Viti Cultura

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ "ION IONESCU DE LA BRAD" DIN IAŞI FACULTATEA DE AGRICULTURĂ SPECIALIZAREA AGRICULTURĂ

VITICULTURĂ (Note de curs)

Prof. dr. Rotaru Liliana

IASI - 2011 1

DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL VITICULTURII Viticultura este o ştiinţă aplicativă care studiază însuşirile morfologice, biologice şi măsurile tehnologice de cultivare a viţei de vie, cu scopul de a stabili tehnologii moderne de cultură, care să asigure producţii echilibrate cantitativ şi calitativ, constante în timp, în condiţii de eficienţă economică. Ca ştiinţă biologică, viticultura studiază: originea şi evoluţia viţei de vie, morfologia, anatomia, biologia şi fiziologia, relaţiile viţei de vie cu factorii de mediu etc. Toate aceste aspecte alcătuiesc bazele biologice ale viticulturii şi ajută la fundamentarea tehnologiilor de cultură a viţei de vie. Ca ştiinţă tehnologică, viticultura abordează diferitele aspecte teoretice şi practice care privesc cultura viţei de vie, cum ar fi: tehnologiile de obţinere a materialului săditor viticol, înfiinţarea plantaţiilor viticole, sistemele de cultură şi formele de conducere a viţelor, tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor viticole. Tehnologiile de cultură trebuie aplicate în mod diferit de la o zonă viticolă la alta, de la un soi la altul, ţinând cont de principiile viticulturii biologice, astfel încât impactul nociv asupra mediului şi a produselor viti-vinicole să fie redus la minim. Viticultura viitorului va fi una diferită de cea actuală, care să ţină cont în mod hotărâtor de factorii de mediu, de raţionalizarea tuturor mijloacelor de producţie, astfel încât să fie respectate standardele privind calitatea produselor agricole şi protecţia mediului ambiant în condiţii de eficienţă economică. IMPORTANŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A VITICULTURII Încă din cele mai vechi timpuri, viticultura a constituit un factor esenţial de progres pentru majoritatea popoarelor care practicau această străveche îndeletnicire. În decursul timpului importanţa economică şi socială a viticulturii a crescut necontenit, după cum reiese şi din următoarele aspecte: • -Viticultura este un sector intensiv al agriculturii caracterizat printr-un coeficient ridicat de valorificare a terenului. Valoarea producţiei obţinută de pe un hectar cultivat cu viţă de vie echivalează cu 10-15 ha de culturi cerealiere. • -Valorifică foarte bine terenurile în pantă, nisipurile şi solurile nisipoase, considerate improprii pentru majoritatea culturilor (cereale, plante tehnice). În România, aproximativ 85% din plantaţiile viticole se găsesc amplasate pe terenuri cu pante cuprinse între 4 şi 25%, iar aproximativ 8% din plantaţii sunt amplasate pe soluri nisipoase. • -Este sursă de materii prime pentru economia naţională. Strugurii reprezintă materia primă pentru obţinerea vinurilor şi distilatelor de vin, pentru industria alimentară unde se obţin: sucurile de struguri, mustul concentrat, gemuri, compoturi, stafide, etc. • -Este sursă de produse pentru export. Strugurii pentru masă, vinurile, distilatele, şampania, stafidele, sucurile de struguri sunt produse foarte solicitate la export. • -Este sursă de venituri pentru populaţie. O mare parte a populaţiei care trăieşte în arealele viticole îşi desfăşoară activitatea în viticultură, de unde îşi asigură veniturile necesare vieţii. • -Contribuie la îmbunătăţirea alimentaţiei. Strugurii, datorită compoziţiei lor chimice, constituie un aliment valoros şi necesar pentru organismul uman. În ultimii ani se înregistrează o creştere a consumului de struguri în stare proaspătă, datorită tendinţei generale de orientare spre o alimentaţie sănătoasă, în care resursele vegetale joacă un rol esenţial. Strugurii conţin o serie de substanţe nutritive necesare organismului uman cum ar fi: zaharuri (glucoză, fructoză) 12-25%, acizi organici (tartric, citric, malic) 1-2%, săruri 2

minerale (de Ca, Fe, K, P, etc.) circa 1%, compuşi azotaţi 0,15-0,2%, vitamine (C, B1, B2, PP, A, E), enzime, polifenoli, etc. Aceste substanţe sunt reconfortante pentru organism, având rol energetic, mineralizant şi terapeutic. Un kilogram de struguri consumaţi în stare proaspătă furnizează organismului 800-1200 calorii, ceea ce echivalează cu valoarea energetică a: 500700 g carne de vită, 300 g pâine, 1,1 litri lapte, 1,2 kg cartofi, 3,5 kg tomate, 2 kg mere etc. După valoarea energetică, strugurii ocupă poziţia a 5-a în seria principalelor elemente, după brânză, pâine, carne şi lapte. • -Prin acţiunea combinată diuretică şi laxativă, strugurii contribuie la dezintoxicarea organismului. Cura de struguri sau de suc de struguri denumită ampeloterapie are o origine foarte veche, fiind preţuită de majoritatea medicilor greci şi romani ai antichităţii. Ea are efecte terapeutice şi este indicată în tratamentul afecţiunilor hepatice, renale, cardiovasculare şi a anemiilor. • -Vinul, produsul principal obţinut din struguri este băutura alcoolică naturală cea mai sănătoasă. Consumat raţional vinul este un aliment necesar organismului uman (L.Pasteur, 1878). • -Asigură locuri de muncă pentru o bună parte din populaţie, aspect deosebit de important în contextul actual al creşterii alarmante a şomajului. Comparativ cu alte culturi agricole, cultura viţei de vie necesită mai multă forţă de muncă (aproximativ 100 zile muncă/ha). In plus, sectorul pepinieristic, unităţile de prelucrare a strugurilor şi îmbuteliere a vinurilor necesită şi ele forţă de muncă importantă.

FORMAREA VIŢEI DE VIE CULTIVATE Formarea viţei de vie cultivată (Vitis vinifera) a avut loc cu 9000-7000 ani î.e.n. odată cu trecerea în cultură a viţei sălbatice (Vitis silvestris). Cu toate că viţele americane existau într-un număr foarte mare acestea nu au contribuit la formarea speciei Vitis vinifera, astfel că istoria viţei cultivată este strâns legată de cea a speciei Vitis silvestris. Variabilitatea genetică mare a speciei Vitis silvestris a făcut posibilă alegerea de către om a formelor cele mai valoroase din flora spontană şi cultivarea lor conştientă, lucru esenţial în trecerea de la viţa sălbatică la cea cultivată. Nu se ştie cu exactitate locul unde viţa de vie a fost luată în cultură pentru prima dată. Privitor la originea viţei de vie a fost formulată două teorii: - teoria monocentristă, conform căreia viţa cultivată s-a format într-un singur centru asiatic, din care a migrat apoi în mai multe zone viticole actuale (Teoria migraţiei -V. Hein, 1877). Acest centru ar fi reprezentat de perimetrul geografic format din: Transcaucazia – Asia mică – Armenia – Iran. Majoritatea ampelografilor şi botaniştilor au combătut ulterior această teorie. - teoria policentristă susţine existenţa mai multor centre de origine a viţei de vie (în Asia, Europa, în America de Nord). Această teorie a fost acceptată şi confirmată de către marea majoritate a cercetătorilor printre care şi N.I. Vavilov în 1926, în urma cercetărilor întreprinse cu privire la centrele de origine a plantelor. În ceea ce priveşte viţa cultivată, centrele de origine sunt: Asia Mică, ca centru principal; Asia Centrală (Azerbaidjan, Tadjikistan, Iran, nord-vestul Indiei), în care s-au format soiurile cele mai valoroase de struguri pentru masă; zona mediteraneană în care s-au format cele mai multe soiuri pentru vin; Orientul Îndepărtat (China, Japonia, Coreea), unde s-au format soiurile de viţă rezistente la ger; şi America de Nord, unde s-au format soiurile de viţă roditoare americane.

3

SISTEMATICA VITACEAELOR Vitaceaele fac parte din încrengătura Terebinthale-Rubiales, clasa Dicotiledonate, ordinul Rhamnales (flori cu corola verde), familia Vitaceae. Ele sunt reprezentate prin 18 genuri şi 1100 de specii. Genul Vitis Linne (1735) este cel mai important, deoarece cuprinde speciile de viţă de vie cultivate pentru producţia de struguri şi speciile care se folosesc ca portaltoi. SISTEMATICA GENULUI VITIS În 1887 Planchon a împărţit genul Vitis în două subgenuri sau subgenuri (secţii): subgenul Muscadinia şi subgenul Euvitis, care din 1961 se numeşte Vitis, deoarece codul internaţional de nomenclatură botanică nu mai permite utilizarea prefixului “eu” la denumirea subgenurilor sau secţiunilor. Subgenul Muscadinia cuprinde viţe care au caractere morfologice şi anatomice asemănătoare viţelor aparţinând genului Ampelopsis, cum sunt viţele răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale ale Americii de Nord: Vitis rotundifolia, Vitis munsoniana şi Vitis popenoei. Aceste viţe au numărul de cromozomi 2n=40, sunt imune la filoxeră, rezistente la mană, făinare şi putregaiul cenuşiu şi foarte sensibile la ger. Strugurii acestor viţe sunt mici, cu gust foxat, cu boabe slab suculente, puţine, care acumulează cantităţi reduse de zaharuri. Subgenul Vitis cuprinde viţele adevărate răspândite în zonele temperate ale Europei, Asiei, Americii de Nord, Americii Centrale şi Americii de Sud. Viţele respective au numărul de cromozomi 2n=38 şi prezintă următoarele particularităţi morfologice şi anatomice: coardele au lemnul moale, măduva foarte dezvoltată şi scoarţa exfoliată, cârceii sunt dispuşi intermitent sau continuu putând fi monofili, bifili sau trifili, frunzele sunt întregi sau lobate, strugurii sunt mari, cu boabe numeroase, cărnoase, suculente care acumulează cantităţi mari de zaharuri. Toate speciile secţiei Vitis pot fi altoite şi încrucişate între ele rezultând descendenţi viabili şi fertili.

4

CLASIFICAREA VIŢELOR CULTIVATE Viţele cultivate se împart în două categorii: viţe roditoare de la care se obţin struguri şi viţe portaltoi destinate producerii de butaşi necesari pentru altoire. Viţele roditoare cuprind un număr foarte mare de ramuri şi se împart în trei grupe: viţe roditoare nobile, hibrizi producători direcţi şi soiuri rezistente. Viţele roditoare nobile aparţin speciei V. vinifera, dau producţii mari de struguri şi de calitate superioară, dar sunt sensibile la filoxeră, ger şi bolile criptogamice.

5

Hibrizii producători direcţi (h.p.d.), provin din speciile americane, dau producţii mici de struguri şi de calitate inferioară, în schimb sunt rezistenţi la filoxeră, ger şi bolile criptogamice. Soiurile rezistente sunt viţe cu rezistenţă biologică sporită la filoxeră, ger şi bolile criptogamice. Ele au rezultat din încrucişarea viţelor nobile europene cu cele americane, dau producţii mari de struguri, iar calitatea strugurilor se apropie de cea a soiurilor nobile. Viţele portaltoi aparţin speciilor americane V. riparia, V. rupestris şi V. berlandieri, sunt rezistente la filoxeră şi se cultivă pentru producţia de coarde portaltoi utilizate la altoirea soiurilor nobile, cărora le conferă rezistenţă la filoxeră. CLASIFICAREA SOIURILOR DE VIŢE RODITOARE Pe glob există aproximativ 10-12 mii de soiuri care au fost clasificate în timp de ampelografi după diferite criterii: botanice, ecologice, tehnologice. Clasificarea botanică utilizează drept criterii de grupare a soiurilor diferitele caractere botanice: culoarea şi forma strugurilor, forma şi mărimea boabelor, pufozitatea frunzelor, coloritul lăstarilor. La noi în ţară I.C. Teodorescu şi Gh. Constantinescu au făcut o clasificare a soiurilor după tipul funcţional de floare. Clasificarea soiurilor după criterii botanice s-a dovedit a fi ineficientă şi fără importanţă din punct de vedere al practicii viticole. Clasificarea ecologo-geografică a fost elaborată de A.M. Negrul în 1946 care a urmărit răspândirea soiurilor pe areale geografice, caracterele morfologice şi tehnologice ale soiurilor în funcţie de care a grupat soiurile de viţe roditoare în trei pralesuri. Proles orientalis cuprinde soiurile răspândite în Asia Mică şi Mijlocie care prezintă următoarele caracteristici morfologice şi tehnologice: dezmugurire glabră , lucioasă, frunze adulte glabre, cu marginile orientate în sus, struguri mari lacşi cu boabe rare, boabe mijlocii sau mari ovoide sau alungite, cu pulpa cărnoasă şi crocantă. Soiurile din această grupă sunt soiuri cu perioadă lungă de vegetaţie, cu maturare târzie a strugurilor şi cu rezistenţă slabă la ger. In cadrul acestui proles au fost stabilite două subprolesuri: subprolesul antasiatica, care cuprinde soiurile formate în Asia Mică şi subprolesul caspica , care include soiurile formate în bazinul Mării Caspice. Proles occidentalis cuprinde soiurile formate în partea centrală şi vestică a Europei, care se caracterizează prin următoarele însuşiri morfologice şi tehnologice: dezmugurire uşor scămoasă, frunza adultă este glabră pe partea superioară şi uşor pubescentă pe cea inferioară, strugurii sunt mici sau mijlocii cu boabe dese, rotunde, cu pulpă zemoasă. Majoritatea soiurilor din această grupă sunt soiuri pentru vin, cu perioadă scurtă sau mijlocie de vegetaţie şi cu rezistenţă mai mare la ger comparativ cu cele din proles orientalis. Proles pontica include soiurile de viţă originare din bazinul Mării Negre, care prezintă următoarele însuşiri morfologice şi tehnologice: frunze păroase pe partea inferioară, struguri mijlocii cu boabe rotunde, mici sau mijlocii. Proles pontica cuprinde două subprolesuri: subprolesul balcanica , care cuprinde soiurile formate în Peninsula Balcanică (Furmint, Plăvaie, Crâmpoşie) şi subprolesul gerogica cu soiuri originare din Georgia şi Asia Mică (Dodrealbi, Rkaţiteli). Clasificarea tehnologică grupează soiurile după valoarea tehnologică a strugurilor. După acest aspect soiurile se clasifică în: - soiuri pentru struguri de masă (extratimpurii, timpurii, mijlocii, târzii, foarte târzii); - soiuri apirene, pentru stafide sau pentru consum în stare proaspătă; - soiuri pentru vinuri albe de masă; - soiuri pentru vinuri albe de calitate; - soiuri pentru vinuri roşii de masă; - soiuri pentru vinuri roşii de calitate; 6

- soiuri pentru vinuri aromate; - soiuri pentru sucuri de struguri; - soiuri pentru vinuri materie primă pentru spumante - soiuri pentru vinuri speciale (tip vermut); - soiuri pentru distilate învechite din vin . Clasificarea tehnologică a soiurilor este cel mai des utilizată în practica viticolă, în zonarea soiurilor şi la stabilirea direcţiilor de producţie. ZONAREA VITICOLĂ ÎN ROMÂNIA Viţa de vie este o plantă cu o plasticitate ecologică mare, arealul său de cultură fiind cuprins în general între 20-500 Lat. nordică şi 20-400 lat. sudică. Este o plantă relativ pretentiaosă la caldură, ea cultivandu-se în zonele unde TM depaseste 90C, iar acolo unde Tm este de 100 se pot obtine produse viti-vinicole de calitate. Impărţirea pe zone geografice a Romaniei constituie primul nivel de distribuţie teritorială. Cultura viţei de vie poate fi practicatã, în România, pe aproape întreg teritoriul ţãrii, începând de la Dunăre, in sud, pana în judeţele Botoşani şi Maramureş, în nord. Numai câteva judeţe situate in zone de mai mare altitudine (Braşov, Covasna, Harghita) si un singur judeţ din extrema nordică a tarii (Suceava) nu oferă condiţii prielnice pentru viticultura. In geografia viticola a României apar câteva noţiuni: cele de ,,podgorii”, ,,centre viticole” si ,,plaiuri”, reprezentând areale consacrate culturii vitei de vie, bine delimitate. Ele cuprind terenuri situate mai ales în zona colinara, unde viticultura si producerea vinurilor au devenit activitãţi tradiţionale. Potrivit lucrărilor de zonare a producţiei viticole, în România exista un număr 8 regiuni viticole, 37 podgorii, din care fac parte 123 de centre viticole, la care se mai adaugă 40 de centre viticole independente, situate in afara podgoriilor. Limitele geografice. România are ca limite geografice latitudinea nordică de 43º37' şi 48°15'. La nivel global România se află la 2500 km de Oceanul Atlantic, la vest de Munţii Ural şi mai apropiată de Marea Mediterană decât celelalte ţări din Europa Centrală. Prezenţa Carpaţilor şi situarea pe ultimii 1000 km ai cursului inferior al Dunării, cu prezenţa Mării Negre pe lungimea de 236 km, o caracterizează ca o ţară carpato-ponto-danubiană. Relieful. Se intâlnesc aproape toate formele de relief (munţi, coline, podişuri ş.a.). Aceste forme - unităţi naturale de relief - au o distribuţie simetrică şi armonioasă. Viticultura s-a dezvoltat pe dealurile subcarpatice, colinele şi alte terenuri favorabile dintre: Carpaţi şi Prut, Carpaţi şi Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, s-a dezvoltat şi în Podişul Transilvaniei delimitat de coroana de munţi. Climatul. Cele trei mari categorii de relief determină trei tipuri de climat (câmpie, deal, munte) cu unele nuanţe regionale. Teritoriul României, în funcţie de variaţile spaţiotemporale ale factorilor de mediu (sol-climă), este grupat în urmatoarele unităţi de spaţiu: zona viticolă, regiunea viticolă, podgoria, centrul viticol, plaiul viticol şi arealul de producere delimitat. Caracteristicile climatului din România sunt date de poziţia sa geografică şi de circulaţia aerului din atmosfera terestră. Datorită poziţiei sale geografice, la zona de întrepătrundere a maselor de aer tropical, cu cel de origine polară, climatul din România se situează sub influenţa directă a marilor sisteme barice care acţionează în Europa: - anticiclonul Azorelor, situat în sud-vestul Europei, caracterizat prin presiune barică înaltă şi care influenţează teritoriul Romaniei tot anul; - anticiclonul Siberian, situat între Carpaţi şi nord-estul extrem al Europei, constituie un alt centru de presiune barică înaltă şi acţionează cu preponderenţă în timpul sezonului rece; 7

- ciclonul Islandez, situat în nordul Oceanului Atlantic, constituie un centru de joasă presiune, care acţionează pe un areal limitat vara şi mult mai larg în timpul iernii; - depresiunea mediteraneană, situată în bazinul central al Mării Mediterane este un alt centru de presiune joasă care acţionează in timpul iernii. Relieful specific României şi mai ales prezenţa munţilor Carpaţi, cu altitudini ce depăşesc 2500 m, fac ca influenţa acestor centrii de presiune barică să aibă un caracter sectorial asupra climatului din România. De aceea, regiunea Moldovei, aflată mai ales sub acţiunea anticiclonului Siberian, este caracterizată prin ierni aspre, cu temperaturi negative care coaboră uneori până sub limita de rezistenţă a viţei de vie şi veri călduroase, lipsite de precipitaţii, sau uneori excesiv de ploioase România prezinta importante deosebiri sub raport ecoclimatic. Datorita acestor deosebiri, maturarea strugurilor, pentru acelasi soi, se realizeaza cu circa 4—5 saptamani mai devreme la Greaca (jud. Giurgiu), comparativ cu localitatea Cluj-Napoca. Unele diferente sînt generate, si de altitudine, expunere, panta, prezenta unor mari bazine de apa, etc. Pe acest fond se instaleaza deosebirile ecopedologice care fac ca la Dabuleni (jud. Dolj), pe nisipurile ameliorate, la soiul Muscat Perla de Csaba maturarea strugurilor sa se realizeze cu 4—5 zile mai devreme, fata de Zimnicea (jud. Teleorman). În acest fel, rezulta unele habitate întinse, care, în general, se suprapun pe provinciile istoriceste formate, ce prezinta unele particularitati privind conditiile ecologice, soiurile cultivate, tehnologiile aplicate, nivelul productiilor obtinute si însusirile calitative ale produselor viti-vinicole rezultate. Zona viticolă este unitatea teritorială care se caracterizează printr-un ansamblu de condiţii morfo-pedo-climatice relativ asemănătoare şi cuprinde mai multe regiuni viticole. Ansamblul de condiţii pedoclimatice dintr-o zonă favorizează, în linii mari, realizarea anumitor direcţii de producţie. Ea reprezinta unitatea taxonomica teritoriala cea mai intinsa, mai putin omogena in privinta cadrului natural, care grupeaza regiuni viticole diferite, in care se realizeaza o gama larga de produse viti-vinicole În ţara noastră au fost delimitate trei zone viticole: zona intracarpatică, zona Pericarpatică şi zona danubiano-pontică. Regiunea viticolă reprezintă unitatea teritorială cuprinsă într-o anumită zonă şi se caracterizează prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ asemănătoare, dar şi prin condiţii ecologice specifice, cu sortimente si directii de productie viti-vinicole specifice. Pentru caracterizarea regiunilor viticole este necesar să se precizeze elementele comune şi cele care deosebesc regiunile în interiorul zonei. Aceste elemente sunt de ordin geografic (latitudinea, altitudinea) şi pedo-climatice (minime şi maxime). Ele hotarăsc aptitudinea viti-vinicolă a unei regiunii viticole. Potrivit particularitatilor de mai sus, au rezultat urmatoarele regiuni viticole. În cadrul fiecarei regiuni viticole datorită “ofertei ecologice” şi factorilor sociali-economici se pot delimita areale viticole, teritorii cultivate cu viţă de vie care asigură producţii pentru obţinerea unor game diverse de produse viticole.

8

Principalele caracteristici ecoclimatice ale regiunilor viticole din România

Regiunea viticolă Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei (I) Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei (II) Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei (III) Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului (IV) Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului (V) Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei (VI) Regiunea viticolă a Teraselor Dunării (VII) Regiunea viticolă a nisipurilor din sudul ţării (VIII)

Temperatura medie anuală (0C)

Perioada de vegetaţie (nr. zile)

Radiaţia globală în per. de veg. (Kcal./cm2)

Insolaţia reală din per. de veg. (nr. ore)

Bilanţul termic activ din per. de veg. (0C)

Cantitatea de precipitaţii din per. de veg. (mm)

9,0 8,5 − 9,5 9,3 8,8 − 9,8

173 158 − 188

81 80 − 82

1390 1130 − 1650

2796 2675 − 2902

188 172 − 208

85 83 − 87

1460 1250 − 1670

3120 2950 − 3300

422 366 − 498 340 230 − 450

10,2 9,6 − 10,8 10,1 9,4 − 10,8

197 185 − 209

87 84 − 91

1545 1300 − 1780

3257 3120 − 3434

360 270 − 450

187 185 − 190

84 82 − 86

1450 1050 − 1850

3225 3044 − 3406

385 290 − 580

10,2 9,6 − 10,8 10,9 10,7 − 11,2

206 187 − 227

89 84 − 94

1470 1265 − 1675

3480 3200 − 3760

395 315 − 465

185 170 − 200

92 87 − 97

3180 3010 − 3350

245 200 − 290

11,0 10,5 − 11,5

210 180 − 240

92 90 − 94

1600 1400 − 1800 1670 1540 − 1800

3417 3278 − 3556

293 258 − 326

10,8 10,1 − 11,4

190 175 − 205

90 88 − 92

1550 1400 − 1700

3360 3250 − 3470

324 238 − 410

9

Zonele şi regiunile viticole din România (după Cotea D.V. şi colab., 2000) Zona viticolă A. Zona intracarpatică (partea centrală a ţării adăpostită de arcul carpatic) B. Zona pericarpatică (dealurile şi colinele pericarpatice)

C. Zona danubiano-pontică

Regiunea viticolă I. Dealurile din partea centrală a Podişului Transilvaniei II. Dealurile şi colinele Moldovei: • Subregiunea Sudică • Subregiunea Centrală (Vrancea) • Subregiunea Nordică III. Dealurile şi colinele Olteniei şi Munteniei: • Subregiunea Olteniei • Subregiunea Munteniei IV. Dealurile şi colinele Crişanei şi Maramureşului V. Dealurile şi colinele Banatului VI. Colinele Dobrogei VII. Terasele Dunării VIII. Nisipurile şi alte terenuri favorabile din sudul ţării

Podgoria. Este unitatea teritorială naturală şi tradiţională în care se cultivă viţa de vie, caracterizată prin condiţii specifice de climă, sol şi relief, prin soiurile cultivate, metodele de cultură şi procedeele de vinificare folosite, care în ansamblu conduc la obţinerea unor producţii de struguri şi vinuri cu însuşiri de calitate asemănătoare. Centrul viticol. Cuprinde plantaţiile de viţă de vie din una sau mai multe localităţi. Face sau nu parte integrantă dintr-o podgorie şi se constituie într-o unitate teritorială mai mică, caracterizată prin factori specifici de climă şi sol, sortiment de soiuri cultivate, condiţii agrotehnice şi tehnologice asemănătoare. Vinurile care se obţin păstrează în general ansamblul însuşirilor de calitate ale podgoriei sau zonei viticole respective. Plaiul viticol. Este teritoriul restrâns din cadrul unei podgorii sau centru viticol, ce cuprinde plantaţiile de vii situate pe aceeaşi formă de relief (platou, deal, măgură). Factorii naturali şi condiţiile de cultură sunt asemănătoare pe întreaga suprafaţă a plaiului viticol, determinând obţinerea unor vinuri cu însuşiri de calitate specifice. Arealul de producere delimitat. In cadrul unei podgorii, datorită formelor de relief şi soiurilor mai ales, se delimitează areale mai restrânse în care se obţin vinurile de înaltă calitate (vinurile de marcă). Arealul de producere delimitat include unul sau mai multe plaiuri viticole. Aici se cultivă numai soiurile de calitate, iar randamentele tehnologice nu trebuie să depăşească 65-70% must (în volume). Tipurile de vin care se obţin sunt cele cu denumire de origine controlată. Tipul de vin. Reprezintă vinul obţinut în mod tradiţional într-o podgorie sau centru viticol, din strugurii unui soi sau sortiment de soiuri, după o tehnologie proprie de vinificare şi care se individualizează prin anumite caracteristici fizico-chimice de compoziţie. Tipicitatea vinului este legată de terenul pe care se cultivă viţa de vie. Vârsta plantaţiilor are mare importanţă; când viţele sunt tinere, sistemul lor radicular este încă la suprafaţă şi terenul se exprimă mai puţin în calitatea vinului. Categoria de calitate a vinurilor. Aceasta are o semnificaţie mai largă, deoarece exprimă nivelul general de calitate al vinurilor care se obţin într-o podgorie sau centru viticol, 10

rezultat în primul rând din sortimentul de soiuri cultivat şi din caracteristicile fizico-chimice de bază ale vinurilor (conţinutul în alcool, aciditate totală şi extract sec nereducător). Categoriile de calitate sunt următoarele: vinuri de masă (vinuri de consum curent), vinuri de calitate, vinuri aromate, vinuri pentru distilate, vinuri materie prima pentru spumante etc. Soiurile admise in cultura sunt cele care valorifică cel mai bine condiţiile de mediu şi îşi pun în valoare, în cel mai înalt grad, potenţialul calitativ şi productiv în arealele în care sunt cultivate. Soiurile admise sunt avizate la extinderea plantatiilor de vita de vie. Conform Ordinului MAPDR 645/2005 care ţine cont de legislaţia europeană şi de concentratia alcoolică potenţială minimă a mustului la recoltare, în România există următoarele zone şi regiuni viticole: Zonele şi regiunile viticole din România, conform clasificării Uniunii Europene Zona viticolă Zona B (cu tărie alcoolică naturală minim 6,0% vol.) Zona CIa) (cu tărie alcoolică naturală minim 7,5% vol.)

Zona CII (cu tărie alcoolică naturală minim 8,5% vol.)

Regiunea viticolă Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei cu podgoriile: Ştefăneşti-Argeş, Sambureşti, Drăgăşani şi Dealurile Craiovei Regiunea viticolă a Banatului Regiunea viticolă a Crişanei şi Maramureşului Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei cu podgoriile: Dealurile Buzăului, Dealu Mare, Severinului şi Plaiurile Drâncei Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei Regiunea viticolă a Teraselor Dunării Regiunea viticolă a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării

A. Zona Viticolă Intracarpatică Zona se caracterizează prin relieful dominant deluros cu cea mai mare altitudine medie (peste 400 m) şi climatul cel mai răcoros, comparativ cu celelalte zone viticole. Totuşi, datorită adăpostirii relative oferită de centura montană, frecvenţa mare a versanţilor cu o expunere sudică şi vestică şi prezenţa culoarelor largi ale văilor, au condus la realizarea unei ambianţe ecologice favorabile viticulturii. Eroziunea versanţilor este în mare parte atenuată prin terasare şi alte măsuri antierozionale. Acestei zone îi corespunde o singură regiune viticolă: Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei. I. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei cuprinde plantaţiile viticole din bazinul Târnavelor, Valea Mureşului şi Secaşului. Relieful regiunii este foarte frământat, cu altitudini cuprinse între 175 – 544 m şi cu orientare generală sudică, sud-vestică. Regiunea este delimitată la sud de podgoria Sebeş-Apold (jud. Sibiu), iar la nord de podgoria Lechinţa (jud. Bistriţa-Năsăud); se caracterizează prin resurse heliotermice în general reduse şi perioadă scurtă de vegetaţie. Toamnele sunt în schimb lungi şi însorite, permiţând acumularea unor cantităţi relativ mari de zaharuri. Temperatura medie anuală este de 9,00 C (între 8,5 şi 9,50 C), durata perioadei de vegetaţie 173 zile (158 – 188 zile) radiaţia solară globală de 110 – 125 kcal/cm2 (din care, 81 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1390 ore (1130 – 1650 ore), bilanţul termic activ (Σt0a) 27960 11

C (2675 – 29020 C), suma anuală a precipitaţiilor 650 mm, din care 422 (366 – 498) în timpul perioadei de vegetaţie. Iernile sunt aspre, cu temperaturi minime absolute care coboară până la – 30; - 350 C, care pun în pericol cultura neprotejată a viţei de vie cu o frecvenţă destul de mare, de 2 – 3 ani din 10. Solurile cu utilizare viticolă sunt: brune argilo-iluviale, regosoluri, vertisoluri şi soluri antropice. Plantaţiile viticole ocupă cca 12.000 ha, majoritatea terenurilor fiind amenajate în terase, datorită pantelor mari, de 15 – 30 %. Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe de calitare, vinurilor aromate şi a vinurilor materie primă pentru spumante. Soiurile cultivate sunt: Fetească regală, Fetească albă, Muscat Ottonel, Riesling italian, Pinot gris, Traminer roz, Neuburger. Podgoriile mai importante sunt: Târnave, Alba, Sebeş – Apold, Aiud şi Lechinţa. Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viti- Vinicolă Blaj, judeţul Alba. B. Zona viticolă Pericarpatică Această zonă este cea mai întinsă corespunde centurii pericarpatice de dealuri sau coline şi câmpiilor piemontane periferice acestora şi cuprinde peste 50 % din suprafaţa viticolă a ţării. Relieful este predominant deluros cu expoziţii favorabile: estice, sudice şi vestice şi cu potenţial pedo-climatic de certă pretabilitate viticolă. Zona este recunoscută prin calitatea şi fineţea vinurilor albe în primul rând, secondate, mai ales spre sud, de cele roşii. Ea cuprinde 5 regiuni viticole: Regiunea viticolă a Podişului Moldovei; Regiunea viticolă a Piemontului de la Curbura Carpaţilor, Regiunea viticolă a Podişului Getic, Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului, Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului. II. Regiunea viticolă a Podişului Moldovei Plantaţiile viticole ocupă în Moldova o întindere de circa 90.000 hectare, ceea ce inseamna a treia parte din suprafata viticola a tarii, fiind ea mai mare regiune viticolă din România. Plantatiile de vii se insiruie pe toata lungimea provinciei, incepand din Botosani, in nord, pana in Vrancea, in sud si pe toata latimea ei, din zona deluroasa a subcarpatilor rasariteni si pana in apa Prutului. Regiunea viticola a Dealurilor Moldovei include plantatiile de pe plaiurile viticole, incepand de la Hlipiceni (jud. Botosani) pana la Timboiesti (jud. Vrancea) si Smârdan (jud. Galati). Ca urmare, intre ecoclimatul din partea de nord si partea de sud exista diferente apreciabile care se reflecta în cantitatea si calitatea productiei viti-vinicole obtinute. Ţinânduse seama de variaţia foarte largă a condiţiilor ecoclimatice în această regiune se disting existenţa a trei subregiuni: subregiunea din partea de sud a Moldovei; subregiunea din partea centrală a a Podişului Moldovenesc şi subregiunea din partea de nord-est a Moldovei. Plantaţiile viticole sunt cantonate, aproape în totalitate pe dealurile subcarpaţilor răsăriteni, precum şi pe alte culmi şi coline, majoritatea de-a lungul râurilor ce brăzdează Podişul Moldovei. Relieful frământat creeează şi asigură condiţii foarte favorabile viţei de vie, cu existenţa a numeroase microzone şi ecoclimatice specifice. În ansamblul sau, ecoclimatul, cu puternice influente est-europene, este caracterizat prin resurse heliotermice cu valori superioare, resursele hidrice sunt evident mai mici. Clima predominantă este cea de silvostepă, cu accente continentale mai ales în partea de nord est, cu veri călduroase şi secetoase, ierni aspre, care pun deseori în pericol cultura neprotejată a viţei de vie. Variaţiile ecoclimatice sunt foarte largi: perioada de vegetatie este cuprinsa intre 172 - 208 zile, Bilanţul termic activ 2950-33000C, insolaţia reală 1250-1670 ore, iar precipitaţiile anuale 380-620 mm, media temperaturilor extreme minime este de 29,1°C ajungând până la - 32,5°C, la Răcăciuni-Bacău. Resursele heliotermice superioare se conjuga, de asemenea, cu nivelurile mai mari pentru mediile multianuale privind temperaturile de la inflorit (18.5 - 19,5°C), temperatura medie a lunii iulie (21,4°C), media maximelor din luna august (26,7°C). 12

Solurile cu utilizare viticolă sunt foarte variate: cenuşii de pădure, cernoziomuri aflate în diferite stadii de evoluţie, podzoluri, rendzine calcaroase, nisipuri şi soluri nisipoase. Regiunea viticolă este axată, în principal pentru obţinerea vinurilor dintr-o paletă foarte largă şi în partea de sud condiţiile de cultură permit obţinerea strugurilor de masă cu valorificare economică a acestora. Vinurile obţinute sunt în general albe, de la cel de înaltă calitate până la cele de masă, vinurile roşii obţinându-se cu predilecţie în partea de sud a regiunii. Soiurile cultivate: Fetească albă, Fetească regală, Aligoté, Riesling italian, Sauvignon, Feteasca neagra, Cabernet Sauvignon, Merlot. Podgoriile din această regiune viticolă sunt: Coteşti, Odobeşti, Panciu, Zeletin, Covurlui, Iveşti, Nicoreşti, Dealurile Bujorului, Colinele Tutovei, Huşi, Iaşi, Cotnari. La care se adaugă opt centre viticole independente. III. Regiunea viticolă a Piemontului de la Curbura Carpaţilor Această regiune viticolă corespunde în cea mai mare parte cu zona piemontană dintre Valea Trotuşului (Adjud) şi Valea Prahovei (Ploieşti), desfăşurată pe o lungime de 200 km şi o lăţime de 5 – 10 km. Este regiunea cu cea mai mare omogenitate a condiţiilor ecologice, cu cel mai mare procent al utilizării viticole pe unitate de suprafaţă (între 25 – 75 % din terenul agricol) şi cu cea mai mare producţie de struguri la hectar din ţară. Este regiunea cu cel mai tipic peisaj viticol din România. Relieful de câmpie piemontană, aplecată uniform sau în trepte largi spre exterior (alt. de 100 – 300 m) este fragmentat de văi în suprafeţe cvasitabulare sau larg vălurate colinar, cu expoziţii favorabile culturii viţei de vie. Pantele versanţilor sunt moderate (3 – 100), dar local sunt mai accentuate (20 – 450) cu procese deluviale mai intense. Climatul este temperat cu accente continentale favorabil culturii viţei de vie, în special din punct de vedere heliotermic: temperatura medie anuală este de 100 C (între 9,5 şi 10,50), durata perioadei de vegetaţie 195 zile (185 – 210 zile), radiaţia globală este de 120 – 130 kcal/cm2) din care 85-90 kcal-cm2 în timpul vegetaţiei), suma insolaţiei reale din perioada de vegetaţie 1550 ore (1320 – 1780 ore), suma temperaturilor active este de 32600 C (3120 – 34000 C), suma anuală a precipitaţiilor este de 550 mm (între 500 – 600 m), din care cca 350 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime din timpul iernii coboară până la –25350 C şi pun, în general, rar în pericol cultura viţei de vie (1 – 2 ani din 10). Solurile cu utilizare viticolă sunt cernoziomuri argilo-iluviale, soluri cenuşii, soluri brun-roşcate sau brune-luvice şi pe arii mai restrânse rendzine, pseudorendzine şi litosoluri. În această regiune viticolă există 5 podgorii: Panciu, Odobeşti, Coteşti, Dealurile Buzăului şi Dealu Mare. Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe şi roşii de calitate superioară din soiurile: Fetească albă, Fetească regală, Aligoté, Sauvignon, Pinot gris, Riesling Italian, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Pinot noir şi Merlot. În regiune se produc şi cantităţi însemnate de struguri pentru masă în special din grupa Chasselas (mai ales în podgoriile Panciu, Odobeşti, Coteşti) la care se adaugă soiurile Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, Coarnă albă, Coarnă neagră şi Bicane. Îndrumarea tehnică este asigurată de Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie de la Valea Călugărească şi Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Pietroasa – Buzău. IV. Regiunea viticolă a Podişului Getic Regiunea corespunde teritorial aproape în întregime cu marea unitate de dealuri şi coline cunoscute geografic sub numele de Podişul (Piemontul) Getic. Ea se întinde pe o lungime de peste 200 km (între Turnu-Severin şi Dâmboviţa) şi pe o lăţime medie de 80 km, între Subcarpaţii Getici de la nord şi Câmpia Română de la sud-vest.

13

Plantaţiile viticole sunt grupate în podgorii importante: Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani, Sâmbureşti, Dealurile Craiovei, Plaiurile Drâncei şi Severinului, cadrul natural îndeplinind condiţii optime pentru cultura viţei de vie. Relieful podişului prezintă o înclinare generală spre S şi SE, cu aspect deluros şi altitudini de 200 – 500 m, mai mari în partea nordică (400 – 500 m), care coboară însă până la 200 m spre SSE. Înclinarea versanţilor cuprinsă între 5 – 100 până la 15 – 200 reclamă (în special în podgoria Ştefăneşti – Argeş), măsuri de combatere a eroziunii solului. Climatul este temperat cu influenţe continentale est-europene, atenuate spre vest în favoarea celor central-europene şi meditaraniene, la care se adaugă adăpostul conferit de barajul Carpaţilor Meridionali, astfel încât primăverile sunt timpurii, verile calde, toamnele blânde şi prelungite, iernile mai puţin aspre. Temperatura medie anuală este de 10,50 C (între 10 şi 110 C), durata perioadei de vegetaţie 200 zile (195 – 215 zile), radiaţia globală 120 – 125 kcal/cm2 (din care 85 – 87 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), suma insolaţiei reale din perioada de vegetaţie 1580 ore (1350 – 1810 ore), suma temperaturilor active 33200 (3180 – 34600 C), suma anuală a precipitaţiilor este de 600 mm (500 – 700 mm), din care 380 – 400 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime absolute coboară în unele ierni până la –28-350 C, dar cu o frecvenţă redusă. Solurile cu utilizare viticolă sunt brun-roşcate, cernoziomuri argiloiluviale, soluri antropice versanţi şi mai rar regosoluri şi plamosoluri. Regiunea este specializată în producerea vinurilor roşii şi albe de calitate superioară şi mai puţin vinuri albe de consum curent, dintr-o gamă largă de soiuri: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Fetească neagră, Sauvignon, Riesling italian, Tămâioasă românească etc. Aici se produc şi cantităţi mari de struguri pentru masă din epocile I – VI de maturare: Perlă de Csaba, Cardinal, Chasselas, Victoria, Muscat de Hamburg, Italia etc. Îndrumarea tehnică a zonei este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viticolă Drăgăşani. V. Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului Situată în sud-vestul României, în triunghiul format de apa Mureşului cu Munţii Banatului şi frontiera cu Iugoslavia, această regiune cuprinde numai circa 4000 ha plantaţii viticole cu caracter insular, formând mai multe centre viticole: Recaş, Silagiu, Teremia, Tirol şi Moldova-Nouă. Relieful este variat: dealuri piemontane cu versanţi prelungi care ajung până la 170 – 180 m şi zona Recaşului, dealuri înalte până la 320 m în zona Buziaş-Silagiu, platouri înalte pe terasa superioară a Dunării (centrul viticol Moldova-Nouă), terenuri plane, nisipoase în Câmpia Banatului (centrul viticol Teremia). Climatul este moderat-continental, cu nuanţă submediteraneană, cu ierni blânde, veri calde şi toamne lungi, asigurând condiţii optime pentru cultura viţei de vie. Temperatura medie anuală este de 10,50 C (între 10 – 110 C), durata perioadei de vegetaţie 207 zile (187 – 227), radiaţia globală 120 – 130 kcal/cm2 (din care 84 – 94 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1470 ore (1265 – 1675 ore), bilanţul termic activ 34800 C (3200 – 37600 C), suma anuală a precipitaţiilor este de 650 mm, din care 395 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime din timpul iernii coboară până la – 25- 330 C, dar cu o frecvenţă redusă (un an din 10). Solurile cu utilizare viticolă sunt cernoziomuri argiloiluviale, brune-eumezobazice, brune-luvice, regosoluri şi soluri nisipoase. Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe şi roze de consum curent, a vinurilor albe şi roşii de calitate superioară din soiurile: Creaţă de Banat, Majarcă, Steinchiller, Pinot noir, Burgund mare, Riesling italian etc. Soiurile pentru struguri de masă au pondere redusă, destinate consumului local. Se cultivă soiuri din epocile III – IV de maturare: Chasselas, Muscat de Hamburg, Muscat de Adda. 14

Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare VitiVinicolă Miniş. VI. Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureş Este situată în zona deluros-colinară şi de câmpie din nord-vestul României, cuprinsă între Mureş la sud şi Tisa la nord, protejată la est de lanţul Munţilor Apuseni, cuprinde plantaţiile viticole din depresiunile Silvaniei, Oradei şi Aradului şi cele de pe nisipurile din câmpia Tisei. Relieful este format din dealuri-coline piemontane, cu altitudini cuprinse între 200400 m, puternic fragmentate de văi şi torenţi, în zona subcarpatică (dealurile vestice), cu versanţi afectaţi de eroziune, ravenare, alunecări, care reclamă lucrări de îmbunătăţiri funciare şi Câmpia de Vest, cu altitudini de 100-150 m, care prezintă riscul excesului de umiditate freatică, sau a inundaţiilor prin revărsarea râurilor. Climatul este moderat-continental datorită adăpostirii montane faţă de masele reci de aer din nord-est şi deschiderii largi spre vest, cu o infuzie de aer cald, care pătrunde pe valea Tisei, astfel încât iernile sunt de regulă scurte şi blânde, primăverile timpurii, verile potrivit de calde şi umede, toamnele lungi şi suficient de călduroase, creează condiţii avantajoase pentru cultura viţei de vie. Temperatura medie anuală este de 10,10C (9,4 – 10,80C), durata perioadei de vegetaţie 187 zile (185-190 zile), radiaţia globală 120-125 kcal/cm2 (din care 82-86 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1450 ore (10501850 ore), bilanţul termic activ 32250C (3044-34060C), suma anuală a precipitaţiilor în jur de 650 mm, din care cca. 385 mm în perioada de vegetaţie. temperaturile minime absolute din timpul iernii coboară până la –23 –250C, dar pun rar în pericol cultura viţei de vie. Solurile cu utilizare viticolă sunt brune-luvice, brune-eumezobazice, cernoziomuri argiloiluviale, regosoluri şi psamosoluri. Regiunea este specializată în producea vinurilor de calitate superioară, a vinurilor spumante, a vinurilor albe de consum curent şi mai puţin a vinurilor roşii (podgoria Miniş) din soiurile: Fetească regală, Fetească albă, Furmint, Riesling italian, Mustoasă de Măderat, Iordană, Cadarcă, Burgund etc. Podgoriile şi centrele viticole mai importante sunt: Miniş, Diosig, Silvania, Valea lui Mihai, Seini, Halmeu. Îndrumarea tehnică este realizată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare VitiVinicolă Miniş – Arad. C. Zona viticolă Danubiano-Pontică Zona înregistrează cele mai bogate resurse heliotermice din ţară, iar solurile sunt constituite în majoritate de cernoziomuri de stepă şi silvostepă formate pe loess. Aceste condiţii pedoclimatice prezintă o mare favorabilitate pentru viticultură. Această zonă este cea mai mare producătoare de struguri pentru masă, de o calitate deosebită, la care se adaugă vinurile albe şi roşii, într-o gamă varietală largă. În spaţiul acestei zone s-au individualizat 4 regiuni: Regiunea viticolă a nisipurilor din sudul Olteniei, Regiunea viticolă a teraselor Dunării, Regiunea viticolă din Câmpia Română şi Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei. VII. Regiunea viticolă a nisipurilor din sudul Olteniei Această regiune se suprapune, în principal, pe larga zonă de nisipuri din sudul Câmpiei Olteniei. Condiţiile pedologice nu sunt dintre cele mai avantajoase viticulturii. Climatul este însă favorabil, suplinind într-o anumită măsură carenţele substratului. Relieful corespunde câmpiei de terase fluviale din sudul Olteniei, terase care coboară în trepte de la 130-150 m sub fruntea câmpiei înalte din nord, până la 25-50 m altitudine în lunca Dunării şi care sunt fragmentate de văile care le traversează, îndeosebi Jiul şi Oltul, cu terase şi lunci proprii. Trecerea dintre terase este puţin evidentă, câmpia lasă impresia de uniformitate, cu slabă înclinare spre sud, acoperită cu o fâşie de nisipuri orientată NV-SE, 15

modelată eolian sub formă de dune uscate şi interdune umede. Acest microrelief vălurat a fost în mare parte nivelat şi redat agriculturii (silviculturii) şi parţial viticulturii. Climatul este de tranziţie între cel moderat-continental din centrul Europei şi cel continental-excesiv din estul Europei, peste care se suprapun influenţe mediteraneene. Acest lucru se reflectă în ierni relativ blânde, primăveri timpurii, veri călduroase şi toamne prelungi, regiunea dispunând de bogate resurse heliotermice. Temperatura medie anuală este de 11,011,50C. Temperaturile absolute din timpul iernii coboară uneori până la –25 - 280C, dar cu o frecvenţă destul de rară (1-2 ani din 10). Durata perioadei de vegetaţie este de190 zile, radiaţia solară globală de 125-130 kcal/cm2 (din care cca. 90 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), insolaţia reală din timpul vegetaţie este de 1550 ore, bilanţul termic activ de 33600C. Precipitaţiile însumează anual 500-530 mm, din care cca. 320 cad în perioada de vegetaţie. În cadrul acestei regiuni viticole se găsesc 3 podgorii: Dacilor, Calafat şi SadovaCorabia, care cuprind 8 centre viticole şi numeroase plaiuri viticole. Datorită condiţiilor pedoclimatice regiunea este specializată în producerea vinurilor de consum curent (albe, roze şi roşii) şi în secundar producerea strugurilor pentru masă. Soiurile mai cultivate sunt: Roşioară, Rkaţiteli, Băbească neagră, Sangiovese, Aligoté, Fetească regală, respectiv: Perla de Csaba, Cardinal, Chasselas doré, Muscat de Adda, Coarnă neagră, Italia. Îndrumarea tehnică este realizată de Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Ameliorarea Nisipurilor de la Dăbuleni. VIII. Regiunea viticolă din Câmpia Română Această regiune corespunde aproape în totalitatea părţii mediene a Câmpiei Române, dintre Oltul inferior şi Siretul inferior, respectiv câmpiilor Boianu, Găvanu, Burdea, Vlăsiei, Bărăganului, Ialomiţei şi Brăilei. Pe această vastă suprafaţă, viile sunt puternic dispersate, formând centre viticole independente: Drăgăneşti-Olt, Furculeşti, Mavrodin (în partea vestică), Urziceni, Sudiţi, Ruşeţu, Cireşu, Însurăţei, Jirlău şi Râmnicelu (în partea estică). Condiţiile ecologice sunt dintre cele mai favorabile, cu relief de câmpie, substrat litologic format aproape exclusiv de loess, cu grosimi de până la câţiva zeci de metri, peste care local s-au depus nisipuri eoliene, pe care s-au format cernoziomuri, cernoziomuri levigate, soluri brune-roşcate, local psamosoluri mai mult sau mai puţin evaluate. Resursele heliotermice sunt bogate, probleme ridicând doar gerurile din timpul iernii. Favorabilitatea ecologică constituie o premisă pentru extinderea şi modernizarea viticulturii în acest spaţiu, încât regiunea să-şi capete personalitatea în ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea produselor sale. Se obţin în general struguri de masă, vinuri de masă şi mai puţin vinuri de calitate, din soiurile Afuz Ali, Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, Victoria, Fetească albă, Fetească regală, Aligoté, Băbească neagră, Oprto, Merlot. IX. Regiunea viticolă a teraselor Dunării Această regiune este situată în cea mai mare parte pe terasele Dunării din sud-estul Câmpiei Române (între gura Oltului şi gura Ialomiţei) şi cuprinde podgoria Greaca şi centrele viticole independente: Zimnicea, Giurgiu, Ulmu-Călăraşi şi Feteşti. Relieful aparţine teraselor Dunării, flancate spre interior de Câmpia Burnazului (70-90 m) şi Câmpia Bărăganului sudic (40-70 m), iar spre exterior de Lunca Dunării şi Balta Ialomiţei (10-15 m alt. abs.). Climatul este temperat-continental, stepic şi silvostepic, cu un deficit hidric şi cu un extremism termic, care pune în pericol desfăşurarea normală a fenofazelor de vegetaţie şi reclamă măsuri împotriva îngheţurilor din timpul iernii. Temperatura medie anuală este de 11,0-11,50C, durata perioadei de vegetaţie 210 zile, radiaţia globală 130 kcal/cm2 (92 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1670 ore, bilanţul termic activ 34170C, suma anuală a precipitaţiilor 500 mm anual, din care 293 mm, în 16

perioada de vegetaţie. Minimele absolute din timpul iernii pun în pericol cultura viţei de vie, cca. 2 ani din 10. Solurile cu utilizare viticolă sunt predominant din clasa molisoluri: cernoziomuri cambice şi cernoziomuri tipice în jumătatea vestică a regiunii, cernoziomuri şi soluri bălane în extremitatea estică, toate fiind soluri foarte pretabile pentru viticultură. Regiunea are ca direcţie principală de producţie obţinerea de struguri pentru masă. Se cultivă soiuri din toate epocile de maturare, de la cele mai timpurii, la cele târzii. În secundar se cultivă soiuri pentru vinuri de consum curent, între care dominante sunt cele albe. Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare VitiVinicolă Greaca – judeţul Giurgiu. X. Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei Situată la sud-estul României, corespunde în întregime Podişului Dobrogean, delimitat între Dunăre, Marea neagră şi frontiera cu Bulgaria. Particularităţile fizicogeografice ale acestei regiuni viticole sunt determinate de relieful de platou, cu slabmoderată altitudine şi fragmentare, de învelişul loessic aproape generalizat şi de climatul continental al stepeisilvostepei pontice, a cărui excesivitate este parţial atenuată de vecinătatea Mării Negre şi Dunării. Regiunea este vestită încă din antichitate pentru calitatea vinurilor sale la care contribuie potenţialul heliotermic ridicat, în condiţiile unui deficit hidric. Relieful este destul de accidentat în Dobrogea de Nord, reprezentat prin Munţii Măcinului, Dealurile Niculiteţului, Dealurile Tulcei, Podişul Babadacului şi depresiunile periferice nordice şi nordvestice sub forma unor amfiteatre deschise spre Dunăre. Climatul este deosebit de favorabil: temperatura medie anuală 10,90C, durata perioadei de vegetaţie 185 zile, insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1600 ore, bilanţul termic activ 31800C, precipitaţiile sunt insuficiente, înregistrează anual în jur de 400 mm, din care 245 mm în perioada de vegetaţie. Atât maximele absolute, cât şi minimele absolute (sub –200C) sunt rare (o dată la 25-30 ani), ceea ce permite cultura neprotejată a viţei de vie. Solurile zonale, dominante ale acestei regiuni sunt molisolurile de stepă (cernoziomuri, soluri bălane) şi de silvostepă (cernoziomuri cambice), urmare la distabţă de soluri cenuşii şi rendzine, argiluvisolurile brune întâlnindu-se doar izolat în Dobrogea de nord. Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei cuprinde podgoriile Sarica-Niculiţel, IstriaBabadag şi Ostrov, la care se adaugă 4 centre viticole independente: Mangalia, Chirnogeni, Hârşova, Dăieni. Principala direcţie de producţie este producerea vinurilor albe şi roşii de calitate superioară din soiurile: Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Pinot noir, Merlot, Cabernet Sauvignon. Tot aici se obţin cantităţi mari de struguri pentru masă din toate epocile de maturare. Pe suprafeţe mai mici se cultivă şi soiuri pentru stafide. Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare VitiVinicolă Murfatlar.

17

MORFOLOGIA VIŢEI DE VIE Viţa de vie este o plantă multianuală, alcătuită din două părţi distincte, bine proporţionate ca mărime: sistemul radicular (rădăcina) şi sistemul aerian (tulpina). Cunoaşterea particularităţii morfologice a viţei de vie este foarte importantă şi obligatorie pentru a se putea interveni cu cele mai corespunzătoare lucrări agrotehnice (tăieri, operaţii în verde, lucrările solului, fertilizare, irigare, etc.) RĂDĂCINA Rădăcina viţei de vie este de tip rămuros, fiind alcătuită din rădăcini de diferite dimensiuni şi vârste care îndeplinesc funcţii diferite. De buna dezvoltare şi funcţionare a sistemului radicular depinde vigoarea plantei, potenţialul de producţie şi de calitate şi longevitatea plantaţiilor. După origine rădăcinile se împart în două grupe: rădăcini embrionare şi rădăcini adventive. Rădăcinile embrionare provin din radicela embrionului şi se întâlnesc la viţele înmulţite prin seminţe (viţele sălbatice şi hibrizii din câmpurile de ameliorare). Acest tip de rădăcină este caracterizat prin prezenţa unei rădăcini principale pivotante care are un geotropism pozitiv, simetrie radiară şi formă cilindrică. Pe rădăcina principală se formează rădăcini secundare sau de ordinul I, iar din acestea prin ramificări succesive se obţin rădăcinile de ordinul II, III, IV, etc

Rădăcini pivotante la plantele obţinute prin seminţe Rădăcinile adventive se întâlnesc la viţele înmulţite pe cale vegetativă şi se formează pe butaşul sau marcota pusă la înrădăcinat în condiţii corespunzătoare de umiditate, căldură şi aeraţie. Rădăcinile adventive se formează la nodurile butaşilor sau marcotelor unde ţesuturile sunt mai rarefiate şi concentraţia substanţelor de rezervă este mai mare Procesul de formare a rădăcinilor adventive este influenţat de o serie de factori, cum ar fi: umiditatea, temperatura, oxigenul, prezenţa anumitor elemente nutritive, prezenţa sau absenţa frunzelor pe butaş, precum şi a substanţelor de tipul auxinelor. După poziţia pe butaşul sau marcota pusă la înrădăcinat rădăcinile pot să fie inferioare, mijlocii şi superioare. Rădăcinile inferioare sau bazale se formează la nodul bazal al butaşului. Ele prezintă cea mai mare importanţă pentru aprovizionarea butucului cu apă şi substanţe nutritive. Datorită fenomenului de polaritate care se manifestă intens la viţa de vie, rădăcinile bazale ar 18

trebui să fie favorizate, lucru care nu se întâmplă în practică din cauza condiţiilor mai puţin prielnice întâlnite în stratul de sol de la adâncimea respectivă. Acest neajuns trebuie înlăturat printr-o agrotehnică corespunzătoare (copcit, mobilizare adâncă a solului, fertilizare, irigare, etc). Rădăcinile mijlocii se formează la nodurile situate la mijlocul butaşului şi sunt mai puţin dezvoltate, deoarece sunt situate între cei doi poli de influenţă ai butaşului. Rădăcinile superioare se formează la nodurile superioare ale butaşului, în stratul de sol de la suprafaţă. Deoarece au condiţii favorabile de nutriţie şi aeraţie, ele se dezvoltă în dauna rădăcinilor din profunzime şi au condiţii mai puţin prielnice. Acest lucru este dăunător pentru viţa de vie deoarece aceste rădăcini sunt supuse pericolului de îngheţ, secetă sau pot să fie tăiate cu ocazia efectuării lucrărilor solului. Din aceste considerente, rădăcinile superioare trebuie îndepărtate prin lucrarea de copcit. O categorie aparte de rădăcini o reprezintă rădăcinile de rouă, care apar din altoi. Aceste rădăcini trebuie îndepărtate (tot prin lucrarea de copcit), deoarece cu timpul duc la individualizarea altoiului de portaltoi, anulând efectul altoirii. După dimensiunile şi funcţiile pe care le îndeplinesc rădăcinile, acestea se clasifică în: a) Rădăcini de schelet cu lungimea de 1-10 m, grosimea de 3-30 cm şi culoare maronie închisă. Ele sunt rădăcini permanente, lignificate şi îndeplinesc în principal rolul de fixare a plantei în sol, de conducere şi înmagazinare a substanţelor de rezervă. Rădăcini adventive: a)plantă obţinută prin butaş; b)- plantă obţinută din marcotă.

Poziţia rădăcinilor pe butaş

19

b) Rădăcini de semischelet, se mai numesc şi rădăcini de tranziţie, au dimensiuni mai reduse comparativ cu cele de schelet (0,5-1m lungime şi 1-3 mm diametru), au culoarea maronie deschisă, măresc suprafaţa sistemului radicular şi poartă pe ele rădăcinile active. c) Rădăcini active (de hrănire sau absorbante) sunt de dimensiuni reduse (1-4 mm lungime şi sub 1 mm grosime), au culoare albă-străvezie şi sunt acoperite cu numeroşi peri absorbanţi.Ele îndeplinesc următoarele funcţii: de creştere, respiraţie, de absorbţie a apei şi a sărurilor minerale şi de sinteză a unor compuşi cu azot. Rădăcinile de hrănire se formează în fiecare an şi mor la sfârşitul perioadei de vegetaţie. Orientarea rădăcinilor în sol, faţă de verticală este diferită în funcţie de specie şi soi. Unghiul de creştere al rădăcinilor faţă de linia verticală care trece prin ax se numeşte “unghi geotropic”, el este specific fiecărui soi, dar poate fi modificat în funcţie de condiţiile pedoclimatice. Pe solurile pietroase, cu strat arabil subţire şi apă freatică aproape de suprafaţă, unghiul geotropic se măreşte apropiindu-se de 90°. Pe terenurile bătătorite cu exces de umiditate, unghiul geotropic poate să depăşească 90°, caz în care rădăcina se reîntoarce spre suprafaţă (M.Oşlobeanu şi col.1980). Creşterea, ramificarea şi răspândirea rădăcinilor viţei de vie în sol sunt influenţate de factori genetici (specie, soi), biologici (modul de înmulţire, vârstă), ecologici (umiditate, temperatură, tipul de sol, nivelul apei freatice) şi agrotehnici (starea de afânare a solului, irigarea, fertilizarea, densitatea plantaţiei, etc.) Modul de creştere a rădăcinilor prezintă o importanţă deosebită în vederea zonării corespunzătoare a soiurilor. Unghiul geotropic influenţează morfologia rădăcinilor. Rădăcinile care au unghiul geotropic mic sunt mai groase, puţin ramificate şi pătrund adânc în sol. Rădăcinile trasante sunt subţiri, au un număr mare de ramificaţii şi sunt răspândite în stratul superficial al solului. Răspândirea rădăcinilor în sol (fig.4) este influenţată de portaltoi, soiul altoit, gradul de aprovizionare a solului cu apă şi elemente nutritive, structura solului, adâncimea apei freatice. Rădăcinile pot să pătrundă în sol până la adâncimea de 3-6-10 m. Totuşi marea masă a rădăcinilor se găsesc la adâncimea de 30-70 cm. In plan orizontal rădăcinile sunt răspândite pe o rază de 1,5-2 m în jurul butucului, cele mai multe fiind orientate pe intervalul dintre rânduri.

Răspândirea rădăcinilor în sol 20

TULPINA Tulpina este partea butucului viţei de vie pe care sunt amplasate toate organele supraterestre ale acestuia. La viţele obţinute prin seminţe tulpina are origine embrionară, ea începe la colet, locul de separare a părţii aeriene de cea subterană. În cazul înmulţirii pe cale vegetativă (butăşire, marcotaj, altoire) tulpina are origine mugurală, deosebindu-se o porţiune de tulpină subterană şi una aeriană, separate între ele, în cazul viţelor altoite, prin zona de concreştere între altoi şi portaltoi (punctul de altoire). Partea subterană (îngropată) a tulpinii păstrează, în general, lungimea iniţială a butaşului sau marcotei care a servit la înmulţire. Pe această porţiune a tulpinii se formează rădăcini adventive, dispuse de regulă la noduri. Zona de concreştere (sudare) între altoi şi portaltoi este situată la nivelul solului, recunoscută prin îngroşarea neobişnuită a tulpinii îndeosebi pe seama proliferării ţesuturilor altoiului. Această zonă prezintă sensibilitate accentuată faţă de temperaturile foarte scăzute şi foarte ridicate, la secetă. În zonele cu frecvenţă ridicată a acestor factori critici, butucii necesită a fi protejaţi prin acoperire cu pământ. Totodată vor fi evitate accidentele mecanice care pot determina ruperea viţelor de la punctul de altoire, mai ales în plantaţiile tinere. Elementele lemnoase ale butucului condus în formă joasă (clasică) În sistemul clasic de conducere, butucul prezintă următoarele elemente lemnoase: scaunul butucului, braţele, coardele de doi ani şi coardele de un an. Scaunul butucului se mai numeşte „cap”, „gâlmă” sau „buturugă” şi se găseşte deasupra nivelului solului, având o înălţime de 20-30 cm, fiind condiţionată de afinitatea dintre altoi şi portaltoi, de rănile făcute la tăiere. Dimensiunile scaunului butucului sunt cu atât mai mari cu cât afinitatea dintre altoi şi portaltoi este mai slabă. Supradimensionarea scaunului, ca urmare a tăierilor incorecte, a rănirilor repetate şi a vârstei plantaţiei, are efecte negative asupra producţiei de struguri. Braţele sunt organe de schelet amplasate pe scaunul butucului, de lungimi şi grosimi variabile. Braţele pot fi scurte de 20-30 cm, rigide şi îngroşate, purtând denumirea de „cotoare” şi lungi de 50-80 cm, mai subţiri şi mai flexibile numite „corcani”. Pentru a nu încărca inutil butucul şi a uşura circulaţia sevei, o parte din braţe se îndepărtează periodic prin tăieri. Coardele de doi ani, numite şi punţi de rod, susţin pe ele coardele anuale care rodesc şi provin din coardele de rod ale anului precedent. Ele sunt mai groase decât coardele de un an, lipsite de ochi de iarnă, au nodurile şterse, scoarţa este necaracteristică şi se exfoliază în fâşii longitudinale. Au culoarea brună sau cenuşie. Diametrul coardelor de doi ani este cuprins între 12-20 mm, iar lungimea poate ajunge până la 120-150 cm. Coardele de un an constituie elementele lemnificate cele mai tinere de pe butuc. Sunt cele mai numeroase şi caracteristice organe lemnoase ale butucului. Se găsesc amplasate pe coardele de doi ani sau pe celelalte elemente lemnificate multianuale ale butucului. Coardele anuale provin din lăstarii lemnificaţi după căderea frunzelor. Sunt alcătuite din noduri şi internoduri (meritale), au scoarţa aderentă şi prezintă însuşiri (culoare, perozitate, striaţiune, etc.) specifice soiurilor. Nodurile sunt porţiunile mai îngroşate ale coardei. La noduri ţesuturile sunt mai rarefiate iar substanţele de rezervă se găsesc în cantităţi mai mari. Pe coardă, în dreptul nodurilor se găsesc muguri, cârcei, resturi de ciorchini şi uneori copili. Internodurile (meritale) sunt porţiuni de coardă cuprinse între două noduri succesive caracterizate prin lungime, grosime, culoare, perozitate. 21

Lungimea internodurilor variază în funcţie de soi, condiţiile pedoclimatice, agrotehnica aplicată, poziţia pe coardă. Internodurile sunt mai scurte la bază şi spre vârful coardei şi mai lungi spre mijlocul acesteia.

Elementele lemnoase ale butucului din sistemul clasic de cultură: a. partea subterană a tulpinii; b. zona de concreştere c. scaunul butucului; d. braţ scurt; e. braţ lung; f. coardă de doi ani; g. coardă de un an.

Elementele lemnoase ale butucului condus în forme semiînalte şi înalte: a. partea subterană a tulpinii; b. zona de concreştere; c. trunchiul; d. cordon; e. lemn de doi ani; f. coardă de un an.

Dimensiunea coardelor este variabilă în funcţie de soi, dar ea este influenţată de vigoarea butucului, fertilitatea solului, starea fitosanitară a plantaţiei, etc. Sunt considerate normale coardele cu grosimea de 7-14 mm şi lungimea cuprinsă între 2-3 m (la soiurile roditoare) şi 5-7 m (la portaltoi). Sunt considerate fertile coardele de un an situate pe lemn de doi ani, cu dimensiuni mijlocii, precum şi coardele anticipate. Coardele pornite din muguri dorminzi nu sunt fertile. Coardele supradimensionate (buiace) şi cele subdimensionate (firave) au o fertilitate scăzută. Culoarea coardelor de un an diferă în funcţie de soi de la galben pai (Riesling italian) până la maroniu închis (Muscat Ottonel). Elementele lemnoase ale butucului condus în forme semiînalte şi înalte Butucii conduşi în forme semiînalte şi înalte prezintă următoarele elemente specifice: gâlma, trunchiul, capul înălţat, cordoanele, lemnul de doi ani şi coardele de un an. Gâlma este asemănătoare ca la forma joasă de conducere, cu deosebirea că are dimensiuni mult mai reduse. Trunchiul are o înălţime de 60-80 cm la viţele conduse în forme semiînalte, 100-200 cm la conducerea înaltă, putând ajunge la lungimi de 8-10 m sau chiar mai mult în cazul viţelor conduse pe lângă case sau pe sub balcoane. La partea superioară a trunchiului se 22

găsesc organe de schelet, rodire şi înlocuire, dispuse pe cordoane sau pe cap înălţat. Cordoanele sunt organe multianuale, au poziţie orizontală şi susţin pe ele elemente de rodire şi înlocuire. Ele pot fi: unilaterale sau bilaterale, simple sau duble. Cordoanele unilaterale au lungimea egală cu distanţa dintre butuci pe rând, iar cordoanele bilaterale au lungimea egală cu jumătatea distanţei dintre butuci pe rând. În funcţie de sistemul de tăiere folosit, pe cordoane se găsesc verigi de rod (cep + cordiţă) sau numai cepi. Cordoanele au scoarţa exfoliată şi pot prezenta sub scoarţă muguri dorminzi, care în cazul pornirii în vegetaţie servesc la regenerarea cordoanelor. Cordoanele sunt supuse proceselor biologice de degarnisire, epuizare, îmbătrânire, necesitând a fi regenerate sau înlocuite după o anumită perioadă de timp. Capul înălţat rezultă în urma tăierilor anuale la un anumit nivel şi este întâlnit la tipurile de tăiere „pergolă raţională”, Guyot pe trunchi sau semitrunchi, etc. Pe capul înălţat se găsesc 2-4 verigi de rod alcătuite din cepi de înlocuire şi coarde de rod de 8-12 ochi lungime. Coardele de doi ani şi coardele de un an au fost prezentate la descrierea elementelor lemnoase ale butucului cu conducere joasă. Elementele lemnoase ale butucului rezultate în urma tăierii Prin scurtarea coardelor anuale la anumite lungimi, rezultă elemente specifice care în practică poartă diferite denumiri convenţionale, în funcţie de dimensiuni, locul de amplasare şi scopul cu care se lasă pe butuc la tăierea în uscat. Aceste elemente sunt: A. Cepul provine prin scurtarea coardei anuale la 1-3 ochi. În funcţie de fertilitate şi scopul în care se folosesc, cepii pot fi de mai multe feluri. După fertilitate cepii pot fi: -cepi de rod (fertili), aceştia provin dintr-o coardă de un an plasată pe lemn de doi ani. Ei reprezintă elementele roditoare în cazul butucilor tăiaţi scurt (tip Teremia şi cordon speronat). Se întâlnesc la soiurile care au mugurii fertili situaţi la baza coardelor; -cepi nefertili, sunt cepii care se găsesc plasaţi pe lemn de mai mulţi ani. După scopul pe care îl urmărim, deosebim: -cepi de înlocuire, au rolul de a forma coardele necesare înlocuirii lemnului care a rodit. Se obţin prin scurtarea coardelor plecate din butuc sau situate pe braţe şi cordoane cât mai aproape de baza acestora. De regulă, cepul de înlocuire se plasează sub elementul de rodire (coardă sau cordiţă); -cepul de rezervă se lasă anual la baza tulpinii, braţelor sau cordoanelor pentru o eventuală înlocuire a acestora. El provine de regulă dintr-o coardă lacomă scurtată la 1-2 ochi; -cepii de siguranţă se întâlnesc la butucii conduşi în formă semiînaltă şi înaltă. Ei se lasă la baza trunchiului şi au rolul de a produce 1-2 coarde care se îngroapă peste iarnă şi vor reface butucul în cazul îngheţării acestuia; -cepi de coborâre, cu ajutorul cărora se apropie elementele butucului de sol în cazul în care acestea s-au depărtat. B. Cordiţa provine dintr-o coardă fertilă scurtată la 4-7 ochi. Lăstarii plasaţi pe ea sunt de regulă lăstari purtători de rod. Se întâlneşte de obicei la viţele conduse în forme semiînalte, în cazul cultivării soiurilor care au mugurii roditori plasaţi mai spre baza coardei. C. Coarda de rod rezultă din scurtarea coardei de un an plasată pe lemn de doi ani la anumite lungimi, în funcţie de soi, vigoarea butucului, forma de conducere, etc. După numărul de ochi lăsaţi la tăiere, avem: - coarde scurte care au 8-10 ochi; - coarde mijlocii care au 11-13 ochi; - coarde lungi care au 14-16 ochi; 23

- coarde foarte lungi de peste 16 ochi lungime. Coardele de rod se lasă pe cepii de înlocuire sau la baza punţilor de rod şi se întâlnesc în cazul sistemului de tăiere mixt şi lung.

Elementele lemnoase rezultate prin tăiere: A – butuc condus în formă clasică; B – butuc condus în formă înaltă; a – cep neroditor; b – cep roditor; c – cordiţă; d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f – coardă de rod mijlocie; g – coardă de rod lungă; h – verigă de rod; i – bici; j – cep de siguranţă În cazul tăierilor se întâlnesc şi combinaţii de elemente cum ar fi veriga de rod, biciul şi călăraşul. Veriga de rod este formată dintr-un cep de înlocuire şi o coardă de rod (în cazul viilor clasice) sau dintr-un cep de înlocuire şi o cordiţă (în cazul cordonului Lenz-Mozer). Dacă cepul şi coarda se găsesc pe acelaşi suport, veriga de rod este veritabilă, iar dacă cepul şi coarda se găsesc plasate pe elemente diferite veriga de rod este disparată. Biciul provine dintr-o porţiune de lemn multianuală, care se continuă cu o porţiune scurtă de doi ani şi se termină cu o coardă de rod. Biciul oferă posibilitatea să se folosească mai bine spaţiul rămas gol prin uscarea unui butuc vecin. Călăraşul este o cordiţă plasată în spatele unei coarde de rod, pe acelaşi suport cu aceasta. MUGURII Mugurii sunt formaţiuni meristematice complexe, de origine exogenă în care elementele vegetative şi de reproducere se află în stare de primordii. Sunt consideraţi organe 24

provizorii deoarece când apar condiţii favorabile de mediu ei pornesc în creştere, dau naştere la lăstari şi reiau ciclul biologic anual.

Poziţia mugurilor pe coardă: a – muguri coronari; b – ochi de iarnă La viţa de vie se întâlnesc atât muguri solitari, cu un singur con de creştere, cât şi muguri grupaţi (2-6), cu mai multe conuri de creştere sub un înveliş de protecţie comun, cunoscuţi în practica viticolă sub denumirea de „ochi”. Ochiul reprezintă deci, un complex mugural, care se formează pe lăstari la subsuoara frunzelor. Până ajunge la stadiul de „ochi de iarnă”, grupul de muguri parcurge mai multe stadii şi anume: -ochiul primar se formează primul sub axila frunzei fiind compus din mugurele de copil şi din mugurele principal al viitorului ochi dormind de vară; -ochiul dormind de vară se formează din ochiul primar după pornirea în vegetaţie a mugurelui de copil; -ochiul de iarnă provine din ochiul dormind de vară şi se găseşte la nodurile coardelor. După poziţia pe care o ocupă pe coarde, mugurii pot să fie laterali terminali şi coronari (Fig8): Mugurii apicali (terminali), situaţi în vârful lăstarilor şi coardelor, au un singur con de creştere vegetativ, prin care se realizează creşterea în lungime. În climatul temperat, mugurii apicali şi o parte a vârfului de lăstar nematurat sunt distruşi de brume şi îngheţuri. Mugurii axilari (laterali) sunt situaţi pe lăstari şi coarde, la noduri, grupaţi sub formă de complex mugural şi sunt protejaţi de un înveliş de protecţie comun. Mugurii coronari sunt situaţi în partea bazală a corzii, foarte apropiaţi unul de altul. Ei pornesc greu în vegetaţie şi de cele mai multe ori se transformă în muguri dorminzi. Lăstarii care pornesc din mugurii coronari au o fertilitate redusă. Ochiul de iarnă se prinde pe coardă prin intermediul unei formaţiuni numită periniţă. La baza ochiului de iarnă se află un ţesut meristematic bogat în substanţe de rezervă, iar la suprafaţă complexul mugural este protejat de solzi şi scame. Complexul mugural este alcătuit dintr-un mugure principal, muguri secundari şi muguri terţiari. Mugurele principal este situat în centrul ochiului de iarnă, este mai bine dezvoltat şi prezintă sub formă de primordii organele viitorului lăstar. De regulă, mugurele principal este fertil. Mugurele principal este alcătuit dintr-un ax rotunjit la vârf care reprezintă viitoarea 25

tulpină. De-a lungul axului, pe părţile laterale se observă primordiile frunzelor. După două, trei primordii de frunză încep să se formeze primordiile de inflorescenţă. Mugurii secundari sunt situaţi de o parte şi de alta a mugurelui principal, sunt mai puţin evoluaţi şi în majoritatea cazurilor sunt nefertili. Mugurii secundari pornesc în vegetaţie în cazul îngheţării mugurelui principal.

Ochi de iarnă în secţiune longitudinală: a – lăstarul principal; b – lăstarul de copil; c – mugurele principal; d, e – muguri secundari; f – urma frunzei; g – muguri terţiari; h – solzi şi scame

Mugurele principal în secţiune longitudinală: a – axul mugurelui; b – complexul meristematic apical; c – primordii de inflorescenţă; d – primordii de frunze; e – emergenţele mugurilor axiali

Mugurii terţiari sunt cei mai puţin evoluaţi, sunt nefertili şi pornesc foarte rar în vegetaţie. În cadrul complexului mugural, singurul mugure fertil este mugurele principal care este şi cel mai slab rezistent la ger. În cazul în care mugurele principal porneşte în vegetaţie, mugurii secundari şi cei terţiari se transformă în muguri dorminzi, care vor fi acoperiţi de ţesuturile secundare ale scoarţei. Mugurii dorminzi se întâlnesc pe braţe, cordoane, tulpină, au stare de repaus nelimitată, pornesc în vegetaţie în condiţii deosebite şi dau naştere la lăstari lacomi. Mugurii principali de pe lungimea unei coarde nu sunt în totalitate fertili. Fertilitatea lor de-a lungul coardelor diferă în funcţie de soi. Unele soiuri (Creaţă, Majarcă) prezintă muguri fertili începând de la bază, soiurile respective pretându-se a fi tăiate scurt în cepi. La cele mai multe soiuri sunt fertili numai mugurii începând de la nodurile 3-4 în sus, soiurile rodesc pe cordiţe sau coarde de rod. La formele înalte şi semiînalte, mugurii fertili apar mai aproape de baza coardei. LĂSTARUL, FRUNZA ŞI CÂRCELUL Lăstarul Lăstarii sunt organe verzi care se formează din muguri şi poartă pe ei frunze, inflorescenţe şi cârcei. Toamna, după schimbarea culorii scoarţei din verde în maroniu şi după căderea frunzelor, lăstarii se transformă în coarde. Prin caracterele sale (culoare, pubescenţă, vârful de creştere) lăstarul constituie un element important pentru recunoaşterea şi descrierea ampelografică a soiurilor. 26

Lăstarul este alcătuit din noduri şi internoduri care se mai numesc meritale. Lăstarii pot să fie netezi sau striaţi, glabrii sau pufoşi, fiind coloraţi în verde de diferite nuanţe.

Lăstarul la viţa de vie După mugurii din care se formează, lăstarii se clasifică în: lăstari principali, lăstari secundari, lăstari lacomi, lăstari de subsuoară (copili). Lăstarii principali se formează din mugurii principali ai ochiului de iarnă, în cele mai multe cazuri aceştia sunt fertili (excepţie fac lăstarii formaţi din mugurii de la baza coardelor, la soiurile la care aceşti muguri sunt sterili, precum şi lăstarii crescuţi din mugurii de pe coardele anuale situate pe lemn multianual). Lăstarii secundari (lăstari laterali de înlocuire) provin din mugurii secundari ai ochiului de iarnă şi sunt nefertili în majoritatea cazurilor Lăstarii lacomi se formează din mugurii dorminzi situaţi pe lemnul multianual, au o creştere viguroasă, dar nu sunt fertili. Lăstarii anticipaţi (copilii) se formează din mugurii activi de vară şi de cele mai multe ori sunt fertili. Al doilea criteriu de clasificare al lăstarilor este fertilitatea. După fertilitate lăstarii pot să fie: Lăstari fertili se găsesc pe elementele anuale (coarde, cordiţe, cepi) situate pe lemn de doi ani şi poartă pe ei inflorescenţe (struguri). Lăstari sterili se formează de regulă pe lemnul multianual şi sunt lipsiţi de inflorescenţe. Lăstarii de acest tip se îndepărtează în proporţie de 15-30 % prin lucrarea de plivit. Frunza Frunza se găseşte pe lăstari în dreptul nodurilor, dispusă altern. Ea este principalul organ asimilator al viţei de vie. Se consideră frunză normală, tipică soiului, frunza inserată pe lăstarul principal între nodurile 7-12. Frunza este alcătuită din limb, peţiol şi teacă. Limbul este lăţit, alcătuit din nervuri şi mezofil. În prelungirea peţiolului se află nervura principală (mediană), de o parte şi de alta a acesteia pornesc câte două nervuri laterale, care pot fi superioare sau inferioare. Forma limbului este dată de lungimea nervurilor principale şi poate fi: orbiculară (rotundă), reniformă, cordiformă şi cuneiformă. 27

Alcătuirea frunzei la viţa de vie 1-teaca; 2-petiol; 3-sinus lateral inferior; 4-nervura mediana; 5-sinus lateral superior; 6-lobul terminal; 7-mucron; 8-lobul lateral superior; 9-lobul lateral inferior; 10-sinus petiolar; 11limbul frunzei. Conturul limbului este prevăzut cu numeroase incizii care determină caracterul dinţat sau serat al frunzei. Dinţii frunzei pot să fie simpli sau dubli. Unele incizii pătrund adânc în limb şi determină adâncituri, numite sinusuri care împart limbul în mai multe porţiuni numite lobi. După numărul lobilor frunzele sunt: întregi (Aligoté); trilobate (Pinot, Traminer); pentalobate (Fetească albă); heptalobate (Creaţă) sau sectate. Sinusurile pot să fie: peţiolare, laterale superioare, laterale inferioare. Sinusurile au forme caracteristice pentru fiecare soi. Sinusurile peţiolare pot fi închise (Oporto); în formă de V (Aligoté); U (Afuz-Ali); liră (Ceauş); acoladă (Fetească albă). Frunzele viţei de vie după mărimea limbului pot să fie mici sub 10 cm (Traminer); mijlocii 10-15 cm (Aligoté); mari 15-20 cm (Saint Emilion) şi foarte mari peste 20 cm (Riparia gloire). Frunza prin însuşirile sale (număr de lobi, forma şi mărimea dinţilor, forma sinusurilor, culoare, perozitate, etc.) reprezintă un „caracter tare” de recunoaştere şi descriere a soiurilor. Peţiolul uneşte limbul cu teaca şi are diferite culori: verde, roz, roşu, putând fi glabru sau pubescent. Peţiolul are formă semicirculară, la partea superioară prezintă o adâncitură longitudinală sub formă de jgheab. Teaca este o porţiune lăţită cu ajutorul căreia frunza se prinde de lăstar în dreptul nodului. Din punct de vedere anatomic frunza este alcătuită din epiderma superioară, ţesut palisadic, ţesut lacunos şi epidermă inferioară.

28

Forma frunzelor a – orbiculară; b – reniformă; c – cordiformă; d – cuneiformă

Forma sinusului peţiolar la viţa de vie

Cârcelul Cârceii sunt organe filiforme cu rol de fixare a plantei pe suporţi. Ei sunt lăsaţi pe lăstar în dreptul nodurilor în partea opusă frunzelor. În primele faze cârceii au o consistenţă ierboasă, iar dacă întâlnesc în cale un suport se înfăşoară în jurul acestuia şi în scurt timp se lemnifică. Cârceii care nu au de ce să se agaţe se usucă şi cad.Lungimea cârceilor şi culoarea acestora sunt variabile în funcţie de specie şi soi. Cârceii pot să fie monofili, bifili sau trifili.

Cârceii a – monofil; b – bifil; c – trifil

Dispoziţia cârceilor pe lăstar a – continuă; b – discontinuă; c - intermitentă

INFLORESCENŢA, FLOAREA ŞI POLENUL Inflorescenţa La viţa de vie, florile sunt grupate în inflorescenţe de tip racem compus. Inflorescenţele sunt inserate pe lăstarii fertili, de obicei începând cu nodurile 3-5, având o dispoziţie discontinuă în raport de 2/1. De regulă, pe lăstar se întâlnesc 1-3 inflorescenţe, foarte rar se întâlnesc 4-6. Numărul inflorescenţelor pe lăstar este caracter de soi. Soiurile Afuz-Ali, Sultanină au de regulă o singură inflorescenţă pe lăstar, soiurile Riesling italian, Traminer, Coarnă neagră, Chasselas doré au 1-3 inflorescenţe pe lăstar, pe când soiul Aligoté are 3-4. Ea este alcătuită din: peduncul; rahis (ax); ramificaţii de ordinul I, II, III; pedicele, care sunt ultimele ramificaţii ale axului şi florii. 29

Pedunculul prezintă formă, mărime şi culoare diferită în funcţie de soi. El este mai lung la soiurile pentru masă, comparativ cu soiurile pentru vin. Rahisul (axul), se găseşte în prelungirea pedunculului, poartă pe el ramificaţiile secundare, are lungime şi culoare diferită în funcţie de soi şi agrotehnica aplicată.

Inflorescenţa la viţa de vie Ramificaţiile pornesc de pe rahis şi sunt de diferite ordine (I, II, III), ultimele ramificaţii se numesc pedicele şi poartă pe ele acini (grupuri de butoni florali). Inflorescenţa viţei de vie este alcătuită dintr-un număr diferit de flori în funcţie de soi, condiţiile climatice şi agrotehnica aplicată. De obicei, într-o inflorescenţă se găsesc între 100400 de flori. Floarea viţei de vie prezintă următoarele componente: receptacul, sepale, glande nectarifere, petale, androceu şi gineceu. Receptaculul este partea lăţită de care se prind celelalte componente ale florii. Sepalele sunt slab dezvoltate, colorate în verde, au forma unor dinţişori. Ele alcătuiesc împreună caliciul. Petalele sunt în număr de cinci, împreună formează corola. Ele sunt mici, de culoare verde, sudate la vârf sub formă de clopot. Androceul este format, în mod obişnuit, din 5 stamine, fiecare cu câte doi saci polinici. Lungimea staminelor diferă în funcţie de soi, dar, în general, este cuprinsă între 1,5-5 mm. Staminele sunt alcătuite din filament şi anteră.

Floarea la viţa de vie 30

Gineceul reprezintă partea femeiască a florii şi este alcătuit din ovar, stil şi stigmat. Din punct de vedere morfologic şi funcţional, în afară de tipul normal de floare descris mai sus, la viţa de vie se întâlnesc şi alte tipuri de flori. Flori hermafrodite normale, prezintă androceul şi gineceul normal dezvoltate şi funcţionale. Acestea sunt flori care se autopolenizează, nemaiavând nevoie de polenizatori. Ele se întâlnesc la majoritatea soiurilor. Flori hermafrodite funcţional femele, prezintă gineceul dezvoltat, iar androceul este atrofiat sau polenul este steril. Flori funcţional femele se întâlnesc la soiurile din grupul Coarnă (albă, neagră, roşie), la Ceauş alb, Ceauş roz, Crâmpoşie, Bicane, Braghină, Negru vârtos, etc., soiurile respective au nevoie de soiuri polenizatoare. Flori hermafrodite funcţional mascule, au androceul normal dezvoltat, iar gineceul este atrofiat, inapt pentru reproducere. Astfel de flori se întâlnesc la Riparia gloire, Rupestris du lot, etc. Flori unisexuat mascule, care au numai androceu, iar partea femeiască lipseşte. Se întâlnesc la unii portaltoi (Riparia gloire, Aramon × Rupestris, Ganzin nr. 1). Flori unisexuat femele, prezintă numai gineceu şi sunt lipsite de stamine, fiind semnalate la soiul Mourvedre şi la un biotip al soiului Galbenă de Odobeşti.

Tipuri de flori la viţa de vie Polenul Polenul viţei de vie are aspectul unui praf gălbui fiind format din grăunciori de diferite forme şi mărimi. Examinat la microscop, polenul poate avea forma bobului de grâu şi în acest caz polenul este fertil. Pe suprafaţa grăunciorului de polen fertil se văd trei şănţuleţe longitudinale în care se deschid trei pori germinativi. Polenul fertil are lungimea de 18-30 microni. Polen fertil au soiurile cu flori hermafrodite normale, hermafrodite funcţional mascule şi unisexuat mascule. STRUGURII ŞI BOABELE Strugurii Strugurii provin din inflorescenţe după fecundarea florilor, formarea şi creşterea boabelor. Alături de frunză, strugurii constituie caracterele cele mai tari de recunoaştere şi descriere ampelografică a soiurilor. Strugurii sunt asociaţii de fructe (bace), fiind alcătuiţi din ciorchini şi boabe.

31

Alcătuirea strugurelui a – codiţă; b – rahis; c – ramificaţie de ordinul I; d – ramificaţie de ordinul II e – ciorchine; f – fruct

Ciorchinele reprezintă scheletul strugurelui şi este alcătuit din: peduncul, rahis şi ramificaţii de diferite ordine. Ultimele ramificaţii se numesc pedicele şi se termină cu un disc numit burelet de care se prind boabele. Pedunculul are lungime diferită în funcţie de soi . La maturarea strugurilor pedunculul poate să fie lemnificat, semilemnificat sau ierbos. Rahisul este axul ciorchinelui situat în prelungirea pedunculului, are ramificaţii de diferite ordine şi poartă pe el boabele.

Forme de struguri Strugurii se caracterizează după: formă, mărime, densitatea boabelor. Forma strugurilor este dată de lungimea ramificaţiilor secundare şi a variaţiei acestora de-a lungul rahisului. Strugurii păstrează forma inflorescenţei din care provin. În funcţie de forma lor strugurii pot să fie de mai multe feluri: -Struguri cilindrici, care au ramificaţiile de ordinul I aproape egale între ele. Astfel de struguri se întâlnesc la soiurile: Pinot gris, Furmint, Riesling italian, etc.; -Strugurii conici sunt strugurii la care ramificaţiile de ordinul I descresc de la bază spre vârf. Ei se întâlnesc la următoarele soiuri: Tămâioasă românească, Traminer roz, Merlot, Oporto, etc.; -Strugurii cilindro-conici au ramificaţiile dinspre peduncul egale şi mai lungi, după care încep să descrească spre vârful rahisului. Astfel de struguri au soiurile: Regina viilor, Fetească regală, Coarnă neagră, etc.; 32

-Strugurii rămuroşi au ramificaţiile de ordinul I alungite şi flexibile aproape egale între ele. Se întâlnesc la soiurile: Muscat de Hamburg, Zghihară de Huşi, etc.; -Strugurii aripaţi prezintă una sau două ramificaţii alungite care pornesc de la baza strugurelui şi se întâlnesc la soiurile Riesling italian şi Galbenă de Odobeşti; -Struguri bifurcaţi, la care vârful axului este ramificat, ca de exemplu la soiul Vulpe. Mărimea strugurilor este determinată de lungimea şi greutatea acestora. După aceste criterii strugurii pot să fie: -struguri foarte mici când au lungimea sub 10 cm şi greutatea sub 100 g (Cabernet Sauvignon, Chardonay, Corinth); -struguri mici când lungimea este de 10-14 cm şi greutatea de 100-150 g (Traminer, Pinot gris); -struguri mijlocii când lungimea este cuprinsă între 15 -20 cm şi greutatea între 150300 g (Chasselas doré, Galbenă de Odobeşti); -struguri mari, când au lungimea cuprinsă între 21-30 cm şi greutatea este peste 300 g (Afuz-Ali); -struguri foarte mari, când lungimea depăşeşte 31 cm, iar greutatea depăşeşte 600-700 g (Italia, Cardinal ). Desimea boabelor diferă de la un soi la altul. Ea poate varia şi în cadrul aceluiaşi soi în funcţie de încărcătura lăsată la tăiere, operaţiile în verde, fertilitatea solului etc. După desimea boabelor strugurii pot să fie: -struguri foarte rari, când au rahisul vizibil şi ramificaţiile secundare îşi schimbă poziţia când strugurele este aşezat pe un plan orizontal (Muscat de Hamburg ); -struguri rari care au spaţiile dintre boabe mai mici decât cei foarte rari (Casselas doré); -struguri cu boabe dese la care spaţiile dintre boabe lipsesc, boabele se ating dar nu se deformează (Riesling italian, Cadarcă); -struguri cu boabele foarte dese, se mai numesc şi struguri bătuţi, boabele se ating, se presează între ele şi se deformează (Mustoasă, Bătută neagră). Boabele Bobul de strugure se formează din ovar, el este fructul viţei de vie ,iar din punct de vedere botanic el este o bacă.Bobul este alcătuit din pericarp şi seminţe. Pericarpul, la rândul lui, este alcătuit din: epicarp, mezocarp şi endocarp. Epicarpul (pieliţa) reprezintă învelişul extern al bobului. El prezintă la exterior epiderma alcătuită dintr-un strat de celule mici. La multe soiuri epiderma este acoperită de un strat de pruină cu rol protector.

Alcătuirea bobului de strugure A – punct pistilar; B – fascicul de vase; C – seminţe; D – endocarp; E – mezocarp; F – reţea de vase; G – hipocarp;H – epicarp; I – pensulă; J – burelet; L – pedicel 33

Mezocarpul (pulpa, miezul) este zona cea mai voluminoasă a bobului, alcătuită din mai multe straturi de celule mari cu pereţii subţiri, bogate în glucide, vitamine, apă etc. La soiurile tinctoriale în celulele mezocarpului se găsesc şi substanţe colorante. La maturitate mezocarpul are culoare, aromă şi gust specifice soiului. Endocarpul constituie zona centrală a pericarpului în care se găsesc seminţele, el este mai sărac în glucide. În pericarp pătrunde grupat fascicolul de vase conducătoare, fascicol care se mai numeşte pensulă. Bobul se caracterizează prin: formă, mărime şi culoare. Forma bobului este dată de raportul dintre diametrul longitudinal şi cel transversal, putând fi: -sferică când cele două diametre sunt egale (Perlette); -discoidală, la care diametrul transversal este mai mare decât cel longitudinal (Băbească neagră); -ovoidală când raportul dintre diametrul longitudinal şi cel transversal este supraunitar (Italia); -cilindrică când bobul prezintă două diametre transversale spre extremităţi (Afuz-Ali ); -arcuită, cum este forma bobului la soiul Santa Paula. Mărimea boabelor este dată de lungimea diametrului longitudinal şi de numărul de boabe care intră într-un kg. După diametrul longitudinal boabele pot să fie: foarte mici, când diametrul măsoară sub 5 mm; mici când are 5-10 mm; mijlocii 11-15 mm; mari 16 -20 mm şi foarte mari peste 21 mm. După numărul de boabe care intră într-un kg boabele sunt: -mici când intră 450-1000 boabe la un kg; -mijlocii când intră 300-450 boabe la un kg; -mari când intră sub 300 boabe într-un kg. Culoarea boabelor este specifică pentru fiecare soi şi este determinată de natura şi intensitatea pigmenţilor din hipocarp. Culoarea boabelor poate fi: galbenă verzuie, galben pai, galbenă aurie, verde, roşie, cenuşie, neagră de diferite nuanţe. Gustul bobului se apreciază la maturitatea deplină a strugurilor, este specifică soiului, putând fi: fad, ierbos, tămâios, dulce acrişor etc. Aroma boabelor este caracteristică pentru unele soiuri (Muscat de Hamburg, Italia, Muscat Ottonel etc.). Ea este influenţată de condiţiile climatice, în special de temperatură. Temperatura ridicată favorizează intensificarea aromei. Unele soiuri au aromă de muscat (Muscat Hamburg, Italia, Tămâioasă Românească, Muscat Ottonel), altele de foxat (hibrizi producători direcţi).

34

ECOSISTEMUL VITICOL Ecosistemul viticol reprezintă unitatea funcţională a biosferei, construită şi exploatată de om în vederea transformării energiei şi substanţei pentru obţinerea unei recolte utile, superioară cantitativ şi calitativ, în condiţii de profit. În acesta se introduce o cantitate suplimentară de energie, denumită energie culturală, care se reflectă în realizarea circuitelor de substanţă, energie şi informaţie. Constituite în plantaţii la dimensiuni de centre viticole şi podgorii, viţele influenţează sesizabil şi important mediul lor de viaţă. Ele modifică favorabil pentru organismele consumatoare de oxigen, compoziţia atmosferei, reduc amplitudinea de temperatură zilnică, lunară şi anuală, reglează umiditatea atmosferică, opun rezistenţă pierderii fertilităţii solului prin eroziune, înfrumuseţează peisajul ş.a. Toate aceste influenţe exercitate de viţe - direct şi indirect - asupra mediului se răsfrâng şi asupra lor. Influenţele reciproce dintre viţe şi mediu sunt diferite în funcţie de mediul natural şi cel îmbunătăţit de om, precum şi de sistemul de cultură. O plantaţie în care viţele sunt susţinute pe pergolă - boltă - influenţează în cu totul alt mod temperatura şi umiditatea mediului decât într-o plantaţie cu viţe cultivate cu tulpină scurtă şi plantate la distanţe mari. În primul caz, umbrirea permanentă a solului din vie reduce: pierderea de apă prin evaporare, temperatura de absorbţie a rădăcinilor, temperatura de asimilare a frunzelor şi măreşte umiditatea relativă a aerului, cu consecinţe favorabile în locurile aride, cu temperaturi ridicate şi, sunt cu totul nefavorabile, în locurile cu suficiente precipitaţii şi temperaturi moderate. În decursul sutelor de ani de cultură a viţei de vie, podgorenii au căutat şi au stabilit sisteme de cultură adecvate condiţiilor de mediu şi mijloacelor lor de cultură. Concomitent, au intervenit factori noi (mana, filoxera, soiuri noi, mecanizarea ş.a.), care au determinat schimbarea sistemelor de cultură. În acelaşi timp s-a modificat ecosistemul viticol. Ecosistemul viticol rezultă din integrarea biocenozei viticole în fragmentul de mediu ocupat numit biotop, mediul fizic în care biocenoza semiartificială există delimitat în timp şi spaţiu, după criterii socio-economice . Biocenoza viticolă este o biocenoză semiartificială, constituită din plantaţia viticolă şi toate organismele ei (microorganismele solului, boli, dăunători ş.a.) prezente în spaţiul de cultură (biotop), care trăiesc în corelaţii trofice şi de altă natură, stabile. Aceasta, este mai simplă decât biocenoza naturală (pajişte, pădure ş.a.) deoarece are în componenţă un singur producător primar (viţa de vie). Ea, prezintă o stabilitate şi complexitate mai redusă decât biocenozele naturale. Biotopul reprezintă locul ocupat de biocenoza viticolă, cuprinzând mediul abiotic (lumina, căldura, apa, aerul, solul ş.a.). Într-o plantaţie viticolă, acesta este format din totalitatea factorilor climatici, edafici, geografici şi expoziţionali. Componentele biotopului variază în timp şi spaţiu în anumite limite. O primă categorie de variaţie o constituie variaţia cu o anumită periodicitate şi anumită amplitudine (alternanţa zi - noapte, succesiunea anotimpurilor ş.a.). A doua categorie, variaţia fără o anumită periodicitate, are caracter perturbator pentru biocenoză (de ex.: temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate ş.a.). Stabilitatea şi autoreglarea în ecosistemul viticol sunt realizate de către om. Pentru optimizarea acestora, se recomandă controlul permanent în agroecosistem prin lucrări ale subsistemului agrofitotehnic (tăieri, fertilizare ş.a.) şi cele ale subsistemului economico-social (materiale, baza energetică ş.a.). De-a lungul anilor au existat patru perioade ale ecosistemului viticol: natural, primitiv, tradiţional şi industrial. În cadrul ecosistemului industrial, studiile au fundamentat influenţa energiei solare şi a altor factori de biotop, au evidenţiat influenţa factorilor agrofitotehnici şi a celor din subsistemul economico-social. Cunoaşterea cerinţelor agrobiologice ale soiurilor a determinat delimitarea arealelor de cultură ale soiurilor şi asocierea lor. 35

Eccosistemul viticol de tip industrial, fiind o monocultură îndelungată, se confruntă cu o serie de inconveniente şi anume: Ø eroziunea solurilor pe terenurile în pantă; Ø reducerea conţinutului solului în materie organică; Ø degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor, însuşiri ce stau la baza fertilităţii acestora; Ø impactul îngraşămintelor chimice şi al pesticidelor asupra mediului înconjurător, în principal prin spălarea nitraţilor în profunzime, în perioada de toamnă-iarnă şi prin acumularea reziduurilor de pesticide pe struguri; Ø dificultatea deplasării maşinilor în perioadele ploioase, cu apariţia fenomenelor de compactare a solului şi formarea hardpanului; Ø excesul de vigoare şi productie, cu consecinţa reducerii calităţii; Ø fiziopatii induse de dezechilibrele de nutriţie şi o mai mare sensibilizare faţă de agenţii patogeni. Cunoaşterea conexiunilor multiple existente în interiorul ecosistemului viticol (fig. 1), între subsistemele componente ale acestuia, prezintă importanţă deosebită în viticultura modernă, în vederea optimizării acestuia. Preocupările de optimizare a ecosistemului viticol în sistem durabil urmăresc nu numai maximizarea producţiei, a calităţii şi profitului, ci şi minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a resurselor ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării mediului.

Componentele ecosistemului viticol industrial INFLUENŢA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA VIŢEI DE VIE Factorii climatici prin acţiunea lor unilaterală sau în complex au o importanţă hotărâtoare asupra reuşitei culturii viţei de vie. Se cunoaşte că principalii factori restrictivi în ceea ce priveşte cultura viţei de vie sunt factorii climatici. Cei mai importanţi factori climatici 36

pe care îi vom prezenta în continuare sunt: radiaţia solară, lumina, temperatura, aerul, umiditatea aerului şi a solului. Radiaţia solară este principala sursă de energie primită de suprafaţa terestră şi prin efectul ei caloric şi luminos influenţează creşterea şi dezvoltarea viţei de vie. In perioada de vegetaţie a viţei de vie (aprilie-septembrie), valorile radiaţiei globale în regiunile viticole ale ţării noastre sunt cuprinse între 80-92 kcal /cm2,valorile minime înregistrându-se în regiunile viticole ale Transilvaniei, iar cele maxime pe terasele Dunării şi în Dobrogea. O radiaţie solară mai mică de 80 kcal /cm2 este restrictivă pentru cultivarea viţei de vie. In zonele viticole cu aflux redus de radiaţie solară este indicată cultivarea soiurilor de struguri cu frunze mici, care permit pătrunderea mai uşoară a radiaţiei solare în interiorul butucului. Cantitatea de radiaţie solară interceptată de viţa de vie este influenţată de: expoziţia terenului, latitudine, panta terenului, forma de conducere a viţei de vie, orientarea rândurilor, densitatea de plantare şi faza de vegetaţie a viţei de vie. Reducerea radiaţiei globale implică reducerea concentraţiei de zaharuri a mustului şi creşterea acidităţii totale a acestuia. Lumina influenţează toate procesele vitale: fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, creşterea, înflorirea, maturarea strugurilor şi a coardelor, absorbţia, transportul sevei brute şi elaborate, etc. Viţa de vie este o plantă heliofilă care valorifică energia luminoasă mult mai bine decât alte plante. Cerinţele viţei de vie faţă de lumină sunt atât de ridicate încât se spune că “viţa de vie nu-şi suportă nici propria umbră”. Influenţa luminii se exercită prin intensitate, durată şi calitatea acesteia. Intensitatea luminii este deosebit de importantă pentru desfăşurarea majorităţii proceselor fiziologice ale viţei de vie. Fotosinteza începe la o intensitate luminoasă de peste 1000 de lucşi, devine excedentară la 1800-2000 de lucşi, este optimă la 30.000-50.000 lucşi şi începe să fie inhibată la peste 80.000-100.000 lucşi datorită închiderii stomatelor, intensificării transpiraţiei şi supraîncălzirii frunzelor. Durata perioadei de iluminare diferă de la o podgorie la alta. Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire potenţială a soarelui din perioada vegetaţiei (Insolaţia globală Σ Ig) şi după suma orelor de strălucire efectivă a soarelui din perioada de vegetaţie (Insolaţia reală Σ Ir). Insolaţia potenţială (globală Ig) se calculează prin însumarea tuturor orelor de la răsăritul până la apusul soarelui considerând că toate zilele din perioada de vegetaţie sunt senine. Acest indicator este relativ constant pentru o anumită zonă viticolă, oscilând mai mult în funcţie de latitudine şi de durata perioadei de vegetaţie. Insolaţia reală (Ir) se calculează prin însumarea orelor de strălucire efectivă a soarelui din perioada de vegetaţie a viţei de vie şi redă mult mai fidel potenţialul calitativ al podgoriei respective. In condiţiile podgoriilor din ţara noastră, insolaţia reală este cuprinsă în general între 1200 şi 1800 ore. In anii favorabili culturii viţei de vie insolaţia reală poate atinge valori mai ridicate (2000 ore ). Calitatea luminii se referă la modul în care diferitele radiaţii care compun spectrul luminos îşi exercită influenţa asupra fotosintezei. Razele ultraviolete asigură creşterea normală a lăstarilor şi acumularea substanţelor azotoase în struguri, cele violete şi albastre acţionează pozitiv asupra asimilării antocianilor, carotenului şi vitaminei C. Radiaţiile galbene şi portocalii în exces provoacă alungirea şi etiolarea lăstarilor, slăbesc pigmentaţia antocianică a strugurilor, măresc pH-ul mustului, etc. Cunoaşterea reacţiei viţei de vie faţă de lumină prezintă o importanţă deosebită pentru reuşita culturii viţei de vie şi permite adaptarea măsurilor necesare în vederea satisfacerii necesarului de lumină cum ar fi: 37

-zonarea corespunzătoare a soiurilor în funcţie de cerinţele acestora faţă de lumină; -alegerea în vederea plantării cu viţă de vie a versanţilor cu expoziţii sudice, sud-estice sau sud-vestice; -orientarea rândurilor în plantaţii pe direcţia nord-sud; -alegerea unor distanţe de plantare corespunzătoare, în funcţie de vigoarea soiurilor, astfel încât butucii din rândurile vecine să nu se umbrească reciproc; -conducerea viţelor în forme semiînalte şi înalte; -executarea corectă şi la timp a lucrărilor şi operaţiilor în verde. Temperatura este factorul de biotop care determină aria de răspândire a culturii viţei de vie, sistemul de cultură a acesteia, declanşarea şi parcurgerea fazelor de vegetaţie. De asemenea, temperatura acţionează asupra tuturor proceselor fiziologice şi biochimice ale viţei de vie. Cerinţele viţei de vie faţă de temperatură sunt relativ mari. Ea se cultivă în zone cu temperatura medie anuală mai mare de 9˚C. Influenţa temperaturii asupra viţei de vie se exercită atât prin nivel cât şi prin suma gradelor de temperatură dintr-o anumită perioadă. Fiecare fenofază şi fiecare proces fiziologic are un anumit nivel de temperatură (prag) minim, optim şi maxim de desfăşurare. La temperaturi ale solului de 4-5˚C se declanşează plânsul la viţele asiatice, la 5-7˚C se declanşează plânsul viţelor americane, iar la 8-9˚C începe plânsul la soiurile nobile. Reluarea vizibilă a vegetaţiei viţei de vie are loc la temperatura de 10˚C, socotită zero biologic. În condiţiile climatice ale ţării noastre prezintă o deosebită importanţă cunoaşterea modului cum influenţează temperaturile negative din timpul iernii diferitele organe ale viţei de vie. Rezistenţa viţei la ger este diferită în funcţie de soi, gradul de maturare a lemnului, faza repausului în care survine, modul de instalare a gerului (lent sau brusc) etc. Rezistenţa la ger este mai mare în faza repausului profund şi mai scăzută în timpul repausului facultativ. Rezistenţa diferitelor organe ale viţei la ger în perioada de repaus, diferă după cum urmează: -rădăcinile rezistă până la –5, -7˚C la viţele europene (T. Martin, 1968) şi până la –10, -11˚C la cele americane; -mugurii rezistă până la –18, ±3ºC, în funcţie de soi (-15ºC la soiul Cardinal şi -22ºC la Pinot gris). În tabelul nr. 10, prezentăm date referitoare la influenţa temperaturilor din timpul iernii asupra viabilităţii mugurilor la câteva soiuri de struguri cultivate în condiţiile S.D.Timişoara. -coardele anuale rezistă până la –21 ±3°C, iar lemnul multianual până la –22, -24°C. În perioada de vegetaţie, organele viţei de vie sunt mult mai sensibile la temperaturile negative. Vârfurile lăstarilor şi inflorescenţele rezistă până la –0,2 -0,5°C; baza lăstarilor şi frunzele sunt afectate la –0,5 -0,7°C, iar boabele tinere se brunifică la -2°C. Din aceste considerente, viţa de vie trebuie cultivată în areale în care frecvenţa brumelor sau îngheţurilor târzii de primăvară este foarte scăzută sau chiar 0. In podgoriile unde temperaturile negative din timpul iernii scad sub limitele de rezistenţă a viţei de vie, viţa trebuie cultivată în sistem protejat sau semiprotejat. Pentru parcurgerea unei anumite fenofaze, pe lângă un anumit prag de temperatură este nevoie şi de o anumită sumă a gradelor de temperatură. Suma gradelor de temperatură se mai numeşte şi bilanţ termic şi poate fi global şi util. Bilanţul termic global (Σ t°g) reprezintă suma gradelor medii zilnice de temperatură pozitive din perioada de vegetaţie. Bilanţul termic util (Σ t°u) reprezintă suma diferenţelor dintre temperatura medie zilnică mai mare de 10°C şi pragul biologic de pornire a viţei în vegetaţie. 38

În zonele viticole ale României se înregistrează un bilanţ termic global de 27003600°C şi un bilanţ termic util de 1000-1700°C (Oşlobeanu M. şi col.,1991). Umiditatea solului şi a aerului influenţează toate procesele vitale ale viţei (absorbţia, transportul sevei brute şi elaborate, fotosinteza, transpiraţia, respiraţia, etc.). Cerinţele viţei de vie faţă de apă sunt mari, datorită consumului ridicat de apă (300-330 litri de apă sunt necesari sintezei unui kg de substanţă uscată.). Cu toate acestea viţa este considerată o plantă rezistentă la secetă datorită sistemului radicular profund şi bine dezvoltat. Cerinţele faţă de umiditate sunt mai mari la soiurile pentru masă comparativ cu cele pentru vin. Consumul maxim de apă se înregistrează în fenofazele de creştere intensă a lăstarilor şi a boabelor şi este mai mic în fenofazele de înflorit, maturarea boabelor şi a lemnului. În ţara noastră cultura viţei de vie dă rezultate bune în regim neirigat în zonele în care suma precipitaţiilor este de 500-700 mm anual, din care cel puţin jumătate să fie repartizate în perioada de vegetaţie a viţei de vie sub formă de ploi utile (cel puţin 10 mm la o ploaie). Pentru desfăşurarea în bune condiţii a proceselor de creştere şi fructificare, umiditatea solului trebuie să fie de 60-80% din I.U.A., iar cea a aerului de 50-80%. Dacă umiditatea aerului scade la 40% se intensifică evapotranspiraţia, iar dacă scade sub 20% produce ofilirea butucilor. Nici excesul de umiditate din sol şi aer nu este suportat de viţa de vie. In sol excesul de umiditate produce asfixierea rădăcinilor întrucât reduce proporţia de oxigen, iar în aer intensifică atacul de boli. Excesul de precipitaţii influenţează negativ creşterea şi fructificarea viţei de vie, calitatea producţiei deoarece atât acumularea de zahăr în boabe cât şi coloraţia boabelor sunt deficitare. Viţa de vie suportă relativ uşor perioadele scurte de secetă de până la 15-30 zile. În condiţiile de secetă prelungită se reduc creşterile anuale şi sunt afectate calitatea şi cantitatea producţiei şi diferenţierea mugurilor. Aerul are influenţe asupra viţei de vie atât prin compoziţie cât şi prin mişcarea sa (vânt). O atmosferă cu un conţinut normal de gaze: 78% N, 21% O2 şi 0,03% CO2 asigură desfăşurarea normală a tuturor proceselor fiziologice. Oxigenul este necesar în respiraţia tuturor organelor viţei de vie, deci şi a rădăcinilor. Activitatea rădăcinilor se desfăşoară în mod corespunzător la o concentraţie a oxigenului în sol de 8-12%, activitatea este stânjenită la concentraţia oxigenului de 4-5% şi este oprită când oxigenul scade sub 2%, moment în care butucii se clorozează şi pier prin asfixiere. O serie de gaze prezente în sol în cantităţi mai mici sau mai mari de la caz la caz, cum ar fi: CO, SO2, Cl sunt nocive producând viţei de vie cloroze sau arsuri. De asemenea fumul, praful, aerul prea cald şi uscat sau prea rece şi umed au efecte negative asupra viţei de vie. Mişcările maselor de aer influenţează puternic plantaţiile viticole putând provoca pagube însemnate în funcţie de viteza, durata şi direcţia lor de acţiune. În schimb mişcările uşoare ale aerului au o acţiune favorabilă prin realizarea unui drenaj aerian care contribuie la zvântarea frunzişului şi primenirea microclimatului din jurul butucilor reducând atacul unor agenţi patogeni (mană, putregai cenuşiu). INFLUENŢA FACTORILOR OROGRAFICI ASUPRA VIŢEI DE VIE Factorii orografici au o acţiune indirectă asupra viţei de vie, prin influenţa pe care o exercită asupra factorilor climatici şi edafici. Din această categorie fac parte: forma de relief, altitudinea, panta şi expoziţia. 39

Relieful are o importanţă hotărâtoare pentru cultura viţei de vie. Importanţa reliefului creşte pe măsura apropierii de arealul nordic de cultură a viţei de vie, unde reuşita acestei culturi este condiţionată tot mai mult de folosirea unor terenuri în pantă. Cele mai bune rezultate le asigură relieful deluros şi colinar, unde umiditatea relativă a aerului este mai redusă şi implicit pericolul atacului bolilor criptogamice este mai mic. Pe terenurile plane, văi, depresiuni, frecvenţa accidentelor climatice este mai mare, deci şi riscurile la care este supusă cultura viţei de vie sunt mai mari. Totodată calitatea producţiei obţinută pe aceste terenuri este mai scăzută (concentraţii mai mici de zaharuri, arome, antociani). Expoziţia terenului influenţează cantitatea şi intensitatea radiaţiilor solare interceptate de către frunzişul viţei de vie. Fiind o plantă iubitoare de lumină, viţa de vie dă cele mai bune rezultate pe terenurile cu expoziţie sudică, sud-vestică şi sud-estică. Pe astfel de terenuri viţa de vie beneficiază de mai multă lumină şi căldură, este redus pericolul brumelor iar drenajul aerian este cel mai favorabil. Panta terenului are un rol important în diferenţierea microclimatului local, cele mai favorabile pante sunt cele cu o înclinare moderată, de până la 25%. Pantele mai mari ridică probleme legate de eroziunea solului şi modul de lucrare a acestuia. Altitudinea modifică temperaturile medii, precipitaţiile, curenţii de aer. La creşterea altitudinii cu 100 m, temperatura medie anuală scade cu 0,5-0,6°C. Altitudinea până la care se cultivă viţa de vie variază în raport cu latitudinea. În ţara noastră viţa de vie se cultivă, cu unele excepţii la altitudini cuprinse între 100 şi 500 m. INFLUENŢA FACTORILOR EDAFICI ASUPRA VIŢEI DE VIE Viţa de vie se cultivă de regulă, pe terenuri cu o fertilitate mai scăzută (terenuri în pantă, nisipoase, etc.), considerate necorespunzătoare pentru marea majoritate a culturilor (cereale, plante tehnice). Aceasta nu înseamnă că viţa de vie ar avea pretenţie scăzută faţă de factorii edafici. Solul reprezintă un factor de biotop deosebit de important pentru viţa de vie, cu influenţe hotărâtoare asupra cantităţii şi calităţii producţiei. Solul este un factor deosebit de complex care îşi exercită influenţa asupra viţei de vie prin structură, textură, compoziţie chimică, faună, floră, microfaună, microfloră, etc. Textura solului. Viţa de vie dă cele mai bune rezultate când se cultivă pe soluri uşoare, luto-nisipoase, nisipo-lutoase şi eventual luto-argiloase cu conţinut de până la 28-32% argilă. Cu toate acestea viţa de vie se poate adapta pe o gamă diversă de soluri de la argile la nisipuri. Pe soluri argiloase se obţin producţii mari de struguri dar de calitate inferioară. Pe solurile grele cu peste 40-42% argilă, viţa de vie suferă, deoarece solurile sunt reci, umede, cu o aeraţie deficitară, iar vinurile obţinute sunt aspre cu substanţe extractive azotoase şi cu un conţinut prea mare în taninuri. Pe aceste soluri, în anii bogaţi în precipitaţii, strugurii sunt afectaţi de putregaiul cenuşiu. Solurile nisipoase pot fi valorificate corespunzător printr-o fertilizare şi irigare corespunzătoare. Aceste soluri imprimă o anumită precocitate în maturarea boabelor.Solurile nisipoase prezintă unele dezavantaje în cazul cultivării soiurilor pentru vin deoarece are loc o acumulare mai redusă de substanţă uscată, strugurii se maturează mai repede şi au un potenţial alcoolic mai scăzut, vinurile nu acumulează în toate cazurile aciditate şi culoare suficientă. Solurile pietroase şi calcaroase sunt foarte favorabile pentru cultura viţei de vie, pe acestea obţinându-se cele mai fine vinuri (Cotnari, Pietroasele, Murfatlar, Miniş). 40

Structura solului. Solurile bine structurate asigură cele mai bune condiţii pentru creşterea şi valorificarea viţei de vie, deoarece înmagazinează mai bine căldura şi prezintă un raport optim între apă şi aer. O structură glomerulară corespunzătoare poate să amelioreze defectele de textură. Toate categoriile texturale de sol îşi îmbunătăţesc însuşirile aerohidrice dacă au o structură corespunzătoare. Datorită monoculturii îndelungate, aplicării neraţionale a lucrărilor solului şi exportului masiv de materie organică, structura solului se deteriorează. Evitarea degradării structurii solului se poate face prin raţionalizarea lucrărilor solului, reducerea trecerilor cu maşinile agricole, utilizarea unor pneuri adecvate, lucrarea solului când acesta are o umiditate corespunzătoare. Refacerea parţială a structurii este posibilă printr-o fertilizare organică corespunzătoare, înierbarea alternativă a intervalelor şi cultivarea plantelor pentru îngrăşământ verde. Umiditatea solului. Umiditatea optimă a solului pentru viţa de vie este cuprinsă între 50-80% din IUA. (Moţoc M., 1968). Valorile mai scăzute ale IUA sunt favorabile pentru maturarea boabelor iar cele mai ridicate pentru creşterea lăstarilor. Scăderea umidităţii solului sub limitele menţionate determină diminuarea creşterii lăstarilor, reducerea suprafeţei foliare şi scăderea producţiei de struguri. Excesul de umiditate influenţează negativ rezistenţele biologice ale viţei de vie (putregai cenuşiu, mană, ger) precum şi rezistenţele tehnologice (la fisurare, transport şi păstrare.) Apa în exces influenţează negativ procentul de prindere a viţelor în cazul înfiinţării plantaţiilor viticole. Adâncimea apei freatice are mare importanţă pentru regimul aerohidric din sol influenţând deci adâncimea de pătrundere şi modul de răspândire a rădăcinilor în sol. În general, pentru viţa de vie se consideră nivelul optim al pânzei de apă freatică, adâncimea cuprinsă între 2 şi 8 m (Teaci D., 1970; Seguin G., 1970). Însuşirile chimice ale solului prezintă importanţă prin: conţinutul în humus, conţinutul în macro şi microelemente, conţinutul în elemente nocive şi reacţia solului. Conţinutul în humus. Humusul din sol se formează pe baza materiei organice. După conţinutul în humus, solurile viticole se consideră favorabile dacă au un conţinut moderat în humus de 1,5-2,5 %. Solurile bogate în humus nu sunt potrivite decât pentru obţinerea vinurilor curente de masă. Pentru obţinerea vinurilor superioare, humusul din sol trebuie să fie de 1-2 % (M. Oşlobeanu şi col., 1980). Conţinutul solului în macro şi microelemente trebuie să satisfacă nevoile metabolice ale plantei. Elementele nutritive trebuie să se găsească în cantităţi suficiente şi în anumite proporţii. Cantităţile mici de elemente nutritive din sol determină obţinerea unor producţii scăzute, apariţia unor carenţe şi dezechilibre fiziologice de nutriţie. Conţinutul în elemente nocive. Viţa de vie nu reuşeşte pe soluri alcaline turboase sau mlăştinoase, datorită conţinutului ridicat al acestora în elemente nocive. Rădăcinile viţelor europene suportă o concentraţie a sărurilor solubile de sodiu din sol de 1,5-4 ‰ NaCl. Această concentraţie trebuie să fie în sol, mult mai mică în cazul portaltoilor (0,2-0,5‰ NaCl). Există însă şi portaltoi care rezistă la concentraţii de 1-1,5 ‰ NaCl, cum ar fi Solonis x Riparia 1616 C. Un alt element nociv din sol este carbonatul de calciu în exces. Pe solurile bogate în acest element apar frecvent simptome ale clorozei ferice. Majoritatea portaltoilor sunt calcifugi, adică au rezistenţă scăzută la calcarul activ din sol, limitele variind între 6-10 % la majoritatea portaltoilor şi 40% în cazul portaltoiului Chasselas x Berlandieri 41 B. Reacţia solului. Viţa de vie are o mare plasticitate ecologică, de aceea ea se adaptează la valori ale pH-ului cuprinse între 5,5 şi 8,5, cele mai bune rezultate obţinându-se la pH-uri cuprinse între 6,5 şi 7. 41

O dată cu scăderea pH-ului sub 5,5 , aluminiul, manganul, zincul şi cuprul devin toxice prin trecerea lor în soluţia solului, împiedicând dezvoltarea normală a rădăcinilor. Corectarea pH-ului acid se poate face prin aplicarea amendamentelor calcaroase. Reacţia puternic alcalină (pH >8,5) duce la apariţia clorozei ferice, la scăderea eficienţei îngrăşămintelor chimice şi reduce accesibilitatea microelementelor din sol. În general excesul de alcalinitate este mai dăunător viţei de vie decât excesul de aciditate. PARTICULARITATILE BIOLOGICE ALE VITEI DE VIE Recolta de struguri se formează ca rezultantă a interferenţei proceselor ecofiziologice la nivelurile structurate multiple şi limitate, ale agroecosistemului viticol. Viticultorul mijloceşte aprovizionarea cu substanţe şi energie, dirijând procesele de transformare a acestora în producţie viticolă utilă omului. De aceea, el trebuie să cunoască particularităţile biologice, care conduc la o mai reală înţelegere a funcţiunilor viţelor în cadrul spaţial al desfăşurării proceselor biologice şi al ofertei ecologice, în vederea dirijării creşterii şi rodirii, prin optimizarea creşterilor vegetative în folosul rodirii. Cunoaşterea biologiei creşterii şi rodirii viţei de vie permite viticultorului să stabilească deciziile necesare (tehnice, economice şi organizatorice) pentru obţinerea de producţii ridicate de struguri, să repartizeze soiurile în arealele favorabile şi să efectueze lucrări de selecţie şi ameliorare a acestora. Succesul acestor activităţi este condiţionat de nivelul cunoaşterii legilor şi principiilor după care viţa de vie creşte şi rodeşte. În condiţiile climatice fără anotimpuri distincte, viţa de vie creşte fără întreruperi esenţiale. În climatul temperat, viţele cresc periodic, după un ritm determinat de periodicitatea condiţiilor climatice. Creşterea este premiză şi condiţie a rodirii, motiv pentru care asigură posibilităţi de a influenţa rodirea. Creşterea este un proces caracteristic organelor vegetative şi reproductive. Ea se realizează pe anumite direcţii faţă de liniile de simetrie şi are loc în anumite locuri sau zone, aceasta înregistrează etape distincte şi se desfăşoară după anumite legi, prin mecanisme în mare parte comune tuturor plantelor superioare. Dezvoltarea viţei de vie este o succesiune de procese biologice, de amplificare a acestora, însoţite de transformări calitative, care fac viţa de vie aptă pentru rodire, pentru reproducere. Parcurgerea acestor etape (stadii) cu schimbări morfo-fiziologice şi biochimice, cantitative şi calitative, cu ascendenţă progresivă de la nespecializat la specializat, se realizează diferenţiat şi în funcţie de modul de înmulţire a viţei de vie. La viţele obţinute din sămânţă parcurgerea etapelor de dezvoltare se realizează conform legilor generale de creştere şi dezvoltare. Ele se desfăşoară sub control genetic, ecologic şi tehnologic. Viţele rezultate prin înmulţirea vegetativă au ereditatea consolidată şi prezintă stabilitate în procesul de rodire. Cunoaşterea modului de manifestare morfo-fiziologo-biochimică a viţelor, a duratei perioadelor şi a cerinţelor de viaţă are importanţă în strategia tehnologică, asigurarea unei durate cât mai mari de exploatare biologico-economică a plantaţiei viticole. Viţa de vie, ca toate plantele perene, prezintă un ciclu ontogenetic şi un ciclu anual. CICLUL ONTOGENETIC În cadrul ciclului ontogenetic (de viaţă) viţa de vie parcurge multiple schimbări care evidenţiază evoluţia ei de la tinereţe către maturitate şi apoi către bătrâneţe. Acesta se compune din totalitatea ciclurilor anuale; de aceea se numeşte şi ciclu biologic multianual. El cuprinde totalitatea manifestărilor şi perioadelor de vârstă pe care le 42

parcurge viţa de vie într-o anumită succesiune de la apariţie, obţinere, până la pieire naturală sau defrişare.

Ciclul ontogenetic al viţei de vie Ciclul biologic ontogenetic cuprinde totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice ale viţei de vie de la formarea sa ca entitate biologică (răsărire, creşterea altoiului, a butaşului) şi până la dispariţia sa prin uscare sau defrişare. Ciclul biologic înglobează totalitatea ciclurilor anuale şi este egal cu durata de viaţă a butucului. Însuşirea butucilor de viţă de vie de a avea o durată mare de viaţă se numeşte longevitate. Longevitatea este influenţată de factori genetici, biologici, ecologici şi tehnologici. Ciclul ontogenetic are în desfăşurarea sa unele particularităţi care marchează trecerea de la tinereţe către maturitate şi apoi către bătrâneţea viţelor. Ciclul biologic ontogenetic prin modificările morfologice şi fiziologice care au loc, se împarte în cinci perioade: embrionară sau intramugurală, juvenilă, de maturitate progresivă, de maturitate deplină şi de bătrâneţe sau declin. Perioada embrionară se întâlneşte numai la viţele obţinute pe cale generativă. Ea începe cu formarea zigotului, se continuă cu maturarea fiziologică a seminţei şi se încheie odată cu apariţia primelor frunzuliţe. La viţele înmulţite pe cale vegetativă, perioada embrionară este înlocuită de perioada intramugurală care corespunde etapei de formare a mugurelui până la apariţia lăstarului cu primele frunze. Perioada de tinereţe (juvenilă) începe în momentul apariţiei primelor frunze şi rădăcini şi se încheie la intrarea viţelor pe rod. Durata acesteia este diferită în funcţie de modul de înmulţire a viţelor, condiţiile pedoclimatice şi agrotehnica aplicată putând fi de 3-4 ani la viţele obţinute pe cale vegetativă şi de 4-6 ani la viţele obţinute din seminţe. În perioada de tinereţe prin tehnologiile de cultură se urmăreşte formarea scheletului butucului, în conformitate cu tipul de tăiere dorit şi a elementelor lemnoase pe care viţa de vie trebuie să rodească. Lucrările efectuate în această perioadă trebuie să conducă la scurtarea la minimum posibil a perioadei de tinereţe neproductive, la realizarea unor plantaţii compacte, 43

fără goluri cu viţe uniforme din punct de vedere a vigorii şi sănătăţii butucilor şi care au un potenţial de producţie ridicat. Perioada de maturitate progresivă se instalează o dată cu apariţia primelor inflorescenţe şi durează 5-7 ani. În această perioadă productivitatea viţelor creşte an de an. Creşterile vegetative sunt încă puternice, dar în descreştere de la un an la altul. În perioada de rodire progresivă în paralel cu procesele de creştere, în viaţa plantei apare o funcţie nouă rodirea. Raportul existent între creştere şi rodire permite împărţirea acestei perioade în două părţi: o primă parte de creştere şi rodire în care predomină creşterea iar producţiile obţinute sunt mici şi o a doua parte de rodire şi creştere în care producţiile obţinute cresc progresiv. Tehnologiile de cultură din perioada respectivă vizează: asigurarea unei nutriţii corespunzătoare, combaterea bolilor şi dăunătorilor, definitivarea tipului de tăiere dorit, formarea unui număr suficient de coarde de rod, etc. Perioada de maturitate deplină (de rodire) are o durată de 20-30 de ani. Începe odată cu instalarea producţiilor economice şi se încheie atunci când producţiile obţinute scad sistematic. Este perioada cea mai importantă din punct de vedere economic. În perioada maturităţii depline creşterea şi fructificarea sunt în echilibru Concomitent cu formarea noilor coarde anuale, o parte din lemnul multianual se usucă. Între lemnul nou format şi cel care se usucă trebuie să existe un echilibru care se poate realiza printr-o tăiere de rodire efectuată raţional. De menţinerea acestui echilibru depinde prelungirea sau scurtarea perioadei de maturitate deplină. Tehnologiile de cultură aplicate în această perioadă urmăresc utilizarea corectă a potenţialului biologic de creştere şi rodire a viţei de vie. Verigile tehnologice cele mai importante sunt tăierile de rodire completate de lucrări şi operaţii în verde, fertilizarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor, lucrările solului şi unde este necesară, irigarea. O tehnologie de cultură corespunzătoare în funcţie de condiţiile pedoclimatice corelate cu cerinţele specifice ale fiecărui soi duce la obţinerea unor producţii mari (8-15 t/ha în funcţie de soi) şi la prelungirea perioadei de maturitate deplină. Perioada de declin (de îmbătrânire) se instalează treptat, este marcată prin scăderea permanentă a producţiei, uscarea progresivă a organelor viţei de vie şi apariţia golurilor. Durata perioadei de declin este de 7-10 ani. Perioada de declin nu trebuie confundată cu îmbătrânirea prematură, care în general prezintă aceleaşi manifestări simptomatice. Îmbătrânirea prematură apare în plantaţiile viticole care nu au beneficiat de o tehnologie de cultură corespunzătoare. Dacă fenomenul de senescenţă este sesizat din timp, există posibilitatea prelungirii duratei economice de viaţă a butucilor prin tăieri de regenerare, completate de măsuri de fertilizare corespunzătoare şi lucrări de afânare adâncă sau subsolaj. Luarea acestor măsuri nu dă întotdeauna rezultatele scontate deoarece de multe ori emiterea de lăstari lacomi din lemnul multianual este greoaie. Din aceste considerente este mai economic să se aplice tăieri de reducţie periodic prin care se vor îndepărta şi cioatele, menţinând astfel butucii într-un proces echilibrat de creştere şi fructificare o perioadă mai îndelungată. Dacă se aplică tăieri de regenerare prin care se prelungeşte cu 5-7 ani viaţa butucilor, este recomandat ca în ultimii 1-2 ani de viaţă să se lase încărcături de rodire mult mai mari decât în mod normal. Prin aceste încărcături se exploatează la maximum butucii în ultimii ani de viaţă iar producţiile obţinute sunt cu aproximativ 40-50 mai mari decât cele anterioare. Factorii modificatori ai longevităţii. Longevitatea viţei de vie este datorată particularităţilor genetice şi influenţată de modul de înmulţire, favorabilitatea ecologică şi tehnologică. Particularităţile genetice ale speciei şi soiului determină durata potenţială de existenţă a viţei de vie În aceleaşi condiţii de mediu, soiurile Cabernet Sauvignon, Fetească albă, Coarnă albă sau neagră au longevitate mai mare decât Traminer, Pinot, Riesling italian ş.a., 44

(Martin T., 1968); viţele sălbatice au o durată de viaţă de 100 - 150 ani, iar viţele cultivate de 30 - 50 ani. Modalităţi de înmulţire. Viţele obţinute din seminţe au o longevitate mai mare (de circa două ori) decât cele înmulţite pe cale vegetativă. În cazul viţelor înmulţite pe cale vegetativă, cele provenite din butaşi nealtoiţi au longevitate mai mare decât cele obţinute prin butaşi altoiţi. Longevitatea mai mică a viţelor altoite este determinată de o incompletă concreştere a altoiului cu portaltoiul. Favorabilitatea ecologică prin resursele heliotermice, hidrice şi nutriţionale asigură o longevitate ridicată. Umiditatea relativă a aerului redusă (sub 60 %), regimul hidric scăzut al solului, cu secete excesive şi îndelungate (peste 40 - 50 zile), fertilitatea scăzută (humus sub 1 %) ş.a., determină o longevitate redusă (ex.: 20 - 30 ani în podgoria Murfatlar, Oşlobeanu M. şi colab., 1980). Nivelul tehnologic are influenţă pozitivă asupra longevităţii plantaţiei. Alocarea la tăierea de încărcare a unor încărcături de rod în concordanţă cu favorabilitatea ecologică şi oferta tehnologică determină o longevitate mai mare. În arealele cu temperaturi scăzute (sub nivelul de rezistenţă biologică) viţele neprotejate peste iarnă (conduse semiînalt şi înalt) au o durată de viaţă mai scurtă decât a celor protejate (conduse în forme joase). CICLUL BIOLOGIC ANUAL Totalitatea manifestărilor şi modificărilor morfologice, fiziologice şi biochimice, care au loc la viţa de vie în timpul anului, într-o anumită ordine, sub control genetic şi influenţate de periodicitatea condiţiilor climatice, alcătuiesc ciclul biologic anual. Aceste schimbări se numesc faze fenologice (fenofaze) şi au un caracter ereditar, viţa de vie parcurgându-le atât în climatul temperat, cât şi în cel tropical sau ecuatorial. Derularea acestor fenofaze este însă mult influenţată de condiţiile climatice ale anului şi ale zonei de cultură. Ritmul şi intensitatea desfăşurării proceselor biologice determină împărţirea ciclului biologic anual în două perioade: de vegetaţie latentă (starea de repaus) şi de vegetaţie activă . Perioada de vegetaţie latentă (starea de repaus). În climatul temperat continental, starea de repaus relativ al viţei de vie începe calendaristic în prima jumătate a lunii noiembrie şi durează până la sfârşitul lunii martie, circa 120 zile. Convenţional, la acelaşi soi, începutul este marcat de momentul căderii frunzelor, iar sfârşitul de apariţia primelor picături de sevă pe secţiunile coardelor tăiate. De fapt, această perioadă începe mai devreme, când frunzele şi-au modificat culoarea în galben sau roşu, după dezorganizarea clorofilei şi migrarea asimilatelor. La acelaşi soi, durata repausului se diferenţiază de la organ la organ şi de la ţesut la ţesut. Astfel, ochiul axilar (complexul mugural axilar) are cea mai lungă perioadă de vegetaţie latentă, rădăcinile cea mai scurtă perioadă, iar dintre ţesuturi, cea mai scurtă stare de repaus o au ţesuturile meristematice. Nivelurile termice scăzute determină intrarea şi rămânerea în stare de repaus. Perioada de vegetaţie latentă cuprinde trei faze: de călire, de plafonare a rezistenţei la ger şi de decălire (Oprean M., Olteanu I., 1983). În funcţie de intensitatea şi calitatea modificărilor biochimice, citologice şi morfologice din perioada de vegetaţie latentă, deosebim trei faze de repaus: obligat, adânc şi facultativ (Martin T., 1968). Faza de repaus obligat. Această stare durează de la sfârşitul perioadei de vegetaţie activă (căderea ultimelor frunze), până când începe plasmoliza (desprinderea protoplasmei de lângă pereţii celulari şi concentrarea ei în jurul nucleului). Factorii care determină intrarea şi rămânerea în starea de repaus obligat sunt: temperatura, lumina şi umiditatea. Durata mare de lumină a zilei şi umiditatea ridicată întârzie intrarea în repaus, iar durata scurtă de lumină şi secetă o grăbesc. 45

Faza de repaus adânc (profund). În această stare procesele de viaţă se reduc la o intensitate minimă, protoplasma celulelor se individualizează, iar plasmodesmele se întrerup (Martin T., 1972). Începutul acestei faze este marcat de primele semne ale individualizării protoplasmei şi sfârşitul, de încheierea acestui proces. Durata este influenţată de temperatura mediului şi particularităţile genetice (ereditare) ale soiurilor. Temperaturile cuprinse între 0° şi - 7°C determină o durată a repausului adânc de circa 30 zile. Soiurile cu o durată mai scurtă a repausului adânc se amplasează în areale sudice, iar cele cu o durată mai lungă în arealele răcoroase. Faza repausului adânc se manifestă în grade diferite de la un organ la altul şi chiar de la un ţesut la altul. Faza de repaus facultativ (forţat). În această stare viţa de vie este pregătită pentru a relua noul ciclu de viaţă, dar nivelul temperaturii o determină să rămână în faza de repaus. Ea începe o dată cu primele semne ale trecerii protoplasmei de la concentrarea maximă în jurul nucleului la starea normală şi se încheie cu apariţia primelor picături de sevă pe secţiunile coardelor tăiate. Perioada de vegetaţie activă. În condiţiile de climat temperat continental, durata perioadei de vegetaţie activă este de 165 - 220 (240) zile (decada a doua a lunii martie până în prima decadă a lunii noiembrie); în climatul subtropical de 270 zile; în cel tropical de 300 zile şi în apropierea Ecuatorului de 335 zile (uneori vegetaţie continuă). Biologic, aceasta este delimitată de mişcarea activă a sevei şi căderea normală a frunzelor. Durata perioadei de vegetaţie activă este variabilă de la o specie la alta, de la un soi la altul şi condiţionată de factorii climei (temperatura şi durata de lumină a zilei) în conlucrarea cu factorii pedologici şi agrofitotehnici. Astfel, în podgoriile sudice perioada de vegetaţie şi manifestările din cadrul ei încep mai timpuriu. Cunoaşterea duratei perioadei de vegetaţie are importanţă în stabilirea arealelor de cultură a soiurilor. Soiurile cu perioadă de vegetaţie scurtă se vor cultiva în podgoriile nordice, iar cele cu perioadă de vegetaţie mai mare în cele sudice. Fenofazele perioadei de vegetaţie activă. Modificările morfologice, citologice, fiziologice şi biochimice care au loc la viţa de vie în perioada de vegetaţie activă, evidenţiază că, aceasta parcurge mai multe fenofaze şi anume: - fenofaze ale organelor vegetative: plâns, dezmugurit, creşterea lăstarilor maturarea lăstarilor şi căderea frunzelor, creşterea şi orientarea rădăcinilor; - fenofaze ale organelor vegetative şi de rod : creşterea mugurilor, diferenţierea mugurilor de rod, creşterea şi proliferarea organelor florale; - fenofaze ale organelor de rod : înfloritul, polenizarea şi fecundarea, căderea florilor, creşterea şi maturarea boabelor. Gruparea fenofazelor în acest mod permite stabilirea faptului că, diferenţierea mugurilor de rod (formarea potenţialului de rod) pentru anul următor se produce în condiţiile realizării potenţialului de creştere vegetativ şi al obţinerii producţiei de struguri pentru anul în curs. De aceea, viticultorul trebuie să cunoască corelaţiile ce se stabilesc între fazele producţiilor succesive şi între organele vegetative şi de rod, în vederea stabilirii deciziilor tehnice de dirijare a creşterilor vegetative în favoarea rodirii.

46

Ciclul biologic anual al viţei de vie

47

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL Materialul săditor necesar înfiinţării plantaţiilor viticole sau completării golurilor se produce în unităţi specializate, denumite pepiniere. Pepiniera viticolă este o unitate complexă, alcătuită din mai multe componente, strâns unite între ele. Principalele sectoare ale pepinierei viticole sunt: plantaţiile de viţe portaltoi, plantaţiile de viţe altoi, şcoala de viţe, complexul de altoire şi forţare, sectorul mecanic, depozite si magazii, laboratoare, clădiri administrative. BIOLOGIA ÎNMULŢIRII VIŢEI DE VIE Viţa de vie se poate înmulţi ca şi multe alte specii de plante cultivate pe două căi: pe cale sexuată, generativă şi pe cale asexuată, vegetativă. Înmulţirea sexuată este utilizată mai ales în lucrările de ameliorare a viţei de vie, iar cea asexuată stă la baza tehnologiilor de producere a materialului săditor viticol. ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ Înmulţirea generativă poate fi realizată pe cale naturală fără intervenţia omului şi pe cale artificială, datorită intervenţiei omului. Indiferent dacă este naturală sau artificială, înmulţirea sexuată are la bază procesul de fecundare, cu excepţia cazurilor de apomixie, când embrionul se dezvoltă din nucleul nefecundat. Deoarece majoritatea soiurilor de viţă de vie sunt alogame, organismul nou format înglobează de regulă informaţia genetică a doi indivizi. În urma înmulţirii sexuate, se creează variabilitatea necesară în procesul de ameliorare a viţei de vie, deoarece descendenţii rezultaţi nu reproduc fidel caracterele soiurilor din care provin. Înmulţirea generativă naturală reprezintă prima metodă de înmulţire din istoria cultivării viţei de vie, ea se mai întâlneşte astăzi la viţele din flora spontană. Seminţele mature eliberate din fruct şi ajunse în condiţii favorabile de germinare, germinează şi dau naştere la plante noi. Prin hibridare naturală au rezultat o serie de soiuri valoroase: Fetească regală, Şarbă, Muscat de Adda. Înmulţirea generativă artificială a marcat trecerea de la ecosistemul viticol natural la sistemul viticol primitiv. La început omul a selecţionat seminţe de la viţele cele mai productive pe care le-a semănat în apropierea locuinţei. Mai târziu, o dată cu descoperirea metodelor de înmulţire asexuată, seminţele au fost folosite tot mai puţin pentru înmulţireÎn urma hibridării artificiale controlate au rezultat o serie de soiuri foarte valoroase: Cardinal, Perlă de Csaba, Italia, Victoria, Greaca, etc. Viţele obţinute prin seminţe prezintă următoarele caracteristici biologice: intră pe rod târziu, după 5 – 7 ani; rodirea este neuniformă, numai 20 – 30 % dintre viţe rodesc în primii ani, restul intrând eşalonat pe rod până în anii 8 – 10; nu reproduc cu fidelitate însuşirile plantei mamă din care provin, manifestând o mare plasticitate genetică. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ) Înmulţirea pe cale vegetativă are loc fără recombinări genetice, deci fără participarea gameţilor, astfel încât celulele noii plante au aceeaşi zestre ereditară cu cele ale plantei din care provin. Nu este însă exclusă apariţia unor mutaţii genetice, care apar pe cale naturală sub acţiunea factorilor mutageni. Cele mai frecvente sunt mutaţiile mugurale care se manifestă prin schimbarea culorii sau mărimii strugurilor, a vigorii de creştere şi a capacităţii de acumulare a zahărului. 48

La viţa de vie au fost identificate mutaţii mugurale care au dus la apariţia unor soiuri valoroase. Spre exemplu soiul Pinot gris este un soi foarte valoros care provine din soiul Pinot noir, în urma unei mutaţii mugurale. Alt exemplu îl constituie soiul Băbească gri, care este tot o mutaţie mugurală a soiului Băbească neagră la care s-a schimbat culoarea boabelor. Înmulţirea vegetativă, comparativ cu cea generativă, prezintă o serie de avantaje: asigură transmiterea cu mare fidelitate a caracterelor valoroase la descendenţi, plantele obţinute sunt relativ uniforme ca vigoare şi rodire, intră pe rod după 2 – 3 ani şi ajung într-un interval scurt de timp în perioada de maturitate deplină. Datorită acestor avantaje înmulţirea vegetativă este generalizată în practica viticolă cu toate că prezintă şi unele dezavantaje cum ar fi: posibilitatea transmiterii prin intermediul materialului vegetativ a unor boli virotice sau a micoplasmelor la descendenţi şi au o plasticitate ecologică destul de redusă a noilor plante. În viticultură se folosesc următoarele metode de înmulţire vegetativă: butăşirea, marcotajul, altoirea şi micropropagarea “in vitro”. Înmulţirea prin butaşi Butăşirea este o metodă foarte veche de înmulţire a viţei, ea datează de la cultivarea conştientă a viţei de vie. Până la apariţia în Europa a filoxerei (1863), butăşirea reprezintă metoda de bază pentru înmulţirea viţei de vie datorită avantajelor pe care le oferea: este o metodă uşor de aplicat, materialul de înmulţire are un cost redus, viţele au o longevitate mai mare comparativ cu viţele altoite şi au aceeaşi zestre ereditară cu a plantelor din care provin. În prezent butăşirea are o aplicabilitate mai redusă. Ea se foloseşte pentru înmulţirea rapidă a soiurilor şi clonelor valoroase, înmulţirea hibrizilor producători direcţi, a viţelor portaltoi şi a soiurilor rezistente. Butăşirea mai poate fi utilizată şi în cazul viţelor nobile destinate plantării pe terenuri nefiloxerate. Butăşirea foloseşte pentru înmulţire butaşi. Butaşul este o porţiune de coardă sau lăstar care cuprinde cel puţin un mugure şi care pus în condiţii favorabile de mediu are capacitatea de a-şi regenera organele care-i lipsesc. Secvenţele tehnologice pentru obţinerea butaşilor înrădăcinaţi sunt: Recoltarea coardelor ↓ Confecţionarea butaşilor ↓ Tratarea butaşilor cu biostimulatori ↓ Preforţarea butaşilor ↓ Înrădăcinarea butaşilor ↓ Recoltarea viţelor înrădăcinate Schema tehnologică pentru înmulţirea prin butaşi lemnoşi.

49

Recoltarea coardelor se face toamna la 2 – 3 săptămâni după căderea frunzelor, când concentraţia acestora în substanţe de rezervă este maximă. Coardele se păstrează peste iarnă în silozuri cu nisip sau în camere frigorifice la 1 – 4o C. Confecţionarea butaşilor constă în secţionarea coardelor în butaşi de diferite dimensiuni: butaşi scurţi de 8 – 10 cm, mijlocii de 25 – 32 cm şi lungi de 40 – 50 cm. La butaşii mijlocii şi lungi se vor îndepărta ochii de pe butaşi cu excepţia a 1 – 2 ochi de la partea apicală. Butaşii confecţionaţi se leagă în pachete de 50 – 100 bucăţi. Tratamentul cu biostimulatori se face prin introducerea pachetelor cu butaşi pe o adâncime de 1 cm în soluţia cu biostimulatori. Fiecare pachet se va roti în soluţie timp de câteva secunde pentru a se umecta cât mai bine. Preforţarea butaşilor are rolul de a accelera intrarea în activitate a mugurilor şi emiterea de rădăcini la partea bazală a butucilor. Pentru aceasta butaşii se stratifică în lăzi cu rumeguş şi se introduc în încăperi încălzite la 25 – 28o C, timp de 2 săptămâni după care lăzile se menţin în încăperi la 2- 4o C, până când condiţiile de mediu permit plantarea acestora în câmp. Preforţarea poate fi înlocuită cu introducerea pachetelor cu butaşi în bazine cu apă caldă la 45 – 50o C timp de 30 minute. Înrădăcinarea butaşilor se face prin plantarea lor în sere, solarii sau direct în câmp în şcoala de viţe. În timpul înrădăcinării se execută o serie de lucrări de întreţinere cum sunt: udarea, fertilizarea foliară, tratamentele împotriva bolilor şi dăunătorilor, întreţinerea solului, etc. Recoltarea viţelor înrădăcinate are loc toamna, după căderea frunzelor. Viţele se leagă în pachete, se păstrează peste iarnă în silozuri cu nisip, iar primăvara se vor planta la locul definitiv. Înmulţirea prin marcotaj Marcotajul este utilizat mai ales pentru completarea golurilor în plantaţiile de vii roditoare plantate pe nisipuri, în plantaţiile de hibrizi producători direcţi şi în plantaţiile cu soiuri rezistente. În plantaţiile obişnuite, de pe terenurile în care se poate dezvolta filoxera, marcotajul este recomandat pentru completarea golurilor doar după 15 – 20 de ani de la plantare. Marcota este o porţiune viabilă de coardă sau lăstar, care pusă în condiţii favorabile de mediu emite rădăcini pe porţiunea îngropată în sol fără a fi separată de planta mamă. În practica viticolă există mai multe metode de marcotaj clasificate după gradul de lemnificare a organului vegetativ care se marcotează şi după procedeele tehnice de execuţie a marcotajului. După gradul de lemnificare a organelor care se marcotează, marcotajul poate să fie în verde, când se utilizează lăstari şi în uscat, când se utilizează coardele de un an. După procedeele tehnice de executare a marcotajului, acesta se poate realiza prin muşuroirea coardelor sau lăstarilor, prin îngroparea coardelor sau lăstarilor în şanţuri, prin prăbuşirea butucilor. În cazul marcotajului prin muşuroire se pot utiliza ca şi marcote coardele anuale sau lăstarii. Acestea se acoperă la bază cu un muşuroi de pământ de 25- 30 cm înălţime.

50

Marcotajul prin muşuroirea butucilor Lucrarea se execută primăvara devreme imediat după tăiere în cazul când se folosesc ca şi marcote coardele anuale sau vara în luna iulie, când se utilizează lăstarii. Pe porţiunea muşuroită se formează rădăcini adventive. Toamna se desfac muşuroaiele şi se recoltează marcotele tăindu-le cu foarfeca cât mai aproape de locul de inserţie. Marcotele recoltate se pot planta la locul definitiv imediat după recoltare sau se stratifică în silozuri cu nisip şi se plantează în primăvara următoare. Marcotajul prin îngroparea coardelor în şanţuri este o metodă care se execută frecvent în cazul completării golurilor în plantaţiile viticole mai vechi de 15 ani. După modul în care se execută marcotajul prin îngroparea coardelor în şanţuri poate fi de mai multe tipuri.

Completarea golurilor prin marcotaj: A – marcotaj de suprafaţă simplu; B – marcotaj de suprafaţă cu călcâi; C – marcotaj semiadânc; D – marcotaj adânc - Marcotaj de suprafaţă-simplu, acesta constă în întinderea unei coarde la suprafaţa solului până la locul butucului lipsă, unde se îndoaie în sus. Coarda nu se desprinde de planta mamă, iar mugurii de pe aceasta se îndepărtează cu excepţia a 2-3 situaţi spre vârf. - Marcotaj de suprafaţă cu călcâi, care se deosebeşte de marcotajul de suprafaţă prin îngroparea coardei în pământ la 10-15 cm la locul în care aceasta se va îndoi pentru a forma 51

un nou butuc. Îndoitura (călcâiul) se face pentru a facilita formarea rădăcinilor proprii, fără a separa marcota de planta mamă. - Marcotaj semiadânc este considerat acela prin care coardele se îngroapă în pământ la adâncimea de 15-20 cm, fără a fi detaşate de planta mamă. - Marcotaj adânc se consideră marcotajul care constă în îngroparea coardelor în şanţuri la adâncimea de 35-40 cm, la care se plantează de obicei viţa de vie. Cel mai des utilizat este marcotajul adânc, urmat de cel semiadânc, în timp ce celelalte două tipuri de marcotaj sunt mai puţin practicate. Marcotajul se poate executa în uscat, în perioada de repaus a viţei de vie sau în verde, în perioada de vegetaţie la sfârşitul verii, fiind mai puţin răspândit. Tehnica de executare a marcotajului va fi descrisă în cele ce urmează. Încă din timpul verii pe un butuc învecinat golului se aleg 1-2 lăstari care nu se supun operaţiilor în verde şi vor servi în toamnă ca marcote. Toamna după căderea frunzelor se sapă cu cazmaua un şanţ pe direcţia rândului, de la butucul cu marcota până la locul cu butucul lipsă. Lăţimea şanţului va fi de 40 cm, iar adâncimea de 15-20 cm în cazul marcotajului semiadânc şi de 30-40 cm în cazul marcotajului adânc. Pământul rezultat în urma săpăturii se va pune de o singură parte a şanţului. Stratul de pe fundul şanţului se va mobiliza pe o lăţime de cazma. Din cele 2-3 coarde rezervate în acest scop pe butuc se alege una care se aşează pe fundul şanţului şi se va scoate cu vârful în locul butucului care lipseşte. Se lasă deasupra nivelului solului 2-3 ochi situaţi la capătul marcotei, ceilalţi ochi se extirpă cu un briceag bine ascuţit, după care peste marcota fixată pe fundul şanţului se aşează un strat de pământ şi se tasează uşor. Pentru a favoriza emiterea şi creşterea rădăcinilor peste stratul de pământ care acoperă marcota se aşează un strat uniform de gunoi bine descompus. În continuare şanţul se va umple cu pământ, iar capătul marcotei aflat deasupra nivelului solului se muşuroieşte. Toamna marcotele înrădăcinate se detaşeză de planta mamă. Se recomandă folosirea mrcotelor nedetaşate de planta mamă (în primii ani), deoarece au o viaţă mai lungă şi rodesc susţinut chiar din primii ani. Marcotajul prin prăbuşirea butucilor s-a practicat din cele mai vechi timpuri ajutând la reîntinerirea plantaţiilor îmbătrânite. În prezent acest tip de marcotaj este puţin practicat, numai pentru completarea golurilor în plantaţiile de pe nisipuri şi în cazul altoirii în verde pentru coborârea punctului de altoire. Înmulţirea prin altoire La viţa de vie altoirea se practică din cele mai vechi timpuri. Primele scrieri referitoare la altoire datează de aproximativ 2000 de ani, dar se presupune că altoirea este cunoscută de peste 5000 de ani. În antichitate romanii foloseau altoirea ca mijloc de înnobilare a viţelor, înlocuind soiurile vechi cu altele noi mai valoroase sau ca mijloc de sporire a precocităţii şi a producţiei. După invazia filoxerei în Europa în anul 1863, altoirea a devenit metoda de bază pentru înmulţirea viţei de vie şi singura metodă eficientă de luptă împotriva filoxerei. Altoirea este un procedeu tehnologic complex, ce constă în îmbinarea a două porţiuni viabile de plantă, în scopul de a mijloci convieţuirea dintre ele. (T. Martin, 1972). Părţile simbionte utilizate la altoire sunt portaltoiul, care provine de la viţa americană şi va reprezenta partea subterană a butucului şi altoiul, care reprezintă soiul nobil şi va forma partea supraterană a butucului. În viticultură se utilizează mai multe metode de altoire care se clasifică după organele utilizate la altoire şi după procedeele tehnice de executare a altoirii. După organele utilizate la altoire, altoirea poate să fie: a) altoire în verde, când se folosesc lăstarii; 52

b) altoire în uscat, când se utilizează coardele anuale. După procedeele tehnice de execuţie, altoirea poate să fie: a) altoire în copulaţie simplă; b) altoire în copulaţie perfecţionată, cu pană sau limb de altoire; c) altoire mecanizată cu secţiuni de îmbinare în diferite profile: “omega”, “nut şi feder”, etc. TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR ALTOITE OBŢINEREA BUTAŞILOR ALTOIŢI ŞI FORŢAŢI Altoirea soiurilor nobile pe portaltoi se face cu scopul de a rezista la atacul de filoxeră. Prin altoire se obţin plante mai viguroase, mai productive care dau recolte mai mari şi de calitate superioară. Perioada optimă de altoire se consideră primăvara în lunile februarie - martie. Ea trebuie să se termine cu minimum 30 de zile înainte de plantarea viţelor în câmp, timp necesar forţării şi călirii viţelor. Operaţia de altoire este complexă şi trebuie foarte bine organizată. Forţa de muncă se asigură din timp, se instruieşte şi se împarte pe fazele de executare a lucrării. Altoirea viţei de vie presupune executarea următoarelor operaţii: a) - pregătirea localurilor şi a inventarului necesar altoirii; b) - pregătirea coardelor portaltoi şi altoi pentru altoire; c) - altoirea propriu-zisă; d) - recepţia butaşilor altoiţi; Pregătirea coardelor portaltoi în vederea altoirii. Pregătirea portaltoilor în vederea altoirii începe cu o săptămână înainte de altoire şi constă în: scoaterea coardelor de la păstrare şi transportul în sala de pregătire, controlul sănătăţii coardelor şi a viabilităţii, umectarea coardelor, talonajul şi fasonarea lor în butaşi STAS, extirparea ochilor, efectuarea tratamentelor anticriptogamice. Cu aproximativ o săptămână înainte de altoire, silozurile în care sunt păstrate coardele altoi se desfac prin îndepărtarea stratului de nisip, se iau pachetele de coarde portaltoi în ordinea inversă aşezării lor (de sus în jos), se scutură bine de nisip şi se duc la bazinele pentru umectare. Pentru a controla starea de sănătate a coardelor şi viabilitatea acestora se iau coarde din pachete diferite făcându-se o probă medie care trebuie să cuprindă 1-2 % din totalul coardelor şi care se supune controlului. Coardele alese se secţionează longitudinal şi transversal. Coardele care au lemnul viabil şi sănătos prezintă în secţiune o culoare verde intensă. Dacă se observă pete de culoare brună sub scoarţă sau în interior, către măduvă, starea de sănătate şi viabilitatea lemnului este necorespunzătoare, iar coardele respective nu mai pot fi folosite pentru altoire. Umectarea butaşilor portaltoi se face în bazine cu apă sau în căzi. Pachetele de butaşi portaltoi se aşează vertical unul lângă altul. După aşezarea butaşilor bazinele sau căzile se umplu cu apă curată la 12-15oC, în aşa fel încât apa să depăşească vârful coardelor. Apa din bazin trebuie schimbată la 1-2 zile. În general umectarea durează 2-6 zile, considerându-se încheiată atunci când secţiunile proaspete apăsate cu briceagul mustesc. O dată cu realizarea umectării are loc şi înmuierea portaltoilor uşurând astfel operaţia de altoire. 53

Talonajul şi tăierea materialului în butaşi STAS se face după umectare conform figurii de mai jos. Talonajul constă în împrospătarea tăieturii sub nodul bazal al coardelor printr-o tăietură transversală lăsându-se sub nod aproximativ 5 mm. După talonaj urmează segmentarea coardelor portaltoi cu foarfeca în butaşi de lungimi standard (42±2 cm). Operaţia de fasonarea se începe de la baza coardei către vârf folosindu-se măsuri etalon. Extirparea ochilor (orbirea) se face pentru a evita creşterea lăstarilor din portaltoi în timpul forţării, pentru a favoriza calusarea şi prinderea la altoire. Orbirea constă în îndepărtarea tuturor ochilor de pe butaşi cu ajutorul briceagului începând de la vârf către bază. Odată cu extirparea ochilor se vor îndepărta şi resturile de cârcei şi copili.

Fasonarea butaşilor portaltoi: A - măsură etalon; B - portaltoi de trei lungimi; C - portaltoi de două lungimi; D - portaltoi de o lungime; E - împrospătarea tăieturii la bază; F, G - butaşi standard fasonaţi

Tratarea butaşilor portaltoi cu substanţe anticriptogamice are drept scop evitarea apariţiei în timpul forţării a diferitelor boli. Butaşii astfel pregătiţi se transportă la masa altoitorului în vederea altoirii. Pregătirea coardelor altoi în vederea altoirii. Pregătirea coardelor altoi în vederea altoirii se începe cu 3-4 zile înainte de altoire şi constă în următoarele operaţii: scosul coardelor de la păstrare şi transportul acestora la locul de altoire, controlul sănătăţii şi a viabilităţii acestora, fasonarea în butaşi de câte un ochi, umectarea altoilor, sortarea pe grosimi şi tratarea anticriptogamică. Scosul coardelor altoi de la păstrare şi transportul acestora la locul de altoire se face identic ca la portaltoi. Operaţia se va face cu o atenţie deosebită pentru a evita amestecarea soiurilor. Controlul viabilităţii şi a sănătăţii coardelor altoi se face ca şi la portaltoi dar se extinde şi asupra mugurilor. Se vor secţiona longitudinal toţi mugurii de pe coardele care constituie proba şi se vor examina vizual. Ochii viabili au în secţiune culoarea verde, iar cei neviabili culoarea brună sau neagră. Dacă coardele analizate au mai mult de 10 % din muguri morţi, lotul respectiv nu se va folosi la altoire. Fasonarea în butaşi de un ochi se face prin secţionarea coardelor altoi la 15-20 mm deasupra fiecărui ochi, rămânând aproape întreg internodul inferior. De la capetele fiecărei coarde se vor elimina 1-2 ochi.

54

Fasonarea coardelor altoi: Se vor elimina de asemenea, dacă este cazul, porţiunile cu mugurii distruşi sau atacaţi de diferite boli. Umectarea altoilor, se face în căzi sau alte recipiente şi durează 12-24-48 de ore, în funcţie de soi şi de umiditatea fiziologică a coardelor. Apa folosită pentru umectare trebuie să fie curată şi se va schimba cel puţin la fiecare serie de butaşi. Sortarea pe grosimi şi tratarea anticriptogamică a altoilor este la fel ca şi în cazul portaltoilor. Altoii astfel pregătiţi se vor duce la masa altoitorilor, care vor avea în faţă altoii, iar portaltoii în partea stângă. Altoirea propriu-zisă Sălile unde are loc altoirea trebuie să fie spaţioase, luminoase, încălzite, iar altoitorii trebuie să stea la mese. Altoirea viţei de vie se face manual sau mecanizat Altoirea manuală se face de către muncitori calificaţi după metoda în copulaţie perfecţionată. Pentru altoire se folosesc bricege speciale, foarte bine ascuţite. La altoire se va avea grijă ca portaltoiul şi altoiul să aibă grosimi egale pentru a favoriza prinderea. Altoirea cuprinde operaţiile următoare: Executarea secţiunii oblice la portaltoi. Se ia portaltoiul în mâna stângă şi cu briceagul se execută o tăietură oblică dintr-o singură mişcare la capătul superior al butaşului. Secţiunea trebuie să facă cu axul butasului un unghi de 45o, să aibă lungimea de 1,5 ori diametrul coardei, să fie plană şi netedă Executarea penei de îmbinare la portaltoi se face ţinând partea secţionată a butaşului pe degetul arătător. După aceasta se fixează lama briceagului în treimea superioară a secţiunii sub un unghi de 30o şi se apasă rezultând pana. Înainte de a scoate briceagul din secţiune, acesta se înclină uşor pentru ca pana să se depărteze puţin. Executarea secţiunii altoiului se face de aceeaşi parte cu mugurele, cât mai aproape de acesta, după tehnica descrisă la portaltoi. 55

Executarea penei de îmbinare la altoi este la fel ca în cazul portaltoiului. Îmbinarea altoiului cu portaltoiul se va face cu grijă, astfel încât penele acestora să se petreacă cât mai bine, secţiunile să se suprapună cât mai perfect pentru a corespunde zonele generatoare cambiale.

Executarea tăieturii oblice şi a penei de îmbinare la portaltoi: A, B – executarea tăieturii oblice; C– portaltoiul după această operaţie; Dexecutarea penei; E–portaltoiul după această operaţie

Executarea tăieturii oblice şi a penei de îmbinare la altoi: A,Bexecutarea tăieturii oblice; C -altoiul după această operaţie; D -executarea penei; E - altoiul după această operaţie

Îmbinarea altoiului cu portaltoiul: A - secţiuni oblice egale; B - suprapunerea şi îmbinarea ; C,D - portaltoiul şi altoiul după altoire.

Altoirea mecanizată se execută cu maşini şi dispozitive de altoire. Ea se practică datorită numeroaselor avantaje pe care le oferă (se reduce necesarul de forţă de muncă şi creşte productivitatea muncii, se obţine o sudură mai durabilă între altoi şi portaltoi şi un procent de prindere mai mare cu 3-4 % comparativ cu altoirea manuală). La altoirea mecanizată se folosesc maşini de altoit electrice sau dispozitive de altoit cu pedală. Aceste maşini execută diferite secţiuni în altoi şi portaltoi: nut şi feder, vârf de lance, scăriţă, etc. Secţiunile se execută prin culisarea cuţitelor sau prin presare, îmbinarea altoiului cu portaltoiul se face automat sau manual. La noi în ţară se fabrică maşinile de altoit MA-1 şi MA-2 şi dispozitivele de altoit DPA-1, DPA-2 şi DPA-3. 56

Recepţia butaşilor altoiţi Se face de muncitori calificaţi şi constă în: verificarea lungimii STAS, verificarea secţiunii de la baza butaşului care trebuie să fie proaspătă şi la maxim 0,5 cm de nod, verificarea extirpării totale şi corecte a ochilor portaltoiului, verificarea îmbinării altoiului cu portaltoiul şi a viabilităţii mugurelui altoi. Altoirea este bună când secţiunile se suprapun perfect, se acoperă una pe alta, altoiul rezistă la scuturare uşoară sau la batere uşoară pe deget, iar privind în zare printre altoi şi portaltoi nu trebuie să se vadă lumină. Parafinarea, stratificarea şi forţarea viţelor altoite Înainte de parafinare este bine ca butaşii altoiţi să se introducă timp de câteva secunde (2-4) cu porţiunea bazală în apă la 20-25oC. Apa va pătrunde între cele două secţiuni împiedicând accesul parafinei în aceste zone. Parafinarea viţelor altoite se face cu scopul de a mări aderenţa şi rezistenţa altoiului, de a evita deshidratarea şi contaminarea viţelor cu agenţi fitopatogeni în timpul stratificării şi forţării. Parafinarea constă în cufundarea butaşilor altoiţi, cu vârful pe o porţiune de 12-15 cm, într-un amestec topit la 70±2oC format din: 94 % parafină, 3 % sacâz, 3 % bitum, la care se adaugă Benlate 0,15 %. Acest amestec se va aşeza într-o tavă metalică având pereţii de minim 20 cm înălţime. Tava se va aşeza pe o baie marină. Pentru executarea parafinării se ţin în mână 6-8 butaşi cu altoii în jos şi la acelaşi nivel. Cufundarea butaşilor în amestecul respectiv trebuie să dureze un timp cât mai scurt (câteva fracţiuni de secundă). Stratul de parafină trebuie să adere perfect la butaşi, să fie subţire şi continuu. Dacă în zona punctului de altoire rămân pori sau fisuri prin care ar putea pătrunde aerul, butaşii se introduc a doua oară în amestecul respectiv. Stratificarea este operaţia premergătoare forţării. Ea se face cu scopul de a crea condiţii corespunzătoare pentru formarea calusului şi unirea cât mai perfectă a altoiului cu portaltoiul, favorizând totodată pornirea în vegetaţie a mugurelui la altoi şi formarea rădăcinilor la portaltoi. Materialele folosite la stratificare trebuie să asigure butaşilor altoiţi condiţii favorabile de umiditate, aeraţie şi protecţie împotriva şocurilor termice care apar în timpul forţării. În funcţie de materialul folosit la stratificare şi modul de aşezare a butaşilor în lăzi se deosebesc următoarele metode de stratificare: - stratificarea în rumeguş cu acoperirea totală a butaşilor; - stratificarea în rumeguş cu acoperirea butaşilor până la nivelul punctului de altoire; - stratificarea în nisip (mai rar folosită). Cele mai bune condiţii pentru stratificare le asigură rumeguşul de conifere cernut şi umectat. Rumeguşul folosit pentru stratificare trebuie să fie proaspăt şi să nu conţină agenţi fitopatogeni sau substanţe chimice dăunătoare butaşilor altoiţi. Înainte de folosire, rumeguşul, se cerne prin site pentru separarea resturilor lemnoase, se umectează în bazine cu apă până la umiditatea de 75-78 %, după care se pune în coşuri de nuiele pentru scurgerea apei în exces. În cazul stratificării butaşilor prin acoperire totală se fac următoarele operaţii: - se aşează lada în poziţie oblică; - se tapetează fundul lăzii cu un strat de rumeguş de 8-10 cm; - se tapetează pereţii laterali ai lăzii cu un strat de rumeguş de 5-6 cm; - se aşează 1-2 rânduri de butaşi în ladă, cu punctele de altoire la acelaşi nivel, folosind în acest scop o riglă şablon; - se aşează peste primele rânduri de butaşi un strat de rumeguş, după care iar 1-2 rânduri de butaşi, continuând tot aşa până la umplerea lăzii; 57

- se pune ultimul strat de rumeguş după care se fixează capacul mobil şi se aşează lada în poziţie orizontală; - se presară în zona punctului de altoire rumeguş mai uscat (30 % apă) amestecat cu floare de sulf pentru a preveni formarea mucegaiurilor; - se acoperă total butaşii altoiţi cu un strat de 5-6 cm rumeguş bine umezit.

Stratificarea viţelor altoite în lăzi Stratificarea parţială până la nivelul punctului de altoire, este posibilă în cazul viţelor parafinate şi se face în mod identic cu stratificarea prin acoperire totală, dar numai până la faza de fixare a capacului mobil. Acest mod de stratificare oferă următoarele avantaje: în timpul forţării nu se mai formează rădăcini din altoi, se formează un calus mai dens la nivelul punctului de altoire, lăstarii daţi din altoi nu se mai etiolează la bază, pericolul apariţiei mucegaiurilor este practic evitat. După stratificare lăzile se etichetează notându-se soiul şi portaltoiul, se lasă să se scurgă apa în exces, după care se introduc în localurile de forţare. Forţarea butaşilor altoiţi se face în spaţii special amenajate (camere de forţare, sere) dotate cu sisteme de încălzire, ventilaţie şi iluminare. Scopul forţării este de a grăbi intrarea în viaţa activă a butaşilor altoiţi şi realizarea proceselor de calogeneză şi de lăstărire. În camerele de forţare lăzile cu butaşi se aşează pe stelaje în aşa fel încât spaţiul de forţare să fie exploatat la maxim. În funcţie de data la care butaşii se vor planta în câmp se stabileşte şi momentul începerii forţării, ţinându-se seama de faptul că forţarea şi călirea viţelor durează 25 - 30 de zile. Conducerea forţării se realizează prin dirijarea temperaturii, a umidităţii relative a aerului, luminii şi aeraţiei. Temperatura este factorul cel mai important care influenţează rezultatul forţării. La începutul forţării, pentru ca butaşii să treacă cât mai repede din starea de viaţă latentă la cea activă, în localurile de forţare se va asigura o temperatură mai ridicată de aproximativ 29oC timp de 4-5 zile. După această perioadă, pentru a nu se epuiza rezervele de hrană din butaşi temperatura se scade la 22-24oC. Când se constată că în jurul punctului de altoire s-a format un inel continuu de calus, mugurii s-au umflat, la baza butaşilor s-a format un strat subţire de calus, se scade treptat temperatura până la cea de afară. În primele 10 zile de forţare umiditatea aerului trebuie să fie mai ridicată (în jur de 90 %) după care umiditatea se menţine la valoarea de 70-75 %. Umiditatea se reglează prin 58

stropirea pardoselii, a lăzilor, cu apă la temperatura camerei de forţare, în cazul în care umiditatea este scăzută, şi prin aerisire când aceasta este în exces. Lumina este deosebit de importantă în timpul forţării. Cea mai bună lumină este lumina naturală care trebuie asigurată în cantitate de minimum 1000 de lucşi/zi pe toată durata forţării. Datorită faptului că în timpul forţării cerul este acoperit cu nori, în sălile de forţare s-a introdus complementar şi lumină artificială. În acest scop se folosesc tuburi de neon cu puterea de 40 waţi. Aeraţia este şi ea importantă pentru formarea calusului, asigurarea unei creşteri normale a butaşilor şi evitarea atacului de mucegai. Prin aerisire se introduce din exterior aer proaspăt şi se elimină din localurile de forţare aerul viciat. Aerisirea se va face în orele mai calde ale zilei pentru ca aerul rece să nu dăuneze lăstarilor noi formaţi. În timpul forţării se face controlul evoluţiei calusului din două în două zile (începând cu a zecea zi de la începerea forţării) şi aplicarea tratamentelor anticriptogamice. Cele mai mari pagube în timpul forţării le poate produce putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), dar pot provoca pagube şi ciupercile Alternaria şi Fusarium. Împotriva acestor ciuperci se vor efectua tratamente cu Benomyl, Chinosol, Solvochin (în concentraţie de 0,5 %). În prima parte a forţării tratamentele se fac prin stropiri, iar în a doua parte când umiditatea ridicată este contraindicată, tratamentele se vor face prin prăfuiri. Forţarea durează 18-20 de zile după care butaşii se vor acomoda treptat (călire) cu condiţiile de mediu exterior prin deschiderea treptată a geamurilor şi uşilor. Călirea durează aproximativ 5-7 zile. CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN ŞCOALA DE VIŢE Butaşii altoiţi după forţare şi călire sunt plantaţi în şcoala de viţe pentru dezvoltarea sistemului radicular şi a cordiţei. Alegerea şi organizarea terenului pentru şcoala de viţe Terenul destinat şcolii de viţe se alege ţinând cont de următoarele criterii: terenul să fie plan sau uşor înclinat, să fie ferit de accidentele climatice, solul să fie permeabil cu textură luto-nisipoasă, fertil, cu pH-ul cuprins între 6,8 şi 7 şi cu apa freatică la minimum 1,5 m. Este important să existe posibilităţi de irigare dacă regimul pluviometric al anului şi al zonei o impune, deoarece sistemul radicular este în formare şi are o capacitate redusă de absorbţie a apei din sol. În mod obligatoriu şcoala de viţe se organizează în cadrul unui asolament. Cele mai bune culturi premergătoare pentru viţe sunt : borceagul de primăvară, porumbul timpuriu şi mazărea ( Alexandrescu şi col., 1968). Se pot organiza mai multe tipuri de asolamente: - asolament de 3 ani: anul I porumb pentru boabe; anul II borceag de primăvară; anul III şcoală de viţe; - asolament de 4 ani: anii I-II trifoi roşu; anul III porumb pentru boabe; anul IV şcoala de viţe; - asolament de 5 ani: anii I-III leguminoase perene; anul IV porumb pentru boabe; anul V şcoala de viţe. Prin organizarea asolamentelor se urmăreşte crearea unor condiţii cât mai bune de creştere pentru viţe prin ameliorarea însuşirilor fizice şi chimice şi asigurarea unei stări sanitare bune a solului. Pregătirea terenului pentru şcoala de viţe este indicat să se înceapă imediat după recoltarea culturii premergătoare şi constă în: fertilizarea de bază, dezinsectizarea terenului, desfundarea terenului şi bilonatul. 59

Fertilizarea terenului se face cu îngrăşăminte organice şi îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu. Gunoiul de grajd se aplică în doze moderate de 20-40 t/ha. Pentru a spori eficienţa gunoiului, acesta este mai bine să se aplice culturii premergătoare. Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în urma analizei agrochimice a solului. Orientativ, se administrează 60-90 kg/ha P2O5 şi 40-80 kg/ha K2O. Dezinsectizarea solului se face cu insecticide organo-clorurate pentru a preveni atacul unor dăunători de sol cum ar fi: larvele viermilor sârmă, buha semănăturilor, etc. Desfundarea terenului se face din toamnă la adâncimea de 50 cm cu plugul balansier pentru desfundat, pentru că îngheţurile şi dezgheţurile repetate din timpul iernii să poată mărunţi solul. Bilonatul terenului se execută după desfundat şi trebuie încheiat înainte de apariţia îngheţurilor. În cazul terenurilor nisipoase bilonatul terenului se poate face şi primăvara cu cel puţin două luni înainte de plantarea viţelor în şcoală. Biloanele au 60-70 cm înălţime şi se execută cu plugul pentru bilonat la distanţa de 1,2 m între ele, când butaşii se plantează în rânduri simple şi 1,4-1,6 m, când butaşii se plantează în rânduri duble. Pregătirea butaşilor pentru plantare constă în: scoaterea din lăzile de forţare, sortare, fasonare şi parafinare şi se face concomitent cu plantarea. Prin sortare se îndepărtează butaşii necorespunzători care nu au calusul format sau au altoiul căzut. Butaşii corespunzători prezintă un inel continuu de calus în jurul punctului de altoire, altoiul este pornit în vegetaţie şi au la baza butaşului primordii de rădăcini. Prin fasonare se îndepărtează lăstarii porniţi din portaltoi, se ciupesc la aproximativ 4 cm lăstarii porniţi din altoi care sunt prea lungi, se îndepărtează eventualele rădăcini pornite din altoi şi cele de la nodul superior al portaltoiului şi se scurtează la 1 cm rădăcinile bazale, dacă acestea sunt prea lungi. Parafinarea constă în introducerea butaşilor fasonaţi într-un amestec format din parafină 94%, bitum 3% şi sacâz 3%, la temperatura de 80 ± 2°C timp de câteva fracţiuni de secundă. Parafinarea este obligatorie în cazul în care butaşii altoiţi nu se acoperă complet cu pământ dar este indicată şi în cazul în care se plantează în biloane cu acoperire completă. Plantarea butaşilor altoiţi în biloane cu acoperire completă este un sistem de cultură a viţelor generalizat la noi în ţară. În biloane se formează un mediu termohidroregulator favorabil care asigură creşteri mari viţelor comparativ cu sistemul de cultură în teren nebilonat. Plantarea se începe atunci când temperatura solului în interiorul bilonului este de cel puţin 10°C (20-30 aprilie). Ea se poate face în rânduri simple sau duble şi constă în executarea următoarelor operaţii: - retezarea vârfului bilonului la 5-6 cm cu sapa sau mecanizat pentru a realiza o înălţime uniformă; - despicatul bilonului la un unghi de aproximativ 15° faţă de verticală şi formarea unui perete oblic pe care se vor aşeza butaşii; - prăfuirea bilonului cu insecticide organo-clorurate, 5-8 g insecticid la metru liniar de bilon; - aşezarea butaşilor pe peretele bilonului, astfel încât să se asigure o densitate de 15-18 butaşi / metru liniar. Butaşii trebuie aşezaţi cu punctul de altoire la acelaşi nivel; - refacerea bilonului prin acoperirea butaşilor cu pământ.

60

Plantarea butaşilor altoiţi în biloane: a) rânduri simple cu acoperire totală; b) rânduri simple cu acoperire parţială; c) rânduri duble cu acoperire totală; d) rânduri duble cu acoperire parţială; e) rânduri pereche Se trage cu sapa pământ mărunt şi reavăn până la jumătatea butaşilor, se tasează bine şi se udă cu 5-6 litri de apă la metru liniar de bilon. După infiltrarea apei se reface bilonul complet cu pământ astfel încât vârful bilonului să depăşească cu 5 cm capătul superior al butaşilor. La terminarea plantării fiecare soi se etichetează, iar dacă pe acelaşi bilon se plantează mai multe soiuri, între acestea se lasă un loc neplantat de 0,5-1m. Butaşii se pot planta în biloane şi fără acoperirea completă cu pământ. Această metodă este mai nouă (V. Grecu, 1987) şi este indicată pe terenuri mijlocii sau grele. Biloanele se formează toamna şi se refac cu 2-3 zile înainte de plantare. În acest caz se vor folosi la plantare numai butaşi parafinaţi. Se întinde o sârmă pe mijlocul coronamentului, pe lângă sârmă cu ajutorul unor marcatoare cu dinţi metalici se fac orificii de circa 15cm adâncime în care se introduc butaşii. Şi în acest caz pe bilon se pot planta rânduri simple sau duble. Acest mod de plantare îmbină avantajele biloanelor (surplus caloric) cu avantajele plantării fără biloane (eliminarea copcitului, eliminarea spargerii crustei). Plantarea butaşilor altoiţi în teren nebilonat este posibilă în zonele în care temperatura aerului după 20-25 aprilie nu mai coboară sub 0°C, iar în luna mai temperaturile sub 10°C au o frecvenţă redusă (sudul ţării). Această metodă de plantare prezintă unele avantaje cum ar fi: prevenirea creşterii rădăcinilor din altoi, evitarea atacului dăunătorilor de sol asupra lăstarilor şi reducerea cheltuielilor de întreţinere. Alături de aceste avantaje trebuie amintit riscul unor pierderi de butaşi datorită îngheţurilor târzii de primăvară sau grindinei din lunile mai, iunie. Epoca de plantare în teren nebilonat se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice ale fiecărui an. Plantarea se face după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară, când temperatura solului la adâncimea de 20 cm este relativ constantă la 10-15°C. În general epoca de plantare este cuprinsă între 25 aprilie şi 10 mai.

61

Plantarea butaşilor altoiţi în teren nebilonat: a - în zone mai reci şi mai umede; b - în zone mai calde şi mai secetoase Pe terenul pregătit în toamnă se execută primăvara o nivelare după care se deschid rigole de 15-20 cm adâncime la distanţa de 140 cm unul de altul. Înainte de plantare rigolele se udă cu 5-10 l de apă pentru ca butaşii să se planteze într-un strat mocirlos. În aceste rigole se înfig butaşii altoiţi pe o adâncime de 15 – 20 cm la 5,5 – 6,5 una de alta, rezultând o densitate de 15 – 18 butaşi la metru liniar de rigolă. Pentru o plantare rapidă şi fixarea butaşilor la aceeaşi înălţime se folosesc marcatoare care indică distanţa dintre viţe pe rând. După fixare se umple rigola cu pământ şi se tasează cu piciorul în lungul rândului. Pentru a preveni deshidratarea butaşilor în lungul rândului se va forma un bilon. Lucrări de întreţinere a butaşilor altoiţi în şcoala de viţe urmăresc crearea unor condiţii prielnice pentru creşterea şi înrădăcinarea acestora. Lucrările solului. Imediat după plantare solul dintre biloane sau rigole se afânează la adâncimea de 14 – 15 cm. În vegetaţie mai sunt nevoie de 6 – 8 lucrări de afânare a solului între rânduri, care se execută cu cultivatorul universal CPU – 4,2. O altă lucrare importantă este spargerea crustei de pe biloane pentru a uşura ieşirea viţelor din biloane şi a reduce pierderile de apă din sol prin evaporaţie. Distrugerea crustei se face cu atenţie pentru a nu rupe lăstarii tineri. Controlul ieşirii viţelor din biloane se face după 8 – 10 zile de la plantare. Pe porţiunile de bilon unde viţele întârzie să apară, se îndepărtează solul, iar dacă se constată atac de dăunători se presară un insecticid organo-clorurat după care se reface bilonul. Irigarea viţelor este obligatorie în anii şi în zonele secetoase. Norma de udare este de 250-300 m3 apă/ha. Frecvenţa udărilor depinde de condiţiile climatice, astfel încât umiditatea solului să fie de 70% din IUA. Udările se întrerup la sfârşitul lunii august pentru a reduce creşterile şi a favoriza maturarea lemnului. Fertilizarea este obligatorie deoarece în şcoala de viţe consumul de elemente nutritive este ridicat, iar sistemul radicular este în formare. Administrarea îngrăşămintelor se face fazial prin dizolvarea lor în apa de irigat, iar dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de analizele agrochimice ale solului. Pentru a creşte eficienţa fertilizării se recomandă folosirea îngrăşămintelor de tip cristalin şi a celor foliare. Combaterea bolilor şi a dăunătorilor se va face cu mare atenţie deoarece în această etapă viţele sunt foarte sensibile. În şcoala de viţe, boala cea mai periculoasă este mana împotriva căreia se fac 10-15 tratamente. Produsele utilizate la combaterea bolilor şi dăunătorilor se vor prezenta într-un capitol separat. Copcitul viţelor este necesar în cazul plantării în biloane. Copcitul se execută de trei ori: primul în iunie, al doilea în iulie, iar ultimul în august. Se desface bilonul şi se taie cu 62

briceagul rădăcinile din altoi şi cele de la nodul superior şi mijlociu al portaltoiului după care bilonul se reface. La ultimul copcit, nu se reface bilonul pentru a favoriza maturarea lemnului. Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea lăstarilor de prisos lăsându-se la fiecare viţă un singur lăstar mai viguros. Lucrarea se execută la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie. Cârnitul se execută la începutul lunii septembrie şi constă în îndepărtarea vârfului lăstarilor cu frunzelor tinere pentru a favoriza maturarea lemnului. În cazul unor creşteri vegetative slabe cârnitul nu se mai execută. Marcarea impurităţilor este o lucrare foarte importantă pentru asigurarea purităţii biologice a materialului săditor. Sunt considerate impurităţi viţele aparţinând altor soiuri decât soiurile cultivate în şcoală. Recunoaşterea impurităţilor se face pe baza caracterelor morfologice ale frunzelor şi lăstarilor. Impurităţile se marchează cu vopsele în culori diferite, păstrându-se aceeaşi culoare pentru fiecare soi identificat ca fiind impuritate. Evaluarea producţiei de viţe se face pentru a estima cantitatea de viţe STAS care se va obţine din şcoala de viţe. Evaluarea se face în august după ultimul copcit. Pentru aceasta se parcurge şcoala pe diagonală şi din 5 în 5 biloane se delimitează porţiuni de 10 m lungime. Pe aceste porţiuni se examinează viţele şi se numără cele cu sudura completă din jurul punctului de altoire şi cu cordiţa de peste 20 cm. Se calculează apoi numărul mediu de viţe STAS obţinute la 10 m de bilon care se raportează apoi la hectar. Recoltarea viţelor din şcoala de viţe se face toamna târziu după căderea frunzelor (20 octombrie-15 noiembrie). Când din diferite cauze (lipsa brumelor, exces de îngrăşăminte, irigare) viţele nu-şi scutură frunzele până la 15-25 octombrie este bine să se facă defolierea acestora. Defolierea viţelor se poate face pe cale mecanică (prin scuturare) sau prin tratamente cu substanţe defoliante. În toamnele secetoase cu 7-10 zile înainte de recoltarea viţelor se aplică o udare uşoară pentru a uşura scoaterea viţelor şi a evita ruperea rădăcinilor. Recoltarea viţelor se face mecanizat cu ajutorul plugului de scos viţe PSV-1 şi manual, dacă şcoala de viţe ocupă suprafeţe restrânse. Recoltarea mecanizată este cea mai corespunzătoare atât din punct de vedere economic cât şi din punct de vedere agrotehnic (viţele au rădăcini mai lungi şi mai puţin traumatizate).La recoltarea mecanizată organele active ale plugului pătrund în sol la 40-45 cm de o parte şi de alta a rândului de viţe, secţionează rădăcinile la o anumită adâncime şi dislocă viţele. La dislocare tractorul trebuie să înainteze cu viteză mai mare (a II a sau a III a) pentru a produce trepidaţii în urma cărora să se sfărâme pământul de pe rădăcinile viţelor, uşurând astfel dislocarea. În cazul viţelor cultivate în biloane înainte de recoltare este bine să se facă o uşurare a biloanelor printr-o arătură în lungul rândului cu răsturnarea brazdei spre mijlocul intervalului. După dislocare viţele sunt scoase din pământ prin smulgere cu mâna de către echipe de muncitori. Apucarea viţelor se face sub punctul de altoire pentru a nu rupe altoiul. Viţele recoltate sunt legate provizoriu în mănunchiuri de 150-200 de bucăţi, se etichetează şi se transportă cât mai rapid la locurile de clasare unde se stratifică temporar (3-4 zile) pentru a preveni deshidratarea sau îngheţarea rădăcinilor. Recoltarea manuală se practică în pepinierele mici precum şi la capetele rândului unde nu este posibilă recoltarea mecanizată. Recoltarea manuală se face cu cazmaua în modul descris în continuare. Pe partea bilonului unde sunt plantate viţele, la 15-20 cm depărtare de acestea, se deschide un şanţ adânc de 45-50 cm şi lat de o lăţime de cazma. Fundul şanţului trebuie să fie cu 10-15 cm sub nivelul bazei butaşului. Pe partea cealaltă a rândului (opusă şanţului), la 1063

15 cm depărtare de viţe, se înfige cazmaua până sub nivelul rădăcinilor şi se dislocă pământul împreună cu viţele în şanţ. După aceasta viţele se smulg, apucându-le cu mâna de sub punctul de altoire, se scutură de pământ, se leagă în pachete şi se transportă la locurile de clasare. În situaţia în care, din diverse motive, viţele din şcoală prezintă creşteri slabe şi randamentul de viţe STAS se situează sub 20 %, nu se recomandă recoltarea viţelor ci protejarea lor peste iarnă prin muşuroire şi menţinerea în şcoală încă un an. Pe măsură ce sunt recoltate viţele sunt transportate la locurile de clasare. Până la clasare pachetele cu viţele altoite vor fi stratificate provizoriu. Pentru aceasta pachetele cu viţe sunt aduse din câmp şi se aşează în grămezi circulare sau ovale cu rădăcinile spre interior. Primul rând de pachete se aşează pe un strat de rumeguş sau nisip umed, în continuare se vor aşeza celelalte rânduri de pachete până la înălţimea maximă de 2 m. Rădăcinile viţelor se vor acoperi cu nisip sau rumeguş umed pentru a preveni deshidratarea şi îngheţul acestora. Durata stratificării temporare este de maximum 4-5 zile. Clasarea şi păstrarea peste iarnă a viţelor altoite Clasarea viţelor altoite se face în conformitate cu cerinţele de calitate reglementate prin Standardul de Stat 22 /6-86 care prevede: puritate biologică 100 %; sudarea completă de jur împrejurul punctului de altoire; cordiţa principală să aibă lemnul maturat pe o porţiune de minimum 15 cm; grosimea minimă a cordiţei la cel de al doilea internod să fie de 4 mm; lungimea portaltoiului de la bază la locul de inserţie a cordiţei să fie de minimum 36±2 cm; diametrul mare al portaltoiului minimum 8 mm; viţele să aibă cel puţin patru rădăcini cu diametrul de 1,3 mm; rădăcinile trebuie să aibă lungimea de minimum 15 cm. Pachetele de viţe se etichetează cu etichete din lemn sau material plastic, care se fixează la nivelul legăturii de sub punctul de altoire. Pe etichetă se va scrie: unitatea producătoare, denumirea soiului şi portaltoiului, categoria biologică, numărul STAS-ului de calitate. Viţele care nu îndeplinesc condiţiile cerute sau prezintă tumori canceroase sau alte simptome de boli se vor distruge. Examinarea sudurii se face ţinând viţa în mâna stângă de partea ei bazală, iar cu degetul mare al mâinii drepte se apasă pe altoi pentru a vedea dacă rezistă la apăsare. Viţele sănătoase, bine sudate, care corespund condiţiilor cerute de standardele de stat se leagă în pachete de câte 20 de bucăţi cu sârmă zincată pe două sau trei locuri. O legătură se face la un lat de palmă sub punctul de altoire, iar două legături se fac la nivelul cordiţelor. Păstrarea viţelor altoite se poate face în camere frigorifice, în diverse încăperi sau în silozuri de suprafaţă cu nisip. În cazul păstrării viţelor altoite, pe timpul iernii, în camere frigorifice precum şi în cazul viţelor atacate de mucegaiuri este necesară efectuarea tratamentelor anticriptogamice. Pentru aceasta pachetele cu viţe se aşează sub un jet de apă pentru îndepărtarea pământului rămas pe rădăcini, după care se introduc timp de două ore într-o soluţie de Chinosol sau Cryptonol 0,3 %. După tratament pachetele de viţe se introduc în saci de polietilenă. În camerele frigorifice pachetele cu viţe se pot aranja în stive paralelipipedice. Pachetele se aşează "rădăcină la rădăcină" , se presară peste rădăcini rumeguş dezinfectat cu Chinosol 0,15 % sau nisip umed, iar întreaga stivă se înveleşte cu folie de polietilenă. Temperatura camerei în timpul păstrării trebuie să fie de 1-4oC, iar umiditatea relativă a aerului de minimum 85 % în cazul păstrării în saci şi minim 70 %, când viţele sunt stratificate cu nisip sau rumeguş. Păstrarea viţelor altoite în silozuri cu nisip amenajate sub cerul liber este procedeul cel mai folosit în pepinierele viticole. Terenul destinat amenajării silozului trebuie să fie plan sau uşor înclinat, fără denivelări, pentru a nu permite stagnarea apei provenită din ploi sau topirea zăpezii. Nisipul 64

folosit la stratificarea viţelor trebuie să fie curat şi să aibă o umiditate potrivită (7-10 %). Nisipul se schimbă anual şi numai când acest lucru nu este posibil se refoloseşte. În acest caz în timpul verii se întinde la soare pentru distrugerea eventualelor mucegaiuri, iar înainte de refolosire se cerne.

Siloz cu nisip pentru păstrarea viţelor altoite

Amenajarea silozului se face în felul următor: se delimitează lăţimea silozului între 1,7-2,0 m: se curăţă terenul şi se aşterne un strat de nisip de 8-10 cm; se face un perete de nisip, la capătul de la care se începe stratificarea; se începe stratificarea pachetelor de viţe. Pachetele de viţe se aşează în siloz uşor înclinate (15o) începând dintr-un capăt al silozului. Peste fiecare rând de pachete se aruncă cu lopata nisip umed în aşa fel încât acesta să pătrundă printre viţe şi să acopere viţele până la partea de sus a coardelor. La sfârşit silozul se acoperă cu un strat de nisip gros de 15-20 cm.

65

Schema fluxului tehnologic în pepiniera viticolă

66

TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR PE RĂDĂCINI PROPRII Pe terenurile viticole nefiloxerate (terenurile nisipoase) înfiinţarea plantaţiilor se poate face şi cu viţe nealtoite (viţe pe rădăcini proprii) a cărui cost de producţie este mai mic decât al viţelor altoite. Viţele pe rădăcini proprii se obţin tot în cadrul pepinierelor viticole dar după o tehnologie mai simplă care cuprinde următoarele verigi tehnologice: Recoltarea coardelor se face toamna din aceleaşi plantaţii şi în acelaşi mod ca şi în cazul recoltării coardelor altoi. Fasonarea şi păstrarea coardelor peste iarnă se face de asemenea în mod identic cu fasonarea şi păstrarea coardelor altoi. Pregătirea butaşilor pentru forţare are loc primăvara la sfârşitul lunii martie, începutul lunii aprilie şi constă în scoaterea de la păstrare, verificarea sănătăţii mugurilor şi a lemnului, fasonarea coardelor în lungimi de un butaş (40±2 cm) şi îndepărtarea mugurilor de pe butaşi cu excepţia a doi muguri de la capătul superior. Forţarea butaşilor decurge după aceleaşi norme tehnice ca şi în cazul butaşilor altoiţi şi are drept scop pornirea în vegetaţie a mugurilor şi formarea primordiilor de rădăcini la baza butaşilor. În mod obişnuit forţarea durează 14-16 zile, dar uneori se poate prelungi datorită nepornirii mugurilor în vegetaţie. În momentul apariţiei lăstarilor căldura se întrerupe, butaşii se aclimatizează timp de 4-5 zile la temperatura de 8-100C în vederea plantării în câmp. Plantarea butaşilor forţaţi se poate face în şcoala de viţe sau în solarii. Plantarea în şcoală se face când temperatura solului depăşeşte 100C şi a trecut pericolul brumelor târzii după aceleaşi metode ca şi în cazul viţelor altoite. În vegetaţie viţele pe rădăcini proprii se îngrijesc la fel ca şi viţele altoite. Recoltarea viţelor pe rădăcini proprii din şcoală sau solarii are loc toamna după căderea frunzelor. În cazul în care viţele prezintă creşteri slabe, nu se mai recoltează şi se mai menţin în şcoală încă un an. Disciplina de viticultură, din cadrul Facultăţii de Horticultură din Timişoara, a elaborat şi a încercat în practică, cu bune rezultate o variantă tehnologică simplă, ieftină şi eficientă de obţinere a viţelor pe rădăcini proprii cu plantarea la locul definitiv în acelaşi an Coardele au fost recoltate la sfârşitul lunii februarie, eliminându-se cheltuielile cu păstrarea peste iarnă a acestora.Pregătirea butaşilor s-a făcut ca şi în cazul tehnologiei clasice de obţinere a viţelor pe rădăcini proprii, diferind doar durata umectării, care a fost de 15 zile. După umectare s-a tratat baza butaşilor cu biostimulatori de înrădăcinare (Radistim), după care butaşii au fost introduşi în ghivece de plastic, confecţionate din ambalaje de sucuri şi apă minerală, umplute cu un amestec format din pământ de ţelină, mraniţă şi perlit. Ghivecele cu viţe au fost ţinute în încăperi la o temperaturi de 18-25˚C timp de 40 de zile, timp în care au fost udate abundent o dată la 3-4 zile, astfel încât pământul din ghiveci să rămână mereu umed. În această perioadă lăstarii au crescut 20-30 cm. Înainte de plantarea în câmp,la locul definitiv, care a avut loc la sfârşitul lunii aprilie, viţele au fost aclimatizate timp de 8 zile, pentru a se obişnui cu condiţiile climatice din câmp. Considerăm că această metodă de obţinere a viţelor pe rădăcini proprii este indicată în cazul unui necesar moderat de viţe pe rădăcini proprii, în cazul micilor exploataţii viticole care nu dispun de dotările necesare unei pepiniere viticole.

67

ÎNFIIN$AREA PLANTA$IILOR VITICOLE Înfiin#area planta#iilor viticole este o problem! de maxim! importan#! care necesit! cheltuieli mari de investi#ie, de aceea ea se face pe baza unor studii complexe care vizeaz! urm!toarele aspecte:

Tehnologia de înfiin#are a planta#iilor de vii roditoare SISTEME DE CULTUR' A VI&EI DE VIE Sistemul de cultur! a vi#ei de vie se stabile"te în func#ie de factorii de mediu, de soi, de formele de conducere practicate "i de lucr!rile de între#inere care se aplic! în planta#ie. La noi în #ar! se practic! 3 sisteme de cultur!: neprotejat!, semiprotejat! "i protejat!. Sistemul de cultur" neprotejat" se practic! în acele zone climatice în care temperaturile minime din timpul iernii care afecteaz! cultura vi#ei de vie au o frecven#! foarte redus! ap!rând în 1-2 ani din 10. Se consider! temperaturi de referin#! cele de –180C pentru soiurile de mas! "i de –200C în cazul soiurilor pentru vin. Sistemul de cultur" semiprotejat" este practicat în acele zone climatice în care frecven#a temperaturilor nocive pentru vi#a de vie este 2-4 ani din 10. În aceste cazuri pierderile de muguri sunt mai mari (40-60%) "i nu mai pot fi compensate în totalitate prin t!ieri. La acest sistem de cultur! se folosesc soiuri rezistente la ger, butucii se conduc în forme semiînalte "i înalte, dar se las! la baza tulpinii 1-2 cepi de siguran#!. Coardele care cresc de pe ace"ti cepi se conduc toamna pe direc#ia rândului "i se protejeaz! peste iarn! prin acoperire cu p!mânt.. 68

Sistemul de cultură protejată este practicat în zonele în care temperaturile minime din timpul iernii periclitează cultura viţei de vie cu o frecvenţă mare, de peste 4 ani din 10. În aceste zone temperaturile minime pot afecta şi elementele multianuale ale butucilor. Acest sistem de cultură utilizează forma joasă de conducere a butucilor astfel încât aceştia să poată fi acoperiţi total cu pământ peste iarnă. Este un sistem de cultură care necesită cheltuieli mari şi multă forţă de muncă astfel încât în prezent el este puţin răspândit. TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE Tipurile de plantaţii sunt determinate de panta terenului, densităţile de plantare, forma de conducere , gama de maşini existentă în dotare, fertilitatea terenului şi soiurile din cultură. Se cunosc mai multe tipuri de plantaţii: Plantaţii viticole obişnuite, se întâlnesc pe terenuri cu pante reduse şi soluri cu fertilitate mijlocie. Distanţele de plantare utilizate sunt de 2-2,2 m între rânduri şi 1-1,4 m pe rând. Sunt plantaţiile cele mai răspândite, în care se cultivă atât soiuri de struguri pentru masă cât şi soiuri pentru vin. Plantaţii viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenuri relativ plane pe soluri cu fertilitate ridicată şi sunt recomandate pentru soiurile viguroase cum sunt soiurile pentru masă şi cele pentru vinuri curente de masă. Distanţele de plantare utilizate sunt de 3-3,6 m între rânduri şi 1,2-1,4 m pe rând. În acest caz investiţia este mai mică şi necesarul de forţă de muncă mai scăzut. Plantaţii viticole pe terase se întâlnesc pe terenuri cu pante mai mari de 12%, care au fost terasate şi care au soluri cu o fertilitate mai scăzută. Distanţele de plantare utilizate sunt de 2 m între rânduri şi 1 m între butuci pe rând. Astfel de plantaţii se înfiinţează cu soiuri pentru vinuri de calitate superioară. Plantaţiile viticole pe nisipuri au un caracter zonal întâlnindu-se pe nisipurile din sudul Olteniei, nord-vestul Transilvaniei şi în Banat la Teremia. Plantaţiile se caracterizează prin distanţe mari de plantare de 2,5 m între rânduri şi 1-1,4 m între butuci pe rând. Se cultivă soiuri de struguri pentru vinuri de consum curent şi soiuri de struguri pentru masă. Plantaţii viticole de tip familial se înfiinţează pe suprafeţe reduse de teren, de regulă în jurul locuinţei, pentru satisfacerea consumului propriu. Distanţele de plantare sunt mici, de 1,4-1,8 m între rânduri şi 1-1,2 m între butuci pe rând. Se cultivă atât soiuri pentru masă cât şi soiuri pentru vin. De regulă aceste plantaţii se lucrează manual, dar se pot lucra şi mecanizat cu ajutorul motocultoarelor. ALEGEREA TERENULUI PENTRU ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE Plantaţiile viticole se înfiinţează numai în areale viticole delimitate. La alegerea terenului se ţine cont de factorii climatici, orografici, litologici, pedologici, social-economici şi tehnico-organizatorici. Factorii climatici sunt principalii factori care determină arealul de cultură al viţei de vie. Cerinţele viţei de vie faţă de factorii climatici au fost prezentaţi pe larg în capitolul privind ecologia viţei de vie. Factorii orografici şi pedologici au şi ei o influenţă hotărâtoare asupra reuşitei culturii viţei de vie şi au fost trataţi la rândul lor anterior. Factorii social-economici sunt şi ei foarte importanţi pentru reuşita culturii viţei de vie. Cultura viţei de vie este o cultură intensivă care pe de o parte necesită multă forţă de muncă, iar pe de altă parte are nevoie de pieţe de desfacere, pentru valorificarea volumului mare de producţie care se obţine. 69

Din aceste considerente la înfiinţarea plantaţiilor viticole trebuie să se ţină seama şi de următoarele aspecte: existenţa forţei de muncă, existenţa căilor de comunicaţie, existenţa în apropiere a pieţelor de desfacere, existenţa reţelelor de aprovizionare cu apă, energie electrică, etc. Din punct de vedere tehnico-organizatoric plantaţiile viticole nou înfiinţate trebuie să se integreze armonios în peisajul viticol deja existent şi să permită mecanizarea lucrărilor. Pentru aceasta, în cazul unor proprietăţi fărâmiţate este necesară asocierea micilor proprietari în aşa fel încât terenul să poată fi lucrat în condiţii de eficienţă economică. La înfiinţarea plantaţiilor viticole trebuie să se aibă în vedere efortul financiar şi timpul necesar recuperării investiţiei. Efortul financiar va creşte foarte mult în cazul în care va fi necesară şi o amenajare antierozională a terenului prin terasare. ORGANIZAREA TERENULUI ÎN UNITĂŢI DE EXPLOATARE Prin organizarea terenului se urmăreşte exploatarea raţională a pământului prin executarea mecanizată a lucrărilor în condiţiile menţinerii fertilităţii solului. Organizarea terenului presupune: împărţirea terenului în unităţi de exploatare, stabilirea reţelei de drumuri, amplasarea zonelor de întoarcere a agregatelor viticole, amenajarea reţelei de alimentare cu apă, amplasarea reţelei de canale şi conducte pentru irigare în cazul cultivării viţei de vie în sistem irigat,amplasarea construcţiilor tehnicoadministrative. Unităţile de exploatare a terenului în viticultură sunt: trupul viticol, tarlaua şi parcela. Trupul viticol este unitatea teritorială de exploatare care este delimitată prin elemente naturale cum ar fi: cursuri de apă, ravene sau alte categorii de folosinţă. Trupul este constituit din mai multe tarlale şi are suprafeţe variabile în funcţie de orografia terenului, cuprinse între 100-500 ha şi cuprinde toate elementele necesare unei exploatări raţionale a plantaţiilor viticole. Tarlaua este o subunitate a trupului şi reprezintă unitatea teritorială de bază pentru mecanizarea lucrărilor. Ea este constituită din mai multe parcele, are formă dreptunghiulară. Pe terenurile plane sau pe cele cu pantă uşoară ( 8,0 > 6,0 > 72 > 200 > 265 > 320 ridicată

108

Diagnoza foliară permite evaluarea nivelului de nutriţie minerală la viţa de vie, uşurinţa sau dificultăţile cu care sunt preluate din sol elementele nutritive. Momentul efectuării analizelor este la şfârşitul înfloritului, începutul maturării strugurilor. Organele prelevate fiind frunzele situate pe lăstarii fertili, din dreptul primului şi cel de al doilea strugure. Proba totală 25-30 frunze, de la 10-15 butuci dispuşi randomizat din parcelă. Nivelul optim (% elem. nutritive, raportat la subst. uscată) se consideră atunci când frunzele conţin: 2,0-2,4% azot; 0,15-0,20% fosfor; 1,0-1,2% potasiu. Alături de analiza agrochimică, metoda experimentală în câmp, oferă indicaţii atât asupra necesităţii de fertilizare cât şi asupra dozelor şi raporturilor dintre îngrăşămintele folosite. Caracteristic pentru această metodă este posibilitatea de a urmări reacţia viţei de vie la diferite nivele de fertilizare, în cadrul unor parcele experimentale amplasate în condiţii de teren reprezentative pentru fiecare podgorie sau centru viticol. Sortimente de fertilizanţi şi amendamente. Fertilizanţii se utilizează în viticultură pentru suplimentarea necesarului de hrană a viţei de vie şi ameliorarea însuşirilor fizico chimice şi biologice ale solului. În viticultură se utilizează îngrăşăminte organice, chimice (minerale), organo - minerale şi amendamente calcaroase. Fertilizanţii organici au o pondere mare în viticultură şi sunt reprezentaţi de: gunoiul de grajd, rezultat de la bovine şi cabaline; dejecţiile semilichide provenite de la complexele de creştere a bovinelor şi păsărilor; îngrăşămintele verzi; compostul, rezultat din descompunerea resturilor vegetale sau a tescovinei. Fertilizarea cu gunoi de grajd. Fertilizarea cu gunoi de grajd fermentat rezultat din complexele de crestere a bovinelor si pasarilor aduce un aport de 0,4 %N, 0,2 % P2O5, 0,5 % K2O. Raportat la o tona de gunoi inseamna 1,32 kg N, 0,62 kg P si 2 kg K. Totodată are acţiune humificabilă ridicată deoarece conţine 18-22% materie organică, ceea ce contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului. Eficacitatea gunoiului de grajd este vizibila in primul an de la administrare, se manifesta evident in anul al II lea si al III lea, scazand brusc in al IV lea an. Prin incorporarea gunoiului de grajd, umiditatea solului creste cu 1,5 –9 %, asigurand, in conditii de climat secetos, o rezerva mai mare de apa in zona de raspandire a radacinilor vitei de vie. Gunoiul de grajd se aplica la 3-4 ani, prin administrare toamna cu agregatul format din tractor viticol V-445 si masina de imprastiat gunoi de grajd MIGV-1, incorporat odata cu aratura de toamna. Stabilirea dozelor de gunoi de grajd se face tinand cont de continutul solului in argila, indicele de azot si continutul gunoiului in azot, folosind urmatoarea formula:

b d 0,4 % Doza (t/ha) =(a + -------)(c - ----------)(----------) HV Arg% Ng%

HV = indicele de azot al solului (materia organica x gradul de saturatie in baze); Agr % =continutul de argila al solului; Ng % = continutul de N (in %) al gunoiului de grajd administrat ; a,b,c,d reprezinta parametri ecuatiilor de regresie stabiliti experimental, in cazul plantatiilor de vita de vie pe rod: a=20; b=40; c = 1,35; d = 8. Dozele orientative pentru viţa de vie sunt prezentate în tabel.

109

Dozele de gunoi de grajd recomandate pentru viţa de vie (t/ha) Zona de stepă Cultura Viţă de vie cu vigoare redusă Viţă de vie cu vigoare mare

Gradul de fermentare Bine fermentat Bine fermentat

Zona de silvostepă

Zona forestieră

Textura solului uşoară mijlocie grea uşoară mijlocie grea uşoară mijlocie grea 20

20-30 30-35 20-25

25-30 30-35 30-35

30-35

3540

30

30-35 30-35 30-35

35-40

35-40

40

40

30-35

Gunoiul de păsări este mai puţin studiat şi folosit în fertilizarea plantaţiilor viticole, dar cu toate acestea, el dă bune rezultate folosit sub formă de compost cu paie sau alte resturi organice. Gunoiul de păsări folosit singur la fertilizare trebuie diluat cu apă în proporţie de 1:6 - 1:8. Fertilizarea cu compost. Acesta are o acţiune humificabilă mică (0,5-3% materie organică). În funcţie de natura resturilor vegetale, poate conţine 0,15-0,94 N, 0,14-1,20 P şi 0,30-1,85% K. Cel mai folosit este compostul din tescovină, după o descompunere în platformă de 4-5 luni. Se încorporează toamna sau primăvara printr-o arătură adâncă, în doze de 10-15 t/ha, acţiunea sa fiind cea mai ridicată în primul an de aplicare. Fertilizare cu îngrăşăminte verzi reprezintă în condiţiile viticulturii biologice o cale sigură şi nepoluantă de a aduce în sol cantităţi importante de materie organică ceea ce duce la îmbogăţirea solului în humus şi azot biologic (80-120 kg/ha). Dacă în componenţa culturii folosite ca îngrăşământ verde intră şi o leguminoasă care fixează azotul din atmosferă, cantităţile de azot care rămân în sol sunt considerabile. Azotul provenit de la leguminoase este uşor accesibil plantelor, iar materia organică este rapid fermentată în sol, îmbogăţindu-l în humus. Se folosesc plante (amestecuri) formate din leguminoase anuale, fixatoare de azot: mazarea, măzărichea, borceagul, lupinul, bobul, fasoliţa. Ca modalităţi de utilizare se face în benzi late de 1-1,2 m, printre râdurile viţei de vie. Normele de sămânţă fiind de 100-120 kg/ha mazăre; 150-200 kg/ha lupin, soia sau bob; 70-100 kg/ha borceag. Se seamană alternativ din 2 în 2 intervale. Epoca semănatului fiind diferită în funcţie de regimul de precipitaţii: în podgorii cu precipitaţii abundente (> 600 mm/an), toamna sau primăvara devreme, iar în podgorii cu precipitaţii moderate (500-600 mm/an), toamna (IX-X); în zonele secetoase, fiind posibilă folosirea lor doar în condiţii de irigare. Se încorporează atunci cînd circa jumătate din leguminoase au înflorit (V-VI). Se toacă şi rămâne ca mulci pe sol, fiind ulterior încorporată prin lucrările superficiale ale solului. Fertilizanţi chimici foloşiţi în viticultură sunt: îngrăsăminte chimice simple; îngrăşăminte chimice complexe; îngrăsăminte chimice foliare; îngrăsăminte chimice organominerale. principalele tipuri de îngrăşăminte folosite în viticultură sunt redate în figurã.

110

Fertilizan#i chimici folosi#i în viticultur! Îngr!"!mintele chimice simple din grupa macroelementelor se folosesc destul de frecvent în planta#iile viticole. În ultimii ani ele au început s! fie tot mai mult înlocuite de îngr!"!mintele chimice complexe. În aceast! categorie sunt incluse îngr!"!mintele cu azot, fosfor "i potasiu. Îngr!"!mintele cu azot folosite în viticultur! sunt: azotatul de amoniu cu un con#inut în substan#! activ! de 32,0-35,2 %, ureea cu pân! la 46,6 % N , sulfatul de amoniu cu 25,75 % NH3, azotatul de calciu cu 11,8 -13,8 % N , apele amoniacale cu 20 % N sau cu 24,4 % NH3 "i amoniacul anhidru cu 82 % N. Dintre îngr!"!mintele cu fosfor amintim: superfosfatul simplu cu 16-19 % P2O5 "i superfosfatul concentrat cu 20-50 % P2O5. Îngr!"!mintele cu potasiu frecvent utilizate sunt: sarea potasic! cu 28-50% K2O, sulfatul de potasiu cu 48,5 % K2O "i clorura de potasiu cu 60-62,5 % K2O. Tot în aceast! grup! sunt incluse "i unele s!ruri minerale brute solubile în ap! (silvinitul, kainitul "i carnalitul). Îngr!"!mintele chimice simple din grupa microelementelor sunt îngr!"!minte care con#in: Mg, Fe, B, Zn, Mn etc. Microelementele sunt necesare plantelor în cantit!#i foarte mici , dar au mare eficacitate.

111

Îngr!"!mintele chimice complexe pot s! aib! în compozi#ia lor dou! elemente nutritive principale, fiind denumite îngr!"!minte binare (NP 9:9:0; NK 20:0:20; PK 0:20:30, etc). Dac! au trei elemente nutritive principale, îngr!"!mintele complexe se numesc ternare (NPK 16:16:16 , NPK 22:11:11, etc.).Exist!, de asemenea, "i îngr!"!minte complexe lichide de tip cristalin (C 411, C 141 , C 011) "i de tip foliar (F 411, F 141 etc). Îngr!"!mintele organo-minerale se utilizeaz! sub forma unor amestecuri între gunoiul de grajd, tescovina compostat! "i îngr!"!mintele chimice cu NPK în propor#ii diferite. Ele sunt mai eficiente decât dac! s-ar administra separat, deoarece partea organic! re#ine cu u"urin#! compu"ii minerali, împiedicând astfel levigarea acestora sau trecerea lor în forme greu solubile. Amendamentele sunt folosite pentru corectarea reac#iei solului, dar prin elementele nutritive pe care le con#in au "i un rol în nutri#ia vi#ei de vie. Ele se aplic! în perioada de repaus a vi#ei de vie. Amendamentele calcaroase pentru corectarea acidit!#ii solului sunt: piatra de var m!cinat!; marna m!cinat!; spuma de defeca#ie de la fabricile de zah!r; precipitatul de CaCO3 de la fabricile de sod!. Amendamente calcaroase pentru corectarea excesului de alcalinitate sunt reprezentate de gispsul m!cinat "i fosfogipsul. Metode !i epoci de aplicare a fertilizan#ilor. În aplicarea îngr!"!mintelor în planta#iile viticole se au în vedere o serie de principii care #in seama de fiziologia vi#ei de vie, sistemul radicular, tehnologia de cultivare, corela#ia cu însu"irile solului "i factorii climatici. Principalele metode de administrare a fertilizan#ilor sunt redate în figurã.

Metode de administrare a fertilizan#ilor în viticultur! Pentru aplicarea îngr!"!mintelor în viticultur! se folose"te atât metoda radicular! cât "i cea foliar!. Metoda radicular! este generalizat! în practic! folosindu-se diferite procedee de administrare: prin împr!"tiere, în "an#uri, în cuiburi, prin injectare, etc. Administrarea prin împr!"tiere const! în împr!"tierea îngr!"!mintelor la suprafa#a solului, urmat! de încorporarea acestora. Aceast! metod! are dezavantajul c! o mare parte din îngr!"!minte nu ajung în zona de maxim! r!spândire a r!d!cinilor, neputând fi valorificate "i ca urmare se pierd. Aceast! metod! este recomandat! numai pentru fertilizarea terenului 112

înainte de plantarea viţei de vie, pentru fertilizarea plantaţiilor irigate, mai ales pentru îngrăşămintele cu azot. Administrarea îngrăşămintelor în şanţuri presupune executarea unor şanţuri de 25 - 35 cm adâncime, de o parte şi de alta a rândului de viţe la 35 - 45 cm depărtare de acestea. În şanţurile respective se introduc îngrăşămintele, acestea fiind plasate în zona de dezvoltare maximă a rădăcinilor, îmbunătăţind astfel coeficientul de utilizare a îngrăşămintelor. Acest procedeu este folosit pe scară extinsă în producţie. Administrarea îngrăşămintelor în şanţuri se face mecanizat, concomitent cu lucrarea de arat prin montarea la plugul cultivator (PCV) a echipamentului EIV. Lucrarea se poate executa şi împreună cu subsolajul, montându-se echipamentul EIV pe subsolier. Distribuirea îngrăşămintelor în cuiburi permite utilizarea eficientă a acestora. Metoda este costisitoare, necesită multă forţă de muncă pentru săparea a 2 - 4 cuiburi/butuc, de aceea se aplică pe suprafeţe restrânse în plantaţiile tinere. Încorporarea îngrăşămintelor prin injectare permite introducerea acestora dizolvate în apă, în zona rădăcinilor absorbante cu un echipament asemănător hidroburului. Metoda extraradiculară (foliară) constă în pulverizarea pe frunze a soluţiilor de îngrăşăminte şi absorbţia acestora de către frunze. Fertilizarea extraradiculară se extinde tot mai mult în practica viticolă, fiind simplă, foarte eficace prezentând o serie de avantaje: se evită pierderile de substanţe nutritive, care au loc la administrarea îngrăşămintelor în sol; elementele nutritive sunt preluate de către viţa de vie în timp scurt fiind astfel corectate eventualele dezechilibre de nutriţie; fertilizarea se realizează cu cantităţi mici de îngrăşăminte şi implicit cu costuri mai reduse. Fertilizarea pe cale foliară se poate realiza atât cu macroelemente (N, P, K) cât şi cu microelemente (B, Zn, Mn, Mg etc.). Aplicarea soluţiilor de îngrăsăminte extraradiculare se poate executa concomintent cu tratamentele fitosanitare. Concentraţia soluţiei nu trebuie să depăşească 0,2-05% N, 0,5-1% P2O5 şi 0,2-0,5% K2O. Lucrarea se efectuează înainte de înflorit cu 5-10 zile şi se repetă de 3-4 ori după înflorit, la intervale de 10-14 zile. Ca microelemente se vor folosi sărurile solubile de sulfat de mangan, sulfat de fier, sulfat de magneziu, borax, molibdat de amoniu, în concentraţii de 0,05-0,1%. Foarte eficace sunt îngrăşămintele foliare complexe F-441, F-141, F-231 şi F-011, care conţin N P K. Compoziţia chimică a îngrăşămintelor complexe lichide de tip F se regăseşte în tabel. Dintre acestea F411 şi F-231 cu conţinut ridicat în azot se vor aplica în fenofaza de creştere intensă a lăstarilor, înainte de înflorit; F-141 şi F-011 care conţin mai mult P şi K se aplică în fenofaza de maturare a strugurilor, respectiv înainte de pârgă şi după 10-15 zile de la pârga strugurilor. Fertilizarea foliară cu macro şi microelemente influenţează pozitiv metabolismul viţei de vie, producţia de struguri şi calitatea acesteia. Microelementele cu B, Mn şi Zn aplicate extraradicular au influenţă pozitivă asupra producţiei de struguri, care înregistrează creşteri de circa 10% şi mai ales se îmbunătăţeşte calitatea, prin sporirea acumulărilor în zaharuri de 516%. Toate acestea duc şi la creşterea rezistenţei la temperaturile scăzute din timpul iernii, iar frecvenţa apariţiei carenţelor este mult mai mică. În tabel este prezentată compoziţia principalelor îngrăsăminte complexe lichide de la noi din ţară. Compoziţia şi sortimentele îngrăşămintelor complexe lichide de tip F Elementele fertilizante (g/l) F-411 F-141 F-231 F-011 Azot 180 35 80 Fosfor 35 200 130 130 Potasiu 40 40 40 130 Sulf 0,1-0,3 0,1-0,3 0,1-0,3 0,1-0,3 Fier 0,2-0,4 0,2-0,4 0,2-0,4 0,2-0,4 Cupru 0,04-0,06 0,04-0,06 0,04-0,06 0,04-0,06 113

Zinc 0,04-0,06 0,04-0,06 0,04-0,06 0,04-0,06 Molibden 0,08-0,12 0,08-0,12 0,08-0,12 0,08-0,12 Bor 0,1-0,2 0,1-0,2 0,1-0,2 0,1-0,2 pH-ul 6,5 5,0 8,0 5,0 Epocile de administrare a fertilizan#ilor difer! în func#ie de ciclul ontogenetic al plantei "i fenofazele de vegetatie. Principalele epoci de aplicare a îngr!"!mintelor sunt redate în figurã.

Epocile de administrare a fertilizan#ilor în viticultur! Fertilizarea de fond se face înainte de plantare o dat! cu desfundatul terenului. Fertilizarea de fond local! se face înainte de plantare cu ma"ini speciale ce se deplaseaz! în lungul rândurilor "i distribuie îngr!"!mintele cu P "i K la 40-60 cm adâncime. Fertilizarea concomitent! cu plantarea asigur! în anul plant!rii elementele nutritive în zona sistemului radicular. În acest scop în groapa de plantare se aplic! 0,5-3 kg gunoi bine descompus, 3-4 g N, 15-20 g P2O5 "i 10-12 g K2O. Fertilizarea anual! se face în toate tipurile de planta#ii, ea const! în îngr!"area de baz!, care se face toamna dup! c!derea frunzelor folosind îngr!"!minte cu P "i K "i în îngr!"are suplimentar! în vegeta#ie, care se face diferen#iat în raport cu soiul, portaltoiul, vârsta "i sarcina de rod. Pentru aplicarea îngr!"!mintelor în viticultur! se folose"te atât metoda radicular! cât "i cea foliar!. Fertilizarea cu gunoi de grajd se face periodic, o dat! la 3-4 ani. Gunoiul se administreaz! toamna cu ajutorul MIG-ului "i se încorporeaz! în sol prin ar!tura de toamn!. Gunoiul folosit la fertilizarea viilor roditoare poate fi gunoi de grajd semifermentat sau gunoi semilichid din complexele de cre"tere a bovinelor "i p!s!rilor. Al!turi de gunoiul de grajd, la fertilizarea organic! a solului se mai pot utiliza plantele pentru îngr!"!mânt verde "i compostul. Fertilizan#ii cu fosfor "i potasiu care sunt mai greu solubili se administreaz! toamna înainte de ar!tur!, iar cele cu azot se aplic! în prim!var!, pentru a evita pierderile de azot prin levigare. În viile neirigate întreaga doz! de îngr!"!minte se aplic! prim!vara la dezmugurit, pe 114

când în viile irigate doza se fragmentează în două: o jumătate înainte de dezmugurit, iar cealaltă jumătate se aplică după înflorit sau la înflorit. SISTEMELE DE ÎNTREŢINERE A SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE Sistemul se întreţinere a solului rezultă din combinarea lucrărilor solului cu fertilizarea şi cu combaterea buruienilor. Din totalul lucrărilor de întreţinere a unei plantaţii viticole sistemele de întreţinere a solului reprezintă 25%. Sistemul de întreţinere a solului se stabileşte în funcţie de: soiul cultivat, condiţiile climatice ale zonei de cultură, condiţiile pedologice şi orografice, sistemul de cultură, tipul de plantaţie, gama de maşini din dotare, etc. Principalele sisteme de întreţinere a solului în viticultură sunt: sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru, sistemul de întreţinere a solului prin erbicidare, sistemul de întreţinere a solului prin utilizarea îngrăşămintelor verzi şi sistemul biologic de întreţinere a solului. Sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru este un sistem tradiţional care constă în menţinerea permanentă a solului afânat şi curat de buruieni. Datorită numeroaselor treceri ale agregatelor şi maşinilor agricole sistemul afectează structura solului şi degradarea humusului. În schimb se elimină aproape complet concurenţa buruienilor în privinţa utilizării apei şi a elementelor nutritive din sol, se intensifică procesul de fotosinteză şi contribuie la acumularea unor cantităţi mari de zaharuri. Datorită costului tot mai ridicat al carburanţilor utilizaţi în agricultură sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru a devenit un sistem neeconomic, care ridică foarte mult cheltuielile de producţie. Sistemul de întreţinere a solului prin erbicidare este un sistem destul de practicat în plantaţiile viticole din România. Prin utilizarea lui se înlocuiesc parţial sau total praşilele din perioada de vegetaţie şi prin aceasta se reduce consumul de carburanţi şi de forţă de muncă. Erbicidele se pot aplica pe întreaga suprafaţă sau în benzi, pe rânduri de viţe, urmând ca intervalul dintre rânduri să fie lucrat mecanizat. Prin combinarea lucrărilor solului cu erbicidarea, se reduce degradarea structurală a solului ca urmare a limitării numărului de treceri, se diminuează rezerva de buruieni din sol şi în final se realizează combaterea integrată a buruienilor. Ca dezavantaje sunt următoarele: diminuarea rezervei de apă utilă din sol, de aceea nu se recomandă în zonele secetoase; costuri mari de producţie datorită preţurilor erbicidelor; obligativitatea executării corespunzătoare a copcitului; poluarea mediului înconjurător. Sistemul de întreţinere a solului prin utilizarea îngrăşămintelor verzi se poate practica în acele zone viticole care dispun de resurse hidrice suficiente pentru a nu exista o concurenţă pentru apă între viţa de vie şi plantele folosite ca şi îngrăşământ verde. Se pot utiliza ca şi îngrăşăminte verzi lupinul, mazărea sau borceagul de primăvară. Acestea se seamănă în benzi de 140-160 cm pe intervalele dintre rânduri, alternativ, o dată la doi ani. Plantele se cosesc şi se încorporează în sol în faza de înflorire a mazărei sau lupinului, când masa vegetativă este suficientă. Prin acest sistem se înlocuiesc total sau parţial îngrăşămintele organice, solul se îmbogăţeşte în materie organică şi creşte mobilitatea elementelor nutritive. Trebuie avut în vedere faptul că în anii deficitari în precipitaţii, plantele utilizate ca şi îngrăşământ verde, pot accentua deficitul de apă din sol, reducând atât creşterile vegetative cât şi producţia de struguri. Sistemul biologic de întreţinere a solului este un sistem modern care câştigă tot mai mult teren, mai ales prin prisma conceptului viticulturii biologice, care este tot mai actuală. Sistemul constă în întreţinerea solului prin înierbarea alternativă de durată a intervalelor dintre rânduri.

115

Sistemul biologic poate fi practicat în zonele viticole cu resurse hidrice suficiente, în care cantitatea de precipitaţii în timpul perioadei de vegetaţie este de cel puţin 350 mm. Se pot utiliza ierburi cu talie mică (Lolium perene) care se seamănă în benzi de 1,4-1,6 m lăţime, în funcţie de distanţa dintre rânduri, astfel încât între banda însămânţată şi rândul de viţe să rămână o zonă minimă de 30 cm. Cantitatea de sămânţă necesară este de 14-20 kg/ha, în cazul însămânţării din două în două intervale. În timpul vegetaţiei ierburile se cosesc de 2-3 ori şi se lasă ca şi mulci la suprafaţa solului. Din 3 în 3 ani, pentru o bună aerare a solului se execută toamna una–două treceri cu subsolierul pe intervalele înierbate. Dacă este necesar porţiunile desţelenite se pot reînsămânţa manual. Intervalele dintre rânduri rămase neînierbate se vor întreţine ca şi ogor negru, prin praşile. După 8-9 ani de la însămânţare, benzile înierbate se desfiinţează prin arătura de toamnă, urmând ca în primăvară să fie însămânţate intervale care au fost întreţinute ca şi ogor negru. Întreţinerea solului prin înierbare îmbogăţeşte solul în materie organică, reduce procesul de eroziune, reduce consumul de carburanţi şi forţă de muncă şi permite accesul mai uşor, în perioadele ploioase, a maşinilor pentru efectuarea tratamentelor fitosanitare, determină creşterea conţinutului în zaharuri şi diminuarea acidităţii totale a mustului. Însă are şi o serie de dezavantaje, cum ar fi: concurenţa pentru nutriţie şi apă a plantelor perene faţă de viţa de vie; diminuarea creşterilor vegetative ale plantelor; reducerea producţiei de struguri cu până la 30-40%. COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA VIŢA DE VIE Aceasta constituie una din cele mai importante verigi tehnologice ale complexului de măsuri agrofitotehnice, în scopul obţinerii unor producţii de calitate. Viţa de vie are un număr important de boli şi dăunători, iar combaterea integrată a acestora presupune adoptarea unui complex de măsuri agrotehnice, fitotehnice, ameliorative, biologice, chimice, cu caracter atât curativ, cât şi preventiv, cât mai puţin poluant pentru mediu şi consumatori. În structura sistemului de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor la viţa de vie, intră următoarele: Bolile criptogamice: mana viţei de vie (Plasmopara viticola); făinarea sau oidiumul (Uncinula necator); putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botryotinia fuckeliana); antracnoza viţei de vie (Elsinoe ampelina), excorioza viţei de vie (Phomopsis viticola); eutipoza (Eutypa lata); apoplexia sau esca (Stereum hirsutum). Virozele şi micoplasmele: scurt-nodarea (Grapevine fanleaf); marmorarea frunzelor (Grapevine fleck); boala lemnului striat (Grapevine stem pitting); răsucirea frunzelor (Grapevine leafroll); îngălbenirea aurie (Mycoplasma). Bacteriozele: cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens); boala lui Oleron (Xylophilum ampelinus), boala lui Pierce (Xylella fastidiosa). Acarienii: păianjenul comun (Tetranychus urticae); păianjenul galben (Eotetranychus carpini); păianjenul roşu (Pannonychus ulmi); păianjenii eriophyzi (Eriophyes vitis, Phyllocoptes vitis, Epitrimerus vitis). Moliile: molia strugurilor sau eudemisul (Lobesia botrana); cochilisul (Clysia ambiguella); pirala sau molia frunzelor (Sparganothis pilleriana). Alţi dăunători: filoxera (Phylloxera vastratrix); păduchele ţestos (Eulecanium corni); păduchele lânos (Pulvinaria vitis); omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea); cotarul cenuşiu (Boarmia rhomboidaria); forfecarul viţei de vie (Lethrus apterus); ţigărarul (Byctiscus betulae); tripsul viţei de vie (Anaphothrips vitis) cărăbuşul marmorat (Polyphyla fullo) cărăbuşelul viţei de vie (Anomala solida).

116

În tabel este prezentat un model de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor în plantaţiile viticole. Model de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor în plantaţiile de vii roditoare Momentul aplicării tratamentului În timpul repausul vegetativ (până la umflarea mugurilor)

La dezmugurire După înfrunzire, când lăstarul are 5-7 cm lungime

După degajarea inflorescenţelor, când lăstarul are 20-25 cm lungime

Boala sau dăunătorul Produsul recomandat Eutipoza, Esca, excorioza, Antracnoza, Păduchii ţestoşi şi lânoşi Cotarul cenuşiu Pirala viţei de vie Făinarea, Acarienii Moliile strugurilor Făinarea, Excorioza, Antracnoza Pătarea roşie, Acarieni, Tripşi

Mana, Excorioza, Antracnoza, Făinarea

Acarieni, Tripşi

Înainte de înflorit (tratament de siguranţă)

Mana, Antracnoza, Făinarea, Moliile strugurilor (generaţia I)

În timpul înfloritului

Mana, Antracnoza, Făinarea

La scuturarea petalelor şi legarea

Mana, Antracnoza, Făinarea, Pătarea 117

Zeamă albastră 2% Ulei horticol 1% Ulei horticol 1% Carbetox 37 CE 1% Sulf muiabil 0,4% Feromonii sexuali (Grapomone) Rubigan 12 EC 0,02% Karathane 50 EC 0,1% Tilt 40 EC 0,02% Sulf muiabil 0,4% Dithane M-45 0,2% Folpan 50 WP 0,2% Atracol 70 WP 0,2% Basfungin PU 70 0,2% Ridomil plus 48 2,5 kg/ha Mikal 3 kg/ha Sintox 25 CE 0,2% Kelthane 18,5 CE 0,1% Dicofol 20 EC 0,1% Actellic 0,1% Dithane M-45 0,2% + Sulf muiabil 0,4% + Decis 2,5 CE 0,025% Dithane M-45 0,2% + Sulf muiabil 0,4% + DEF 25 EC 0,2% Ridomil plus 48 0,25%+ Sulf muiabil 0,4% + Thuringin 75 M 0,2% Dithane M-45 0,2% Fundazol 0,06% Captadin 50 PU 0,2% Folpan 50 WP 0,2% Dithane M-45 0,2% + Topsin M 70 0,1% +

Observaţii Din 2 în 2 ani în plantaţiile cu viţele conduse pe tulpini Puţin înainte de umflarea mugurilor Tratament obligatoriu Numai în focarele de atac

Tratament obligatoriu

Pentru acarienii eryophizi

La avertizare La avertizare

La avertizare Numai când există pericolul de atac şi intervin ploi puternice Efect şi asupra putregaiului cenuşiu

boabelor

roşie, Păduchii lânoşi şi ţestoşi

Decis 2,5 CE 0,025% + Sulf muiabil 0,4% + Turdacupral 0,5% + Decis 2,5 CE 0,025% Ridomil plus 48 0,25% + Mana, Antracnoza, Fundazol 0,1% Creşterea boabelor Făinarea, Pătarea roşie Turdacupral 0,5% + (formarea Sulf muiabil 0,4% strugurilor) Lindatox CE 0,7-1 Cărăbuşelul verde litru/ha Turdacupral 0,5% + Derosal 50 WP 0,1% + Decis 2,5 CE 0,025% Mana, Antracnoza, Turdacupral 0,5% + Făinarea, Pătarea Compactarea Derosal 50 WP 0,1% + roşie, Putregaiul strugurilor Zolone 0,2% cenuşiu, Moliile Lansarea de viespi strugurilor entomofage (Trichograma embryophagum) Ridomil plus 48 0,25% + Mana, Făinarea, Rubigan 12 EC 0,02% Antracnoza Curzate plus 0,2% + Rubigan 12 EC 0,02% Pârga strugurilor Ronilan 50 WP 0,1% + Putregaiul cenuşiu DDVP 0,1% Moliile strugurilor Rovral 50 PU 0,15% + Carbetox 37 CE 0,4% Cu circa 3 săptămâni Putregaiul cenuşiu Ronilan 50 WP 0,1 + înainte de recoltare Moliile strugurilor Carbetox 37 CE 0,4% Antracnoza, Zeamă albastră 2% Excorioza, Eutipoza, După căderea Ulei horticol 1% Esca, Făinarea, frunzelor Zeamă sulfocalcică Păduchii ţestoşi şi 2% lânoşi

În perioada maximă de zbor

200000 viespi/ha

Soiurile timpurii nu se stropesc

În toamnele ploiase, numai la avertizare Tratamentul se aplică toamna târziu sau primăvara devreme

IRIGAREA PLANTATIILOR DE VITA DE VIE Sistemul radicular al viţei de vie permite explorarea unui volum mare de sol şi asigură o capacitate ridicată de absorbţie a rădăcinilor active. De aceea, viţa de vie poate asigura obţinerea de producţii ridicate chiar şi în arealele cu condiţii de subasigurare hidrică, pe terenurile în pantă şi pe nisipuri unde apa este reţinută mai puţin. Totuşi, fiind o plantă cu un consum specific mare de apă, în zonele viticole unde perioadele de secetă au o frecvenţă 118

regulată şi se extind pe intervale mai lungi de timp, completarea deficitului de apă prin irigare devine o măsură agrotehnică necesară sau chiar indispensabilă. La stabilirea regimului de irigare trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte: cerinţele viţei de vie faţă de apă; elementele regimului de irigare; metodele de irigare preconizate; măsurile agrotehnice şide influenţa irigaţiei asupra viţei de vie şi a solului. Factorii care influenţează cerinţele faţă de apă ale viţei de vie sunt: biologici (soiul/portaltoiul, vârsta plantaţiei, fenofaza de vegetaţie, starea de sănătate); pedologici (tipul de sol, umiditatea solului, textura şi structura, panta şi expoziţia); meteorologici (temperatura aerului, radiaţia solară, cantitatea de precipitaţii, mişcările curenţilor de aer). În plantaţiile de vii pe rod irigarea contribuie la sporirea recoltei de struguri,cantitative şi calitative, în special la soiurile de struguri pentru masă. În general, sporurile de recoltă pot să ajungă până la 27-36 % la soiurile de struguri pentru masă şi de până la 36 %, în cazul soiurilor pentru struguri de vin. De asemenea, aplicarea irigării determină folosirea eficientă a îngrăşămintelor, poate să prevină procesele de sărăturare a solului, să stimuleze prelungirea duratei de viaţă utilă a plantaţiilor şi sporirea economicităţii acesteia. Necesitatea irigării apare în podgoriile cu precipitaţii în perioada de vegetaţie sub 300 mm, ştiut fiind faptul că consum anual este de circa 4000 m3/ha, iar consum zilnic maxim 2224 m3/zi/ha, în lunile iulie-august. trebuie să se ţănă cont şi de perioadele critice, care sunt diferite, în funcţie de fenofazele de vegetaţie. Consumul maxim se înregistrează de la creşterea intensă a lăstarilor, până la intrarea în pârgă (VI-VIII), iar consumul redus este de la începutul plânsului, la dezmugurit şi de la pârgă, până la căderea frunzelor. În condiţiile pedoclimatice din România media multianuală şi repartizarea precipitaţiilor exprimă posibitatea cultivării viţei de vie fără irigare în majoritatea zonelor consacrate acestei culturi. Fac excepţie unele podgorii şi centre viticole din Dobrogea, din Lunca Dunării, zona nisipurilor din sudul Olteniei şi altele de mai mică amploare, unde irigarea reprezintă o măsură tehnologică utilă. Cantitatea de apă necesară diferă în funcţie de: condiţiile climatice; însuşirile fizice ale solului (textură, structură, greutate volumetrică); însusirile hidrofizice (capacitatea de câmp, coeficientul de ofilire). În podgoriile unde precipitaţiile depăşesc în mod frecvent plafonul considerat minim necesar, pot să apară perioade de secetă, datorită repartiţiei necorespunzătoare a lor şi a capacităţii reduse de reţinere a apei de către sol sau dezechilibrului între evapotranspiraţie şi volumul apei provenit din ploile de vară neactive (sub 10 mm). Suma precipitaţiilor poate avea numai un caracter orientativ. Ea trebuie să fie corelată cu analiza altor factori. Elemente componente ale regimului de irigaţii sunt reprezentate de: norma de irigare , norma de udare, norma udării de aprovizionare, momentul aplicării udărilor, metodele de irigare. Elemente necesare a fi cunoscute pentru stabilirea regimului de irigaţii: bilanţul apei în sol, rezerva de apă a solului, intervalul umdităţii active (IUA), plafonul minim de umiditate a solului. În practica viticolă se folosesc următoarele metode de irigare: scurgerea la suprafaţă, prin brazde, irigarea prin aspersiune şi irigarea localizată, prin picurare. La alegerea metodelor de irigare trebuie avute în vedere condiţiile climatice, orografia terenului, tipul de amenajări antierozionale (dacă acestea există), condiţiile hidrologice asociate cu particularităţile fizice ale solului, sursa şi debitul de apă existente şi experienţa acumulată în timp. Pentru a nu dăuna viţei de vie şi a nu contribui la degradarea solului prin sărăturare, apa de irigare trebuie să fie aerisită, cu un conţinut mai mic de 0,3 % săruri nocive (Na Cl, NaHCO3, Na2CO3, Na2SO4), iar reziduurile minerale totale să nu depăşească concentraţia de 4 0 /00.

119

Acestor cerinţe le corespunde apa din râuri, din lacuri naturale şi artificiale şi, numai pe plan secund apele subterane. Indiferent de sursă, apa de irigare trebuie verificată, iar dacă nu corespunde cerinţelor amintite este necesară ameliorarea calităţii. Pentru viţa de vie valorile plafonului minim al umidităţii trebuie menţinut la 70% din IUA la solurile cu textură mijlocie-grea şi 50% din IUA la solurile cu textură uşoară-mijlocie. Pentru aceasta norma de irigaţii este 1000-1500 m3/ha în anii normali şi 2000-2500 m3/ha în anii secetoşi. Frecvenţa udărilor se recomandă să fie de 2-4 udări, sistate la intrarea în pârgă, iar norma de udare să fie de 400-800 m3/ha. În zonele foarte secetose se recomandă aplicarea udării de aprovizionare, toamna sau primavara devreme, cu norme de 500-600 m3/ha. Împreună cu alte măsuri agrofitotehnice aplicate în plantaţiile viticole roditoare, irigarea exercită o influenţă de ansamblu care se manifestă prin sporirea vigorii de creştere a lăstarilor, a potenţialului de producţie al butucilor şi îmbunătăţirea calităţii recoltei, mai ales la soiurile de struguri pentru masă. Atunci când irigarea este folosită raţional se creează premise pentru îmbunătăţirea stării de umiditate a solului, de stimulare a activităţii microorganismelor, în urma cărora procesele de dezagregare a materiilor organice şi de transformare chimică a celor minerale sporeşte în mod simţitor. În paralel, elementele nutritive uşor accesibile plantelor migrează către zona de răspândire maximă a rădăcinilor active iar alimentaţia globală a butucilor este dominată de azot, a cărui pondere înregistrează tendinţe de creştere în condiţii de irigare. Asociată cu lucrări repetate asupra solului irigarea contribuie la tasarea acestuia cu efect negativ asupra stării structurale, ajungându-se la reducerea permeabilităţii pentru apă şi aer a solului cu consecinţe nefavorabile în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice din sol. Irigarea contribuie şi la levigarea elementelor nutritive uşor solubile, şi , prin aceasta, la reducerea coeficientului de utilizare al îngrăşămintelor chimice. Irigarea influenţează condiţiile de microclimat ducând la reducerea temperaturilor excesive, ridicarea umidităţii relative a aerului cu efecte favorabile asupra desfăşurării proceselor fiziologice ale viţei, în special asupra asimilaţiei clorofiliene şi a transpiraţiei. Diferenţierea regimului de irigare se face în funcţie de zona climatică şi direcţia de producţie În zona climatică de sud a ţării, la plafonul minim de 50% din IUA se aplică o udare de aprovizionare toamna, numai când condiţiile de secetă o impun. Udarea de aprovizionare este completată ulterior prin 2-4 udări în timpul per. de veget. la soiurile de masă şi 1-2 udări la soiurile de vin. În zona subcarpatică, la plafonul minim de 70% din IUA se aplică toamna sau primăvara devreme, udarea de aprovizionare, completată cu un număr mic de udări în per. de veget. (1-2 udări), cu norme mari de udare de 600-800 m3/ha. Udarea de aprovizionare aplicată toamna sau primăvara devreme poate să grăbească cu 2-3 zile declanşarea dezmuguritului, să uniformizeze creşterea vegetativă şi fotosinteza. Dacă temperatura apei folosite pentru udarea de aprovizionare executată primăvara devreme este mai scăzută decât temperatura solului, dezmuguritul poate avea loc cu 3-6 zile mai târziu, sau poate fi întrerupt dacă deja a început. Întârzierea dezmuguritului poate preveni pagubele produse de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, de suspensii abundente. Temperatura apei utilizate trebuie să fie apropiată de cea a mediului înconjurător. Atunci când irigarea este asociată şi cu fertilizarea sporurile de recoltă pot depăşi 2550%. Prin irigare strugurii devin mai plini, uniformi, cu boabe mai mari, situaţie în care producţia marfă poate să ajungă la 90-95 %. La strugurii pentru vin în urma irigării se pot înregistra scăderi ale conţinutului mustului în zahăr şi o creştere moderată a acidităţii. Dacă aplicarea udărilor se prelungeşte până toamna poate determina întârzierea maturării lemnului la coardele de 1 an şi o mai slabă pregătire a butucilor pentru iernare.

120

Ca măsuri agrotehnice suplimentare în plantaţiile de viţă de vie irigate putem aminti: menţinerea solului afânat şi înlăturarea crustei; fertilizarea fazială, mai ales cu azot; suplimentarea tratamentelor fitosanitare; devansarea unor lucrări şi operaţiuni în verde. ÎNTREŢINEREA LUCRĂRILOR ANTIEROZIONALE DIN PLANTAŢIILE VITICOLE Deoarece majoritatea plantaţiilor viticole sunt situate pe terenuri în pantă, acestea au organizate un număr important de amenajări antierozionale şi hidroameliorative ce trebuiesc întreţinute pe toată durata de exploatare a plantaţiei. Principalele aspecte ce trebuie urmărite sunt: întreţinerea drumurilor, aleilor şi zonelor de întoarcere; întreţinerea teraselor; întreţinerea benzilor înierbate; întreţinerea debuseelor şi a canalelor. Întreţinerea drumurilor, aleilor şi zonelor de întoarcere se face an de an şi vizează: decolmatarea canelor marginale, refacerea taluzurilor deteriorate, curăţarea tuburilor înfundate la podeţe şi a căminelor, refacerea porţiunilor înierbate deterioarate, refacerea periodică a părţii carosabile. Întreţinerea teraselor vizează în primul rând ca lucrările de întreţinere a solului să fie executate corespunzător astfel încât să nu se producă denivelări ale platformelor sau deteriorări ale taluzurilor. Alte lucrări de întreţinere urmăresc: stingerea şiroirilor de apă; supraînălţarea platformelor; consolidarea taluzurilor; refacerea porţiunilor de racordare la alei, drumuri, zone de întoarcere; cosirea taluzurilor; reînsămânţarea porţiunilor înierbate; executarea subsolajului periodic; fertilizarea organică periodică. Întreţinerea benzilor înierbate vizează: cosirea periodică de 2-3 ori pe an; reînsămânţarea porţiunilor deteriorate de covor vegetal; aplicarea lucrărilor de reafânare periodică a solului înierbat cu grapa cu colţi elastici, astfel încât aceste benzi să fie funcţionale tot timpul anului. Întreţinerea debuşeelor şi a canalelor trebuie să fie în perfectă stare de funcţionare pentr a elimina surplusul de precipitaţii, care poate surveni în urma ploilor abundente din timpul verii. De acee se urmăreşte: refacerea debuseelor consolidate cu pereu de piatră sau beton; refacerea debuşeelor consolidate prin înierbare; cosirea ierburilor; tăiarea arboretului care le invadează; înlocuirea sau completarea dalelor deteriorate. RECOLTAREA STRUGURILOR Recoltarea şi valorificarea strugurilor reprezinta una din cele mai importante etape în cultura viţei de vie. Recoltarea se face diferenţiat, în funcţie de direcţia de producţie (soiuri de masă, soiuri de vin). Culesul şi valorificarea strugurilor de masă presupun o serie de măsuri organizatorice şi tehnice desfăşurate într-o succesiune bine definită, după cum urmează: evaluarea producţiei, asigurarea condiţiilor materiale necesare, stabilirea momentului declanşării culesului diferenţiat pe soiuri, recoltarea şi condiţionarea prin sortare, cizelare, ambalare, păstrarea temporară, transportul, eventual conservarea şi păstrarea acestora pe o perioadă mai îndelungată. Culesul strugurilor de vin se execută la maturarea tehnologică, care diferă în funcţie de tipul de vin ce urmează a se obţine. Pentru stabilirea datei de recoltare o importanţă deosebită o are momentul maturării depline a strugurilor. Între parametrii specifici pe baza cărora se stabileşte momentul recoltării o importanţă deosebită o au: conţinutul în zaharuri al strugurilor, aciditatea totală a mustului, conţinutul în antociani, substanţe aromate etc.

121

Evaluarea producţiei se efectuează pe soiuri şi pe parcele, separat la soiurile de masă şi la cele de vin. Determinarea producţiei medii de struguri la butuc (PMB), în kilograme, se stabileşte pe baza următoarei relaţii:

PMB =

Gs × Ns Nb

în care: Gs = greutatea medie a unui strugure; Ns = numărul de struguri; Nb = numărul de butuci analizaţi. În funcţie de producţia prognozată se elaborează graficul de recoltare şi livrare, se asigură forţa de muncă, se dimensionează şi se procură necesarul de ambalaje, unelte, materiale auxiliare, mijloacele de transport, spaţiile de condiţionare, ambalare şi depozitare. Strugurii de masă se recoltează la maturarea comercială, respectiv în momentul când întrunesc caracteristicile de compoziţie şi de calitate care îi fac apţi de consum. Strugurii sunt fructe neclimacterice, adică care îşi continuă maturarea după recoltare. Aprecierea momentului recoltării se face pa baza analizelor fizico-chimice şi organoleptice. se consideră că strugurii au ajuns la maturarea de consum atunci când, au un gust plăcut, echilibrat, raportul dintre zaharuri şi aciditate (indicele glucoacidimetric) fiind aproximativ 4, iar boabele au culoarea caracteristică soiului, cu stratul de pruină intact. În general, conţinutul în zaharuri este cuprins între 130-160 g/l, iar aciditatea totală 4-5 g/l H2SO4. Culesul strugurilor la soiurile de masă se face în 2-3 etape, pentru acelaşi soi, pe măsură ce strugurii ajung la maturarea de consum. Se execută pe timp uscat, după ce se ridică roua şi în afara orelor de arşiţă puternică. Organizarea culesului se face pe echipe de muncitori: câte doi culegători pe rând, fiecare de o parte şi de alta a rândului şi alţi 2 muncitori carea sigură scoaterea lădiţelor pline cu struguri la alei şi aprovizionează culegătorii cu recipiente goale. Pentru a evita deplasarea lădiţelor pline cu struguri pe distanţe mari, recoltatul se începe de la mijlocul rândului către alei. Recoltarea se execută cu atenţie, pentru a realiza un procent cât mai ridicat de producţie marfă. Se aleg de pe butuc numai strugurii sănătoşi, cu boabele maturate, uniforme ca mărime şi culoare. Strugurii se desprind de pe coarde, prin tăierea peduculului cu foarfeca, evitându-se prinderea strugurelui cu mâna şi ştergerea stratului de pruină; strugurii se prind de peduncul şi aşează în lădiţe cu atenţie. După umplere lădiţele se transportă la locul de condiţionare şi ambalare într-un timp cât mai scurt. Transportul la locul de condiţionare se efectuează pe platforme amenajate, camioane sau remorci cu arcuri şi pneuri pentru a evita şocurile. Condiţionarea şi ambalarea strugurilor înclude mai multe operaţii tehnice executate în următoarea succesiune: cizelarea, sortarea pe calităţi şi ambalarea. Cizelarea strugurilor reprezintă operaţiunea prin care se înlătură boabele necorespunzătoare cu integritatea afectată, nematurate, insuficient colorate, cu simptome de atac de boli sau dăunători şi vârfurile prea lungi, cu boabe rare. Pentru cizelare se folosesc foarfeci speciale, cu vâful rotunjit, pentru a nu înţepa boabele şi se execută paralel cu sortarea. Sortarea reprezintă operaţiunea prin care strugurii se separă pe grupe de calitate în funcţie de condiţiile impuse de standardele în vigoare. Din punct de vedere comercial, soiurile de struguri pentru masă cultivate în ţara noastră sunt împărţite în trei grupe: grupa S (soiuri superioare) în care se încadrează soiurile Cardinal, Muscat de Hamburg, Afuz Ali, Italia, Muscat d’Adda; grupa M (mijlocie), cu Chasselas dore, Chasselas rose, Coarnă neagră, Coarnă albă; grupa O (obişnuită) din care fac parte soiurile extratimpurii: Muscat Perlă de Csaba, Timpuriu de Bucureşti, Regina viilor, Aromat de Iaşi. Potrivit normelor reglementate prin STAS 1490-76 strugurii de masă se pot împărţii în următoarele categorii de calitate: 122

Calitatea extra, include strugurii perfect sănătoşi având forma, mărimea şi culoarea pieliţei tipice soiului, iar masa nu trebuie să fie mai mică de 200 g la soiurile cu bobul mare sau 150 g la soiurile cu bobul mijlociu. Calitatea I include strugurii extra, la care se admit mici defecte de conformare a boabelor (maximum 5% boabe meiate sau mărgeluite) şi neuniformitate de culoare. Greutatea minimă a strugurilor este de 150 g, pentru soiurile cu bobul mare şi 100 g pentru cele cu bobul mijlociu. Calitatea a II-a, include strugurii coloraţi neuniform, cu boabele uşor supramaturate, până la 10% boabe mărgeluite. Strugurii pot fi întregi sau fragmente de struguri. Ambalarea strugurilor se execută după cizelare şi sortare, strugurii fiind aşezaţi în lădiţe speciale confecţionat din material rezistent, uşor şi ieftic (lemn, carton, mase plastice, împletituri din nuiele). Pentru piaţa internă sunt folosite lădiţe din lemn tip A IV (STAS 124767), cu capacitatea de 5-6 kg de struguri. Strugurii se aşează în lădiţe, unul lângă altul, în aşa fel ca să nu se vadă peduculul circhinilor. Se are în vedere ca strugurii să nu depăşească marginile lădiţelor, pentru a nu fi striviţi la stivuire. Lădiţele se vor eticheta, indicându-se unitatea producătoare, soiul, categoria de calitate. Până în momentul expedierii, lădiţele cu struguri se depozitează temporar în spaţii special amenajate, cu posibilităţi de răcire şi aerare. Campania de recoltare la soiurile pentru struguri de vin este mai scurtă, circa 2-3 săptămâni, deoarece majoritatea soiurilor se încadrează IV-V de maturare a strugurilor. Prin urmare, într-un interval scurt de timp, trebuie asigurat un volum mare de forţă de muncă şi mijloace de transport care să permită strânsul recoltei. În vederea stabilirii momentului optim de recoltare se urmăreşte evoluţia procesului de maturare, începând de la intrarea strugurilor în pârgă, întocmindu-se graficul maturării, pe baza determinărilor privind greutatea a 100 de boabe, conţinutul în zaharuri şi aciditatea totală a mustului. Momentul maturării tehnologice diferă în funcţie de tipul de vin ce urmează a se obţine: pentru vinurile de masă (de consum curent), strugurii se recoltează când conţinutul în zahăr depăşeşte 136-140 g/l; pentru vinuri cu indicaţie geografică (IG) la 160-170 g/l; pentru vinurile cu denumire de origine (DOC) la peste 190 g/l; pentru vinurile cu denumire de origine şi trepete de calitate (DOCC), recoltarea are loc diferenţiat pe soiuri şi epoci de supramaturare, respectiv DOCC-CMD la 220 g/l; DOCC-CT la 240 g/l şi DOCC-CIB la 260 g/l. La sfârşit se recoltează soiurile pentru vinuri roşii de calitate şi cele pentru vinuri aromate. Recoltarea strugurilor de vin are loc într-o singură etapă, cu eşalonare pe o perioadă de timp cât mai scurtă. Măsurile care se impun la recoltare pentru asigurarea calităţii la soiurile de vin sunt următoarele: culesul se execută pe soiuri, pentru a asigura calitatea şi autenticitatea vinurilor obţinute. Impurităţile din parcele, reprezentate prin soiuri cu struguri negrii se recoltează separat, pentru a nu se obţine vinuri “pătate”; ritmul de cules trebuie sincronizat cu cel de prelucrare a strugurilor, pentru a se evita stocarea timp îndelungat în mijloacele de transport sau recipienţii de recoltare. De la recoltarea strugurilor şi până la prelucrarea lor, trebuie să treacă un timp cât mai scurt, maximum 6 ore; strugurii se culeg şi se transportă la cramă întregi. Este contraindicată zdrobirea (mustuirea) strugurilor în vie, în benele de transport, căzi sau ciubere, deoarece se depreciază calitatea prin oxidarea mustului; recipienţii de recoltare a strugurilor, benele de transport, căzile sau ciuberele, trebuie menţinute într-o stare de igienă perfectă, spălându-se la sfârşitul fiecărei zile. În felul acesta se evită dezvoltarea focarelor primare de infecţii, mai ales cu bacterii acetice.

123

Recoltatul manual al strugurilor se organizează pe echipe: 4-6 culegători şi 2-3 muncitori care scot strugurii culeşi la alei sau îi varsă direct în benele colectoare. Recolatrea se începe de la mijlocul rândului către capetele parcelei, pentru a scurta distanţa către mijloacele de transport. La soiurile de vin se poate executa şi recoltarea mecanizată cu maşini speciale, economia de forţă de muncă fiind considerabilă, însă prezintă o serie de dezavantaje, cum sunt: pierderi de recoltă prin scurgerea mustului din boabele fisurate, vătămarea butucilor, deteriorarea sistemului de susţinere etc. VIŢELE PORTALTOI Clasificarea viţelor portaltoi Se poate face după mai multe criterii şi anume: originea lor genetică, caracterele botanice, însuşirile biologice, rezistenţa la filoxeră, rezistenţa la carbonatul de calciu din sol. Cea mai folosită este clasificarea după originea lor genetică. După acest criteriu, viţele portaltoi se împart în patru grupe şi anume: A .  O b]inu]i  prin selec]ie  din Vitis  riparia

-­‐  R iparia  gloire -­‐  R iparia  Portalis  rouge -­‐  R iparia  grand  glabre -­‐  R iparia  pubescens    rouge

B .  O b]inu]i  prin selec]ie    din Vitis  rupestris

-­‐  R upestris  du  L ot -­‐  R upestris  V iala -­‐  R upestris  Martin -­‐  R upestris  metalica

C .  O b]inu]i  prin selec]ie  din Vitis  berlandieri

-­‐  B erlandieri  R esseguier  nr.  1 -­‐  B erlandieri  R esseguier  nr.  2 -­‐  B erlandieri  L afon  nr.  9

I .  G R UPA PO R T A L T O I L O R   A ME R I C A NI

A .  H ibrizii R iparia  x  R upestris

B .  H ibrizii I I .  G R UPA B erlandieri  x  R iparia PO R T A L T O I L O R A ME R I C O -­‐A ME R I C A NI

C .  H ibrizii B erlandieri  x  R upestris

I I I .  G R UPA PO R T A L T O I L O R E UR O PE O -­‐A ME R I C A NI

I V .  G R UPA PO R T A L T O I L O R H I B R I Z I  C O MPL E C { I

A .  H ibrizii Vinifera  x  R upestris B .  H ibrizii Vinifera  x  B erlandieri H ibrizii  complec[i   americani  (vechi)

H ibrizii  complec[i 124 europeo-­‐americani  (noi)

-­‐  3306  C  [i  3309  C -­‐  101-­‐14  MG -­‐  420A -­‐  T eleky  8  B -­‐  K ober  5  B B -­‐  125  A A -­‐  S elec]ia  O ppenheim  4  (S O -­‐4) -­‐  S elec]iile  române[ ti -­‐  S el.  B uftea -­‐  S el.  C r\ciunel  71 -­‐  S el.  D r\g\[ani  57 -­‐  S el.  C r\ciunel  2 -­‐  S el.  C r\ciunel  25  [i  26 -­‐  S O -­‐4  clona  4  (S O 4-­‐4) -­‐  140  R uggeri  (140  R u) -­‐  1103  Paulsen  (1103  P) -­‐  99  R ichter  (99  R ) -­‐  110  R ichter  (110  R ) -­‐  A ramon  x  R upestris  G anzin  nr.  1,  2,  9 -­‐  Mourvedre  x  R upestris  1202  C  (C ouderc) -­‐  C hasselas  x  B erlandieri  41  B -­‐  34  E M,  45  E M,  333  E M  (E cole  Montpellier) -­‐  S olonis  x  R iparia  1616  C  (C ouderc) -­‐  S olonis  x  R upestris  du  L ot  216-­‐3  C l  (C astel) -­‐  G olia -­‐  G ravesac -­‐  F ercal -­‐  Precoce

1. Portlatoii americani. Din această grupă fac parte portaltoii rezultaţi prin selecţie clonală, direct din speciile de viţe americane (Vitis riparia; Vitis rupestris; Vitis berlandieri). Sunt primii portaltoi obţinuţi în Europa după invazia filoxerei, care au stat la baza refacerii plantaţiilor de vii europene distruse de filoxeră. 2. Portaltoii americo-americani. Aceştia au fost obţinuţi ulterior, prin încrucişarea speciilor de viţe americane între ele, cu scopul de a se obţine forme mult mai valoroase de portaltoi. Din această grupă fac parte portaltoii obţinuţi din încucişările: Vitis riparia x Vitis rupestris; Vitis berlandieri x Vitis riparia; Vitis berlandieri x Vitis rupestris. Grupa portaltoilor americo-americani este cea mai valoroasă, pentru podgoriile din ţara noastră, deoarece înrădăcinează uşor şi adânc în sol, au afinitate bună la altoire cu soiurile roditoare, dau producţii mari de butaşi şi rezistă la calcarul activ din sol. 3. Portaltoii europeo-americani. Au provenit din încrucişarea soiurilor de viţe roditoare europene cu speciile de viţe americane. Exemplu: Chasselas x Vitis berlandieri; Aramon x Vitis rupestris; Mourvedre x Vitis rupestris; Cabernet Sauvignon x Vitis berlandieri. Aceşti portaltoi au fost creaţi în Franţa cu scopul de a se obţine soiuri cu rezistenţă mare la calcar pentru refacerea plantaţiilor de vii din podgoriile Champagne şi Charante. 4. Portaltoii hibrizi complecşi. Au rezultat prin încrucişarea şi reîncrucişarea speciilor şi soiurilor de viţe portaltoi, pe de o parte, sau a speciilor de viţe portaltoi cu soiurile de viţe europene, pe de altă parte. De exemplu, portaltoiul Fercal care are următoarea compoziţie genetică : (Vitis berlandieri x Colombard nr. 1) x (Cabernet Sauvignon x Berlandieri 333 EM). Este grupa de portaltoi la care se lucrează în prezent, în toate ţările viticole. Portaltoii complecşi, reprezintă forme genetice valoroase din punct de vedere agrobiologic, cei mai mulţi fiind obţinuţi în ultimile decenii. Se caracterizează prin rezistenţe biologice sporite la calcar, săruri, viroze şi nematozi. Însuşirile agrobiologice ale portaltoilor Viţele portaltoi sunt cultivate pentru producţia de coarde, din care sunt confecţionaţi butaşii folosiţi la altoire sau înrădăcinare (pentru înmulţire). Direcţia principală de selecţie la viţele portaltoi, o constituie obţinerea de soiuri cu perioadă scurtă de vegetaţie care să matureze lemnul pe o lungime cât mai mare a lăstarilor (coardelor). Principalele însuşiri agrobiologice ale soiurilor şi selecţiilor de viţe portaltoi cultivate la noi în ţară, sunt următoarele. Vigoarea de creştere. La viţele portaltoi, deosebim vigoarea proprie de creştere caracteristică portaltoiului (vigoarea intrinsecă) şi vigoarea pe care o conferă soiurilor de viţă roditoare altoite (vigoarea indusă). În general, viţele portaltoi se caracterizează prin vigoare mare de creştere, lungimea lăstarilor, respectiv a coardelor, depăşind 5-6 m. Vigoarea de creştere este determinată de factori genetici, biologici şi ecologici. Astfel, portaltoii proveniţi din speciile Vitis berlandieri şi Vitis riparia se caracterizează prin creşteri viguroase, iar cei care provin din specia Vitis rupestris prin creşteri mai slabe. Dintre factorii biologici, importanţă prezintă adaptarea portaltoilor la condiţiile de mediu, avându-se în vedere sensibilitatea lor la calciul activ din sol, sărurile nocive, seceta pedologică etc. În ceea ce priveşte factorii ecologici, cei mai importanţi sunt factorii climatici; viţele portaltoi având perioadă lungă de vegetaţie au nevoie de multă căldură, care să asigure ritmul de creştere şi maturarea lemnului lăstarilor. Vigoarea de creştere a portaltoilor este imprimată şi soiurilor de viţă roditoare, din acest punct de vedere portaltoii se grupează astfel: foarte viguroşi (Kober 5 BB, Selecţia Crăciunel 2, Selecţia Crăciunel 26 şi Selecţia Drăgăşani-57); portaltoi cu vigoare mare

125

(Teleky 8 B, Selecţia Oppenheim 4, Selecţia Crăciunel 71); portaltoi cu vigoare mijlocie (Riparia gloire, Selecţia Crăciunel 25, 41 B, 140 Ruggeri, 1616 C). Capacitatea de înrădăcinare. Una din însuşirile de bază care se cere unui portaltoi este capacitatea de înrădăcinare, adică formarea cu uşurinţă a rădăcinilor adventive şi dezvoltarea în sol a unui sistem radicular cât mai puternic. Înrădăcinare uşoară au portaltoii care provin din speciile Vitis riparia, Vitis rupestris şi Vitis labrusca; înrădăcinare slabă, portaltoii care provin din specia Vitis berlandieri; iar în cazul speciei Vitis rotundifolia înrădăcinarea butaşilor este nulă. Capacitatea de înrădăcinare se exprimă în procente, adică câţi butaşi portaltoi din 100 formează rădăcini. Majoritatea portaltoilor au capacitatea de înrădăcinare cuprinsă între 6080%; capacitate de înrădăcinare foarte mare de 80-100% are portaltoiul Riparia gloire, iar capacitate de înrădăcinare slabă, de 20-40%, portaltoiul Chasselas x Berlandieri 41 B. Afinitatea cu viţele roditoare europene. Afinitatea este o însuşire biologică complexă, generată de către diferenţele anatomice, histologice, fiziologice şi biochimice care există între viţele portaltoi şi soiurile de viţă roditoare. Ea se pune în evidenţă în şcoala de viţe prin procentul de viţe cu sudură completă formată la punctul de altoire (afinitatea la altoire); precum şi prin procentul de goluri care apar în primii 10-15 ani după plantarea viţelor (afinitatea în plantaţii). Afinitatea la altoire se situează în jur de 50%; afinitate slabă de 3040% au portaltoii 41 B şi 1616 C. Comportarea diferită a soiurilor de viţă roditoare în plantaţii, pe aceeaşi portaltoi, dovedeşte existenţa gradelor diferite de afinitate. În general, portaltoii proveniţi din Vitis riparia au afinitate mai slabă cu viţele europene, iar portlatoii care provin din Vitis berlandieri au afinitatea cea mai bună. Mărimea “gâlmei” care se formează la punctul de altoire a viţelor în plantaţii, indică lipsa de afinitate dintre altoi şi portaltoi. Rezistenţa la filoxeră. La viţele portaltoi se deosebeşte rezistenţa/toleranţa la filoxera radiciolă şi filoxera galicolă. Cea mai importantă este rezistenţa la filoxera radicicolă. În funcţie de aceasta, portaltoii sunt grupaţi în două categorii: portaltoi cu rezistenţă mare la filoxeră, cum sunt cei proveniţi din speciile Vitis riparia şi Vitis rupestris, precum şi hibrizii dintre speciile Vitis riparia x Vitis rupestris, Vitis berlandieri x Vitis riparia;; portaltoi cu rezistenţă slabă la filoxeră, cum sunt hibrizii dintre Vitis vinifera x Vitis riparia şi Vitis vinifera x Vitis rupestris. Rezistenţa la filoxeră a portaltoilor se apreciază cu note de la 0-20 după scara de notare propusă de P. VIALA şi L. RAVAZ (1900), în care Vitis rotundifolia imună la filoxeră s-a notat cu 20, iar Vitis vinifera cu rezistenţa cea mai slabă s-a notat cu zero. Între ele se situează speciile Vitis riparia şi Vitis rupestris notate cu 18, apoi specia Vitis berlandieri notată cu 17 etc. Mai recent R. POUGET (1975), stabileşte cinci clase de rezistenţă/toleranţă la filoxeră pentru viţele portaltoi şi soiurile de viţă roditoare. Rezistenţa/toleranţa la filoxera radicicolă a viţelor portaltoi Clasa de rezistenţă

Intensitatea şi forma de manifestare a atacului

I – imune la filoxeră II – foarte pe rădăcinile subţiri apar nodozităţi mici, rezistente foarte rare pe rădăcinile de un an apr nodozităşi cu III - rezistente diametrul de 1-2 mm IV - sensibile

Speciile şi soiurile de viţă de vie Vitis rotundifolia

Riparia gloire; Rupestris du Lot; 140 Ruggeri 3309 C; 101-14 MG;SO4; 41 B hibrizii dintre V. vinifera x pe rădăcini apar nodozităţi foarte multe, V. riparia; V. vinifera x V. de diferite mărimi rupestris 126

hipertrofia rădăcinilor şi necrozarea Soiurile de viţă roditoare ţesuturilor (V. vinifera) Rezistenţa faţă de filoxera galicolă este în general mijlocie la viţele portaltoi: rezistenţă slabă au portaltoii cu sânge de Vitis rupestris (Rupestris du Lot, 3309 C; 140 Ruggeri etc.). Rezistenţa la nematozi. Nematozii sunt principalii vectori ai virusurilor (neprovirusurilor) care infectează viţele în plantaţii. Cercetările întreprinse de P. GALET (1956) au stabilit următoarele: portaltoi foarte rezistenţi la nematozi: SO4, Kober 5 BB, 99 Richter şi 1616 C; portaltoi rezistenţi la nematozi: Rupestris du Lot, Riparia gloire, 101-14 MG şi 420 A; portaltoi sensibilii la nematozi: 41 B şi 3309 C. Rezistenţa la boli. Comparativ cu viţele roditoare, la viţele portaltoi întâlnim un număr mai restrâns de boli. Dintre bolile criptogamice cele mai frecvente sunt: putregaiul cenuşiu, produs de ciuperca Sclerotinia fukeliana şi necroza pătată, produsă de ciuperca Rhacodiella vitis. Infecţiile apar pe coarde la păstrarea în silozuri şi la forţarea viţelor altoite. Unele soiuri de portaltoi şi în special hibrizii europeo-americani, cum este portaltoiul Chasselas x Berlandieri 41 B sunt sensibili la mană, încât în anii cu condiţii favorabile pentru atacul acestei ciuperci sunt necesare aplicarea a 2-3 tratamente; în general viţele portaltoi nu se tratează contra manei. Cea mai păgubitoare boală rămâne cancerul bacterian produs de Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens (Smith & Townsend), pentru combaterea căruia se folosesc biopreparate de tulpini avirulente de Agrobacterium radiobacter (N. ZINCA, 1971). Agentul fitopatogen infectează soiurile de viţă roditoare altoite pe portaltoii respectivi, încât tumorile canceroase se instalează pe tulpinile şi coardele butucilor. Frecvenţa bolii este corelată pozitiv şi cu rezistenţa slabă la îngheţ a soiurilor de viţă roditoare (J. BRANAS, 1978). În ultimul timp, virozele la viţa de vie au devenit atât de păgubitoare ca şi cancerul bacterian. Unii portaltoi manifestă sensibilitate sporită faţă de anumite virusuri, încât se folosesc ca “plante test” prin altoirea soiurilor roditoare pe ei. Aşa de pildă, portaltoiul Rupestris du Lot serveşte ca plantă test pentru 3 viroze: “scurt nodare” (court noué), “mozaicul galben” (panachure) şi “clorozarea nervurilor” (marbrure); portaltoiul Riparia gloire, pentru “mozaicul nervurian” (vein mosaic); iar portaltoiul 110 Richter, pentru “necrozarea nervurilor” (wein necrose). Rezistenţa la calcarul din sol. Este o însuşire foarte importantă deoarece speciile de viţe americane sunt plante calcifuge (nerezistente la calcar). Se urmăreşte rezistenţa faţă de calcarul activ din sol (% CaCO3 activ din sol) sau se calculează indicele puterii clorozante (I.P.C.), propus de C. JUSTE şi R. POUGET (1972). Rezistenţa cea mai slabă la calcar o au portaltoii din grupa Riparia x Rupestris (7-12% CaCO3), iar cea mai mare rezistenţă o au portaltoii europeo-americani (41 B) şi portaltoii hibrizi complecşi (Fercal). Rezistenţa slabă a portaltoilor la calcar se manifestă prin clorozarea frunzelor la soiurile de viţă de vie roditoare altoite pe portaltoii respectivi. Rezistenţa la sărurile nocive din sol. Comparativ cu viţele roditoare, portaltoii sunt mai sensibili faţă de sărurile nocive din sol (NaCl, Na2CO3). În general, portaltoii nu rezistă la concentraţiile mai mari de 0,4‰ săruri totale, exprimate în NaCl. Unii portaltoi au o rezistenţă sporită faţă de sărurile nocive din sol, fiind indicaţi pentru solurile cu exces de cloruri de sodiu: 1103 P; 1202 C; 1616 C; 41 B. Rezistenţa viţelor portaltoi la sărurile nocive din sol este în funcţie şi de condiţiile ecopedologice din podgorie. În general, conţinutul de săruri nocive din sol nu trebuie să depăşească 0,5‰ NaHCO3, 0,005‰ Na2CO3, 0,7‰ NaCl şi 0,15‰ Na2SO4. V – foarte sensibile

127

Rezistenţa la secetă. Este o însuşire foarte valoroasă, determinată în special de arhitectonica sistemului radicular a portaltoiului. După rezistenţa la secetă, portaltoii se grupează astfel; sensibili la secetă (rezistenţă slabă), cum sunt portaltoii Riparia gloire şi 1616 C, la care sistemul radicular este fascicular şi de suprafaţă; rezistenţă mijlocie la secetă, cum sunt portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia; rezistenţă mare la secetă, cum sunt portaltoii din grupa Berandieri x Rupestris la care unghiul geotropic al rădăcinilor este mic şi sistemul radicular profund (140 Ruggeri şi 1103 Paulsen), precum şi portaltoiul Chasselas x Berlandieri 41 B. Rezistenţa la excesul de umiditate. Viţele portaltoi nu suportă excesul de umiditate din sol. Aşa se explică de ce nu dau rezultate plantaţiile de vii pe solurile umede, gleizate. Portlatoii cu sistemul radicular superficial, care dezvoltă o masă mare de rădăcini, suportă mai uşor excesul de umiditate din sol, exemplu fiind portaltoii Riparia gloire şi Riparia x Rupestris 3309 C. Rezistenţă slabă la excesul de umiditate o au portaltoii 41 B şi 140 Ruggeri. Zonarea culturii viţelor portaltoi Cultura viţelor portaltoi nu este rentabilă în toate regiunile viticole ale ţării. Aceasta deoarece condiţiile climatice nu asigură maturarea lemnului lăstarilor, lungimea utilă a coardelor este redusă şi ca urmare producţiile de butaşi care se obţin sunt mici, nerentabile (mai mici de 50-60 mii butaşi/ha). În raport cu cerinţele biologice ale viţelor portaltoi faţă de factorii climtici şi în funcţie de resursele termice existente pe teritoriul ţării, au fost stabilite zonele de favorabilitate pentru cultura viţelor portaltoi. Zonele de favorabilitate pentru cultura viţelor portaltoi Valorile indicilor climatici în perioada de vegetaţie Lung. perioadei de Radiaţia Bilanţul Insolaţia Zona de cultură Precipitaţii vegetaţie (Nr. globală termic util reală (mm) 2 0 zile) (Kcal/cm ) ( C) (nr. ore) Foarte favorabilă > 200 92,5-95,0 > 1650 > 1600 350 (I) 180-200 90,0-92,5 350-400 Favorabilă (II) 1500-1650 1500-1600 170-180* 92,5-97,5* 300* Cu favorabilitate 170-180 87,5-90,0 1300-1500 1300-1500 400-500 mijlocie (III) (*) - Pentru condiţiile din Dobrogea Zona foarte favorabilă situată în sudul ţării pe prima terasă a Dunării, de la Drobeta Turnu Severin şi până la Cernavodă. Această zonă se caracterizează prin indici ecoclimatici foarte favorabili pentru viţele portaltoi: perioada de vegetaţie > 200 zile; bilanţul termic util > 16500C; temperaturile din lunile iulie, august, septembrie mai mari de 220C, 21,50C şi respectiv 17,50C. Majoritatea plantaţiilor de viţe portaltoi se găsesc amplasate în perimetrele irigabile, pentru ca viţele să nu fie afectate de secetă. În această zonă se cultivă, cu precădere, soiurile şi selecţiile de viţe portaltoi cu perioadă lungă de vegetaţie (125 AA, 140 Ru, SC-71), dar şi ceilalţi portaltoi. Producţiile de butaşi sunt mari, iar gradul de maturare a lemnului foarte bun. Zona favorabilă care corespunde regiunii Dobrogei, precum şi podgoriilor Dealu Mare şi Dealurile Buzăului. Această zonă se caracterizează prin indici ecoclimatici favorabili pentru viţele portaltoi şi anume: perioada de vegetaţie de maximum 200 zile; bilanţul termic util 1500-16000C; volumul precipitaţiilor în timpul perioadei de vegetaţie 350-400 mm.

128

Se cultivă viţele portaltoi cu perioadă mijlocie de vegetaţie şi cu cerinţe mai moderate faţă de căldură (41 B, Kober 5 BB, SO-4, 140 Ruggeri selecţia 59 Vl). Producţiile de butaşi care se obţin sunt mari, iar gradul de maturare a lemnului este bun. Zona cu favorabilitate mijlocie din zona Banatului şi Transilvaniei, sudul Moldovei. Condiţiile climatice din aceste zone satisface într-un grad minim cerinţele viţelor portaltoi şi anume: durata perioadei de vegetaţie este mijlocie, 170-180 zile; bilanţul termic util care se asigură viţelor este 1300-15000C, iar volumul precipitaţiilor din perioada de vegetaţie este de 400-500 mm. Sunt cultivaţi portaltoii cu perioadă mai scurtă de vegetaţie şi cu cerinţe reduse faţă de căldură (SC 2, SO 4-4, Kober 5 BB, Precoce). Producţiile de butaşi care se obţin sunt mijlocii (80-100 mii/ha), iar gradul de maturare a lemnului este şi el de asemenea, mijlociu.

III

III

II II

I

Zonarea culturii viţelor portaltoi: I – Zona foarte favorabilă; II – Zona favorabilă; III – Zona cu favorabilitate mijlocie

Avându-se în vedere însuşirile agrobiologice ale soiurilor şi selecţiilor de viţe portaltoi, criteriile biologice şi ecopedologice de care trebuie să se ţină seamă la alegerea lor, se impune următoarea zonare a portaltoilor pe regiuni viticole, în vederea folosirii lor pentru înfiinţarea de noi plantaţii de viţă roditoare: q regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului:SC-71; SC-26; SO 4-4. q regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei: SC-2; SO-4; SO 4-4; Kober 5 BB; q regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei: SO 4-4; 41 B; Kober 5 BB; Precoce. q regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei: SO-4; 125 AA; Kober 5 BB; 140 Ruggeri-selecţia 59 Valea Călugărească. q regiunea viticolă a Dealurilor Banatului: SO 4-4; Kober 5 BB; SC-71; Precoce. q regiunea viticolă Colinele Dobrogei: 41 B; 140 Ru; 140 Ru-59 Vl; SO 4-4. q regiunea viticolă a Teraselor Dunării: 140 Ru, 140 Ru-59 Vl; 125 AA, SO-4.

129

SOIURILE PENTRU STRUGURI DE MASĂ Clasificarea soiurilor pentru struguri de masă Se face în raport cu epoca de maturare a soiului Chasselas doré, deosebindu-se 4 grupe mari de soiuri: Ø grupa soiurilor cu maturare extratimpurie şi timpurie, care maturează strugurii cu 24 săptămâni înaintea soiului Chasselas doré. În această grupă se încadrează soiurile din epoca I şi a II-a de maturare a strugurilor; Această grupă de soiuri este slab reprezentată la noi în ţară. Există preocupări, atât pentru crearea de soiuri noi extratimpurii şi timpurii, cât şi pentru extinderea lor în cultură. Sunt apreciate, îndeosebi pentru timpurietatea lor şi mai puţin pentru randamentele de producţie. Cultura acestor soiuri se limitează pentru acoperirea consumului local de struguri şi mai puţin pentru export. Ø grupa soiurilor cu maturare mijlocie, care maturează strugurii odată cu soiul Chasselas doré sau cu 1-2 săptămâni după Chasselas. Aici se încadrează soiurile din epoca a III-a şi a IV-a de maturare a strugurilor; Această grupă de soiuri este cea mai importantă şi mai bine reprezentată în podgoriile din ţara noastră. Ponderea lor în cultură depăşeşte 60 % din suprafaţa totală destinată soiurilor pentru struguri de masă. Sunt soiuri de mare producţie (peste 20 tone struguri la hectar), care maturează strugurii în epocile III-IV. La maturarea deplină acumulează cantităţi mari de zaharuri în struguri, multe din ele putând fi folosite şi la vinificare. Principalele soiuri cultivate în podgoriile noastre sunt: Chasselas doré, Chasselas roz, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Cinsaut, Alphonse Lavallée. La acestea se adaugă soiurile româneşti nou create: Azur, Cetăţuia, Triumf, Napoca, Chasselas de Băneasa, Splendid, Milcov, Silvania, Someşan şi Transilvania. Ø grupa soiurilor cu maturare târzie, care maturează strugurii cu 3-5 săptămâni după soiul Chasselas doré, din care fac parte soiurile din epocile V-VII de maturare a strugurilor. Această grupă de soiuri are o pondere redusă în cultură la noi în ţară, cca. 30 - 35% din suprafaţa destinată soiurilor de masă, deoarece condiţiile climatice sunt mai puţin favorabile pentru cerinţele lor biologice. Au perioadă lungă de vegetaţie (190 - 210 zile) şi maturează strugurii în epocile V-VI (sfârşitul lunii septembrie - începutul lunii octombrie). Având cerinţe ridicate faţă de temperatură, se cultivă cu rezultate bune numai în regiunile din sudul ţării. Sunt soiuri cu potenţial ridicat de producţie, de până la 20 - 30 tone struguri la hectar şi chiar mai mult. Strugurii mari, foarte aspectuoşi, rezistenţi la transport şi la păstrare. Pe baza acestor soiuri se asigură cantităţile de struguri care se prelucrează în industria alimentară şi cele destinate pentru păstrare îndelungată peste iarnă. Tot pe seama acestor soiuri, se realizează o parte însemnată din exportul de struguri de masă. Sortimentul de soiuri care se cultivă la noi în ţară este foarte restrâns: Coarnă albă, Coarnă neagră, Afuz-Ali, Italia, Bicane. La acestea se adaugă creaţiile noi, valoroase obţinute în ultima vreme, care îşi fac treptat loc în cultură: Select, Tamina şi Xenia. Ø grupa soiurilor cu maturare foarte târzie, care maturează strugurii cu 3-5 săptămâni după soiul Chasselas doré,din care fac parte soiurile din epocile V-VII de maturare a strugurilor. Acestea maturează strugurii în epoca a VII-a (15 - 30 X). Fiind foarte tardive, ele nu găsesc condiţii ecologice favorabile în podgoriile ţării noastre, de aceea nu se cultivă. Sunt răspândite în ţările viticole din Asia, Nordul Africii, bazinul Mediteranei, America de Sud cu climă caldă unde cultura lor dă rezultate foarte bune. Dintre soiurile cele mai valoroase, menţionăm: Muscat de Alexandria, Black rose, Dodrelabi, Regina Nera, Ohanez.

130

Muscat Perlă de Csaba soiuri vechi Cardinal Regina viilor Muscat Timpuriu de Bucureşti cu maturare timpurie şi extratimpurie Augusta (epocile I – II) Timpuriu de Pietroasa creaţii româneşti Victoria Timpuriu de Cluj Aromat de Iaşi Chasselas doré Muscat de Hamburg soiuri vechi Cinsaut Muscat de Adda Alphonse Lavallee Trimuf Cetăţuia Silvania cu maturare mijlocie Napoca (epocile III – IV) Spendid Transilvania creaţii româneşti Soiuri pentru Azur struguri de Someşan masă Milcov Istriţa Paula Gelu Coarnă albă Coarnă neagră Razachie soiuri vechi Afuz Ali Italia cu maturare târzie Bicane (epocile V - VI) Select Roz românesc creaţii româneşti Greaca Xenia Tamina Muscat de Alexandria Black rose cu maturare foarte târzie soiuri vechi Dodrelabi (epoca VII) Regina Nera Ohanez Caracteristicile biologice şi tehnologice ale soiurilor pentru struguri de masă Soiurile pentru struguri de masă au caracteristici biologice şi tehnologice specifice, prin care se deosebesc de soiurile pentru struguri de vin. 131

Caracteristicile biologice. În general, soiurile de masă sunt mai viguroase, cu creşteri vegetative mari, în comparaţie cu soiurile pentru struguri de vin. De aceea în plantaţii, ele se pretează mult mai bine la conducerea pe tulpini înalte şi semiînalte, conducerea sub formă de pergole, bolţi în gospodăriile populaţiei. Cerinţele faţă de factorii climatici sunt mari, cultura lor dând rezultate bune numai în sudul ţării, în regiunile cu potenţial heliotermic ridicat; Transilvania de exemplu, nu dispune de condiţii climatice favorabile pentru cultura soiurilor de masă, iar în Moldova condiţiile sunt asigurate, numai pentru soiurile de masă cu maturare mijlocie a strugurilor (soiurile din epoca Chasselas-lelor). O altă caracteristică a soiurilor de masă sunt cerinţele mari faţă de apă şi elemente nutritive din sol. Ca urmare, în tehnologiile lor de cultură, irigarea şi fertilizarea joacă un rol hotărâtor pentru obţinerea producţiilor mari de struguri. În ceea ce priveşte rezistenţele biologice, soiurile de masă sunt, în general, slab rezistente la ger şi relativ rezistente la secetă; sensibile la mană, putregaiul cenuşiu al strugurilor şi la dăunători. Maturarea strugurilor se eşalonează într-o perioadă îndelungată de timp (15.VII 30.X.), soiurile grupându-se în şapte epoci de maturare, care acoperă un interval de cca. 100 zile de consum al strugurilor în stare proaspătă. Caracteristicile tehnologice. Soiurile de masă întrunesc o serie de caracteristici tehnologice, care le conferă valoarea comercială a strugurilor şi anume: ü strugurii sunt mari, greutate medie 250-350 g şi chiar mai mult: boabele mari şi cu pedicele lungi. Sunt preferaţi strugurii rămuroşi sau lacşi, care se aşează în lădiţe şi au rezistenţă bună la transport; ü boabele sunt uniforme ca mărime, sferice sau ovoidale, cu pulpa consistentă, crocantă, culoarea galben-aurie sau roşie-închis, aproape neagră şi acoperite cu multă pruină; ü pieliţa este aderentă la miezul bobului şi elastică, încât conferă strugurilor rezistenţă la manipulare, transport şi la păstrare; ü seminţele din boabe sunt în număr redus, de 1-3 sau pot să lipsească (soiuri apirene); ü gustul strugurilor este plăcut, răcoritor, datorită raportului echilibrat între conţinutul de zaharuri şi aciditate (raportul gluco-acidimetric). Unele soiuri prezintă un gust specific, cum este gustul "ierbos" întâlnit la Coarnă sau gustul "astringent" la soiul Dodrelabi; ü aroma strugurilor, determinată de substanţele aromatice acumulate în pieliţa boabelor, poate fi de "muscat" sau de "tămâios", mai intensă la unele soiuri cum este Muscat de Alexandria sau mai slabă la alte soiuri (Perlă de Csaba, Muscat de Adda etc.). Caracteristicile tehnologice ale strugurilor pot fi exprimate şi cu ajutorul unor indici fizico-mecanici, ca: rezistenţa la desprinderea boabelor de pe pedicel; rezistenţa la fisurare a bobului; elasticitatea pieliţei etc. Aceşti indici servesc la aprecierea soiurilor de masă, sub raportul pretabilităţii strugurilor la transport şi la păstrare. Particularităţile de cultură ale soiurilor pentru guri de masă Particularităţile ecologice. Soiurile de masă sunt cultivate numai în arealele geografice cu un grad ridicat de favorabilitate al factorilor climatici. Gradul de favorabilitate se stabileşte în raport cu epoca de maturare a soiurilor, factorii termic şi insolaţia fiind hotărâtori. În ceea ce priveşte umiditatea din sol, soiurile de masă sunt considerate relativ rezistente la secetă. Consumul de apă fiind însă ridicat, cultura lor se recomandă în condiţii de irigare, care asigură totdeauna sporuri mari de producţie.

132

Cerinţele ecoclimatice ale soiurilor de masă în raport cu epoca lor de maturare Epoca de maturare a strugurilor: Specificaţii timpurie mijlocie târzie Durata perioadei de vegetaţie (număr de zile) 170-180 > 180 ≥ 160 1400-1600 > 1600 Bilanţul termic util (Σtu°C) ≥ 1200 Durata de strălucire a soarelui, în perioada de 1500-1600 > 1600 ≥ 1400 vegetaţie (nr. ore) Particularităţile biologice. Acestea se referă în special la asocierea soi viniferaportaltoi. Soiurile de masă necesită, în general, portaltoi viguroşi, capabili să susţină potenţialul ridicat de producţie. Pentru soiurile timpurii sunt indicaţi portaltoii cu o perioadă scurtă de vegetaţie, care să grăbească maturarea strugurilor (Riparia Gloire, 41 B, SO4, Precoce). Portaltoii asigură obţinerea unor sporuri mari de producţie. Astfel, soiul Chasselas doré altoit pe portaltoiul SO4 dă sporuri de producţie de până la 20 %, pe când la soiul AfuzAlli sporul de producţie este de numai circa 15 %. a. Distanţele de plantare. La soiurile cu vigoare mijlocie (Perlă de Csaba, Chasselas, Muscat timpuriu de Bucureşti etc.), se folosesc distanţe obiţnuite de plantare de 2,2/1,0-1,2 m, cu densităţi mari 3700 - 4000 butuci/ha. În cazul soiurilor viguroase (Cardinal, Muscat de Hamburg, Coarnă, Afuz-Ali, Italia), sunt necesare distanţele mari de plantare de 2,5 - 3,0 m între rânduri şi 1,4 - 1,5 m pe rând, cu densităţi mici de 2500 - 3000 butuci/ha. b. Formele de conducere. În general, pentru soiurile de masă, se recomandă formele înalte de conducere a viţelor. În cazul soiurilor viguroase, cea mai indicată este conducerea Guyot pe tulpină (capul înălţat), pergola raţională şi cortina dublă geneveză (D.G.C.). Soiurile cu vigoare mijlocie pot fi conduse în cordon bilateral, cu tăiere în verigi scurte de rod. Obţinerea unor producţii viticole constante şi ridicate cantitativ-calitativ este determinată de corecta aplicare a complexului agrofitotehnic. Acesta cuprinde lucrări fitotehnice, aplicate viţelor şi lucrări agrotehnice, aplicate solului. c. Sarcina de ochi la tăiere. Aceasta influenţează randamentul producţiei şi calitatea acesteia. În general, la soiurile de masă se lasă sarcini mijlocii de ochi la tăiere, diferenţiate în funcţie de vigoarea soiului, vârsta plantaţiei şi starea de fertilitate a solului . Repartizarea sarcinei de ochi se face pe elementele de rod lăsate la tăiere (coarde, cordiţe, cepi), după cum urmează: Încărcătura de ochi/m² la tăiere, în funcţie de vigoarea soiurilor şi starea de fertilitate a solului Starea de fertilitate a solului: Gruparea soiurilor în funcţie de vigoarea lor slabă mijlocie ridicată Perlă de Csaba 9 - 10 10 - 11 12 - 13 Regina viilor Chasselas 11 - 12 12 - 13 13 - 14 Muscat de Hamburg Cardinal Muscat d'Adda 12 - 13 13 - 14 14 - 15 Coarnă neagră Afuz-Ali 13 - 14 14 - 15 15 - 17 Italia

133

d. Lucrările şi operaţiunile în verde. Ocupă un loc important în tehnologia de cultură a soiurilor pentru struguri de masă, deoarece contribuie la sporirea producţiei marfă, prin îmbunătăţirea calităţii strugurilor. Se aplică diferenţiat, în concordanţă cu însuşirile biologice ale soiurilor şi condiţiile climatice ale anului: Plivitul lăstarilor sterili. La soiurile la care lăstarii fertili reprezintă peste 70 %, prin plivit se înlătură toţi lăstarii sterili de pe coardele de rod. La soiurile cu mai puţin de 70 % lăstari fertili, se înlătură numai 25 - 50 % din lăstarii sterili; Normarea inflorescenţelor pe butuc. Această operaţiune se execută imediat după legatul florilor, lăsându-se următoarele încărcături de rod pe butuc, în funcţie de soi: 14 - 16 inflorescenţe, la soiurile cu struguri mari şi boabe mari (Cardinal, Italia, Afuz-Ali); până la 24-26 inflorescenţe, la soiurile cu struguri mijlocii (Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Coarnă); până la 30 - 32 inflorescenţe, la soiurile timpurii şi extratimpurii (Perlă de Csaba, Aromat de Iaşi, Timpuriu de Cluj); Scurtarea ciorchinilor cu 1/3 din lungimea lor. Lucrarea este necesară la soiurile cu inflorescenţe mari (Cardinal, Muscat de Hamburg, Afuz-Ali, Italia, Regina viilor), pentru a se asigura dezvoltarea uniformă a boabelor pe ciorchine. La strugurii rămuroşi se recomandă şi scurtarea primelor ramificaţii ale rahisului; Incizia inelară. Prin această operaţiune se grăbeşte maturarea strugurilor, la soiurile tardive (Afuz-Ali, Italia, Coarnă). Se aplică foarte rar, deoarece necesită multă forţă de muncă şi influenţează negativ asupra vieţii butucilor; Desfrunzitul parţial al strugurilor. Sunt îndepărtate prin rupere, frunzele din dreptul strugurilor cu 2-3 săptămâni înainte de cules, pentru a se preveni atacul mucegaiului şi a se favoriza procesul de maturare. Lucrarea este absolut necesară în anii reci şi ploioşi. e. Fertilizarea. Soiurile de masă consumă cantităţi mai mari de elemente nutritive din sol, în comparaţie cu soiurile pentru struguri de vin. Consumul de elemente nutritive la soiurile pentru struguri de masă Consumul global Repartizarea procentuală: Gruparea soiurilor după NPK epoca de maturare N% P2O % K2O % kg/ha Soiurile timpurii 179 54 15 31 Soiurile mijlocii 187 51 15 34 Soiurile târzii 234 50 15 34 Lipsa azotului, limitează producţia de struguri, încât îngrăşămintele cu azot nu trebuie să lipsească din sistemele de fertilizare. {i consumul de microelemente este mai ridicat: 140230 g B, 110-220 g Zn, 64-185 g Cu, 50-70 g Mn la hectar. Asigurarea echilibrului nutritiv are importanţă hotărâtoare asupra calităţii strugurilor. f. Irigarea. Este o măsură tehnologică obligatorie, mai ales în podgoriile şi centrele viticole din sudul ţării, specializate în cultura soiurilor pentru struguri de masă. Toamna, se face o irigare de aporovizionare cu apă a solului, iar în timpul perioadei de vegetaţie udările se aplică în raport cu cerinţele viţei de vie. Irigatul trebuie sistat la intrarea strugurilor în pârgă; numai în plantaţiile de vii pe nisipuri se poate continua irigarea şi după pârga strugurilor. g. Protecţia fitosanitară. La soiurile de masă, importanţa tratamentelor fitosanitare este mult mai mare, decât la soiurile pentru struguri de vin, deoarece strugurii trebuie să fie perfect sănătoşi. Orice urmă de boală sau atac de dăunători, scade din valoarea comercială a strugurilor. În cazul strugurilor destinaţi păstrării, atenţie mare trebuie acordată tratamentelor împotriva putregaiului cenuşiu, deoarece strugurii nu trebuie să vină din câmp infectaţi cu sporii acestei ciuperci Înlănţuirea şi execuţia corectă a acestora asigură valorificarea superioară a potenţialului de rodire al viţei de vie la capacitatea sa maximă. 134

Zonarea culturii soiurilor pentru struguri de masă În condiţiile climatice ale ţării noastre, au fost delimitate 4 zone de favorabilitate pentru cultura soiurilor de masă: Ø Zona foarte favorabilă care cuprinde Terasele Dunării, începând de la Drobeta Turnu Severin şi până dincolo de Cernavodă, cu centrele viticole de pe partea stângă a Dunării (Bechet – Dăbuleni, Zimnicea, Greaca, Giurgiu, Feteşti) şi cele de pe partea dreaptă a Dunării, în Dobrogea (Ostrov, Oltina, Cochirleni, Cernavodă). Zona se caracterizează prin următoarele condiţii ecoclimatice: perioadă lungă de vegetaţie, de peste 180 zile; bilanţul termic global > 4000°C, din care bilanţul termic util, minimum 1600°C; durata de strălucire a soarelui, peste 1600 ore; indicele heliotermic real >2,5; coeficientul hidrotermic 0,8 - 1,2; precipitaţiile în perioada de vegetaţie, sub 300 mm. În această zonă se cultivă soiurile de masă cu bobul mare, începând cu cele timpurii şi până la cele foarte târzii. Ø Zona favorabilă, în care se includ o serie de plaiuri şi centre viticole din Dobrogea (Hârşova, Isaccea, SaricaNiculiţel, Murfatlar, Ovidiu-Mangalia), unde vecinătatea cu Marea Neagră creează condiţii foarte favorabile pentru cultura soiurilor de masă; precum şi unele plaiuri din podgoria Dealul Mare (Greceanca, Năeni, Breaza, Şarâga, Pietroasele, Urlaţi). Zona se caracterizează prin următoarele condiţii ecoclimatice: perioada de vegetaţie (170 - 190 zile: bilanţul termic global minim 4000°C, din care temperatură util_ 1500°C; durata de strălucire a soarelui 1400-1500 ore; indicele heliotermic > 2,0. În această zonă se cultivă soiurile pentru struguri de masă cu maturare timpurie, mijlocie şi târzie. Ø Zona cu favorabilitate mijlocie, care cuprinde podgoriile din sudul şi centrul Moldovei (Odobeşti, Panciu, Nicoreşti, Iveşti, Dealurile Covurluiului, Dealurile Tutovei, Huşi); unele centre viticole din podgoriile Drăgăşani şi Ştefăneşti – Argeş; precum şi podgoriile din Banat. Zona beneficiază de următoarele condiţii ecoclimatice: perioada de vegetaţie 165-170 zile; bilanţul termic global 3800°C; insolaţia 1300 ore. În această zonă se cultivă soiurile cu maturare mijlocie şi numai în unele centre se pot cultiva şi soiurile târzii (Coarnă neagră, Muscat d'Adda). Soiurile timpurii se cultivă pe suprafeţe foarte reduse, pentru consumul local de struguri. Ø Zona tolerată pentru soiurile de masă, în care se includ centrele viticole aflate în partea de nord-est a Moldovei şi cele din Transilvania. Se cultivă numai soiurile timpurii şi mijlocii, care să acopere consumul local de struguri în stare proaspătă.

135

SOIURILE PENTRU STRUGURI DE VIN Particularităţile agrobiologice ale soiurilor pentru struguri de vin Soiurile pentru struguri de vin prezintă o gamă foarte largă de însuşiri agrobiologice şi tehnologice, în funcţie de direcţia de producţie: soiuri pentru vinuri albe de masă (consum curent), soiuri pentru vinuri albe de calitate, soiuri pentru vinuri roze şi roşii de masă, soiuri pentru vinuri roşii de calitate, soiuri pentru vinuri aromate, soiuri pentru vinuri materie-primă pentru spumante, soiuri pentru distilate învechite din vin. Totuşi, ele întrunesc anumite caracteristici agrobiologice comune, care le deosebesc de soiurile pentru struguri de masă şi soiurile apirene. Soiurile pentru struguri de vin au cerinţe mai reduse faţă de condiţiile heliotermice, hidrice şi de nutriţie. De aceea şi arealele de cultură sunt mult mai largi. Soiurile pentru struguri de vin pot valorifica mai economic terenurile sărace, solurile pietroase, calcaroase, cele bogate în oxizi de fier, nisipoase, soluri pe care soiurile de masă dau rezultate inferioare. Pe de altă parte, soiurile pentru struguri de vin valorifică într-o mai mare măsură resursele heliotermice mai bogate prin diversificarea tipurilor de vin şi a direcţiilor de producţie, în timp ce soiurile pentru struguri de masă, valorifică aceste condiţii prin precocitatea maturării strugurilor şi prin numărul mare de soiuri cultivate în conveierul varietal. Marea majoritate a soiurilor pentru struguri de vin au o perioadă mijlocie de vegetaţie (170-180 zile), ca urmare maturarea lemnului coardelor este mult mai bună, ceea ce duce la o rezistenţă mai bună la ger. Toate acestea fac posibilă extinderea, într-o mai mare măsură a culturii neprotejate sau semiprotejate pe timpul iernii. În general sunt soiuri cu vigoare mijlocie, cu creşteri vegetative moderate şi fertilitate mare (70-75% lăstari fertili), iar diferenţierea mugurilor de rod se face cu precădere la baza coardelor, astfel încât soiurile de vin se pretează la cele mai variate forme de conducere şi tipuri de tăiere. Soiurile pentru struguri de vin au rezistenţă bună la secetă şi se pot cultiva fară irigare, chiar şi în regiunile sudice, mai secetoase, unde valorile CH < 0,6-1,0. Seceta pedologică este mai uşor suportată, în comparaţie cu soiurile pentru struguri de masă. Consumurile specifice în elemente nutritive sunt în general mari: N 6-15; P 1-4; K 3,8-15,2 kg/tona de struguri. Cele mai mari valori se înregistrează la soiurile pentru vinuri de calitate. La soiurile pentru vinuri albe, consumul mediu anual de NPK este de 230-240 kg/ha, iar la soiurile pentru vinuri roşii, ceva mai ridicat, de 250-255 kg/ha subst. activă. Soiurile pentru struguri de vin au o perioadă mai restrânsă de maturare a strugurilor, in epoca a III-a până în a VI-a, cu un maximum de frecvenţă în epocile a IV-a şi a V-a. În acest fel, campania de vinificare se desfăşoară timp de circa 30 zile (15 septembrie-15 octombrie), faţă de circa 100 zile (15 iulie-31 octombrie), cât durează recoltarea strugurilor pentru masă. Raportul dintre cantitate şi calitate se corelează negativ, în sensul că unei producţii mari de struguri îi corespunde o concentraţie mai mică în zaharuri şi invers. Ca urmare, soiurile pentru struguri de vin se împart în două mari categorii: soiuri de mare producţie (Galbenă de Odobesti, Zghihară de Huşi etc.) şi soiuri de înaltă calitate (Sauvignon, Pinot gris, Chardonnay etc). La soiurile de mare producţie cel mai mobil element este cantitatea; ea poate varia în limite largi, în condiţiile în care calitatea producţiei nu este prea mult influenţată. La soiurile de înaltă calitate, însă, cel mai dinamic element devine conţinutul în zaharuri. El este afectat de nivelul producţiei, în sensul că la diferenţe de numai 2 t/ha de struguri, concentraţiile în zaharuri se modifică cu până la 40-50 g/l. O poziţie intermediară ocupă soiurile de la care se obţin producţii mijlocii de struguri (10-15 t/ha) şi concentraţii 136

relativ mari de zaharuri (170-190 g/l). Ele se pot comporta ca soiuri de mare producţie, sau ca soiuri de calitate, în fucţie de condiţiile ecologice şi climatice ale anului viticol (Fetească regală, Riesling italian). Particularităţile tehnologice ale soiurilor pentru struguri de vin Principalele însuşiri tehnologice care diferenţiază soiurile de vin faţă de soiurile pentru struguri de masă sunt următoarele: strugurii sunt mici sau mijlocii (80-250 g); boabele sunt aşezate des pe ciorchine (struguri compacţi, “bătuţi”); pulpa bobului este zemoasă şi permite acumularea unor cantităţi importante de zaharuri; pieliţa bobului este subţire. Acestea fac ca boabele să devină mult mai elastice şi să reziste mai bine la fisurare, pe timpul maturării, iar randamentele în must care se obţin la prelucrarea strugurilor sunt ridicate, 70-80%, exprimate în greutate (kilograme de must obţinute din 100 kg de struguri). Soiurile cu struguri negri acumulează în pieliţa boabelor cantităţi mari de compuşi fenolici – substanţe colorante de tipul antocianilor monoglucozidici în cazul soiurilor aparţinând speciei Vitis vinifera sau diglucozidici la hibrizii direct producători. Pentru acumularea lor este nevoie de mai multă căldură şi insolaţie, de aceea, soiurile pentru vinuri roşii se cultivă cu rezultate bune numai în sudul ţării. Intensitatea coloraţiei boabelor este legată în primul rând, de natura biologică a soiului şi poate fi influenţată de cantitatea producţiei, condiţiile climatice ale anului, condiţiile de cultură şi modul de recoltare al strugurilor. Pentru aprecierea pigmentaţiei antocianice la soiurile pentru vinuri roşii s-au luat ca bază două soiuri: Cinsaut, la care conţinutul în compuşi fenolici s-a notat cu 1 şi soiul Maseng noir, la care conţinutul în compuşi fenolici este cel mai ridicat ş s-a notat cu 10. În raport cu aceste limite soiurile pentru vinuri roşii se împart în 3 grupe: soiuri cu pigmentaţie antocianică slabă, la care concentraţia în compuşi fenolici (C.C.F.) este mai mică de 1,5 (Aramon, Cadarcă, Băbească neagră); soiuri cu pigmentaţie antocianică mijlocie, cu valorile C.C.F. = 1,5-2,5 (Oporto, Fetească neagră, Pinot noir, Sangiovese) şi soiuri intens colorante, la care valoril C.C.F > 2,5 (Cabernet Sauvignon, Merlot). La unele soiuri substanţele antocianice se acumulează şi în mezocarpul boabelor, sucul lor fiind colorat, însă natura chimică a antocianilor este diferită faţă de antocianii acumulaţi în pieliţă. Acestea reprezintă grupa soiurilor tinctoriale (Alicante Bouschet, Grenache, Gamay freux). Soiurile pentru vinuri roşii se recolteză mai târziu, la sfârşitul campaniei de recoltare, deoarece substanţele antocianice se acumulează mai intens spre sfârşitul perioadei de maturare. Există şi soiuri care acumulează în pieliţa boabelor compuşi aromatici, care dau aromele cunoscute la struguri de tip “muscat” sau “tămâios”. Chimic, fac parte din grupa terpenelor sau norisoprenoidelor. Acestea alcătuiesc grupa soiurilor pentru vinuri aromate (Muscat Ottonel, Tămâioasă românească). Particularităţile de cultură ale soiurilor pentru struguri de vin Acestea sunt determinate, în mare măsură, de particularităţile agrobiologice şi tehnologice. Astfel, soiurile de mare producţie, care sunt şi cele mai viguroase, necesită portaltoi viguroşi, cu sistem radicular puternic din grupa Berlandieri x Riparia, capabili de a prelua încărcăturile mari de rod care se lasă la tăiere şi pentru a susţine potenţialul productiv al acestor soiuri. Portaltoii cu vigoare slabă (Riparia gloire, 41 B, SO4-4) sunt consideraţi portaltoi de calitate, deoarece transmit soiurilor roditoare o creştere moderată, maturare timpurie a strugurilor, intensificarea aromei şi a culorii.

137

În ceea ce priveşte formele de conducere, cele înalte convin mai mult soiurilor de mare producţie, în timp ce formele semiînalte sunt recomandate pentru soiurile de calitate. Cea mai folosită formă de conducere este cordonul bilateral, cu tăiere în verigi scurte sau cepi de producţie. La soiurile de calitate se lasă încărcături mici la tăiere, de 13-15 ochi/m2, în timp ce soiurile de mare producţie necesită sarcini de rod de 22-25 ochi/m2, repartizate pe cordoane duble. Referitor la fertilizare, soiurile de vin, pe lângă faptul că au consumuri ridicate de elemente nutritive, raporturile dintre ele influenţează puternic calitatea producţiei de struguri. Astfel raportul NPK de 1,0 : 1,5 : 1,5 favorizează acumularea zaharurilor, iar cel de 1,5 : 1,0 : 1,5 determină sporirea acidităţii mustului. Soiurile pentru struguri de vin, nu reacţionează puternic la irigare şi nici la lucrările şi operaţiunile în verde. Irigatul nu este necesar, decât în anii foarte secetoşi şi atunci se folosesc norme mai mici de irigare (1200-1500 m3/ha), în raport cu soiurile de masă. Dintre lucrările şi operaţiunile în verde se impune dirijatul lăstarilor şi într-o pondere mai mică, plivitul lăstarilor sterili şi cârnitul lăstarilor la intrarea strugurilor în pârgă. Momentul recoltării strugurilor capătă importanţă tehnologică deosebită la soiurile de vin, el fiind diferit de la o grupa de soiuri la alta. La soiurile pentru vinuri de masă recoltarea se face la maturarea deplină a strugurilor sau la cea tehnologică, care poate preceda faza maturării depline, în timp ce la soiurile de calitate, recoltarea se face de obicei la supramaturarea strugurilor, eventual cu instalarea atacului de putregai nobil (botritizarea strugurilor). Atenţie deosebită necesită soiurile pentru vinuri roşii, la care supramaturarea accentuată poate duce la o scădere a concentraţiei subsatanţelor colorante prin hidroliza antocianilor. Clasificarea soiurilor pentru struguri de vin Soiurile pentru struguri de vin se clasifică conform potenţialului biologic de acumulare a zaharurilor la maturarea deplină, implicit a categoriei de calitate a vinurilor ce se pot obţine. Principalele soiuri pentru struguri de vin cultivate în România sunt:

138

S O I U R I P E N T R U S T R U G U R I

S oiur i  pentr u  vinur i   albe  de  masa

A ligote Muscadelle S aint  E milion S election  C ar r ier e Neubur ger R ka]iteli

S oiur i  pentr u  vinur i   albe  de  calitate

S oiur i  pentr u  vinur i  ar omate

D E V I N

G alben\  de  O dobe[ti Z ghihar \  de  H u[i Pl\vaie Ardeleanc\ I ordan\ Mustoas\  de  M\ derat C r ea]\  de  B anat Majar c\ S teinschiller  r oz C râmpo[ ie R o[ ioar\ B erbecel

S oiur i  pentr u  vinur i r o[ii  de  masa

G r as\  de  C otnar i F eteasc\  alb\ F eteasc\  r egal\ F r âncu[\ R iesling  italian R iesling  de  R hin S auvignon Pinot  gr is C har donnay T r aminer  r oz F ur mint E zer fur tu Muscat  O ttonel T \mâioas\  r omâneasc\ B usuioac\  de  B ohotin T \mâioas\  r oz\ B \beasc\  neagr \ C adar c\ O por to S angiovese A licante  B ouschet A r amon F eteasc\  neagr \

S oiur i  pentr u  vinur i r o[ii  de  calitate

139

C aber net  sauvignon Mer lot Pinot  noir B ur gund  mar e B lauer zweigelt