă roditoare cu origine necunoscută. Înmulţirea prin seminţe pe cale dirijată (hibridare sexuată dirijată, controlată) se practică pentru obţinerea de soiuri valoroase. În funcţie de obiectivele urmărite se folosesc seminţe de la plantele obţinute prin hibridare sexuată controlat.

ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ

Acest mod de înmulţire se realizează prin următoarele procedee: marcotaj, prăbuşire, micropropagare " in vitro ", butăşire şi altoire. După metoda folosită la înmulţirea vegetativă, plantele obţinute se împart în două grupe, şi anume: plante cu rădăcini proprii, atunci când sistemul radicular şi cel aerian aparţin aceleiaşi unităţi taxonomice (marcotaj, prăbuşire, butăşire şi micropropagare) şi plante fără rădăcini proprii, când sistemul radicular şi cel aerian aparţin la unităţi taxonomice diferite (altoirea). Înmulţirea vegetativă prezintă următoarele avantaje: plantele obţinute asigură reproducerea mai fidelă a caracterelor şi a însuşirilor economice utile, prezintă mai multă uniformitate, intră relativ repede pe rod şi ating perioada producţiilor mari într-un interval de timp mai scurt. ÎNMULŢIREA PRIN MARCOTAJ Acest mod de înmulţire se utilizează la refacerea desimii iniţiale a plantaţiilor viticole roditoare, care depăşesc vârsta de 15 ani (în special a celor de pe nisipuri) şi la portaltoi. Prin marcotă se înţelege o porţiune viabilă de coardă sau lăstar, care în condiţii favorabile de mediu înrădăcinează pe porţiunea îngropată în sol, înainte de a fi separată de

2

planta mamă. Aceasta poate fi realizată prin arcuire sau dirijarea orizontală a coardei (lăstarului) la diferite adâncimi în sol sau prin muşuroire la suprafaţă. Tipurile de marcotaj folosite în viticultură se clasifică după urmă-toarele criterii: grad de lemnificare, număr de marcote obţinute de la o plantă mamă şi metoda de acoperire în vederea înrădăcinării. După gradul de lemnificare se deosebeşte marcotajul "în verde" executat în perioada de vegetaţie, folosind lăstari cu început de maturare a lemnului de bază şi marcotajul "în lemnificat", când se folosesc coarde de 1 an şi se execută în perioada de repaus relativ. După numărul de marcote obţinute sau de goluri se pot aminti: marcotajul simplu ("în verde" sau "în uscat"), când se obţine o singură marcotă sau se completează un singur gol şi marcotajul multiplu care poate să fie şerpuit sau muşuroit . Principii fiziologice. Ca metodă de înmulţire a viţei de vie marcotajul se sprijină pe principii asemănătoare cu cele ale butăşirii, cu deosebirea că independenţa temporară şi aparentă nu se manifestă, deoarece separarea de planta mamă se face numai după înrădăcinare. Factorii de influenţă ai înrădăcinării la înmulţirea prin marcotaj sunt asemănători cu cei de la înmulţirea prin butăşire, însă cu posibilităţi limitate de dirijare a celor de natură ecologică sau de neaplicare a unora tehnologici (preforţarea, forţarea şi folosirea substanţelor bioactive pentru stimularea înrădăcinării), deoarece procesul este localizat în câmp. ÎNMULŢIREA PRIN PRĂBUŞIRE În practică, prăbuşirea reprezintă, în primul rând, o măsură de reîngropare a butucilor dezgoliţi în urma procesului de eroziune, specific terenurilor în pantă neamenajate antierozional, apoi de refacere a potenţialului vegetativ şi de producţie a celor intraţi în declin şi, în ultimă instanţă, de completare a golurilor din imediata apropiere a butucilor prăbuşiţi de pe acelaşi rând sau de pe rânduri învecinate. Principiile fiziologice, mecanismul formării rădăcinilor şi factorii de influenţă sunt relativ asemănători, dacă nu chiar identici cu cei de la înmulţirea prin marcotaj. Sub aspect tehnic prăbuşirea se realizează prin săparea unei gropi până la adâncimea nivelului rădăcinilor bazale, în care se prăbuşeşte butucul în poziţie orizontală. Fiind o metodă bazată pe multă muncă manuală şi fără posibilităţi de mecanizare, metoda de înmulţire a viţei de vie prin prăbuşire se practică tot mai rar. ÎNMULŢIREA PRIN MICROPROPAGARE (IN VITRO) Însuşirea de regenerare naturală a plantelor prin organe nespecializate a determinat multiple preocupări privind înmulţirea, fără a se pierde capacitatea generativă. La începutul secolului al XX-lea metoda reprezenta o simplă ipoteză. Confirmarea pozitivă s-a produs mai târziu, când s-a realizat reproducerea de plante dintr-un grup de celule (meristeme) sau o celulă. Astfel, s-a conturat sistemul de înmulţire "in vitro", metodă modernă, rapidă, cu randament foarte ridicat, comparativ cu cea clasică de înmulţire vegetativă. La viţa de vie primele începuturi privind micropropagarea "in vitro" s-au înregistrat cu aproximativ cinci decenii în urmă (Morel G., 1944). Reţinerile privind folosirea acestei metode au fost datorate potenţialului de rod mai redus în primii ani, determinat de fenomenul de " juvenilizare " (Mullins M. G. şi colab., 1979). Acest dezavantaj poate fi eliminat prin unele tratamente care favorizează trecerea mai rapidă de la starea fiziologică " juvenilă " la cea adultă (Nazeron R. şi colab., 1983). Un alt inconvenient al clonării "in vitro" la viţa de vie îl reprezintă faptul că plantele obţinute nu pot fi folosite la înfiinţarea plantaţiilor viticole pe terenurile unde se impune utilizarea viţelor altoite. Micropropagarea (cultura "in vitro"), ca metodă de înmulţire vegetativă, se bazează pe următoarele principii fiziologice : totipotenţa celulară, independenţa fiziologică temporară

3

şi aparentă a explantelor, posibilitatea de stimulare a proliferării ţesuturilor şi de înmulţire a plantelor neoformate. Totipotenţa celulară este deţinută de fiecare celulă, dar exprimarea se produce numai la unele tipuri de celule sau grupe de celule. Acestea sunt restructurate morfogenetic şi pot răspunde anumitor stimuli meniţi să regenereze, în anumite condiţii specifice, formaţiuni de embrioni cu rădăcină, tulpină şi coroană, până la plante noi (Murashige S., 1984). Independenţa temporară şi aparentă exprimă posibilitatea de menţinere în viaţă a explantelor, inoculate pe mediu de cultură, până la emiterea de neoformaţiuni. Posibilitatea de stimulare a proliferării ţesuturilor se materializează prin inocularea explantelor pe medii de cultură în vederea transformării lor în formaţiuni tisulare autonome. Multiplicarea plantelor neoformate are la bază posibilitatea de înrădăcinare a minibutaşilor pe medii de cultură asemănătoare celor din faza iniţială, însă cu corectarea conţinutului în substanţe hormonale - prin reducerea citokininelor în favoarea auxinelor. Fazele operaţionale Procesul de micropropagare cuprinde, în ansamblu, mai multe faze (etape) derulate într-o anumită succesiune, însă fără o accepţiune unitară. Astfel, Murashige S. (1974) distinge pentru prima dată în practica de micropropagare în sistem industrial trei etape, şi anume: - etapa I-a, care cuprinde înfiinţarea culturilor cu plante selecţionate şi o stare fitosanitară îmbunătăţită, de la care se recoltează material vegetal donator de explante; - etapa a II-a, care include iniţierea, multiplicarea şi propagarea "in vitro" a materialului vegetal; - etapa a III- a, ce constă în pregătirea şi trecerea plantelor regenerate "in vitro" pe substrat natural. Pe baza noilor realizări ştiinţifice sunt acceptate cinci etape (fig.6.4.): Etapa I. Înfiinţarea culturii de plantă mamă. Etapa a II-a. Înfiinţarea culturii "in vitro" . Aceasta cuprinde iniţierea şi creşterea de plante noi pe medii artificiale din fragmente vegetale (culturi de organe cu capacitate regenerativă şi explante de dimensiuni microscopice, ţesuturi, celule, protoplaşti). Materialul vegetal folosit provine de la plante mamă sănătoase obţinute anterior sau de la plante elită alese pentru înmulţire. În funcţie de tipul de explant şi faza sezonală se recoltează în perioada de repaus relativ porţiuni de coarde care nu au mugurii bine exteriorizaţi şi în faza de creştere intensă din perioada de viaţă activă, lăstari cu frunze şi vârful intact. Etapa a III-a. Formarea şi multiplicarea plantulelor neoformate. Recipientele cu medii nutritive, în care s-au inoculat explante, se depun în camera de creştere cu condiţii de mediu controlat, în rândul cărora temperatura, lumina, umiditatea şi aerul ocupă un loc important. Etapa a IV-a. Înrădăcinarea neoplantulelor. Multiplicarea şi înrădăcinarea se realizează prin subculturi repetate de minibutaşi. Operaţiunea poate fi favorizată, în prealabil, şi pe calea alungirii lăstarilor prin transferul culturii iniţiale pe timp limitat pe un mediu adecvat. Fluxul tehnologic de multiplicare constă în detaşarea, începând de la bază, a lăstarilor neoformaţi în faza iniţială, urmată de fragmentarea lor sub formă de minibutaşi de câte un nod cu ochi. Aceştia sunt trecuţi în subcultură pe un mediu de cultură proaspăt, asemănător celui iniţial, însă, cu corecţia conţinutului în substanţe hormonale, respectiv de reducere a citokininelor (zeatină sub 0,1 mg/l) şi de asigurat preponderenţa auxinelor în favoarea înrădăcinării. Multiplicarea se continuă prin subculturi repetate de până la 10 -12 etape succesive, cu intervale de 35 - 45 zile pentru fiecare din acestea. În felul acesta se poate ajunge la o rată

4

posibilă de multiplicare de până la 2 x 10 6 (Nazeran, R., 1972). Plantele obţinute prin subculturi repetate şi cele individualizate încă din faza iniţială se înrădăcinează "in vitro". Etapa a V-a. Transferul în mediul natural, verificarea şi livrarea materialului. Rolul important în transferul plantelor din mediul controlat aseptic în cel natural îl are aclimatizarea.. În faza de început, pentru diminuarea stresului hidric, se acoperă fiecare plantă cu ghivece din material plastic. În vederea certificării valorii biologice a materialului produs, plantele aclimatizate în mediul natural se supun unui control citogenetic şi fitosanitar adecvat . ÎNMULŢIREA PRIN BUTĂŞIRE Materialul săditor viticol produs pe cale vegetativă - prin butăşire - se poate grupa după criterii: tehnico-utilitare şi categorii biologice. În funcţie de necesităţile tehnico-utilitare se obţin butaşi portaltoi înrădăcinaţi, viţe nealtoite pe rădăcini proprii şi viţe altoite. După categoriile biologice acesta se grupează în: material săditor autentic, selecţionat, elită şi certificat. ÎNMULŢIREA PRIN BUTAŞI NEALTOIŢI Acest procedeu de înmulţire a viţei de vie a fost utilizat până la dezastrul produs de filoxeră. Butaşii care reproduc o nouă plantă sunt porţiuni de tulpină care au cel puţin un mugure viabil. Butăşirea, ca metodă de înmulţire, se bazează pe independenţa fiziologică a unor părţi de plantă şi pe capacitatea lor de restituţie. Materialul săditor viticol nealtoit este produs pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi şi a celor roditoare pe terenurile nefiloxerate (nisipuri). După felul organelor, butaşii pot fi verzi, realizaţi din lăstari în stadiu erbaceu (cu vârstă mai mică de 1 an) şi butaşi lignificaţi, proveniţi din coarde de 1 an. După numărul de muguri, butaşii pot avea unu sau mai mulţi muguri. Butaşii cu un singur ochi se folosesc în practica viticolă numai atunci când se urmăreşte înmulţirea rapidă a unor genotipuri valoroase şi cu înrădăcinare în condiţii de mediu controlat (în sere, solarii). În practica viticolă este generalizată folosirea butaşilor cu mai mulţi ochi. După lungime, butaşii sunt scurţi (sub 30 cm lungime), mijlocii (30 -45 cm), lungi (45 - 60 cm) şi foarte lungi (60 - 80 cm). După grosime, aceştia pot fi: subţiri (< 7 mm ), mijlocii (7 - 12 mm ) şi groşi (> 12 mm ). La alegerea şi organizarea terenului se ţine seama de aceleaşi criterii ca la alegerea terenului pentru şcoala de viţe (plasare în mijlocul zonei de deservire, teren plan cu posibilităţi de irigare). Pregătirea terenului constă în desfundarea acestuia la 60 cm şi fertilizarea cu 60 tone gunoi de grajd. La plantare se folosesc butaşi de viţe nobile lungi de 50 ± 5 cm, fasonaţi la 0,5 cm sub mugurele de la bază şi 1 cm deasupra mugurelui de la vârf. Mugurii se extirpă pe toată lungimea, cu excepţia celui de la nodul din vârf. Înainte de plantare se face stratificarea şi preforţarea, după caz, sau se stimulează înrădăcinarea, în mod asemănător ca la tehnologia de obţinere a viţelor altoite . Plantarea în biloane se poate face culcat în lungul biloanelor, astfel încât mugurele din vârf să ajungă la 40 cm deasupra bazei bilonului iar baza să se găsească la 15 - 20 cm sub baza bilonului (Tuţă, V., 1964). Restul lucrărilor, inclusiv copcitul se aplică ca pentru viţele altoite. Producerea materialului săditor nealtoit prin utilizarea butaşilor scurţi. Se practică pentru înmulţirea rapidă a soiurilor valoroase, în condiţiile existenţei unor cantităţi reduse de material biologic. Butaşul se prelevează la lungimea de un mugure . 5

Pentru a mări suprafaţa de înrădăcinare marginile butaşului se secţionează oblic sau se realizează o incizie centrală până la mijlocul coardei. Butaşii astfel fasonaţi se stratifică timp de 15 - 20 de zile în teren cu umiditate la limite moderate şi temperatură de 15 - 20 0C sau în ghivece nutritive, (turba în amestec fiind prezentă) pentru evitarea transplantării. Tehnologia de producere a butaşilor portaltoi înrădăcinaţi. Pentru înmulţire se folosesc butaşi lemnificaţi de portaltoi lungi de 36 - 40 cm (cu 3 noduri). Păstrarea butaşilor portaltoi, verificarea calităţii şi umectarea se execută după tehnologiile obişnuite. Înainte de plantare se indică să se facă preforţarea; pentru aceasta ei se stratifică la fel ca butaşii altoiţi. Durata de forţare este de 3 săptămâni (două săptămâni la temperatura la 23 - 25 0 C şi o săptămână la 12 0 C). Preforţarea se încheie cănd butaşii prezintă la polul opus calus. Plantarea se poate face în biloane sau pe teren nebilonat. Lucrările celelalte, de dirijare a creşterii şi maturării, se execută în mod asemănător celor de la producerea viţelor altoite.

ÎNMULŢIREA VIŢEI DE VIE PRIN PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE

Materialul săditor viticol se obţine în unităţi de producţie specializate, denumite pepiniere. Pepiniera, ca unitate complexă, cuprinde sectoare dependente între ele. Acestea sunt: plantaţiile furnizoare de butaşi portaltoi şi altoi, şcoala de viţe sau solarii şi teren pentru asolament. La acestea se adaugă: construcţiile specifice (complexul de altoire şi forţare, solariile), amenajările aferente (complex administrativ, remize, instalaţii, magazii) şi sistema de maşini specifică. Plantaţiile de viţe neroditoare pentru portaltoi. Viţele Vitis vinifera sunt sensibile la filoxeră. Cultivarea lor pe terenurile filoxerate nu este posibilă fără a fi apărate împotriva acestei insecte. Până în prezent cel mai eficient mod de apărare este altoirea pe portaltoi rezistenţi la filoxeră. De aceea, pentru producerea viţelor altoite sunt necesari butaşii proveniţi din coardele viţelor rezistente la filoxeră, dar neroditoare, numite viţe portaltoi. Pentru obţinerea coardelor din care se obţin butaşii portaltoi este necesară, în primul rând, înfiinţarea plantaţiilor de viţe ce constă în : alegerea arealelor, organizarea, amenajarea şi pregătirea terenului, plantarea viţei de vie şi întreţinerea ei până la intrarea în producţie. Recunoaşterea plantaţiilor portaltoi în vederea recoltării materialului de altoit. La aceste plantaţii se efectuează, în momentele care determină calitatea materialului de altoit, controale (2 - 3). În principal se urmăreşte executarea lucrărilor prevăzute în tehnologie (lucrările solului, plivit, 8 - 12 lăstari / butuc, copilit, legatul lăstarilor, cârnit, protecţia fitosanitară, identificarea, marcarea şi eliminarea impurităţilor ş.a.). Pentru eliberarea certificatelor de valoare biologică -butaşi autentici - se vor îndeplini condiţiile: autenticitate 100 %, lipsa atacului de cancer bacterian (Agrobacterium tumefaciens), de putregai alb al rădăcinilor (Rosselinia necatrix) şi îndeplinirea cerinţelor tehnice ale standardelor în vigoare. La eliberarea certificatelor de valoare biologică pentru butaşi selecţionaţi se vor asigura condiţiile de recoltare din plantaţii înfiinţate cu butaşi portaltoi autentici dacă s-au aplicat lucrările de selecţie timp de trei ani.

6

Recoltarea şi fasonarea coardelor portaltoi. Se face toamna,când conţinutul de substanţe de rezervă din coarde este maxim, înaintea începerii procesului de migrare a substanţelor din tulpină spre rădăcină. Momentul se stabileşte în funcţie de primele geruri mai puternice (-8, -100 C) cu durata de minim 2 zile, aproximativ la 2 săptămâni după căderea frunzelor. Lucrarea constă în tăierea coardelor deasupra nodului al doilea de la bază, la cca 10 cm de la punctul de inserţie şi a legăturilor (de la bază spre vârf). Tragerea coardelor de pe mijlocul de susţinere se realizează atent pentru ca acesta să nu fie deteriorat. Coardele recoltate se strâng şi se scot la locul de fasonare, unde li se îndepărtează copilii şi cârceii (la 1,5 cm de la bază) şi vârfurile necoapte. Organizarea lucrării se face în aşa fel încât de la tăiere şi până la fasonare şi segmentare butaşii să nu fie afectaţi de uscăciune, îngheţ şi vânt. După fasonare se execută segmentarea coardelor în butaşi. Butaşul de viţă portaltoi trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să fie drept minimum două noduri, lungimea minimă 40 cm (inclusiv 2 cm sub nodul bazal), diametrul mare la vârf între 7 - 12 cm, lemn sănătos şi bine maturat, în secţiune transversală, să fie de culoare vie şi fără pete cafenii. Segmentarea coardelor se face în porţiuni însumate de trei,doi sau un butaş. Recomandabil este ca proporţia butaşilor de trei lungimi să fie de 70 - 80 %. Butaşii fasonaţi la aceeaşi lungime se leagă în pachete de 100 bucăţi, cu baza în aceeaşi parte şi se etichetează, evidenţiindu-se: soiul, categoria biologică, unitatea producătoare şi actul legislativ în vigoare. Producţia medie de butaşi portaltoi este cuprinsă, în general, între 80 - 140.000 butaşi / ha (Grecu, V. şi colab., 1987). Păstrarea butaşilor portaltoi. Butaşii portaltoi, recoltaţi la momentul optim de maturare, trebuiesc păstraţi până la executarea operaţiunii de altoire. Pentru a nu se produce un consum exagerat al substanţelor de rezervă este necesar ca între recoltare şi altoire să se asigure condiţii de păstrare favorabile menţinerii substanţelor de rezervă şi viabilitătii celulelor. Aceste condiţii sunt determinate de temperatură (cuprinsă între +1 şi +4 0 C) şi umiditatea relativă a aerului (în jur de 85 %). Tratamente anticriptogamice. Înainte de introducere la păstrare se efectuează tratamente împotriva unor agenţi patogeni ca: Botrytis, Alternaria Fusarium, Phomopsis. Acestea constau în tratarea butaşilor portaltoi într-o soluţie de Chinosol W (0,5%) sau de Cryptonol lichid (2,5 %) timp de 2 - 10 ore, în funcţie de temperatura apei. La temperatura apei de 150C butaşii se ţin la îmbăiere 2 ore, la 10 0C, 3 ore; la 50C, 5 ore la 30C, 8 ore şi la 10C, 10 ore. Ambalarea butaşilor în vederea păstrării. După efectuarea tratamentului anticriptogamic şi zvântarea butaşilor, aceştia se introduc în saci de polietilenă. Într-un sac se introduc 3 pachete de butaşi portaltoi. Temperatura butaşilor şi a mediului înconjurător în momentul introducerii în saci este necesar să fie sub 10-12 0C. Păstrarea propriu-zisă. Pentru păstrare se pot folosi : camerele frigorifice şi silozurile de nisip (la suprafaţa solului), sub cerul liber sau în bordeie. Obţinerea coardelor altoi constituie veriga principală în obţinerea materialului săditor viticol cu valoare biologică. Coardele altoi se produc în diferite tipuri de plantaţii: plantaţii mamă - specializate în principal pentru producerea de coarde altoi; plantaţii de producţie - autorizate pentru producţii de coarde altoi în secundar şi în principal producţie de struguri şi plantaţii de tip butaşieră pentru producerea coardelor altoi în sistem intensiv. Producerea coardelor altoi în plantaţii mamă - specializate. Plantaţia mamă specializată (butaşieră cu caracter mixt) produce în principal coarde altoi şi, prin aceasta, se asigură menţinerea unui nivel ridicat al valorii biologice. De aceea, la înfiinţare se utilizează material săditor viticol cu valoare biologică ridicată, din soiuri noi, clone şi unele soiuri valoroase, recomandate.

7

Producerea coardelor altoi în plantaţii de producţie autorizate . Plantaţia de producţie autorizată are caracter mixt şi produce în secundar coarde altoi şi, în principal, producţie de struguri. Aceste plantaţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: puritate biologică (cel puţin 90 % butuci din soiul prevăzut la înmulţire), o stare generală şi fitosanitară bună. Particularităţi specifice de exploatare. În acest tip de plantaţii producătoare de coarde altoi şi struguri se execută lucrări speciale pentru realizarea acestor deziderate. Acestea sunt reprezentate prin: fertilizare şi tratamente fitosanitare suplimentare, execuţia operaţiunilor "în verde" (plivit, copilit, cârnit) şi aplicarea lucrărilor de selecţie. Producerea coardelor altoi în plantaţii de tip butaşieră. Plantaţia de tip marcotieră (butaşieră) pentru producerea coardelor altoi în sistem intensiv se înfiinţează pentru producerea soiurilor rare şi valoroase pe nisipuri. Ele se pot înfiinţa şi pe terenuri uşoare, cu utilizarea viţelor altoite (Martin, T. şi colab., 1976). Acest tip de plantaţie se caracterizează prin desime mare de butuci la hectar (18.000 - 38.000). De la aceste plantaţii se pot recolta 100.000 - 200.000 coarde altoi / ha. Recoltarea coardelor altoi se efectuează toamna, după căderea frunzelor, înaintea începerii circulaţiei inverse a hidraţilor de carbon. La momentul biologic optim se recoltează coardele altoi. Ele trebuie să indeplinească condiţiile cerute de standardele în vigoare: autenticitatea impusă, grosimea măsurată pe diametrul mare să fie de 8 - 12 mm , să aibă 8 muguri viabili, normal dezvoltaţi. Sunt eliminate de la înmulţire coardele afectate de grindină, boli criptogamice, răniri mecanice, torsionări ale ţesuturilor ş.a. Producerea butaşilor altoi în seră prin multiplicare rapidă. Tehnica respectivă (practicată în Franţa, Boidron şi Anran, 1994) se caracterizează prin: producerea unor mari cantităţi de butaşi (120-150 muguri/ plantă) chiar din primul an (la cultura în câmp se realizează cu greu înainte de 3-4 ani); stare fitosanitară foarte bună şi calitate ridicată a materialului (diametru şi nivel substanţă de rezervă ). Potenţialul productiv în aceste condiţii este mai ridicat la producerea butaşilor altoi cu valoare biologică superioară comparativ cu a celor portaltoi. Pentru practicarea acestei tehnici sunt necesare: seră, echipamente şi materiale. Se folosesc toate tipurile de seră care asigură:  o creştere maximă a plantelor în înălţime , pentru a se obţine o producţie cât mai mare de butaşi;  aerare şi ventilaţie suficiente, în orele de insolaţie care pot determina creşteri excesive de temperatură. Substraturile pentru plantare sunt: puzolanul (material de origine vulcanică, foarte poros) care asigură o bună repartiţie a apei şi a aerului (minim 50 % aer), şi o bună circulaţie a soluţiilor şi vata minerală (porţiuni paralelipipedice 100 x 20 x 7 cm), dar la folosirea ei există riscul menţinerii conţinutului de apă. Fasonarea, păstrarea şi expedierea coardelor altoi Fasonarea se realizează prin secţionarea coardelor la cel puţin 4 cm sub mugurele bazal şi la 4 cm deasupra ultimului mugure. După fasonare coardele se leagă în pachete de 100 bucăţi, se etichetează şi se stratifică provizoriu (sub folie de polietilenă). Păstrarea. Înainte de introducerea la păstrare coardele altoi sunt supuse tratamentelor anticriptogamice (asemănător coardelor portaltoi). Coardele altoi se păstrează în: camere frigorifice, silozuri de nisip sub cerul liber şi bordeie sau încăperi. Expedierea se efectuează în zilele cu temperaturi pozitive şi se asigură condiţiile de prevenire a deshidratării.

8

Materialul biologic (expediat) este însoţit de actele privind garantarea calităţii şi gestionarea acestora. Şcoala de viţe constituie locul unde se produc viţe altoite şi viţe pe rădăcini proprii (nobile şi portaltoi). Terenul ales pentru acest sector pepinieristic este necesar să fie plan, amplasat lângă o sursă de apă, neinundabil, neinfestat cu dăunători şi fertil. Condiţii climatice favorabile sunt asigurate în arealele cu temperaturi medii în luna mai şi iunie de minimum 18 0 C, şi în lunile iulie, august de 220 C. Organizarea terenului pentru şcoala de viţe se face prin împărţirea terenului în sole repartizate pentru culturile din succesiunea asolamentului şi şcolii de viţe. Între sole se lasă drumuri (4-5 m lăţime), canale principale de distribuţie a apei şi perdele de protecţie. Obţinerea viţelor altoite se poate realiza în două sisteme tehnologice: clasic şi modern Tehnologia producerii viţelor altoite în sistem clasic Aceasta cuprinde următoarele secvenţe tehnologice: alegerea biopartenerilor, altoirea, forţarea, înrădăcinarea şi dirijarea creşterii şi maturării lăstarilor . Alegerea biopartenerilor. Diferenţele (% viţe STAS) dintre combinaţiile de altoire sunt determinate de caracteristicile ereditare ale soiurilor. De aceea, nefiind estompate diferenţele dintre soiuri este necesară stabilirea combinaţiilor altoi - portaltoi care asigură procente ridicate de viţe STAS Pregătirea butaşilor portaltoi constă în: scoaterea de la păstrare, verificarea caracteristicilor de calitate, fasonarea, umectarea şi calibrarea. După fasonare, butaşii se lotizează pe categorii de diametre. Sortarea se face prin mă Pregătirea altoilor cuprinde următoarele lucrări: scoterea coardelor altoi de la păstrare, verificarea caracteristicilor de calitate, fasonarea şi umectarea. Altoirea cu butaşi în stare erbacee (în verde) se foloseşte mai rar, şi numai în anumite zone viticole, reprezentând un mijloc eficace de refacere a desimii iniţiale a plantaţiilor viticole. Ea se execută după trecerea lăstarului din faza de structură primară, la cea secundară. Concreşterea, la altoirea în verde, se realizează pe seama formaţiunilor histologice, apărute ulterior altoirii prin intermediul cambiului. Altoirea "în verde" se poate realiza şi cu butaşi erbacei care se obţin în mediu controlat. Metoda are următoarele avantaje: multiplicare rapidă a materialului biologic valoros, înrădăcinare puternică, concreştere reuşită între parteneri şi obţinerea de material săditor liber de viroze. Procedeul constă în prelevarea de butaşi erbacei portaltoi şi altoi (la fiecare 6-7 săptămâni); altoirea lor se execută după metoda în copulaţie iar dirijarea concreşterii şi înrădăcinării se efectuează în mediul controlat (Jenny, M., 1991). Altoirea în verde cu minibutaşi butaşi de la plantele mamă cultivate în seră constă în:  creşterea în seră a plantelor mamă de altoi şi portaltoi până când se obţin butaşi cu aptitudini fiziologice şi fizice (lungime şi diametru) optime altoirii;  prelevarea de la plantele mamă a butaşilor portaltoi şi altoi şi altoirea. Acestea se execută cu maşina GCEV (grefent vert) randamentul fiind de 30-50 % în condiţiile călduroase ale anului şi de 90 % în cele răcoroase;  intoducerea butaşilor altoiţi pe un substrat de dezvoltare într-o incintă cu umiditate saturată şi temperatura de 20 0C;  suprimarea mugurilor portaltoi şi asigurarea condiţiilor de creştere până la stadiul care să permită plantarea la loc definitiv.

9

Producerea viţelor altoite în verde prin apropiere laterală. Metoda constă în obţinerea de lăstari altoi şi portaltoi proveniţi din butaşi de un mugure plantaţi în ghivece cu amestec nutritiv în spaţiu protejat. La momentul biologic optim altoirii în verde ghivecele cu lăstari altoi şi portaltoi se apropie. Metoda de altoire folosită este în copulaţie simplă. Ea constă în: execuţia unor pene la lăstarii biopartenerilor, îmbinarea şi legarea cu un material biodegradabil a acestora. După realizarea unei minime concreşteri lăstarul altoi se detaşează de propriul sistem radicular, iar lăstarul portaltoiului se îndepărtează. Lăstarul altoi se dezvoltă pe sistemul radicular al portaltoiului. Dirijarea creşterii şi maturării lăstarului altoi se efectuează în condiţii de spaţiu controlat. Viţele obţinute se vor planta la loc definitiv. Altoirea cu butaşi lemnificaţi (în uscat ) la masă. Altoirea în uscat este cel mai mult folosită. Ea se poate executa manual sau prin utilizarea maşinilor de altoit. Momentul declanşării altoitului se stabileşte în funcţie de epoca optimă de plantare a viţelor în şcoală şi de posibilităţile de realizare a programului de altoiri. Calendaristic, lucrarea începe în prima jumătate a lunii martie şi se încheie în prima decadă a lunii aprilie. La altoirea manuală se foloseşte metoda de altoire în copulaţie perfecţionată (cu limb sau pană). Tehnica altoirii propriu-zise constă în execuţia unei secţiuni transversal-oblice, la capătul superior al butaşului portaltoi, pregătit pentru altoire, pe diametrul mugurecârcel.Secţiunea realizată trebuie să aibă lungimea de 1,5 ori mai mare decâît diametrul secţiunii transversale. Pana de îmbinare se execută printr-o tăietură interioară, care porneşte de deasupra măduvei, este la început longitudinală, iar apoi are un traseu aproape paralel cu al secţiunii transversal-oblice . La butaşul altoi pregătit pentru altoire se execută o secţiune transversal - oblică pe diametrul mugure-cârcel începând de la baza mugurelui şi cât mai aproape de el. Secţiunea trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii şi să fie asemănătoare cu a portaltoiului. Apoi se execută şi la altoi pana de îmbinare în mod asemănător. Operaţiunea se finalizează prin îmbinarea altoiului cu portaltoiul. Altoirea mecanizată cu butaşi lemnificaţi (în uscat). La altoirea în forma literei omega sau vârf de lance" se folosesc maşinile LPM-1 (Bulgaria), MA-1 şi MA-2 (România) şi dispozitivele DPA-1, DPA-2 şi DPA-3 (România). Rezultate bune se obţin dacă butaşii au diametrul de 9 - 12 mm. Pentru productivitate ridicată este bine să fie sortaţi butaşii cu ajutorul stativului de calibrare . Altoirea mecanizată, faţă de cea manuală, prezintă unele avantaje ca: productivitate ridicată şi posibilitatea folosirii de lucrători necalificaţi, după o prealabilă instruire de 2-3 zile (Grecu, 1988), dar nu aduce nici ea condiţii mai bune pentru realizarea procesului de concreştere la altoire. Performanţele calitative înregistrate la altoirea mecanizată sunt apropiate de cele ale altoirii manuale. Recepţia. După execuţia altoirilor se verifică butaşii altoiţi (cantitativ şi calitativ), pentru a se depista cei incorect altoiţi. Folosirea biostimulatorilor de calusare şi înrădăcinare. În procesul de formare al calusului şi rădăcinilor, un rol important îl au giberelinele, care intervin în diviziunea celulară, auxinele, care favorizează creşterea şi dezvoltarea (Mirică şi colab., 1982) şi citochininele, care sunt capabile să inducă, în celulele ce nu aparţin meristemelor sau zonelor generatoare, potenţial de diviziune (Oprean,M., Olteanu,I. 1983). La noi în ţară , rezultate bune s-au obţinut prin înmuierea, înainte de parafinarea butaşilor altoiţi cu stimulatorul de calusare "Calovit" (produs de I.C.C. Cluj-Napoca). Utilizarea lui a determinat ca procentul de viţe de calitatea I-a să crească cu 4,6 (Grecu şi colab., 1988). Aplicarea bioregulatorilor şi a parafinării.Cercetări de dată mai recentă, cu largă accepţiune pentru practica viticolă au demonstrat că şi folosirea substanţelor bioactive de tip " Calovit " în producerea materialului săditor viticol poate contribui la realizarea în condiţii cât 10

mai bune a concreşterii la altoire, la sporirea randamentului de viţe altoite, la îmbunătăţirea calităţii acestora şi ridicarea indicilor de economicitate. Parafinarea are scopul de a proteja punctul de altoire faţă de condiţiile neprielnice de mediu. Pentru parafinare se foloseşte un amestec constituit din: parafină comercială cca 94 % + bitum (smoală) 3 % + colofoniu industrial 3 % şi adaus de produs antibotritic (de exemplu Benlate în proporţie de 0,15 %). Tehnica de parafinare constă în introducerea (o singură imersie, de ordinul fracţiunilor de secundă) butaşilor altoiţi pe lungimea de 12-16 cm, (măsurată de la vârf spre bază) în amestecul respectiv, când acesta are temperatura de 70±2 0C. Lucrarea este obligatorie în cazul stratificării parţiale pentru forţare. Stratificarea se face pentru a asigura un mediu favorabil procesului de creştere, şi constă în introducerea butaşilor în întregime, sau parţial, în substrat. Lăzile de stratificare şi forţare tradiţionale sunt confecţionate din lemn). În prezent, acestea se realizează din material plastic şi au o capacitate de 450 - 500 butaşi , sau cutii cu schelet metalic şi pereţi din plăci de polietilenă de tip fagure şi au o capacitate de 700 - 750 butaşi. Mediul de stratificare poate fi turbă (pH apropiat de 7), nisip, apă sau soluţie nutritivă.Stratificarea parţială se practică în cazul în care butaşii au fost parafinaţi. Acest mod de stratificare asigură următoarele avantaje: neetiolarea lăstarilor, absenţa rădăcinilor date din altoi, formarea la punctul de altoire de calus circular cu densitate ridicată şi eliminarea condiţiilor de apariţie a atacului de mucegaiuri. Ca mediu de stratificare se poate utiliza şi turba. Aceasta nu favorizează dezvoltarea mucegaiurilor, menţine umiditatea şi temperatura constantă. Pentru parcurgerea forţării se pot folosi şi alte procedee: introducerea bazei butaşilor în apă (Constantinescu, 1974), electrostratificarea, bacuri cu soluţie nutritivă. Forţarea are ca scop optimizarea factorilor favorabili procesului de concreştere la altoire şi se realizează în spaţii special construite, în cadrul complexului de altoit şi forţat . În perioada de forţare temperatura se dirijează în următorul mod: în primele 4 -6 zile temperatura se menţine la 28-30 0C (înregistrarea se face în aer, la mijlocul locului de forţare şi la înălţime medie). Şocul acesta de temperatură determină intrarea rapidă în activitate a ţesuturilor meristematice. Până la apariţia lăstarilor, temperatura se dirijează la 22-20 0 C, apoi aceasta se menţine la 18-200 C în timpul zilei şi 14-160 C în timpul nopţii . Durata totală a forţării se încadrează între 18-21 zile. În aer umiditatea relativă se impune să fie, în primele 9-10 zile,de cca 85 - 90 % şi, apoi, de 70-80%, deoarece există pericolul atacului de mucegai. În localul de forţare, este necesar ca, începând cu ziua a cincea, lumina să fie suficientă, chiar completată cu lumină artificială, prin instalarea unor lămpi de neon de 400 waţi, iluminarea făcându-se timp de 12 - 16 ore pe zi. Celelalte lucrări din timpul forţării sunt: aerisirea localului, afânarea rumeguşului, aplicarea de tratamente anticriptogamice, verificarea procesului de calusare şi modificarea locului lăzilor pe verticală . La altoitul de iarnă (ultima jumătate a lunii ianuarie), lăzile cu butaşi altoiţi (pregătite asemănător), se acoperă cu folie de polietilenă, se introduc în spaţii cu temperatura de 1-2 0C şi la 80 - 90 % umiditate relativă a aerului, până în luna martie, când se declanşează forţarea, pentru desăvârşirea calusării şi călirii până la plantare. Declanşarea forţatului se face în funcţie de durata şi mărimea spaţiului de fortificare existent. Dirijarea factorilor din perioada de forţare se face la nivelul parametrilor din fig 6.21. Forţarea se consideră încheiată când lăstarul are 3 - 4 cm, calusul la punctul de altoire este puţin reliefat, iar cel de la baza butaşilor este inelar. Călirea se realizează pentru aclimatizarea viţelor la condiţiile de mediu corespunzătoare locului de plantare. Temperatura, în această perioadă, se menţine la cca 8-100 C, în cazul viţelor plantate în şcoala de viţe, sau la 12-130C, în cazul celor plantate în solarii. Clasarea viţelor, după forţare şi călire, constă în alegerea viţelor bune de plantat, care prezintă lăstari de 10 cm lungime, calus circular la punctul de altoire şi la baza butaşului.

11

Fasonarea constă în dimensionarea lăstarilor la 3-5 cm., scurtarea rădăcinilor la 1 cm şi reparafinarea viţelor în cazul plantării fără biloane. Reparafinarea viţelor. Această lucrare se execută în cazul plantării în teren nebilonat. Ea se poate executa atât la butaşii altoiţi care au fost parafinaţi înainte de păstrare, cât şi la cei neparafinaţi.

12