Victor Hugo Mizerabilii PDF

April 5, 2017 | Author: Stefania Ciurdariu | Category: N/A
Share Embed Donate


Short Description

Download Victor Hugo Mizerabilii PDF...

Description

„V IC T O R

H U G O M I Z E R A B I LI I

în rom îneste de LUCIA DEMETRIUS si TUDOR MĂINESCU Sfudiu introductiv de THEODOSIA IOACHIMESCU Nota explicative de N. N. CONDEES CU Ediţia a 1l-3

STUDIU INTRODUCTIV Dacă intraţi într-o bibliotecă publică şi cereţi Mizerabilii, este foarte probabil că volumele pe care le veţi căpăta vor avea copertele glorios ostenite de cercetarea neostenită a numeroşilor cititori care leau avut în mînă. De asemenea, este probabil să întîlniţi Mizerabilii în biblioteca particulară a foarte multor oameni ai muncii. Romanul l u i Hugo a fost de la început, şi este şi astăzi, o carte foarte citită, fin bibliotecile din Moscova ea se găseşte în sute şi mii de exemplare. în ţările capitaliste, ziarele cele mai apropiate de popor, ca VHumanii i în Franţa, o publică în foileton. Cînd cineaştii o 'transpun în film, sînt siguri că sălile vor fi pline. Această operă literară este, poate, din întreaga creaţie a lui Hugo, cea prin care scriitorul a păstrat cel mai strîns contact cu masele populare. Caracterul ei de „epopee a poporului" a fost apreciat ca atare şi de marii scriitori -ai lumii. Lev Tolstoi considera Mizerabilii ca modelul romanului care merită să aibă răsunet mondial. Iar Alexei Tolstoi scrie, vorbind de autorul Mizerabililor şi de influenţa acestuia asupra anilor tinereţii sale : „...îmi umplea inima de un umanism nelămurit, dar plin de foc. Din fiecare clopotniţă mă privea Quasimodo şi îl vedeam pe Jean Valjean în fiecare drumeţ sărman." Formula aduce lapidar explicaţia esenţială a viabilităţii romanelor poipulare ale lui Victor Hugo şi, în special, a Mizerabililor: un umanism plin de

foc. Că acest umanism este „nelămurit" sau, mai curînd, că nelămuririle autorului aburesc uneori cu caracterul lor utopic şi idealist mesajul romanului, aceasta nu-i stinge văpaia, nelămuririle fiind în genere explicabile istoriceşte. Flacăra rămîne dincolo de aburi. Dincolo de norii — de altfel trandafirii — ai socialismului utopic, dincolo de unele înnegurări mistice — de altfel contradictorii şi contrazise în cursul povestirii — dincolo de unele pagini retorice sau prea sentimentale — trăsături pe care neîmplinirile epocii le generează şi le explică — rămîne lumina constantă a credinţei fierbinţi în mersul înainie al omenirii, în posibilitatea omului de a se depăşi pe sine însuşi, în forţa activă a poporului, în misiunea scriitorului „angajat", rămîne elanul intens către adevăr şi către viitor — nu mai puţin generat de epocă, de ceea ce epoca avea mai bun — căruia Victor Hugo îi dă sonoritatea de bronz a marelui său glas. Dar Mizerabilii nu sînt numai un imn de speranţă, ci şi un act de acuzare. Meditării lirice a poetului visător i se adaugă observaţia lucidă a scriitorului martor, care dezvăluie fără cruţare apăsările şi asupririle societăţii în care trăieşte. Victor Hugo a rezumat parcă această asociere explozivă scriind versurile: ...In nori se află, zici, poetul ? Ei, da. Precum un tunet. (In poemul Viaţă veselă din culegerea Ispăşirile)

Nu e rnai puţin adevărat că, după lectura romanului, cititorul al cărui orizont este astăzi limpezit şi care judecă din perspectiva clarificărilor marxiste îşi pune o serie de întrebări tulburătoare. Ce e cu Jean Valjean, acest fost ocnaş în care mocneşte revolta, ţăran sărac care a cunoscut truda şi mizeria, dar care nu înţelege mai tîrziu că averea lui, atît de rapid înjghebată, provine din exploatarea muncitorilor ,pe care îi întrebuinţează în fabrică ? Cum e posibil ca un singur gest generos să-i potolească răzvrătirea şi să facă din el un apostol aii Bunătăţii şi al Spiritului de sacrificiu, care seamănă uneori cu resemnarea ? Ce fel de republican e Marius, care se duce să moară pe baricadă nu atît pentru că e conştient de necesitatea luptei, cît pentru că se crede părăsit de Cosette ? Este sau nu Hugo pentru revoluţie ? Cum o înţelege el ? Şi ce rost au lungile digresiuni intercalate în roman, adevărate conferinţe-dezbateri, expuneri istorice sau relatări descriptive ? împrejurările în care s-a născut romanul răspund în mare măsură acestor nedumeriri. VI

Deşi l-a publicat abia în 1862, Victor Hugo l-a conceput încă din 1830, sub titlul de Les Miseres („lipsurile", „suferinţele" ; în Franţa, o dată cu dezvoltarea capitalismului, cuvintul misere trece de la sensul de „nenorocire" la cel de „sărăcie", iar mai tîrziu miserable — „nefericit", „necăjit", „sărac" — ajunge să însemne, sub dispreţul claselor posedante, „ticălos", evoluţie suferită de altfel şi la noi, din aceleaşi motive, de cuvîntul „ticălos", care a însemnat pînă spre mijlocul secolului al XlX-lea „sărman", „nevoiaş"). Intre 1845 şi 1848 a fost elaborată o primă redactare a romanului. In exil scriitorul n-a făcut decît să-l reia, să-l amplifice, să-l completeze şi, poate, să-l apropie mai mult de spiritul revoluţionar ipe care acum, în cursul luptei sale împotriva regimului reacţionar al împăratului Napoleon al IlI-lea, îl înţelegea mai bine. In linii mari, însă, romanul este un produs al perioadei 1830—1848 (aşa-numita „monarhie din iulie"), perioadă în care, sub „ocrotirea" regelui „burghez" Ludovie-Filip, se desfăşoară din plin capitalismul francez, acumulînd din ce în ce mai mult la un capăt al societăţii belşugul şi la celălalt mizeria. Se agravează situaţia clasei „celei mai numeroase şi mai sărace", cum e numit proletariatul de către socialistul utopic Saint-Simon. Durata zilei de lucru e la Lyon, în 1831, de 15—18 ore, iar ziua de lucru e plătită femeii muncitoare cu două treimi mai puţin decît bărbatului muncitor şi mai puţin încă muncitorului copil. Pauperizarea se întinde vertiginos. La Paris, dintr-un milion de locuitori, trei sute de mii sînt săraci lipiţi pămîntului. Creşte numărul crimelor. Prostituţia ia proporţii nemaivăzute (v. Engels : Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă). Starea de plîns a mulţimilor care ajutaseră burgheziei franceze să facă două revoluţii (1789, 1830), să-şi cîştige şi să-şi consolideze drepturile, îngrijorează chiar păturile burgheze, mai ales pe acelea care mai au revendicări de formulat. Cei mai înaintaţi dintre republicani se alătură muncitorimii. Situaţia găseşte ecou în literatură. Mulţi scriitori, ca George Sand, pledează în scrierile lor cauza poporului asuprit, şi eroii lor sînt, din ce în ce mai mult, oameni din popor. Alţii, ca Balzac, dezvăluie întunecimile morale ale noii clase stăpînitoare, aviditatea şi lipsa ei de VII

scrupule. Romantismul democrat devine umanitar, iar realismul devine critic, cîşiigînd teren asupra romantismului prea visător. Dar nici primul curent literar, nici celălalt nu pot exprima înţelegerea deplină a lucrurilor, nu pot reflecta în mod clar antagonismele în prezentă, deoarece ele nu s-au accentuat îndeajuns. Deşi îşi începuse lupta, proletariatul francez nu ajunsese încă la o conştiinţă reală de clasă. El se înfăţişa tot oa o „stare asuprită şi suferindă", căreia, cum spune tot Engels, nu i se putea da ajutor „dccît cel mult din afară, de sus". De aici, difuzarea şi succesul soci'ailismului utopic, de aci, paternalismul dominant în literatura democratică a vremii. In Mizerabilii (partea a IV-a) se vorbeşte făţiş de „poporul care munceşte, care suferă şi oare aşteaptă". Face multă vîlvă romanul lui Eugene Sue, Misterele Parisului, publicat în foileton între 1842 şi 1843, în care un prinţ generos condescinde să frecventeze lumea apaşilor şi a ocnaşilor evadaţi, pentru a salva o tînără prostituată şi pentru a reeduca un nevoiaş devenit bandit. Acesta din urmă e ■atît de bine „reeducat", încît abia îndrăzneşte să se aşeze pe scaun în faţa prinţului şi e nespus de fericit să moară în locul nobilului său protector. „Reeducată" este şi tînăra prostituată, care e dată pe mîna unui preot şi devine călugăriţă. Jean Valjoan va fi şi el preocupat de propria sa reeducare. Sînt cercetate nu cauzele mizeriei, ci efectele acesteia, primejdioase pentru burghezie : cerşetoria, vagabondajul, hoţia, prostituţia. Un ocnaş evadat este eroul uneia dintre cele mai celebre melodrame ale vremii : Circiuma din Adrets. Chiar Balzac, în momentul cînd se decide să cerceteze de aproape altă lume decît cea a aristocraţiei mucegăite şi a burgheziei hrăpăreţe, coboară foarte jos, în mediul prostituţiei şi al închisorilor, scriind Viaţa de strălucire şi mizerie a curtezanelor (1843—1847). îşi spune desigur, ca şi Hugo, că trebuie ,,să cobori cît mai adînc... cînd e vorba să masori adîncimea unei răni, a unei prăpăstii sau a unei societăţi". Şi pentru Balzac, aşa cum se vădeşte în Medicul de ţară, ajutorul trebuie să vie „de sus", din partea unei .personalităţi active, generoase şi pline de iniţiativă. Cei mai mari dintre scriitorii vremii văd răul, ca şi socialiştii utopici, dar nu sînt în măsură să VIII

cunoască remediile. In romanele lui George Sand aristocraţii au sarcina de a transmite cultura lor oamenilor din popor şi, la rîndul lor, aceştia se căsătoresc deseori cu fete din nobilime, ceea ce împacă aparent pe toată lumea. In pofida paternalisinului şi conciliatorismului care domină romantismul umanitar, un lucru rămîne însă pozitiv în el : întoarcerea literaturii către masele populare, pătrunderea acestora în literatură. Articolele din ziarul Le Globe ale saint-simonişti'or recomandă scriitorilor legătura strînsă cu mase'e populare: „Dacă scriitorii noştri, răsuflaţi şi sterpi, ar şti să simtă şi să înţeleagă suferinţa pe care o .pricinuiesc maselor muncitoare oamtnii privilegiaţi... ei ar găsi o mare sursă de inspiraţie în dorinţa fierbinte de a vindeca rănile muncitorilor" (Le Globe, 11/3, citat de D. Oblomievski : Romantismul francez, Moscova, 1947). Un asemenea îndemn a putut contribui ia hotărîrea Iui Hugo de a zugrăvi, pentru a remedia — credea el — suferinţele maselor populare din vremea sa. Iată cum figurile populare se afirmă din ce în ce mai mult în romanele şi în piesele scriitorilor democraţi în rolul de eroi pozitivi, în contrast cu ,,privilegiaţii". De altfel, insurecţiile muncitoreşti de ia Lyon, din 1831 şi 1834, deşi înfrînte, aveau să aducă dovada că proletariatul începe să nu mai aştepte milă şi ajutor, ci să reclame cu curaj recunoaşterea drepturilor care i se cuvin.

„Ecou sonor" al epocii sale, Victor Hugo a crescut o dată cu ea. De la monarhismul spiritualist din primii ani ai restauraţiei, care sînt şi anii primei lui tinereţi, el a trecut, mai activ decît alţi scriitori, la liberalismuil bonapartist şi apoi la republicanismul democratic colorat de socialism (utopic). Ca şi lui Marius, „în fiecare clipă, luminile noi ale adevărului îi întregeau judecata". Căci, ca şi prietenii lui Marius, „cobora direct din revoluţia franceză", ale cărei efecte nu le putuse şterge restaurarea trecătoare a Burbonilor (1815—1830). Şi, mai mult decît ei, prin antenele artei, el era receptiv la vitalitatea populară şi la transformările sociale. IX

Una din constantele lui Hugo este convingerea că scriitorii nu iau dreptul să se dezintereseze de problemele timpului lor. In Mizerabila (partea a V-a) sînt vestejiţi creatorii care se izolează şi nu participă la viaţa maselor populare. Hugo îi numeşte „egoişti măreţi S nemărginirii", „gînditori oare uită să iubească". Apostrofa e binemeritată de grupul romanticilor, care, ca Theophile Gautier, se retrăseseră în turnul de fildeş al „artei pentru artă". De foarte timpuriu, Hugo înţelesese că scriitorul nu poate rămîne departe de „interesul general şi de nevoile naţionale". Eroul primului său roman, Ordener, din Han d'Islande (1823) se manifestă, în felul lui, în cadrul unei povestiri încă „negre", ca un prieten al poporului. lin Orientalele (1829) apare tema acţiunii de eliberare naţională (Capitul grec). Poziţia antifeudală se afirmă în culegerile de versuri şi în dramele istorice de după 1830, în care eroii, îndrăzneţi, generoşi şi pasionaţi, provin de cele mai multe ori din popor şi sînt opuşi stăpînirii, reprezen tate prin regi incapabili şi destrăbălaţi sau prin miniştri necinstiţi şi neomenoşi. Acum se precizează metoda antitetică prin care s-ar zice că se reflectă la Hugo, devenit şeful şcolii romantice, antagonismele crescînde. Efortul său de descătuşare a limbii literare din convenţionalismul clasic se asociază acţiunii de renovare a conţinutului literar. Romanu/l Notre-Dame de Paris (1831) pune în mişcare, in cadrul Parisului din secolul al XV-lea, nu numai figuri, dar şi mase populare. Din istorie scriitorul păşeşte curînd în actualitate, dezbătînd probleme ca pedeapsa cu moartea (Ultima zi a unui condamnat — 1829) sau neomenia legilor burgheze faţă de victimele mizeriei (Claude Gueux — 1834, o prefigur-are a lui Jean Valjeanj. Numeroase poeme din această vreme denunţă rolul banilor şi suferinţa ide la un capăt al societăţii. Dorinţa de a aduce mărturia şi pledoaria sa în această problemă, în mod amplu şi convingător, va fi realizată de poet în romanul care va apare cu titlul de Mizerabilii şi în oare Hugo desfăşoară frămîntarea ideologică a vremii şi bogăţia lui de creaţie. Criticul francez Albert Thibaudet vede contopite în Mizerabilii mai multe feluri de romane; „romanul Parisului, romanul de

aventuri, romanul poliţist, romanul milei omeneşti, romanul eroic", Unele din acestea sînt adevărate. Dar, în mintea lui Victor Hugo, Mizerabilii trebuiau să fie în primul rînd un roman social şi un roman de idei, ,,o carte scrisă pentru toate popoarele", un răspuns ta problema majoră a timpului său, în care „mizerabilul se numeşte omul". Aşa se explică numeroasele meditaţii şi dezbateri din cuprinsul romanului, meditaţii şi dezbateri cu caracter filozofic şi social, uneori chiar social-practic, ca, de pildă, cea în oare e susţinută ideea curioasă a saintsimonistului Plerre Leroux în legătură cu utilizarea ca îngrăşământ a conţinutului canalelor. Desigur că nu în aceste pagini de căutări şi de dibuiri vom afla valoarea propriu-zisă a romanului. Ele constituie, cu excepţia unor pasaje de tulburătoare previziune şi de lirism înfocat, mai curînd partea lui caducă. Sînt totuşi interesante, pentru că exprimă elanurile şi totodată confuziile epocii şi ale autorului. Ele explică anumite dezvoltări ale subiectului şi anumite aspecte ale caracterelor din roman, efecte ale poziţiei scriitorului. Care este această poziţie? Ea e cu totul fermă faţă de trecutul feudal. Gentilomii şi preoţii din saloanele aristocratice pe care le frecventează domnul Gillenormand sînt taxaţi de „stafii" sau de „moaşte", care ,,luau vremea în zeflemea şi asta îi scutea de a o înţelege". Mănăstirea, cu rigorile şi cu întunecimile ei, e în principiu condamnată, în ciuda afirmaţiei evident greşite că viaţa monahală ar fi avut cîndva, la început, „un rol civilizator". Scriitorul consideră lege progresul societăţii : „Nu există decît un singur fel de a respinge ziua de mîine : a muri". Dar care sînt căile progresului ? Cum să se suprime acea „balanţă hidoasă, ale cărei talgere — sărăcia şi parazitismul — îşi fac un dureros echilibru", imagine prin care Hugo concretizează sistemul capitalist ? Sub influenţa democraţilor burghezi şi a socialiştilor utopici, romanticul Hugo îşi pune, în primul rînd, speranţa în morală şi în ştiinţă. Căldura inimii şi lumina cunoaşterii i se par că pot risipi orice întuneric şi orice disemtimente. Exemplul sufletelor bune, difuzarea culturii în popor — iată ce i se pare că ar putea îndrepta lucrurile, împreună cu obligaţia de a munci şi cu „universalizarea" proprietăţii. Iată de ce ipoate face „miXI

nuni" monseniorul Myriel, iată de ce Jean Valjean devine bunătatea personificată, se cultivă şi cîştigă o avere considerabilă, creînd — constată el — prosperitatea unui ţinut întreg printr-o invenţie ingenioasă, fără a bănui că munca depusă în fabrica lui este o muncă de exploataţi. Iată de ce nu apar în roman tipuri caracteristice de exploatatori capitalişti. Romanticii umanitari speră că burghezia va fi înduioşată cfrtd va avea în faţă tabloul nefericirii nevoiaşilor. E drept că Victor Hugo nu-şi face multe iluzii despre burghezie, „acest aproximativ popor". Nădejdea şi-o pune înlr-un popor mai autentic : „Cercetaţi poporul şi veţi zări adevărul!" Dar ce este poporul ? Care este partea lui cea mai sănătoasă ? Procesul de afirmare a proletariatului fiind în curs, Hugo nu poate decît presimţi rolul şi importanţa noii clase. In cercul prietenilor revoluţionari ai lui Marius, format mai ales din studenţi, nu ne e prezentat mai de aproape decît un singur muncitor cu braţele: Feuilly. Muncitorii care luptă pe baricada din strada Saint-Denis stat siluete, nu personaje. In Fantine, condiţia femeii părăsite se suprapune celei a lucrătoarei ex ploatate. Sărăcimea îi apare scriitorului nediferenţiată. E „clasa aceea nevoiaşă, care înceipe cu ultimul burghez strîmtorat şi se în tinde din mizerie în mizerie pînă Ia cele din urmă trepte ale societăţii" (Mizerabilii^ partea a IlI-a). De aceea îi întîlnim în roman şi pe savantul ruinat Mabeuf, şi pe tîlharul înrăit Thânardier. Aceasta îl face pe Hugo să accepte ambele sensuri ale cuvMuîU'i „mizerabil" i .........de la un punct anumit, orop siţii şi nemernicii se amesteca şi se contopesc într-un singur cuvînt, în cuvîntul fatal «mizerabilii»". De aci, locul important ocupat în roman de banda lui Thenardier, de închisoare, de argou. Dar Hugo ştie că „mizeria e un noroi care ia foc". El trăieşte în ani de revoluţii şi de insurecţii. Cum le va înţelege el ? Cu sentimentele contradictorii ale mioului-burghez de stingă din anii 1830—1848, uneori chiar cu oarecare limpeziri, datorite poate anilor de după 1848. Revoluţia din 1789—1794, care a desfiinţat feudalitatea, ti apare cu totul justificată. Ea „a însănătoşit veacul şi a încoXII

ronaf. poporul''. Dar mai departe ? Mai departe încep confuziile şi contradicţiile. Fără a condamna în mod absolut „răscoala", cum făceau „doctrinarii" (adepţii „căii de mijloc") din vremea sa, Hugo o consideră totuşi de nedorit, numind-o uneori „răzvrătire" şi opunînd-o „revoluţiei", a cărei formă redusă o numeşte „insurecţie". Faţă de „insurecţia"-,,revoluţie'1, „răzvrătirea"-„răscoală" are, spune el, dezavantajul de a fi manifestarea unor nemulţumiri spontane şi necugetate, fără bază socială largă şi puţind duce la compromiterea unei revoluţii (Mizerabilii, partea a IV-a). Dar aceste noţiuni nefiindu-i prea clare, Hugo le dă o aplicare discutabilă. Astfel, pentru el, radicalizarea unei revoluţii (de pildă, insurecţia din iunie 1848 a maselor muncitoreşti din Paris după revoluţia burghezo-democratică din februarie 1848) este condamnabilă, devine „răzvrătire". „Răzvrătire" este şi acţiunea reacţionară iniţiată de un monarh împotriva poporului său. „Răzvrătiri" sînt şi răscoalele ţărăneşti din Franţa evului mediu (Ies jacqueries). Aşa se explică de ce Victor Hugo n-a înţeles, mai tîrziu, nici Comuna din Paris, pe care, pentru a încerca să o admită, a considerat-o Ia început ca o mişcare comunală, neputînd concepe că poporul francez nu se declară mulţumit numai cu răsturnarea imperiului lui Napoleon al III-lea şi cu proclamarea republicii. Nu e întîmplător, aşadar, că lupta pe baricadă (5—6 iunie 1832) pe care o descrie în Mizerabilii — de altfel atît de zguduitor — nu e propriu-zis o acţiune muncitorească, cum autorul ar fi avut ocazia să vadă în timpul său (ţesătorii din Lyon s-au răsculat în 1831 şi în 1834), ci, cum spune el, o „insurecţie" condusă de republicani, în cea mai mare parte miei-burghezi. Aceşti republicani se aflau desigur pe poziţii avansate, dar pe poziţii avansate burgheze. De aceste neprecizări are de suferit figura lui Marius. Scriitorul ne sugerează că Marius ar fi lipsit de pe baricadă dacă ar fi fost aşteptat de Cosette. Perso najul reacţionează sub impulsul prejudecăţilor burgheze cînd încearcă să-l îndepărteze pe fostul ocnaş Jean Valjean de Cosette, pe care acesta a salvat-o din mîinile Thenardierilor. Despre Miarius, Herzen scria că e un reprezentant tipic al generaţiei cu care se opreşte şi începe să dea înapoi epoca revoluţionară burgheză. Şi totuşi, înainte de a se avînta pe baricadă, XIII



Marius reflectează asupra războiului civil şi-i găseşte justificarea. „Franţa sîngerează — zice el ~ dar libertatea zîmbeşte!" Şovăielile autorului îşi găsesc expresie în nuanţele de poziţie ale tinerilor din cercul lui Enjolras. Hugo e uneori, ca şi Enjolras, „îndrăgostitul de marmură al Libertăţii", revoluţionarul intransigent; e alteori, ca şi Combeferre, care „punea faţă în faţă pe Saint-Simon cu Fourier" şi avea „mai multă omenie", „frlozoful" revoluţia: deseori se întîlnesc în autadezbaterile din roman înclinări spre progresul treptat, spre acel progres pe care Hugo, considerîndu-l „cuminte", îl numeşte „om cinstit" şi care, de fapt, îl transformă pe revoluţionar în reformist; e, fără îndoială, un poet inimos, preocupat de probleme sociale, ca Jean Prouvaire, se interesează de „principiul naţionalităţilor", ca Feuilly, şi discută cu verva neobosită a Jui Grantaire, scepticul sentimental, şi a lui Courfeyrac, aristocratul venit la popor... Neclarificată este şi poziţia lui Hugo faţă de religie. Poetul îl invocă deseori pe dumnezeu (se ştie, de altfel, că în anii următori lui 1843, cînd şi-a pierdut fiica, Hugo a trecut printr-o adevărată criză mistică), dar îl identifică cu „infinitul", cu „destinul", cu „conştiinţa" şi, uneori, chiar cu necesitatea istorică (vezi descrierea bătăliei de da Waterloo, unde apare concepţia — şi ea nebulos-idealistă — despre istorie, a lui Hugo, oscilînd între fatalism şi determinism). De misticism nu s-a putut elibera niciodată micul-burghez Hugo, dar marele scriitor Hugo a ştiut să privească în faţă realităţile timpului său. Această contradicţie între o concepţie greşită (filozofică sau politică) şi realismul creaţiei se întîlneşte deseori la realiştii critici şi Ia romanticii umanitari din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Ea e explicată, cum s-a mai spus, prin împrejurările istorice în care au trăit aceşti scriitori, împrejurări în care antagonismele sociale nu deveniseră conştiente încă. Este deci apreciabil meritul lui Hugo de a fi reflectat asupra fenomenului istoric pentru a-l înţelege măcar în parte şi de a-i fi surprins chiar unele aspecte. In digresiunile de ordin meditativ din Mizerabilii, alături de afirmaţii idealiste sau confuze, se întilnesc şi observaţii surprinzător de valabile, oa, de pildă,

cea în care scriitorul constată că burghezia de după 1830 oprea revoluţia la jumătatea drumului pentru că nu mai dorea decîi să-şi consolideze poziţiile (constatare contrazicînd, de altfel, în mod categoric teoria din altă parte a „răzvrătirii"). Hugo se apropie şi de înţelegerea deosebirii dintre războaiele drepte şi războaiele nedrepte. Iar pacea universală, deşi căile ei spre victorie nu-i apar lămurit, i se pare ţelul pe care omenirea îl va îndeplini neapărat: „Oricum ar fi ziua de astăzi, ziua de mîine e pacea" (Mizerabilii, partea a IV-a). Necunoscînd limpede relaţiile prezentului, Hugo nu idealizează totuşi trecutul, cum se străduieşte să facă uneori Balzac, ci îl respinge şi îşi pune toate nădejdile în viitor. Iar acest viitor nicăieri nu-i apare mai luminos şi mai strălucitor ca din vîrful baricadei: „...nu va mai exista ura, s-pune Enjolras, atelieruil se va înfrăţi ou şcoala, stima publică va servi de pedeapsă şi de răsplată ; muncă pentru toţi, drepturi pentru toţi, pace pentru toţi..." Şi mai departe: „AscuMă-mă, Feuilly, brav munoitor, om din popor, om al tuturor popoarelor! Slavă ţie! Tu vezi limpede vremurile care au să vină..."

„Martorul care gîndeşte" — şi care nu-şi poate întotdeauna înţelege sau depăşi epoca — este însă neîndoios un „martor" activ şi un „martor" artist. Mărturia pe care o depune el asupra societăţii franceze din vremea restauraţiei şi a societăţii din vremea monarhiei din iulie (cuvîntul „martor" revine foarte des în textul Mizerabililor, ca pentru a garanta obiectivitatea cu care au fost înregistrate faptele) constituie o creaţie de un puternic realism. In Mizerabilii sînt evocate pe ton acuzator aispecte multiple ale mizeriei populare din acea vreme, de la vagabondajul şi suferinţa copiilor pînă la degradarea femeii, de Ia viaţa ocnaşilor — victime ale legilor celor avuţi, sau oameni în afara legii înrolaţi în tagma tîlharilor — ipînă la cea a intelectualilor, a căror tinereţe se zbate în lipsuri şi a căror bătrîneţe cunoaşte desperarea mizeriei totale. Victor Hugo a cercetat şi a cunoscut de aproape aceste „răni" ale societăţii în care trăia. A cutreierat periferiile Parisului, unde a putut întîlni pe Fantine, pe Gavroche şi pe omul arestat şi condamnat la ocnă



*

«*

• Participat ^ P de

Ja

'a ce

'

desfa

> într "° ac t'1Jne începută. In anumite clipe, fără să fie nevoie să le-o spună, cînd poate nici el însuşi nuşi dădea seama, atît de desăvîrşită era simplicitatea sa, simţeau în chip nelămurit că se purta ca un adevărat episcop. Atunci nu mai erau decît două umbre în casă. îl slujeau cu cea mai mare supunere şi, dacă pentru a-i fi pe plac trebuiau să dispară, dispăreau.

I

îşi dădeau seama, cu o admirabilă delicateţe de instinct, că anumite stăruinţe pot stînjeni. De aceea, chiar cînd îl socoteau în primejdie, înţelegeau, dacă nu gîndul, cel puţin firea lui şi nu-l mai sîcîiau cu grija lor. II încredinţau lui dumnezeu. De altminteri, Baptistine spunea, cum s-a văzut mai sus, că sfîrşitul fratelui ei va fi şi sfîrşitul ei. Doamna Magloire nu spunea asta, dar o ştia.

EPISCOPUL IN FAŢA UNEI LUMINI NECUNOSCUTE La puţină vreme după data scrisorii citate în paginile de mai înainte, el săvîrşi — de-ar fi să dăm crezare spuselor oraşului — o faptă mult mai primejdioasă decît plimbarea prin munţii împînziţi de bandiţi. Lîngă Digne, la ţară, trăia un om în singurătate. Omul acesta, s-o spunem fără înconjur, era un fost convenţional '. Se numea G. Intre oamenii simpli din Digne se vorbea despre convenţionalul G. cu un fel de groază : „Un convenţional ! Vă daţi seama ce-i asta ?" Era pe vremea cînd lumea se tutuia şi-şi zicea : „Cetăţene!" Omul acesta era un fel de monstru. Nu votase pentru moartea regelui, dar aproape. Era ca şi regicid. Fusese groaznic. Cum se face că, după întoarcerea principilor legitimi, omul ăsta n-a fost dat pe mîna justiţiei ? Nu i s-ar fi tăiat capul, dacă vreţi; trebuie să fim miloşi, fie ; dar măcar exilul pe viaţă ! O pildă, în sfîrşit ! etc, etc. De altfel, mai era şi ateu, ca toţi cei de teapa lui. Flecăreli de gîşte pe socoteala unui vultur. Era oare un vultur acest G. ? Da, dacă ţinem seama de cumplita lui singurătate. De vreme ce nu votase pentru moartea regelui, nu fusese trecut pe lista cefor exilaţi şi a putut să rămînă în Franţa. ' Membru al Conversiuni) Mationale din timpul revoluţiei franceze.

46

Locuia Ia trei sferturi de ceas de oraş, departe de orice aşezare omenească, departe de orice drum, în nu ştiu ce adîncitură pierdută într-o vîlcea sălbatică. Se spunea că avea acolo un fel de ogor, o văgăună, o vizuină. Nici vecini, nici chiar trecători. De cînd se adăpostea în vîlceaua aceea, poteca ce ducea într-acolo fusese năpădită de iarbă. Se vorbea despre locul acela ca despre casa călăului. Totuşi, episcopul se gîndea şi din cînd în cînd privea în zare spre locul în care un pîlc de arbori arăta unde e vîlceaua bătrînului convenţional şi-şi spunea : „Acolo se află un suflet stingher". Iar în sinea iui adăuga : „Trebuie să mă duc să-l văd". Dar trebuie să mărtu risim că gîndul acesta, firesc la prima vedere, i se părea, după o clipă de chibzuială, ciudat şi imposibil, aproape respingător. Oăci, de fapt, el împărtăşea părerea generală şi convenţionalul îi inspira, fără să-şi dea prea bine seama, sentimentul acela care este un fel de hotar al urii şi pe care-l exprimă atît de bine cuvîntul „dezgust". Totuşi, o oaie rîioasă îl poate oare speria pe păstor ? Nu. Dar şi ce oaie ! Bunul episcop era nedumerit. Uneori o pornea într-acolo, apoi se întorcea. Intr-o zi, în sfîrşit, se răspîndi zvonul în oraş că un fel de ciobănaş, care-l slujea pe convenţionalul G. în bîiiogul său, venise să caute un doctor, că bătrînul nelegiuit trăgea să moară, că începuse să paralizeze şi că nu mai apucă ziua de mîine. „Slavă domnului !" spuneau unii. Episcopul îşi luă toiagul, îşi puse mantia, din pricina anteriului prea uzat, cum am mai spus, dar şi din cauza vîntului care începea să sufle pe înserate şi'porni. Soarele apunea, atingînd aproape zarea, cînd episcopul ajunse la locul blestemat. îşi dădu seama, cu oarecare emoţie, că se află lîngă vizuină. Sări un şanţ, trecu prin-trun gard de mărăcini, sări un pîrleaz, intră într-o grădiniţă părăginită, înainta cîţiva paşi cu destulă îndrăzneală şi deodată, în fundul paraginii, după nişte mără-cinişuri înalte, zări văgăuna. Era un fel de cocioabă foarte joasă, sărăcăcioasă, micuţă şi curată, cu viţă de vie pe faţadă. 47

In faţa uşii, într-un scaun vechi cu roţi — care e jilţul ţăranului — şedea un om cu părul alb, care zîmbea la soare. Lîngă bătrîn stătea în picioare un băieţaş — ciobănaşul. Tocmai îi întindea bătrînului o strachină cu lapte. Pe cînd episcopul se uita la el, bătrînul glăsui: — Mulţumesc — zise — nu mai am nevoie de nimic. Şi zîmbetul lui se întoarse dinspre soare la copil. Episcopul înainta. La zgomotul pasului său, bătrînul întoarse capul şi pe faţa lui se întipări toată uimirea pe care o mai poţi încerca după ce-ai trăit o viaţă întreagă. — De cînd sînt aici — zise el — pentru întîia dată vine cineva la mine. Cine sînteţi dumneavoastră, domnule ? Episcopul răspunse : — Mă numesc Bienvenu Myriel. — Bienvenu Myriel ? Am mai auzit numele ăsta. Dum neavoastră vă spune poporul monseniorul Bienvenu ? — Mie. Bătrînul spuse din nou, schiţînd un zîmbet: — In cazul acesta, îmi sînteţi episcop ? — întrucîtva. — Poftiţi, domnule. Convenţionalul îi întinse episcopului mîna, dar episcopul nu i-o dădu. Episcopul se mărgini să spună : — Mă bucur să văd că m-au amăgit. Nu păreţi de loc bolnav. — Domnule — răspunse bătrînul — sînt pe cale să mă vindec. Tăcu o clipă, apoi spuse : Voi muri peste trei ceasuri. Pe urmă, adăugă : Sînt niţel doctor; ştiu cînd se apropie ceasul din urmă. Ieri mi-erau reci numai picioarele; astăzi frigul mi-a ajuns la genunchi ; acuma-l simt cum urcă pînă la brîu; cînd va ajunge la inimă, voi sfîrşi. Ce frumos e soarele, nu-i aşa ? Am cerut să fiu adus aici afară, ca să arunc o ultimă privire asupra lucrurilor. Puteţi să-mi vorbiţi; nu mă oboseşte de loc. Aţi făcut bine venind să vedeţi un om care trage să moară. E bine ca în asemenea clipe să nu fii singur.

Gu toţii avem manii; aş fi vrut s-o duc pînă-n zori. Ştiu însă că nu mai am decît trei ceasuri. O să se înnopteze. La urma urmei, ce importanţă are ? Să sfîrşeşti nu-i mare lucru. Nu-i nevoie neapărat să fie ziuă. Nu-i nimic. Voi muri sub cerul înstelat. Bătrînul se întoarse spre ciobănaş : Tu, du-te de te culcă ! Ai stat de veghe astă noapte. Eşti obosit. Băiatul intră în colibă. Bătrînul îl urmări cu privirea şi adăuga, ca şi cum ar fi vorbit singur : — Pe cînd el o să doarmă, eu am să mor. Somnul lui poate fi bun vecin cu somnul meu. Episcopul nu era atît de mişcat cum s-ar fi putut crede. I se părea că nu simte prezenţa lui dumnezeu în felul acesta de a muri. La drept vorbind — pentru că micile contradicţii ale sufletelor mari se cer deopotrivă scoase la iveală — el, care cu alt prilej rîdea cu atîta poftă cînd i se spunea „înălţimea-sa", era oarecum jignit că nu i se spune „monsenior" şi era cît pe ce să spună şi el „cetăţene". Avea o poftă de familiaritate ursuză, destul de obişnuită la medici şi la preoţi, dar cu care el nu era deprins. La urma urmei, omul acesta, convenţionalul acesta, reprezentantul poporului, fusese pe vremuri atotputernic; pentru întîia dată, poate, în viaţa lui, episcopul se simţi pornit să fie aspru. Convenţionalul îl privea totuşi cu o cordialitate sfioasă, din care se putea desprinde toată umilinţa celui ce se află în pragul morţii. La rîndul său, episcopul, deşi de obicei se ferea să se lase mînat de curiozitate, care, după el, era vecină cu jignirea, nu se putea împiedica de a-l privi pe convenţional cu o atenţie care, nefiind izvorîtă din simpatie, i-ar fi fost poate luată în nume de rău de conştiinţa sa, dacă s-ar fi aflat în faţa oricărui alt om. Un convenţional, însă, i se părea oarecum un om pus în afara legii, scos chiar şi din legea milei. Liniştit, cu capul sus, cu glas răsunător, G. era unul dintre acei octogenari puternici care stîrnesc uimirea fiziologului. Revoluţia a avut mulţi oameni dintr-ăştia, pe 4!)

măsura epocii. Ghiceai în acest bătrîn pe omul de ispravă. Deşi atît de aproape de moarte, îşi păstrase înfăţişarea unui om sănătos. Avea în căutătura lui limpede, în vorba lui răspicată, în mişcarea vînjoasă a umerilor, ceva care alunga moartea. Azrael, îngerul mahomedan al morţii, s-ar fi întors din drum, crezînd c-a greşit uşa. G. părea că moare pentru că voia să moară. Era o ago nie de bună voie. Numai picioarele îi erau ţepene. Pe acolo îl încleştau umbrele. Picioarele îi erau moarte şi reci, iar capul trăia cu toată puterea vieţii şi părea învăluit în lumină. G. semăna în această grea clipă cu regele acela din povestea orientală, jumătate carne, jumătate marmură. Lîngă el era o piatră. Episcopul se aşeză. Ii vorbi fără înconjur. — Vă felicit, spuse el pe un ton de dojana. N-aţi votat totuşi pentru moartea regelui. Convenţionalul păru că nu bagă de seamă subînţelesul amar al cuvîntului „totuşi". Răspunse. Zîmbetul îi pierise cu totul de pe faţă : — Nu vă grăbiţi să mă felicitaţi, domnule. Am votat pieirea tiranului. Era un glas neînduplecat, faţă-n faţă cu un glas aspru. — Ce vreţi să spuneţi ? zise episcopul. — Vreau să spun că există un tiran al omului: igno ranţa. Am votat pieirea acestui tiran. Tiranul ăsta a năs cocit regalitatea, care e stăpînirea dobîndită prin fals, pe cînd ştiinţa e autoritatea cucerită prin adevăr. Omul nu trebuie să fie guvernat decît de ştiinţă. — Şi de conştiinţă, adăugă episcopul. — E acelaşi lucru. Conştiinţa e cantitatea de ştiinţă înnăscută pe care o avem în noi. Monseniorul Bienvenu asculta, oarecum nedumerit, felul acesta de a vorbi, foarte nou pentru el. Convenţionalul urmă : — Cît despre Ludovic al XVI-lea, am spus nu. Nu mă cred îndreptăţit să ucid un om; dar mă simt dator să stîrpesc răul. Am votat sfîrşitul tiranului. Adică sflrşitul prostituţiei pentru femeie, sfîrşitul sclaviei pentru bărbat,

sfîrşitu! întunericului pentru copil. Votînd pentru republică, am votat pentru toate astea. Am votat pentru fraternitate, pentru unire, pentru lumină. Mi-am dat sprijinul la prăbuşirea prejudecăţilor şi a greşelilor. Năruirea greşelilor şi a prejudecăţilor aduce lumină. Noi am doborît lumea cea veche, iar lumea cea veche, matcă plină de mizerii, revănsîndu-se asupra omenirii, s-a schimbat într-un belşug de fericire. — Fericire îndoielnică, spuse episcopul. — Aţi putea spune fericire tulburată ; iar astăzi, după întoarcerea fatală a trecutului care se numeşte 1814, feri cire apusă. Vai.' n-am ştiut să mergem pînă la capăt, recunosc; am dărîmat vechiul regim în fapte, dar nu l-am putut desfiinţa cu totul în gîndurile oamenilor. Nu-i de ajuns să înnăbuşim abuzurile; trebuie să schimbăm moravurile. Moara nu mai este, dar vîntul tot mai suflă. — Aţi dărîmat. A dărîma poate fi de folos; dar nu mă încred într-o dărîmare pornită din mînie. — Dreptul nu e străin de mînie, domnule episcop, iar mînia dreptului e un element de progres. Orice s-ar spune, revoluţia franceză e cel mai mare pas înainte al omenirii. Imperfectă, se poate, dar sublimă. A scos la iveală toate problemele sociale. A îmblînzit spiritele ; a liniştit, a potolit, a luminat; a făcut să se reverse pe pămînt valuri de civilizaţie. A fost bună. Revoluţia fran ceză e încoronarea omenirii. Episcopul nu se putu opri de-a murmura : — Da ? '93 I Convenţionalul se îndreptă în scaun cu o solemnitate aproape lugubră şi, atît cît poate striga un muribund, strigă : — Aha .' '93! Aici e aici! Mă aşteptam la asta. Un nor s-a îngrămădit vreme de o mie cinci sute de ani. După cincisprezece veacuri s-a spulberat. Faceţi proce sul trăsnetului. Episcopul simţi, fără să-şi mărturisească poate, că fusese atins. Totuşi se stăpîni. Răspunse : — Judecătorul vorbeşte în numele justiţiei; preotul vorbeşte în numele milei, care nu-i altceva decît o justi51

ţie mai nobilă. Trăsnetul nu poate greşi. Şi adăugă, privindu-l ţintă pe partizan : Ludovic al XVTI-lea ' ? Convenţionalul întinse mîna şi-l apucă pe episcop de braţ : — Ludovic al XVII-Iea ! Poftim ! După cine plîngeţi ! După un copil nevinovat ? Atunci, fie! Plîng şi eu împreună cu dumneavoastră. După vlăstarul regal ? Daţi-mi voie să mă gîndesc. Pentru mine, fratele lui Cartouche2, copil nevinovat, spînzurat de subsuori în Piaţa Greve, pînă ce şi-a dat sufletul, pentru singura crimă că a fost fratele lui Cartouche, nu e mai puţin vrednic de compătimire decît nepotul lui Ludovic al XV-lea, copil nevinovat, martirizat în turnul Templului pentru singura crimă de-a fi fost nepotul lui Ludovic al XV-lea. — Domnule — spuse episcopul — nu-mi plac aceste apropieri de nume. — Gartouche ? Ludovic al XV-lea ? Pentru care dintre ei protestaţi ? Urmă o clipă de tăcere. Episcopului începuse să-i pară rău că venise şi totuşi ceva de neînţeles îl făcea să se simtă întrucîtva zdruncinat. Convenţionalul adăugă : — O, părinte, nu vă place crudul adevăr. Lui Isus îi plăcea. Punea mîna pe bici şi curăţa templul. Biciul lui plin de fulgere ştia să spună cele mai crunte adevăruri, Cînd striga: Sinite parvuloss... nu făcea nici o deose bire între copii. Nu s-ar fi sfiit să pună alături de moş tenitorul lui Barabbas 4 pe moştenitorul lui Irod 5 . 1 Fiul lui Ludovic al XVI-Iea, dispărut In condifiunf misterioase după executarea părinţilor săi. Regaliştii, duşmani ai revoluţiei burgheze, l-au socotit rege „legitim" după moartea tatălui său. 2 Celebru bandit parizian, tras pe roată în 1721. 3 Lăsaţi copiii... * După legenda evanghelică, criminal contemporan cu Isus, eliberat din închisoare în cinstea paştelui evreiesc, fariseii preferind ca el să fie salvat de Ia moarte pentru a obţine de la Ponfiu Pilat condamnarea lui Isus. 5 Numele a doi regi ai Iudeii. Lui Irod, zis cel Mare, evangheliile Ji atribuie uciderea pruncilor din Betleem ; Irod Antipas, fiul lui, a avut — după legenda biblică — un rol activ în crucificarea lui Isus. 62

Domnule, nevinovăţia e ea însăşi propria-i cunună. Nevinovăţia n-are nevoie să fie princiară. E tot atît de augustă în zdrenţe, ca şi împodobită cu crini. — Aşa e ! spuse episcopul cu o voce înceată. — Mai departe — urmă convenţionalul G. — aţi pome nit de Ludovic al XVII-lea. Să ne înţelegem. Ii plîngem pe toţi nevinovaţii, pe toţi martirii, pe toţi copiii, pe cei de jos, ca şi pe cei de sus ? Perfect. Dar atunci, v-ara mai spus, trebuie să ne întoarcem înainte de '93, iar lacrimile noastre trebuie să înceapă să curgă înainte de Ludovic al Xll-lea. Voi plînge pentru vlăstarele regale împreună cu dumneavoastră, cu condiţia ca şi dumnea voastră să plîngeţi cu mine vlăstarele poporului. — Ii plîng pe toţi, spuse episcopul. — Deopotrivă ! exclamă G. Şi dacă balanţa trebuie să încline, să fie de partea poporului. Prea a suferit mult. Urmă iar o scurtă tăcere. De astă dată o rupse convenţionalul. Se ridică într-un cot, îşi prinse obrazul între degete, aşa cum facem fără să vrem atunci cînd punem întrebări sau cînd ne gîndim, şi se adresă episcopului cu o privire plină de toate puterile agoniei. Fu aproape ca o explozie: — Da, domnule, prea mult a suferit poporul. Şi-n defi nitiv, de asta aţi venit aici, ca să mă descoaseţi şi să-mi vorbiţi de Ludovic al XVII-lea ? Eu nu vă cunosc. De cînd mă aflu prin părţile astea, am trăit singur în ograda asta, fără să ies vreodată pe-afară, fără să văd pe altci neva decît pe băiatul care mă îngrijeşte. Numele dumnea voastră, e drept, a ajuns cam nedesluşit pînă la mine şi, trebuie să recunosc, într-o lumină prielnică ; dar asta nu înseamnă nimic. Oamenii îndemînatici au atîtea mij loace de-a cîştiga încrederea oamenilor simpli ! Dar, fiindcă veni vorba, n-am auzit huruitul trăsurii dumnea voastră ; aţi Iăsat-o, desigur, dincolo de tufiş, la răspîntie. Nu vă cunosc, vă spun. Mi-aţi spus că sînteţi epis copul, dar asta nu mă lămureşte cîtuşi de puţin asupra dumneavoastră. Intr-un cuvînt, vă repet întrebarea : eine sînteţi ? Un episcop, adică un prinţ al bisericii, un perso naj aurit, cu blazon, cu avere şi cu venituri însemnate 53

— episcopia din Digne are un venit fix de cincisprezece mii de franci şi zece mii de franci din venituri întîmplătoare, în total douăzeci şi cinci de mii de franci — cu bucătării şi cu serviforime în livrea ; sîntefi unul dintre aceia care se hrănesc bine, care mănîncă vineri păsări, care se fudulesc în trăsuri de gală cu lachei în faţă şi la spate, care. stau în palate şi merg numai pe sus, în numele domnului care mergea cu picioarele goale. Sînteţi un prelat; aveţi venituri, palate, cai, valeţi, masă îmbelşugată, toate desfătările vieţii; le aveţi toate astea ca şi alţii şi, ca şi alţii, vă bucuraţi de ele ; foarte bine; dar asta spune prea mult, sau nu spune nimic; pe mine nu mă luminează asupra valorii dumneavoastră reale şi adevărate, asupra dumneavoastră care veniţi probabil cu gîndul de a-mi aduce mînfuirea. Cu cine stau de vorbă ? Cine sînteţi ? Episcopul lăsă capul în jos şi răspunse : — Vermis sum !' — Vierme cu trăsura 1 mormăi convenţionalul. Era rîndul convenţionalului să fie trufaş şi al episcopului să se arate umil. Episcopul spuse cu blîndeţe : — Domnule, fie şi-aşa ! Dar lămureşte-mă : întrucît trăsura mea, care e la doi paşi dincolo de copaci, întru cît masa mea îmbelşugată şi păsările pe care le mănînc vineri, întrucît veniturile mele de douăzeci şi cinci de mii de franci, întrucît palatul meu şi lacheii pe care-i am, dovedesc că mila nu-i o virtute, că iertarea nu-i o datorie şi că '93 n-a fost cumplit ? Convenţionalul îşi trecu mana pe frunte ca pentru a alunga un nor. —■ înainte de a vă răspunde — zise el — vă rog să mă iertaţi. Am greşit, domnule. Vă aflaţi la mine, sînteţi oaspele meu. Trebuie să fiu politicos. Dumneavoastră discutaţi ideile mele; se cuvine să mă mărginesc a combate raţionamentele dumneavoastră. Bogăţiile şi desfăta1

54

Sînt un vierme (în original în limba latină).

rile dumneavoastră sînt argumente pe care le am împotriva dumneavoastră în discuţie, dar nu-i frumos să mă folosesc de ele. Vă făgăduiesc că n-am s-o mai fac. ■— Vă mulţumesc, spuse episcopul. G. continuă : — Să ne întoarcem la lămurirea pe care mi-o cereţi. Despre ce vorbeam ? Ce spuneaţi ? Gă '93 a fost cumplit ? — Da, cumplit ! zise episcopul. Ge credeţi despre Marat', care bătea din palme 2în faţa ghilotinei ? — Ce credeţi ?despre Bossuet care binecuvînta perse cuţiile religioase Răspunsul era aspru, dar mergea drept la ţintă, cu siguranţa unei săgeţi. Episcopul tresări ; nu-i veni în minte nici o ripostă, dar se simţea jignit de felul cum fusese pdmenit numele Iui Bossuet. Chiar şi spiritele superioare au idolii lor şi uneori se simt parcă rănite de lipsa de respect a logicii. Convenţionalul începuse să gîfîie; respiraţia agitată a agoniei, amestecată cu suflul din urmă, îi tăia glasul; mai păstra totuşi în privire toată luciditatea. Continuă : — Aş vrea să mai spun încă ceva. In afară de revoluţie — care, privită în întregul ei, este o uriaşă afirmaţie omenească — '93, vai ! e o replică. II găsiţi cumplit, dar toată monarhia, domnule ? Carrier 3 e un bandit; dar ce nume îi daţi lui Montrevel4 ? Fouquier-Tinville5 un ticălos, dar ce părere aveţi despre Lamoignon-Bâville 6 ?

i Unul din conducătorii revoluţiei franceze, ziarist şi deputat în Convenjiunea Naţională ; a reprezentat cu intransigenţă extrema stingă iacobfnă ; asasinat în 1793 de regalista Charlotte Corday. 2 Episcop francez din vremea lui Ludovic al XlV-lea ; predicator şi teolog; teoretician reacţionar al „monarhiei de drept divin". 3 Deputat în Convenţiunea Naţională, trimis Ia Nantes cu puteri dis creţionare pentru a lua măsuri împotriva revoltei vandeene, i-a nimicit . pe contrarevoluţionari. * Mareşal sub Ludovic al XlV-lea ; a participat la persecuţiile împotriva protestanţilor. 5 Acuzator public al Tribunalului revoluţionar în 1792—1794. 6 Guvernator civil al Languedocului ; intendant sub Ludovic al XlV-lea ; a instituit teroarea împotriva comisarzilor, ţărani calvinist! revoltaţi In munţii Ceveni.

5.:.

Miallard' e groaznic, dar Salux Tavannes 2 , mă rog ? Moş Duchene 3 e feroce, dar ce epitet îmi veţi găsi pentru moş Letellîer * ? Jourdan-Coupe-Tete 5 e un monstru, dar mai mic decît domnu] marchiz de Louvois 6 . Domnule, ■ domnule, o plîng pe Man'e-Antoinette, arhiducesă şi regină, dar o plîng şi pe biata hughenotă care, în 1685, sub Ludovic cel Mare, domnule, pe cînd îşi alăpta copilul, a fost legată, goală pînă la brîu, de un stîlp, şi copilul ţinut la distan(ă ; sînul i se umplea de lapte şi inima de spaimă ; micuţul, galben şi flămînd, vedea sînul, trăgea să moară şi ţipa ; iar călăul îi spunea femeii, care era şi mamă şi doică : „Leapădă-te !", punînd-o să aleagă între moartea copilului şi moartea conştiinţei. Ce spuneţi de acest chin al lui Tantal 7 aplicat unei mame ? Dom^ nule, ţineţi minte lucrul acesta : revoluţia franceză a avut rosturile ei. înverşunarea ei va fi iertată de viitor. Urmarea ei e o lume mai bună. Loviturile ei cele mai grozave au adus o mîngîiere neamului omenesc. E de ajuns. Mă opresc; prea am dreptate. De altfel, simt că mor. Şi, fără să se mai uite la episcop, convenţionalul îşi încheie gîndul cu aceste cîteva cuvinte liniştite : Da, brutalităţile progresului se numesc revoluţii. Gînd li se pune capăt, recunoaştem că neamul omenesc a fost zgîlţîit, dar a înaintat. 1 Luptător în vremea revoluţiei burgheze din Franţa. A participat la luarea Bastiliei. 2 Guvernator al Burgundiei pe vremea războaielor religioase din Franja (secolul al XVI-Iea). Persecutor crunt al protestanţilor, a fost unul din sfetnicii Caterinei de Medicis care au îndemnat-o la măcelul calviniştilor din noaptea Sfîntului Bartholomeu (1572). 3 Porecla a lui Jacques Hebert (după titlul ziarului său Le Pire Duchesne), iacobin, unul dintre revoluţionarii cei mai consecvenţi. * Iezuit, confesor al Iul Ludovic al XlV-lea, pe care l-a îndemnat la persecuţii religioase. 6 Revoluţionar din Provansa, renumit pentru severitatea cu care reprima comploturile regaliste. 6 Ministru de război al lui Ludovic al XlV-lea, cunoscut prin cruzimile sale; organizatorul persecuţiilor crunte împotriva calviniştilor. 7 Aluzie ia o legendă mitologică, după care Tantal, rege al Lydiei, fu sese condamnat de zei să sufere în infern de foame şi sete, fără a şi le putea potoli, fiindcă apa şi fructele spre care îşi întindea mîinile se re trăgeau Ia apropierea lor.

Convenţionalul nu-şf dădea seama că luase cu asalt, una după alta, toate înfăriturile lăuntrice ale episcopului. Mai rămăsese totuşi una, şi de pe această ultimă poziţie de rezistentă a monseniorului Bienvenu porniră cuvintele în care se vădea din nou aproape toată asprimea de la început: — Progresul trebuie să creadă în dumnezeu. Binele nu poate avea slujitori nelegiuiţi. Ateul e un rău cîrmuitor de oameni. Bătrînu! reprezentant al poporului nu răspunse. Avu un fior. Se uită la cer şi o lacrimă se ivi încetişor în umbra genelor. Cînd pieoapa fu plină, lacrima se prelinse pe obrazul părnîntiu şi el spuse, aproape bîiguind, încet, ca şi cura şi-ar fi vorbit Iui însuşi, cu ochii pierduţi în gol : — O, tu, ideal, numai tu exişti 1 Episcopul simţi un fel de zguduire ce nu se poate descrie. După o scurtă tăcere, bătrînul ridică un deget spre cer şi spuse : — Infinitul există. E-aco!o. Dacă infinitul n-ar avea eul său, eul ar fi hotarul său ; n-ar mai fi infinit: cu alte cuvinte, n-ar mai exista. El însă există. Deci are eul său. Acest eu al infinitului e dumnezeu. Muribundul rostise aceste ultime cuvinte cu glas tare şi cu înfiorarea extazului, ca şi cum ar fi văzut pe cineva. După ce vorbi, ochii i se închiseră. Sforţarea îl sleise. Se vedea că trăise într-o clipă cele cîteva ceasuri pe care le mai avea de trăit. Ceea ce spusese îl apropiase de moarte. Clipa supremă sosea. Episcopul înţelese; trebuia să se grăbească; venise ca preot; de la răceala cea mai mare trecu treptat la emofia cea mai adîncă ; se uită la ochii aceia închişi, luă mîna bătrînă, zbîrcită şi îngheţată, şi se plecă asupra muribundului. — Ceasul acesta e ceasul domnului. Nu credeţi c-ar fi păcat să ne fi întîlnit în zadar ? Convenţionalul deschise din nou ochii. Pe fafa lui se întipărise o expresie gravă şi întunecată. '-

57

— Domnule episcop — spuse el, cu o încetineală care se datora poate mai degrabă mîndriei sufleteşti decît slăbirii puterilor — mi-arn petrecut viaţa în meditaţie, studiu şi contemplare. Aveam şaizeci de ani cînd ţara m-a chemat şi mi-a cerut să mă ocup de treburile publice. M-am supus. Erau abuzuri; le-am combătut. Erau tiranii ; le-am nimicit. Erau drepturi şi principii ; le-am proclamat şi propovăduit. Teritoriul era cotropit; l-am apărat. Franţa era ameninţată; i-am dat pieptul meu drept scut. N-am fost bogat; sînt sărac. Am fost unul dintre conducătorii statului; pivniţele Tezaurului erau atît de pline, îneît a fost nevoie să se proptească zidurile, gata să se năruiască sub povara aurului şi argintului ; eu luam masa cu un franc şi zece centime în strada l'Arbre Sec. I-am ajutat pe oropsiţi, i-am alinat pe suferinzi. Am sfîşiat pînza altarului, e drept, dar am făcut-o pentru a pansa rănile patriei. Am susţinut întotdeauna mersul înainte al omenirii spre lumină şi m-am împotrivit adesea progresului necruţător. Cînd s-a ivit prilejul, rni-alm sprijinit adversarii, pe voi. Era la Peteghem, în Flandra, acolo unde regii merovingieni îşi aveau palatele de vară, o mănăstire a urbaniştilor, mănăstirea Sainte-Glaire din Beaulieu ; am salvat-o în 1793. Mi-am făcut datoria după puterile mele şi am făcut tot binele pe care l-am putut face. După aceea am fost izgonit, hărţuit, urmărit, persecutat, ponegrit, batjocorit, huiduit, blestemat, proscris. De ani de zile, cu părul albit, simt că oamenii se cred îndreptăţiţi să mă dispreţuiască ; pentru mulţimea neştiutoare am înfăţişarea unui blestemat şi, fără să duşmănesc pe nimeni, primesc singurătatea urii. Acum am optzeci şi şase de ani; mor. Ce vreţi de la mine ? — Binecuvîntarea ! spuse episcopul. Şi îngenunche. Cînd episcopul ridică privirea, faţa convenţionalului se înseninase. îşi dăduse sfîrşitul. Episcopul se întoarse acasă, copleşit nu se ştie de ce gînduri. Petrecu toată noaptea în rugăciuni. A doua zi, cîţiva curioşi încercară să-i vorbească despre conven58

58

cum se ştie, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1809: cu prile jul acesta, domnul Myriel a fost chemat de Napoleon Ia sinodul episcopilor din Franţa şi din Italia, care fusese convocat la Paris. Sinodul s-a fnut la Notre-Dame şi s-a întrunit pentru întîia dată la 15 iunie 1811 sub preşe dinţia domnului cardinal Fesch '. Domnul Myriel făcea parte dintre cei nouăzeci şi cinci de episcopi care răspunseseră invitaţiei. Dar n-a luat parte decît la o singură şedinţă şi la trei sau patru conferinţe restrînse. Episcop al unei eparhii de munte, trăind în mijlocul naturii, în simplitate rustică şi lipsuri, părea să aducă, printre aceste eminente personaje, idei care schimbau temperatura adu nării. Se întoarse în grabă la Digne. Fu descusut asupra

acestei întoarceri pripite şi el răspunse : , — Ii stingheream. Le aduceam aerul de afară. Le făceam impresia unei uşi deschise. Altă dată spuse : — Ce vrefi ? Monseniorii ăştia sînt prinţi. Eu nu-s decît un biet episcop de ţară. Adevărul e că displăcuse. Printre alte ciudăţenii, într-o seară, pe cînd se găsea la unul dintre colegii săi cei mai de vază, merse pînă acolo încît spuse : — Frumoase pendule ! Frumoase covoare! Frumoase livrele! Grozav trebuie să stingherească. O! eu n-aş vrea să am tot prisosul ăsta ca să-mi strige mereu în urechi : „Sînt oameni care mor de foame! Sînt oameni care îngheaţă de frig! Sînt săraci! Sînt atîţia săraci!"... In treacăt fie zis, ura împotriva luxului nu-î o ură întemeiată. Ura aceasta ar trebui să cuprindă şi ura împotriva artelor. Totuşi, pentru oamenii bisericii, în afară de cheltuieli de reprezentare şi de ceremonii, luxul e o greşeală. Pare că dovedeşte deprinderi nu tocmai cantabile. Un preot n-are rost să fie bogat. Preotul trebuie să fie cît mai aproape de săraci. Ar- putea pleca urechea neîncetat, zi şi noapte, Ia toate amărăciunile, la toate nenorocirile, la toate mizeriile, dacă n-ar cunoaşte prin el însuşi, cît de cît, sfînta mizerie, ca pra1

60

Un unchi al lui Napoleon I, care la folosit ca diplomat şi l-a făcui arhiepiscop de Lyon.

ful rămas după lucru ? Ne-arn putea închipui un om lîngă jeratic căruia să nu-i fie cald ? Ne-am putea închipui un muncitor care lucrează fără-ncetare la un cuptor şi care să n-aibă nici un fir de păr ars, nici o unghie înnegrită, nici un strop de sudoare, nici o urmă de fum pe faţă ? Cea dintîi dovadă a milei la un preot, şi mai ales la un episcop, e sărăcia. Iată, fără îndoială, ce gîndea domnul episcop din Digne. N-ar trebui să se creadă, de altfel, că împărtăşea, în anumite chestiuni delicate, ceea ce noi numim „ideile secolului". Nu se prea amesteca în certurile teologice ale zilei şi trecea sub tăcere chestiunile care compromit biserica şi statul; dar dacă cineva şi-ar fi dat osteneala, ar fi descoperit că era mai mult ultramontan decît galican '. întrucît facem un portret şi nu vrem să ascundem nimic, sîntem nevoiţi să adăugăm că a rămas nepăsător la prăbuşirea lui Napoleon. începînd din 1813, a aderat sau a aplaudat toate manifestările ostile. A refuzat să-l vadă la întoarcerea sa din insula Elba şi s-a ferit să ordone în eparhia sa rugăciuni publice pentru împărat în timpul celor o sută de zile. In afară de sora sa, domnişoara Baptistine, mai avea doi fraţi : unul general, celălalt prefect. Le scria destul de des amîndurora. Păstră oarecare răceală faţă de primul, cîtăva vreme, deoarece, pe cînd comanda în Provence, pe vremea debarcării de la Cannes 2 , generalul se pusese în fruntea a o mie două sute de oameni şi pornise pe urmele împăratului, în aşa fel încît să-l facă scăpat. Corespondenţa lui rămase mai caldă faţă de celălalt frate, fostul prefect, un om cinstit şi de ispravă, care trăia retras la Paris, în strada Cassette. 1 Ultramontan, catolic partizan al subordonării bisericii din Franţa au torităţii papei chiar în chestiunile laice, administrative; galicanii sînt partizanii independentei administrative a bisericii catolice din Franţa. 2 Cele ,,o sută de zile" au început cu sosirea lui Napoleon tn Franţa din insula Elba, locul primului său exil. Debarcarea a avut loc între Cannes şi Frejus, pe coasta provansală (martie 1815).

6*

61

Monseniorul Bienvenu avusese deci şi el cîndva spirit de partid, ceasul lui de amărăciune, furtuna lui. Umbra pasiunilor trecătoare se abătu şi asupra acestui suflet mare şi blînd, preocupat de problemele eternităţii. Fireşte, un om ca el nu trebuia să aibă păreri politice. Să nu fim înţeleşi greşit; nu confundăm aşa-zisele „păreri politice" cu marea aspiraţie spre progres, cu sublimul crez patriotic, democratic, omenesc, care, în zilele noastre, trebuie să alcătuiască fondul oricărei minţi generoase. Fără să intrăm în adîncul unor lucruri care nu au decît o legătură indirectă cu subiectul cărţii de faţă, vom spune doar atît : ar fi fost frumos ca monseniorul Bienvenu să nu fi fost regalist şi ca privirea lui să nu se .fi abătut nici o singură clipă de la contemplarea senină prin care, pe deasupra tuturor frământărilor omeneşti, se văd strălucind cele trei lumini neprihănite : Adevărul, Dreptatea, Mila. Recunoscînd totuşi că dumnezeu nu-l făcuse pe monseniorul Bienvenu pentru vreo funcţie politică, am fi înţeles şi admirat protestul în numele dreptului şi al libertăţii, opoziţia mîndră, rezistenţa primejdioasă şi dreaptă faţă de atotputernicul Napoleon. Dar ceea ce ne place faţă de cei ce se înalţă, ne place mai puţin faţă de acei ce cad. Ne place lupta atîta vreme cît există primejdie; şi, în orice caz, numai luptătorii din prima clipă au dreptul să fie răzbunătorii din urmă. Cel ce n-a fost acuzator îndărătnic în epoca prosperităţii trebuie să tacă în faţa prăbuşirii. Denunţătorul succesului e singurul judecător firesc al căderii. In ceea ce ne priveşte, atunci cînd providenţa intră în joc şi loveşte, o lăsăm să-şi vadă de treabă. In 1812 începe să ne descurajeze. In 1813, rupînd cu laşitate tăcerea, acel corp legislativ taciturn, încurajat de şirul catastrofelor, ne-a stîrnit indignarea şi ar fi fost o greşeală să aplaudăm ; în 1814, în faţa mareşalilor trădători, în faţa senatului care trecea de la o ticăloşie la alta, insultînd după ce divinizase, în faţa idolatriei care da înapoi scuipîndu-şi idolul, era o datorie să întorci capul ; în 1815, cînd marile dezastre pluteau în aer, cînd Franţa simţea fio62

rul catastrofei apropiate, cînd se întrezări un Waterloo deschis sub paşii lui Napoleon — dureroasa aclamaţie adresată de armată şi de popor unui osîndit al soartei navea nimic nelalocul său şi, făcînd toate rezervele asupra despotului, o inimă ca a episcopului din Digne n-ar fi trebuit să nesocotească ceea ce era măreţ şi mişcător în îmbrăţişarea fierbinte, pe marginea prăpastiei, dintre o mare naţiune şi un om mare. Dar în afară de asta, a fost, în orice împrejurare, drept, sincer, cumsecade, inteligent, simplu şi demn, binefăcător şi binevoitor, ceea ce este tot o binefacere. Era un preot, un înţelept, un om întreg. Trebuie să recunoaştem că, şi în atitudinea politică pe care i-am reproşat-o şi pe care isîntem porniţi s-o judecăm cu asprime, el a fost îngăduitor şi uşor de înduplecat, poate chiar mai mult decît noi înşine. Portarul primăriei fusese pus acolo de împărat. Era un fost subofiţer din vechea gardă, combatant de la Austerlitz, bonapartist convins. Ii scăpau din cînd în cînd bietului om cuvinte nechibzuite, pe care legea de atunci le socotea „expresii sediţioase". De cînd profilul imperial diispăruse de pe Ordinul Legiunii de onoare, nu se mai îmbrăca ,,în uniformă", cum spunea el, ca să nu fie silit să-şi pună decoraţia. Scosese el singur cu pietate efigia imperială de pe crucea dată de Napoleon ; rămăsese acolo o gaură pe care n-a încercat s-o astupe nici odată. „Mai bine mor — spunea el — decît să port pe piept cele trei broaşte '". îşi bătea joc în gura mare de Ludovic al XVIII-lea. „Un bătrîn gutos cu ghetre englezeşti, spunea el. Ducă- se în Prusia cu barba lui de capră !" Era fericit că putea uni într-o singură imprecaţie cele două lucruri ce-i erau mai nesuferite : Prusia şi Anglia. Făcu atîtea pozne, încît îşi pierdu postul. Se pomeni zvîrlit pe drumuri, fără pline, cu nevastă şi copii. Episcopul îl chemă la el, îl mustră cu blîndeţe şi-l numi uşier la catedrală. In eparhie domnul Myriel era adevăratul păstor, prietenul tuturor. I Cele (rei flori de crin, emblemă a Burhonilor.

După nouă ani, monseniorul Bienvenu se bucura în oraşul Digne, mulţumită faptelor sale bune şi blîndeţii sale, de o veneraţie caldă, filială. Purtarea lui chiar faţă de Napoleon a fost înţeleasă şi iertată în chip tacit de către popor, care-şi adora împăratul, dar care-şi iubea şi episcopul. XII SINGURĂTATEA MONSENIORULUI BIENVENU Pe lîngă un episcop se află mai întotdeauna un pîlc de preoţi mărunţi,' ca un stol de tineri ofiţeri în jurul unui general. Sînt cei pe care fermecătorul sfînt Francisc din Sales ' îi numeşte undeva „pui de preoţi". Orice carieră are aspiranţii săi, care fac alai celor ajunşi. Nu există putere care să nu aibă anturajul ei; nu există avere care să nu aibă curtenii ei. Cei ce vor să-şi facă un viitor roiesc în jurul prezentului strălucitor. Orice metropolă are statul său major. Orice episcop cu oarecare influenţă are pe lîngă el o echipă de heruvimi seminarişti, care fac strajă şi păstrează ordinea în palatul episcopal şi care stau de gardă în jurul zîmbetului monseniorului. A fi pe placul unui episcop însemnează pentru un subdiacon a fi cu piciorul în scară. Trebuie să-ţi croieşti drum. Apostolatul nu dispreţuieşte canonicatul. Aşa cum în alte domenii există oameni cu vază, în biserică există ranguri mari. Aceştia sînt episcopii cu trecere, bogaţi, cu venituri mari, isteţi, acceptaţi de lume, ştiind desigur să se roage, dar ştiind să şi ceară, silind fără mustrări de conştiinţă o întreagă eparhie sa facă anticameră, trăsură de unire între sacristie şi diplomaţie, mai mult prelaţi decît episcopi. Fericiţi cei ce le cîştigă încrederea! Bucurîndu-se de credit, ei fac să curgă în jurul lor — asupra celor prevenitori şi a celor favo1 Episcop francez (1567—1622), autorul unei cărţi de propagandă catolică, Introducere în cucernicie, foarte citită în prima jumătate a secolului «1 XVII-lea.

64

rizaţi şi peste întreg parohiile' grase, duhovniciile şi funcţiile^ nităţilor episcopale. înair siunea sateliţilor lor; e u\ care. Strălucirea lor se răsV şugul lor se fărîmiţează în' şi mănoase promoţii. Gu cît e^ nului, cu atît e mai grasă paf urmă, Roma e aproape. Un episc ajungă arhiepiscop ştie ce are de^ cardinal, te introduce în conclav, in^ editor, la papale, primeşti mantia episcopală,\ eminenţă şi camerier al papei, monsenior, şi de la nenţă nu mai e decît un pas, iar între eu sanctitate nu rnai e decît deşertăciunea unui vot. Orice tichie poate visa să se schimbe în tiară. Preotul e singurul om din zilele noastre care poate ajunge rege în toată regula ; şi ce rege 1 Rege suprem ! De aceea, ce pepinieră de aspiraţii e un seminar! Cîţi copii sfioşi de cor, cîţi preoţi tineri nu poartă scris pe frunte semnul norocului! Ambiţia e confundată foarte lesne cu vocaţia : cine ştie ? poate cu bună credinţă, înşelîndu-se singură, cu toată cucernicia. Modest, sărac, deosebit, monseniorul Bienvenu nu era socotit printre pontifi. Se vedea asta din lipsa desăvîrşită a tinerilor preoţi din jurul lui. Se ştia că la Paris „n-a avut nici o trecere". Nici un viitor deosebit nu părea să-I aştepte pe bătrînul singuratic. Nici un mugure al ambiţiei nu se încumeta să înflorească în umbra sa. Canonicii şi marii săi vicari erau nişte bătrîni cumsecade, oameni din popor ca şi el, zăvoriţi ca şi el în această eparhie fără ieşire spre cardinalat şi care semănau cu episcopul lor, cu singura deosebire că ei erau sfîrşiţi, iar el era desăvîrşit. Era atît de vădită imposibilitatea de a face carieră pe lîngă monseniorul Bienvenu, încît, abia ieşiţi din seminar, tinerii hirotonisiţi de el luau recomandaţii de la arhiepiscopii din Aix sau din (S5

I

După nouă anLu grabă într-acolo. Căci, în definitiv, oraşul Digne.^race să fim săltaţi. Un sfînt care trăieşte sale, de Ou'egaţie fără măsură însemnează o vecinătate de Ne/tiioasă; ar putea să transmită prin molipsire o căfrăcie fără leac, înţepenirea articulaţiilor necesare înaintării — într-un cuvînt, mai multă renunţare decît e de dorit; şi oamenii se feresc de virtutea asta rîioasa. Aşa se explică izolarea monseniorului Bienvenu. Trăim într-o societate întunecată. A reuşi, iată învăţătura care se prelinge picătură cu picătură din corupţia atotstăpînitoare. In treacăt fie zis, succesul e ceva destul de respin gător. Falsa lui asemănare cu meritul îi înşală pe oameni. Pentru mulţime izbînda este aproape totuna cu superioritatea. Succesul, frate geamăn al talentului, caută să înşele istoria. Singuri Juvenal ' şi Tacit 2 mai mîrîie. In vremea "noastră, o filozofie aproape oficială a intrat slugă la el, poartă livreaua succesului şi face slujba de anticameră. Să reuşeşti, asta-i învăţătura! Prosperitatea presupune capacitate. A cîştiga la loterie, iată iscusinţa. Cine triumfă e'venerat. Naşte-te într-o zodie bună şi nu-ţi mai trebuie nimic. Ai noroc, ai totul ; eşti fericit, lumea te crede mare. In afară de cinci sau şase mari excepţii, care fac strălucirea unui secol, admiraţia contemporanilor nu e altceva decît miopie. Poleiala e aur! Să fii primul venit, asta nu împiedică ; numai să poţi parveni. Omul de rînd e un bătrîn Narcis 3 care se adoră pe sine şi care aplaudă vulgaritatea. însuşirile alese, graţie cărora poţi fi Moise, Eschyl, Dante, Michelangelo sau Napoleon, sînt atribuite de către mulţime, dintr-o dată şi prin aclamaţii, oricui îşi atinge ţinta într-un domeniu oarecare. Fie că un notar ajunge depu' Poet satiric latin (secolul I) de o rară virulentă ; simbol al protestatarilor plini de indignare împotriva moravurilor corupte. 2 Istoric latin (secolul I ) , care a denunţat fâră cruţare, tn Istorii şi în Anuale, cruzimile lui Nero şi ale lui Domiţian. 3 Tfnăr frumos care, după mitologia greacă, se îndrăgostise de pro priul său chip şi îşi petrecea tot timpul contemplîndu-l în apa unui rîu — simbol al încîntării de sine.

66

tat, că un fals Corneille a scris Tiridate >, că un eunuc ajunge să stăpînească un harem, că un Prudhomme 2 militar cîştigă din întîmplare bătălia hotărîtoare a unei epoci, că un farmacist a născocit nişte tălpi de carton pentru armata din Sambre-et-Meuse şi-şi asigură, cu acest carton vîndut drept piele, un venit de patru sute de mii de franci, fie că un negustor de mărunţişuri se însoară cu camătă şi-o face să fete şapte-opt milioane, al căror părinte e el şi-a căror mamă e ea, fie că un predicator ajunge episcop prin fonfăiala lui, că un intendent de casă mare e atît de bogat, la plecarea din serviciu, încît ajunge ministru de finanţe — oamenii numesc asta geniu, tot aşa cum numesc frumuseţe figura lui Mousqueton 3 şi maiestate gîtul vînjos al lui Claudiu 4 . Ei confundă constelaţiile de pe bolta cerului cu stelele pe care le stîrnesc labele raţelor în nămolul mlaştinii. XIII CE CREDEA Din punct de vedere al ortodoxiei, nu va fi nevoie să-l cercetăm pe domnul episcop din Digne. In faţa unui astfel de suflet nu putem simţi decît respect. Conştiinţa celui drept trebuie crezută pe cuvînt. De altfel, ţinînd seama de anumite naturi, admitem posibilitatea dezvoltării tuturor frumuseţilor virtuţii omeneşti într-o credinţă diferită de a noastră. Qe credea el despre cutare dogmă sau despre cutare mister ? Tainele sufletului omenesc nu le cunoaşte decît 1 Tiridate, rege al Armeniei şi aliat al romanilor (secolul al III-lea), a devenit eroul unei tragedii a lui Catnpistron, autor dramatic francez de la sfîrşitul secolului al XVII-lea. La Victor Hugo numele lui este ade sea folosit ca simbol al epigonilor fără talent. A fost într-adevăr un imi tator servil, fn stil mai ales, al lui Corneille si Racine. 2 Erou al cărfii lui Henry Mornier, Memoriile lui Joseph Prudhomme — tipul burghezului mărginit şi mulţumit de sine. s Clovn din timpul restauraţiei, celebru prin urîţenia Iui. * împărat roman (41—54).

67

mormîntul, unde sufletele intră goale. Sîntem însă încredinţaţi că niciodată dificultăţile credinţei nu erau rezolvate de el prin ipocrizie. Diamantul nu poate putrezi. Credea din toată puterea sufletului său. „Credo in Patrem!"' exclama el adesea, găsind de altminteri în faptele bune toată mulţumirea de care are nevoie conştiinţa şi care-fi spune în şoaptă : „Dumnezeu e cu tine!" Ceea ce ne credem datori să notăm este că, în afară — ca să zicem aşa — şi dincolo de credinţa sa, episcopul dovedea un surplus de iubire. Din pricina lui, quia multum amavit 2 , era socotit vulnerabil de către „oamenii serioşi", de către „persoanele grave", de către „oamenii cu judecată "; locuţiuni alese ale tristei noastre lumi, în care egoismul primeşte cuvîntul de ordine de la pedantism. Ce era acest surplus de iubire ? Era o bunăvoinţă senină revărsată asupra oamenilor şi care, cum am mai spus, ajungea uneori pînă la lucruri. Nu ştia ce e dispreţul. Era îngăduitor cu făpturile domnului. Orice om, chiar şi cel mai bun, are într-însul o asprime de care nu-şi dă seama şi pe care o păstrează faţă de animale. Episcopul din Digne nu cunoştea asprimea aceasta, nelipsită totuşi multor preoţi. Nu mergea pînă la mila brahmanului, dar părea că meditase asupra acestor cuvinte ale ecleziastului: „Ştim noi oare unde se duce sufletul animalelor ?" Aspectele urîte, deformările instinctului nu-I tulburau şi nu-l indignau. II mişcau, îl înduioşau aproape. Ingîndurat, părea că se străduieşte să afle, dincolo de viata aparentă, cauza, explicaţia, scuza. Părea, uneori, că-i cere' lui dumnezeu uşurări de pedeapsă. Examina fără mînie, cu ochiul lingvistului care descifrează un pergament, cantitatea de haos care mai dăinuieşte în natură. Starea aceasta de spirit îl făcea uneori să spună lucruri stranii. Intr-o dimineaţă se afla în grădină; credea că e singur, dar sora lui îl urma fără ca el s-o fi văzut ; deodată, se opri şi privi ceva pe jos; era un păianjen mare, negru, păros, îngrozitor. Sora lui îl auzi spunînd : 1 Cuvintele cu care începe simbolul credinţei. 2 Pentru că a iubit mult (în original tn limba latină).

— Biata vietate ! Nu-i vina ei !.., De ce n-am aminti aceste copilării aproape divine ale bunătăţii din suflet ? Copilării, fie! dar astfel de copilării sublime au avut şi sfîntul Franciisc din Assisi' şi Marc Aureliu2. Intr-o zi, şi-a scrîntit un picior pentru că n-a vrut să strivească o furnică. Aşa trăia acest om drept. Uneori adormea în grădină şi atunci nimeni nu era mai vrednic de respect. Monseniorul Bienvenu fusese cîndva — dacă ar fi să dăm crezare celor ce se povestesc despre tinereţea şi chiar despre maturitatea iui — un om pasionat şi poate violent. Nespusa-i bunătate nu era atît un instinct natural, cît mai cu seamă rezultatul unei convingeri nestrămutate, filtrată în inima sa de-a lungul vieţii şi asimilată treptat, picătură cu picătură; căci, într-un caracter, ca şi într-o stîncă, se găsesc găuri pe care le fac stropii de apă care cad mereu în acelaşi Ioc. Urmele acestea nu se pot şterge; astfel de formaţiuni nu se pot sfărîma. In 1815 — parcă am mai spus-o — împlinea şaptezeci şi cinci de ani, dar nu părea să aibă mai mult de şaizeci. Nu era înalt; era plinuţ şi, ca să slăbească, făcea bucuros lungi plimbări pe jos ; avea mersul sigur şi spinarea foarte puţin adusă, amănunt din care n-avem de gînd să tragem nici o concluzie. Grigore al XVI-lea, la optzeci de ani, se ţinea drept şi zîmbea, ceea ce nu-l împiedica să fie un episcop rău. Monseniorul Bienvenu avea ceea ce poporul numeşte „un cap frumos", dar atît de simpatic încît uitai că e frumos. Cînd vorbea cu acea voioşie copilărească — unul din darurile lui despre care am mai pomenit — te simţeai la largul tău lîngă el; părea că din toată făptura lui ţîşneşte bucurie. Obrazul lui îmbujorat şi proaspăt, toţi dinţii lui albi, pe care şi-i păstrase şi pe care şi-i arăta cînd rîdea, îi dădeau acea înfăţişare senină şi plăcută,

1 întemeietorul ordinului călugăresc catolic al franciscanilor; propovăduia mila fafă de animale. * împărat roman din dinastia Antoninilor (sec. I I ) , tip de suveran literat şi filozof. A lăsat nişte Cugetări de inspiraţie stoică.



care te face să spui despre cineva : „E un om de treabă !", iar despre un bătrîn : „E un unchiaş cumsecade !" Ne amintim că impresia asta o făcuse şi asupra lui Napoleon. Cînd îl vedeai pentru întîia dată, nu părea întradevăr decît un om cumsecade. Dar dacă stăteai cîteva ceasuri în preajma lui, şi dacă-l surprindeai cîf de puţin căzînd pe gînduri, unchiaşul cumsecade se transfigura încetîncet, luînd nu ştiu ce înfăţişare impunătoare. Fruntea lui lată şi serioasă, măreaţă, datorită părului său alb, devenea şi mai măreaţă cînd medita. Bunătatea lui îi dădea maiestate, fără ca bunătatea să înceteze a străluci, încercai ceva din emoţia pe care ţi-ar da-o vederea unui înger surîzător, care-şi desface încet aripile, fără a conteni să zîmbească. Respectul, un respect ce nu se poate exprima în cuvinte, te copleşea treptat şi-ţi ajungea la inimă; simţeai atunci că ai în faţa ta una din acele făpturi puternice, încercate şi îngăduitoare, a căror minte e atît de superioară, încît nu poate fi decît plină de blîndeţe. După cum s-a văzut, rugăciunea, oficierea slujbelor religioase, milostenia, mîngîierea celor năpăstuiţi, cultivarea unui petic de pămînt, iubirea aproapelui, cumpătarea, ospitalitatea, renunţarea, încrederea, studiul, munca, îi umpleau fiecare zi din viaţă. Ii umpleau — iată cuvîntul potrivit — căci, fără îndoială, fiecare zi a episcopului era toată plină de gînduri bune, de vorbe bune, de fapte bune. Totuşi, ea nu era întreagă, da.că vremea rece sau ploioasă îl împiedica, seara — cînd cele două femei plecau la culcare — să petreacă un ceas sau două în grădina, înainte de a se culca şi el. Părea că e un fel de ritual al l u i , să se pregătească de culcare meditînd în mijlocul marelui spectacol al cerului înstelat. Uneori, dacă cele două bătrîne nu dormeau, îl auzeau la ore destul de tîrzii din noapte plimbîndu-se încet pe alei. Stătea acolo, singur, numai cu el însuşi, pe gînduri, liniştit, închinîndu-se, comparîndu-şi seninătatea inimii cu seninătatea văzduhului, înfiorat în întuneric de măreţia văzută a constelaţiilor şi de măreţia nevăzută 70

a lui dumnezeu, deschizîndu-şi sufletul gândurilor care vin din necunoscut. în clipele acelea, dăruindu-şi inima la ora cînd florile nopţii îţi dăruiesc parfumul, aprins ca o făclie în mijlocul nopţii înstelate, lăsîndu-se dus de extaz în centrul strălucirii universale a creaţiei, n-ar fi putut nici el însuşi să spună ce se petrecea în sufletul său; simţea ceva care-şi lua zborul dintr-însul şi ceva care cobora în el, misterios schimb al abisurilor sufletului cu abisurile nemărginirii !... Se gîndea la măreţia şi la prezenţa lui dumnezeu ; la veşnicia viitoare, straniu mister; şi la veşnicia trecută, mister şi mai straniu ; la toate infiniturile care se desfăşurau sub ochii săi în toate direcţiile ; şi, fără să caute să-l înţeleagă, privea neînţelesul. Nu-l cerceta pe dumnezeu ; se lăsa orbit de el. Urmărea aceste minunate ciocniri dintre atomi, care dau formă materiei, dezvăluie energiile, creează individualităţile în unitate, proporţiile în întindere, ceea ce nu se poate număra în infinit şi, prin lumină, face să se nască frumuseţea. Aceste ciocniri se ivesc şi dispar fără încetare. Ele sînt viaţa şi moartea. Se aşeza pe o bancă de lemn, rezemată de o boltă de viţă părăginită, şi se uita la stele printre siluetele plăpînde şi pipernicite ale pomilor săi roditori. Sfertul acela de pogon, sădit atît de sărăcăcios, atît de plin de dărăpănături şi de şoproane, îi era drag şi-i era de ajuns. Ce-i mai trebuia acestui bătrîn, care-şi petrecea puţinele clipe de răgaz ale vieţii, ce-i lăsa atît de puţin răgaz, între grădinărit ziua, şi contemplare noaptea ? Colţul ăsta îngrădit, avînd cerul drept tavan, nu-i era oare de ajuns ca să-l poată slăvi pe domnul, rînd pe rînd, în operele lui cele mai încîntătoare, ca şi în operele lui cele mai sublime ? Nu era într-asta totul — şi ce-ar fi putut să mai dorească ? O grădiniţă ca să se plimbe şi nemărginirea ca să viseze. Jos — ceea ce se poate semăna şi culege ; sus — ceea ce se poate studia şi contempla ; un mănunchi de flori pe pămînt şi toate stelele de pe cer.

XIV CE GI'NDEA Un ultim cuvînt. Deoarece amănunte de acest fel ar putea, mai ales în momentul de faţă, să dea episcopului din Digne — ca să ne servim de o expresie la modă — o anumită fizionomie „panteistă" ', lăsînd să se creadă, fie spre defăimare, fie spre lauda sa, că nutrea una din acele filozofii personale caracteristice secolului nostru, care încolţesc uneori în spiritele singuratice, se ridică şi cresc într-însele, gata să înlocuiască religiile — ţinem să arătăm că nimeni dintre cei care l-au cunoscut pe monseniorul Bienvenu nu s-ar fi socotit îndreptăţit să creadă aşa ceva. Omul acesta se lăsa luminat de inima lui. înţelepciunea sa era făcută din lumina pe care-o răspîndea ea. Nici un sistem; numai şi numai fapte. Speculaţiile încîlcite dau ameţeală; nu există nici o dovadă că se avînta cu mintea în apocalipsuri. Apostolul poate fi cutezător, dar episcopul trebuie să fie sfios. El nu s-ar fi încumetat probabil să cerceteze prea mult anumite probleme, rezervate oarecum marilor spirite temerare. încerci o spaimă sfîntă la porţile tainelor; deschizăturile întunecoase stau căscate, dar ceva îţi spune, ţie, care eşti trecător prin viaţă, că nu trebuie să intri. Vai celui ce pătrunde acolo! In adîncimile cele mai grozave ale abstracţiei şi ale speculaţiei pure geniile situate, ca să spunem aşa, mai presus de dogme propun ideile lor Iui dumnezeu. Rugăciunea lor începe cu îndrăzneală discuţia, închinarea lor pune întrebări. Aceasta e religia directă, plină de îngrijorare şi de răspundere pentru cel ce-i încearcă povîrnişurile. Meditaţia omenească nu are margini. Pe răspunderea ei, ea îşi analizează şi-şi adînceşte propria-i orbire. S-ar putea chiar spune că, printr-un fel de reacţie strălucită, l Panteism, concepţie filozofică după care divinitatea se confundă cu universul. La gînditorii progresişti ca Giordano Bruno şi mai ales Spinoza, concepţia aceasta era o luare de pozijie net anticreştină. 72

ea ufuieşte natura ; lumea misterioasă care ne înconjoară dă înapoi ceea ce primeşte şi probabil că cei ce contemplă sînt la rîndul lor contemplaţi. Orice-ar fi, există pe lume oameni — dar oare sînt ei oameni ? — care văd desluşit, în fundul zării visurilor, înălţimile absolutului şi care au viziunea cumplită a piscului fără sfîrşit. Monseniorul Bienvenu nu era cîtuşi de puţin dintre aceştia ; monseniorul Bienvenu nu era un geniu. El s-ar fi temut de aceste culmi, de pe care unii, chiar foarte mari, ca Swedenborg' şi Pascal 2 , au alunecat în dementă. Fără îndoială, asemenea visuri grozave îşi au folosul lor moral, şi pe căile acestea spinoase ne apropiem de perfecţiunea ideală. Episcopul lua drumul cel mai scurt : evanghelia. Nu î ncerca s ă facă di n pat rafi rul s ău m ant i a l ui Uie 3 ; nu proiecta lumina viitorului peste rostogolirea furtunoasă a evenimentelor; nu încerca să facă din licărirea lucrurilor flacără; n-avea nimic de profet, n-avea nimic de mag. Sufletul acesta umil iubea ; atîta tot. Că ridica rugăciunea pînă la năzuinti supraomeneşti, se prea poate; dar niciodată nu te rogi şi nu iubeşti prea mult; şi dacă rugăciunea care depăşeşte textele ar fi o erezie, atunci sfînta Tereza şi sfîntul Ieronim ar fi eretici. Se pleca asupra celui ce geme şi asupra celui ce-şi dă duhul. Universul îi apărea ca un uriaş trup bolnav; descoperea pretutindeni febra, iscodea peste tot suferinţa şi, fără a căuta să dezlege enigma, se străduia să oblojească rana. Temuta privelişte a creatiunii făcea să se nască în el duioşia ; nu căuta decît să găsească pentru el însuşi, şi să insufle şi altora, cel mai bun mijloc de-a compătimi şi de-a alina. Pentru acest preot bun şi ales, 1 Filozof misiic suedez din secolul a! XVIIMea. 2 Filozof, matematician şi fizician francez din secolul al XVII-lea, care spre sfîrşitul vieţii a avut crize de misticism, 3 Nu-şi lua, adică, aere de profet, de inspirat, de făcător de minuni. Lui Uie, profet evreu, Vechiul Testament ti atribuie diverse minuni, prin tre care despicarea apelor Iordanului cu mantia lui făcută vălătuc.

73

tot ce există alcătuia un motiv permanent de tristeţe care se cerea mîngîiată. Sînt oameni care lucrează la descoperirea aurului ; el lucra la descoperirea milei. Mina Iui era mizeria universală. Durerea de pretutindeni era pentru el prilej de veşnică bunătate. ,,Iubiţi-vă unii pe alţii !" Socotea că asta-i totul; nu dorea nimic mai mult; aceasta era toată doctrina lui. Intr-o zi, omul acela care se credea „filozof", senatorul despre care am mai vorbit, îi spuse episcopului : — Dar uitaţi-vă în jurul dumneavoastră : toţi se răz boiesc între ei; cel mai tare este cel mai deştept. „Iu'biţi-vă unii pe alţii!", preceptul dumneavoastră, e o prostie. — Ei bine — răspunse monseniorul Bienvenu fără gust de sfadă — daca e o prostie, sufletul trebuie să se închidă într-însa ca perla într-o scoică. El se închidea deci şi trăia într-însa, găsindu-şi astfel mulţumirea deplină, lăsînd deoparte marile probleme care atrag şi care înspăimântă, perspectivele de nepătruns ale abstracţiunii, adîncurile metafizicii, toate abisurile care, laolaltă, îl duc pe apostol spre domnul, pe necredincios spre neant: destinul, binele şi răul, războiul omului împotriva semenului său, conştiinţa omenească, gîndirea amorţită a animalelor, transformarea prin moarte, recapitularea vieţilor intrate în mormînt, altoirea de neînţeles a unor iubiri succesive pe acelaşi eu, esenţa, substanţa, Nilul şi Ensul ', sufletul, natura, libertatea, necesitatea, probleme ameţitoare, nedumeriri sinistre în care se zbat arhanghelii uriaşi ai minţii omeneşti, prăpăstii grozave, pe care 2 3 Lucreţiu , Mânu , sfîntul Pavel şi ' Mic afluent al Dunării, în Austria, fn contrast cu im fluviu uriaş ca Nilul.

2 Poet din natura". secolul î f.e.n., adept al materialismului, autor al poe mului ,,Delatin rerum 3 Personaj legendar a religiei brahmane din căruia India. i se atribuie „Legea lui Mânu", expunere

74

Dante le contemplă cu acei ochi scăpărători care, privind ţintă infinitul, fac parcă să răsară stelele. Monseniorul Bienvenu nu era decît un om care privea din afară lucrurile misterioase, fără să le cerceteze îndeaproape, fără să le frămînte, fără să-şi tulbure mintea cu ele, păstrînd în suflet respectul adînc al necunoscutului.

CARTEA A DOUA

CĂDEREA IN PĂCAT I DUPĂ O ZI DE DRUM în primele zile ale lunii octombrie 1815, cam cu un ceas înainte de apusul soarelui, un drumeţ intră în oraşul Digne. Puţinii locuitori care se aflau în acea clipă la ferestre sau în pragul caselor se uitau la acest călător cu un fel de îngrijorare. Rar se întîmplă să întîlneşti un trecător cu o înfăţişare mai păcătoasă. Era un bărbat de statură mijlocie, îndesat şi voinic, în puterea vîrstei. Să tot fi avut vreo patruzeci şi şase sau patruzeci şi opt de ani. O şapcă cu cozorocul de piele pleoştit îi ascundea în parte faţa arsă de dogoarea soarelui şi leoarcă de sudoare. Prin cămaşa lui de pînză neînălbită, groasă, prinsă la gît cu o mică ancoră de argint, se vedea pieptul păros ; avea o cravată răsucită ca o frînghie, pantaloni albaştri de doc, roşi, jerpeliţi, cu un genunchi peticit şi cu altul găurit, o bluză veche, cenuşie, zdrenţuită, cîrpită la unul din coate cu o bucată de postav verde, cusută cu sfoară ; pe spate purta o raniţă înţesată, închisă bine şi nouă ; în mînă, un ciomag lung, noduros ; în picioare, ghete ţintuite, fără ciorapi; cu capul tuns şi barbă mare. Năduşeala, arşiţa, mersul pe jos, praful, sporeau înfăţişarea respingătoare a acestui prăpădit. Deşi ras în cap, avea părul zbîrlit, căci începuse să-i crească şi părea că n-a mai fost tuns în ultimul timp. Nu-l cunoştea nimeni. Nu era, desigur, deoît un trecător. De unde venea ? Dinspre miazăzi. Ori poate de pe ţărmurile mării. Căci îşi făcea intrarea în Digne pe

n

acelaşi drum pe care, cu şapte luni mai-nainte, trecuse şi împăratul Napoleon mergînd de la Cannes spre Paris. Omul mersese, desigur, toată ziua. Părea foarte obosit. Nişte femei din tîrgul ce! vechi, care se află în partea de jos a oraşului, l-au văzut oprindu-se sub copacii din bulevardul Gassendi şi bînd apă la fîntîna din capătul promenadei. Trebuie să-i fi fost tare sete, căci nişte copii, care se luaseră după el, l - a u văzut oprindu-se din nou la două sute de paşi mai departe, ca să bea apă şi de la fîntîna din piaţa tîrgului. Ajuns la colţul străzii Poichevert, coti Ia stînga şi se îndreptă spre primărie. Intră acolo şi ieşi după un sfert de ceas. Un jandarm şedea lîngă poartă, pe banca de piatră pe care se urcase la 4 martie generalul Drouot ca să citească mulţimii înspăimîntate proclamaţia din golful Juan '. Omul îşi scoase şapca şi-l salută cu umilinţă pe jandarm. Fără să-i răspundă la salut, jandarmul se uită cu atenţie la el, îl urmări cîtva timp cu privirea, pe urmă intră în localul primăriei. Era atunci la Digne un han frumos, cu firma La crucea lui Colbas. Hanul acesta era ţinut de un oarecare Jacquin Labarre, om bine văzut în oraş, pentru că se înrudea cu un alt Labarre, care ţinea la Grenoble hanul La trei delfini şi care slujise în corpul călăuzelor 2 . Cînd a debarcat împăratul, s-a vorbit mult prin partea locului despre hanul La trei delfini. Se spunea că generalul Bertrand 3 , travestit în căruţaş, venise de multe ori acolo, în luna ianuarie, împărţind decoraţii soldaţilor şi napoleoni cu nemiluita burghezilor. Adevărul e că, intrînd în Grenoble, împăratul refuzase să locuiască în palatul prefecturii şi, mulţumindu-i primarului, i-a spus: „Mă duc la cineva pe care-l cunosc!" Şi s-a dus la Trei delfini. 1 Golf pe coasta mediteraneană a F ranţei, unde a debarcat Napoleon la 1 martie 1815, ctnd s-a înapoiat din insula Elba. 2 Les guides (ghizi, călăuze) erau im corp de elită în armata lui Napo leon. 3 General al imperiului, neclintit în credinţa sa f a ţ ă de Napoleon ; I - a urmat !n in=nla Elba, apoi în Insula Sfînta Elena, 7*

Gloria aceasta a lui Labarfe de la Trei delfini se răs* frîngea, la douăzeci şi cinci de leghe depărtare, asupra lui Labarre de La crucea lui Colbas. Se spunea despre el în oraş : „E văr cu cel din Grenoble". Omul se îndreptă spre hanul acesta, care era cel mai bun din regiune. Intră în bucătărie, care dădea de-a dreptul spre drum. Toate cuptoarele erau aprinse; un foc mare pîlpîia vesel în sobă. Hangiul, care era în acelaşi timp şi bucătar, trecea foarte preocupat de la vatră la tingiri, pregătind o masă minunată unor căruţaşi care se auzeau rîzînd şi vorbind zgomotos într-o odaie alăturată. Cine a călătorit ştie că nimeni nu mănîncă mai bine decît căruţaşii. O marmotă grasă, nişte potîrnichi albe şi un cocoş sălbatic se învîrteau într-o frigare lungă în faţa focului; pe cuptor fierbeau doi crapi mari şi un păstrăv din lacurile învecinate. Hangiul, auzind că se deschide uşa şi că intră un nouvenit, spuse, fără să-şi ia ochii de la cuptor : — Ce doreşte domnul ? — Să mănînc şi să mă culc ! spuse omul. — Nimic mai uşor! spuse hangiul. In clipa aceea întoarse capul, măsură dintr-o aruncătură de ochi toată înfăţişarea călătorului şi adăugă : Gu plată !... Omul scoase o pungă mare de piele din buzunarul bluzei şi răspunse : — Am bani. — Atunci vă stăm la dispoziţie! spuse hangiul. Omul îşi băgă punga în buzunar, îşi scoase raniţa şi o puse jos, lingă uşă, rămase cu ciomagul în rnînă şi o aşeză pe un scăunel Mngă foc. Digne e situat în munţi. Serile de octombrie sînt friguroase acolo. Intre timp, tot umblînd de colo pînă colo, hangiul trăgea cu coada ochiului la călător. — îmi daţi să mănînc ? întrebă omul. — Numaidecît, spuse hangiul. Pe cînd noul-venit se încălzea, întors cu spatele, vrednicul hangiu Jacquin Labarre scoase din buzunar un creion, apoi rups« un colţ dintr-un ziar vechi care se afla

pe o mescioară, lîngă fereastră. Scrise vreo două rînduri pe marginea albă, îndoi peticul de hîrtie, fără să-l lipească, şi-l dădu unui băiat, care părea că-i serveşte totodată ca ajutor la bucătărie şi ca argat. Hangiul îi şopti ceva la ureche băiatului, care porni în goană spre primărie. Călătorul nu văzuse nimic din toate astea. întrebă din nou : — îmi daţi odată să mănînc ? — Numaidecît, zise hangiul. Copilul se întoarse. Aducea hîrtia înapoi. Hangiul o desfăcu grăbit, ca unul care aşteaptă un răspuns. Păru că citeşte cu atenţie, apoi clătină din cap şi rămase o clipă pe gînduri. In sfîrşit, se întoarse spre călătorul care părea cufundat într-o meditaţie nu prea senină. — Domnule — spuse el — nu vă pot găzdui. Omul se ridică pe jumătate. — Cum, vă e teamă că n-am să plătesc ? Vreţi să plă tesc înainte ? V-am spus doar că am bani. — Nu-i vorba de asta. — Atunci ? — Dumneata ai bani... — Da, spuse omul. — Dar eu — spuse hangiul — n-am nici o cameră. Omul răspunse liniştit : — Lăsaţi-mă în grajd. — Nu pot. — De ce ? — De abia au loc caii. — Atunci — spuse iar omul — o să mă aciuez într-un colţ al podului. O mînă de paie mi-e de ajuns. O să vor bim, după-masă. — Nu-ţi pot da masa. Guvintele acestea, spuse pe un ton măsurat, dar hotărît, i se părură foarte grave călătorului. Se ridică. — Ei, asta-i bună ! Dar eu mor de foame. Umblu de azi-dimineaţă. Am făcut douăsprezece leghe. Plătesc. Vreau să mănînc. — Nu am nimic ! spuse hangiul.

Omul începu să rîda şi se întoarse spre vatră şi spre cuptoare. — Nimic ? Dar astea ce-s ? — Sînt comandate. — De cine ? — De domnii căruţaşi. — CîţJ sînt ? — Doisprezece, — E de mîncare aici pentru douăzeci. — Au comandat şi-au plătit totul dinainte. Omul se aşeză din nou şi spuse fără a ridica vocea : — Sînt la han, mi-e foame şi rămîn. Hangiul se plecă atunci la urechea lui şi-i spuse pe un ton care-! făcu să tresară : — Pleacă ! Călătorul stătea încovoiat în clipa aceea şi împingea, cu vîrful ghintuit al bîtei sale, nişte cărbuni aprinşi în foc. Se întoarse repede şi, cînd deschise gura să răsp u n d ă , h a n g i u l î l p r i vi d r e p t î n o c h i ş i a d ă u g ă t ot în şoaptă : — Ascultă, sa lăsăm vorba. Vrei să-ţi spun pe nume ? Te cheamă Jean Valjean. Vrei să-ţi spun acum cine eşti ? Cînd te-am văzut intrînd, am bănuit ceva. Am întrebat la primărie şi iată ce mi s-a răspuns. Ştii să citeşti ? Spunînd acestea, îi întinse străinului hîrtia desfăcută, care făcuse drumul de la han la primărie şi de la pri mărie la han. Omul aruncă o privire. Hangiul adăugă după o scurta tăcere: Am obiceiul să fiu politicos cu toată lumea. Pleacă I Omul lăsă capul în jos, îşi ridică raniţa de pe podea şi plecă. Apucă pe strada principală. Mergea înainte, la întîmp'are, lipindu-se de case, ca un om umilit şi trist, Nu întoarse capul de loc. Dacă s-ar fi uitat înapoi, l-ar fi văzut pe hangiu! de La crucea lui Colbas în pragul uşii, înconjurat de toţi călătorii care trăseseră la han şi de toţi t recători i de pe st radă, vorbind cu apri ndere şi arătîndu-l cu degetul. Din privirile bănuitoare şi speriate ale grupului şi-ar fi dat seama că, în curînd, sosirea iui va fi evenimentul de seamă a! întregului oraş. 80

N-a văzut nimic din toate astea. Oamenii copleşiţi nu se uită înapoi. Ei ştiu prea bine că piaza rea îi urmăreşte. Merse astfel cîtăva vreme fără să se oprească, trecînd la întîmplare pe străzi pe care nu le cunoştea, uitînd de oboseală, cum se întîmplă totdeauna cînd eşti amărît. Deodată, simţi că leşină de foame. începuse să se întunece. Se uită de jur împrejur, ca să vadă dacă nu des coperă vreun adăpost. Hanul cel frumos era închis pentru el; căuta vreo circiumă oricît de modestă, o cocioabă oricît de săracă. Tocmai se aprindea o lumină la capătul străzii; o creangă de pin, atîrnată de un stîlp de fier, se contura pe cerul senin al asfinţitului. Porni într-acolo. Era într-adevăr o cîrciumă. Gîrciuma din strada Chaffaut. Călătorul se opri o clipă şi se uită prin geam în sala scundă a cîrciumii, luminată de-o lampă mică, aşezată pe masă, şi de focul mare din vatră. Cîţiva inşi stăteau acolo şi beau. Cîrciumarul se încălzea. Flacăra făcea să sfîrîie un ceaun de fier atîrnat de cîrlig. Cîrcmma, care era şi un fel de han, avea două uşi. Una dădea spre stradă, cealaltă dădea într-o curticică plină de gunoi. Călătorul nu se încumetă să intre prin uşa din stradă. Se strecură în curte, se opri din nou, pe urmă apăsă sfios pe clanţă şi împinse uşa. — Gine-i acolo ? zise stăpânul. — Cineva care ar dori să mănînce şi să doarmă. — Bun. Aici puteţi mînca şi puteţi dormi. Călătorul intră. Toţi cei care erau acolo la băut întoarseră capul. Lampa îl lumina dintr-o parte, focul dintr-alta. II cercetară cîtva timp cu privirea, pe cînd îşi scotea raniţa. Cîrciumarul îi spuse : — Uite focul. Mîncarea fierbe în ceaun. Vino să te încălzeşti, prietene. Se aşeză lîngă vatră. îşi întinse la foc picioarele amorţite de oboseală. Din ceaun se răspîndea un miros plăcut. Tot ce se putea desluşi pe faţa sa, sub şapca 81

pleoştită, era o uşoară licărire de mulţumire, amestecată cu înfăţişarea vrednică de milă pe care-o dă deprinderea de a suferi. Avea, de altminteri, un profil hotărît, energic şi trist. Fizionomia asta era ciudată : începea prin a părea umilă şi sfîrşea prin a părea severă. Ochiul lucea sub sprîncene ca un foc sub mărăcini. Unul dintre oamenii care se aflau la masă era un pescar, care, înainte de a intra în circiuma din strada Chaffaut, se dusese să-şi lase calul în grajdul Iui Labarre. Intîmplarea făcuse ca în aceeaşi dimineaţă să-l întîlnească pe străinul acesta cu mutră suspectă mergînd spre Bras d'Asse şi... (am uitat cum îi spune; mi se pare Escoublon), Aşadar, cînd s-a întîlnit cu el, omul, care părea foarte obosit, l-a rugat să-l ia pe şa, dar pescarul i-a răspuns iuţind pasul. Cu o jumătate de ceas mai-nainte, pescarul acesta se afla în grupul care se strîri-sese în jurul lui Jaccjuin Labarre şi le povestise chiar el celor ele La crucea lui Colbas întîlnirea neplăcută din cursul dimineţii. De la locul său făcu un semn pe furiş cîrciumarului. Acesta veni spre el. Schimbară cîteva cuvinte în şoaptă. Omul căzu iarăşi pe gînduri. Cîrciumarul se înapoie la vatră, puse brusc mîna pe umărul omului şi-i spuse : — Trebuie să pleci de-aici. Străinul se întoarse şi răspunse cu blîndeţe : — A ! Ştiţi ? — Da. — M-au alungat de Ia hanul celălalt. — Şi te gonim şi de-aici. — Unde vreţi să mă duc ? — Intr-altă parte. Omul îşi luă bîta şi traista şi plecă. Pe cînd ieşea, cîţiva copii, care-l urmăriseră de La crucea lui Colbas şi care păreau că-l aşteaptă, aruncară cu pietre după el. Se întoarse rnînios şi-i ameninţă cu bîta. Copiii se risipiră ca un stol de pasări. Trecu prin faţa închisorii. La poartă atîrna un lanţ de fier prins de un clopot. Sună. Se deschise o ferestruică. 82

— Domnule temnicer — spuse el, scoffndu-şi respec tuos şapca — aţi vrea să-mi deschideţi şi să mă adă postiţi în noaptea asta ? Un glas răspunse : — Aci e închisoare, nu e han. Fă ceva ca să fii ares tat şi ţi se va deschide. Ferestruica se închise. Apucă pe o străduţă cu multe grădini. Uneîe nu erau îngrădite decît cu garduri vii, care înveseleau strada. Printre aceste grădini şi zăplazuri zări o căsuţă cu un singur etaj, a cărei fereastră era luminată. Se uită pe fereastră, cum făcuse şi la circiumă. Văzu o odaie mare, spoită cu var, în care se afla un pat acoperit cu pînză înflorată; într-un colţ, un leagăn; cîteva scaune de lemn şi o puşcă cu două ţevi atîrnată pe perete. Masa din mijlocul odăii era pusă. O lampă de aramă lumina faţa de masă albă, din pînză groasă, cana de cositor, sclipind ca argintul, plină cu vin, şi castronul cafeniu fumegînd. La masă şedea un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu o faţă veselă şi luminoasă, care sălta un copilaş pe genunchi. Lîngă el, o femeie foarte tînără alăpta un alt copil. Tatăl rîdea, copilul rîdea, iar mama zîmbea. Străinul rămase o clipă pe gînduri în faţa acestei privelişti plăcute şi mîngîietoare. Ce se petrecea în sufletul său ? Numai el ar fi putut spune. îşi spunea probabil că familia aceasta veselă va fi primitoare şi că acolo unde vedea atîta fericire va găsi poate un pic de milă. Bătu foarte încet în fereastră. Nu-l auziră. Bătu din nou. O auzi pe femeie spunînd: — Bărbate, mi se pare că bate cineva. — Nu, răspunse soţul. Bătu a treia oară. Soţul se sculă, luă lampa, se duse la uşă şi deschise. Era un bărbat înalt, jumătate ţăran, jumătate meseriaş. Purta un şorţ mare de piele, care-i ajungea pînă la umărul stîng şi în car» purta ca într-un buzunar, prins în

cingătoare, tot felul de lucruri : un ciocan, o batistă roşie şi un corn pentru prafui de puşcă. Cînd îşi dădea capul pe spate, cămaşa-i iarg deschisă şi cu gulerul răsfrînt lăsa să se vadă grumazul vînjos, alb şi gol. Avea "sprîncene groase, favoriţi mari, negri, ochii bulbucaţi, partea de jos a feţei lunguiaţă şi, pe deasupra, mulţumirea aceea de a se afia la el acasă, care nu se poate descrie. D n u l e — spuse c ă l ă t l el , e nu se p Domnule — spuse călătorul — vă cer iertare. Aţi putea să-mi daţi, contra plată, o farfurie cu supă şi un colţ unde să mă culc în şopronul din grădină ? Aţi vrea ? Cu plată !... — Cine eşti dumneata ? întrebă stăpînu! locuinţei. Omul răspunse : — Vin din Puy-Aloisson. Am umblat toată ziua. Am făcut douăsprezece leghe. Primiţi dacă plătesc ? — Nu rn-aş da înapoi să adăpostesc pe cineva de treabă care plăteşte, spuse ţăranul. Dar de ce nu te duci dumneata la han ? — Nu e loc. — Ei aş ! Nu se poate! Nu-i nici zi de Mici, nici zi de tîrg. Ai fost la Labarre ? — Da. — Şi?

Călătorul răspunse încurcat: — Nu ştiu... Nu m-a primit. — Ai fost la circiuma din strada Chaffaut ? încurcătura străinului spori. îngăimă : — Nici acolo nu m-au primit. Pe chipul (ăranului se ivi o umbră de bănuială ; îl privi pe noul-venit din creştet pînă-n tălpi şi exclamă c-un fel de înfiorare : — Nu cumva dumneata eşti acela... ? Mai aruncă o privire asupra străinului, făcu trei paşi înapoi, puse lampa pe masă şi luă puşca din perete. între timp, la cuvintele ţăranului: „Nu cumva dumneata eşti acela... ?" femeia se ridicase, îşi luase cei doi copii în braţe şi fugise repede în spatele bărbatului, pri84

vindu-I pe străin cu groază, cu sînul dezgolit, cu ochii înspăimântaţi, murmurînd : — Tsomaraude ! ' Totul se petrecu în mai puţin decît se poate închipui. După ce-l cercetă cîteva clipe pe străin ca pe-o năpîrcă, stăpînul casei se întoarse spre uşă : — Pleacă ! — Fie-vă milă J spuse omul. Un pahar cu apă ! — Un glonţ de puşcă ! spuse ţăranul. Apoi trînti uşa cu putere şi omul îl auzi trăgînd două zăvoare mari. O clipă după aceea, fereastra fu închisă şi cu oblonul, şi zgomotul drugului de fier care-l fixa străbătu pînă afară. Se înnopta din ce în ce. Vîntul rece al Alpiîor începuse să sufle. La lumina slabă a amurgului, străinul zări într-una din grădinile de pe marginea străzii un fel de bordei mic, ascuns în buruieni. Sări cu hotărîre un gard de lemn şi intră în grădină. Se apropie de bordeiul care avea în loc de uşă o deschizătură îngustă, foarte joasă, semănînd cu barăcile pe care şi le fac cantonierii la marginea drumurilor. Crezu că era într-adevăr baraca unui cantonier. Ii era foame şi frig. Se resemnase în ce priveşte foamea, dar avea cel puţin un adăpost împotriva frigului. Barăcile astea nu sînt de obicei ocupate în timpul nopţii. Se culcă pe burtă şi se strecură înăuntru. Era cald şi dădu peste un culcuş de paie destul de bun. Rămase o clipă întins acolo, fără să poată face vreo mişcare, atît era de obosit. Pe urmă, pentru că traista din spate îl stînjenea şi-i putea sluji foarte bine drept pernă, începu să desfacă una dintre curele. Atunci se auzi un rnîrîit sălbatic. Ridică ochii. Capul unui dulău uriaş se contura în umbră, la deschizătura bordeiului. Nimerise în cuşca unui cîine. Voinic şi curajos, omul puse rnîna pe bîtă, îşi făcu din traistă scut şi ieşi din cuşcă cum putu, dar nu fără să-şi lărgească rupturile zdrenţelor de pe el. Ieşi tot aşa şi din grădină, mergînd de-a-ndărătelea, fiind silit, ca să ţină 1 Expresis diaisctalâ din Alpii francezi, însemnînd iîlhar.

dulău! !a distanţă, să recurgă la acei fel de-a mînui bastonul pe care maeştrii acestui soi de scrimă îl numesc „roza acoperită". Cînd izbuti, nu fără greutate, să treacă iar dincolo de zăplaz şi se găsi din nou în stradă, singur, fără culcuş, fără acoperiş, fără adăpost, alungat pînă şi din patul ăsta de paie, pînă şi din cuşca păcă toasă de cîine, se prăbuşi pe o piatră. Se spune că un drumeţ care tocmai trecea pe-acolo l-ar fi auzit offînd : „Nu-s nici măcar un cîine I" Se ridică îndată şi porni iar la drum. Ieşi din oraş, sperînd să găsească vreun copac sau vreo claie de fîn unde să se adăpostească. Merse astfel cîtva timp, cu capul plecat. Cînd se crezu departe de orice aşezare omenească, ridică ochii şi căută în jurul lui. Se afla pe o eîmpie ; în faţa lui se ridica una din acele coline joase, acoperite cu mirişti, care după seceriş seamănă cu nişte capete tunse. Zarea era întunecată; nu numai de bezna nopţii, dar şi din pricina norilor care coborîseră foarte jos, părînd că se sprijină chiar pe colină şi acoperind tot cerul. Cu toate acestea, întrucît tocmai răsărea luna, şi la zenit mai plutea o rămăşiţă din lumina asfinţitului, norii alcătuiau sus pe cer un fel de boltă alburie, de unde abia ajungeau pe pămînt cîteva raze. Părnîntul era astfel mai luminat decît cerul, făcînd un efect deosebit de sinistru, iar colina, de-o formă firavă şi sărăcăcioasă, se contura nedesluşită şi alburie în zarea mohorîtă. Era o privelişte tristă, măruntă, jalnică, mărginită. Nimic altceva pe dîmb şi pe eîmpie decît un arbore diform, care se încovoia fremătînd la cîţiva paşi de călător. Omul acesta, de bună seamă, era departe de-a fi înzestrat cu acele delicate deprinderi ale minţii şi ale sufletului care te fac sensibil la aspectele misterioase ale lucrurilor. Totuşi, cerul, colina, cîmpia şi copacul aveau în ele ceva atît de trist, îneît, după o clipă de încremenire şi visare, el luă grăbit drumul înapoi. Sînt clipe cînd firea pare duşmănoasă. Se întoarse. Porţile oraşului erau închise. Digne, care fusese asediat pe vremea războaielor religioase, era încă

se

în 1^15 înconjurat de ziduri vechi, întărite cu turnuri pătrate, care mai tîrziu au fost date jos. Trecu printr-o spărtură şi intră din nou în oraş. Era pe la opt seara. Deoarece nu cunoştea străzile, o luă iar la întîmplare. Ajunse astfel la prefectură, apoi la seminar. Trecînd prin faţa catedralei, ameninţă cu pumnul spre biserică. în colţul pieţei se afla o tipografie. Acolo fuseseră tipărite pentru întîia dată proclamaţiile împăratului şi ale gărzii imperiale, aduse din insula Elba şi dictate chiar de Napoleon. Zdrobit de oboseală şi nemaiavînd nici o nădejde, se culcă pe banca de piatră de la uşa tipografiei. O bătrînă ieşea tocmai atunci din biserică. Văzîndu-l întins pe bancă, îl întrebă : — Ce faci aici, prietene ? Răspunse aspru şi mînios : — Precum vedeţi, coană-rnare., m-am culcat. Coana-mare, vrednică într-adevăr de acest nume, era doamna marchiză de R... — Aici, pe bancă ? spuse ea. — Nouăsprezece ani am avut o saltea de lemn ; astăzi am una de piatră. — Ai fost soldat ? — Da, coană-rnare. Am fost soldat. — De ce nu te duci la han ? ■— Pentru că n-am bani. — O ! — spuse doamna de R. — n-am la mine decît douăzeci de centime. — Daţi-mi-le şi pe alea. Omul luă cele douăzeci de centime. Doamna de R. adăugă : — N-o să poţi găsi adăpost Ia han cu atît de puţin. Ai încercat cumva ? E cu neputinţă să-ţi petreci aşa toată noaptea. Desigur, trebuie să-ţi fie foame şi frig. Putea să te primească cineva de milă. — Am bătut la toate uşile. — Şi? — Am fost alungat de pretutindeni.

Coana-mare atinse braţul omului şi-i arătă de cealaltă parte a pieţei o căsuţă joasă, alături de episcopie. — Ai bătut la toate uşile ? spuse ea. — Da. — Ai bătut şi acolo ? — Nu. — B a t e! II PRUDENŢA DA SFATURI ÎNŢELEPCIUNII In seara aceea, după plimbarea sa obişnuită prin oraş, episcopul din Digne rămăsese pînă tîrziu închis în camera sa. Pregătea o mare lucrare, Datoriile, care din nefericire a rămas neterminată. Cerceta cu grijă tot ce-au spus în această materie însemnată părinţii bisericii şi marii 'învăţaţi. Cartea lui era împărţită în două : mai întîi, datoriile tuturora, apoi datoriile fiecăruia după clasa socială din care face parte. Datoriile tuturora sînt datoriile mari. Ele sînt în număr de patru. Sfîntul Matei le arată astfel : datoriile către dumnezeu (Matei VI), datoriile faţă de sine însuşi (Matei V, 29, 30), datoriile faţă de aproape (Matei VII, 12), datoriile faţă de fiinţe (Matei VI, 20, 25). Celelalte datorii au fost găsite de către episcop, arătate şi prescrise în alte părţi. Datoriile faţă de suverani şi de supuşi, în Epistola către romani; faţă de judecători, soţii, mame şi tineri, în Sfîntul Petru; faţă de soţi, părinţi, copii şi servitori, în Epistola către efesieni; faţă de credincioşi în Epistola către evrei; faţă de fecioare în Epistola către corintieni. Din toate aceste prescripţii, el făcea cu migală un tot armonios pe care voia să-I pună la îndemîna credincioşilor. Pe la orele opt el lucra încă, scriind destul de anevo ios pe nişte pătrăţele de hîrtie, cu o carte mare deschisă pe genunchi, cînd doamna Magloire intră ca de obicei să ia argintăria din dulapul de lîngă pat. Puţin după aceea, înţelegînd că masa era pusă şi că probabil sora

sa îl aştepta, episcopul închise cartea, se ridică de la masă şi intră în sufragerie. Sufrageria era o încăpere lunguiaţă, cu un cămin, cu o uşă care dădea spre stradă (cum am mai spus) şi o fereastră care dădea spre grădină. Doamna Magloire tocmai sfîrşise de pus masa. Tot căutîndu-şi de lucru, vorbea cu domnişoara Baptistine. Pe masă se afla o lampă. Masa era lîngă cămin, în care ardea un foc bunicel. Ni le putem lesne închipui pe cele două femei, amîndouă trecute de şaizeci de ani : doamna Magloire, mică de statură, grasă, vioaie; domnişoara Baptistine, blajină, subţirică, plăpîndă, puţin mai înaltă decît fratele ei, îmbrăcată cu o rochie de mătase castanie, culoare la modă în 1806, pe care o cumpărase pe-atunci de la Paris şi care mai ţinea încă. Slujindu-mă de cuvinte vulgare, care au darul de a reda într-un singur euvînt ceea ce abia s-ar putea spune într-o pagină întreagă, doamna Magloire părea o ţărancă, iar domnişoara Baptistine o cucoană. Doamna Magloire purta o scufă albă, încreţită; la gît avea o cruciuliţă de aur, singurul juvaer feminin din casă, o eşarfă foarte albă, ieşind din rochia de pos tav negru, cu mîneci largi şi scurte, un şorţ de bumbac, cu pătrate roşii şi verzi, legat în talie cu o panglică verde cu pieptar la fel, prins cu două ace în colţurile de sus ; purta pantofi groşi şi ciorapi galbeni ca femeile din Marsilia. Rochia domnişoarei Baptistine era croită după modelul din 1806: talia sus, fustă strîmtă, mîneci cu volănaşe, cu butoniere şi cu nasturi. îşi ascundea părul cărunt sub o perucă cu cîrlionţi zisă ă l'enfant. Doamna Magloire părea isteaţă, ageră şi bună ; colţurile gurii ei erau inegal ridicate, iar buza de sus mai groasă decît cea de jos, ceea ce îi dădea un aer ursuz.şi autoritar. Atîta vreme cît monseniorul tăcea, ea îi vorbea răspicat, cu un amestec de respect şi de libertate; dar, de îndată ce monseniorul începea să vorbească — cum am văzut — ea îi asculta supusă, ca şi domnişoara. Domnişoara Baptistine nici măcar nu vorbea. Se mărginea să asculte şi să-i facă pe plac, N-a fost fru-

moaşă nici în tinereţe ; avea ochi mari, albaştri, bulbucaţi, nasul lung şi coroiat; dar toată înfăţişarea ei, toată fiinţa ei — am spus-o de la început — arătau o bunătate de negrăit. Fusese din totdeauna predestinată blîndeţii; însă credinţa, mila, speranţa — ce!e trei virtuţi care încălzesc sufletul — ridicaseră încet-încet această blîndeţe pînă la sfinţenie. Natura o făcuse oaie ; religia o făcuse înger. Sărmană şi sfîntă fată ! Duioasă amintire dispărută ! Domnişoara Baptistine a povestit de atunci de atîtea ori cele ce s-au petrecut la episcopie în seara aceea, încît multe persoane care mai sînt încă în viaţă îşi amintesc cele mai mici amănunte. In clipa cînd domnul episcop intră, doamna Magloire vorbea cu oarecare aprindere. Stătea de vorbă cu domnişoara pe o temă care-i era familiară şi cu care episcopul se obişnuise. Era vorba despre clanţa de la uşa din faţă. Se pare că, ducîndu-se să facă tîrguîeli pentru cină, doamna Magloire auzise în cîteva locuri tot felul de zvonuri. Se vorbea despre o haimana cu mutra suspectă ; se spunea că un vagabond deocheat şi-ar fi făcut apariţia, că trebuie să se afle pe undeva prin oraş şi că cei ce s-ar întoarce noaptea tîrziu acasă ar putea sa aibă întîlniri neplăcute. Se mai spunea că paza e foarte prost asigurată, dat fiind că domnul prefect şi domnul primar nu se aveau bine şi căutau să-şi pună beţe-n roate unul altuia. Că rămînea, deci, în sarcina oamenilor de treabă să-şi facă singuri poliţia şi să-şi organizeze paza, avînd grijă să-şi închidă, să-şi zăvorască şi să-şi baricadeze casele şi, mai ales, să-şi încuie bine toate uşile. Doamna Magloire apăsă pe aceste ultime cuvinte; dar episcopul venea din camera sa, unde-i fusese destul de frig; se aşeză în faţa căminului ca să se încălzească şi se gîndea la cu totul altceva. Nu luă în seamă aluzia pe care o făcuse anume doamna Magloire. Ea o repetă. Atunci, domnişoara Baptistine, voind să-i facă pe plac doamnei Magloire, fără să-l supere pe fratele ei, cuteză să spună cu sfială ;



— Frate dragă, ai auzit ce spune doamna Magloire ? — Am cam auzit ceva, răspunse episcopul. Apoi, întorcîndu-şi scaunul pe jumătate, punîndu-şi mîinile pe genunchi şi ridicînd spre bătrîna menajeră chipul său prietenos şi uşor înveselit, pe care-l lumina focul, adăugă : Ei, s-auzim. Ce este ? Ce s-a întîmplat ? Ne pîndeşte cumva vreo mare primejdie ? Atunci, doamna Magloire luă din nou de la capăt toată povestea, exagerînd întrucîtva, fără să-şi dea seama. Se părea că un ţigan, un coate-goale, un fel de cerşetor periculos se afla în momentul acela în oraş. Se dusese să tragă la Jacquin Labarre, care n-a vrut să-l primească. A fost zărit trecînd pe bulevardul Gassendi şi dînd seara tîrcoale pe străzi. Un om vrednic de ştreang, cu o mutră îngrozitoare. — Adevărat ? spuse episcopul. Această întrebare, care doamnei Magloire îi păru o încuviinţare, o încuraja ; i se părea un semn că episcopui începea să ffe şi el îngrijorat; continuă deci trium fătoare : — Da, monseniore. E-aşa cum vă spun. In noaptea asta o să se întîmple cu siguranţă o nenorocire în oraş. Toată lumea vorbeşte. Mai cu seamă că paza e atît de prost asigurată ! (Repetiţie necesară.) Să trăieşti într-o localitate de munte şi să n-ai nici măcar felinare noaptea pe străzi ! Ieşi în stradă... întuneric beznă... Aşa că eu spun, monseniore, şi domnişoara e de aceeaşi părere... — Eu — întrerupse sora — n-am nici o părere. Ce face fratele meu e bine făcut. Doamna Magloire continuă, ca şi cum n-ar fi auzit protestul : — Sîntem de părere că locuinţa noastră nu-i sigură de loc ; că, dacă monseniorul încuviinţează, am să-i spun lui Paulin Musebois, lăcătuşul, să vină să pună la loc vechile zăvoare ; le avem ; o treabă de-un minut; şi cred, monseniore, că-i nevoie de zăvoare măcar în noaptea asta ; fiindcă eu cred că nimic nu e mai grozav decît o uşă pe care primul venit o poate deschide doar apăsînd pe clanţă; mai cu seamă că monseniorul are obiceiul să

spună totdeauna : „Intră .'", iar pe de altă parte, în mijlocul nopţii, o! doamne! nici măcar nu mai e nevoie să baţi... In clipa aceea se auzi o bătaie destul de puternică în uşă. —- Intră ! spuse episcopul.

III EROISMUL SUPUNERII PASIVE Uşa se deschise. Se deschise brusc, pînă la perete, ca şi cum ar fi împins-o cineva cu energie şi hotărîre. Intră un om. II cunoaştem pe omul acesta. E drumeţul pe care l-am văzut adineaori rătăcind în căutarea unui culcuş. Intră, făcu un pas şi se opri, lăsînd uşa deschisă în urma sa. Avea traista pe umăr, bîta în mînă, o expresie aspră, cutezătoare, obosită şi violentă în ochi. Focul din cămin îl lumina. Era hidos. O arătare sinistră. Doamna Magloire nu avu nici măcar puterea să scoată un strigăt. Tresări şi rămase înmărmurită. Domnişoara Baptistine se întoarse, se uită la omul care intrase şi fu gata să se ridice de spaimă, dar, întorcînd încet capul spre cămin, se uită la fratele ei şi atunci fafa i se linişti şi se însenină din nou. Episcopul aţintea asupra omului o privire liniştită. Clnd voi să deschidă gura ca să-l întrebe desigur pe noul-venit ce doreşte, acesta îşi sprijini amîndouă mîinile pe ciomag, îşi plimbă pe rînd privirea de la bătrîn la femei şi, fără să aştepte ca episcopul să spună ceva, zise cu glas tare : — Ascultaţi î Mă numesc Jean Valjean. Sînt ocnaş. Am stat nouăsprezece ani la ocnă. Am fost eliberat acum patru zile şi sînt în drum spre Pontarlier, locul unde trebuie să ajung. Am făcut patru zile de la Toulon. Astăzi am făcut douăsprezece leghe pe jos. Astă-seară,

rfnd am ajuns aici, rn-am dus fa un han, dar rn-au alungat din pricina livretului meu galben pe care l-am arătat la primărie. Aşa trebuia. M-am dus la alt han. Mi s-a spus : „Pleacă 1" La fel ca şi dincolo. Nimeni n-a vrut să mă primească. M-am dus la închisoare ; temnicerul nu mi-a deschis. Am intrat în cuşca unui cîine. Clinele m-a muşcat şi rn-a alungat, parc-ar fi fost om. S-ar fi spus că ştia şi el cine sînt. M-am dus pe cîmp să mă culc sub stele. Nu era nici o stea. M-am gîndit c-ar putea să plouă şi că nimeni n-ar putea să împiedice ploaia şi m-am întors în oraş, ca să mi se trîntească o uşă în nas. Colo, în piaţă, mă culcasem pe o piatră. O femeie cumsecade mi-a arătat casa dumneavoastră şi mi-a spus : „Bate şi-acolo !" Am bătut. Ce-i aici ? E un han ? Am bani. Avutul meu. O sută nouă franci şi şaptezeci şi cinci de centime, pe care i-arn cîştigat la ocnă, în nouăsprezece ani, prin munca mea. Plătesc. Ce-mi pasă ? Am bani. Sînt foarte obosit. Am făcut douăsprezece leghe pe jos. Mi-e foame. Pot să rămîn ? — Doamnă Magloire — spuse episcopul — mai pune un tacîm. Omul făcu trei paşi şi se apropie de lampa care se afla pe masă. — Stafi, spuse el, ca şi cum n-ar fi înţeles bine. Nu-i aşa. Aţi auzit ? Sînt ocnaş. Puşcăriaş. Vin de la ocnă. Scoase din buzunar o foaie de hîrtie galbenă pe care o desfăcu: Iată biletul meu de identitate. E galben, pre cum vedeţi. Din pricina lui sînt izgonit de peste tot. Vreţi să citiţi ? Şi eu ştiu să citesc. Am învăţat la ocnă. E o şcoală, acolo, pentru cei care vor. Ascultaţi, iată ce mi s-a pus în livret: Jean Valjean, ocnaş eliberat, năs cut la... asta nu vă interesează. A stat nouăsprezece ani la ocnă. Cinci ani pentru furt prin spargere şi patruspre zece ani pentru că a. încercat să evadeze de patru ori. E un om foarte primejdios... Asta e! Toată lumea m-a alun gat. Dumneavoastră vreţi să mă primiţi ? Aici e han ? Puteţi să-mi daţi ceva de mincare şi-un loc unde să mă culc ? Aveţi vreun grajd ?

»- Doamnă Magloire — spuse episcopul — sa pui aşternut curat în patul din alcov. Am mai arătat cît de supuse erau cele două femei. Doamna Magloire ieşi ca să aducă la îndeplinire ceea ce i se poruncise. Episcopul se întoarse spre călător : — Domnule, şezi şi te încălzeşte. Vom cina numaidecît. O să ţi se pregătească patul în timp ce vei lua masa. Acum omul înţelese totul. Pe faţa lui, pînă atunci întunecată şi aspră, se întipări uimire, îndoială, bucurie. Rămăsese încremenit. începu să bolborosească, parcă şi-ar fi ieşit din min{i : — Adevărat ? Cum ? Mă primiţi ? Nu mă daţi afară ? Mie, unui ocnaş, îmi spuneţi domnule ? Nu mă tutuiţi ? Mi se spune peste tot: „Marş, cîine!" Eram sigur c-o să mă daţi afară. De aceea v-am şi spus îndată cine sînt. O ! ce cumsecade a fost femeia care m-a îndrumat aici ! O să mănînc ! O să dorm într-un pat! Intr-un pat cu saltea şi cu cearşafuri ca toată lumea ! De nouăsprezece ani n-am mai dormit într-un pat. Vreţi într-adevăr să rămîn ? Sînteţi oameni de treabă ! De altfel, am bani. Plătesc oricît. Iertaţi-mă, domnule hangiu, cum vă numiţi ? Plătesc oricît îmi cereţi. Sînteţi un om cumse cade. Sînteţi hangiu, nu-i aşa ? — Sînt preot — spuse episcopul — şi locuiesc aici. ■ — Preot ? spuse omul. O ! ce preot de ispravă I Atunci, n-o să-mi cereţi bani ? Sînteţi parohul, nu-i aşa ? Parohul bisericii celei mari ? Da, adevărat, prost mai sînt ! Nu văzusem tichia pe care o purtaţi! Pe cînd vorbea pusese traista şi bîta într-un colţ, apoi îşi băgă biletul de identitate la loc în buzunar şi se aşeză. Domnişoara Baptistine îl privea cu blîndeţe. El continuă : — Sînteţi omenos, domnule preot. Nu ştiţi să dispre ţuiţi. Ce minunat lucru este un preot bun ! Atunci, n-o să fie nevoie să plătesc ? — Nu, spuse episcopul. Ţine-ţi banii ! Gît spuneai că ai ? Parcă o sută nouă franci-

— Şi şaptezeci şi cinci de centime, adăugă omul. — O sută nouă franci şi şaptezeci şi cinci de cen time. Şi cît timp ţ i - a trebuit ca să aduni suma asta ? — Nouăsprezece ani. — Nouăsprezece ani! Episcopul oftă adînc. Omul urmă : — Am tofi banii. In patru zile n-arn cheltuit decît un franc şi douăzeci şi cinci de centime, pe care i-am cîştigat ajutînd la descărcarea unor căruţe la Grasse. Intrucît sînteţi abate, am să vă spun : aveam un duhovnic şi la închisoare. Pe urmă, într-o zi, am văzut un episcop. I se spunea monsenior. Era episcopul de la Majore din Marsilia. Un fel de paroh mai mare peste parohi. Ştiţi, vă cer iertare, nu mă prea pricep ; pentru mine lucrurile astea sînt atît de străine ! înţelegi dumneata — noi ăştia! A făcut slujba în mijlocul închisorii, pe un altar; avea pe cap ceva ascuţit, de aur, care la amiază, în toiul zilei, strălucea. Eram aşezaţi în rînduri. Pe trei laturi. In faţa noastră — tunurile încărcate. Nu prea vedeam bine. Ne-a vorbit, dar era prea departe ; nu-l auzeam. Iată ce însem nează un episcop. Pe cînd vorbea, episcopul s-a dus să închidă uşa, care rămăsese deschisă de perete. — Doamnă Magloire — spuse episcopul — pune tacîmul cît mai aproape de foc. Şi întorcîndu-se spre oaspe tele său : Vîntul e aspru noaptea în Alpi. Trebuie să-ţi fie frig, domnule, nu-i aşa ? Ori de cîte ori rostea cuvîntul „domnule", cu glasul lui atît de blînd şi de mîngîietor, chipul omului se ilumina. „Domnule" spus unui ocnaş e ca un pahar cu apă întins unui naufragiat de pe Meduza'. Decăderea a ahtiată după preţuire. — Lampa asta — spuse episcopul — nu prea lumi nează bine. Doamna Magloire înţelese şi se duse să ia de pe căminul din camera de culcare a monseniorului cele două ' Aluzie Ia un naufragiu din 1816. Supravieţuitorii au fast salvaţi după douăsprezece zile, aproape morţi de foame şi seta,

sfeşnice de argint, pe care le aprinse şi ie aşeză pe masă. — Domnule paroh. — spuse omul — sînteţi prea bun. Nu mă dispreţuiţi. Mă primiţi în casa dumneavoastră. Aprindeţi luminările pentru mine. Nu v-ara ascuns, totuşi, de unde vin şi că sînt un păcătos. Episcopul, aşezat lîngă el, îl atinse uşor pe mînă : — Puteai nici să nu-mi spui cine eşti. Asta nu e casa mea ; e casa domnului. Uşa asta nu-l întreabă pe cel ce intră dacă are un nume, ci dacă are vreo durere. Dum neata suferi; ţi-e foame şi sete; fii binevenit. Şi nu-mi mulţumi; nu-mi mai spune că te-am primit la mine. Nimeni nu este aici la el acasă, afară de cel ce are nevoie de un azil. Dumneata, care eşti în trecere, află că eşti mai acasă decît mine. Tot ce e aici e al dumitale. Ce nevoie am să-ţi ştiu numele ? De altminteri, înainte de a mi-l spune, aveai unul pe care-l ştiam. Omul se uită mirat: — Adevărat ? Ştiaţi cum mă cheamă ? — Da, răspunse episcopul; te numeşti fratele meu. — O! domnule paroh — exclamă omul — nu mai puteam de foame cînd am intrat aici ; dar dumneavoastră sînteţi atît de bun, încît nu mai ştiu ce am : mi-a trecut. Episcopul îl privi şi îi spuse: — Ai suferit mult ? — Vai ! haina roşie, ghiuleaua la picior, o scîndură pentru dormit, zăpuşeala, frigul, munca, ocnaşii, lovitu rile de bîtă 1 Lanţuri grele pentru orice. Carcera pentru o vorbă. Chiar bolnav, în pat, purtam lanţuri. Cîinii, da, cîinii o duc mult mai bine. Nouăsprezece ani ! Am patru zeci şi şase. Şi-acum, biletul de identitate galben. Asta e ! — Da — spuse episcopul — vii dintr-un loc al tris teţii. Ascultă : va fi mai multă bucurie în cer pentru chipul înlăcrimat al unui păcătos pocăit, decît pentru hla mida albă a o sută de drepţi. Dacă ieşi din locul acela de suferinţă cu gînd de ură şi de mînie faţă de oameni, eşti vrednic de milă ; daca ieşi de-acolo cu gînd de bună tate, de blîndeţe şi de pace, preţuieşti mai mult decît oricare dintre noi. 96

între timp, doamna Magloire adusese la masă o supă făcută cu apă, untdelemn, pîine şi sare, puţină slănină, o bucată de carne de berbec, smochine, brînză proaspătă şi o pîine mare de secară. La cina obişnuită a domnului episcop adăugase, de la ea, o sticlă cu vin vechi de Mauves. Faţa episcopului luă deodată acea înfăţişare de voioşie caracteristică firilor ospitaliere. — La masă ! spuse el cu vioiciune. Aşa cum făcea ori de cîte ori avea un străin îa masă, îl aşeză pe om la dreapta sa. Domnişoara Baptistine, cît se poate de liniştită şi de naturală, luă loc la stînga. Episcopul rosti binecuvîntarea, apoi servi chiar el supa, ca de obicei. Omul începu să mănînce cu lăcomie. Deodată, episcopul spuse : — Mi se pare că mai lipseşte ceva de la masă. într-adevăr, doamna Magloire nu pusese decît cele trei tacîmuri strict necesare. Iar obiceiul casei era ca, atunci cînd episcopul avea pe cineva la masă, să se pună, de formă, toate cele şase tacîmuri de argint. Această nevinovată aparenţă de lux era un fel de copilărie plină de farmec în casa asta liniştită şi cumpătată, care ridica sărăcia pînă la demnitate. Doamna Magloire înţelese observaţia, ieşi fără să spună o vorbă şi, într-o clipă, cele trei tacîmuri cerute de episcop străluceau pe faţa de masă, aşezate simetric în faţa fiecăruia dintre cei trei comeseni. IV AMĂNUNTE ASUPRA STINELOR DIN PONTARLIER Şi-acum, ca să dăm o imagine a celor ce s-au petrecut la această masă, socotim nimerit să transcriem aici un pasaj dintr-o scrisoare a domnişoarei Baptistine către doamna de Boischevron, în care se povesteşte cu o exactitate naivă convorbirea dintre ocnaş şi episcop :

...Omul acesta nu dădea nici o atenţie nimănui. înfuleca lacom, ca un hămesit. Totuşi, după supă, spuse: — Domnule preot, om al lui dumnezeu, toate astea slnt cu mult prea bune pentru mine; dar trebuie s-o spun: căruţaşii care n-au vrut să mă lase să mănînc cu ei se ospătează mai bine decî't dumneavoastră. între noi fie vorba, observaţia m-a izbit tntrucltva. Fratele meu a răspuns: — Ei slnt ţnai obosiţi decît mine. — Nu, spuse omul. Au bani mai mulţi. Sînteţi sărac. Văd eu. Poate că nici nu sînteţi paroh. Sînteţi măcar paroh ? A ! dacă dumnezeu ar fi cu adevărat drept, ar trebui să fiţi paroh. — Bunul dumnezeu e mai mult decît drept, a spus fratele meu. După o clipă a adăugat: — Domnule Jean Valjean, te duci la Pontarlier ? — Trebuie să mă duc acolo. Mi se pare ,că aşa a spus omul. Apoi a continuat: — Mîine în zori, trebuie s-o pornesc la drum. E greu să tot călătoreşti. Noaptea e frig; ziua — zăpuşeală. — Te duci într-un loc bun, spuse fratele, meu. Pe vre mea revoluţiei familia mea a fost ruinată. Eu m-am refu giat la început în Franche-Cdmte şi am trăit cîtva timp acolo din munca braţelor mele. Aveam tragere de inimă. Am găsit de lucru. N-ai decît să alegi. Sînt fabrici de hîrtie, tăbăcării, distilerii, fabrici de ulei, de ceasornice, oţelării, fabrici de alamă, pe puţin douăzeci de uzine de fier, dintre care patru foarte mari la Lods, la Châtillon, la Audincourt şi la Beure... Cred că nu mă înşel şi că acestea slnt de bună seamă numele pomenite de fratele meu. Apoi s-a oprit şi mi s-a adresat mie: — Dragă soră, n-avem noi ceva rude prin părţile acelea ? l-am răspuns: — Avem, printre alţii, pe domnul de Lucenel, fost căpitan de barieră la Pontarlier sub vechiul regim.

— Da — adăugă fratele meu — dar în '93 nu mai aveai rude, nu mai aveai decit braţele. Am muncit. Există la Pontartier, unde te duci dumneata, domnule Valjean, o industrie cu totul patriarhală şi incîntătoare; dragă soră, aceea a preparării brînzeturilor. Şi fratele meu, tot lndemnîndu-l pe om să mănînce, ia explicat pe larg ce sini sttnele din Pontarlier. Ele slnt de două feluri: „fermele mari", care sint ale chiaburilor şi unde se găsesc patruzeci sau cincizeci de vaci, care produc şapte-opt mii de roţi de caş pe vară; şi sttnele sau „brînzăriile în tovărăşie", care slnt ale săracilor ; ţăranii de pe idealuri îşi cresc vacile împreună şi îşi împart între ei produsele. Ei iau cu simbrie un brînzar, căruia îi spun baci; acesta primeşte laptele de la ţăranii asociaţi, de trei ori pe zi, Insemnînd cantităţile pe un răboj lung. Lucrul la stînă începe pe la sfîrşitul lui aprilie, iar pe la mijlocul iui iunie bacii duc vacile la munte. Omul se învioră mîncînd. Fratele meu îi dădea să bea din vinul acela bun de Mauves, din care el nu bea nicioodată, spunînd că e un vin scump. Fratele meu îi dădea toate aceste amănunte cu voioşia firească pe care i-o cunoaşteţi, îmbinîndu-şi spusele cu fel de fel de gingăşii pentru mine. A stăruit mult asupra buneistări a unui baci, ca şi cum ar fi vrut ca omul să înţeleagă, dar fără să-l sfătuiască de-a dreptul şi categoric că în felul acesta şi-ar găsi un adăpost. Un lucru m-a izbit. Omul acesta era ceea ce v-am spus. Ei, bine, fratele meu, cit a ţinut cina şi-n tot cursul serii, n-a spus, în afară de cele cîteva cuvinte despre /sus, nimic care să-i amintească acestui om cine era, ori să-l lase să înţeleagă cine era fratele meu. Era totuşi un prilej nimerit să-i ţină o mică predică şi .. I

OQK

I

să fiu pusă în libertate ? Ei bine, am să vă spun adevărul şiapoi o să mă lăsaţi să plec, nu-i aşa ? Bestia asta de primar, hodorogul ăsta ticălos, e pricina tuturor necazurilor mele. Inchipuiţi-vă, domnule Javert, că m-a dat afară din pricina unor nepricopsite care umblau cu tot felul de vorbe prin atelier. Nu-i îngrozitor ? Să dai afară o biată fată care-şi vede cinstit de munca ei ? De-atunci nam mai avut cu ce trăi şi de-aici mi se trage toată nenorocirea. Mai înainte de orice, o îndreptare pe care ar trebui s-o facă domnii de Ia poliţie ar fi să-i împiedice pe antreprenorii muncilor din închisori de-a se purta rău cu oamenii săraci. Uite, să vă spun despre ce e vorba. Să zicem că ai un venit oarecare pe zi cusînd cămăşi şi pe urmă preţurile se schimbă şi nu mai ai cu ce trăi. Nu mai ai încotro. Trebuie să te apuci de orice. Eu, de pildă, o aveam pe micuţa mea Cosette şi am fost silită să ajung o stricată. Aţi priceput acum că păcătosul ăsta de primar e vinovat de tot ce mi s-a întîniplat. Pe urmă, am călcat în picioare pălăria burghezului aceluia în faţa cafenelei ofiţerilor. El, însă, mi-a prăpădit toată rochia cu bulgărele lui de zăpadă. Femei ca noi nu au decît o singură rochie de mătase. Vedeţi, domnule Javert, eu n-am făcut rău dinadins, credeţi-mă, şi cu toate astea văd peste tot femei mult mai rele decît mine, care sînt foarte fericite. Nu-i aşa, domnule Javert, că dumneavoastră aţi dat ordin să fiu pusă în libertate ? Luaţi informaţii, staţi de vorbă cu proprietarul, că tocmai trebuie să-i plătesc chiria. O să aflaţi că sînt o femeie de treabă. Vai de mine! Vă rog să mă iertaţi! Am pus mîna, fără să bag de seamă, pe mînerul sobei şi-a început sa iasă fum. Domnul Madeleine o asculta cu multă Iuare-aminte. In vreme ce Fantine vorbea, el vîrî mîna în buzunarul hainei, scoase punga şi o deschise. Era goală. O băgă din nou în buzunar şi se adresă Fantinei: — Cît ai spus că eşti datoare ? Fantine, care nu se uita decît la Javert, se întoarse spre el:

— ţi-am spus eu ţie ceva ? Apoi, adresîndu-se jandar milor : Spuneţi şi voi, aţi văzut cum l-am scuipat în obraz ? 01 primar nemernic, ai venit aici ca să mă sperii, dar mie nu mi-e frică de tine. Nu mă tem decît de domnul Javert. Nu mă tem decît de bunul domn Javert 1 Şi vorbind aşa, se întoarse din nou spre inspec tor : Vedeţi, domnule inspector, trebuie să fiţi drept. îmi dau seama că sînteţi un om drept, domnule inspector. La urma urmei, e foarte simplu : unul se joacă băgînd o mînă de zăpadă în spinarea unei femei şi ofiţerii fac haz; e foarte firesc ca lumea să se distreze cu ceva şi noi d-asta sîntem acolo ! Şi iată că veniţi dumneavoastră, sînteţi silit să faceţi niţică ordine; puneţi mîna pe femeia vinovată, dar, gîndindu-vă puţin şi fiindcă sînteţi un om . bun, îmi daţi drumul. Şi asta pentru fetiţa mea, pentru că, stînd şase luni la închisoare, n-aş mai avea cu ce s-o hrănesc. „Dar să nu te mai prind pe-aici, păcătoaso!..." O ! n-o să mă mai prindeţi, domnule Javert. Poate să mi se facă de-aici înainte orice, nici n-o să mă clintesc din loc. Astăzi, însă, vedeţi dumneavoastră, am făcut gălăgie pentru că nu mă aşteptam de loc la bulgărele ăla de zăpadă; şi-apoi, v-am mai spus că nu mă prea simt bine, tuşesc, am aici în piept un fel de greutate care mă arde; şi doctorul mi-a spus să mă îngrijesc. Uite-aici, puneţi mîna, nu vă fie frică ! Nu mai plîngea, glasul ei era mîngîietor; apăsa pe sînul ei alb şi delicat mîna vînjoasă şi aspră a lui Javert şi se uita la el surîzătoare. Tresărind, începu să-şi potrivească rochia răvăşită, lăsînd în jos poalele care se ridicaseră pînă aproape de genunchi cînd se tîrîse pe jos; se îndreptă apoi spre uşă, adresîndu-se cu jumătate glas jandarmilor şi făcîndu-le din cap un semn prietenesc : — Băieţi, domnul inspector a spus să-mi daţi drumul. Am plecat! Puse mîna pe clanţă. încă un pas şi ar fi ajuns în stradă. Pînă-n momentul acela, Javert rămăsese în picioare, nemişcat, cu ochii în pămînt, stînd în mijlocul acestei 237

1 HGBI

scene ca o siatuie îuată de la îocui ei şi care aşteaptă să fie aşezată undeva. Zgomotul clanţei îl scoase din toropeală. înălţă capul, cu o expresie de autoritate supremă, expresie cu atît mai înfricoşătoare cu cît puterea se găseşte mai jos, fioroasă la fiară, cumplită la omul de rînd. — Sergent! strigă el. Nu vezi că tîrîtura asta vrea să plece ? Cine v-a spus să-i daţi drumul ? — Eu, zise Madeleine. La auzul glasului lui Javert, Fantine se înfiora şi dădu drumul clanţei, aşa cum un hoţ ar fi azvîrlit lucrul de furat. Cînd îl auzi vorbind pe Madeleine, se întoarse şi, din clipa aceea, fără să scoată o vorbă, fără să mai răsufle, se uită cînd la Madeleine, cînd la Javert, după cum vorbea unul sau altul. Se vedea bine că Javert trebuie să fi fost — cum se spune — „scos din sărite" ca să-şi îngăduie să se răstească la sergent, după ce primarul îl poftise s-o pună pe Fantine în libertate. Uitase oare că se afla şi primarul de faţă ? Sfîrşise prin a-şi mărturisi sie însuşi că e cu neputinţă ca o „autoritate" să fi dat un asemenea ordin şi că, mai degrabă, domnul primar a spus una şi-a în ţeles alta ? Sau, poate, în faţa atîtor enormităţi, al căror martor fusese timp de două ceasuri, îşi spunea că se cuvine să revină la hotărîrile tari, că e nevoie ca cel mic să devină mare, agentul să se transforme în magistrat, poliţistul să devină judecător şi că, în această situaţie extraordinară, ordinea, legea, morala, guvernul, întreaga societate, se întrupau în el, în Javert ? Totuşi, cînd domnul Madeleine rosti acel „eu", inspectorul de poliţie Javert se întoarse spre domnul primar, galben la faţă, îngheţat, cu buzele vinete, cu privirea deznădăjduită, cu trupul scuturat de un tremur uşor şi, lucru nemaipomenit, cu ochii în pămînt, dar cu glas hotărît, spuse: — Domnule primar, asta nu se poate! — Cum ? zise Madeleine. — Păcătoasa asta a insultat un burghez. 233

— Inspectore Javert — zise domnul Madeleine cu glas împăciuitor şi liniştit — ascultă ! Eşti un om cumsecade şi nu mă sfiesc să stau de vorbă cu dumneata. Iată care-i adevărul. Treceam prin piaţă în momentul cînd ai ridicat-o pe femeia aceasta; mai fuseseră şi alţii de faţă ; am cules informaţii şi am aflat totul. Burghezul e de vină şi el e acela care, pe bună dreptate, ar fi trebuit să fie arestat. Javert ripostă : — Mizerabila asta l-a insultat pe domnul primar. — Asta mă priveşte pe mine! spuse domnul Madeleine. Şi cred că ofensa este numai a mea. Pot să fac ce vreau cu ea. — Să mă ierte domnul primar. Injuria nu este a dumnealui, este a justiţiei. — Inspectore Javert — răspunse domnul Madeleine — cea dinţii justiţie e însăşi conştiinţa omului. Am auzit-o pe femeie şi ştiu ce fac. — Iar eu, domnule primar, nu mai înţeleg nimic. — Atunci, mărgineşte-te să asculţi. — N-ascult decît de datoria mea. Şi datoria mea îmi porunceşte ca femeia asta să facă şase luni de închisoare. Domnul Madeleine răspunse liniştit: — Ascuîtă-mă pe mine, n-o să facă nici o zi! Auzind aceste cuvinte hotărîte, Javert cuteză să-l privească pe primar drept în ochi, vorbindu-i totuşi pe un ton cît se poate de respectuos : — Sînt cît se poate de mîhnit că trebuie să mă opun domnului primar. E pentru prima dată în viaţa mea. îmi îngădui, însă, să-i atrag atenţiunea că sînt în cadru! atribuţiunilor mele. Mă mărginesc, fiindcă aşa vrea domnul primar, numai la cazul burghezului. Eram acolo. Ea s-a năpustit asupra domnului Bamatabois, alegător şi proprietarul casei aceleia frumoase cu balcon din colţul străzii, o casă cu trei etaje, toată din piatră. In sfîrşit, sînt fel de fel de lucruri pe lumea asta. Orice-aţi spune, domnule primar, asta e de competenţa poliţiei de stradă, şi mă priveşte pe mine; aşa că Fantine rămîne arestată. 239

I

Domnul Madeleine îşi încrucişa atunci braţele şi spuse cu un glas aspru, pe care nimeni nu-l mai auzise în oraş: — Cazul despre care vorbiţi e un caz de poliţie mu nicipală şi, conform articolelor 9, 11, 15 şi 66 din codul de procedură penală, este de competenţa mea. Ordon, deci, ca femeia să fie pusă în libertate. Javert făcu o ultimă încercare : — Dar, domnule primar... — Vă atrag atenţiunea asupra dispoziţiunilor artico lului 81 al legii din 13 decembrie 1799 cu privire la de tenţiunea arbitrară. — Daţi-mi voie, domnule primar... — Nici un cuvînt! — Cu toate astea... — Afară 1 zise domnul Madeieine. Javert primi lovitura drept în faţă, cu pieptul înainte, întocmai ca un soldat în toiul luptei. îl salută pe primar pînă Ia pămînt şi plecă. Fantine se dădu Ia o parte din dreptul uşii şi-I privi uluită trecînd pe Iîngă ea. Era totuşi şi ea în prada unei tulburări ciudate. Văzuse cum două puteri potrivnice aproape că se încăieraseră pentru ea. Văzuse luîndu-se la harţă în faţa ei doi bărbaţi care ţineau în mîinile lor libertatea ei, viaţa ei, sufletul ei şi soarta copilului ei. Unul dintre ei o arunca în întuneric, celălalt o scotea Ia lumină. In lupta asta, întrezărită prin negura spaimei, cei doi oameni îi apăruseră ca doi uriaşi; unul vorbea ca un diavol, celălalt ca un înger salvator. îngerul îl biruise pe diavol şi, ceea ce o înfiora din cap pînă-n picioare, era faptul că îngerul, eliberatorul, era tocmai omul pe care-l ura, primarul, pe care-l socotise totdeauna cauza tuturor nenorocirilor ei; era Madeleine! Şi el a scăpat-o chiar în clipa în care ea-l insultase atît de grozav. Să se fi înşelat oare ? Era prin urmare nevoită să-şi schimbe cu totul sufletul ? Nu-şi putea da seama. Tremura toată. Asculta răscolită în toată fiinţa ei, privea buimăcită şi, la fiecare vorbă rostită de domnii! Madeleine, simţea topindu-se, prăbuşindu-se într-însa 244

toaie groaznicele întunecimi ale urii şi născîndu-se în inima ei un simţămînt cald şi binefăcător, care nu era altceva decît bucurie, încredere, iubire. După plecarea lui Javert, domnul Madeleine se întoarse spre ea şi-i spuse potolit, silindu-se să vorbească serios şi să nu-l podidească lacrimile: — Am auzit ce-ai spus. Nu ştiam nimic din tot ce-ai povestit. Cred şi simt că este adevărat. Nu ştiam nici măcar c-ai plecat din atelierele mele. De ce n-ai venit ia mine să-mi spui ? Uite: o să-ţi plătesc datoriile, o să-ţi aduc fata aici, sau ai să te poţi duce să ţi-o iei. Rămîi oriunde vrei: fie aici, fie la Paris, fie altundeva... Voi avea grijă de copil şi de dumneata. Şi dacă vrei, n-ai să mai munceşti. Iţi voi da tot ce-ţi trebuie. Cînd vei fi fericită, vei deveni iarăşi o femeie cinstită. Ascultă-mă pe mine, ţi-o spun de pe acum : dacă tot ce-ai spus e adevărat — şi nu m ă î ndoiesc că est e aş a — află că în faţa lui dumnezeu n-ai încetat nici o clipă să fii virtuoasă şi sfîntă. O, sărmană femeie! Era mai mult decît putea îndura biata Fantine. S-o aibă pe Cosette lîngă ea ! Să isprăvească odată cu viaţa netrebnică pe care-o ducea ! Să trăiască liberă, bogată, fericită, cinstită, împreună cu Cosette! Asta însemna să vadă înflorind pe neaşteptate în mijlocul mizeriei toate frumuseţile paradisului. Se uita năucită la omul care-i vorbea şi nu putu scoate decît două-trei suspine: „O! O î O !..." Picioarele i se înmuiară, căzu în genunchi în faţa domnului Madeleine şi, mai-nainte de a o putea opri, simţi că femeia i-a luat mîna şi i-a sărutat-o. Apoi Fantine leşină.

CARTEA A ŞASEA

JAVERT

ÎNCEPUT DE ODIHNA Domnul Madeleine venea s-o vadă de două ori pe zi pe Fantine, instalată chiar în locuinţa sa. O dădu în seama surorilor, care o aşezară în pat. începuse să aibă febră mare. Aiura şi vorbi tare mai toată noaptea. In cele din urmă adormi. A doua zi , pe l a ami ază, Fanti ne s e trezi şi auzi îîngă patul ei o răsuflare. Dădu perdeaua la o parte şi îl văzu pe domnul Madeleine în picioare, uitîndu-se undeva, deasupra capului ei. Avea o privire plină de milă, de îngrijorare, şi se ruga. Urmărindu-i privirea, văzu că se uita la un crucifix ţintuit în perete. De-aci încolo, domnul Madeleine fu cu totul altul în ochii Fantinei. Ii apărea învăluit în lumină. Era ca adîncit în rugăciune. II privi îndelung, fără a îndrăzni să-l tulbure. In cele din urmă, îi spuse cu sfială : — Ce faci acolo ? Domnul Madeleine se afla acolo de un ceas. Aştepta ca Fantine să se trezească. Ii luă mîna, îi pipăi pulsul şi zise : — Cum te mai simţi ? — Bine 1 Am dormit, răspunse ea. Mi se pare că mi-e mai bine. N-o să am nimic. Răspunzîndu-i întrebării de mai-nainte, ca şi cum abia acum o auzise, el spuse: — Mă rugam martirului de-acolo ! Şi adăugă în gînd: „Pentru martira de-aici !..." 242

fn timpul nopţii şi al dimineţii, domnul Madefeine culesese informaţii. Acum ştia totul. Cunoştea povestea Fantinei în toate amănuntele ei sfîşietoare. Urmă : __ Ai suferit mult, sărmana de tine I Dar nu te plînge, ai dobîndit partea celor drepţi în ceruri. în felul ăsta oamenii pot crea îngeri. Nu-s ei de vină. Aşa sînt ei făcuţi. Iadul din care te-ai smuls este prima treaptă a durnnezeirii. Trebuia să treci prin toate astea. Oftă din adînc. Ea îi zîmbi cu zîmbetul unui copil căruia îi lipsesc doi dinţi. In aceeaşi noapte Javert a scris o scrisoare, pe care a pus-o a doua zi la oficiul poştal din Montreuil-sur-mer. Era adresată Domnului Ckambouitlet, secretarul domnului prefect de poliţie din Paris. Deoarece întîmplarea de la comisariat făcuse vîivă, dirigintele oficiului şi alte persoane care văzură scrisoarea, recunoscînd scrisul lui Javert, îşi închipuiră că-şi dăduse demisia. ■ Domnul Madeleine se grăbi să scrie familiei Thenar-dier. Fantine le datora o sută douăzeci de franci. Ei le trimise trei sute de franci, spunîndu-le să se socotească plătiţi cu această sumă şi s-o aducă numaidecît pe Co-sette la Montreuiisur-mer, unde era chemată de maică-sa, fiind bolnavă. Faptul acesta îl ului pe Thenardier. — Ei, drăcia dracului ! îi spuse neveste-sî. Să nu ne scape fata din mînă ! Păsărică asta o să fie pentru noi o vacă de muls. Aşa cred eu. S-o fi amorezat vreun nătărău de mă-sa. Trimise drept răspuns o socoteală foarte bine ticluită, care se ridica la peste cinci sute de franci, fn socoteala asta intrau două note de plată de peste trei sute de franci, care nu puteau fi puse la îndoială: una a unui medic, alta a unui farmacist. Fuseseră plătite pentru Eponine şi Azelma, care zăcuseră mult timp bolnave. Cosette, precum am spus, nu fusese de loc bolnavă. Era o simplă substituire de nume. Thenardier menţiona la sfîrşitul socotelii: „Am primit un avans de trei sute de franci". 243

Domnul Madeîeine expedie numaidecît alţi trei sute de franci, adăugînd: „Aduceţi-o cît mai grabnic pe Cosette !" — Pe toţi sfinţii! spuse Thenardier. Să nu ne scape fata din mînă I Fantine nu se îndrepta de loc. Continua să stea la infirmerie. La început, surorile o primiră şi o îngrijiră pe „această stricată" cu oarecare dezgust. Cine a văzut basoreliefurile din Reims, îşi aduce aminte de dispreţul cu care fecioarele înţelepte se uită la fecioarele rătăcite. Anticul dispreţ al vestalelor pentru femeile necinstite este unul din cele mai profunde instincte ale demnităţii feminine şi surorile îl încercaseră cu îndoita putere pe care o dă religia. In cîteva zile, însă, Fantine le dezarmase. Avea tot felul de cuvinte umile şi blînde, iar faptul că era mamă înduioşa. într-o zi, surorile o auziră vorbind în timpul febrei: — Am fost o păcătoasă; dar dacă fata va fi lîngă mine însemnează că dumnezeu m-a iertat! Atîta timp cît am fost în păcat, n-aş fi voit să am fata cu mine, n-aş fi putut îndura privirea ei tristă şi mirată. Şi totuşi, pentru ea păcătuiam, şi de aceea dumnezeu mă iartă. Voi simţi binecuvîntarea lui cînd Cosette va fi aici. Mă voi uita mereu în ochii ei nevinovaţi, şi nevinovăţia ei o să-mi facă bine. Ea nu ştie nimic. E un înger!... La vîrsta asta nu i-au căzut încă aripile 1 Domnul Madeîeine venea s-o vadă de două ori pe zi; de fiecare dată, ea îl întreba : — Am s-o văd oare curînd pe Cosette ? Ii răspundea: — Poate mîine dimineaţă! O aştept să sosească dintr-un moment într-altul. Şi chipul palid al mamei se lumina. — O! spunea ea. Ce fericită voi fi I Spuneam mai sus ca ea nu se îndrepta. Dimpotrivă, starea ei părea că se înrăutăţeşte de la o săptămînă la alta. Bulgărele de zăpadă vîrît direct < - piele, între 2 4 -5

umeri, provocase încetarea subită a transpiraţiei, astfel încît boala care mocnea în ea de mai mulţi ani izbucni cu violenţă. Pe vremea aceea începuseră să fie aplicate, pentru studierea şi tratamentul bolilor de piept, frumoasele metode ale lui Laennec'. Medicul o examina pe Fantine şi dădu din cap. Domnul Madeieine îl întrebă: — Ei, ce spuneţi ? — Nu cumva are un copil pe care ar vrea să-I vadă ? zise medicul. — Ba da! — Atunci grăbiţi-vă să-l aduceţi. Domnul Madeieine tresări. Fantine îl întrebă : — Ce-a spus doctorul ? Domnul Madeieine se sili să zîmbească. — A spus să-ţi aducem copilul cît mai repede şi-o să te faci sănătoasă. — O! făcu ea. Aşa ? Dar ce-o fi cu Thenardierii ăştia de mi-o (in atîta pe Cosette ? O s-o am lîngă mine şi o să fiu iar fericită. Tkenardier nu dădea totuşi copila din mînă, invocînd tot felul de motive. Ba că fata era cam bolnavă şi nu putea porni în toiul iernii la drum ; ba că mai rămăseseră nişte datorii mărunte prin partea locului şi-acum tocmai aduna facturile etc, etc. — O să trimit pe cineva după Gosette şi, dacă va fi nevoie, o să mă duc chiar eu, zise Madeieine. Scrise apoi, aşa cum îi dictă Fantine, următoarea scrisoare, pe care o iscăli ea : Domnule Thenardier, O veţi încredinţa pe Cosette aducătorului prezentei. Veţi fi plătit pînă la ultimul ban. Am onoarea să vă salut cu toată stima. Fantine 'Medic francez vestit (1781—1826). A descoperit Si răspîndit metoda auscultaţiel pentru boiils interna.

245

între timp, se petrecu un fapt foarte grav. Zadarnic cioplim cum putem mai bine blocul de piatră misterios din care e făcută viaţa noastră. Vîna neagra a destinului, ascunsă în el, iese mereu la iveală.

II CUM POATE JEAN SA AJUNGĂ CHAMP într-o dimineaţă, domnul Madeleine se afla la birou, unde rezolva cîteva lucrări urgente ale primăriei, în vederea plecării sale la Montfermeil, cînd fu anunţat că inspectorul de poliţie Javert doreşte să-i vorbească. La auzul acestui nume, domnul Madeleine nu putu să-şi ascundă impresia neplăcută pe care i-o făcea. De cînd cu întîmplarea de la comisariat, Javert ÎI ocolise mai mult decît oricînd, iar domnul Madeleine nu-l mai văzuse de loc. — Să poftească ! zise ei. Javert intră. Domnul Madeleine rămăsese lîngă sobă, cu tocul în mînă, cu capul într-un dosar pe care-! răsfoia luînd note şi care conţinea procesele-verbale de contravenţie ale serviciului de salubritate. Nu luă de loc seama la Javert. Se gîndea fără voie la hiata Fantine şi-i venea mai la îndemînă să se poarte rece. Javert îl salută respectuos pe domnul primar, care continua să stea cu spatele. Domnul primar nu se uită la el şi-şi văzu mai departe de treabă. Javert înainta cîţiva paşi şi se opri, fără să întrerupă tăcerea. Cineva care ar fi cunoscut firea lui Javert şi care l - a r fi studiat mai demult pe acest sălbatic pus în slujba civilizaţiei, amestec ciudat de roman şi de spartan, de călugăr şi de soldat, acest spion incapabil sa rostească un neadevăr, acest copoi candid, un fizionomist care i-ar fi cunoscut vechea şi tainica lui aversiune pentru domnul Madeleine, conflictul lui cu primarul din pricina Fantinei,

şi-ar fi spus examîrrîndu-l pe Javeri în mornentui aceia : „Ce s-o fi petrecut oare ?" Pentru cine însă cunoştea bine această conştiinţă dreaptă, limpede, sinceră, cinstită, aspră şi sălbatică, era vădit că Javert se afla în prada unei mari frămîntări lăuntrice. Nu putea avea nimic în suflet fără să nu i se oglindească şi pe faţă. Ca orice om iute la rnînie, era supus schimbărilor neaşteptate. Niciodată înfăţişarea lui nu fusese mai ciudată şi de nerecunoscut. Intrînd, se înclinase în faţa lui Madeleine, cu o privire în care nu se putea citi nici duşmănie, nici furie, nici neîncredere Se oprise la cîţiva paşi de fotoliul primarului ; iar acum sta drept, într-o atitudine aproape militărească, cu asprimea naivă şi rece a unui om care n-a fost niciodată blînd, ci totdeauna răbdător. Aştepta acolo — fără să scoată un cuvînt, fără să facă vreo mişcare, într-o adevărată smerenie, într-o adîncă resemnare — ca domnul primar să binevoiască să se întoarcă spre el. Liniştit, serios, cu pălăria în mînă, cu ochii în pămînt, cu înfăţişarea unui soldat în faţa superiorului sau a unui vinovat în faţa judecătorului. Toate amintirile şi toate sentimentele de care l - a i fi putut crede însufleţit dispăruseră. Pe chipul lui de nepătruns, ca de piatră, nu mai rămăseseră decît urmele unei tristeţi întunecate. Toată făptura lui nu exprima decît umilinţă, hotărîre şi un fel de copleşeală stăpînită. In cele din urmă, domnul primar lăsă condeiul din mînă şi se întoarse. — Ei bine ! Ce e ? Ce s-a mai întîmplat, Javert ? O clipă, Javert rămase tăcut, ca şi cum s-ar fi recules, apoi rosti cu un fel de solemnitate tristă, dar nu lipsită de firesc : — Domnule primar, s-a săvîrşit un fapt condamnabil. — Ce anume ? — Un slujbaş inferior s-a abătut în chipul cel mai grav de la respectul datorit unui magistrat. Am socotit că sînt obligat să vă aduc acest lucra la cunoştinţă. — Cine-i slujbaşul ? — Eu ! zise Javert. •— Dumneata ? 247

_

— Da, eu! — Şi cine-i magistratul care s-ar fi putut plînge de el ? — Dumneavoastră, domnule primar. Domnul Madeleine se ridică de pe scaun. Javert urmă cu acelaşi aer sever şi mereu cu ochii în pămînt: — Domnule primar, am venit să vă rog să binevoiţi a interveni pe lîngă autorităţile superioare să fiu destituit. Domnul Madeleine, uimit, încercă să deschidă gura. Dar Javert îl întrerupse: — Aţi putea spune că n-am decît să-mi dau demisia. Dar asta nu e de ajuns. A-mi da demisia e un lucru onorabil. Eu însă am greşit şi deci se cuvine să-mi pri mesc pedeapsa. Trebuie să f i u dat afară I După o scurtă pauză adăugă: ; Domnule primar, mai deunăzi aţi fost aspru cu mine, pe nedrept. Fiţi şi de data asta aspru, dar pe bună dreptate ! — Şi de ce, mă rog ? strigă domnul Madeleine. Ce tot îndrugi acolo ? Ce înseamnă asta ? Cu ce te-ai făcut vinovat faţă de mine ? Ce mi-ai făcut ? Cu ce mi-ai greşit ? Te învinovăţeşti mereu... Vrei să fii înlocuit... — Nu ! Dat afară ! zise Javert. — Dat afară ? Fie! Prea bine! Dar tot nu înţeleg de ce. — Veţi înţelege numaidecît, domnule primar. Javert oftă adînc şi răspunse cu aceeaşi răceală şi cu aceeaşi tristeţe : Domnule primar, acum şase săptămîni, în urma întîmplării cu femeia aceea, m-am înfuriat şi v-am de nunţat. — M-ai denunţat ? — Da ! Prefecturii poliţiei din Paris. Domnul Madeleine, care nu rîdea mai des decît Javert, începu să rîdă : — Ca primar care a încălcat drepturile poliţiei ? — Nu ! Ca fost ocnaş I Primarul îngălbeni. Javert, cu ochii mereu în pămînt, continuă : — Aşa am crezut eu. Aveam de multă vreme anumite bănuieli. Asemănarea, informaţiile pe care le-aţi cerut de 248

la Faverolles, puterea dumneavoastră neobişnuită, întîmplarea cu bătrînul Fauchelevent, dibăcia cu care trageţi la ţintă, faptul că vă tîrîţi puţin piciorul, şi cîte şi mai cîte... Prostii!... Fapt e că vă luasem drept un oarecare Jean Valjean. — Un oarecare... cum zici că-i spune ? — Jean Valjean. Un ocnaş pe care l-am întîlnit acum douăzeci de ani, pe cînd eram ajutor de paznic la Toulon. Ieşind din ocnă, Jean Valjean ăsta jefuise, se pare, pe un episcop, apoi a săvîrşit un alt furt, făcînd uz de armă, la drumul mare, atacînd un copilaş. De mai bine de opt ani i s-a pierdut urma, nu se ştie cum a dispărut şi e urmărit de poliţie. Ei bine, mi-am închipuit că... In sfîrşit, am făcut-o ! împins de furie, v-am denunţat prefecturii. Domnul Madeleine, care de cîteva clipe luase din nou dosarul în mînă, întrebă cu un ton de nepăsare desăvîrşită : — Şi ce ţi s-a răspuns ? — Că sînt nebun. — Şi-apoi ? — Aveau dreptate. — Bine că recunoşti. — Nici nu puteam altfel, fiindcă adevăratul Jean Val jean a fost prins. Domnul Madeleine scăpă din mînă hîrtia pe care o citea, ridică fruntea şi, privindu-l pe Javert drept în ochi, exclamă cu un accent care nu se poate reda : — Al Javert urmă : — Iată cum stau lucrurile, domnule primar. In regiunea Ailly-le-Haut-Clocher trăia un bătrînel căruia i se spunea moş Champmathieu. Era prăpădit de tot. Nimeni nu-l băga în seamă. Nu ştii niciodată din ce trăiesc oamenii ăştia. Nu de multă vreme, toamna trecută, moş Champmathieu a fost arestat pentru un furt de mere, săvîrşit la... dar nu interesează unde. Un furt cu escaladare, cu crăci rupte... Şi mi l-au arestat pe individ. Mai avea încă în mînă crăcile rupte. Acum e la răcoare, secătura! Pînă aici nimic mai mult decît o simplă afacere corecţională. 249

Dar să vedeţi ce înseamnă norocul. închisoarea fiind în stare proastă, judecătorul de instrucţie a găsit cu cale să dispună transferarea lui Champmathieu la închisoarea din Arras. Tn această închisoare se afla un oarecare Brevet, fost ocnaş, deţinut pentru nu ştiu ce vină şi care, pur-tîndu-se bine, fusese făcut şef de dormitor. Ei bine, domnule primar, abia a pus piciorul acolo Champmathieu, şi Brevet strigă dintr-o dată : „Nu, zău ! Dar eu îl cunosc pe ăsta ! E unul de-ai noştri. Ia uită-te încoace, nene! Eşti Jean Valjean I" ,,Jean Valjean ? Care Jean Valjean ?" face Champmathieu pe miratul. „Nu face pe prostul I zice Brevet. Eşti Jean Valjean ! Ai fost în ocnă la Toulon acum douăzeci de ani. Eram împreună." Champmathieu tăgăduieşte cu încăpăţînare, cum era de prevăzut. Se fac noi cercetări, se răscoleşte tot trecutul şi iată ce se află : acum treizeci de ani Champmathieu a fost grădinar în mai multe locuri şi mai cu seamă la Faverolles, unde t s-a pierdut urma. După cîtăva vreme a fost văzut din nou în Auvergne, apoi la Paris, unde pretinde că ar fi fost rotar şi o fată de-a lui ar fi fost spălătoreasă ; dar lucrul acesta nu s-a putut dovedi. Tn cele din urmă, a ajuns în ţinutul ăsta. Mai înainte însă de-a fi fost în puşcărie pentru furt calificat, ce fusese însă Jean Valjean? Grădinar. Unde ? La Faverolles. Şi încă ceva : numele de botez a! I u i Valjean era Jean, iar mamă-sa se numea, după numele de familie, Mathieu. E deci foarte firesc să presupunem că, ieşind din închisoare, a luat numele mamei ca să nu fie recunoscut şi a început să-şi spună Jean Mathieu. Plecă în Auvergne. Jean se rosteşte aici Şan (Chan) I se spune deci acum Chan Mathieu. Omul nostru n-are de ce să se opună şi iată-l transformat în Champmathieu. Mâ puteţi urmări, nu-i aşa ? Se cer informaţii la Faverolles. Familia l u i Jean Valjean a dispărut de mult Nu se mai ştie nimic despre ea. Ştiţi şi dumneavoastră că între oameni de teapa asta se petrec adesea asemenea dispariţii. îi cauţi şi nu le mai dai de urmă. Oamenii ăştia sînt ca noroiul, sau ca pulberea. Şiapoi, cum povestea asta începe acum treizeci de ani, nu mai e nimeni la Faverofles care sâ-l fi cunoscut pe Jean Valjean. 250

Se fac cercetări la Touion. în afară de Brevet, numai doi ocnaşi îl mai recunoscură pe Jean Valjean. Cochepaille şi Chenildieu, amîndoi osîndiţi pe viaţă. Au fost scoşi din închisoare pentru a fi confruntaţi cu aşa-zisul Champmathieu. N-au avut nici cea mai mică îndoială. Ei, ca şi Brevet, I-au recunoscut pe Jean Valjean. Are aceeaşi vîrstă, cincizeci şi patru de ani, aceeaşi înălţime, aceeaşi înfăţişare. In sfîrşit, omul nostru. Tocmai atunci trimiteam eu denunţul la Prefectura din Paris. Mi s-a răspuns că nu sînt în toate minţile şi că Jean Valjean se află la Arras în manile justiţiei. Vă-nchipuiţi mirarea mea, eu care credeam că l-am prins aci pe Jean Valjean ! I-am scris domnului judecător de instrucţie, care m-a chemat şi m-a pus în faţa lui Champmathieu... — Şi ? întrerupse domnul Madeleine. Javert răspunse neclintit şi mîhnit: — Domnule primar, întîi de toate adevărul! îmi pare rău, dar omul ăsta e Jean Valjean şi nu altul... L-am recunoscut şi eu. Domnul Madeleine zise cu glas scăzut: — Eşti sigur ? Javert începu să rîdă, cu acel rîs dureros pe care-l dă o convingere nestrămutată : — Fără cea mai mică îndoială ( O clipă rămase pe gînduri şi, luînd distrat între degete praful de uscat cer neala din tăviţă, adăugă : Iar acum, după ce l-am văzut pe adevăratul Jean Valjean, nu-mi pot da seama cum am putut crede altceva. Vă cer iertare, domnule primar. Spunînd aceste cuvinte cu un ton rugător şi grav celui ce-l umilise cu şase săptămîni rnai-nainte la comisariat şi-i spusese să iasă afară, Javert, omul ăsta atît de trufaş, era fără să vrea simplu şi demn. La această rugăminte, domnul Madeleine răspunse printr-o întrebare bruscă : — Şi ce spune omul acela ? — O, domnule primar. Urîtă afacere ! Dacă într-adevăr e Jean Valjean, atunci e în recidivă. Escaladarea unui zid, ruperea unor crăci, furtul cîtorva mere, săvîrşite de un copil sînt un fleac; cînd le face însă un om în toată

II

firea, ele constituie un delict; iar făcute de un ocnaş, se consideră o crimă. Furt cu escaladare, Aici nu mai e vorba de politie, ci de curtea cu juri. Nu mai faci cîteva ziie de închisoare, ci ocnă pe viaţă. Şi pe urma, mai e şi întîmplarea cu băieţaşul acela, care nu-i încă lămurită. Nu-i aşa c-o să fie un proces interesant ? Da, dar pentru oricine afară de Jean Valjean. Asta-i un mare prefăcut, îl recunosc şi după asta. Altul ar simţi că e încolţit; s-ar zbate, ar striga, ar simţi ca oala da în foc, ar tăgădui că este Jean Valjean şi aşa mai departe. Se face că nu înţelege şi spune mereu : „Eu sînt Champmathieu. Atîta ştiu 1" Face pe miratul, face pe tîmpitul şi i se pare că-i mai bine aşa. O, e un mare şmecher ticălosul ăsta ! Dar n-are a face. Există toate dovezile. A fost recunoscut de patru persoane şi haimanaua asta bătrînă va înfundd puşcăria. Cazul a fost trimis la curtea cu juri din Arras. Plec să depun şi eu ca martor. Am fost citat. Domnul Madeleine se aşezase din nou la birou şi, îuînd iarăşi dosarul în mînă, îl răsfoia liniştit. Citea şi scria, pe rînd, ca un om preocupat. Se întoarse apoi către Javert : — Ajunge, Javert 1 în definitiv, toate astea mă interesează prea puţin. Ne pierdem vremea şi avem lucrări urgente. Du-te, te rog, numaidecît la femeia Buseaupied, care vinde ierburi de leac în colţul străzii Saint-Saulve şi spune-i să facă o plîngere împotriva căruţaşului Pierre Chesnelong. Individul asta neomenos era cît pe-aci s-o strivească pe ea şi pe copilul ei. Trebuie să fie pedepsit. Pe urmă, te duci la domnul Charcellay, pe strada Montre-deChampigny, care se plînge că pe vreme de ploaie apa se scurge de pe streaşină vecinului la el în curte şi-f ameninţă temeliile casei. Vei constata apoi contravenţiile care mi-au fost semnalate în strada Guibourg, la văduva Doris, şi în strada Garaud Blanc, la doamna Renee Le Bosse şi vei încheia cuvenitele procese-verbale. Iţi dau cam mult de lucru şi mi se pare că trebuie să pleci. Mi-ai spus c-ai să te duci pentru chestiunea aceea la Arras, peste opt sau zece zile... 252

— Ba chiar inai-nainte, domnule primar. — Atunci cînd ? — Mi se pare că v-ain spus, domnule primar, că pro cesul se judecă mîine şi că sînt obligat să plec chiar ta noapte cu diligenta. Domnul Madeleine avu o tresărire abia vizibilă: — Şi cît o să dureze afacerea asta ? — Gel mult douăzeci şi patru de ore. Hotărîrea va fi pronunţată ce! mai tîrziu mîine seară. N-am să aştept nisă darea sentinţei. îndată ce-am depus ca martor, vin din nou aici. — Prea bine! zise domnul Madeleine. Şi-i făcu semn lui Javert că poats pleca. Javert rămase pe loc, — Mă iertaţi, domnule primar, zise el. — Ei, ce mai este ? întrebă domnul Madeleine. — Vreau să vă amintesc ceva, domnule primar. — Ce anume ? — Că urmează să fiu destituit. Domnul Madeleine se ridică : — Javert, eşti un om de onoare şi te stimez. Iţi exa gerezi vina. De altminteri, e o ofensă care mă priveşte numai pe mine. Mai degrabă, Javert, meriţi să fii avan sat, nu să fii dat afară. Socotesc că trebuie să-ţi păs trezi postul. Javert îl privi pe domnul Madeleine cu ochii plini de: o lumină curată, în adîncui căreia părea că se oglindeşte o conştiinţă cam întunecată, însă dreaptă şi fără prihană. Spuse cu glas liniştit: — Domnule primar, nu pot fi de părerea dum neavoastră. — îţi repet — spuse Madeleine — că această ches tiune mă priveşte numai pe mine. Dar Javert, preocupat numai de gîndurile lui, continuă : — In ce priveşte exagerarea, nu exagerez de loc. Şi iată de ce: v-am bănuit pe nedrept. Asta n-ar fi mare lucru. Este dreptul nostru să bănuim, cu toate că e un 18*

253

abuz sa bănuieşt! pe cineva mai mare decît tine. Faptul însă că — fără nici o probă, la mînie şi cu gînd de răzbunare — am denunţat ca ocnaş pe un om de onoare ca dumneavoastră, pe un primar, pe un magistrat, asta e grav I E foarte grav! Am insultat în persoana dumneavoastră însăşi autoritatea ; eu, agent al autorităţii. Dacă vreunul dintre subalternii mei ar fi făcut ceea ce am făcut eu, i-aş fi găsit nedemn de postul său şi l-aş fi dat afară. Aşa e ? Şi încă ceva, domnule primar. Am fost de multe ori sever în viaţa mea. Faţă de alţii. Dar eram drept, şi bine făceam. De rîndul ăsta, dacă n-aş fi sever cu mine însumi, tot ce-am crezut că a fost drept pînă acum ar fi nedrept. Să mă cruţ oare pe mine mai mult decît pe ceilalţi ? Nu ! Cum adică ? Am fost bun să-i pedepsesc pe alţii, dar pe mine nu ? Aş fi un mizerabil ! Şi cei care spun că Javert e-un ticălos ar avea dreptate. Domnule primar, nu-mi place să fiu tratat cu bunăvoinţă; bunătatea dumneavoastră mi-a făcut destul sînge rău cînd v-aţi arătat-o faţă de alţii. Nu primesc să fiţi bun şi cu mine. Bunătatea asta, care vă împinge să daţi dreptate femeii de stradă împotriva burghezului, agentului de poliţie împotriva primarului, celui de jos faţă de superior, este după mine o bunătate rău înţeleasă. Din cauza ei se destramă societatea. O ! E-atît de uşor să fii bun ! Greutatea e să fii drept. Ei ! Dac-aţi fi fost cel pe care-l bănuiam eu, n-aş fi fost de loc bun cu dumneavoastră. Aţi fi văzut dumneavoastră atunci... Domnule primar, sînt dator să mă port cu mine aşa cum m-aş purta cu oricare altul. Atunci cînd îi pedepseam pe răufăcători, cînd îi urmăream pe ticăloşi, îmi spuneam adesea : dacă greşeşti şi tu vreodată, dacă te prind cu vreo vină, atîta-ţi trebuie .' Şi iată că am căzut şi eu în greşeală. Cu-atît mai rău f Hai, daţimă afară, nenorociţi-mă, goniţi-mă! Aşa mi se cuvine 1 Am două rnîini zdravene; am să lucrez cu sapa. Tot una rni-e! Domnule primar, în interesul autorităţii trebuie să daţi un exemplu. Cer pur şi simplu destituirea inspectorului Javert! 354

",

Toate acestea, rostite cu „„ * dăjduit si hotartt """'• ■"•" la 1789 ,i ultimii anl a , restauraţiei.

383

zară pe maldărul de paie, cu condeiul în mină, cu o foaie de hîrtie pe genunchi, şi împăratul le dictă ordinea de bătaie. La ora nouă, în clipa cînd armata franceză, eşalonată, în mişcare, pe cinci coloane, se desfăşurase, cu diviziile pe două linii, cu artileria între brigăzi, cu muzica în frunte, dînd onorul în răpăit de tobe şi-n sunet de trompete, puternică, vastă, plină de bucurie, o mare de căşti, de săbii şi de baionete profilate în zare, împăratul tulburat exclamase de doua o r i : „Minunat! Minunat!" De la ora nouă pîna la zece şi jumătate, toată armata — lucru ce pare de necrezut — luase poziţie, desfăşurîndu-se pe şase linii şi alcătuind, ca să folosim chiar expresia împăratului, „figura de şase V". După cîteva clipe de la alcătuirea frontului de lupta, sub apăsarea acelei linişti adînci care premerge oricărei încăierări, văzînd cum defilează cele^ouă baterii de cîte douăsprezece, detaşate în urma ordinului său din cele trei corpuri — al lui d'Erlon, al lui Reille şi-al lui Lobau — care erau sortite să înceapă acţiunea, atacînd Mont-Saint-Jean, unde se întretaie drumurile dinspre Nivelles şi Genappe, împăratul îl bătu pe umăr pe Haxo şi-l spuse: „Iată douăzeci şi patru de fete frumoase, generale !" Sigur de izbîndă, încuraja cu un zîmbet o companie de geniu din corpul I, care trecu prin fata sa şi pe care o alesese ca să se întărească la Mont-Saint-Jean, după cucerirea satului. In toată seninătatea lui n-a avut decît un singur cuvînt de compătimire semeafă; văzînd că, la stînga sa, într-un loc unde astăzi se află un mormînt măreţ, se îngrămădesc admirabilii scoţieni cenuşii cu caii lor superbi, a spus : „Păcat 1" Apoi a încălecat, a trecut dincolo de Rossomme şi şf-a ales ca post de observaţie un dîmb îngust, acoperit cu îarbă, aşezat la dreapta drumului ce duce de la Genappe spre Bruxelles şi care a fost a doua sa oprire în timpul bătăliei. A treia oprire, cea de Ia ceasurile şapte seara, dintre BelleAlliance şi Haie-Sainte, e primejdioasă; £ o movilă destul de înaltă, care există şi astăzi, şi îndărătul 334

căreia se îngrămădise garda într-un povîrniş al cîmpiei In jurul acestei movile ghiulelele ricoşau pe caldarîmul şoselei pînă la Napoleon. Ca şi la Brienne, îi şuierau pe deasupra capului gloanţele şi ghiulelele. S-au cules, aproape de pe locul pe care au stat picioarele calului său, ghiulele fărîmate, lame vechi de săbii şi proiectile strîmbe, mîncate de rugină. Scabra rubigine' ! Acum cîţiva ani a fost dezgropat un obuz de şaizeci, care mai era încărcat şi al cărui focos fusese turtit pe suprafaţa bombei. Aici, în acest din urmă popas, împăratul i-a spus călăuzei sale Lacoste, un ţăran duşmănos, speriat, legat de şaua unui husar şi care se întorcea la fiecare val de şrapnele, căutînd să se ascundă în spatele lui: „Nătărăule, e ruşinos ; ai să mori lovit în spate !" Cel ce scrie rîndurile de faţă a găsit el însuşi pe povîrnişul fărîmicios al acestei movile, scormonind în ţărînă, rămăşiţele unui gît de bombă, mîncată de oxidul celor patruzeci şi şase de, ani, precum şi nişte cioturi vechi de fier, care se rupeau între degete ca nişte beţe de soc. Toată lumea ştie că ondulaţiile terenului felurit înclinat, pe care a avut loc ciocnirea dintre Napoleon şi Wellington, nu mai sînt aşa cum erau Ia 18 iunie 1815. Luîndu-se din acest cîmp al morţii ceea ce trebuia spre a i se ridica un monument, i ,s-a răpit adevărata sa înfăţişare, iar istoria, nedumerită, nu ştie cum să iasă din încurcătură. Ca să-l glorifice, l-au desfigurat. După doi ani, revăzînd cîmpia de la Waterloo, Wellington a exclamat : „Mi s-a schimbat cîmpul de luptă !" Acolo unde se află azi piramida cea mare de pămînt, culminată de un 'eu, era o creastă care se pleca într-un povîrniş uşor spre drumul dinspre Nivelles şi pe care se putea merge, dar dincolo, în partea drumului dinspre Genappe, era aproape o rîpă. înăJţimea acestei rîpe poate fi măsurată ?' astăzi după înălţimea movilelor celor două morminte 1

Cu rugină ca o rîie (în original fn limba latină).

38!)

mari, care stăvilesc drumul de la Genappe la Bruxelles: unul, mormîntul englez, la stînga; celălalt, mormîntul german, în dreapta. Mormînt francez nu există. Pentru Franţa cîmpul acesta e în întregime un mormînt. Mulţumită miilor şi miilor de căruţe de pămînt, folosite pentru ridicarea colinei înalte de o sută cincizeci de picioare şi cu o circomferinţă de-o jumătate de milă, podişul MontSaint-Jean e astăzi în panta lină şi lesne de urcat; în ziua bătăliei, mai ales partea dinspre Haie-Sainte, era în pantă foarte repede şi greu de urcat. Povîrnişul era acolo atît de înclinat, încît tunurile engleze nu vedeau sub ele ferma din fundul văii, care era centrul bătăliei. La 18 iunie 1815, ploile surpaseră şi mai mult malul, noroiul făcea şi mai anevoios urcuşul, şi nu numai că te poticneai, dar te şi împotmoleai. De-a lungul crestei platoului se afla un fel de şanţ cu neputinţă de ghicit de către cineva care s-ar fi uitat de departe. Ce fel de şanţ era acesta ? S-o spunem. Braine-l'Alleud este un sat din Belgia; Ohain este un altul. Ascunse amîndouă în nişte cute de teren, satele astea sînt unite printr-un singur drum de vreo leghe şi jumătate, care trece printr-o cîmpie cu terenul accidentat, intrînd şi înfundîndu-se adesea printre coline ca o brazdă, ceea ca face ca, în anumite locuri, drumul să fie o adevărată rîpă. în 1815, ca şi astăzi, drumul trecea peste creasta platoului Mont-Saint-Jean între oele două şosele dinspre Genappe şi dinspre Nivelles; numai că astăzi e la nivelul cîmpiei; pe atunci era un drum adăpostit. I s-au luat cele două maluri pentru colnicul monumentului. Drumul acesta a fost, şi este şi azi pe cea mai mare parte a lungimii sale, o tranşee; o tranşee adîncă uneori de douăsprezece picioare, ale cărei parapete foarte abrupte se năruiau pe alocuri, mai cu seamă iarna, din cauza ploilor. Se întîmpîau şi accidente. Drumul era atît de îngust cînd intra în Braine-l'Alleud, încît un trecător fusese strivit de o căruţ ă, aş a cum arat ă cruce a de pi at ră răm as ă în picioare lîngă cimitir şi pe care se află şi numele mortului : Domnul Bernard Debrye, negustor din Bruxelles, 386



n şi data accidentului: Februarie 1637'. Drumul era de adînc pe podişul de la Mont-Saint-Jean, încît un Tran Mathieu Nicaise, fusese strivit aici în 1783 de o surpă'tură a malului, cum arată o altă cruce de piatră, ■ 1 cărei vîrf s-a pierdut în pămîntul desţelenit, dar al cărei piedestal răsturnat poate fi văzut şi astăzi pe povîrnişul cu iarbă din stînga şoselei dintre Haie-Sainte şi ferma din Mont-Saint-Jean. Intr-o zi de bătălie acest drum adăpostit, ce nu putea fi bănuit de nimeni, mărginind creasta de la Mont-SaintJean, şanţ în vîrful coastei şi groapă ascunsă în pămînturi, era de nevăzut şi din pricina asta groaznic. ur

VHI IiMPARATUL PUNE O ÎNTREBARE CĂLĂUZEI LACOSTE Deci, în dimineaţa luptei de Sa Waterloo, Napoleon era mulţumit. Avea dreptate: arn văzut şi noi că planul de bătaie pe care îl alcătuise era, într-adevăr, minunat. Peripeţiile bătăliei care abia începuse, fură dintre cele mai felurite: rezistenţa Hougomontului, cerbicia apărării Haie-Saintei, uciderea lui Bauduin, scoaterea din luptă a lui Foy, zidul de neaşteptat de care se zdrobise brigada Soye, zăpăceala fatală a Iui Guilleminot care nu avusese nici petarde, nici saci de pulbere, înnămolirea bateriilor, cele cincisprezece piese fără escortă, răsturnate de 1

Iată inscripţia : DOM Aici a fost strivit Intr-un ceas rău Sub o căruţă Domnul Bernard De Brye, negustor La Bruxelles (necltet) Februarie 1637

Uxbridge în şanţ, efectul slab al bombelor ce cădeau în l i n i i l e englezilor, care se înfundau în pămîntul desfundat de ploi, neizbutind decît să provoace vulcani de noroi, aşa încît încărcătura se preschimba în stropi, zădărnicia demonstraţiei lui Pire asupra localităţii Braine-l'Alleud, toată cavaleria, cincisprezece escadroane, aproape desfiinţată, aripa dreaptă engleză prost hărţuită, aripa stîngă prost atacată, neînţelegerea ciudată care-l făcu pe Ney să îngrămădească cele patru divizii ale primului corp, în loc să le împartă, aşa încît grosimi de douăzeci şi şapte de rînduri şi flancuri de cîte două sute de oameni fură date pradă obuzelor, înfiorătoarea spărtură pe care ghiulelele o făcură în aceste grămezi de trupe, coloanele de atac dezbinate, bateria mărginaşă descoperită dintr-o dată pe flanc, compromiterea lui Bourgeois, lui Douzelot şi Durutte, respingerea lui Quiot, rănirea acelui Hercule ieşit din şcoala politehnică, locotenentul Vieux, în clipa în care spărgea cu lovituri de secure poarta Haie-Sainte, sub focul prelungit al baricadei engleze care tăia cotitura drumului de la Genappe spre Bruxelles, divizia Marcognet prinsă între cavalerie şi infanterie, secerată de gloanţele lui Best şi Pack în mijlocul holdelor, spintecată de Posomby, bateria ei de şapte piese ţintuită locului, prinţul de Saxa-Weimar, care, în ciuda contelui d'Erlon, ţinea şi poziţia Frischemont-ului şi Smohain-ul, drapelele regimentelor 105 şi 45 luate, prinderea acestui husar negru prusac de către înaintaşii coloanei volante de trei sute de vînători, care supraveghea distanţa dintre Wavre şi Plancenoit, declaraţiile neliniştitoare pe care le făcuse prizonierul acesta, întîrzierea lui Grouchy, cei o mie cinci sute de oameni ucişi în mai puţin de o oră în livada de Ia Hougomont şi cei o mie opt sute de oameni răpuşi în şi mai puţin timp în jurul Haie-Saintei — toate aceste întîrnplări furtunoasa, care treceau ca nişte nori întunecaţi prin faţa lui Napoleon, abia de-i turburaseră privirea şi nu întunecaseră de fel chipul împărătesc al încrederii. Napoleon era obişnuit să privească războiul în faţa, fără să adune cifră cu cifră, amănuntele dureroase; cifrele i< 388

interesau puţin, numai în măsura în care totalul era victoria ; el nu se îngrijora de loc că începuturile erau şovăielnice, pentru că se credea stăpîn şi posesor al sfîrşitului ■ ştia să aştepte, se credea în afară de orice discuţie şi trata soarta de la egal la egal. Părea că-i spune soartei: „N-ai să îndrăzneşti!" Făcut deopotrivă din lumină şi din umbră, Napoleon se simţea ocrotit la bine şi îngăduit la rău. Avea sau credea că are de partea lui un fel de înţelegere, am putea spune o complicitate a evenimentelor asemănătoare cu invulnerabilitatea eroilor antici. Dar cel ce avea în urma lui Berezina, Leipzig şi Fontainebleau ar fi putut să se îndoiască de Waterloo. Se vedea cum pe bolta cerului cineva ise încruntă tainic. In clipa în care Wellington dădu înapoi, Napoleon tresări. Văzu deodată cum se goli podişul Mont-Saint-Jean şi cum dispărură primele rînduri ale armatei engleze. Aceasta se strîngea la un loc, dar se ferea. împăratul se ridică în scări pe jumătate. In ochi îi străluci fulgerul victoriei. 0 dată Wellington încolţit şi distrus în pădurea de la Soignes, aceasta însemna că Anglia era pusă definitiv la pămînt de către Franţa; erau răzbunate Crecy, Poitiers, Malplaquet şi Ramillieis'. Omul de la Marengo2 anula înfrîngerea de la Azincourt3. Cugetînd asupra cumplitei întîmplări, împăratul îşi mai plimbă pentru o ultimă oară luneta pe deasupra tuturor punctelor de pe cîmpul de bătaie. Garda lui, care stătea cu arma la picior, îl privea de jos cu un fel de evlavie. Napoleon, dus pe gînduri, cerceta costişele, îşi însemna povîrnişurile, scormonea cu privirile pilcul de arbori, lanurile de secară, poteca ; părea că numără fiecare tufiş. îşi 1 Localităţi în care englezii au dobtndit victorii militară asupra fran cezilor. Localitate unde Napoleon a repurtat victoria asupra austriecilor în cur sul ce lei de a doua campanii din Italia de Nord (14 iunie 1800). 3 Localitate din nordul Franţei. In bătălia care a avut loc la 25 octomr 'e 14!5 (războiul de o sută de ani) armata engleză a înfrînt o armată ranceză compusă din cavalerie feudală, superioară numericeşte.

389

aţinti ochii asupra baricadelor engleze de pe cele două şosele, făcute din două mari grămezi de pomi tăiaţi, cea de pe şoseaua spre Genappe de deasupra Haie-Saintei, care era înzestrată cu două tunuri, singurele tunuri a l e artileriei engleze care vedeau cîmpul de bătaie pînă în fund, şi cea de pe şoseaua spre Nivelles, unde sclipeau baionetele olandeze, ale brigăzii Chasse. Văzu, alături de brigada asta, vechea biserică Sfîntul Nicolae, zugrăvită în alb, de la cotitura drumului ce duce spre Braine-l'AIleud. Se aplecă şi şopti ceva călăuzei Lacoste. Acesta tăgădui printr-un semn din cap. Era pesemne nesincer. împăratul se trase înapoi şi-şi adună gmdurile. Wellington se retrăsese. Nu rămînea decît să pună capăt acestei retrageri, zdrobind-o. Napoleon, întoreîndu-se deodată, trimise o ştafetă în goana calului la Paris pentru a da de ştire că bătălia era cîştigată. Napoleon era unul dintre acele genii care scapără fulgere. In clipa aceea găsise unde anume să trăsnească. Dădu ordin cavaleriştilor lui Milhaud să ia cu asalt podişul Mont-Saint-Jean.

NEPREVĂZUTUL Erau trei mii cinci sute. Alcătuiau un front de un sfert de leghe. Oameni uriaşi, pe cai năprasnici. Erau douăzeci şi şase de escadroane şi aveau în urma lor, drept sprijin, divizia lui Lefebvre-Desnouettes, cei o sută şase jandarmi de elită, vînătorii de gardă, o mie o sută optzeci de lăncii. Purtau căşti fără penaj şi pieptare de fier bătut, pistoale la şa şi săbii lungi. întreaga armată îi admirase, dimineaţa la ceasurile nouă, pe cînd goarna suna şi toate muzicile intonau Să veghem la mîntuirea imperiului Veniseră, în coloană deasă, cu o baterie pe flanc, cu cealaltă la mijloc, ss desfăşuraseră pe două rînduri t 390

şoseaua Genappe şi Frischemont şi-şi luaseră poziţia lor '* în acea puternică linie a doua, atît de iscusit alcătuită de Napoleon, şi care, sprijinindu-se la extrema stîngă pe cuirasierii lui Kellermann şi la cea dreaptă pe a i lui Milhaud, avea, putem spune, două aripi de fier. Aghiotantul Bernard le aduse ordinul împăratului. Ney îşi trase sabia din teacă şi-şi luă locul în frunte. Uriaşele escadroane fremătară. Avu loc atunci un spectacol nemaipomenit. Toată cavaleria, cu săbiile ridicate, cu stindardele şi trompetele în vînt, împărţită în coloane pe divizion, dintr-o singură mişcare, ca şi cum ar fi fost un singur om, cu precizia unui berbece de bronz care deschide o spărtură, coborî dealul Belle-Alliance, se înfundă în valea primejdioasă, unde căzuseră pînă atunci atîţia oameni. Dispăru în fum, apoi, ieşind din umbră, se ivi din nou de cealaltă parte a văii, la fel de deasă şi strînsă, urcînd la trap, printr-un nor de ghiulele ce surpa asupră-i cumplita coastă de glod a podişului Mont-Saint-Jean. Urcau ameninţători, gravi, netulburaţi; în răstimpul dintre tirul flintelor şi al artileriei se auzea un tropot puternic. Pentru că erau două divizii, formau două coloane : în dreapta era divizia Wathier, în stînga divizia Delord. De departe ţi se părea că vezi doi şerpi uriaşi de oţel îndreptîndu-se spre creasta podişului. Cavaleria străbătu cîmpul de bătaie ca o arătare. De la luarea marii redute Moscova de către cavaleria grea, nu se mai văzuse ceva asemănător; lipsea Murat ! , dar Ney era aci. S-ar fi spus că mulţimea se preschimbase într-o dihanie cu un singur suflet. Fiecare escadron şerpuia şi se umfla ca veriga unui polip. Se zărea icic °lo, printr-o perdea de fum sfîrtecată, un vălmăşag de coifuri, strigăte, săbii, sărituri sălbatice de crupe de cai printre tunuri şi fanfare, un tumult disciplinat şi înfiorător; iar deasupra, cuirasele ca solzii unui balaur. * Mareşal al imperiului şi cumnat al lui Napoleon. Engels l-a numi! ..cel mai strălucit dintre ofiţerii de cavalerie ai lai Napoleon".

391

Astfel de istorisiri par din alte vremi. Ceva asemănător acestei vedenii apărea fără îndoială în vechile epopei păgîne, unde se povestea despre oamenii-cai, străvechii centauri, titani cu faţă omenească şi cu piept de cal, care asaltaseră în galop Olimpiii, groaznici, invulnerabili, sublimi; zei şi fiare. Printr-o ciudată coincidenţă numerică, douăzeci şi şase de escadroane mergeau să întîmpine douăzeci şi şase de batalioane. îndărătul crestei podişului, în umbra unei baterii mascate, aştepta infanteria engleză formată din treisprezece careuri cu cîte două batalioane de fiecare careu, şi puse pe două rînduri, şapte pe primul, şase pe al doilea, cu patul puştii la umăr, ţintind spre ce avea să vină, liniştită, mută, nemişcată. Nu-i vedea pe cuirasieri şi cuirasierii nu o vedeau. Asculta cum urcă acel puhoi de oameni. Auzea cum creşte zgomotul pe care ÎI făceau trei mii de cai, ropotul alternativ şi simetric al copitelor la trap, frecătura cuiraselor, zăngănitul săbiilor şi un fel de suflu uriaş şi sălbatic. Se făcu o tăcere ameninţătoare, apoi, deodată, apăru deasupra crestei un şir lung de braţe ridicate care-şi roteau săbiile prin aer, şi coifuri, şi trompete, şi stindarde, şi trei mii de capete cu mustăţi cenuşii care strigau : „Trăiască împăratul!" Toată cavaleria se ivi pe podiş şi în clipa aceea păru că începe să se cutremure pămîntul. Dar deodată se întîmplă un lucru tragic: la stingă englezilor, la dreapta noastră, capul coloanei de cuirasieri se opri, şi caii se ridicară în sus cu un zgomot asurzitor. Ajunşi în vîrful crestei, dezlănţuiţi, pradă furiei şi goanei de a nimici careurile şi tunurile, cuirasierii văzură deodată că între ei şi englezi era un şanţ, o rîpă. Era dru mul prăpăstios spre Chain. Clipa fu înfricoşătoare. Şanţul era acolo, neaşteptat, abrupt, căscat Ia picioarele cailor, între două maluri ridicate, adîne de doi stînjeni. Şirul al doilea îl împinse p e cel dintîi înăuntru, şi cel de-a! treilea pe al doilea ; caii se ridicau în două picioare, se trăgeau îndărăt, cădeau p s

rupă alunecau cu picioarele în aer, îndesîndu-se şi năucindu-i pe călăreţi; nici un mijloc de a da înapoi. întreaga Ioană nU ma j era decît un proiectil. Forţa dobîndită nentru a-i zdrobi pe englezi, îi zdrobi pe francezi. Şanţul cel neînduplecat nu putea fi luat decît atunci cînd se umplea. Călăreţi şi cai se rostogoliră într-însul unii peste alţii, strivindu-se între ei, nemaifiind în abisul acela decît o masă de carne, şi cînd prăpastia se umplu cu oameni vii cei din urma lor călcară peste ei şi merseră mai departe. Aproape o treime din brigada Dubois se prăvăli tn hăul acela. Aşa începu înfrîngerea. O tradiţie locală, care exagerează desigur, spune că în drumul spre Chain şi-au găsit moartea două mii de cai şi o mie cinci sute de oameni. Cifra asta pare să cuprindă şi toate celelalte cadavre aruncate în şanţ a doua zi după bătălie. Să spunem în treacăt că acea brigadă Dubois, atît de dramatic încercată, luaise cu un ceas înainte, şarjînd de unul singur, drapelul batalionului de la Lunebourg. Mai înainte de a trimite la atac pe cuirasierii lui Milhaud, Napoleon cercetase cu atenţie terenul, dar nu putuse vedea acel drum adîncit, care nu făcea nici măcar o cută pe suprafaţa podişului. Prevenit totuşi şi nedumerit de acea bisericuţă albă care sta ca un semn la cotitura şoselei spre Nivelles, a pus o întrebare călăuzei Lacoste, gîndindu-se la eventualitatea unui obstacol. Călăuza răspunsese negativ. Aproape s-ar putea spune că toată nenorocirea i s-a tras lui Napoleon dintr-un semn făcut cu capul de un ţăran. Era oare cu putinţă ca Napoleon să cîştige bătălia ? Noi răspundem că nu. De ce ? Din pricina lui Wellington ? D ''n pricina lui Blu'cher ? Nu. Nu se mai potrivea în legea veacului al XlX-lea ca Napoleon să fie învingător la waterloo. Se pregătea o altă serie de fapte printre care poleon n u m a i a v e a loc Reaua voinţă a întîmplărilor s s anunţase mai demult. 393

Venise vremea ca omul acesta uriaş să cadă. Omul acesta atîrna prea greu în balanţa destinului şj.j strica echilibrul. Era unul singur şi cîntărea mai mult decît lumea întreagă adunată laolaltă. Dacă prisosul vitalităţii omeneşti, adunat într-un singur cap, şi lumea suită în mintea unui singur om, ar fi ţinut prea mult, civilizaţia s-ar fi prăpădit. Venise momentul ca dreptatea supremă şi neînduplecată să intervină. Poate că înseşi principiile şi elementele de care depinde ordinea gravitaţiilor în lumea morală, ca şi în cea materială, s-au plîns. Sîngele care abureşte, cimitirele prea încărcate, mamele cu ochii în lacrimi sînt acuzatorii cei mai de temut. Cînd pămîntul suferă pentru că e prea împovărat, se naisc din umbră gemete tainice pe care hăul le aude. Veşnicia îl trăsese pe Napoleon la răspundere şi căderea lui era hotărîtă, II stingherea pe dumnezeu. Waterloo n-a fost o bătălie, ci schimbarea la faţă a universului.

PODIŞUL MONT-SAINT-JEAN O dată cu rîpa ieşise la iveală şi bateria. Şaizeci de tunuri şi cele treisprezece careuri ţintiră din apropiere în cuirasieri. Cutezătorul general Delord salută milităreşte bateria engleză. Artileria volantă a englezilor intrase în galop înapoi, în careuri. Cuirasierii nici nu avuseseră timp să se oprească. Nenorocirea întîmplată îi decimase, dar nu le slăbise curajul. Erau dintre aceia care, cu cît scad la număr, cu atît devin mai inimoşi. Singură coloana Wathier suferise din pricina nenorocirii, coloana Delord, pe care Ney o îndreptase spre stingă w linie oblică, ca şi cum ar fi presimţit cursa, sosise nevătămată. 394

Cuirasierii se năpustiră asupra careurilor engleze. Atacul se dezlănţui; în galop, cu hăţurile în voie, cu sabia în dinţi, cu pistoalele în mînă. Sînt unele momente în luptă cînd sufletul se înăspreşte în om, soldatul se preschimbă în stană de piatră şi toată fiinţa lui în granit. Batalioanele engleze, atacate cu înverşunare, nu se clintiră. Ceea ce se petrecu atunci fu înfricoşător. Careul englez fu atacat deodată pe toate laturile. Un vîrtej sălbatic le învălui. Infanteria asta rece rămase nepăsătoare. Rîndul întîi, cu un genunchi în pămînt, primea cuirasierii în vîrful baionetei ; rîndul al doilea îi împuşca; în spatele celui de-al doilea rînd tunarii îşi •'ncărcau tunurile. Faţa careului se deschidea, lăsa să treacă salva unei încărcături şi se închidea Ia loc. Guirasierii răspundeau năpustindu-se asupra ei. Caii lor mari se cabrau, călcau rîndurile în copite, săreau peste baionete şi cădeau uriaşi în mijlocul acelor patru ziduri omeneşti. Ghiulelele lăsau goluri printre cuirasieri, cuirasierii făceau spărturi în careuri. Şirurile de oameni dispăreau sfărîmate, sub cai. Baionetele se înfigeau în burţile centaurilor. Poate că nici nu s-au mai văzut într-altă parte răni mai monstruoase. Careurile sfîrtecate de cavaleria înverşunată se strîngeau fără să şovăie. Bogaţi în muniţie, o făceau să explodeze în mijlocul năvălitorilor. Faţa acestei bătălii era monstruoasă. Careurile nu mai erau batalioane, erau cratere ; cuirasierii nu mai erau o cavalerie, ci o furtună. Fiecare careu în parte era un vulcan atacat de un nor; lava se lupta cu fulgerul. Careul de la extrema dreaptă, cel mai expus dintre toate, fiind fără acoperire, fu de la primele ciocniri aproape desfiinţat. Era format din regimentul 75 de highlanderi'. In mijloc, pe o tobă, cu cimpoiul sub braţ, cimpoierul cînta cîntece de munte, lăsîndu-şi în jos, cu o adîncă nepăsare, privirea melancolică, în care se răsfrîngeau păduri şi lacuri, pe cînd cei din jurul lui se nimiceau unii Pe alţii. Scoţienii aceştia mureau cu gîndul la Ben Scoţieni. 27 — Mizerabilii, voi. J

395

p] ! 1

1

I1i i

j!

l!

1

I

J L

Lothian', aşa cum grecii îşi aduceau aminte de Argos

Sabia unui cuirasier, lovind cimpoiul în braţul care-l susţinea, ucise pe cîntăreţ. Cîntecul amuţi. Nu prea numeroşi şi împuţinaţi de nenorocirea din rîpă, cuirasierii aveau împotriva lor mai toată armata engleză, dar fiecare dintre ei făcea cît zece. Cîteva batalioane de hanovreni dădură înapoi. Wellington văzu lucrul acesta şi se gîndi la cavalerie. Dacă în aceeaşi clipă Napoleon s-ar fi gîndit la infanterie, ar fi cîştigat bătălia. Această uitare a fost marea şi fatala greşeală. Cuirasierii care atacau se simţiră deodată atacaţi. Cavaleria engleză le căzu în spate. In faţa lor erau careurile; îndărătul lor, Somerset; Somerset însemna o mie patru sute de dragoni de gardă. Somerset îl avea la dreapta pe Dormberg cu cavaleria uşoară germană şi la stînga pe Trip cu carabinierii belgieni ; cuirasierii atacaţi din flanc şi din front, dinainte şi din urmă, de către infanterie şi cavalerie, trebuiră să facă faţă inamicului pretutindeni. Ce le păsa ? Erau un vîrtej. Vitejia lor nu se poate descrie. In afară de asta, aveau înapoia lor bateria care bubuia necontenit. Era destul, pentru ca oamenii să fie răniţi din spate. Una din cuirasele lor, găurită la omoplatul stîng de un proiectil, se află în colecţia numită Muzeul Waterloo. Unor asemenea francezi nu le trebuiau decît astfel de englezi. N-a mai fost o încăierare, ci o negură, o furie, un iureş ameţitor de suflete şi vitejii, un uragan de săbii-fulgere. Dintr-o mie patru sute de dragoni de gardă nu mai rămaseră într-o clipă decît opt sute; Fuller, locotenent-colonelul lor, căzu mort. Ney sosi în goană cu lăncierii şi cu vînătorii lui Lefebvre-Desnouettes. Podişul Mont-SaintJean fu luat o dată, apoi luat din nou şi iar mai fu luat o dată. Cuirasierii lăsau cavaleria să se întoarcă la infan1 Ţinut din centrul Scoţiei slmbolizînd pentru scoţieni întreaga patrie.

396

sau, ca să spunem mai bine, în toată această învălală uriaşă oamenii se gîtuiau fără ca unul să-l lase lumină p e celălalt. Careurile rezistau mereu. Fură douăsprezece asalturi. Sub Ney fură omorîţi patru cai. Jumătate dintre cuirasieri rămaseră pe podiş. Lupta ţinu două ceasuri. Armata engleză fu adînc zguduită. Fără îndoială ca, de n-ar fi fost slăbiţi în prima ciocnire prin dezastrul de la drumul rîpos, cuirasierii ar fi dat peste cap centrul şi ar fi cîştigat victoria. Cavaleria asta nemaipomenită îl încremeni' de uimire pe Clinton, care luase parte la luptele de la Talavera şi Badajos. Pe trei sferturi înfrînt, Wellington admira cu eroism. Spunea încet: sublim!' Cuirasierii zdrobiră şapte careuri din treisprezece, luară sau imobilizară şaizeci de tunuri şi răpiră regimentelor englezeşti şase drapele, pe care trei cuirasieri şi trei vînători de gardă le aduseră împăratului înaintea fermei BelleĂiliance. Situaţia lui Wellington se înrăutăţise. Bătălia asta ciudată era un duel dintre doi răniţi înverşunaţi, care îşi pierd tot sîngele, luptînd şi rezistînd mereu. Care din doi va cădea cel dintîi ? Lupta de pe podiş continua. Pînă unde au mers cuirasierii ? Nimeni n-ar putea-o spune. Sigur e că, a doua zi după luptă, un cuirasier împreună cu calul său fură găsiţi morţi sub şopronul unde se cîntăreau căruţele de la Mont-Saint-Jean, chiar pe locul unde se întretaie şi se întîlnesc cele patru drumuri spre Nivelles, Genappe, La Hulpe şi Bruxelles. Călăreţul acela străpunsese liniile engleze. Unul dintre oamenii care i-au ridicat cadavrul mai trăieşte încă la Mont-Saint-Jean. II cheamă Dehaze. Avea pe atunci optsprezece ani. Wellington simţea că se clatină. Criza se apropia. Cuirasierii nu izbutiseră, în înţelesul că centrul nu era zdrobit. Pentru că podişul era al tuturor, nu era al nimănui, dar, la urma urmei, în cea mai mare parte, era al 1

27*

Textual: splendid! (n. a.).

397

englezilor. Wellington stapfnea satul şi cîmpia pe porţiunea cea mai ridicată. Ney nu avea decît culmea şi coborîşul. Ambele părţi păreau înrădăcinate în acest pămînt al morţii. Dar lovitura dată englezilor părea definitivă. Hemoragia armatei lor era groaznică. Kempt Ia aripa stîngă „cerea întăriri". „Nu mai sînt, răspundea Wellington. Să moară pe loc I" Aproape în aceeaşi clipă (apropiere ciudată, care zugrăveşte halul în care ajunseseră cele două armate) Ney cerea lui Napoleon să-i dea infanterie, iar Napoleon striga : „Infanterie 1 De unde s-o iau ? O fi vrînd s-o fabric!" Armata engleză totuşi era mai bolnavă. Atacurile furioase ale escadroanelor mari, cu cuirasierii de fier cu piepturi de oţel, zdrobiseră infanteria. Cîţiva oameni în jurul unui drapel arătau locul unde fusese regimentul, cutare batalion era comandat de cîte un căpitan sau locotenent ; divizia Alten, care fusese destul de încercată Ia Haie-Sainte, era aproape nimicită ; belgienii cutezători din brigada Van Kluze zăceau în secară de-a lungul şoselei spre Nivelles; nimic nu mai rămînea din grenadierii olandezi, care în 1811 luptaseră împreună cu ai noştri în Spania, împotriva lui Wellington, şi care în 1815, aliaţi cu englezii, luptau contra lui Napoleon. Căzuseră mai ales foarte mulţi ofiţeri. Lordul Uxbridge, care avea să-şi piardă a doua zi piciorul, era cu un genunchi zdrobit. Dacă în bătălia asta de cuirasieri fuseseră scoşi din luptă dintre francezi Delord, Lheritier, Colbert, Dnop, Travers şi Blancard, din partea englezilor Alten era rănit, Bârne rănit, Delancey ucis, Van Merlen ucis, Ompteda ucis, întreg statul major al lui Wellington decimat şi, în echilibrul acesta sîngeros, Anglia stătea cel mai prost. Cel de al 2-lea regiment de garda pedestră pierduse cinci locotenenţi-colonei, patru căpitani şi trei stegari; primul batalion al regimentului 30 infanterie pierduse douăzeci şi patru de ofiţeri şi o sută doisprezece soldaţi; regimentul 79 vînători de munte avea doua-398

i si pairi: de ofiţeri răniţi, optsprezece ofiţeri rnorti şî . ru su te cincizeci de soldaţi ucişi. Un regiment întreg *j ^j r i hanovrieni din Cumberland în frunte cu colohanovrieni din Cumberland, în frunte cu coloz

j

^s

nelul Hacke (care avea să fie mai tîrziu judecat şi degradat) văzînd măcelul, se întorsese din drum şi era în goană spre pădurea Soignes, semănînd fuga pînă la Bruxelles. Convoaiele militare, carele, bagajele, furgoanele pline cu răniţi se repezeau într-acolo, văzînd că francezii cîştigă teren şi că se apropie de pădure; olandezii, loviţi de săbiile cavaleriei franceze, dădeau alarma. După spusele martorilor care mai trăiesc încă, fugarii se înghesuiseră de la Vert-Coucou la Groenendael pe o lungime de aproape două leghe, înspre Bruxelles. Panica fu atît de mare, încît îl cuprinse şi pe prinţul de Conde ', care se afla la Malines, şi pe Ludovic al XVIII-lea, tocmai la Gând. Cu excepţia neînsemnatei rezerve eşalonate în spatele ambulanţei din ferma de la Mont-Saint-Jean, şi de brigăzile Vivian şi Vandeleur, care mărgineau aripa stîngă, Wellington nu mai avea cavalerie. Numeroase baterii zăceau demontate. Toate astea le mărturiseşte Siborne; iar Pringle, exagerînd dezastrul, merge mai departe, şi spune că armata anglo-olandeză fusese redusă la treizeci şi patru de mii. Ducele-de-fier 2 era liniştit, dar buzele îi păliseră. Comisarul austriac Vincent, comisarul spaniol Alava, de faţă la bătălie în statul major englez, credeau că ducele e pierdut. La ora cinci, Wellington se uită la ceas şi fu auzit murmurînd cuvintele astea îngrijorătoare : ..Blficher sau noaptea 1" Cam în acelaşi timp o linie de baionete, îndepărtată, sclipi pe înălţimile dinspre Frischemont. Acum e momentul culminant al acestei drame uriaşe. ' Comandant militar francez. In timpul revoluţiei din 1789 a alcătuit In Renania o armată formată din nobili francezi emigranţi luptînd potriva Franţei revoluţionare. Sub restauraţie a fost comandantul infanteriei. jVe"mSton. comandantul trupelor britanice la Waterloo, era supra-mit n astfel pentru energia şi tenacitatea lui.

390

XI CĂLĂUZA REA PENTRU NAPOLEON, CĂLĂUZA BUNA PENTRU BOLOW ' Toată lumea cunoaşte dureroasa greşeală a lui Napoleon: îl aştepta pe Grouchy 2 , dar sosi Blucher; moartea în locul vieţii. Soarta îşi are cotiturile ei; tocmai cînd te aşteptai să-l vezi pe tronul lumii, întrezăreşti Sfînta Elena. Dacă micul pastor, călăuza lui Bulow (locotenentul lui Bliicher), l-ar fi sfătuit să pornească atacul din pădure de mai sus de rrischemont, în loc să-l înceapă de mai jos de Plancenoit, chipul veacului al XlX-lea ar fi fost poate cu totul altul. Napoleon ar fi cîştigat bătălia de la Waterloo. Pe oricare alt drum în afară de acel de mai jos de Plancenoit, armata prusacă ar fi dat peste un şanţ de netrecut pentru artilerie, iar Btilow n-ar mai fi ajuns. Dacă ar mai fi întîrzîat 0 oră, o spune însuşi generalul prusac Muffling, Blucher nu l-ar mai fi găsit pe Wellington în picioare, iar bătălia ar fi fost pierdută. Aşadar, era timpul ca Biilow să sosească. Intîrziase, de altfel, destul de mult. Poposise la Dion-le-Mont şi plecase de acolo o dată cu zorile. Dar drumurile erau desfundate şi diviziile i se împotmoliseră. Tunurile se înnămoleau pînă la osie. Afară de asta, trebuiseră să treacă rîul Dyle pe podul îngust de la Wavre; uliţa care ducea spre pod fusese incendiată de francezi; chesoanele şi furgoa-

1 General prusac, care a sosit primul, Ia Waterloo, fn flancul drept al oastei lui Napoleon, provocfnd deruta acesteia. 2 Unul din mareşalii lui Napoleon, care la Waterloo a avut comanda cavaleriei de rezervă, cu sarcina de a urmări pe prusacii Iui Blucher, înfrîn(i cu cîteva zile în urmă la Ligny. Blucher însă izbuti să se desprindă din urmărire, îşi regrupa forţele şi apăru pe cfmpul de bătălie de la Waterloo pentru a ajuta pe englezi în momentul cel mai critic pentru ei. In timpul acesta, Grouchy se (inea departe de bătălie. In declaraţiile cu lese la Sfînta Elena de secretarul său. Las Cazes, Napoleon aruncă vina înfrîngerii de la Waterloo asupra lui Grouchy. 400

I

I artileriei nu putuseră trece printre cele două şiruri 1 case în flăcări şi fuseseră silite să aştepte stingerea focului. Avangarda lui Biilow nu putuse ajunge la ChapelleSaint-Lambert nici Ia venirea prînzului. Dacă acţiunea ar fi fost începută cu două ceasuri mai devreme, ar fi putut să fie sfîrşită la orele patru, şi Bliicher s-ar fi aflat în faţa unei bătălii cîştigate de Napoleon. Aşa sînt întîmplările astea uriaşe, pe măsura unui infinit care ne scapă. Ghiar la amiază, împăratul zărise prin ochean ceva pe linia îndepărtată a zării şi care-i atrăsese luarea-aminte. Spusese: „Văd acolo un nor; mi se pare că sînt trupe". II întreba.se apoi pe ducele de Dalmaţia : „Soult, ce vezi înspre Chapelle-SaintLambert ?". Mareşalul îşi îndreptase luneta într-acolo şi răspunsese: „Patru sau cinci mii de oameni, sire. Fără îndoială, e Grouchy." Cu toate astea, ceea ce vedeau ei rămînea nemişcat în ceaţă. Toate ocheanele statului major studiaseră „norul" semnalat de împărat. „Sînt coloane care fac haltă", spuseseră unii. „Sînt pomi", spuseseră cei mai mulţi. Adevărul era că norul nu se mişca din loc. împăratul trimisese în recunoaştere, spre acel punct nelămurit, divizia de cavalerie uşoară a lui Domon. Aşa şi era : Biilow nu se clintise. Avea o avangardă foarte slabă şi nu putea face nimic. Trebuia să aştepte grosul corpului de armată şi primise ordinul ca mai înainte de-a intra în linie să se concentreze; dar la ceasurile cinci, Bliicher, văzînd primejdia în care se găsea Wellington, dădu ordin lui Biillow să atace şi spuse această frază de pomină : „Trebuie să dăm oxigen armatei engleze". Puţin după aceea, diviziile Losthin, Hiller, Hacke şi Rissel se desfăşurau în faţa corpului de armată al lui Lobald, cavaleria prinţului Wilhelm de Prusia ieşea din Pădurea Parisului, Plancenoit era în flăcări, iar ghiulelele Prusace plouau pînă în rîndurile gardei de rezervă din spatele lui Napoleon. 401

XII GARDA gestul se ştie : o a treia armată dădea năvală, bătălia era răzleţită, optzeci şi şase de guri de foc bubuiau deodată, Pirch I-ul apărea împreună cu Btilow, cavaleria lui Zieten era condusă de însuşi Bliicher, francezii erau respinşi, Marcognet era măturat de pe podişul Chain, Durutte scos de la Papelotte, Donzelot şi Quiot se retrăgeau, Lobau era luat dintr-o parte, o nouă bătălie se pregătea regimentelor noastre zdruncinate o dată cu căderea nopţii, toată linia engleză relua ofensiva şi era împinsă înainte, se făcuse o uriaşă spărtură în rîndurile armatei franceze, artileria engleză şi cea prusacă se ajutau una pe alta, frontul era nimicit, flancul era distrus, iar garda intra în linie sub această rostogolire înfricoşătoare. Ea striga în vreme ce simţea că moare : „Trăiască împăratul!" Istoria nu cunoaşte nimic mai mişcător decît această agonie care izbucneşte în urale. Cerul fusese înnorat toată ziua. Deodată, chiar în clipa aceea, era pe la ceasurile opt seara, norii de la orizont se dădură la o parte şi lăsară să treacă printre ulmii de pe drumul dinspre Nivelles acea pată roşie şi sinistră a soarelui care apune. La Austerlitz îl văzuseră răsărind. In vederea acestui deznodămînt, fiecare batalion al gărzii era comandat de un general. Erau acolo Friant, AiicheJ, Roguet, Harlet, Mallet, Poret de Morvan. Cînd căciulile înalte ale grenadieriîor din gardă, cu placa mare pe care era vulturul, se iviră simetrice, aliniate, liniştite, minunate, în ceaţa încăierării, duşmanul fu pătruns de respect pentru Franţa; ai fi crezut că vezi douăzeci de victorii intrînd pe cîmpul de luptă cu aripile întinse, iar învingătorii, ,soeotindu-se învinşi, dădură înapoi; dar Wellington strigă: „Gărzi, în picioare şi ţintiţi bine 1" Regimentul roşu al gărzilor engleze, culcat îndărătul tufişelor, se ridică, un nor de proiectile ciurui drapelul tricolor, care tremura împrejurul vulturilor noştri, se năpustiră cu toţii şi măcelul suprem începu. Garda imperială simţi din 402

ffl brâ cum împrejurul ei armata începea să se dea înapoi, precum şi marea zguduitură a trupelor puse pe fugă, auzi acel „Scape cine poate!", care înlocuise pe „Trăiască împăratul 1" Şi, cu fuga în urma ei, continua să înainteze, din ce în ce mai lovită de trăsnet şi cu atît mai nimicită cu cît păşea mai departe. Nu se găsiră nici şovăitori nici sfioşi. In trupa aceea, soldaţii şi generalii erau ]a fel de viteji. Nici un om nu fu dat lipsă de Ia sinucidere. Ney, tulburat, mare prin toată măreţia morţii primite de bunăvoie, se dăruia în fiecare clipă acelui prăpăd. Acolo îi fu ucis, sub el, al cincelea cal. Năduşit, cu ochii înflăcăraţi, cu spumă la gură, cu uniforma descheiată, cu unul dintre epoleţi tăiat pe jumătate de o lovitură de sabie a unui guard-călare, cu placa de mare-vultur strivită de un glonte, însîngerat, plin de noroi, măreţ, în mînă cu o sabie ruptă, spunea: „Priviţi cum moare în luptă un mareşal al Franţei!" Dar degeaba, nu muri. Era răvăşit şi furios. Ii arunca întrebarea asta lui Drouet d'Erlon : „Tu nu te laşi ucis ?" Striga în mijlocul artileriei aceleia care zdrobea un pumn de oameni: „Aşadar pentru mine nimic! Ah! Aş vrea să-mi intre în burtă toate ghiulelele astea ale englezilor 1" Nenorocitule, erai sortit gloanţelor franceze I

XIII PRĂPĂDUL Fuga din spatele gărzii fu lugubră. Armata se frînse deodată, din toate părţile în acelaşi ™ip: la Hougomont, la Haie-Sainte, la Papelotte, la ^Jancenoit. Strigătul de „Trădare !" fu urmat de strigătul ■Acape cine poate!" O armată care se destramă e ca un ez gheţ. Totul se încovoaie, se sparge, trosneşte, pluteşte, se rostogoleşte, cade, se izbeşte, se grăbeşte, dă năvală. nemaipomenită dezagregare. Ney sare pe un cal de m prumut şi, cu capul gol, fără cravată, fără sabie, se 403

aşaza de-a latul şoselei spre Bruxelles, oprind în acelaşi timp pe englezi şi pe francezi. încearcă să (ini armata în loc, o cheamă înapoi, o suduie, se împotriveşte fugi; R depăşit. Soldaţii fug- strigînd: „Trăiască mareşalul Neyl" Două regimente ale lui Durutte se duc şi se întorc înfricoşate, ca şi cum ar fi purtate de colo-colo între săbiile ulanilor şi împuşcăturile brigăzilor lui Kempt, Best, Pack şi Rylandt. Cea mai rea învălmăşeală e fuga; prietenii se ucid între ei ca să fugă; escadroanele şi batalioanele se sfarmă şi se împrăştie, lovindu-se unele de altele, uriaşă spumă a bătăliei. Lobau de-o parte, .Reille de cealaltă, sînt luaţi de valuri. Napoleon încearcă zadarnic să ridice ziduri cu ce-i mai rămăsese din gardă; zadarnic îşi prăpădeşte escadroanele de serviciu într-o ultimă sforţare. Quiot se dă înapoi în faţa lui Vivian, Kellermann în faţa lui Vandeleur, Lobau în faţa lui Biilow, Morand în faţa lui Pirch, Domont şi Subervig în faţa prinţului Wilhelm de Prusia, Guyot, care a condus şarja escadroanelor împăratului, cade sub picioarele dragonilor englezi. Napoleon aleargă în galop de-a lungul coloanelor de fugari, le vorbeşte, îi sileşte, îi ameninţă, îi roagă stăruitor. Toate gurile care strigaseră de dimineaţă „Trăiască împăratul" rămîn căscate; abia dacă-l mai cunosc. Cavaleria prusacă, proaspăt sosită, se aruncă, zboară, loveşte cu sabia, taie, dă cu securea, ucide, nimiceşte. Caii înhămaţi dau năvală, tunurile o iau razna, soldaţii deshamă caii de la chesoane şi pun m?na pe ei ca să fugă ; furgoanele date peste cap, cu roţile în sus, împiedică drumul şi prilejuiesc măceluri. Oamenii se zdrobesc, se calcă în picioare, merg peste morţi şi peste vii. Braţele soldaţilor sînt deznădăjduite. O mulţime ameţitoare umple drumurile, potecile, pădurile, cîmpiile, colinele, văile, pădurile, înţesate de aceşti patruzeci de mii de oameni care evadează. Strigăte, disperare, saci şi puşti aruncate în lanurile cu secară, cărări croite cu lovituri de spadă; s-a sfîrşit cu camarazii, cu ofiţerii, cu generalii; nu mai e decît o spaimă de negrăit. Zieten loveşte în voie Franţa cu sabia. 404

•■ s-au preschimbat în căprioare. Aşa se petrecu această La Genappe încercară să se întoarcă, să facă front, să împotrivească. Lobau strînse trei sute de oameni. Baricadară intrarea în oraş; dar după prima salvă prusacă o luară cu toţii la fugă, iar Lobau fu prins. Se văd şi azi urmele salvei pe faţada veche de cărămizi a unei case dărăpănate, la dreapta drumului, la cîteva minute înainte de a intra în Genappe. Prusacii se aruncară asupra localităţii Genappe, mînioşi desigur că erau atît de puţin victorioşi. Urmărirea fu groaznică. Bliicher porunci uciderea tuturor. Roguet dăduse pildă lugubră de a ameninţa cu moartea pe orice grenadier francez care i-ar aduce un prizonier prusac. Bliicher îl întrecu pe Roguet. Duchesne, generalul tinerei gărzi, înghesuit în uşa unui han din Genappe,, îşi predă sabia unui husar al morţii, care i-o luă şi ucise cu ea pe prizonier. Victoria se încheie cu asasinarea învinşilor. Să pedepsim, pentru că noi sîntem istoria : bătrînul Bliicher s-a dezonorat. Cruzimea asta puse vîrf dezastrului. Retragerea disperată străbătu Genappe, străbătu Quatre-Bras, străbătu Goselies, străbătu Frasnes, străbătu Charleroi, străbătu Thuin şi nu se opri decît la graniţă. Vai! Şi cine fugea în felul acesta ? Armata cea mare. Ameţeala, teroarea, ruina celei mai înalte vitejii din cîte au uimit vreodată istoria, să fie oare fără pricină ? Nu. Asupra bătăliei de la Waterloo se proiectează umbra unei mîini uriaşe. E ziua destinului. Ziua aceea a fost hărăzită de o forţă care e mai presus de om. Iată de ce au fost încovoiate de spaimă atîtea capete; iată de ce atîtea inimi mari şi-au predat spada. Cei care învinseseră Europa au căzut, zdrobiţi, nemaiavînd nici ce să mai spună, nici ce ^ mai facă, simţindu-se la umbra unei prezenţe cumplite. oc erat fatis '. In ziua aceea, perspectiva neamului omenesc s-a schimbat. Waterloo e ţîţîna veacului al XlX-lea. : I S P a nţia acelui mare om era necesară pentru ca să '"ceapă un mare secol. S-a însărcinat cu asta cineva căruia 1

Aşa a fost scris (tn original în limba latină).

405

nu i se poate împotrivi nimeni. Panica eroilor se explica In bătălia de la Waterloo a fost mai mult decît un nor, a fost un meteor. A trecut pe acolo dumnezeu. La căderea nopţii, pe o cîmpie de lîngă Genappe, Bernard şi Bertrand ' apucară de o pulpană a redingotei şi opriră în loc un om buimac, dus pe gînduri, sinistru, care, după ce fusese tîrît pînă acolo de curentul retragerii, descălecase, îşi trecuse pe sub braţ căpăstrul calului şi, cu privirea rătăcită, se întorcea singur Ia Waterloo. Era Napoleon, care încă mai încerca să meargă înainte, somnambul uriaş al visului său zdrobit.

XIV CEL DIN URMA CAREU Cîteva careuri din gardă, nemişcate în scurgerea retragerii, ca nişte stînci în apa care curge, rezistară pînă noaptea. O dată cu noaptea venea şi moartea. Careurile aşteptară această umbră dublă şi, neclintite, se lăsară învelite de ea. Fiecare regiment, izolat de celelalte şi nemaiavînd nici o legătură cu armata ciopîrtită din toate părţile, murea pe socoteala lui. Pentru a săvîrşi această ultimă faptă, unii ocupaseră poziţii pe înălţimile de Ia Rossomme, alţii pe cîmpia de la Mont-Saint-Jean. Aici, careurile astea întunecate agonizau măreţ, părăsite, învinse, înfricoşătoare. Ulm, Wagram, Jena, Friedland, mureau în ele. In amurg, pe la ceasurile nouă seara, la poalele podişului Mont-Saint-Jean mai rămăsese unul. In valea asta a morţii, Ia picioarele povîrnişului pe care-l urcaseră cuirasierii şi năpădit acum de masele engleze, sub focul convergent al artileriei duşmane, victorioase, sub un potop spăimîntător de proiectile, careul mai lupta încă. 1 Generali din statul major al lui Napoleon la Waterloo ; ultimul este cunoscut prin credinţa păstrată ţinpăraţy|ui, pe care !-a iirmat în insula Elba şi în insula Sfînta Elena,

406

comandat de un ofi{er necunoscut pe care-l chema rmbronne. După fiecare explozie, careul se împuţina şi răspundea. Răspundea obuzelor prin gloanţe şi-şi res-^ tot mai mult cei patru pereţi. De departe, oprin- l a

du-se cînd şi cînd să răsufle, fugarii ascultau în întuneric a€ el tunet înfundat, care descreştea. Cînd legiunea aceea nu mai fu decît un pumn de oameni, cînd steagul lor nu mai fu decît o zdreanţă, cînd puştile lor lipsite de gloanţe nu mai fură decît ciomege, cînd mormanul de cadavre fu mai mare decît grupul celor în viaţă, învingătorii fură străbătuţi de un fel de spaimă sfîntă în faţa acestor muribunzi sublimi, şi tunurile engleze, oprindu-se să se odihnească, făcură tăcere. Fu o clipă de răgaz. In jurul celor care luptau era un fel de furnicar de strigoi, umbre de oameni călare, profilurile negre ale tunurilor, cerul alb ivit printre roţi şi afete. Uriaşul cap de mort, pe care eroii îl întrezăresc întotdeauna în fumul din fundul luptei, înainta spre ei şi îi privea. Putură să audă în umbra asfinţitului cum încărcau tunurile; fitilurile aprinse, ca nişte ochi de tigru în noapte, le încercuiau capetele, trăgătorii bateriilor engleze se apropiau de tunuri. Atunci, tulburat, un general englez, după unii Qolville, iar după alţii Maitland, le strigă: „Bravi francezi, predaţi-vă !" Cambronne le răspunse : „C..."

XV CAMBRONNE In dorinţa lui de a fi respectat, cititorul francez nu mgaduie să i se repete poate cel mai frumos cuvînt pe care u n francez ]-a rostit vreodată. E oprit să stai mărturie pentru sublim în faţa istoriei. om trece peste această regulă pe riscul nostru. Aşadar, printre toţi acei giganţi există un titan : Camoronne. 407

Sâ spui acest cuvînt şi apoi să mori. Ce poate fi rnaf mare! Fiindcă a-ţi dori moartea înseamnă a muri în- ■ tr-adevăr şi nu e vina acelui om că, deşi împuşcat, a supravieţuit. Omul care a cîştigat bătălia de la Waterloo nu e Napoleon cel pus pe fugă, nu e Wellington care ceda la ceasurile patru şi era disperat la cinci, nu e Bliicher care nici nu s-a luptat; omul care a cîştigat bătălia de la Waterloo e Cambronne. Să înseamnă trăsneşti cu astfel de cuvînt tunetul care te ucide să un învingi. Să dai catastrofei răspunsul acesta, să spui asta destinului, să pui temelia asta leului care avea să fie ridicat pe acel loc, să arunci replica asta în ploaia nopţii, în zidul trădător de la Hougomont, în drumul rîpos de la Chain, întîrzierii lui Grouchy, sosirii lui Bliicher, să fii ironia însăşi printre morminte, să faci în aşa fel încît să rămîi în picioare după ce vei fi căzut, să îneci în două silabe coaliţia europeană, să oferi regilor haznalele binecunoscute cezarilor, să faci din cel din urmă cuvînt cel dintîi, amestecînd în el strălucirea Franţei, să închei cu semeţie Waterloo-ul ca pe ultima zi a carnavalului, eă-l completezi pe Leonida ' cu Rabelais, să rezumi o victorie printr-un cuvînt suprem, cu neputinţă de rostit, să pierzi terenul şi să păstrezi istoria, să ai de partea ta după măcel pe cei ce rîd, e nespus de mult. o insultă adusă trăsnetului. E de o măreţie demnă de EEschyl. Cuvîntul lui Gambronne face efectul unei fracturi. E un piept fracturat de dispreţ; e preaplinul agoniei care face explozie. Cine a învin-s ? Wellington ? Nu. Fără Bliicher ar fi fost pierdut. Să fie Bliicher ? Nu. Dacă Wellington n-ar fi început, Bliicher n-ar fi putut să isprăvească. Cambronne, acest trecător de ultimă oră, acest soldat necunoscut, acest nimic al războiului, simte că acolo e min-

1 Rege al Spartei (490—480 I.e.n.), eroul de la Terrnopile, pe care l-a apărat contra perşilor şi unde a murit eroic. 408

" O minciună. Intr-o catastrofă, adaus sfîşietor, şi f i u n ,j- a î n care clocoteşte de mînie i se oferă viaţa, '"ea^tă bătaie de joc ! Cum să nu izbucnească ? aC Sînt acolo toţi regii Europei, generalii cei fericiţi, ju-'terii stăpîni peste fulgere. Au fost o sută de mii de '"idaţi victorioşi şi, în urma celor o sută de mii, un milion; tunurile lor cu fitiluri aprinse stau căscate; au u b câîeîiul lor garda imperială şi armata cea mare; i.au zdrobit pe Napoleon şi n-a mai rămas decît Cambronne, nu mai protestează decît acest vierme de ţărînă. El va protesta. Atunci el caută un cuvînt, aşa cum ai căuta o sabie. Simte în el o spumă şi acea spumă e cuvîntul. In faţa acestei biruinţe minunate şi mediocre, în faţa acestei biruinţe fără biruitori se ridică acest disperat ; o îndură în toată măreţia ei covîrşitoare, dar îşi dă seama de nimicnicia ei şi face mai mult decît s-o scuipe în obraz. Sub numărul, forţa şi materia care îl copleşesc găseşte o expresie pentru suflet: excrementul. O spune din nou. Sâ spui asta, să faci asta, să găseşti aota, însemnează să fii învingător. In acel minut fatal, duhul zilelor măreţe a pătruns în omul acesta necunoscut. Cambronne găseşte cuvîntul de la Waterloo, după cum Rouget de l'Isle' găseşte Marseieza datorită harului de sus care pogoară asupra-i. Se desprinde o suflare din uraganul divin şi trece prin aceşti oameni; ei tresar; unul cîntă cîntecul suprem, iar celălalt scoate strigătul teribil. Acel cuvînt al dispreţului titanic nu e azvîrlit de Cambronne numai Europei în numele imperiului. Asta ar fi puţin. El îl azvîrle trecutului, în numele revoluţiei. Auzi şi recunoşti în Gambronne vechiul suflet al uriaşilor. Parcă ar fi Danton care vorbeşte, sau Kleber 2 care tună. La cuvîntul lui Cambronne, vocea engleză răspunse: ..Foc!" Bateriile fură luminate de flăcări, dealul se cu1 Autorul Marseiezei. ... GenwaI francez din timpul revoluţiei de Ia 1789. A luat parte la ex-de ai P°Ie °n în Egipt şi a urmat acestuia la comanda trupelor

pe Na

409

tremură, din toate acele guri de aramă ieşi o ultimă şj înfricoşătoare vărsătură de proiectile, se rostogoli un fum nesfîrşit, uşor albicios datorită lunii care se ridicase, iar cînd se risipi fumul, nu mai era nimic. Acea rămăşiţă nemaipomenită era nimicită; garda murise. Cei patru pereţi ai cetăţuii celei vii zăceau la pămînt; cu greu puteai desluşi ici-colo o tresărire printre cadavre. In felul acesta, legiunile franceze, mai măreţe decît cele romane, îşi dădură sufletul la Mont-Saint-Jean, pe pămîntul muiat de ploaie şi sînge, în grînele întunecate, în locul pe unde trece acum, la ceasurile patru dimineaţa, fluierînd şi dînd vesel bici calului, Joseph, băiatul care duce poşta la Nivelles. XVI QUOT LIBRAS IN DUCE ?' Bătălia de Ia Waterloo este o enigmă. Ea e la fel de nelămurită şi pentru cei ce-au cîştigat-o, şi pentru cel care-a pierdut-o. Napoleon vedea în ea panica 2 . Blucher e uluit. Wellington nu înţelege nimic. Citiţi rapoartele. Comunicatele sînt confuze. Comentariile sînt încurcate. Unii bîiguie, alţii se bîlbîie. Jomini împarte bătălia de la Waterloo în patru momente; Mtiffling o desparte în trei peripeţii; numai Charras 3 , deşi în unele privinţe s în tem de altă părere, a prins cu ochiul său ager trăsăturile caracteristice ale acestei cumplite prăbuşiri a geniului omenesc în luptă cu divinul hazard. Toţi ceilalţi istorici sînt oarecum orbiţi şi, în orbirea lor, bîjbîie. Zi cu adevărat năprasnică, de năruire a monarhiei militare — care, înmărmurindu-i pe regi, a tras după ea toate 1 Cît preţuieşte ducele ? (în origina! tn limba latină). 2 „O bătălie terminată, o zi sfîrşită, măsuri greşite care au fost tndreptate, Izbînzi mai mari asigurate pentru a doua zi, totul fu pierdut din pricina unei clipe de panică năprasnică." (Napoleon : însemnări de la Sflnta Elena) (n.a.). 3 Jomini, Muffling, Charras — scriitori militari din prima jumătate a secolului al X'IX-lea, care au studiat şi descris bătălia de Ia Waterloo.

410

j e ] e __ şi de prăbuşire a forţei, de răsturnare a legilor războiului. Tn evenimentul acesta, care poarta semnul unei necesităţi supraomeneşti, oamenii n-au însemnat nimic. Luîndu-le lui Wellington şi lui Blucher victoria de la Waterloo, însemnează oare a ştirbi cu ceva Anglia şi Germania ? Nu. In problema de la Waterloo nu e vorba nici de vestita Anglie, nici de augusta Germanie. Popoarele sînt mari, slavă domnului, şi fără jalnicele isprăvi ale spadei. Nici Germania, nici Anglia, nici Franţa nu încap într-o teacă. In epoca asta, cînd Waterloo nu era decît un zăngănit de săbii, Germania îl are pe Goethe mai presus de Blucher, iar Anglia pe Byron mai presus de Wellington. Zorile nemăsurate ale unor idei noi sînt proprii secolului nostru, şi în zorile acestea Anglia şi Germania îşi au strălucirea lor minunată. Ele sînt măreţe, deoarece cugetă. Sporul pe care-l aduc civilizaţiei e real, izvorăşte din, ele însele, nu dintr-o întîmplare. Ceea ce alcătuieşte măreţia lor în veacul al XlX-lea nu-şi are obîrşia în Waterloo. Numai popoarele barbare se dezvoltă pe neaşteptate după o biruinţă. E mîndria deşartă, trecătoare, a puhoaielor de apă umflate de furtună. Popoarele civilizate, mai ales în vremea noastră, nu se înalţă şi nici nu se prăbuşesc după norocul sau nenorocul unui comandant. Geea ce-I deosebeşte pe fiecare dintre ele între neamurile pămîntului e ceva mai mult decît o luptă. Onoarea lor, demnitatea, inteligenţa, geniul lor, nu sînt, slavă domnului, simple numere pe care eroii şi cuceritorii le pot pune ca nişte jucători la loteria bătăliilor. Adesea, o bătălie pierdută însemnează dobîndirea unui progres. Mai puţină glorie, mai multă libertate. Cînd încetează bătaia tobei, are cuvîntul raţiunea. E jocul de-a cine pierde cîştigă. Aşadar, să vorbim despre Waterloo privind fără părtinire din amînd °uă taberele. Să-i dăm întîmplării ce este al întîmplării, ? ! domnului ce este al domnului. Ce este Waterloo? O victorie? Nu. Un joc de noroc. 28

411

Un joc cîştigat de Europa şf plătit de Franţa. Nu merita să se toarne acolo un leu pentru atîta lucru. Waterloo este, de altfel, cea mai ciudata întîlnire din toată istoria. Napoleon şi Wellington. Nu sînt doi duşmani, ci două fiinţe cu totul opuse. Dumnezeu, care foloseşte antitezele, n-a hărăzit niciodată un contrast mai izbitor şi o confruntare mai neobişnuită. De-o parte precizia, prevederea, geometria, chibzuiala, asigurarea retragerii, crufarea rezervelor, un sînge rece îndărătnic, o metodă nezdruncinată, strategia care ştie să se folosească de teren, tactica echilibrării batalioanelor, măcelul organizat, războiul socotit cu ceasul în mînă, fără a lăsa nimic la voia întâmplării, vechiul curaj clasic, totul pus în chip desăvîrşit la punct; de partea cealaltă, intuiţia, darul de a ghici, fantezia militară, instinctul supraomenesc, privirea scăpărătoare, un nu ştiu ce care vede ca vulturul şi care loveşte ca trăsnetul, o măiestrie uimitoare îmbinată cu o vioiciune semeaţă, toate tainele unui suflet adînc, tovărăşia destinului, a apei, a cîmpiei, a pădurii, a colinei, chemate şi oarecum silite să se supună, despotul care merge pînă la tiranizarea cîmpului de luptă, încrederea în soartă cu ştiinţa strategică sporind-o, dar şi tulburînd-o. Wellington era un Barreme ' al războiului, pe cînd Napoleon era un Michelangelo; şi, de rîndul ăsta, geniul a fost învins de calcul. Amîndouă taberele aşteptau pe cineva. A izbîndit cel care a calculat exact. Napoleon îl aştepta pe Grouchy, care n-a venit. Wellington îl aştepta pe Blucher, care a venit. Wellington este războiul clasic care se răzbună. Bonaparte, Ia începutul carierei sale, îl întîlnise în Italia şi-l bătuse straşnic. Bătrîna bufniţă fugise din faţa tînărului vultur. Tactica de altădată fusese nu numai uimită, dar şi scandalizată. Cine era corsicanul ăsta de douăzeci şi şase de ani, ce rost avea acest strălucit ignorant care, i Calculator francez din secolul al XVH-lea, autorul unei Cărţi a socotelilor gata făcute, confinînd în special tabele de dobînzi. Mai tîrziu numele lui a devenit substantiv comun.

412

vînd totu! împotriva lui şi nimic de partea sa, fără me. j e fără muniţii, fără tunuri, fără bocanci, aproape f"ră 'oaste, cu o mînă de oameni împotriva unor trupe numeroase, se năpustea asupra Europei coalizate şi cîştfea în chip nesăbuit victorii socotite cu neputinţă ? De unde venea turbatul ăsta spăimîntător, care, aproape fără să răsufle şi mînuind tot mereu aceiaşi luptători, făcea praf una după alta cele cinci armate ale împăratului Germaniei, dînd peste cap pe Beaulieu peste Alvinzi, pe Wurmser peste Beaulieu, pe Melas peste Wurmser, pe Mack peste Melas 1 ? Cine era acest începător în ale războiului care avea trufia unui astru ? Şcoala militară academică îl excomunicase. De-aci, o duşmănie de neîmblînzit a militarismului de altădată împotriva celui nou, a săbiei corecte împotriva spadei sclipitoare, a tablei de şah împotriva geniului. La 18 iunie 1815 duşmănia asta îşi spuse ultimul cuvînt şi, sub Lodi, Montebello, Montenote, Mantua, Marengo, Arcole, scrisese: Waterloo. Triumful celor mediocri, pe placul mulţimilor. Soarta îşi dete învoirea la ironia asta. In pragul prăbuşirii, Napoleon se întîlni din nou cu un Wurmser tînăr. In adevăr, ca să-l vedem pe Wurmser e de ajuns ca părul lui Wellington să fie alb. Waterloo e o bătălie de mîna întîi, cîştigată de un comandant de mîna a doua. Ceea ce trebuie să ne minuneze în bătălia de la Waterloo este Anglia, este cerbicia engleză, este hotărîrea engleză, este sîngele englez ; ceea ce a avut Anglia acolo cu adevărat măreţ a f° s *> fie zis fără supărare, ea însăşi. Nu comandantul ei, ci oştirea. Wellington, cu o neînţeleasă lipsă de recunoştinţă, spune într-o scrisoare către lordul Bathurst 2 că oştirea s a, oastea care a luptat la 18 iunie 1815, a fost o „arm at foarte slabă". Ce spune despre asta întunecatul a

r3"- aUstrieci sau în serviciul Austriei, învinşi de Napoleon In rU en lez de r», '?'!Î S în cabinetul Castlereagh, cunoscut pentru ura sa fată evo u ' t'a franceză. 28*

413

vălmăşag de oseminte îngropate sub brazdele de J a Waterloo ? Anglia a fost prea modestă faţă de Wellington. A face pe Wellington atît de mare, însemnează a micşora Anglia. Wellington nu este decît un erou ca oricare altul. Scoţienii cenuşii, garda călare, regimentele lui Maitland şi Mitchell, infanteria Jui Pack şi a lui Kempt, cavaleria lui Posomby şi a lui Somerset, scoţienii de munte cîntînd din cimpoi sub ploaia de ghiulele, batalioanele lui Rylandt, tinerii recruţi care abia ştiau să mînuiască flinta, ţinînd piept vechilor cete de la Essling şi de la Rivoli — iată în ce-i constă măreţia. Wellington a fost dîrz; ăsta e meritul lui şi noi nu i-l precupeţim, dar cel din urmă dintre pedestraşii şi dintre călăreţii lui a fost tot atît de dîrz ca şi el. Ostaşul de fier preţuieşte tot atîta cît Ducele-de-fier. In ce ne priveşte, toată admiraţia noastră se îndreaptă către soldatul englez. Dacă are cineva dreptul la vreun trofeu, atunci Angliei i se datorează trofeul. Monumentul de la Waterloo ar fi mai nimerit ,dacă, în'locul chipului unui om, ar înălţa în văzduh statuia unui popor. Dar această puternică Anglie se va mînia din pricina celor spuse de noi aci. După al ei 1688 şi după 1789 al nostru, ea tot mai păstrează iluzia feudală. Crede în ereditate şi în ierarhie. Poporul acesta, pe care nici un altul nu-l întrece în putere şi-n glorie, se preţuieşte ca naţiune, nu ca popor. Ga popor, se subordonează de bunăvoie şi-şi ia un lord drept şef. Ca muncitor, se lasă dispreţuit; ca ostaş, se lasă ciomăgit. Se ştie că în bă tălia de la Inkermann ', un sergent care, după cît se pare, scăpase armata de la pieire, n-a putut fi pomenit de către lordul Raglan i , deoarece ierarhia militară engleză nu îngăduie să fie citat într-un ordin de zi nici un erou sub gradul de ofiţer. 1 Bătălia de Ia Inkermann (1854) din timpul războiului Crimei!. 2 Comandant al trupelor engleze în războiul Crimeii, mort în timpul asediului Sevastopolului (1855).

414

Ceea ce admirăm mai presus de toate într-o ciocnire felul celei de la Waterloo este uimitoarea iscusinţă a tntîmplării- Ploaia din timpul nopţii, zidul de la Hougomont drumul desfundat de la Chain, Grouchy care rămîne'surd la bătaia tunului, călăuza care-l înşeală pe Napoleon, călăuza care-i arată drumul cel bun lui Bulow, tot acest prăpăd e rînduit de minune. Intr-un cuvînt, s-o spunem, la Waterloo a fost mai mult un măcel decît o bătălie. Din toate bătăliile mari, Waterloo este aceea care are frontul cel mai mic faţă de numărul luptătorilor. Napoleon, trei sferturi de leghe; Wellington, o jumătate de leghe; şaptezeci şi două de mii de luptători de fiecare parte. Din înghesuiala asta s-a născut măcelul. S-a făcut o socoteală şi s-a stabilit următoarea proporţie : pierdere de oameni — la Austerlitz, paisprezece la sută francezi, treizeci la sută ruşi, patruzeci şi patru la sută austrieci. La Wagram, treisprezece la sută francezi, paisprezece la sută austrieci. La Moscova, treizeci şi şapte la sută francezi, patruzeci şi patru Ia sută ruşi. La Bautzen, treisprezece la sută francezi, paisprezece la sută ruşi şi prusaci. La Waterloo, cincizeci şi şase la sută francezi, treizeci şi unu la sută aliaţi. In total, la Waterloo, patruzeci şi unu la sută : o sută patruzeci şi patru de mii de luptători, şaizeci de mii de morţi. Cîmpia de la Waterloo se înfăţişează azi cu liniştea obişnuită a pămîntului, reazim nepăsător al omului, şi seamănă cu toate cîmpiile. Noaptea, totuşi, se desprinde de-acolo un fel de ceaţă plină de năluci: şi dacă vreun călător se plimbă prin aceste locuri, dacă priveşte, dacă ascultă, dacă visează c a Vergiliu în faţa cîmpiilor morţii de la Filippe', vedenia prăpădului pune stăpînire pe el. Spăimîntătorul iunie trăieşte din nou ; falsa colină-monument se şterge; A

Ant' P -6 Clmpiile de Ia FiliPPe (Macedonia), în anul 42 t.e.n.. Octavian şi al in?'" '" aU InVins pe du 5 man i' l°r Politici, Brutus şi Casius, apărători nu v ătilor ^PUblicane. Martor al acestei bătălii a fost poetul Horajiu.

415

acel leu oarecare se destramă; cîmpul de bătaie prinde iar viaţă; şiruri de infanterişti şerpuiesc pe cîmpie, g a . lopuri furioase străbat zarea ; visătorul, speriat, vede fu], gerul săbiilor, scînteierea baionetelor, văpaia ghiulelelor încrucişarea groaznică a bubuiturilor; aude, ca un horcăit în fundul unui mormînt, vuietul nedesluşit al bătălieifantomă; umbrele acelea sînt grenadierii; lucirile acelea sînt cuirasierii; scheletul acesta e Napoleon, scheletul celălalt e Wellington; toate astea nu mai sînt, dar se ciocnesc şi luptă încă; şi rîpele se împurpurează; şi copacii se înfioară; şi furia se înalţă pînă la nori; iar în beznă, toate acele înălţimi sălbatice, Mont-Saint-Jean, Hougomont, Frischemont, Papelotte, Plancenoit, apar încununate de-a valma cu vîrtejuri de vedenii care se nimicesc între ele. XVII E OARE BINE CA A EXISTAT UN WATERLOO ? Există o şcoală liberală dintre cele mai vrednice de respect, care nu arată de loc ură faţă de Waterloo. Noi nu facem parte dintr-însa. Pentru noi Waterloo nu este decît ziua uluitoare a libertăţii. Negreşit, nimeni nu se aştepta ca un asemenea vultur să iasă dintr-un asemenea ou. Dacă-i dăm bătăliei de la Waterloo tîlcul ei cel mai înalt, putem spune că este o voită biruinţă contrarevoluţionară. E Europa împotriva Franţei ; Petersburgul, Berlinul şi Viena împotriva Parisului; e stătu quo împotriva dorinţei de schimbare ; e 14 iulie 1789 atacat pieziş prin 20 martie 1815 ; e asmuţirea monarhiilor împotriva neîmblînzitei răscoale franceze, înnăbuşirea acestui mare popor, care se afla în erupţie de douăzeci şi şase de ani — a^ a se urmărea. In scopul acesta s-au solidarizat casele de Brunswick şi de Nassau cu Romanovii, cu HohenzoIIernii, cu Habsburgii şi cu Burbonii. 416

Waterloo fireasca a poartă în cîrcă dreptul divin. E drept că, rerne ce imperiul fusese despotic, prin reacţiunea Li*•■'

«

I■ _

H

^« A jtfV

;i

|

(

J rit T

L

d-V

T ** f~* l ^ ■ ■ 4 ^ *' ' de greu pentru oricare gospodărie. Casele mari, arl --

craţia, din care făcea parte şi eîrciuma Thenardier, lăţeau cîte un ban pentru fiecare găleată cu apă unui bătrîn sacagiu care cîştiga, cărînd apă la Montfermeil, vreo patruzeci de centime pe zi; dar bătrînul nu lucra vara decît pînă la ceasurile şapte seara şi iarna pînă la ceasurile cinci; de îndată ce se lăsa noaptea, de îndată ce se închideau obloanele caselor, cine n-avea apă de bău* se ducea să şi-o ia singur, ori se lipsea. Asta o înspăimînta pe biata făptură pe care cititorul poate n-a uitat-o, pe micuţa Cosette. După cum vă amintiţi, Cosette le era de folos Thenardierilor în două feluri : mama îi plătea şi fata îi slujea... De aceea, cînd mama încetă să-i mai plătească — în capitolele anterioare am văzut de ce — Thenardierii o ţinură mai departe pe Cosette. Ţinea loc de slujnică. In calitatea asta alerga după apă atunci cînd era nevoie. Aşa că, foarte speriată la gîndul de-a se duce noaptea la izvor, fata avea mare grijă să nu lipsească niciodată apa din casă. Crăciunul anului 1823 a fost deosebit de frumos la Montfermeil. începutul iernii fusese blînd; nu îngheţase încă şi nici nu ninsese. Nişte scamatori veniţi de la Paris primiseră de la domnul primar învoirea să-şi ridice barăcile pe uliţa cea mare a satului, iar un grup de negustori ambulanţi îşi construiseră, prin aceeaşi îngăduinţă, magherniţele în piaţa bisericii, chiar pe uliţa Boulanger, unde, după cum vă aduceţi poate aminte, se afla eîrciuma Thenardierilor. Asta umplea hanurile şi cîrciumile, dînd tîrguşorului o viaţă plină de zgomot şi de veselie. Trebuie să spunem, de asemeni, pentru a respecta adevărul istoric, că printre curiozităţile desfăşurate în piaţă era şi o menajerie, u nde nişte paiaţe spăimîntătoare, îmbrăcate în zdrenţe şi venite nu se ştie de unde, arătau în 1823 ţăranilor din Montfermeil unul din acei groaznici vulturi din Brazilia, Pe care muzeul nostru regal nu-i are decît din 1845 şi care, n loc de ochi, au o cocardă tricoloră. Naturaliştii îi spun acestei păsări, mi se pare, Caracara Polyborus; face parte jn ^clasa apicizilor şi din familia răpitoarelor. Gîţiva «rîni veterani bonapartişti, întorşi în sat, se duceau sa 449

privească cu evlavie animalul. Scamatorii prezentau cocarda tricoloră ca pe o minune nemaiîntîlnită, făcută de dumnezeu anume pentru menajeria lor. In seara de crăciun, cîţiva bărbaţi — căruţaşi şi vînzători — stăteau la masă şi beau, în jurul a patru sau cinci feştile, în sala joasă a hanului Thenardier. Sala asta era ca toate sălile de circiumă ; mese, căni de cositor, sticle, cheflii, fumători; puţină lumină şi mult tărnbălău. Anul 1823 era totuşi indicat prin cele două obiecte la modă pe vremea aceea în clasa burgheză şi care se aflau pe una din mese; şi anume, un caleidoscop şi o lampă de tinichea lucitoare. Thenardiera supraveghea mîncarea, care se făcea la un foc zdravăn. Thenardier bea cu muşteriii şi făcea politică. în afară de discuţiile politice, ale căror teme principale erau războiul Spaniei şi domnul duce d'AngoulSme, în toiul larmei infernale se puteau auzi paranteze cu totul locale, în felul acestora : — La Nanterre şi la Suresne s-a făcut vin mult. De unde se aşteptau la zece vedre au ieşit douăsprezece. A mustit bine sub teasc. — Dar strugurii nu trebuiau lăsaţi să se coacă ? — Prin partea locului strugurii nu se culeg copţi Dacă-s culeşi copţi, vinul se strică numaidecît în pri măvară. — Atunci e un vin slab. — Sînt vinuri şi mai slabe decît cel de prin partea locului. Strugurii trebuie culeşi cruzi. Etc... Sau cîte-un morar izbucnea : — Sîntem noi oare răspunzători de ce se găseşte în saci ? Dăm peste o mulţime de boabe cu care nu ne putem pierde vremea să le alegem şi sîntem nevoiţi să le lăsam la măcinat; neghină, mălură, măzăriche, linte neagră, cînepă, coada vulpii şi o mulţime de alte plante de leac, fără să mai punem la socoteală pietricelele care se găsesc din belşug în unele soiuri de grîu, mai cu seama în grîu' breton. Nu-mi place să macin grîu breton, aşa cum taie450

e lemne nu-i place să taie grinzi cu cuie în ele. g ce pulbere urîtă fac toate astea la măcinat. Şi 3 'toate astea, oamenii se mai plîng de făină. N-au d ntate ■' Dacă făina e cum e, nu-i vina noastră, filtre (j oU ă ferestre, un cosaş, care şedea la masă cu un oprietar, tocmindu-se pentru o muncă ce trebuia făcută fa primăvară, spunea : _ Nu e de loc rău ca iarba să fie udă. Se taie mai lesne. Şi aP01 ?' ciuperca-i bună, domnule! Oricum, iarba asta, iarba dumneavoastră, e nouă şi cu atît mai anevoie de tăiat. Ou cît e mai fragedă, cu atît se pleacă mai mult în faţa coasei. Etc... Cosette sta la locul ei obişnuit, rezemată de tăblia mesei de bucătărie de lîngă sobă. Era în zdrenţe, cu picioarele goale în saboţi, şi împletea la lumina focului nişte ciorapi de lînă pentru copiii Thenardierilor. Un pisoi se juca .pe sub scaune. într-o încăpere de alături se auzeau rîzînd şi gungurind două glasuri plăpînde de copii: Eponine şi Azehna, Lîngă sobă era atîrnat în cui un gîrbaci. Din cînd în cînd, ţipătul unui copil, de undeva de prin casă, pătrundea prin zgomotul cîrciumii. Era un băieţaş pe care The'nardiera îl avusese într-una din iernile trecute, „fără să ştie de ce — spunea ea — din pricina frigului", şi care împlinise de curînd trei ani. Maică-sa îl alăptase, dar nu-l iubea. Cînd ţipetele înverşunate ale copilului ajungeau de nesuferit, Thenardier spunea : ~ Iar îţi miorlăie băiatul. Du-te şi vezi ce vrea I Uf, mă plictiseşte! răspundea mama. Şi mititelul, părăsit, ţipa mai departe în întuneric. II DOUA PORTRETE COMPLETATE prof-j Iani P n ' v 't in cartea asta pe Thenardieri decît din S S Pere'h° '* prilejul să ne învîrtim în jurul acestei ' hi ^ Şi s-o privim sub toate feţele. ih i

Thenardier trecuse de cincizeci de ani; doamna nardier împlinise patruzeci, ceea ce pentru o fernej tot cincizeci; astfel că era un echilibru de vîr. II lua cînd pe Savigny, cînd pe Gans, citea două-trei rînduri, încerca să scrie unul, nu putea, vedea o stea între el şi hîrtie şi se ridica de pe scaun spunînd : — Am să ies puţin. Să-mi fac poftă de lucru. Şi se ducea pe cîmpul Ciocîrliei. Aco'lo vedea mai mult decît oricînd steaua şi mai p u ţ i n decît oriunde pe Gans şi Savigny. Se întorcea acasă, încerca să se aşeze la lucru şi nu izbutea. Nu putea să înnoade nici unul din firele rupte în mintea lui. Atunci îşi spunea : „Mîine n-am să mai ies din casă. Dacă ies, nu mai pot lucra." Dar ieşea în fiecare zi. Stătea mai mult pe cîmpul Ciocîrliei decît în casa lui Courfeyrac. Adevărata lui adresă era asta : Bulevardul Sânte, la al şaptelea copac după ce treci de strada Croulebarbe. In dimineaţa aceea părăsise al şaptelea copac şi se aşezase pe parapetul rîului Gobelins. Soarele vesel străbătea frunzişul proaspăt, des şi luminos. Se gîndea la „ea". Visarea lui, schimbată în mustrare, se întorcea asupra lui. Se gîndea cu durere la lenea care îl copleşea ca o paralizie a sufletului şi la bezna ce sporea în fiecare clipă în jurul lui, beznă atît de deasă, încît nu se mai vedea soarele. Nu mai avea nici măcar puterea de a fi deznădăjduit, cuprins cum era de aceste grele gînduri nedesluşite care nu erau nici măcar un monolog. Orice acţiune se destrămase în el. Cuprins de această melancolie moleşitoare, '■ Jurişti germani din prima jumătate a secolului trecut. Cel de al doilea reprezenta, în dreptul german, reacţiunea feudală, combătută de liberalul Gans. Teoriile retrograde ale lui Savigny au fost denunţate mai tîrziu şi de Marx.

simţea totuşi cum pătrundeau pînă la el senzaţiile din afară. Stînd aşa pe parapet, auzea în spatele lui, sub el, pe amîndouă malurile rîului, cum spălătoresele din Gobelins băteau rufele ; auzea deasupra capului păsărelele cîntiînd şi ciripind în ulmi. De o parte zgomotul libertăţii, al lipsei fericite de griji, al răgazului înaripat; de altă parte, zgomotul muncii. Amîndouă zgomotele erau voioase, ceea ce-l făcu să viseze adînc, să cugete chiar. Deodată, în toiul visării sale triste, auzi o voce cunoscută care i se adresă : ~ Uite-l ! Na ! Ridică ochii şi o recunoscu pe fata aceea nenorocită care venise într-o dimineaţă la el, pe Eponine, cea mai mare dintre fiicele lui Thenardier. Acum îi cunoştea numele. Lucru ciudat, părea şi mai săracă, dar şi mai frumoasă. Doi paşi pe care s-ar fi spus că nu-i mai putea face. Atinsese un progres îndoit, către lumină şi către o cumplită mizerie. Era desculţă şi în zdrenţe, ca în ziua în care intrase cu atîta hotârîre în odaia l u i , dar boarfele ei se mai învechiseră cu două luni, găurile erau mai largi, zdrenţele şi mai soioase. Avea aceeaşi voce răguşită, aceeaşi frunte arsă de soare şi încreţită, aceeaşi privire cutezătoare, rătăcită şi şovăielnică. Mai mult decît altădată, chipul ei avea o expresie de spaimă şi de jale pe care i-o dăduse mizeria, i a r închisoarea i-o înteţise. Părul îi era p l i n de paie, nu ca al Ofeliei, care a înnebunit pentru că s-a molipsit de nebunia lui Hamlet, ci pentru că dormise în podul unui grajd. Şi cu toate acestea era frumoasă. O, tinereţe, ce luceafăr eşti ! Se oprise în faţa lui Marius, cu obrazul ei palid luminat de puţină bucurie, de ceva care semăna a zîmbet. Cîtva timp păru că nu poate vorbi. — Uite că te-ntîlnesc ! rosti ea în sfîrşit. Moş Mabeuf avea dreptate cînd mi-a spus de bulevardul ăsta ! Vai, cit le-am căutat ! Dac-ai şti ! Nu ştii că am fost la zdup ! Cinsprezece zile ! Mi-au dat drumul ! Fiindcă' nu mi-au găsit nimic şi că n-am încă vîrsta să ştiu ce fac. Îmi 460

mai lipseau două luni. O, cum te-am mai căutat ! De şase săptămîni. Va să zică nu mai stai acolo. — Nu, zise Marius. — Aha, pricep. Din pricina trebii ăleia. Tărăboaiele astea sînt nesuferite. Te-ai mutat. Ia te uită ! De ce porţi o pălărie aşa de veche ? Un tînăr ca dumneata trebuie să aibă haine frumoase. Ştii, domnule Marius, moş Mabeuf îţi spune baronul Marius şi nu mai ştiu cum. Nu-i aşa că nu eşti barcn ? Baronii sînt hodorogi, se duc la Luxembourg în faţa castelului, unde e soarele mai tare, şi citesc Cotidianul de un ban. Am dus eu odată o scrisoare la un baron care arăta aşa. Avea peste o sută de ani. Ia spune, unde locuieşti acum ? Marius nu răspunse. — Ah — urmă ea — ţi-e cămaşa puţin ruptă. Trebuie să ţi-o cos. Apoi se întunecă treptat şi adăugă : Parcă nu ţi-ar părea bine că mă vezi. Marius tăcea. Fata tăcu şi ea o clipă, apoi vorbi din nou : — Ei, dacă aş vrea, te-aş face eu să arăţi mulţumit. — Cum ? întrebă Marius. Ce vrei să spui dumneata ? — Ah, pe vremuri îmi spuneai tu I — Ei ! ce vrei tu să spui ? Ea îşi muşcă buzele ; părea că şovăie, ca şi cum în ea s-ar fi dat o luptă. In sfîrşit, se hotărî: — Hai, mi-e totuna ! Pari trist şi eu vreau să fii mul ţumit. Făgăduieşte-mi numai că ai să rîzi. Vreau să te văd că rîzi şi că spui : „Bun ! E straşnic !" Bietul domn Marius ! Ţii minte, mi-ai spus că ai să-mi dai tot ce-oi vrea... — Da ! Hai, vorbeşte ! Ea îl privi ţintă în ochi şi spuse : — Am adresa. Marius se îngălbeni. Tot sîngele i se adună în inimă. — Ce adresă ? — Adresa pe care mi-ai cerut-o. Şi adăugă, ca şi cum i-ar fi venit greu să spună : Adresa... ştii doar ! — Da... îngînă Marius. — A domnişoarei... 461

Cînd rosti acest cuvînt, suspină din adînc. Marius sări de pe parapetul pe care stătea şi o luă de mîini cu aprindere. — Da ? Hai ! Du-mă acolo ! Spune-mi! Cere-mi tot ce vrei ! Unde stă ? — Vino cu mine ! răspunse ea. Nu ştiu bine strada şi numărul. E departe de aici, dar ştiu bine casa şi am să te duc. Fata îşi trase mîna şi vorbi mai departe, cu un glas care ar fi pus pe gînduri un observator, dar care nici mu-I atinse pe Marius, beat şi uluit de fericire : — Ah ! Ce mulţumit eşti ! O umbră trecu peste fruntea Iui Marius. O apucă pe Eponine de braţ. — Jură-mi un lucru ! — Să jur ? rosti ea. Ce înseamnă asta ? Ia te uită, vrei să jur ? Şi rîse. — Taică-tău ! Făgăduieşte-mi, Eponine, jură-mi ca n-ai să spui adresa asta tatălui tău ! Ea se întoarse uimită către el. — Eponine ! Cum de ştii că mă cheamă Eponine ? — Făgăduieşte-mi ce te-am rugat ! Dar ea părea că nu-l aude. — Ce drăguţ ! Mi-ai spus Eponine ! Marius o apucă de amîndouă braţele. — Răspunde-mi odată, pentru dumnezeu ! Ascultă, jură-mi că n-ai să spui tatălui tău adresa pe care o ştii ! — Tatii ? rosti ea. A, da, tata I Fii liniştit ! E la se cret. Ce-mi pasa mie de tata ? — Dar nu-mi făgăduieşti ? strigă Marius. — Ah ! lasă-mâ — izbucni ea în rîs — ce mă scuturi aşa ? Bine, bine, îţi făgăduiesc. Ţi-o jur ! Ce-mi pasă mie ? N-am să-i spun tatii adresa. E bine ? Asta vrei ? — Şi nimănui. — Nimănui. — Acum — rosti Marius — du-mă acolo ! — Numaidecît ? — Numaidecît. 462

— Vino ! Ah, ce fericit e ! şopti ea. Fata se opri după cîţiva paşi. — Domnule Marius, mergi prea aproape de mine. Lasă-mă să merg înainte şi vino în urma mea, ca şi cum nu m-ai cunoaşte. Un domn ca dumneata nu trebuie să fie văzut cu o femeie ca mine. Nici o limbă din lume n-ar putea spune cîte cuprindea cuvîntul „femeie" rostit de această fetiţă. Fata mai făcu zece paşi şi se opri iar. Marius o ajunse din urmă. Ea îi vorbi pieziş, fără să se întoarcă spre el : — Da ştii că mi-ai făgăduit ceva ? Marius se scotoci în buzunar. Nu avea decît cei cinci franci sortiţi lui Thenardier. Ii puse în mâna Eponinei. Ea răsfiră degetele, lăsă banul să cadă şi spuse mohorîtă : — Nu vreau banii dumitale !

CARTEA A TREIA

CASA DIN STRADA PLUMET

CASA TAINELOR Către jumătatea veacului trecut, un preşedinte al par lamentului din Paris, care avea o iubită şi o ascundea — pentru că în epoca aceea nobilii îşi arătau iubitele, iar burghezii şi le ascundeau — îi clădi ,,o căsuţă" în cartierul Saint-Germain, în strada pustie Blomet, numită azi strada Plumet, nu departe de locul numit atunci Lupta animalelor. Casa aceasta era alcătuită dintr-un pavilion cu un singur cat : două odăi la parter, două la etaj, o bucătărie jos, un salonaş sus, un pod sub acoperiş şi o grădină mare în faţa casei, închisă spre stradă cu un grilaj. Gra dina avea aproape un pogon. Numai atît puteau vedea trecătorii ; dar în dosul casei se mai afla o curte mică, şi în fundul curţii o căsuţă scundă cu două odăi deasupra unei pivniţe, care putea la nevoie să servească de ascun zătoare unei doici şi unui copil. Căsuţa asta comunica pe din dos, printr-o poartă ascunsă care se deschidea numai dacă îi ştiai secretul, cu o potecă lungă, îngustă, pietruită, cotită, fără acoperiş, strecurată între două ziduri înalte, ascunsă cu măiestrie, pierdută între gardu rile grădinilor şi zarzavageriilor cărora le dădea ocol ca să ajungă la altă poartă tainică, la o depărtare de o jumătate de kilometru de acolo, aproape în altă mahala, la capătul singuratic al străzii Babylone. Domnul preşedinte intra pe acolo, aşa încît chiar cei care l-ar fi spionat şi urmărit şi şi-ar fi dat seama că se ducea în taină, în fiecare zi, undeva, tot n-ar fi putut -l04

-

-

-

-

bănui că a te duce în strada Babylone înseamnă a te duce în strada Blomet. Magistratul dibaci ştiuse să cumpere cîteva bucăţi de pămînt ca să-şi croiască drumul acesta pe locul lui, pe p anunţul lui propriu, fără să poată fi controlat de nimeni. Mai tîrziu vînduse parcele mici din pămîntul care mărginea poteca, pentru grădini şi zarzavaturi ; proprietarii acestor parcele credeau că au, de o parte şi de alta, în faţa lor, un zid despărţitor şi nici nu bănuiau existenţa acestei panglici lungi pietruite, care şerpuia între cele două ziduri, printre straturi şi livezi. Numai păsărelele vedeau ciudăţenia asta. Sigur că pitulicele şi piţigoii din veacul trecut trăncăniseră destul pe socoteala domnului preşedinte. Pavilionul, zidit din piatră în stil Mansart', cu pereţii căptuşiţi cu lemn şi mobilat în stil Watteau z, încărcat pe dinăuntru, sobru pe din afară, înconjurat de trei straturi de flori, avea ceva discret, cochet şi solemn, aşa cum îi stă bine unui capriciu de dragoste şi de magistratură. Această casă şi acea potecă, care azi au pierit, existau încă acum cincisprezece ani. In '93, un căldărar cumpărase casa ca s-o dărîme, dar nu putu s-o plătească în întregime, şi naţiunea îl declară în stare de faliment, aşa că pînă la urmă casa l-a dărîmat pe căldărar. De atunci, clădirea rămase nelocui'î şi începu să se dărapene încet, ca orice locuinţă căreia prezenţa omului nu-i mai dă viaţă. Rămăsese mobilată cu vechile ei mobile, era mereu de vînzare sau de închiriat, şi cele zece-douăsprezece persoane care trec pe an pe strada Plumet citeau lucrul acesta pe un anunţ îngălbenit şi şters, agăţat de grilaj încă din anul 1810. 1 Stilul clasic francez în arhitectură, cel al Palatului Invalizilor din Paris şi al Palatului regal din Versailles, construite în a doua jumă tate a secolului al XVII-lea de Jules Hardouin-Mansart. Se caracteriza printr-o ornamentare împrumutată arhitecturii gjreco-romane şi printr-o înfăţişare monumentală, dar rece. 2 Pictorul francez Watteau (secolul al XVIII-Iea) a creat un stil ori ginal : pînzele sale înfăţişează, într-o atmosferă convenţională de vis, galanteria aristocraţiei Irîndave a vremii, ocupată cu baluri şi serbări cîmpeneşti.

30

465

Către sfîrşitul restauraţiei aceiaşi trecători puteau să vadă că anunţul pierise, ba chiar că obloanele etajului erau deschise. Casa era, în adevăr, ocupată. La ferestre se aflau „perdeluţe", semn că acolo era o femeie. In luna octombrie 1829, un bărbat care nu mai era tînăr venise şi închiriase casa aşa cum era, împreună cu căsuţa din fund şi cu lunga cărare care ajungea în strada Babylone. Dresese şi broaştele secrete ale celor două porţi ale cărării. Casa, cum am mai spus, mai era încă mobilată cu vechile mobile ale preşedintelui. Noul chiriaş făcuse cîteva reparaţii, umpluse cîteva lipsuri, pietruise curtea pe unde erau ştirbituri, schimbase podelele de cărămidă, pusese trepte la scară, scînduri la parchet şi geamuri la ferestre, şi se mutase acolo cu o fată tînărâ şi o servitoare în vîrstă, pe tăcute, ca un om care n-ar intra, ci s-ar strecura în casa lui. Vecinii nu se porniră pe bîrfeală, pentru că nu existau vecini. Chiriaşul acesta şters era Jean Valjean, fata era Cosette. Slujnica se numea Toussaint, o fată pe care Jean Valjean o scăpase de spital şi de mizerie, şi care era bătrînă, provincială şi bîlbîită, trei însuşiri care îl hotărâseră pe Jean Valjean s-o ia cu el. închiriase casa sub numele de domnul Fauchelevent, rentier. Cititorul fără îndoială că l-a recunoscut pe Jean Valjean în tot ce s-a povestit mai sus, mai repede chiar decît Thenardier. De ce părăsise Jean Valjean mănăstirea Petit-Picpus ? Ce se petrecuse ? Nu se petrecuse nimic. Cititorul îşi aduce aminte că Jean Valjean era fericit la mănăstire, atît de fericit încît conştiinţa lui începuse să se tulbure. O vedea pe Cosette zilnic, simţea cum paternitatea se naşte şi creşte în el din ce în ce mai mult, o ocrotea pe fată cu tot sufletul lui, îşi spunea că e a lui, că nimic nu va putea să i-o ia, că va dura aşa în veş nicie, că, fără îndoială, ea se va călugări pentru că în fiecare zi era împinsă cu blîndeţe către asta, că mănăstirea va rămîne, şi pentru ea, şi pentru el, întregul uni466

vers, că el va îmbătrîni acolo, iar ea va creşte, că ea va îmbătrîni, iar el va muri, şi că, în sfîrşit, nădejde încîntătoare, nu mai era cu putinţă nici o despărţire. Gîndind aşa, începu să aibă totuşi unele îndoieli. Se întreba dacă toată fericirea asta era în adevăr a l u i , dacă nu era alcătuită din fericirea altuia, din fericirea acestui copil pe care el, om bătrîn, i-o confisca, i-o fura. Oare nu era asta un furt ? îşi spunea că fata avea dreptul să cunoască viaţa înainte de a renunţa la ea, că a-i reteza dinainte şi fără a-i cere părerea toate bucuriile, sub cuvînt că vrei s-o scuteşti de toate încercările, a te folosi de neştiinţa ei şi de izolarea în care trăia, ca să faci să se nască în ea o vocaţie artificială, însemna să schimbi natura unei făpturi pămînteşti şi să-l minţi pe dumnezeu. Cine ştie dacă într-o zi Cosette nu-l va urî, cînd îşi va da seama de toate astea şi-i va părea rău că e călugăriţă. Ultimul gînd, aproape egoist şi mai puţin eroic decît celelalte, îi era nesuferit. Se hotărî să părăsească mănăstirea. Se hotărî. îşi dădu seama cu părere de rău că trebuia. Piedici nu existau. Cei cinci ani petrecuţi între zidurile mănăstirii, dispăruţi pentru lumea din afară, îi nimiciseră sau risipiseră toate temerile. Putea să se întoarcă liniştit printre oameni. Imbătrînise şi toate se schimbaseră. Cine-l va mai recunoaşte acum ? Şi chiar dacă ar fi altfel, primejdie nu era decît pentru el, şi n-avea dreptul să osîndească pe Cosette la călugărie pentru că el fusese condamnat la ocnă. De altfel, ce înseamnă primejdia în faţa datoriei ? Şi, în sfîrşit, nimic nu-l împiedica să fie prudent şi să-şi ia toate măsurile de prevedere. Educaţia Cosettei era aproape sfîrşită şi întreagă. După ce se hotărî, aşteptă prilejul, care se ivi şi el. Bătrînul Fauchelevent muri. Jean Valjean ceru audienţă la maica stareţă şi-i spuse că prin moartea fratelui lui căpătase o mică moştenire care îi îngăduia să trăiască pe viitor fără să mai' mun30*

467

ceaşca şî ca părăsea slujba la mănăstire şi-şi lua şi fata. Dar cum Cosette nu rămînea să se călugărească acolo, nu era drept să fi fost educată pe degeaba şi o ruga supus pe maica stareţă să primească pentru comunitate suma de cinci mii de franci pentru cei cinci ani petrecuţi acolo de ea. Aşa ieşi Jean Valjean din mănăstirea închinarea Veşnică. Cînd plecă, îşi luă singur sub braţ cufăraşul cel mic, a cărui cheie o purta întotdeauna la el; nu vru să-l încredinţeze hamalului. Cufăraşul ăsta deştepta curiozitatea Cosettei, pentru că răspîndea o mireasmă tare. De cufăraşul acesta nu se mai despărţi niciodată. II păstra întotdeauna în odaia lui. Cînd se muta, era primul şi cîteodată singurul lucru pe care-l lua cu el. Cosette rîdea, botezase cufăraşul „nedespărţitul", şi spunea că e geloasă pe el. Jean Valjean nu ieşi însă în lume fără o teamă adîncă. Descoperi casa din strada Plumet şi se cuibări în ea. Acum era în stăpînirea numelui Ultime Fauchelevent. In acelaşi timp, mai închirie două apartamente la Paris, ca să atragă mai puţin atenţia decît dacă ar fi stat într-un singur cartier, ca să poată lipsi la nevoie cînd l-ar fi apucat neliniştea şi, în sfîrşit, ca să nu se mai afle în încurcătura în care fusese în acea noapte în care îi scăpase lui Javert ca prin minune. Aceste două locuinţe erau prăpădite, sărăcăcioase, în două mahalele foarte depărtate una de alta, una pe strada Ouest, alta pe strada Homme-Arme. Se ducea din cînd în cînd să locuiască împreună cu Cosette o lună, şase săptămîni, cînd în una, cînd în cealaltă, fără s-o ia şi pe Toussaint cu ei. La nevoie, cerea serviciile portarului şi se dădea drept un rentier din apropierea Parisului, care avea şi o casă de popas în oraş. Acest om de o mare virtute avea trei locuinţe în Paris, ca să scape de poliţie. 463

II JEAN VALJEAN IN GARDA NAŢIONALA La drept vorbind, viaţa lui se desfăşura în strada Plumet şi şi-o rînduise aşa : Cosette locuia în pavilion împreună cu slujnica. Avea dormitorul cel mare cu pereţii pictaţi, salonaşul împodobit cu zugrăveli aurite, salonul preşedintelui, mobilat cu tapiţerii şi fotolii uriaşe. Avea grădina. Jean Valjean pusese în odaia Cosettei un pat cu baldachin de damasc vechi în trei culori, un covor persan, vechi, frumos, cumpărat în strada Figuier-Saint-Paul de la bătrîna Gaucher, şi, ca să îndulcească severitatea acestor vechituri măreţe, semănase acest amestec cu toate mobilele mici, vesele şi graţioase ale fetelor tinere : o etajeră, o bibliotecă, cărţi legate şi aurite, hîrtie de scris, o mapă, o masă de lucru încrustată cu sidef, o cutie de lucru de argint aurit, o toaletă de porţelan japonez. La ferestrele primului cat pusese draperii lungi de damasc roşu brodat cu trei culori, ca şi baldachinul patului. La parter, perdele brodate. In timpul iernii căsuţa Cosettei era încălzită toată. El locuia în căsuţa portarului, din fundul curţii. Avea o saltea pusă pe un pat de chingi, o masă de lemn dat la rindea, două scaune de paie, o cană de apă de faianţă, cîteva cărţi pe o poliţă, scumpul lui cufăraş într-un colţ şi niciodată foc. Lua masa cu Cosette şi totdeauna se afla pe masă o pîine neagră pentru el. Cînd o tocmise pe Toussaint, îi spusese : „Domnişoara e stăpîna casei". „Şi dumneata, domnule ?" întrebase Toussaint uluită. „Eu sînt mai mult decît stăpînul, eu sînt tatăl." Cosette învăţase gospodăria la mănăstire şi ea ţinea socotelile cheltuielilor lor foarte modeste. In fiecare zi Jean Valjean o lua pe Cosette de braţ şi o scotea la plimbare. O ducea în Luxembourg, pe a l e i l e cele mai puţin umblate, şi în toate duminicile la liturghie la SaintJacques-du-Haut-Pas, pentru că era foarte departe. Mahalaua era foarte săracă, el dădea mult de pomană şi toţi nenorociţii îl înconjurau la biserică ; aşa se făcuse 469

că primise scrisoarea lui Thenardier : „Domnului preamilostiv de la biserica Saint-J'acques-du-H'aut-Pas." O ducea bucuros pe Cosette la săraci şi la bolnavi. Nici un străin nu intra în casa din strada Plumet. Toussaint făcea tîrguielile, Jean Valjean se ducea să-şi umple singur găleata la o gură de apă din apropiere, de pe bulevard. Lemnele şi vinul se puneau într-un fel de hrubă, jumătate sub pămînt, cu pereţii interiori de sttncă, alături de poarta dinspre strada Babylone, care îi servise odinioară de grotă domnului preşedinte, pentru că pe vremea „nebuniilor" şi a „căsuţelor" 1 nu se putea dragoste fără grotă. In poarta secretă din strada Babylone se afla o cutie pentru gazete şi scrisori. Dar cum cei trei locuitori ai pavilionului din strada Plumet nu primeau nici ziare, nici scrisori, cutia, pe vremuri mijlocitoarea şi duhovnicul unui magistrat-fante, nu mai folosea decît la primirea avizurilor perceptorului şi a ordinelor de chemare la gardă. Pentru că domnul Fauchelevent, rentier, făcea parte din garda naţională. Nu putuse scăpa de reţeaua deasă a recensămîntului din 1831. Informaţiile municipale luate în acea epocă se opriseră în faţa mănăstirii Petit-Picpus, nor sfînt şi de nepătruns, din care Jean Valjean ieşise cucernic în ochii primăriei şi prin urmare vrednic de a face parte din gardă. De trei-patru ori pe an, Jean Valjean îşi îmbrăca uniforma şi făcea de strajă, de altfel, cu plăcere. Era pentru el o deghizare corectă, care îl amesteca cu toată lumea, dar îl lăsa singuratic. Jean Valjean împlinise şaizeci de ani, vîrstă la care ar fi putut fi scutit legal, dar nu părea mai bătrîn de cincizeci. De altfel, nu avea nici o poftă să se sustragă ordinelor sergentului-major şi să-i facă necazuri contelui de Lobau 2. Nu avea stare civilă, îşi 1 Folies ei petites maisons — căsuţe de ţară clădite de aristocraţii din timpul ultimilor Ludovici, înainte de revoluţie, pentru petreceri. 2 Georges Mouton, mareşal-conte de Lobau, unul din generalii l u i Napoleon I, deveniţi colaboratori ai lui Ludovic-Filip. Sub monarhia din iulie a deţinut un comandament superior în garda naţională, pa văza burgheziei în contra muncitorimii pariziene, şi a organizat înnăbuşirea insurecţiei populare din iunie 1832, evocată de Victor Hugo.

470

ascundea numele, îşi ascundea identitatea, îşi ascundea virsta, ascundea tot. Dar, cum am mai spus-o, făcea parte cu bunăvoinţă din garda naţională. Nu avea altă ambiţie decît să semene cu oricare alt contribuabil. Omul acesta avea un ideal : să fie sufleteşte un înger şi între oameni un burghez oarecare. Să notăm totuşi un amănunt. Cînd ieşea la plimbare cu Cosette, Jean Valjean se îmbrăca aşa cum am văzut şi părea un ofiţer la pensie. Cînd ieşea singur, mai totdeauna seara, purta o haină şi nişte pantaloni de lucrător şi-şi trăgea şapca pînă peste ochi. Era la mijloc prevedere sau umilinţă ? Amîndouă deodată. Cosette era deprinsă cu latura enigmatică a vieţii ei şi nici nu mai băga de seamă ciudăţeniile tatălui său. Toussaint îl iubea şi-l respecta pe Jean Valjean, şi tot ce făcea el i se părea bine. Intr-o zi, măcelarul, care-l zărise pe Jean Valjean, îi spuse : „E un caraghios !" Ea îi răspunse : „E un sf-sfînt !" Şi Jean Valjean, şi Cosette, şi Toussaint intrau şi ieşeau totdeauna prin poarta din strada Babylone. Era greu să ghiceşti că locuiau în strada Plumet dacă nu-i zăreai prin grilajul grădinii. Grilajul acesta era veşnic închis. Jean Valjean nu îngrijea grădina, anume ca să nu atragă atenţia. Poate că aici se înşela.

III FOLIIS AC FRONDIBUS ' Grădina asta, lăsată în paragină de aproape o jumătate de veac, era neobişnuită şi fermecătoare. Acum patruzeci de ani trecătorii se opreau în stradă ca s-o privească, fără să bănuiască tainele care se ascundeau sub desişurile ei verzi şi proaspete. Visătorii din acea vreme îşi lăsau privirea şi gîndul să pătrundă cu îndrăz1

Printre foi şi frunze (în original în limba latină).

471

neală printre gratiile străvechi de fier ale porţii închise cu lacăt, răsucită, strîmbă, prinsă între doi stîlpi de piatră, verzi de muşchi, încoronată în chip ciudat cu un fronton de arabescuri nedesluşite. Intr-un colţ se afla o bancă de piatră, pe alocuri cîteva statui cuprinse de mucegai, cîteva bolţi părăginite care putrezeau lîngă zid. Nu mai erau alei şi straturi. Pretutindeni, bălării. Se sfîrşise cu grădinăritul şi se reîntorsese natura. Buruienile năpădeau peste tot, bucurie nemărginită pentru o biată palmă de pămînt. Mixandrele înflorite erau o sărbătoare. In grădina asta nimic nu oprea în loc strădania sfîntă a lucrurilor către viaţă. Creşterea paradisiacă era la ea acasă. Copacii se aplecaseră spre mărăcini, mărăcinii se ridicaseră spre copaci, plantele se căţăraseră, ramurile se înclinaseră, tot ceea ce se tîrăşte pe pămînt se întâlnise cu ceea ce creşte în aer ; ceea ce flutură în vînt se aplecase spre ceea ce şerpuie în muşchi. Trunchiurile, ramurile, frunzele, fibrele, tufele, cîrceii, curpenii, spinii se împletiseră, amestecaţi, cununaţi, contopiţi. Vegetaţia, într-o îmbrăţişare strînsă şi adîncă, celebrase şi împlinise acolo, sub ochiul mulţumit al creatorului, pe întinderea aceea de aproape un pogon, misterul sfînt al frăţiei, simbol al frăţiei omeneşti. Grădina nu mai era o grădină, era un desiş uriaş, adică ceva de nepătruns ca o pădure, populat ca un oraş, fremătător ca un cuib, umbros ca o catedrală, înmiresmat ca un buchet, singuratic ca un mormînt, viu ca mulţimea. In Floreal' tufişul acesta uriaş, slobod în dosul grilajului, între cele patru ziduri ale lui, intra în frămîntarea ascunsă a germinaţiei universale, tresărea la răsăritul soarelui aproape ca o vietate care aspiră efluviile dragostei cosmice şi simte cum se urcă şi clocoteşte seva primăverii ; îşi scutură în vînt coama verde, minunată, semănînd pe pămîntul jilav, pe statuile roase, pe terasa năruită a pavilionului şi pînă şi pe pavajul străzii pustii 1 Luna a opta (de la 20 aprilie la 19 mai) în calendarul republican.

472

stele de flori, perle de rouă, rodnicie, frumuseţe, viaţă, bucurie, miresme. In miezul zilei se ascundeau în el mii de fluturi albi, şi priveliştea acestui vîrtej de fulgi în umbră, a acestei zăpezi vii a verii era dumnezeiască. Acolo, în umbra veselă a verdeţii, o mulţime de voci nevinovate îi vorbeau sufletului în şoaptă şi tot ce uita să spună ciripitul întregea zumzetul. Seara, un abur de visare se desprindea din grădină şi o învăluia. O acoperea un giulgiu de ceaţă, o tristeţe calmă, cerească. Mirosul îmbătător al caprifoiului şi al volburei se înălţa de pretutindeni, ca o otravă dulce şi pătrunzătoare. Se auzea ultima chemare a scorţărelului şi a codobaturii, care adormeau în rămuriş. Se simţea intimitatea sfîntă dintre pasăre şi copac. Ziua, aripile înveselesc frunzele, noaptea, frunzele ocrotesc aripile. Iarna desişul era negru, ud, zbîrlit, tremurător şi lăsa puţin să se zărească casa. în locul florilor pe ramuri şi al stropilor de rouă pe flori, se vedeau panglicile de argint ale melcilor fără casă pe covorul rece şi des al frunzelor galbene. Dar, oricum, sub orice înfăţişare, în orice anotimp, primăvara, iarna, vara, toamna, ungherul acesta era plin de melancolie, contemplaţie, singurătate, libertate, absenţa omului, prezenţa Iui dumnezeu. Vechiul gard de fier ruginit părea că spune : „Grădina asta e a mea". Străzile Parisului în zadar o înconjurau, palatele minunate şi clasice din strada Varennes în zadar erau la doi paşi, Domul Invalizilor alături, Camera deputaţilor nu prea departe ; trăsurile de gală de pe strada Bourgogne şi de pe strada Saint-Dominique în zadar se plimbau luxoase, în vecinătate, omnibusele galbene, cafenii, albe, roşii în zadar se încrucişau mult şi bine la răs crucea apropiată — pustiul domnea în strada Plumet. Moartea foştilor proprietari, o revoluţie care trecuse, prăbuşirea vechilor averi, delăsarea, uitarea, patruzeci de ani de părăsire şi de pustietate fuseseră de ajuns pentru a aduce din nou în acest loc norocos feriga, cucuta, lumînărica, coada şoricelului, degetariţa, ierburile înalte, 473

plantele mari, creţe, cu frunze late, de pînză, de un verdedeschis, şopîrlcle, cărăbuşii, gîzele neliniştite şi iuţi ; pentru a scoate din adîncurile pămîntului, între aceste patru ziduri, nu ştiu ce măreţie sălbatică şi apriga, şi pentru ca natura, care răstoarnă planurile mărunte ale omului şi se răspîndeşte întotdeauna întreagă acolo unde biruieşte, în furnică şi în vultur, să se dezlănţuie în grădiniţa asta din Paris, cu tot atîta putere şi măreţie ca într-o pădure virgină din Lumea Nouă. Nimic nu e neînsemnat. Oricine se Iasă pătruns de influenţa adîncă a naturii o ştie. Cu toate că filozofiei nu i-e dată nici o mulţumire absolută, că nu poate mărgini cauza aşa cum nu poate limita efectul, visătorul cade totuşi în extazuri nemărginite din pricina acestor descoperiri de forţe care ajung la unitate. Totul lucrează la tot. Algebra se aplică la nori ; iradiaţiile stelelor îi sînt de folos trandafirului. Nici un gînditor n-ar îndrăzni să spună că mireasma răsurii e de prisos constelaţiilor. Cine poate calcula traiectoria unei molecule ? Ştim noi dacă plăsmuirea lumilor nu e determinată de căderea firelor de nisip ? Cine cunoaşte fluxul şi refluxul reciproc al infinitului mare şi al infinitului mic, răsunetul cauzelor în abisul fiinţei şi noianului creaţiunii ? Şi un vierme are importanţa lui. Ceea ce e mare e mic, ceea ce e mic e mare. In necesitate totul e în echilibru. Inspăimîntătoare viziune pentru spirit ! Intre fiinţe şi lucruri există relaţii care ţin de miracol. Nu te poţi pierde în acest tot nemărginit care porneşte de la soare şi ajunge la gîză. Avem nevoie unii de alţii. Lumina nu duce în azur miresmele pământeşti fără să ştie ce face cu ele. Noaptea împarte esenţe stelare florilor adormite. Toate păsările care zboară au legat de gheruţe firul infinitului. Germinaţia se complică cu naşterea unui meteor şi lovitura de cioc a rîndunicii care sparge oul ; ea determină în acelaşi timp naşterea unei rime şi venirea pe lume a lui Socrate. Microscopul începe acolo unde sfîrşeşte telescopul. Care din două vede mai departe ? Alegeţi! Mucegaiul e 474

o pleiadă de flori. O nebuloasă e un furnicar de stele. In problemele spiritului, ca şi în fenomenele materiei, acelaşi amestec tulbure, chiar mai grozav. Elementele şi principiile se amestecă, se contopesc, se cunună, se înmulţesc unele prin altele, ca să împingă lumea materială şi lumea morală spre aceeaşi lumină. Fenomenul e veşnic aplecat asupra lui însuşi. In vastele schimbări cosmice viaţa universală circulă pretutindeni în cantităţi necunoscute, rostogolind totul în misterul nevăzut al efluviilor, folosind tot, nepierzînd visul nici unui somn, semănînd ici o mică vietate, fărimiţînd acolo un astru, oscilînd şi şerpuind, făcînd din lumină o putere şi din gîndire un element, risipită şi indivizibilă, dizolvînd tot, afară de acest punct geometric : eul ; aducînd totul la sufletul-atom, înflorind totul în dumnezeu, împletind toate activităţile, de la cea mai înaltă pînă la cea mai neînsemnată, în obscuritatea unui mecanism ameţitor, legînd zborul unei gîze de mişcarea pămîntului, subordonînd — cine ştie ? poate că numai prin identitatea legii — evoluţia cometei pe firmament rotirii infuzorului într-o picătură de apă. Maşină alcătuită din spirit. Angrenaj uriaş, al cărui prim motor e musculiţa şi ultimă roată e zodiacul ! IV GRATIILE SE SCHIMBA Părea că grădina aceasta, creată odinioară ca să ascundă taine deocheate, se schimbase şi devenise potrivită pentru a ascunde taine fără de prihană. Nu mai avea nici bolţi de verdeaţă, nici pajişti, nici umbrare, nici grote. Avea o minunată întunecime despletită, care cădea ca un val de pretutindeni. Paphos ' se făcuse r a i . Un fel de remuşcare însănătoşise ascunzişul acesta. Această buchetieră îşi oferea florile sufletului. Această grădină 1 Oraş din Cipru, celebru In ,antichitate pentru cultul lui V*pui, zeiţa iubirii.

475

cochetă, pe vremuri compromisă, reintrase în feciorie şi pudoare. Un preşedinte asistat de im grădinar, un omuleţ care credea că-l continuă pe Lamoignon şi alt omuleţ care credea că-l continuă pe Lendtre ' o schimonosiseră, o tunseseră, o suciseră, o împopoţonaseră, o pregătiseră pentru galanterie ; natura şi-o luase înapoi, o umpluse de umbră, o rînduise pentru dragoste. In singurătatea aceasta se afla şi o inimă care era în aşteptare. Dragostea n-avea decît să se arate. Se afla acolo un templu de verdeaţă, de ierburi, de muşchi, de suspine, de păsărele, de întunecimi moi, de ramuri clătinate şi un suflet alcătuit din blîndeţe, din credinţă, din nevinovăţie, din nădejde, din aspiraţii şi iluzii. Cînd Cosette ieşise din mănăstire era încă o copilă. Trecuse puţin peste paisprezece ani şi era la „vîrsta ingrată". Am mai spus-o; în afară de ochi, părea mai curînd urîtă decît drăguţă. Nu avea nici o trăsătură urîtă, dar era stîngace, slabă, sfioasă şi cutezătoare în acelaşi timp, în sfîrşit, o fetiţă măricică. Educaţia ei era sfîrşită. Adică o învăţaseră religia, mai cu seama cucernicia. Apoi „istoria", adică ceea ce se numea aşa la mănăstire, geografia, gramatica, participii le, regii F ranţ ei , puţi nă m uzică, să deseneze un chip etc, dar despre celelalte lucruri nu ştia nimic, ceea ce era un farmec şi o primejdie. Sufletul unei fete tinere nu trebuie lăsat neştiutor. Mai tîrziu se nasc în el imagini prea vii şi prea neaşteptate, ca într-o odaie întunecoasă. El trebuie să fie luminat pe încetul, cu discreţie, mai curînd cu reflexul realităţii decît cu strălucirea ei directă şi tare. Penumbră utilă, gingaşă dar severă, care risipeşte temerile copilăreşti şi împiedică prăbuşirile. Numai instinctul matern, intuiţie minunată în care intră amintirile fecioarei şi experienţa femeii, ştie cum şi cu ce mijloace să alunge treptat această penumbră. Nimic nu înlocuieşte acest instinct. Toate călugăriţele din lume 1 Guillaume de Lamoignon a fost, sub Ludovic al XlV-Iea, primpreşedinte al parlamentului din Paris, curtea de justiţie cea mai Înaltă a regatului. Arhitectul peisagist Lenftlre a desenat, între altele, planul parcului castelului d i n Versailles,

475

nu fac cit o mamă cînd e vorba de călăuzirea sufletului unei fete tinere. Cosette n-avusese mamă. N-avusese deeît multe mame, la plural. Iar Jean Valjean, putea el să aibă oricîtă dragoste şi oricîtă grijă, nu era decît un om bătrîn care nu ştia nimic. Şi cîtă ştiinţă trebuie ca să poţi lupta împotriva acestei mari neştiinţe care se numeşte nevinovăţie, în opera de educaţie, în îndeletnicirea asta grea care e pregătirea femeii pentru viaţă ! Mănăstirea pregăteşte o fată pentru patimă mai mult decît orice pe lume. Ea sileşte gîndurile să se întoarcă spre necunoscut. Inima adunată în ea însăşi se adînceşte, neputîndu-se revărsa, nici cheltui ; de aci pornesc viziunile, presupunerile, bănuielile, romanele schiţate, aventurile dorite, plăsmuirile, clădirile ridicate în întregime în bezna lăuntrică, unghere întunecate şi tainice în care patimile îşi găsesc numaidecît cuib, de cum au putut trece dincolo de gratii. Mănăstirea e o apăsare care ar trebui să dureze toată viaţa ca să poată învinge inima omenească. Ieşind din mănăstire, Cosette nu putea da de nimic mai gingaş şi mai primejdios decît casa din strada Plumet. Era o continuare a singurătăţii, îmbinată cu începutul libertăţii. O grădină închisă, dar o natură puternică, bogată, voluptuoasă şi miresmată. Aceleaşi vise ca Ia mănăstire, dar posibilitatea de a zări bărbaţi tineri. Tot gratii, dar înspre stradă. Şi cu toate astea, o mai spunem o dată, cînd Cosette ajunse aici era încă un copil. Jean Valjean îi dărui grădina asta părăsită. „Fă ce vrei cu ea 1" îi spunea el. Cosette se bucura. Răscolea toate tufişurile şi toate pietrele, ca să caute gîze. Aşteptînd să viseze, se juca. Ii plăcea grădina din pricina gîngăniilor care furnicau în iarbă, sub picioarele ei, aşteptînd s-o iubească pentru stelele pe care avea să le vadă printre ramuri, deasupra capului. 477

Şl apoi îl iubea pe taică-său, adică pe Jean Vaijeari, din tot sufletul, cu o patimă naivă, filială, care făcea ca bătrinul să-i fie un tovarăş dorit şi fermecător. Ne aducem aminte că domnul Madeleine citea mult. Jean Valjean continuase. Ajunsese să vorbească frumos. Avea bogăţia tainică şi elocvenţa unei inteligenţe umile şi adevărate, care s-a cultivat singură. Ii rămăsese doar atîta asprime cît era nevoie ca să nu f i e de o bunătate nesărată. Era un spirit aspru şi o inimă blajină. Cînd se plimbau singuri prin Luxembourg, îi lămurea îndelung toate lucrurile, aducîndu-şi aminte tot ce citise, tot ce suferise. Cosette îl asculta şi ochii ei rătăceau pierduţi. Gîndurile Cosettei se mulţumeau cu acest om simplu, aşa cum jocurile ei se mulţumeau cu grădina asta sălbatică. După ce alergase destul după fluturi, venea la el abia răsuflînd şi-i spunea : „Vai, cît am fugit!" El o săruta pe frunte. Cosette îl adora. Se ţinea toată ziua de el. Fericirea era acolo unde era Jean Valjean. Pentru că Jean Valjean nu locuia nici în pavilion, nici în grădină, ei îi plăcea mai mult în curtea pietruită din dosul casei decît între flori, în odăiţa cu scaune de paie decît în marele salon tapisat, plin de fotolii moi. Jean Valjean îi spunea cîteodată, zîmbind, fericit că fusese deranjat : „Dar du-te la tine acasă ! Lasă-mă puţin singur !" Ea îl mustra drăgăstos, cu mustrări din acelea atît de înduioşătoare cînd pornesc de la o f i i c ă : — Tată, mi-e frig la dumneata. De ce nu pui aici un covor şi o sobă ? — Fetiţă dragă, pe lume sînt atîţia oameni care me rită mai mult decît mine şi n-au nici măcar un acoperiş deasupra capului ! — Atunci eu de ce am foc şi tot ce trebuie ? — Pentru că eşti femeie şi copil. — Ei şi ? Bărbaţilor trebuie să le fie frig şi s-o ducă prost ? — Unora dintre ei. — Bine, atunci arn să vin aici atît de des, încît va trebui să faci foc. 478

Şi-i mai spunea : — Tată, de ce mănînci pline atît de rea ? — Uite-aşa, fetiţo ! — Atunci, dacă mănînci dumneata, am să mănînc şi eu. Şi Jean Valjean mînca pîine albă, ca să nu mănînce Cosette pîine neagră. Cosette îşi aducea aminte foarte tulbure de copilăria ei. Se ruga seara şi dimineaţa pentru mama ei, pe care n-o cunoscuse. Soţii Thenardier îi rămăseseră în minte ca două Mde arătări de vis. îşi aducea aminte că fusese ,,într-o zi, noaptea", să aducă apă dintr-o pădure. Credea că asta se petrecuse foarte departe de Paris. I se părea că-şi începuse viata în fundul unei prăpăstii şi că Jean Valjean o scosese din ea. Copilăria ei îi părea un timp în care fusese înconjurată de urechelniţe, de păianjeni şi de şerpi. Seara, cînd se gîndea la toate astea înainte de-a adormi, cum nu prea era sigură că Jean Valjean îi era tată, îşi închipuia că sufletul maică-si trecuse în omul acesta şi venise să trăiască lîngă ea. Cînd Jean Valjean se odihnea, ea îşi lipea obrazul de capul lui alb şi lăcrima încet, spunîndu-şi : „Omul acesta e poate mama mea !" Cosette, oricît ar fi de ciudat s-o spunem, în nevinovăţia ei de fată crescută la mănăstire (virginitatea, de altfel, nu poate înţelege în nici un chip maternitatea), începuse să creadă că poate nici n-avusese mamă. Nici nu cunoştea numele acestei mame. Jean Valjean tăcea de cîte ori îl întreba cum o chemase pe mama ei. Dacă ÎI întreba de două ori, zîmbea. O dată fata stărui, zîmbetul se sfîrşi într-o lacrimă. Tăcerea lui Jean Valjean o cufundă în întuneric pe Fantine. O făcea din prudenjă ? Din respect ? Din teama de a încredinţa acest nume unei amintiri străine ? Cît timp Cosette fusese mică, Jean Valjean îi vorbise bucuros despre maică-sa. Cînd crescu, îi fu peste puteri. I se părea că nu mai avea curajul. Din pricina Cosettei ? Din pricina Fantinei ? Simţea o teamă pioasă la gîndul că ar putea să strecoare umbra aceasta în gîndurile Co479

settei şi să amestece moarta, ca pe un al treilea, în soarta lor. Cu cit îi era mai sfîntă această umbră, cu atît îi era mai frica de ea. Se gîndea la Fantine şi se simţea copleşit de tăcere. Zărea parcă în întuneric ceva care semăna cu un deget ridicat la buze. Toată pudoarea pe care o avusese Fantine şi care în timpul vieţii o părăsise cu violenţă se întorsese oare după moarte s-o învăluie, să vegheze, răzvrătită asupra liniştii acestei moarte şi s-o păzească aprig în mormîntul ei ? Ii simţea oare şi Jean Valjean apăsarea fără să-şi dea seama ? Noi, care credem în moarte, mu sîntem dintre cei care înlătura această explicaţie plină de taine. De aici venea imposibilitatea de a rosti acest nume, Fantine, chiar pentru Cosette. Intr-o zi Cosette spuse : — Tată, astă-noapte am văzut-o pe mama în vis. Avea două aripi mari. In viaţă mama trebuie să fi fost aproape o sfîntă. — Prin suffinţă, răspunse Jean Valjean. De altfel, Jean Valjean era fericit. Cînd Cosette ieşea cu el, se rezema de braţul lui mîndră, fericită, cu inima plină de pace. Jean Valjean simţea că se topeşte de bucurie în faţa acestor dovezi de dragoste care îl cuprindea numai pe el şi care nu mai avea nevoie de altceva. Bietul om tresărea, năpădit de o fericire îngerească. îşi spunea, îmbătat, că va ţine aşa toată viaţa. Se gîndea că nu suferise destul ca să merite o fericire atît de minunată şi-i mulţumea lui dumnezeu în adîncul sufletului că îngăduise să fie iubit aşa, el, păcătosul, de această făptură nevinovată.

TRANDAFIRUL IŞI DA SEAMA CE E O ARMA DE LUPTA Intr-o zi Cosette se uită din întîmplare în oglindă şi-şi spuse : „Ia te uită !" I se părea că e aproape frumoasă. Se tulbură în chip ciudat. Pînă atunci nu se gîndise niciodată la chipul ei. Se vedea în oglindă, dar nu se privea. '180

I se spusese adesea că e urîtă. Numai Jean Valjean zicea încetişor : „Ba nu 1 Nu !" Oricum, Cosette se socotise totdeauna urîtă şi crescuse cu ideea asta, cu resemnarea uşuratică a copilăriei. Şi iată că deodată oglinda îi spunea ca şi Jean Valjean : „Ba nu !" Nu putu dormi noaptea. „Dacă aş fi frumoasă ? se gîndea ea. Ce nostim ar fi să fiu frumoasă I" îşi aducea aminte de unele dintre colegele ei, despre a căror frumuseţe se vorbea în mănăstire, şi-şi spunea : „Cum ? Aş fi şi eu ca domnişoara cutare !" A doua zi se privi iar, nu din întîmplare, şi se îndoi : „Unde-mi erau minţile ? Nu, sînt urîtă !" Dormise prost, avea cearcăne la ochi şi era palidă. Nu se bucurase prea mult în ajun, oînd se crezuse frumoasă, dar se întrista acum, cînd nu mai putea crede. Nu se mai privi de loc, şi timp de cincisprezece zile încercă să se pieptene cu spatele la oglindă. Seara, după cină, broda de obicei în jalon sau cosea la vreun lucru aşa cum învăţase la mănăstire, şi Jean Valjean citea lîngă ea. O dată ridică ochii de pe lucru şi o surprinse tare mult neliniştea cu care o privea tatăl ei. Altă dată, pe stradă, i se păru că cineva pe care nu-I vedea spusese în spatele ei : „Frumuşică femeie, dar prost îmbrăcată". „Ei — se gîndise ea — nu-i vorba de mine, eu sînt bine îmbrăcată şi urîtă." Purta pe atunci pălărie de pluş şi rochie de lînă. Intr-o zi, în sfîrşit, pe cînd se afla în grădină, o auzi pe bătrîna Toussaint spunînd : „Domnule, aţi băgat de seamă ce frumoasă se face domnişoara ?" Cosette nu auzi ce răspunsese taică-său, dar cuvintele bătrînei o zguduiră. Fugi din grădină, se sui în odaia ei, alergă la oglindă, după ce nu se mai privise de trei luni, şi scoase un strigăt. Rămăsese uluită de ea însăşi. Era frumoasă şi gingaşă. Nu se putea reţine să nu fie de părerea Iui Toussaint şi a oglinzii. Trupul i se împlin;se, pielea i se albise, părul căpătase luciu, o strălucire necunoscută se aprinsese în ochii ei albaştri... Conştiinţa frumuseţii sale îi apăru întreagă într-o clipă, ca o lumină 31 - Mizerabilii", voi. II

481

mare care se revarsă. Ceilalţi îşi dăduseră seama, Toussaint o spusese ; fără îndoială că trecătorul se referise la ea. Coborî iar în grădină, crezîndu-se regină, părîndu-i-se că păsările cînta cu toate că era iarnă, că cerul era aurit, că soarele strălucea în copaci, florile în tufişuri. Era tulburată, nebună, pierdută într-o încîntare fără margini. Jean Valjean simţea şi el o strîngere de inimă adîncă şi nelămurită. In adevăr, contempla şi el, cu spaimă, de cîtva timp, frumuseţea asta care se ivea tot mai strălucitoare pe chipul dulce al Cosettei. Zoni zîmbitoare pentru toţi, triste pentru el. Cosette se făcuse frumoasă cu mult înainte de a-şi da seama. Dar lumina asta neaşteptată, care se înălţa încet şi învăluia treptat întreaga făptură a fetei, rănise încă din prima zi pleoapele întunecate ale lui Jean Valjean. Simţi că se petrece o schimbare în viaţa lui fericită, atît de fericită, încît se temea să se urnească din loc, ca să nu strice această fericire. Omul acesta, care trecuse prin toate suferinţele, care sîngera încă zdrobit de destinul sau, care fusese aproape rău şi ajunsese aproape sfînt, care, după ce tîrîse lanţul în ocnă, tîra acum lanţul nevăzut dar apăsător al unei ticăloşii nedesluşite, omul acesta, pe care legea îl urmărea 'încă şi care putea în fiecare clipă să fie prins şi azvîrlit din umbra virtuţii lui în lumina crudă a dispreţului public, omul acesta primea tot, ierta tot, îngăduia tot, binecuvînta tot, îndura tot şi nu cerea providenţei, oamenilor, legii, societăţii, naturii, lumii decît un singur lucru : dragostea Cosettei ! Să-l iubească mereu ! Dumnezeu să nu împiedice sufletul acestui copil să vină către el, să rămînă al lui. In dragostea Cosettei găsea vindecare, odihnă, pace, mulţumire, răsplată şi triumf. Era iubit de Cosette şi-i era de ajuns, nu cerea mai mult. Dacă ar fi fost întrebat : „Mai vrei ceva ?" ar fi răspuns : „Nu". Dacă dumnezeu i-ar fi spus; „Vrei cerul ?" ar fi răspuns : „M-aş simţi în pagubă". -l82

Tot ceea ce atingea, fie şi la suprafaţă, această stare de lucruri îl făcea să tremure, ca un început de schimbare. Nu ştiuse niciodată bine ce înseamnă frumuseţea unei femei. Pricepea din instinct că trebuie să fie ceva grozav. Privea spăimîntat, din adîncurile urîţeniei lui, ale bătrîneţii, ale nefericirii, ale singurătăţii silite, ale umilinţei lui, spre această frumuseţe care creştea lîngă el din ce în ce mai frumoasă şi biruitoare, pe fruntea nevinovată şi de temut a fetei. îşi spunea : ,,E atît de frumoasă ! Ce-am să mă fac ?" In asta se cuprindea toată deosebirea între dragostea lui şi dragostea unei mame. O mamă ar fi văzut cu bucurie ceea ce el vedea cu spaimă. Primele simptome se iviră fără întîrziere. A doua zi după ce Cosette îşi spusese : „Fără îndoială că sînt frumoasă" începu să se gîndească la îmbrăcăminte, îşi aduse aminte de cuvintele trecătorului : „Frumoasă, dar prost îmbrăcată" — glas de oracol care trecuse pe lîngă ea şi se stinsese, după ce lăsase în inima ei unul dintre cei doi germeni care umplu mai tîrziu întreaga fiinţă a femeii : cochetăria. Celălalt e dragostea. In clipa în care se ştiu frumoasă, sufletul de femeie se deşteptă în ea. începu să urască rochia de lînă şi să se ruşineze de pălăria de pluş. Taică-său nu-i refuzase niciodată nimic. învăţă numaidecît toată arta unei pălării, a unei rochii, a măntăluţei, a pantofilor, a mînecuţelor, a stofei care se potriveşte, a culorii care stă bine, această artă care face din femeia pariziană ceva atît de fermecător, atît de adînc şi de primejdios. Expresia „e o femeie îmbătătoare" a fost născocită pentru parizience. In mai puţin de o lună, micuţa Cosette ajunse, în pustiul din strada Babylone, nu numai una din femeile cele mai drăguţe, ceea ce nu e puţin, ci dintre cele mai bine îmbrăcate din Paris, ceea ce e mult mai mult. Ar fi vrut să-l mai întîlnească pe trecătorul acela, ca să vadă ce avea să mai spună, ca „să-i arate ea lui" ! Adevărul 31*

e că era încîntătoare în totul şi ştia să deosebească de minune o pălărie de la G6rard de o pălărie de la Herbaut. Jean Valjean privea cu spaimă dezastrul ăsta. El, care simţea că nu poate decît să se tîrască, cel mult sa meargă, vedea cum îi cresc aripi Cosettei. De altfel, o femeie care s-ar fi uitat puţin la îmbrăcămintea Cosettei şi-ar fi dat seama că n-are mamă. Cosette nu lua în seamă anumite convenţii stabilite. O mamă, de pildă, i-ar fi spus că o fată tînără nu se îmbracă în damasc. Prima dată cînd Cosette ieşi în rochie, cu pelerină de damasc negru şi cu pălărie de crep alb, îl luă de braţ pe Jean Valjean veselă, luminoasă, îmbujorată, mîndră, strălucitoare şi-l întrebă : „Tată, cum îţi par aşa ?" Jean Valjean răspunse cu un glas care părea amar de invi die : „încîntătoare !" La plimbare se purtă ca de obicei. Cînd se întoarseră acasă, o întrebă pe Cosette : — N-ai să-ţi mai pui niciodată rochia şi pălăria... ştii tu care ? Asta se petrecea în odaia Cosettei. Cosette se întoarse spre cuierul din dulap, de care îşi agăţase boarfele ei de şcoală. — Zdrenţele astea ? ! Tată, ce vrei să mai fac cu ele ? Nu, nu mai pun grozăviile astea. Cu tichia asta pe cap parcă sînt o nebună ! Jean Valjean oftă adînc. Din clipa aceea băgă de seamă că aceeaşi Cosette, care altădată cerea totdeauna să rămînă acasă, spunînd: „Tată, mă simt mai bine aici cu tine", acum voia mereu să iasă la plimbare. „La ce foloseşte să ai o mutră drăguţă şi o îmbrăcăminte încîntătoare dacă nu le arăţi nimănui ?" Mai băgă de seamă că pe Cosette n-o mai trăgea inima să vină în curticica din spatele casei. Acum stătea mai mult în grădină şi se plimba bucuros în faţa grilajului. Jean Valjean, posac, nici nu călca în grădină. Rămăsese în curtea din fund, ca şi dinele curţii. Cosette, de cînd ştia că e frumoasă, pierdu graţia pe care o avea pe cînd n-o bănuia încă. E o graţie ferme484

cătoare, pentru că frumuseţea întărită de nevinovăţie e fără cusur şi nimic nu e mai gingaş decît o fiinţă nevinovată şi strălucitoare care păşeşte ţinîn.d în mînă cheia unui rai, fără s-o ştie. Dar graţia nevinovată pe care o pierdu fu înlocuită de un farmec gînditor şi grav. întreaga ei făptură, pătrunsă de bucuriile tinereţii, de nevinovăţie şi de frumuseţe, răspîndea o minunată melancolie. In epoca aceea o văzu din nou Marius în Luxembourg, după o absenţă de şase luni.

VI BĂTĂLIA ÎNCEPE

Cosette, în umbra în care trăia, era sortită, ca şi Marius, să se aprindă. Destinul, cu răbdarea sa tainică şi de neînlăturat, apropia una de alta aceste două făpturi încărcate şi dornice de furtunile clocotitoare ale patimii ; aceste două suflete care purtau dragoste aşa cum doi nori poartă trăsnetul şi care trebuiau să se întîlnească şi să se contopească într-o privire, ca norii într-un fulger. In romanele de dragoste s-a vorbit atît de mult despre privire, încît a ajuns să fie dispreţuită. Azi abia mai îndrăzneşti să spui că doi oameni s-au iubit pentru că s-au privit. Şi totuşi aşa se iubesc oamenii, şi numai aşa. Ce rămîne nu e decît ceea ce rămîne. Nimic nu e mai adevărat decît ciocnirea dintre două suflete cînd schimbă această scînteie. In clipa în care Cosette, fără să-şi dea seama, îi aruncă lui Marius acea privire care îl tulbură adînc, el nu bănui că şi privirea lui o tulburase pe Cosette. Ii făcuse şi el acelaşi rău şi acelaşi bine. Ea îl privea de mult şi îl cerceta, aşa cum văd şi cercetează fetele, uitîndu-se în altă parte. Marius o găsea încă pe Cosette urîtă, pe cînd Cosette îl şi socotea pe Marius frumos. Dar, pentru că n-o lua în seamă, băiatul aresta îi era indiferent. Totuşi, nu se putu opri să nu-şi 4S5

spună că avea păr frumos, ochi frumoşi, dinţi frumoşi, un glas frumos cînd îl auzea vorbind cu colegii lui, că se ţinea prost cînd umbla — dacă e vorba să-i găseşti neapărat un cusur — totuşi cu o anumită graţie, care era numai a lui, că nu părea prost, că toată făptura lui era aleasă, blajină, simplă şi mîndră, că, în sfîrşit, părea sărac, dar nu părea înfrînt. In ziua în care ochii lor se întîlniră şi îşi spuseră deodată primele lucruri nelămurite şi de nerostit pe care le îngînă privirea, Cosette la început nu înţelese. Se întoarse gînditoare acasă, în strada Ouest, unde Jean Valjean venise, după obiceiul lui, să petreacă şase săptămîni. A doua zi, cînd se trezi, se gîndi la tînărul acela necunoscut, atîta timp nepăsător şi îngheţat, care părea că acum o ia în seamă şi nu i se păru de fel că această atenţie îi face plăcere. Mai curînd era puţin mînioasă pe omul acesta dispreţuitor şi frumos. Se răzvrătea împotriva lui. I se părea că avea să se răzbune în sfîrşit şi se bucura copilăreşte. Se ştia frumoasă şi simţea nelămurit că avea o armă. Femeile se joacă uneori cu frumuseţea lor, aşa cum se joacă copiii cu bricegele. Şi se rănesc cu ea. Cititorul îşi aduce aminte de şovăielile lui Marius, de tulburarea lui, de temerile lui. Rămînea pe bancă şi nu se apropia. Asta o înciuda pe Cosette. Itît de puternică, pînă şi cei mai sfioşi se simţeau plini de hotărîre, iar cei îndrăzneţi plini de spaimă. De altfel, în amîndouă taberele aceeaşi furie, aceeaşi înverşunare, aceeaşi hotărîre. Pentru a înainta însemna a muri, şi nimeni nu se gîndea să dea înapoi. Pentru alţii a rămîne p însemna a muri, şi nimeni nu se 168

gîndea să fugă. Era neapărat necesar ca pînă a doua zi totul să ia sfîrşit, ca izbînda să fie sau de o parte sau de alta, ca răscoala să fie o revoluţie sau o încăierare. Guvernul înţelegea acest lucru, ca şi partidele. Cel mai mărunt burghez o simţea şi el. De aici pornea acel gînd de groapa care se amesteca în întunericul de nepătruns al acestui cartier, unde trebuia să se hotărască totul. De aici pornea şi acea îngrijorare şi mai mare din jurul acestei tăceri, din care avea să iasă o catastrofă. Nu se auzea decît un singur zgomot, un zgomot sfîşietor ca un horcăit, ameninţător ca un blestem : clopotul de la Saint-Merry. Nimic nu era mai înfiorător decît vaierul prelung al acestui clopot pierdut, deznădăjduit, care se tînguia în întuneric. Şi cum se întîmplă adeseori, natura părea că era de acord cu ceea ce oamenii puneau la cale. Nimic nu stîn-jenea armoniile aducătoare de nenorociri ale acestui concert. Stelele dispăruseră. Nari grei acopereau tot orizontul în faldurile lor triste. Era un cer negru deasupra acestor străzi moarte, de parcă un zăbranic uriaş se desfăşura peste acest uriaş mormînt. In vreme ce o bătălie încă cu totul politică se pregătea pe acest loc, care văzuse şi în trecut atîtea evenimente revoluţionare, în vreme ce tineretul, asociaţiile secrete, şcolile, în numele principiilor, şi clasa de mijloc, în numele intereselor, se apropiau pentru a se ciocni, a se strînge şi a se trînti la pămînt, în timp ce fiecare dorea şi chema ceasul cel din urmă şi hotărîtor al crizei, în depărtare şi dincolo de acest cartier blestemat, în adîncuj hrubelor de nepătruns ale acestui bătrîn Paris mizerabil, care dispărea sub strălucirea Parisului fericit şi bogat, se auzea, urlînd înnăbuşit, glasul ca din adîncuri al poporului. Glas înspăimîniător şi sfînt, în care se îmbină răcnetul fiarei şi cuvîntul lui dumnezeu, glas care îngrozeşte pe cei slabi şi dă de veste celor înţelepţi, care vine, deopotrivă, de jos ca glasul leului şi de sus ca glasul tunetului. 169

:

Hi PE MARGINEA PRAPASTIEI

;

Marius ajunse la Hale. Acolo totul era şi mai liniştit, şi mai întunecos, şi mai nemişcat decît în străzile vecin zis că pacea îngheţată a marmîntului ieşise din mormînt şi se răspîndise sub cer. O pată roşie se desena în acest fond .negru pe acoperişul înalt al caselor care bar Chanvrerie dinspre Saint-Eustache. Era lumina răsfrîntă a făcliei care ardea în bari strada Corint. Marius se îndreptase spre această pată roşiatică. Ea îl dusese pînă la Mar Poirees, de unde se zărea capătul întunecat al străzii Precheurs. Intră acolo. S răsculaţilor, care pîn-dea la celălalt capăt, nu-l văzu. Simţea că-i aproape de ceea ce mergea în vîrful picioarelor. Ajunse astfel la colţul străzii Mondetour, acest crîmpei care era, după cum ne amintim, singura legătură de comunicaţie păstrată de Enjolras c din afară. In colţul ultimei case, în stînga, el -întinse capul şi privi spre străduţa Mo Puţin mai departe de unghiul pe ca-re-l face ulicioara cu strada Chanvrerie, care largă fîşie de întuneric pe locul ce-l cuprindea şi pe el, zări o licărire de lumină pe venind cam dinspre cîreiumă, mai îndărăt o lanternă care pîlpîia -într-un fel de neisprăvită şi oameni stînd ghemuiţi, cu puştile pe genunchi. Toate acestea la vreo zec de el. Era interiorul baricadei. Casele care mărgineau strada dinspre dreapta ascundeau restul cî-rciumii, bari mare şi drapelul. Marius nu mai avea decît un pas de făcut. Ajuns aici, nefericitul tînăr se aşeză pe o piatră, îşi încrucişa braţele şi se gîndi la tată Se gîndi la viteazul colonel Pontmercy, acel soldat mîn-dru, care păzise sub republică Franţei şi atinsese, sub împărat, graniţa Asiei ; care văzuse Genova, Alexandria, Milanul Madridul, Viena, Dresda, Berlinul, 170

Moscova ; care lăsase pe toate câmpurile de biruinţă ale Europei picături din acelaşi sînge care curgea şi în vinele lui ; care albise înainte de vreme în disciplină şi ierarhie ; care îşi trăise viaţa cu centironul încins, cu epoleţii pe umăr, cu cocarda înnegrită de pulbere, cu fruntea încruntată sub cască, prin barăci, în tabere, în bivuac, în ambulanţe, şi care după douăzeci de ani se ireîntorsese din marile războaie cu obrazul crestat, cu faţa zîmbitoare, simplă, liniştită, admirabilă, nevinovat ca un copil, după ce făcuse totul pentru Franţa şi nimic împotriva ei. îşi zise că venise şi ziua lui, că ceasul lui sunase în sfîrşit, că după tatăl său îi venise şi lui rîndul să fie viteaz, întreprinzător, îndrăzneţ, să înainteze sub ploaia de gloanţe, să întîmpine cu pieptul baionetele, să-şi verse sîngele, să înfrunte pe duşman, să înfrunte moartea, să meargă la rîndu-i şi el la război, să coboare pe cîmpul de bătaie, şi că acest cîmp de bătaie pe care avea să coboare era strada, şi că acest război la care avea să ia parte ■ era războiul civil. Văzu războiul civil deschis ca o prăpastie în faţa lui şi simţi că aici îşi va găsi moartea. Gîndul acesta îl înfiora. îşi aduse aminte de sabia tatălui său, pe care bunicul o vînduse unui negustor de vechituri şi după care lui îi păruse atît de rău. îşi zise că bine făcuse această vitează şi curată sabie că fugise de el şi se pierduse, mînioasă, în întuneric ; că, dacă fugise astfel, o făcuse pentru că era o sabie năzdrăvană şi prevăzuse viitorul, pentru că ea presimţise răscoala, războiul prin pîraiele străzilor, războiul pavelelor, al împuşcăturilor prin ferestruici de pivniţă, al loviturilor date şi primite pe la spate ; pentru că, venind de la Marengo şi Friedland, nu voia să lupte în strada Chanvrerie, pentru că, după ceea ce făcuse cu tatăl, nu voia să facă acelaşi lucru cu fiul ! El îşi zise că dacă această sabie ar fi fost aici, dacă, ridicînd-o de la căpătîiul tatălui său mort, ar fi îndrăznit s-o ia şi s-o aducă în această luptă de noapte între francezi, la o răs-pîntie, desigur că i-ar fi ars mîinile şi s-ar fi învăpăiat deodată în faţa lui, ca sabia de foc a arhanghelului. îşi zise că se socotea fericit că nu o avea, că o pierduse fără 171 .

urme, că era bine, că era drept aşa, că bunicul său, care o vînduse, fusese adevăratul pă al gloriei tatălui său ; că era mai bine că fusese strigată la licitaţie, vîndută Ia vechituri, aru la fier vechi, decît să facă să sînge-reze astăzi trupul patriei. Şi Marius se porni pe un plîns amar. Era îngrozitor. Dar ce să facă ? Nu outea trăi fără Co-sette. De vreme ce ea plecase, el tr să moară. Nu-i dăduse oare cuvîntul lui de onoare că va muri ? Ea plecase, cu toate că ştia acestea. I-a.r fi plăcut deci ca Marius să moară. Şi apoi, era limpede că nu-l mai iubea de v ce plecase fără să-i dea de ştire, fără un ouvînt, fără o scrisoare ; ea îi ştia adresa. La ce b trăiască ? Şi de ce să mai trăiască acum ? Şi-apoi ce ? Să fi venit pînă aci şi să dea îna Să se fi apropiat de primejdie şi să fugă ? Să fi venit să se uite prin baricadă şi să se d o parte tremurînd şi spunînd : de fapt sînt sătul de toate acestea. Am văzut şi mi-e de e un război civil şi-mi văd de drum. Să-şi părăsească prietenii care îl aşteptau, care a poate nevoie de el, prietenii lui care erau o mînă de oameni împotriva unei armate păcătuiască în acelaşi timp împotriva dragostei, a prieteniei, a cuvîntuhii dat ? Să-şi s mişelia prin patriotism ? Dar asta era cu neputinţă, şi dacă fantoma tatălui său s-ar f acolo, în întuneric, şi l-ar fi văzut dînd înapoi, l-ar fi lovit cu latul săbiei şi i-ar fi stri „Mergi înainte, mişelule !" In prada acestui vălmăşag de gînduri, îşi lăsă capul în jos. Deodată însă îşi înălţă fruntea. Era ca şi cum s-ar fi aprins o lumină în mintea lui. Gîndir deveni larg cuprinzătoare, ca a celor care se află pe pragul mormîn-tului. Apropierea morţii te să vezi adevărul. Viziunea faptelor la care era pe punctul de a lua parte nu i se mai părea de ci măreaţă. Lupta de stradă se preschimbă deodată, prin nu se ştie ce zbucium lăuntric, în ochilor minţii sale. Tot zbuciumul întrebărilor tumultoase ale visării lui îi cotropi sufletul din dar fără să-! tulbure, Şi nu lăsă nici una fără răspuns. 178

Oare de ce s-ar indigna tatăl său ? Nu sînt şi împre jurări cînd răscoala se ridică pînă la înălţimea datoriei ? Cu ce l-ar micşora pe fiul colonelului Pontmercy lupta la care e gata să ia parte ? Nu mai e vorba de Montmi-rail sau de Champaubert 1 . E altceva. Nu mai e vorba de un pămînt sfînt, ci de o idee sfîntă. Patria se plînge, să zicem ; dar omenirea aplaudă. Să fie adevărat, de altfel, că patria se plînge ? Franţa sîngerează, dar libertatea zîmbeşte ; şi în faţa zîmbetului libertăţii Franţa îşi uită durerile. Şi apoi, privind lucrurile şi mai de sus, ce se poate spune despre războiul civil ? Războiul civil ? Ce înseamnă asta ? Există oare un război străin ? Au nu e fiecare război între oameni un război între fraţi ? Războiul nu se poate califica decît prin scop. Nu există decît război nedrept şi război drept. Pînă în ziua cînd marea înţelegere între oameni va fi încheiată, războiul acela cel puţin, care este sforţarea viitorului grăbindu-se împotriva trecutului care întîrzie, poate fi necesar. Ce i se poate imputa acestui război ? Războiul nu devine o ruşine, spada nu devine un pumnal decît atunci cînd asasinează dreptul, progresul, raţiunea, civilizaţia, adevărul. Atunci fie că e vorba de război civil sau de război străin, el e nedrept şi se cheamă crimă. In afară de acest lucru sfînt, dreptatea, cu ce drept o formă de război ar dispreţul pe alta ? Cu ce drept dreptatea, spada lui Washington, ar renega suliţa lui Camille Desmou-lins ? Leoniida împotriva străinului, Timoleon 2 împotriva tiranului. Care e mai mare ? Unul e apărătorul, celălalt e liberatorul. Să vestejim, fără a ţine seamă de scop, orice acţiune înarmată în interiorul cetăţii ? Atunci să socotim ca pe o ticăloşie fapta unui Brutus, a unui Mar-cellus, a unui Arnold de Blankenheim, a unui Coligny. Război de hăţişuri, război de stradă ? De ce nu ? E răz1

Ultimele victorii ale lui Napoleon I (februarie 1814) împotriva aliaţilor, care pătrunseseră în Franţa de nord. Personaj din istoria Greciei antice. A comandat armata care a eliberat Siracuza (Sicilia) de tiranii săi, lăsînd amintirea unui democrat convins, scrupulos în respectarea legalităţii. 1

173

boiul lui Ambiofix ', al lui Artevelde 2, al lui Maraiix 3, al lui Pelage 4. Dar Ambio împotriva Romei, Artevelde îm-potriva Franţei, Marnix împotriva Spaniei, Pelage îm maurilor; toţi împotriva străinilor. Ei bine, monarhia este străinul ; asuprirea este s dreptul divin este străinul. Despotismul violează frontiera morală, după cum invazia frontiera geografică. A goni pe tiran sau a goni pe englez este, în ambele cazuri, teritoriul. Vine ceasul cînd a protesta nu mai e de ajuns. După filozofie trebuie să acţiunea. Forţa vie desăvîrşeşte ceea ce a schiţat ideea ; Rrometeu înlănţuit începe, Ar sfârşeşte. Enciclopedia luminează sufletele, 10 august le electrizează. După Eschyl, Th după Diderot, Dantan. Totdeauna mulţimile înclină să-şi primească stăpînul. Masa lo apatie. O mulţime se integrează cu uşurinţă în supunere. Mulţimile -trebuie să le pui în să le împingi, trebuie să tratezi cu asprime oamenii, chiar în avantajul propriei lor e ochii lor trebuiesc orbiţi de adevăr; să li se dăruie lumina cu o mînă care nu pregetă. Tr fie ei înşişi întrucîtva străfulgeraţi de propria lor izbăvire — orbiţi de lumină, se treze

1 Căpetenie a partidului naţional şi popular din Galia pe timpul Iui Cezar. In anul 53 î.e.n. a răsculat împreună cu Induciomar cele mai multe triburi galice 3in nord, abia supuse. 2 Căpetenie a răsculaţilor burghezi din Gând (Belgia) împotriva contelui de Flandra. s Nobil belgian din secolul al XVI-lea, calvinist şi agent diplomatic al lui Wilhelm de Orania In timpu Ţărilor de Jos împotriva dominaţiei spaniole. Prins în două rînduri de spanioli, n-a trădat interesele popor luptat şi cu pana împotriva spaniolilor, scriind pamflete politice, în care Ie demasca intoleranta şi cruzimea * Suveran vizigot al unei regiuni din nordul Spaniei, care a dat semnalul luptei de recucerire a Peninsulei Iberice ocupată de arabi (secolul al VUI-lea). * Prometeu înlănţuit, tragedie de Eschyl ; conţine tirade însufleţite împotriva tiraniei. Aristogiton, martir al libertăţii în Atena antică (se colul al Vl-lea î.e.n.). Thrasybul a trăit la Atena un secol şi jumătate mai tîrziu, cînd ,,cei 30 de tirani" (un grup de aristocraţi ajunşi cu for(a Ia putere) persecutau partidul popular. Thrasybul a strîns o armată şi i-a gonit, restabilind astfel regimul democratic.

174

aici nevoia de clopote de alarmă şi războaie. Trebuie să se ridice mari luptători, să lumineze popoarele prin îndrăzneala lor şi să zgîlţîie această tristă omenire învăluită de întunericul dreptului divin, de gloria împărătească, de forţă, de fanatism, de puterea iresponsabilă şi de maiestăţile absolutiste ; gloata îndobitocită ce se îndeletniceşte cu contemplarea întunecatelor izbînzi ale nopţii, în strălucirea lor de apus de soare. Jos tiranul ! Dar ce e ? De cine vorbiţi ? Numiţi tiran pe Ludovic-Filip ? Nu. Şi nici pe Ludovic al XVI-lea. Amîndoi sînt ceea ce istoria obişnuieşte să numească regi buni ; dar principiile nu se fărîmiţează, logica adevărului este rectilinie ; caracteristica adevărului este că nu urmăreşte să placă. Nici o concesie, deci. Orice încălcare a drepturilor omului trebuie să fie înfrîntă. Dreptul divin există şi în Ludovic al XVI-lea, există fiindcă e Burbon, şi în Ludovic-Filip. Amîmdoi reprezintă într-o oarecare măsură confiscarea dreptului şi, pentru a descurca şi a stîrpi uzurparea universală, trebuie să fie combătuţi. Trebuie, pentru că Franţa înseamnă întotdeauna ceea ce începe. Cînd în Franţa stă-pînul se prăbuşeşte, el cade peste tot. De fapt, a restabili adevărul social, a restitui libertăţii tronul ei, a reda poporul poporului, a reda omului suveranitatea, a reaşeza coroana pe creştetul Franţei, a restaura în deplinătatea lor raţiunea şi echitatea, a nimici orice sîmbure de învrăjbire, redînd fiecăruia propria sa fiinţă, a sfărîma piedicile pe care regalitatea le pune în calea nemărginitei înţelegeri universale, a pune din nou neamul omenesc la înălţimea dreptului său — ce cauză poate fi mai dreaptă şi, prin urmare, ce război poate fi mai mare ? Aceste războaie făuresc pacea. O fortăreaţă uriaşă de prejudecăţi, de privilegii, de superstiţii, de minciuni, de jecmăniri, de abuzuri, de violenţe, de nedreptăţi, de întuneric stă încă în picioare pe lume, cu turnurile ei de ură. Trebuie s-o dă-rîmăm. Trebuie să prăbuşim această groaznică masă. A învinge la Austerlitz e mult, a lua Bastilia e imens. Nu e nimeni care să nu fi observat asupra sa însuşi că sufletul — şi în asta constă minunea unităţii sale întregită de omniprezenţă — are acea însuşire ciudată de 175

a-şi păstra o judecată aproape rece în situaţiile cele mai grele, şi se întîmplă adesea ca p întristată şi deznădejdea adîncă, chiar în orele de tragică şi întunecată frămîntare, cînd om de vorbă cu sine însuşi, să dezvolte şi să discute fel de fel de teze şi subiecte. Logica şi zvîrc se amestecă necontenit, iar firul silogismului pluteşte fără să se rupă în furtuna lugu gîndirii. Aceasta era starea de spirit a lui Marius. Tot gîndind astfel, copleşit dar hotărît, şovăind totuşi şi, într-un cuvînt, fremătînd în întîmplărilor la care avea să ia parte, privirea sa rătăcea prin lăuntrul baricadei. Răsc vorbeau cu voce înceată, fără să facă vreo mişcare, şi fiecare simţea acea cvasităcere care chează ultima fază a aşteptării. Deasupra lor, la o ferestruică de la etajul trei, Marius ză fel de martor sau de spectator care i se părea ciudat de atent. Era portarul ucis de Le C Privit de jos, sub răsfrîngerea luminii pornite din făclia înfiptă în mormanul de bolo capul acesta se vedea nedesluşit. Nimic mai straniu în bătaia acelor raze palide, şovăi deoît această faţă galbenă, nemişcată, ciuruită, cu părul zbîrlit, cu ochii holbaţi, încremeniţi gura căscată, aplecată spre stradă şi părînd că urmăreşte totul cu o vie curiozitate. S-ar fi zis că mortul se uita la cei ce aveau să moară. O lungă dîră de sînge scur creştetul lui se prelingea răsfirîndu-se în şuviţe subţiri roşiatice de la ferestruică pî înălţimea primului etaj, unde se oprea.

CARTEA A PATRUSPREZECEA

MĂREŢIA DISPERĂRII I DRAPELUL : PRIMUL ACT Nimic nu se Mîmplase încă. La Saint-Merry sunase ora zece. Enjolras şi Combeferre se postaseră, cu carabinele în mîini, aproape de curmătura baricadei celei mari. Nu-şi vorbeau ; ascultau cu încordare, căutînd să prindă chiar cel mai surd şi depărtat zgomot de paşi. Deodată, în mijlocul acestei linişti de mormînt, o voce limpede, tînără, veselă, care părea că vine dinspre strada Saint-Denis, începu să cînte desluşit un fel de parodie glumeaţă pe vechea arie populară La lumina lunii, această poezie terminată printr-un fel de strigăt semănând cu cîntecul cocoşului : „Nasul meu e-n lacrimi, Tu, Bugeaud, de-ai vrea. Trimite-mi jandarmii Să le spun ceva : îmbrăcată puica Pe cap cu covrigu, Uite şi bariera, Cucu-cucurigu I" îşi strînseră mîna. — E Gavroche, zise Enjolras. — Ne dă de ştire, adăugă Combeferre. Tropot de paşi grăbiţi tulbură liniştea străzii pustii. O fiinţă mai sprintenă ca o paiaţă se caţără pe deasupra omnibusului şi Gavroche sări gîfîind în baricadă. 12

177

— Daţi-mi puşca, zise el şi .adăugă : Iată-i ! Un fior electric străbătu toată baricada. Apoi se auzi mişcarea înfrigurată a mîinilor care-ş luau puştile. — Vrei carabina mea ? întrebă Enjolras pe Gavroche. —■ Vreau puşca cea mare, răspunse Gavroche. Şi luă puşca lui Javert. Două santinele se xetrăseseră şi se întorseseră o dată cu Gavroche. Era santinela de l capătul străzii şi aceea de la Petite-Truanderie. Santinela din străduţa Precheurs rămăsese l postul său, ceea ce însemna că dinspre poduri şi Hale nu se apropia nimeni. Strad Chanvrerie, din care abia se vedeau cîteva pavele la lumina proiectată asupra drapelului, părea î ochii răsculaţilor ca o uriaşă poartă boltită şi neagră, întredeschisă într-un nor de fum. Fiecare îşi luase poziţia sa de luptă. Patruzeci şi trei de răsculaţi, printre care Enjolras, Combeferre, Courfeyrac, Bossuet, Joly Bahorel şi Gavroche, stăteau îngenuncheaţi în baricada cea mare, cu capul la înălţime meterezului, cu ţevile puştilor şi carabinelor sprijinite de pietrele de pavaj, ca de creneluril unei cetăţi, atenţi, tăcuţi, gata să tragă. Şase dintre ei, comandaţi de Feuilly, se postaseră, c puşca la ochi, la ferestrele celor două etaje ale Corintului. Mai trecură cîteva clipe, apoi un zgomot de paşi măsuraţi, numeroşi, greoi se auzi desluş dinspre strada Saint-Leu. Zgomotul acesta, mai întâi slab, pe urmă tot mai apăsat, mai sono mai puternic, se apropia încet, fără opriri şi întreruperi, cu o stăruinţă liniştită şi ameninţătoare Nu se mai auzea altceva. Ai fi zis că se aud deopotrivă şi tăcerea, şi zgomotul paşilor statu Comandorului din Don Juan de Mo'liere, dar acest pas de piatră avea ceva uriaş şi fără de numă deşteptînd laolaltă ideea unei mulţimi şi a unui strigoi. Credeai că ,auzi mărşăluind cumplit statuie prefăcută în legiune. Acest pas se apropie, se apropie tot mai mult, apoi se opr Părea că se aude, la capătul străzii, suflarea unei mulţimi. Nu se zărea nimic, totuşi s desluşea tot mai în fund, în întunericul gros, o puzderie de fire metalice, subţiri ca nişte ac şi aproape de nevăzut, care se agitau ca acele reţele de 178

scînteieri care nu se pot descrie şi pe care în clipa cînd adormi Ie urmăreşti pe sub pleoapele închise, în prima ceafă a somnului. Erau baionetele şi ţevile armelor sub lumina şovăitoare a razelor depărtate ale făcliei. Se făcu tăcere, ca şi cum şi de o parte şi de alta toată lumea ar fi fost în aşteptare. Deodată, însă, din fundul întunericului, un glas, cu atît mai sinistru cu cît nu vedeai pe nimeni şi-ţi părea că însuşi întunericul vorbeşte, se auzi : — Cine-i ? în acelaşi timp, armele zăngăniră ameninţător. Enjoiras răspunse mîn-dru : — Revoluţia franceză ! — Foc ! răsună glasul. Un fulger înroşi faţadele locuinţelor, ca şi cum uşa unui cuptor s-ar fi deschis şi s-ar fi închis deodată. O detunătură îngrozitoare se auzi pe baricadă. Steagul roşu căzu. Descărcătura fusese atît de năprasnică, încît retezase prăjina drapelului, cu alte cuvinte, chiar capătul oiştii omnibusului. Gloanţele care ricoşaseră de pe ciu-bucurile caselor pătrunseră în baricade şi răniră cîţiva oameni. Impresia pricinuită de aceaistă primă salvă îngheţase pe toţi oamenii. Atacul era brutal şi pusese pe gînduri pînă şi pe cei mai curajoşi. Era vădit că aveau de-a face cu cel puţin un regiment întreg. — Camarazi ! strigă Courfeyrae. Să nu irosim pulbe rea. Să nu răspundem decît atunci cînd vor intra în stradă. — Dar mai înainte de toate — spuse Enjoiras — să ri dicăm steagul ! Şi ridică drapelul care căzuse la picioarele sale. Din depărtare se auzea ciocănitul vergelelor în ţevile armelor. Soldaţii guvernului îşi încărcau puştile din nou. Enjoiras întrebă iar : — Cine are curajul ? Cine înfige -din nou steagul pe baricadă ? Nu răspunse nimeni. A urca pe baricadă acum, tocmai în clipa cînd armele erau îndreptate asupra ei, însemna 12*

179

moarte sigură. Omul cel mai viteaz şovăie să se osîn-dească singur. Enjolras, el însuşi, se înfiora. Apoi repetă : — Nu se prezintă nimeni ? .V

II DRAPELUL: ACTUL DOI

De la sosirea la Corint şi în timpul cît se construia baricada, nimeni nu se mai gândise la m Mabeuf, deşi acesta nu părăsise mica trupă. El intrase în circiumă şi se aşezase du tejghea. Acolo căzuse pradă unei adevărate prăbuşiri lăuntrice. Părea că nu mai vedea şi n mai auzea nimic. De cîteva ori, Courfeyrac şi ceilalţi îi dăduseră de ştire că se apropie primejd şi-l îndemnaseră să se retragă. Dar el rămăsese nepăsător. Cînd nu i se vorbea, buzele sale mişcau ca şi cum răspundeau cuiva, dar de îndată ce i se vorbea de-a dreptul, ele rămîne nemişcate, iar privirea i se aţintea în gol, moartă, fără expresie. Cu ctteva ore înainte de atac baricadei, încremenise într-o poziţie din care n-a mai ieşit: pumnii sprijiniţi pe genunchi capul puţin înclinat înainte, ca şi cum ar fi privit într-o prăpastie. Nimic nu l-a put scoate din starea aceasta. Gîndul lui nu părea să fie la baricadă. Cînd fiecare îşi luase postul primire, în sala de jos nu mai rămăseseră decît Javert, legat de stîlp, un insurgent cu sabia scoa păzindu-l pe Javert, şi el, Mabeuf. In clipa atacului, cînd se auzise detunătura, zgu-duitu fizică îl zdruncinase şi, ca deşteptat din somn, se ridicase deodată, străbătuse sala şi pe cî Enjolras îşi repeta chemarea : „Nimeni nu se prezintă ?" bătrînul se ivi în pragul cîrciumii. Prezenţa lui îi cutremură pe cei de faţă. Se ridică un strigăt: — E votantul ! E convenţionalul ! E reprezentantul poporului ! El, pesemne, nu auzea. 180

Se duse drept la Enjolras şi, în vreme ce răzvrătiţii, cu o tainică teamă, se dădeau deoparte din faţa lui, îi smulse drapelul din mînă. Enjolras, încremenit, dăduse un pas înapoi Apoi, fără ca cineva să îndrăznească a-l opri sau a-l ajuta, batrînul acesta de optzeci de ani, cu capul tremurînd, cu mersul sigur, începu a urca încet scara de pavele ridicată în baricadă. Era ceva aşa de întunecat şi de înălţător, încît toţi cei din jurul lui strigară : „Descoperitivă !" Cu fiecare treaptă pe care o urca era mai înspăimîn.tător : părul Iui alb, fata zbîrcită, fruntea largă, pleşuvă şi plină de creţuri, ochii adînciţi în orbile, gura deschisă, parcă de uimire, braţele lui slabe ridicînd drapelul roşu se iveau din umbră, mărite de lumina însîngerată a torţei : părea că vezi spectrul marii revoluţii de la '93 ieşind din pămînt, cu steagul teroarei în mînă. Cînd ajunse sus, pe ultima treaptă, cînd această cumplită fantomă se înălţă, clătinîndu-se, pe maldărul de dă-rîmături, în fata celor o mie două sute de puşti din umbră, în fata însăşi a morţii, ca şi cînd el ar fi fost mai tare decît ea, întreaga baricadă luă, în întuneric, o înfăţişare supranaturală şi măreaţă. Se făcu tăcere ca înaintea unei minuni. In mijlocul acestei tăceri, batrînul flutură drapelul roşu şi strigă : — Trăiască revoluţia ! Trăiască republica ! Fraterni tate ! egalitate ! şi moartea ! Cei din baricadă auziră o şoaptă înceată şi repezită ca murmurul unui preot cînd spune o rugăciune în pripă. Era, pesemne, comisarul de poliţie, care făcea somaţiile legale la celălalt capăt al străzii. Apoi aceeaşi voce răsunătoare care strigase : „Cine-i ?" strigă : — înapoi 1 Domnul Mabeuf, palid, cu privirea rătăcită, cu ochii luminaţi de flăcările lugubre ale nebuniei, ridică drapelul deasupra capului şi strigă încă o dată : — Trăiască republica ! — Foc! zise vocea. 181

O a doua salvă, ca de mitralie \ se abătu asupra baricadei. Bătrînul căzu în genunchi, apoi se ridică, scăpă drapelul din mînă şi căzu înapoi, pe spate caldarîm, ca o scîndură, întins cu braţele în cruce. Sîngele i se scurse în şuvoaie. Faţa lui bătrînă, palidă şi tristă părea că priveşte la cer. Cuprinşi de una din acele emoţii care sînt mai presus de om şi îl fac să uite chiar să s apere, insurgenţii se apropiară şi ei de cadavru cu o spaimă plină de respect. — Ce oameni, regicizii ăştia ! spuse Enjolras. Courfeyrac se plecă la urechea lui. — Fie vorba între noi, fiindcă nu vreau să stric entu ziasmul, dar omul ăsta nu era de loc un regicid. L-am cunoscut. Se numea moş Mabeuf. Nu ştiu ce avea azi. Dar era un prostănac cumsecade. Uită-te la capul lui! — Cap de prostănac şi inimă de Brutus, răspunse En jolras. Apoi ridică vocea : Cetăţeni! Acesta e exemplul pe care bătrînii îl dau celor tineri. Noi şovăiam, a venit el ! Noi dam înapoi, el a ieşit înainte ! Iată învăţătura pe care o dau cei ce tremură de bătrîneţe celor care tremură de frică. Bătrînul acesta e mare în faţa patriei. El a avut o viaţă lungă şi o moarte strălucită. Acum să adăpostim cadavrul; fiecare dintre noi să apere pe bătrînul acesta mort, ca şi cum ar apăra viaţa tatălui său, şi prezenţa sa în mijlocul nostru să facă baricada de necucerit. Un murmur de încuviinţare, posomorit şi hotărît, urmă acestor cuvinte. Enjolras se plecă, luă între mîini capul bătrînului şi, sălbatic, îl sărută pe frunte, a desfăcîndu-i braţele şi umblînd cu acest mort cu o duioasă băgare de seamă, ca şi cînd s-a temut să nu-i facă vreun rău, îi scoase haina, arătă tuturor celor de faţă găurile ei însînge şi spuse : — Iată acum drapelul nostru 1 ' încărcătură de alice, schije şl bucăţi de fier, băgată pe gura tunului, pentru tragere directă.

182

• ; ■ . .

I I I

GAVROCHE AR FI FĂCUT MAI BINE SA PRLMEASCA CARABINA LUI ENJOLRAS

'

Aruncară peste taica Mabeuf un şal lung şi negru al văduvei Hucheloup. Şase oameni făcură o targa din puştile lor, întinseră cadavrul pe ea, îl duseră, cu capetele descoperite, în pas rar şi solemn, în sala de jos şi-l puseră pe masa cea mare. Oamenii aceştia, cu totul absorbiţi de pioasa lor faptă, nu se mai gîndeau la primejdia în care se aflau. Gînd trecură cu cadavrul pe lingă Javert, rămas nepăsător ca pînă acum, Enjolras zise spionului : —• Acum îţi vine rîndul şi ţie. In timpul acesta, micului Gavroche, care singur nu-şi părăsise postul şi rămăsese de veghe, i se păru că vede nişte oameni apropiindu-se pe furiş de baricadă. El strigă deodată : — Băgaţi de seamă ! Courfeyrac, Enjolras, Jean Prouvaire, Combeferre, Joly, Bahorel, Bossuet ieşiră cu toţii în goană din circiumă. Era prea tîrziu. Deasupra baricadei se vedeau unduind în rînduri strînse baionete ce scînteiau la lumină. Ostaşi din garda municipală, înalţi la statură, pătrundeau, unii sărind peste omnibus, ceilalţi prin deschizătură, împin-gînd înaintea lor pe băiat, care da înapoi, dar nu fugea. Momentul era critic. Era prima clipă de temut a revăr sării, cînd fluviul se ridică la nivelul digului şi cînd apa începe să se strecoare prin crăpături. Un minut încă, şi baricada era luată. Bahorel se năpusti asupra celui dintîi soldat din gardă care intra şi, punîndu-i carabina în piept, îl ucise dintr-o lovitură ; cel de-al doilea soldat îl ucise pe Bahorel cu o lovitură de baionetă. Un altul îl trîntise la pămînt pe Courfeyrac, care striga : „Ajutor !" Cel mai înalt dintre toţi, un fel de 'uriaş, se îndreptă spre Gavroche cu baioneta întinsă. Băiatul luă în braţele lui mici puşca enormă a lui Javert, ochi hotărît în uriaş şi trase. Dar puşca nu luă foc. Javert nu şi-o încărcase. Soldatul izbucni în xîs şi ridică baioneta asupra copilului. 183

înainte ca baioneta să-l fi atins pe Gavroche, puşca scăpă din mîinile soldatului ; un glon îl lovise drept în frunte şi el căzu pe spate. Un al doilea glonţ îl lovi în piept pe celălalt soldat care-l atacase pe Courfeyrac, şi-l fcrînti la pămînt. II trăsese Marius chiar în clipa cînd intrase în baricadă. IV BUTOIUL CU PULBERE

Marius, ascuns încă în cotul străzii Mondetour, fusese de faţă la începuturile luptei, nehotărî şi înfiorat. Totuşi, nu se putuse împotrivi multă vreme acestei ispite misterioase ş atotputernice, pe care am putea-o numi chemarea prăpastiei. In fa'a primejdiei ce se apropia în faţa morţii domnului Mabeuf, această taină întunecată, în faţa lui Bahorel ucis, a lu Courfeyrac strigînd : „Ajutor !", în faţa acestui copil ameninţat, în faţa prietenilor săi, car trebuiau ajutaţi sau răzbunaţi, nu mai stătuse pe gînduri şi se aruncase în luptă cu pistoalele în mîini. Cu prima lovitură îl salvase pe Gavroche, cu cea de a doua îl eliberase pe Courfeyrac. La zgomotul împuşcăturilor, la strigătul soldaţilor răniţi, asediatorii se aruncaseră p întărituTă, pe al cărei vîrf se vedea acum ceva mai mult de jumătatea trupelor. Erau mulţ la număr, soldaţi din garda municipală, soldaţi de infanterie, soldaţi din garda naţională din îm prejurimi, toţi cu puştile în mîini. Stăpîneau mai mult de două treimi din baricadă, dar nu săreau înăuntrul ei, ca şi cînd ar fi stat în cumpănă, temîndu-se de vreo cursă. Priveau în baricada întunecată cum ai privi într-o vizuină de lei. Flacăra torţei nu lumina decît baionetele căciulile şi partea de sus a feţelor neliniştite şi întărîtate. Marius nu mai avea arme, îşi aruncase pistoalele descărcate, dar zărise în sala de jos, lingă uşă butoiaşul cu pulbere. Pe cînd se întorcea pe jumătate, uitîndu-se într-acolo, un soldat îl luă la ochi. In clipa în care acesta se pregătea 184

să tragă, o mînă se lipi de capătul ţevii şi o astupă. Cineva se repezise : era tînărul lucrător cu pantaloni de catifea. Glonţul porni, străpunse mîna, şi poaite şi pe lucrător, căci el căzu, dar nu-l atinse pe Marius. Toate acestea se petreceau în mijlocul fumăraiei, mai degrabă întrezărite decît văzute. Marius, care intra în sala de jos, abia băgă de seamă ce se întâmplase. Totuşi el văzuse, nelămurit, ţeava de puşcă îndreptată spre el şi mîna care o astupase şi auzise împuşcătura. Dar în clipe ca acelea tot ce vezi şovăie, tremură şi se face nevăzut şi nu te opreşti la nimic. Te simţi împins spre tot mai mult haos şi totul e învăluit în neguri. Răsculaţii, surprinşi, dar nu înspăimîntaţi, se regrupaseră. Enjolras strigase : „Staţi, nu trageţi la întîm-plare I" într-adevăr, în prima clipă de zăpăceală s-ar fi putut răni unii pe alţii. Cei mai mulţi se urcaseră la fereastra primului etaj şi la mansarde, de unde dominau pe asediatori. Cei mai hotărîţi, cu Enjolras, Courfeyrac, Jean Prouvaire şi Combeferre, se lipiseră semeţi, cu spatele, de casele din fund şi, fără nici o adăpostire, făceau faţă rîndurilor de soldaţi şi de oameni din gardă care încununau baricada. Toate acestea se îndepliniseră fără grabă, cu acea gravitate ciudată şi ameninţătoare de dinainte de luptă. Din amîndouă părţile se luau la ochi, ou puştile aproape piept la piept ; erau atît de aproape unii de alţii, încît şi-ar fi putut vorbi fără să ridice glasul. Cînd ajunseră la clipa în care scînteia e gata să scapere, un ofiţer cu apărătoare de oţel la gît şi cu epoleţi maxi îşi întinse sabia şi spuse : — Jos armele ! — Foc ! zise Enjolras. Cele două detunături izbucniră în acelaşi timp şi totul se învălui în fum. Fum acru şi înnăbuşitor, în care se tîrau cu gemete slabe şi surde muribunzi şi răniţi. Cînd fumul se risipi, se văzură de amîndouă părţile combatanţii cu şirurile rărite, dar pe acelaşi loc, încăr-cîndu-şi în tăcere armele, din nou. 185

Deodată se auzi o voce tunătoare, care striga : — Fugiţi, sau arunc baricada în aer ! Cu 'toţii se întoarseră spre partea de unde venea vocea. Marius intrase în sala de jos, luase de acolo butoiaşul cu pulbere, apoi, folosindu-se d de un fel de ceaţă întunecată ce umplea baricada, se strecurase de-a lungul ei pînă la g aceea de pavele în care era înfiptă torta. O smulse de acolo, puse în locul ei buto pulbere, împinse teancul de pavele sub butoiaş, care se desfundase imediat, cu un fel de cumplită ; toate acestea Marius le săvîrşise cît ai clipi din ochi ; iar acum, toată ostaşi din garda naţională, din cea municipală, ofiţeri, soldaţi, grămădiţi la celălalt baricadei, se uitau încremeniţi la el, cum, cu piciorul pe pietre, cu torţa în mînă, semeaţă, luminată de o hotărîre neînduplecată, înclina flacăra torţei spre mormanul d în care se vedea butoiaşul de pulbere spart şi striga cuvintele înspăimîntătoare : — Fugiţi, sau arunc baricada în aer ! Chipul lui Marius pe baricadă, după aceea al bătrînu-lui octogenar, era viziunea revoluţii, după apariţia celei de altădată. — Arunci în aer baricada — ziise un sergent — şi pe tine cu ea ! Marius -răspunse : — Şi pe mine cu ea! Şi apropie facla de butoiaşul cu pulbere. Dar pe meterez nu mai era nimeni. Asediatorii, pără-sindu-şi morţii şi răniţii, se retras peste ^alţii şi-n dezordine, spre capătul străzii, şi acolo se pierdură din nou în în Fugiră pînă la unul. Baricada era liberată.

SFIRŞITUL VERSURILOR LUI JEAN PROUVAIRE Cu toţii se adunară în jurul lui Marius. Courfeyrac se aruncă de gîtul lui. — Iată-te ! 186

— Ce noroc! exclamă Combeferre. — Ai venit la vreme ! făcu Bossuet. — Fără tine aş fi fost mort, reluă Courfeyrac. — Fără dumneavoastră aş fi păţit-o! adăugă Gavroche. Marius întrebă : — Unde e şeful ? ' — Tu eşti şeful, spuse Enjolras. Toată ziua capul lui Marius fusese un cuptor, acum era un vîrtej. Vîrtejul acesta din el i se părea că e ceva din afară care îl poartă fără voia sa. I se părea că se depărtase cu totul de viaţă. Cele două luni atît de luminoase, pline de bucurie şi dragoste, şi care se sfîrşeau în această prăpastie îngrozitoare, pierderea Cosettei, baricada aceasta, domnul Mabeuf murind pentru republică, faptul că ajunsese şef de insurgenţi, toate acestea i se păreau un vis urît. Trebuia să facă o sforţare pentru a-şi aminti că tot ce-l înconjura era aievea. Marius trăise încă prea puţin pentru a putea şti că nimic nu e mai gata să ţi se întîmple decît ceea ce ţi se pare cu neputinţă şi că ceea ce trebuie să prevezi totdeauna e tocmai neprevăzutul. Era de faţă la propria lui dramă ca la o piesă pe care n-o înţelegi. In ceaţa asta care îi învăluia mintea, nu-l recunoscu pe Javert, care, legat la stîlp, în timpul atacului nici nu clipise din ochi şi care se uita la revolta ce clocotea în jurul lui cu resemnarea unui martir şi cu maiestatea unui judecător. Marius nici nu-l văzu. Intre timp, asediatorii încetaseră orice mişcare. Ii auzeai umblînd şi forfotind la capătul străzii, dar nu mai înaintau, fie că aşteptau ordine, fie că aşteptau întăriri înainte de a năvăli din nou asupra acestei redute de necucerit. Răzvrătiţii puseseră santinele, şi cîţiva dintre ei, studenţi în medicină, se apucaseră să-i panseze pe răniţi. Aruncaseră afară din cu-ciumă toate mesele, păstrînd numai două : una pentru scamă şi cartuşe şi alta pe care zăcea moş Mabeuf ; le folosiseră la baricadă şi le înlo-cuiseră, în sala de jos, cu saltelele din paturile văduvei Hucheloup şi ale celor două servitoare. Pe aceste saltele 187

fură întinşi răniţii. Cît despre cele trei sărmane creaturi care locuiau la Corint, nimeni n ştia ce se întîmplase cu ele. Pînă la sfîrşit le găsiră, totuşi, ascunse în pivniţă. O emoţie cumplită sfîşie inimile tuturor şi întunecă bucuria baricadei eliberate. Se făcu apelul. Unul dintre insurgenţi lipsea. Şi cine ? Unul dintre cei mai dragi, un dintre cei mai viteji : Jean Prouvaire. II căutară printre răniţi, nu era. II cău-tară print morţi, nu era. Sigur că fusese făcut prizonier. Courfeyrac îi spuse lui Enjolras : — Au pus mîna pe prietenul nostru. Dar noi am pus mîna pe agentul lor. Ţii să moară acest spion ? — Da — răspunse Enjolras — dar ţin mai mult să-l scap cu viaţă pe Jean Prouvaire. Aceasta se petrecea în sala de jos, lîngă stîlpul lui Javert. — Ei bine — reluă Combeferre — îmi pun batista în vîrful bastonului şi mă duc, în solie, să le ofer pe omul lor în schimbul omului nostru. — Ascultă ! îl făcu atent Enjolras, punîndu-i mîna pe braţ. La capătul străzii se auzea un zăngănit de arme, plin de înţeles. Se auzi o voce bărbătească strigînd : — Trăiască Franţa ! Trăiască viitorul ! Recunoscură vocea lui Jean Prouvaire. Sclipi un fulger şi se auzi o detunătură. Se făcu din nou tăcere. — L-au ucis ! strigă Combeferre. Enjolras îl privi pe Javert şi-i spuse : — Prietenii tăi te-au împuşcat în clipa asta. VI AGONIA MORŢII DUPĂ AGONIA VIEŢII O caracteristică a acestui fel de război e că atacul baricadelor se dă totdeauna din faţă şi că, obicei, asediatorii se feresc să întoarcă poziţiile, fie că se tem de 188

trupe ascunse la pîndă, fie că nu se încumetă să se bage pe străzi întortocheate. Toată atenţia răzvrătiţilor se îndreptă spre baricada cea mare, care, fireşte, era punctul cel mereu ameninţat şi unde, fără greş, trebuia să re-înceapă lupta. Marius, cu toate acestea, se gîndi şi la baricada cea mică şi se duse acolo. Era pustie şi păzită doar de lampionul ca.re se clătina între pietrele caldarî-mului. De altfel, în ulicioara Mondetour, ca şi la răspîn-t i i l e de la Petite-Truanderie şi Cygne domnea cea mai adîncă linişte. Tocmai cînd Marius, după ce-şi făcuse inspecţia, se pregătea să plece, îşi auzi numele rostit de o voce slabă în întuneric. — Domnule Marius ! Tresări, căci recunoscu glasul care îl chemase cu două ore mai înainte prin grilajul din strada Plumet. Numai că glasul acesta nu mai era decît o suflare. Privi în jurul său şi nu văzu pe nimeni. Marius crezu că se înşelase şi că era numai o părere născocită de mintea lui printre realităţile nemaipomenite ce se ciocneau în jurul său. Făcu un pas ca să iasă din înfundătura retrasă, unde era baricada. — Domnule Marius ! repetă glasul. De astă dată nu se mai putea îndoi, auzise limpede : se uită şi nu văzu nimic. — La picioarele dumneavoastră, zise glasul. El se aplecă şi văzu că în întuneric o formă omenească se tîra spre el. Se tîra pe caldarîm şi îi vorbea. La lumina slabă a lampionului putu desluşi o bluză, un pantalon rupt de catifea groasă, picioarele goale şi ceva ce semăna cu o baltă de sînge. Marius întrezări o faţă palidă care se ridica spre el şi care îi spuse : — Nu mă recunoaşteţi ? — Nu. ' — Eponine. Marius se plecă repede. Era în adevăr acea copilă nenorocită, îmbrăcată în haine bărbăteşti. — Cum ai ajuns aici ? Ce faci acolo ? 189

:

— Mor, îi spuse ea. Sînt cuvinte şi întâmplări care trezesc pe cei copleşiţi. Marius strigă ca tresărind din

— Eşti rănită ! Stai puţin, o să te duc în sală. O să te panseze. E grav ? Cum să te iau ca să nu-ţi fac rău ? Unde te doare ? Ajutor ! Doamne, dumnezeule ! Dar ce căutai aici ? Şi încercă să-şi treacă braţul sub ea ca s-o ridice. Ridicînd-o, îi atinse mîna. Ea dădu strigăt slab. — Te-a durut ? întrebă Marius. — Puţin. — Da>r nu ţi-am atins decît mîna. Ea îşi ridică mîna spre ochii lui, şi Marius văzu în mijlocul palmei o gaură neagră — Dar ce ai la mînă ? spuse el. — E străpunsă. — Străpunsă ? — Da. — De ce ? — De un glonţ. — Cum ? — Aţi văzut o puşcă îndreptîndu-se spre dumnea voastră ? ,. ' — Da, şi o mînă care i-a astupat ţeava. / — A mea era. Marius se cutremură. — Ce nebunie ! Biata copilă ! Dar cu atît mai bine. Dacă nu-i decît asta, nu-i nimic. Lasă-mă să te duc pe un pat. O să te panseze, n-ai să mori dintr-un glonţ în palmă. Ea şopti : — Glonţul a trecut prin palmă, dar mi-a ieşit prin spate. Degeaba mă luaţi de aci. O să vă spun cum mă puteţi pansa mai bine ca un doctor. Aşezaţi-vă lîngă mine, pe piatra asta. El îi dădu ascultare ; ea îşi puse capul pe genunchii lui Marius şi, fără să-l privească : 190

— O, ce bine ! Ce bine mă simt ! Uite ! Nu mă mai doare ! Tăcu o clipă, apoi îşi întoarse anevoie faţa şi se uită la Marius. — Ştiţi ceva, domnule Marius ? Cînd intraţi în grădina aceea, asta mă cam făcea să sufăr, era o prostie, de vreme ce tot eu vă arătasem casa şi apoi, la urma urmei, trebuia să-mi spun că un tînăr ca dumneavoastră... Tăcu o clipă şi, trecând peste şirul întunecat al gîn-durilor care, fără îndoială, se desfăşurau în mintea ei, reluă cu un surîs sfîşietor : — Vă par urîtă, nu-i aşa ? Apoi urmă : — Vă daţi seama, sînteţi pierdut! Nimeni n-are să mai iasă acum din baricadă. Eu v-am adus aici, iată ! O să muriţi. Nu-mi pare rău. Şi totuşi, cînd am văzut că vă lua la ochi, am pus mîna pe gura ţevii. Ce caraghios ! Dar voiam să mor înaintea dumneavoastră. Cînd m-a lovit glonţul, m-arn tîrît pînă aici, nu m-au văzut, nu m-au ridicat. Vă aşteptam şi-mi spuneam : „Nu mai vine odată ?" Oh, dacă aţi şti ! îmi muşcam buza. Mă durea aşa de tare... Acum mi-e bine. Vă aduceţi aminte de ziua cînd am intrat în camera dumneavoastră şi cînd m-am privit în oglinda dumneavoastră ? Şi de ziua cînd v-am întîlnit pe bulevard lîngă spălătorese ? Cum cîntau păsă relele ! Nu e mult de-atunci. Mi-aţi dat cinci franci. Eu v-am spus : „N-am nevoie de banii dumneavoastră". V-aţi ridicat, cel puţin, banii de pe jos ? Nu sînteţi bogat. Nu m-am gîndit să vă spun să-i ridicaţi de pe jos. Era o zi cu soare, nu era frig. Vă amintiţi, domnule Marius ? Oh, sînt fericită ! Toată lumea o să moară. Avea un aer rătăcit, grav şi sfîşietor. Bluza ruptă îi dezvelea pieptul gol. Vorbind, îşi apăsă mîna străpunsă pe piept, unde era o altă gaura din care ţîşnea din cînd în cînd un val de sînge, cum ţîşneşte vinul dintr-o vană deschisă. Marius se uita la această fiinţă nenorocită cu o compătimire adîncă. 191

— Oh — reluă ea deodată — iar începe ! Mă înnăbuş ! îşi apucă bluza şi şi-o muşcă şi picioarele i se întin deau ţepene pe pavaj. In clipa aceasta, glasul de cocoşel al micului Gavroche răsună în baricadă. Copilul se pe o masă pentru a-şi încărca puşca şi cînta vesel cîntecul aşa de popular pe-atunci : „Cum îl văd pe Lafayette, Ca jandarm viteaz repet: Hai să fugim ! hai să fugim I hai să fugim 1"

Eponine îşi săltă capul şi ascultă ; apoi şopti : — El e ! Şi întorcîndu-se spre Marius : Fratele meu e-acolo. Nu trebuie să mă vadă. Are să mă certe. — Fratele dumitale ? întrebă Marius, care se gîndea cu toată amărăciunea şi durerea inimii sale la obligaţiile faţă de Thenardier, pe care tatăl său i le lăsase moşte nire. Cine e fratele dumitale ? — Băiatul. — Cel care cîntă ? — Da. Marius făcu o mişcare. — Oh ! Nu plecaţi ! se rugă ea. Acum n-o să mai ţină mult. Cu picioarele întinse pe pavaj, se ridicase aproape pe jumătate, dar glasul îi era întretăiat de sughiţuri. Din cînd în cînd era întrerupt de un horcăit. îşi apropia c mai mult faţa de a lui Marius. Adăugă cu o expresie ciudată : — Ascultaţi. Nu vreau să fac o glumă. Am în buzunar o scrisoare pentru dumneavoastră. De ieri. Mi se spusese să o pun la poştă. Am păstrat-o. Nu voiam să ajungă la dumneavoastră. Dar nu vreau să-mi purtaţi pică, în curînd, cînd o să ne revedem. O să ne revedem, nu-i aşa ? Poftim scrisoarea ! Apucă, cu înfrigurare, mîna lui Marius cu mîna ei străpunsă, dar părea că nu m durerea. Puse mîna lui Marius în buzunarul bluzei ei. Marius simţi acolo, în adevăr, o hîr 192

— Luaţi-o ! spuse ea. V : Marius luă scrisoarea. Ea făcu un semn de satisfacţie şi mulţumire. — Acum, pentru osteneala mea, făgăduiţi-mi... , Şi se opri. . — Ce ? întrebă Marius. — Făgăduiţi-mi ! ■ — Iţ i făgăduiesc ! — Făgăduiţi-mi să mă sărutaţi pe frunte cînd voi fi moartă. O să simt. îşi lăsă din nou capul să-i cadă pe genunchii lui Marius şi pleoapele i se închiseră. El crezu că bietul ei suflet o părăsise. Eponine zăcea nemişcată. Deodată, tn clipa cînd Marius o credea adormită pentru vecie, ea deschise încet ochii în care se oglindea adîncul întunecat al morţii şi spuse cu un glas a cărui blîndeţe părea că vine din altă lume : •— ţ>i-apoi, vedeţi, domnule Marius, cred că eram şi puţin îndrăgostită de dumneavoastră. Mai încercă o dată să surîdă şi îşi dădu sufletul. Vil GAVROCHE PROFUND CALCULATOR AL DISTANŢELOR Marius îşi ţinu făgăduiala. Sărută fruntea aceea învineţită sub broboanele de sudoare rece. Nu era o trădare faţă de Cosette. Era un rămas bun îngîndurat şi blînd. faţă de un suflet fără noroc. Tresărise fără voie, luînd scrisoarea pe care i-o dăduse Eponine. Presimţise aici o întîmplare neobişnuită. Era nerăbdător s-o citească. Aşa e făcută inima omenească. Nefericita copilă abia închisese ochii şi Marius se şi gîn-dei să desfacă hîrtia. O aşeză pe Eponine din nou uşor pe pămînt şi se depărta. Ceva îi spunea că nu trebuia să citească scrisoarea în faţa acestui trup neînsufleţit. Se apropie de o luminare din s a l a de jos. Era un bileţel în13 — Miz era bilii ,

voi. I I I

193

doit şi pecetluit cu grija plină de gingăşie a femeilor. Adresa era scrisă de o femeie şi sun „Domniei-sale domnului Marius Pontmercy, la domnul Courfeyrac, strada Verrerie, nr. 16. Desfăcu pecetea şi citi : „Scumpul meu, vai! tata vrea să plecăm numaideclt. Astă-seară vom fi în strada l'Hom Arme, nr. 7. Peste opt zile vom fi la Londra. Cosette. 4 iunie." Atît de nevinovată era dragostea aceasta, încît Marius nici nu cunoştea scrisul Cosettei. Cele întîmplate pot fi spuse în cîteva cuvinte. Eponine făcuse totul. După seara de 3 iunie îşi pusese în gînd două lucruri : să zădărnicească urzelile tatălui său şi ale bandiţilor asupra c din strada Plumet şi să-l despartă pe Marius de Cosette. Schimbase zdrenţele de pe ea cu primul derbedeu întîl-nit, căruia i se păru lucru de haz s îmbrace femeieşte în timp ce Eponine se deghiza în bărbat. Ea fusese aceea care-i dăduse Jean Valjean, pe Champs-de-Mars, sfatul şi îndemnul : „Mută-te". Jean Valjean se întor în adevăr acasă şi spusese Cosettei: „Plecăm astă-seară şi ne ducem cu Toussaint în st l'Homme-Arme. Săp-tămîna viitoare vom fi la Londra." Cosette, doborîtă de această lovi neaşteptată, îi scrisese în grabă cîteva rînduri lui Marius. Dar cum să trimită scrisoare poştă ? Ea nu ieşea niciodată singură şi Toussaint, surprinsă de o astfel de însărcinare, arătat cu siguranţă scrisoarea domnului Fauchelevent. In neliniştea aceasta, Cosette o zărise grilaj pe Eponine în haine bărbăteşti, care acum dădea tîrcoale grădinii. Cosette îl chemas „tînărul lucrător", îi dăduse cinci franci, spu-nîndu-i : „Du numaidecît scrisoarea aceast adresa ei". Eponine pusese scrisoarea în buzunar. A doua zi, în ziua de 5 iunie, se duses Courfeyrac să întrebe de Marius, nu pentru a-i da scrisoarea, ci — lucru pe care orice in geloasă şi îndrăgostită l-ar înţelege — „numai aşa, de curiozitate". Acolo îl aşteptas Marius, sau cel puţin pe Courfeyrac, tot numai „aşa". Cînd Courfeyrac îi spusese: ducem la baricade", un gînd 194

îi trecuse prin minte. Să se arunce în moartea aceea cum s-ar fi aruncat în oricare alta şi să-l împingă în ea şi pe Marius. II urmase pe Courfeyrac, se încredinţase de locul unde se ridica baricada şi, încredinţată — deoarece Marius nu primise nici o înştiinţare, iar ea oprise scrisoarea — că la căderea nopţii el va veni la întîlnirea din fiecare seară, se dusese în strada Plumet, îl aşteptase acolo pe Marius şi îi trimisese în numele prietenilor lui acea chemare care, socotea ea, trebuia să-l ducă la baricadă. Ea se bizuia pe deznădejdea lui Marius cînd n-o va mai găsi pe Cosette şi nu se înşela. Aşa că se întoarse şi ea în strada Chanvrerie. Am văzut ce făcuse acolo. Murise cu bucuria aceea tragică a inimilor geloase, care tîrăsc în moartea lor fiinţa iubită şi care spun : „Nimeni nu-l va avea 1" Marius acoperi cu sărutări scrisoarea Cosettei. II iubea deci ! O clipă se gîndi că nu mai trebuia să moară. Apoi îşi spuse : „Ea pleacă. Tatăl ei o duce în Anglia, şi bunicul meu e împotriva căsătoriei noastre. Soarta nu s-a schimbat cu nimic." Visătorii ca Marius sînt supuşi acestor descurajări supreme, care duc la hotărîri deznădăjduite. Povara vieţii e neîndurătoare, moartea e mai uşoară. Atunci se gîndi că îi mai rămîn două datorii de îndeplinit : s-o înştiinţeze pe Cosette despre moartea lui, tri-miţîndu-i un ultim bun rămas, şi să-l salveze de la prăbuşirea de neînlăturat care se pregătea pe acest biet copil, fratele Eponinei şi fiul lui Thenardier. Avea la el un carnet, acelaşi în care aşternuse atîtea gînduri de dragoste pentru Cosette. Desprinse din el o foaie şi scrise cu creionul aceste cîteva rînduri: „Căsătoria noastră era cu neputinţă. Am cerut bunicului meu încuviinţarea şi el a refuzat. Eu sînt sărac şi tu la fel. Am alergat acasă la tine şi nu te-am mai găsit. Ştii cuvîntul pe care fi-l dădusem. II ţin. Mor. Te iubesc. Cînd vei citi aceste rînduri, sufletul meu va fi lîngă tine şi-ţi va zîmbi." Neavînd cu ce pecetlui această scrisoare, se mulţumi s-o îndoaie în patru şi puse pe ea această adresă : 13*

195

„Domnişoarei Cosette Fauchelevent, la dl. Fauchelevent, strada l'Homme-Arme, nr. 7." După ce împături scrisoarea, rămase o clipă pe gînduri, îşi scoase din nou carnetul, îl des şi scrise cu acelaşi creion, pe prima pagină, aceste patru rînduri : „Mă numesc Marius Pontmercy. Duceţi-mi cadavrul acasă la bunicul meu, do Gillenormand, strada Filles-du-Calvaire, nr. 6, în cartierul Marais." Puse carnetul la loc, în buzunarul hainei, apoi chemă pe Gavroche. La glasul lui bă veni în fugă, cu faţa lui veselă şi credincioasă. — Vrei să-mi faci un bine ? — Orice, spuse Gavroche. Doamne, dumnezeule, fără dumneavoastră eram doar pierdut 1 — Vezi scrisoarea asta ? — Da. — Ia-o ! Ieşi îndată din baricadă (Gavroche, neliniştit, începu să se scarpine pe după ureche) şi mîine dimineaţa o duci la adresa ei, domnişoarei Cosette, la domnul Fauchelevent, strada rHomme-Arme, nr. 7. Viteazul copil răspunse : — Bine, dar în vremea asta vor lua baricada şi eu nu voi fi aici. — Baricada nu va fi atacată, după cum se vede, decît în zorii zilei şi nu va fi cucerită decît cel mult mîine la amiază. Asediatorii dădură în adevăr un nou răgaz baricadei. Era la mijloc una din acele întreruperi care se întîmplă adesea în luptele de noapte, ur totdeauna de o înverşunare sporită. — Ei bine — făcu Gavroche — dacă m-aş duce să duc scrisoarea dumneavoastră mîine dimineaţă ? — Va fi prea tîrziu. Baricada poate că va fi blocată, toate străzile vor fi păzite şi nu vei mai putea ieşi. Du-te numaidecît! Gavroche nu găsi nici un răspuns ; sta pe loc, ne-hotărît şi scărpinîndu-se trist ureche. Deodată, cu una din mişcările lui zburătoare, luă scrisoarea. — Bine ! spuse el. 196

Şi plecă alergînd prin ulicioara Moadetour. Gavroche avusese deodată un gînd care îl şi hotărîse, dar pe care nu-l spusese, de teamă ca Marius să nu se împotrivească : Iată gîndul acesta : „Abia e miezul nopţii, strada l'Homme-Arme nu e departe, mă duc să duc scrisoarea chiar acum şi am să f i u înapoi la vreme."

CARTEA A CINCISPREZEC

STRADA L'HOMME-ARME I 6DGĂTOAREA TRĂDĂTOARE

Ce înseamnă zvîrcolirile unui oraş pe lîngă răzvrătirile unui suflet ? Omul este şi mai ad decît poporul. în acea clipă chiar Jean Valjean era pradă unei revolte înspăimântătoare. deschideau din nou într-însul prăpăstii fără fund Şi tremura şi el ca şi Parisul, în pragul u răscoale uriaşe şi întunecate. Cîteva ore fuseseră de ajuns. Soarta şi conştiinţa lui se învăluis dintr-o dată în întuneric. Despre el, ca şi despre Paris, puteai spune : Cele două puteri s faţă-n faţă. îngerul alb şi îngerul negru se vor lua la trîntă pe puntea de peste prăpastie. C din ei îl va prăvăli pe celălalt ? Cine va învinge ? In ajunul aceleiaşi zile de 5 iunie, Jean Valjean, însoţit de Cosette şi de Toussaint, se mut în strada l'Homme-Arme. O întîmplare neprevăzută îl aştepta acolo. Cosette nu părăsise strada Plumet fără o oarecare împotrivire. Pentru prima oară de c trăiau unul lîngă altul, voinţa Cosettei şi voinţa lui Jean Valjean fuseseră deosebite: chiar d nu se ciocniseră, avuseseră altă părere. De o parte a fost o opoziţie faţă de propunere, de ceala hotărîre nestrămutată. Sfatul neaşteptat: „Mu-tă-te", aruncat de un necunoscut lui J Valjean, îl speriase pînă într-atît încît îl făcuse neînduplecat. Se credea descoperit urmărit. Cosette trebuise să se supună. Amîndoi sosiseră în strada rHomme-Arme fără să-şi descleşteze dinţii şi fără să-şi spună cuvînt, adînciţi fiecare în grijile sale propriii. Jean Valjean atît de neISS

liniştit, încît nu vedea tristeţea Cosettei. Cosette atît de tristă, încît nu vedea neliniştea lui Jean Valjean. Jean Valjean adusese cu ei pe Toussaint, ceea ce nu mai făcuse niciodată în călătoriile lui de pînă atunci. El întrevedea că ar fi fost cu putinţă să nu se mai întoarcă în strada Plumet şi nu putea nici s-o lase pe Toussaint în urma lui, nici să-i dezvăluie taina sa. De altfel, o simţea credincioasă şi sigură. De la slugă la stăpîn trădarea începe prin curiozitate. Iar Toussaint, ca şi cum ar fi fost sortită să fie slujnica lui Jean Valjean, nu era curioasă. Ea spunea gîngăvind şi în graiul ei de ţărancă din Bar-neville : „Eu sînt la fel, la fel ; un lucru, fapta mea ; rămăşiţa nu-i munca mea". (Aşa sînt eu ; îmi fac treaba mea ; celelalte nu mă privesc.) Cu prilejul acestei plecări din strada Plumet, care fusese aproape o fugă, Jean Valjean nu luase nimic altceva decît micul cufăraş parfumat, botezat de Cosette „nedespărţitul". Cuferele pline ar fi trebuit duse de hamali, şi hamalii înseamnă martori. Trimiseseră după o trăsură la. poarta din strada Ba-bylone şi plecaseră. Cu mare greutate căpătase Toussaint învoirea de a împacheta puţină rufărie, ceva haine şi cîteva lucruri de toaletă. Cosette nu-şi luase decît hîrtia de scris şi mapa cu hîrtie sugătoare. Pentru a spori taina şi umbra acestei plecări, Jean Valjean făcuse în aşa fel încît să nu părăsească pavilionul din strada Plumet decît în amurg, ceea ce dăduse Cosettei răgaz ca să-şi scrie biletul către Marius. Cînd ajunseră în strada rHomme-Arme se înnoptase de tot. Se culcaseră în tăcere. Locuinţa din strada rHomme-Arme era aşezată într-o curte din fund, la etajul al doilea, şi era alcătuită din două camere de culcare, dintr-o sufragerie şi dintr-o bucătărie alăturată sufrageriei, cu o cămăruţă de scînduri deasupra, în care se afla un pat de campanie pentru Toussaint. 199

Sufrageria era totodată şi anticameră şi despărţea cele două odăi de dormit. Apartamentul înzestrat cu toate lucrurile de trebuinţă. Aşa e firea omului : se potoleşte aproape tot aşa de nebuneşte după cum se alarmează. A se văzu Jean Valjean în strada PHomme-Arme, că îngrijorarea începu a se potoli şi, înc încet, se risipi. Sînt unele lucruri care te îmbie la odihnă şi au o înrîurire oarecum mecan asupra sufletului. O stradă obscură, oameni paşnici. Jean Valjean simţi că se molipseşte liniştea acestei ulicioare a vechiului Paris, ulicioară atît de strimtă încît e închisă pen trăsuri printr-o grindă pusă pe doi stîlpi de-a curmezişul, mută şi surdă în mijlocul oraşu zgomotos, întunecoasă în plină zi, paşnică şi ferită de frămîntările lumii, între cele două şir de case înalte, vechi de o sută de ani şi care tac ca nişte bătrîne ce sînt. In această str dăinuia parcă o uitare încremenită. Jean Valjean răsufla uşurat. Cum ar mai putea fi gă aici ! Prima lui grijă fu să-şi pună „nedespărţitul" lîngă el. Dormi bine. Noaptea te sfătuieşte ; putern adăuga : noaptea te linişteşte. A doua dimineaţa se deşteptă aproape vesel. Sufrageria hidoasă, mobilată cu o masă veche, rotun cu un bufet scund, deasupra căruia atîrna o oglindă înclinată, cu un fotoliu ciuruit de c şi cîteva scaune pline cu pachetele lui Toussaint, i se păru plină de farmec. Intr-unul din ace pachete se zărea, printr-o ruptură a hîrtiei, uniforma de guard naţional a lui Jean Valjean. Cît despre Cosette, ceruse lui Toussaint să-i aducă o supă în camera ei şi nu apăru de seara. Către ora cinci, Toussaint, care umbla de colo pînă colo, trebăluind prin mica gospodărie, aşezase pe masa din sufragerie o friptură rece de pasăre, la care Cosette, respect pentru tatăl ei, binevoise să se uite. După aceea, Cosette, născocind o durere de cap îndărătnică, spusese bună seara iui J Valjean şi se închisese în camera ei de dormit. Jean Valjean mîncase cu poftă o aripă pui, inseninîndu-se treptat. Stătea cu 200

coatele sprijinite de masă şi simţea cum liniştea pune tot mai mult stăpînire pe el. In timpul acestei mese cumpătate, i se păru că auzise, în două-trei rînduri, glasul gîngav al lui Toussaint, care îi spunea : „Domnule, e zarvă mare, în Paris e răzmeriţă". Dar, adîncit în tot felul de gînduri care-l frămîntau, n-o luase în seamă. La drept vorbind, nici n-o auzise. Se ridică şi începu să se plimbe de la fereastră la uşă şi de Ia uşă la fereastră, din ce în ce mai împăcat. O dată cu liniştea, grija lui de căpetenie, Cosette îi răsărea din nou în minte. Nu doar că l-ar fi speriat această migrenă, o mică criză de nervi, nazuri de fată tînără, un nor trecător din care nu mai rămîne nimic într-o zi sau două ; dar se gîndea la viitor şi, ca de obicei, la acest viitor se gîndea cu duioşie. La urma urmei, nu vedea nici o piedică pentru ca viaţa lor fericită să-şi reia cursul. Sînt ceasuri cînd totul pare cu neputinţă, alteori totul pare uşor. Jean Vaijean era într-unui din aceste ceasuri bune. Ele vin de obicei după cele rele, ca ziua după noapte, prin acea lege de succesiune şi contrast care este însuşi fondul naturii şi pe care cei cu o judecată grăbită o numesc antiteză. în strada aceasta liniştită în care se adăpostise Jean Vaijean se desprindea de tot ceea ce îl neliniştise în timpul din urmă. Tocmai pentru că văzuse atîta întuneric, începuse să zărească acum puţin cer albastru. Faptul că părăsise strada Plu-met fără încurcături şi piedici era un pas bun înainte. Poate că ar fi înţelept să părăsească ţara, chiar pentru cîteva luni, şi să plece la Londra. Ei bine, vor pleca. A fi în Franţa, a fi în Anglia, ii era totuna, numai s-o aibă pe Cosette Iîngâ el. Cosette era ţara lui. Cosette era de ajuns pentru fericirea lui. Gîndul că el poate nu era de ajuns pentru fericirea Cosettei, gîndul acesta, care altădată îi pricinuia zbucium şi nesomn, nici nu-i mai trecea prin minte. Pierduse cu totul conştiinţa durerilor lui trecute şi se afla într-o stare de optimism deplin. Cosette lîngă el i se părea a lui ; un efect de optică pe care toată lumea l-a încercat. El pregătea în gînd, cu tot felul de înlesniri posibile, plecarea în Anglia împreună cu Co201

sette şi, în depărtările visului, îşi vedea fericirea reclâ-dindu-se oriunde. In timp ce se plimba domol, de la un capăt la altul al camerei, privirea sa î deodată ceva ciudat. Zări în faţa lui, în oglinda înclinată care atîrna deasupra bufetului, şi citi limpede a patru rînduri : „Scumpul meu, vai! tata vrea să plecăm numaidecît. Astă-seară vom fi în strada l'Ho Arme, nr, 7. Peste opt zile vom ţi la Londra. Cosette. 4 iunie." Jean Valjean se opri cu privirea rătăcită. Cosette pusese la sosire mapa de scris pe bufet, în faţa oglinzii şi, stăpînită de neliniş dureroasă, o uitase acolo, fără să-şi dea seama că o lăsase deschisă tocmai la pagina pe apăsase pe sugătoare, pentru a le usca, cele patru rînduri scrise de dînsa şi încredinţate tîn lucrător ce trecea pe strada Plumet. Scrisul ei se întipărise pe sugătoare. Oglinda răsfr rîndurile scrise. Rezulta de aici ceea ce în geometrie se numeşte imagine simetrică ; astfel încît s inversat pe sugătoare se răsfrîngea în oglindă îndreptat, înfăţişîndu-se în starea lui început; şi Jean Valjean avea în faţa ochilor biletul scris în ajun de Cosette lui Marius. Era simplu şi fulgerător. Jean Valjean se apropie de oglindă. Reciti cele patru rînduri, dar nu-şi crezu ochilor. Era cînd ele ar fi apărut în lumina de fulger. O halucinaţie. Un lucru cu neputinţă. Nu se putea Puţin cîte puţin, mintea i se limpezi. Se uită la mapa Cosettei şi se trezi la realitate sugătoarea şi spuse : „Aceasta vine de aici". Cercetă cu înfrigurare cele patru rînduri întipăr ea ; răsturnarea literelor făcea din ele o rnîzgălitură ciudată şi el nu văzu acolo nici un în Atunci îşi spuse : „Dar asta nu înseamnă nimic, aici nu e scris nimic". Şi răsuflă adînc uşurare nespusă. Cine nu a avut astfel de bucurii neroade în clipele lui de chin ? Sufletul lasă pradă deznădejdii înainte de a fi epuizat toate iluziile. Ţinea sugătoarea în mînă privea îndelung, cu o fericire prostească, aproape gata să rîdă de halucinaţia care îl păc Deodată pri202

virea îi căzu din nou pe oglindă şi încă o dată avu aceeaşi vedenie. Cele patru rînduri se desenau acolo cu o claritate neînduplecată. Ds astă dată nu ma'i era un vedenii e o realitate, era ceva care se putea pipăi, era scrisul îndreptat în oglindă. înţelese. Jean Valjean se clătină, scăpă sugătoarea din rnînă şi se prăbuşi în fotoliul de lîngă bufet, eu capul în piept, cu privirea sticloasă, rătăcit. îşi spuse că era evident şi că întunecase pentru totdeauna, că acestea le scrisese Cosette cuiva. Atunci îşi auzi sufletul, sălbăticit din nou, scoţînd în umbră un răcnet. încercaţi să smulgeţi leului cîinele pe care îl are în cuşca sa ! Lucru ciudat şi trist; în clipa aceea Marius nu avea încă scrisoarea Cosettei ; hazardul trădător o adusese lui Jean Valjean înainte de a o preda lui Marius. Pînă în ziua aceea Jean Valjean nu fusese doborît de suferinţă. Fusese pus la încercări îngrozitoare. Nici o lovitură a nenorocului nu-l cruţase; sălbăticia soartei, răzbunările şi cu toată desconsiderarea societăţii, pusese stăpînire şi se îndîrjise împotriva lui. Nimic nu-l făcuse să dea înapoi sau să îngenuncheze. Indurase, ori de cîte ori trebuise, orice acte de violenţă, îşi jertfise drepturile Iui de om, cucerite prin luptă, îşi dă riscase viaţa, pierduse totul, suferise totul şi rămăsese dezinteresat şi stoic în aşa măsură, încît în unele clipe l-ai fi putut crede străin de el însuşi, ca un martir. Conştiinţa sa, călită în toate asalturile posibile ale nenorocirilor, putea să pară pentru totdeauna de dacă cineva ar fi privit în sufletul lui, ar fi fost silit să recunoască faptul că acum slăbea. Căci din toate chinurile la care fusese supus în mucenicia aceasta lungă la care îl osîndise ursita, acesta era cel mai de temut. Niciodată nu fusese strîns într-un astfel tulburare tainică a tuturor simţirilor care dormeau în el. Simţi zvîcnirea fibrei necunoscute. Vai, încercarea cea de pe urmă, mai bine spus singura încercare adevărată, este pierderea fiinţei iubite! Jean Valjean, bietul bătrîn, n-o iubea desigur pe Cosette altfel ca un tată ; dar, cum am arătat mai sus, în



golul vieţii lui, aceasta iubire părintească îmbrăţişase ioaie iubirile ; o iubea pe Coset copilul sau, o iubea ca pe o mamă şi o iubea ca pe o soră. Şi cum nu avusese niciod amantă, nici soţie, cum natura este un creditor care nu acceptă nici un protest, şi ace ment, cel mai tare dintre toate, era amestecat cu celelalte, nelămurit, neştiut, fără prih pricina neprihănitei Iul orbiri, nevinovat, ceresc, îngeresc, dumnezeiesc ; mai mult un decît un sentiment, mai mult un farmec decît un instinct, nesimţit şi nevăzut, dar ade iubirea propriu-zisă făcea şi ea parte din nemărginita şi duioasa lui dragoste pentru precum filonul de aur face parte din munte, întunecat şi neatins de mîna omului. Să ne amintim de această stare sufletească de care am mai vorbit. Nici o căsătorie n putinţa între ei ; nici măcar aceea a sufletelor, şi totuşi e sigur că ursita îi însoţise. de Cosette, adică în afară de UR copil, Jesn V'aljean nu cunoscuse în lunga sa via din ceea ce poate fi iubit. Patimile şi iubirile care se perindă una după alta nu izvod el acele nuanţe de verde care fac ape, verdele duios şi verdele sumbru de pe plantelor de Iarnă şi din sufletele bărbaţilor ce trec de cincizeci de ani. Intr-un cuvînt, şi ani stăruit nu numai o dată asupra acestui lucru, toată această c lăuntrică, tot acest vălmăşag de simţiri a cărui urmare era o înaltă virtute, făceau Valjean un părinte pentru Cosette. Părinte neobişnuit, întruchipat din bunicul, din f dîn soţul care se contopeau în Jean V'aljean ; părinte cart? era şi mamă, părinte care o i Cosette, care o adora, părinte pentru care acest copil era lumina, căminul, familia, raiul. De aceea, cînd văzu că totul se sfîrşise cu adevărat, că o pierdea pe Cosette, că din ttfîini, că nu mai era decît un nor, decît un talaz ; cînd avu în faţa ochilor adevăru zdrobitor şi de netăgăduit, şi anume că un altul e alesul inimii ei, altul este dorinţa cînd nu mai putu pune nimic la îndoială, îşi zise : „îşi air©

iubitul, eu nu-Sint decît tatăl ! Eu nu mai sînt pe lume !" Cînd nu mai putu să se îndoiască, cînd îşi spuse ; „Va pleca de la mine !", durerea pe care o simţi trecu peste puterile sale. Să fi făcut tot ce făcuse ca să ajungă aici.' Şi la ce ? Să nu fie nimic ! Atunci, după cum am spus-o, el avu din creştet pînă-n tălpi o cutremurare de revoltă. Simţi, pînă şi în fiecare fir de păr, uriaşa trezire a egoismului şi toată fiinţa lui fu numai un urlet în abisurile sufletului. Sînt unele prăbuşiri lăuntrice. O convingere deznădăjduită nu pătrunde în inima omului fără a înlătura şi sfărîma unele temelii adînci, care sînt uneori omul însuşi. Durerea, cînd ajunge la culme, este o destrămare a tuturor forţelor conştiinţei. Acestea sînt răspîntii primejdioase. Puţini dintre noi ies din ele asemenea lor înşişi şi neclintiţi faţă de datoria lor. Cînd limita suferinţei e depăşită, virtutea cea mai statornică îşi pierde cumpătul. Jean Valjean reluă sugătoarea şi se convinse încă o dată ; rămase aplecat şi ca împietrit, cu privirea aţintită asupra celor patru rînduri neîndurătoare ; şi în el pogorî o negură atît de deasă, incit păru că sufletul i se surpă din temelii. Cercetă această descoperire, exagerarea visării, cu o linişte aparentă şi înspăimîntătoare, căci este de temut cînd liniştea omului ajunge la nemişcarea statuii. Măsură pasul groaznic pe care soarta sa îl făcuse fără ca el să bănuiască ; îşi aminti de temerile din vara trecută, risipite atît de uşuratic ; recunoscu prăpastia ; era aceeaşi, numai că Jean Valjean nu se mai afla pe margine, ci în adînc. Lucru cumplit şi nemaiauzit ; căzuse în ea fără să-şi dea seama. Toată lumina vieţii lui pierise, pe cînd el credea că vede mereu soarele. Instinctul său înţelese îndată. Apropie anumite întîm-plări, anumite date, anumite îmbujorări şi anumite palori ale Cosettei şi îşi spuse ; „El e". Darul de a ghici al deznădejdii e un fel de arc misterios care nu-şi greşeşte niciodată ţinta. De la prima sa bănuială puse ochii pe Marius. Nu-i cunoştea numele, dar găsi îndată omul. Ii 205

apăru limpede, în fundul necruţătoarei evocări a amintirii, plimbăreţul necuno grădina Luxembourg, acel ticălos căutător de iubiri uşoare, acel pierde-vară ro nătărăul, mişelul acela, căci este o mişelie să vii să faci ochi dulci fetelor care au un tată care le iubeşte. După ce se încredinţa că în miezul acestei situaţii era tînărul acela şi că totul vene el, Jean Valjean, omul renăscut, omul care se trudise atîta să-şi educe sufletul, o făcuse atîtea sforţări pentru a rezolva viaţa în general, toată mizeria şi toată nenor dragoste, privi în el însuşi şi zări acolo un strigoi : Ura. Durerile mari sînt istovitoare. Iţi taie curajul de a trăi. Omul în sufletul căruia se simte că ceva îl părăseşte. In tinereţe ivirea lor e tristă, mai tîrziu e înspăi-mîntătoa Dacă atunci cînd sîngele e fierbinte, cînd părul e negru, cînd capul stă drept pe ume căra pe faclă, cînd fuiorul soartei e încă aproape întreg, cînd inima, plină de o pătimaşă, are încă bătăi cărora li se poate răspunde, cînd ai înaintea ta răgazu îndrepţi greşelile, cînd toate femeile te înconjoară, şi toate zîmbetele, şi tot viito toată zarea e deschisă şi puterea vieţii întreagă, dacă şi atunci deznădejdea e îngrozitor, ce poate fi la bătrinefe, cînd anii se grămădesc din ce în ce mai searbezi, acesta de amurg, cînd încep sa se zărească stelele mor-mîntului ! In timp ce sta dus pe gînduri, intră Toussaint. Jean Valjean se ridică şi o întrebă : — In ce parte e ? Ştii ? Toussaint, încremenită, nu-i putu răspunde decît: — Poftim ? Jean Valjean continuă : — Nu mi-ai spus adineauri că se bat? — Ah ! da, domnule, răspunse Toussaint. Spre SaintMerry. Există un fel de mişcare automatică, pornită fără ştire, pornită fără ştirea no străfundul cel mai adînc al gîndurilor noastre. Sub îndemnul unei astfel de miş206

cari, fără îndoială, şi de care abia îşi dădea seama, Jean Valjean se afla după cinci minute în stradă. Cu capul gol, se aşezase pe stîlpul din poarta casei sale. Părea că ascultă. Se înnoptase.

II ŞTRENGARUL, DUŞMAN AL LUMINILOR Cîtă vreme trecu astfel ? Care au fost fluxurile şi refluxurile acestei tragice meditaţii ? îşi veni in fire ? Rămase aplecat sub povară ? Să fi fost atît de doborît încît era zdrobit de tot ? Se putea încă ridica şi găsi un punct de sprijin în conştiinţa lui ? Pesemne că nici el n-ar fi putut-o spune. Strada era pustie. Cîţiva cetăţeni îngrijoraţi, care se întorceau în grabă acasă, abia îl zăriră. Fiecare îşi poartă grija în vremuri de restrişte. Lampagiu! de noapte veni ca de obicei să aprindă felinarul care era aşezat tocmai în fata porţii de la nr. 7 şi plecă. Cine l-ar fi privit pe Jean Valjean în umbra aceasta ar fi jurat că nu-i un om viu. Se afla acolo, aşezat pe piatra de la poartă, nemişcat, ca o arătare de ghea{ă. Deznădejdea te încremeneşte. Se auzea clopotul de alarmă şi zgomote nedesluşite ca de furtună. La zbuciumul clopotului şi la vuietul răscoalei se adăugă sunetul ornicului de la Saint-Paul, care bătu de unsprezece ori, grav, fără să se grăbească. Căci clopotul de alarmă e omul ; ceasul e dumnezeu. Trecerea vremii îl lăsa rece pe Jean Valjean ; rămase nemişcat. Deodată, aproape în aceeaşi clipă, o detunătură scurtă răsună dinspre Hale ; o a doua urmă, mai înfiorătoare ; era pesemne atacul asupra baricadei din strada Chan-vrerie, care, după cum am văzut, fusese respins de Marius. La auzul acestor îndoite salve, a căror furie părea sporită în încremenirea nopţii, Jean Valjean tresări ; se ridică, întorcînduse înspre partea de unde venea zgomotul ; apoi a )7

se prăbuşi din nou pe stîlp, îşi încrucişa braţele şi capul îi căzu iarăşi încet în piept. nou începu a tăinui cu sine însuşi. Deodată ridica ochii. Cineva trecea pe stradă. Auzi p apropiere şi, la lumina felinarului care străjuia partea străzii care dă la arhive, zări galbenă, tînărâ şi plină de voioşie. Era Gavroche, care tocmai ajunsese în strada l'Hornme-Arme. Băieţelul privea pe sus şi părea să caute ceva. II vedea bine pe Jean Valjean, dar nu seamă. După ce se uita o vreme în sus, îşi îndreptă privirile cu atenţie în jos ; ridicîndu-se picioarelor, începu să pipăie uşile şi ferestrele de jos ale caselor ; toate erau închise, în ferecate. După ce cercetase cinci sau şase faţade baricadate astfel, ştrengarul dădu din intră în vorbă cu sine însuşi cam în felul acesta : — Drace ! Apoi începu din nou să privească pe sus. Jean Valjean, care, cu o clipă mai înainte, în starea sufletească în care se afla, n-ar f nici n-ar fi răspuns măcar, nimănui, se simţi împins să vorbească numaidecît acestui copil. — Puştiule — zise el — ce ai ? — Am că rni-i foame, răspunse tăios Gavroche şi adăugă : Puşti eşti dumneata ! Jean Valjean vîrî mîna în buzunarul vestei şi scoase o piesă de cinci franci. Dar Gavroche, care era un neam de codobatură şi care trecea repede de la un gest ridicase o piatră de pe jos. Zărise felinarul. — Ia te uită ! Pe aici aveţi încă felinare ! Nu sînteţi în regulă, dragii mei 1 Asta se dezordine, fa să le spargem ! Şi aruncă piatra în felinarul al cărui geam căzu cu un zgomot aşa de mare, încît cîţiva ghemuiţi după perdele în casa din faţă, strigară : ,,S-a întors '93 I" Felinarul se clătină tare şi se stinse. Strada se întunecă deodată. 308

— Aşa, uliţă bătrînă — făcu Gavroche — pune-{i scu fia de noapte ! Şi întorcîndu-se spre Jean Valjean : Cum îi ziceţi monumentului aceluia uriaş pe care-l aveţi colo, la capătul străzii ? Astea-s arhivele, nu ? Coloanele alea grosolane, dacă le-am mototoli niţel, ce mai baricadă am face din ele f Jean Valjean se apropie de Gavroche. — Sărmanul de el — zise cu vocea pe jumătate, vor bind pentru sine — îi e foame ! Şi îi puse în mînâ piesa de cinci franci. Gavroche ridică nasul, mirat de mărimea acestui gologan ; se uita la el pe întuneric şi strălucirea lui îi luă ochii. Cunoştea piesele de cinci franci numai din auzite ; se bucurau de o mare faimă ; fu încîntat să vadă una de aproape şi exclamă : — Ia să vedem lighioana ! Cîteva clipe se uită la ea ca vrăjit, apoi, întorcîndu-se spre Jean Valjean, îi întinse moneda şi îi spuse cu demnitate : Burghezule, prefer să sparg felinare. Luaţi-vă lighioana înapoi .' Pe mine nu mă cumpără nimeni. O fi avînd ea cinci gheare, dar pe mine nu mă zgîrie. — Ai mamă ? întrebă Jean Valjean. Gavroche răspunse : — Poate mai mult ca dumneavoastră. — Ei bine — spuse Jean Valjean — păstrează banul pentru maică-ta. Gavroche se simţi înduioşat. De altfel, tocmai băgase de seamă că omul care îi vorbea era cu capul gol, şi aceasta îi inspirase încredere. — Adevărat ? spuse el. Nu mi-i daţi ca să nu mai sparg felinarele ? — Sparge tot ce vrei. — Sîntefi un om cumsecade, zise Gavroche. Şi puse piesa de cinci franci într-unui din buzunare. încrederea lui crescînd, adăugă : Sînteţi de pe strada asta ? — Da, de ce ? — Aţi putea să-mi arătaţi unde e numărul şapte ? — Ce ai cu numărul şapte ? )4

209

Aîcî copilul se opri, se temea că a spus prea mult, îşi înfipse cu putere degetele în păr şi mulţumi sâ răspundă : — Aşa ! Un gînd trecu prin mintea lui Jean Valjean. Neliniştea are sclipiri de felul acesta. El spu copilului : — Tu îmi aduci scrisoarea pe care o aştept ? — Dumneavoastră ? zise Gavroche. Dumneavoastră nu sînteţi femeie. — Scrisoarea este pentru domnişoara Cosette, nu-i aşa ? — Cosette... mormăi Gavroche. Da, cred că e numele asta caraghios. — Ei bine — spuse Jean Valjean — eu trebuie să-i predau scrisoarea. Dă-mi-o ! — Atunci trebuie să ştiţi şi că sînt trimis de la ba ricadă ? — Fără îndoială, zise Jean Valjean. Gavroche îşi vîrî mîna în fundul celuilalt buzunar al său şi scoase din el o hîrtie împătur în patru. Apoi salută milităreşte. — Onor la depeşă ! spuse el. Vine de la guvernul provizoriu. — Dă-o încoace ! zise Jean Valjean. Gavroche ţinea scrisoarea ridicată deasupra capului. — Să nu vă închipuiţi că e vorba de un bileţel dulce. E pentru o femeie, dar e pentru popor. Noi ne batem şi respectăm femeile. Noi nu sîntem ca cei din lumea mare, unde domnişorii trimit cîte un răvaş puicuţelor. — Dă-mi-o ! — într-adevăr, păreţi un om cumsecade. — Dă-mi-o repede ! — Poftiţi 1 Şi dădu scrisoarea lui Jean Valjean. Şi grăbiţi-vă, domnule Cutare, pentru că domnişoara Cută rică aşteaptă. Gavroche fu îneîntat de spiritul pe care îl făcuse. Jean Valjean întrebă : — La Saint-Merry trebuie să duc răspunsul ? 210

— Ai face o boroboaţă din cele mai mari I strigă Gavroche. Scrisoarea vine de la baricada din strada Chanvrerie şi eu mă întorc acolo. Bună seara, cetă{ene ! După ce spuse acestea, Gavroche plecă, sau mai bine zis îşi reluă zborul său de păsărică scăpată din colivie spre locul de unde venise. Se scufundă iarăşi în întuneric, ca şi cînd ar fi făcut o gaură în el, cu iu{eala unui proiectil ; străduţa l'Homme-Arme fu din nou tăcută şi pustie ; cît ai clipi din ochi, copilul acesta ciudat, plămădit din umbră şi vis, intrase în negura acestor şiruri de case întunecate şi se pierduse în ea ca fumul în noapte. L-ai fi putut crede risipit şi împrăştiat, dacă peste cîteva clipe un zgomot răsunător de geamuri sparte şi bufnetul straşnic al unui felinar prăbuşindu-se pe pavaj n-ar fi trezit din nou, dintr-o dată, pe burghezii mînioşi. Gavroche trecea prin strada Chaume.

III IN VREME CE COSETTE ŞI TOUSSAINT DORM Jean Valjean se întoarse în casă cu scrisoarea lui Marius. Urcă scara pe dibuite, bucuros de întuneric ca bufniţa care îşi ţine prada, deschise şi închise încet uşa camerei sale, ascultă dacă nu se aude vreun zgomot, se încredinţa că, după cît se părea, Cosette şi Toussaint dormeau. Mîna îi tremura atît de tare, încît trebui să strice trei sau patru chibrituri pînă să scapere scînteia din bricheta Fumade ; ceea ce făcuse el era un fel de furt. In sfîrşit, aprinse luminarea, se aşeză cu coatele rezemate de masă, desfăcu hîrtia şi citi. Cînd eşti foarte tulburat nu citeşti, chinuieşti hîrtia pe care o ţii în mînă, o sugrumi ca pe o victimă, o mototoleşti, îţi înfigi în ea unghiile mîniei sau bucuriei tale ; te repezi la sfîrşitul ei, sari la început; atenţia e cuprinsă de friguri, înţelege una peste alta cam despre ce e vorba, 14*

211

prinde o parte şi tot restul se pierde. In biletul lui Marius către Cosette, Jean Valjean nu aceste cuvinte : „...Mor. Cînd vei citi acestea, sufletul meu va fi lingă tine." In fata acestor două rînduri, avu o clipă de ameţeală groaznică ; rămase un moment ca prefacerea ce se ivea în tulburarea lui. Se uita la biletul lui Marius, uluit, ameţit; avea în f lucrul acesta minunat, moartea fiinţei pe care o ura. Scoase un groaznic strigăt lăuntric de bucurie. Aşadar, se sfîrşise. Deznodămîntul repede decît ar fi îndrăznit el să nădăjduiască. Fiinţa care se aşezase în calea des dispărea. Pleca singur, liber, din propria sa voinţă. Fără ca el, Jean Vaîjean, să fi pentru asta, fără să se fi făcut vinovat cu nimic, „omul acesta" avea să moară. Poate că Aici. înfrigurat, începu să socotească. Nu, nu a murit încă. Era vădit că scrisoarea a fost s fie citită de Cosette a doua zi de dimineaţă ; de la cele două salve ce s-au auzit î unsprezece şi miezul nopţii nu a mai fost nimic ; baricada nu va mai fi atacată seri zorii zilei; dar n-are a face, din moment ce „acest om" e amestecat în războiul acesta, e prins în angrenaj. Jean Valjean se credea mîntuit. O să fie deci iarăşi singur c Concurenta înceta ; viitorul începea din nou. N-avea decît să păstreze biletul în buzu Cosette nu va şti niciodată ce s-a întîmplat cu „acest om". „Ajunge să laşi lucru împlinească. Omul acesta nu poate scăpa. Dacă nu a murit încă, e sigur că va fericire !" După ce-şi spuse toate acestea, se întunecă. Apoi coborî şi-l trezi pe portar. Cam după o oră, Jean Valj-ean ieşea pe poartă, în uniformă completă de guard n înarmat. Portarul îi găsise cu uşurinţă prin vecini cu ce să-i completeze echipamentul. Av încărcată şi o leduncă plină cu cartuşe. Se îndreptă spre Hale. 212

'



IV EXCESELE DE ZEL ALE LUI GAVROCHE în timpul acesta, lui Gavroche i se întîmplase ceva neobişnuit. După ce spărsese, cu toată conştiinciozitatea, felinarul din strada Chaurrie, Gavroche o luă pe strada Vieilles-Haudriettes şi, nevăzînd nici „ţipenie de om", găsi bun prilej ca să intoneze toate cîntecele pe care le ştia. Pasul lui, în ioc să se încetinească prin cîntec, se iuţea în ritmul l u i . Şi începu să semene de-a lungul caselor adormite sau înspăimîntate aceste cuplete incendiare : „Bîrfea pe-aleile umbroase O pasăre pe Atala C-ar fi plecat c-un rus, aşa. O, unde-s fetele frumoase, Lon la. Spui vorbe, Pierrot, geloase, Fiindcă-alaltăieri Mila, In geam bătîndu-mi, mă striga. O, unde-s fetele frumoase, Lon la. Stricatele sînt graţioase, Otrava lor ce mă-mbăta Va ameţi şi pe-Orfila. O, unde-s fetele frumoase, Lon la. Vreau dragostele năzuroase. Pe Agnes şi pe Pamela, Pe Lise ce se aprinse-n ea, O, unde-s fetele frumoase, Lon la.

I

Văzîndu-ţi haina de mătase, Tot sufletu-mi, o, Zeila, 21 o

■.

în cutele ei se pierdea. O, unde-s îeteîe frumoase, Lon Ia.

Amorul cu mîini luminoase Iţi pune flori In păr. Lola, In locul lui m-aş blestema. O unde-s fetele frumoase, Lon la.

Privea-n oglinda cea lucioasă... Cînd o zări inima mea. La Jeana se duse şi ea. O, u s fetele frumoase, Lon Ia.

In serile misterioase Cu stelele vorbeam aşa : Priviţi şi voi la Stela mea. O, unde-s fe frumoase, Lon la."

Gavroche cînta cu mimică şi gesturi. Gestul e punctul de sprijin al refrenului. Chipul nesecat repertoriu de măşti, se schimonosea făcînd strîmbături mai ciudate şi mai zbuciu decît găurile unei rufe zdrenţuite în bătaia lUîiui vînt turbat. Din nenorocire, fiind singur întuneric, toate acestea nici n-au fost văzute, nioi nu se puteau vedea. Sînt şi astfel de bo pierdute. Deodată se opri. — Să întrerupem romanţa, spuse el. Ochii lui de pisică descoperiseră in fundătura unei porţi mari ceea ce în pictur numeşte o compoziţie, adică o fiinţă şi un lucru : lucrul era un cărucior de împins cu m fiinţa era un auvergnat care dormea în el. Braţele căruciorului se sprijineau de pavaj, şi capul auvergnatului pe marginea cărucior Trupul i se ghe-muia pe acest plan înclinat, şi picioarele îl atingeau pămîntul. 2V4

Gavroche, cu experienţa sa în ce priveşte lucrurile acestei lumi, recunoscu în el un beţiv. Era vreun comisionar din colţ, care băuse prea mult şi care dormea prea bine. „Iată la ce sînt de folos nopţile de vară, se gîndi Gavroche. Auvergnatul doarme în căruciorul lui. Luăm căruciorul pentru republică şi lăsăm pe auvergnat monarhiei." Un gînd năstruşnic îi fulgeră prin minte : „Căruciorului i-ar sta foarte bine pe baricada noastră I" Auvergnatul sforăia. Gavroche trase încetişor căruciorul înapoi şi pe auvergnat înainte, adică de picioare ; şi, după o clipă, auvergnatul netulburat se odihnea de-a dreptul pe pavaj. Căruciorul era în mîinile lui. Gavroche, obişnuit să întîmpine în orice fel neprevăzutul, avea întotdeauna asupra lui tot ce-i trebuia. Căută într-unui din buzunare şi scoase din el un petic de hîrtie şi un capăt de creion roşu, şterpelit de la vreun dulgher, şi scrise : „Republica franceză Primit căruciorul tău." Şi iscăli : „Gavroche". După asta, puse hîrtia în buzunarul vestei de catifea a auvergnatului, care sforăia înainte, apucă hulubele cu amîndouă mîinile şi plecă spre Hale, îrnpingînd înaintea lui, în galop, căruciorul, cu o larmă asurzitoare. Lucrul era primejdios. La Imprimeria regală era un post de santinelă. Gavroche nu se gîndea la aceasta. Postul era ocupat de guarzii naţionali aduşi de la periferie. Căprăria începuse să se trezească neliniştită şi capetele se ridicau pe paturile de campanie. Două felinare sparte unul după altul, cîntecul acela cîntat în gura mare erau prea mult pentru nişte străzi aşa de fricoase, care se culcă o dată cu asfinţitul şi care suflă în luminări aşa de devreme. De un ceas, ştrengarul făcea în acest cartier gălăgia unei musculiţe într-o sticlă. Sergentul asculta. Aştepta. Era un om prevăzător. 216

Huruitul turbat ai căruciorului întrecu măsura aşteptării şi-l hotărî pe sergent să încer recunoaştere. — Acolo trebuie să f i e o ceată întreagă ! spuse el. Să mergem cu băgare de searnă. Era limpede că hidra anarhiei ieşise din ascunzătoarea ei şi-şi făcea de cap prin cartier. Şi sergentul îndrăzni să iasă din post cu paşi înnăbuşiţi. Deodată, Gavroche, împingînd căruciorul, în clipa cînd era gata să iasă din strada Viei Haudriettes, se gă^i faţă în faţ ă cu o uniformă, un chipiu, un parnpon şi Pentru a doua oară, se opri. — Uite — zise Gavroche — ea e ! Salut, ordine publică i Mirările lui Gavroche erau scurte şi se lămureau repede. — Unde te duci, pungaşule ? strigă sergentul. — Cetăţene — zise Gavroche — eu încă nu ţi-am zis burghez. De ce mă insulţi ? — Unde te duci, caraghiosule ? — Domnule — reluă Gavroche — poate că ieri ai fost un om de duh, dar ai fost destituit azi-dimineaţă. — Te întreb unde te duci, derbedeule ? Gavroche i-o întoarse : — Ce drăguţ vorbeşti ! Drept să-tî spun, nu ti s-ar da vîrsta pe care o ai. Ar trebui să-ţi vinzi părul cu o sută de franci firul. Ai avea cinci sute de franci. — Unde te duci ? Unde te duci ? Unde te duci, ban ditule ? Gavroche nu se lăsă intimidat: — Ce vorbe urîte ! Prima oară cînd ti s-o da să sugi, să te şteargă mai bine la gură ! Sergentul îndreptă baioneta spre el. — Nu-mi spui odată unde te duci, ticăloşiile ? — Domnule general — zise Gavroche — mă duc s£ caut doctorul pentru soţia mea, care e în durerile facerii. — La arme ! strigă sergentul. Să te salvezi tocmai prin ceea ce te-a pierdut, ăsta e meşteşugul oamenilor tari ! ochire, Gavroche îşi Sii6

1

dădu seama de situaţie. Căruciorul îl pusese în primejdie, căruciorul trebuia să-l apere. In clipa cînd sergentul era gata să se năpustească asupra lui Gavroche, căruciorul, preschimbat în proiectil şi aruncat cu toată puterea, se rostogolea cu furie şi sergentul, lovit drept în pîntece, cădea pe spate în şanţ, în timp ce puşca se descărca în aer. La strigătul sergentului, oamenii din post ieşiră grămadă ; împuşcătura stîrni o salvă generală, la întîmplare, după care încărcară armele din nou şi începură iarăşi. Tragerea aceasta de-a baba-oarba ţinu un sfert de oră şi sparse cîteva gemuleţe. Intre timp, Gavroche, care se întorsese din drum, fugind cît îl ţineau picioarele, se opri la cinci-şase străzi de acolo şi se aşeză gîfîind pe stîlpul de la colţul Enfants-Rouges. Ciuli urechile. După ce răsuflă puţin, se întoarse înspre partea unde împuşcăturile continuau cu furie, îşi ridică mîna stingă la înălţimea nasului şi şi-o avîntă de trei ori înainte, pe cînd cu dreapta se lovea în ţeasta capului, mai sus de ceafă; gest atotcuprinzător în care ştrengărimea pariziană a concentrat ironia franceză, gest vădit prielnic, deoarece dăinuie de o jumătate de veac. Veselia aceasta fu tulburată de o cugetare amară : „Da — îşi zise el — eu pufnesc, mă strîmb de rîs, nu mai pot de bucurie, dar mă rătăcesc, va trebui să fac un ocol. Numai de-aş ajunge la timp la baricadă !" Şi o luă iarăşi la goană. „Ei, unde rămăsesem ?" spuse el alergînd. Şi începu din nou să-şi cînte cîntecul, pierzîndu-se repede în furnicarul străzilor, în vreme ce cîntecul lui se auzea din ce în ce mai slab, în întuneric : „Mai rărnîn şi bastilii hidoase, Dar rnîine tot se va schimba In ordinea de astăzi grea. O, unde-s fetele frumoase, Lon la. 217

Iţi plac popicele băţoase, Dar lumea veche va cădea unde-s fetele frumoase, Lon la. O, bun popor cu cîrji gheboase, Să spargem Luvru-n care, da, unde-s fetele frumoase, Lon la. Am rupt zăbrelele prea groase, Azi Carol cel al zecelea unde-s fetele frumoase, Lon la."

Acţiunea postului n-a rămas fără urmări. Căruciorul prizonier. Cel dintîi fu vîrît în depozit şi cel de-al doilea fu, mai tîrziu, urmărit puţin, părtaş, de consiliul de război. Ministerul public de atunci dădu dovadă, în această împrejurare, de zelul său neobosit întru apărarea societăţii. Isprava lui Gavroche, rămasă în tradiţia cartierului Temple, e una din cele mai groaznice amintiri ale bătrî-nilor burghezi din Marais şi în memoria lor poartă nu asupra postului de la Imprimeria regală.

^

R

T

E

A C

IA

JEAN VALJEAN

N

C

E

I

CARTEA INTÎ1

RĂZBOIUL INTRE PATRU PEREŢI 1

INTRE CARIBDA MAHALALEI SAINT-ANTOINE ŞI SCILLA MAHALALEI TEMPLE » Cele două baricade mai vrednice de ţinut minte, pe care un observator al bolilor sociale ar putea să le pomenească, nu aparţin epocii în care se petrece acţiunea acestei cărţi. Aceste două baricade, amîndouă simboluri, sub două aspecte diferite, ale unei situaţii înfricoşătoare, ieşiră ca din pămînt în momentul răzmeriţei fatale din iunie 1848, adică a celei mai mari lupte de stradă din cîte a cunoscut vreodată istoria. Se întîmplă uneori ca, în ciuda principiilor, în ciuda libertăţii, a egalităţii şi a fraternităţii, în ciuda chiar şi a votului universal şi a guvernului prin şi pentru popor, golănimea, această mare disperată, să protesteze din străfundurile zbuciumului ei, din străfundurile descurajărilor, lipsurilor, febrelor, deznădejdilor, duhorilor, ignorantelor şi întunericului ce o bîntuie, şi gloata să deschidă focul împotriva poporului. Derbedeii atacă dreptul comun ; ochlocraţia 2 se ridică împotriva demosului3 . Asemenea zile sînt grozave, pentru că şi în nebunie există totdeauna o anumită parte de dreptate, pentru că 1 Scilla şi Caribda — stîncă şi vîrtej din strîmtoarea Messinei, între Italia şi Sicilia ; navigatorii din antichitate, pe corăbiile lor mici, se temeau deopotrivă de aceste două piedici şi ziceau că, dacă scapi de una, cazi negreşit victimă celeilalte ; de aici expresia ,,din Scilla în Caribda" (din lac în put). 2 Formă de guvernare în care puterea este exercitată de gloată (din limba greacă : ochlos — gloată şi cratos — putere). 3 Popor (în limba greacă).

în acest duel există şi o parte de sinucidere ; şi cuvinte care vor să fie de ocară, ca : derb golănime, ocblo-craţie, gloată, mărturisesc, vai ! mai degrabă greşeala privilegiaţilor de dezmoşteniţilor. In ce ne priveşte, noi nu rostim niciodată aceste cu vinte fără suferinţă şi fără respect, p că atunci cînd filozofia adînceşte faptele cărora ele le corespund, găseşte adesea, alătu mizerie, multă măreţie. Atena era o ochlocraţie ; Olanda a fost făurită de golănime ' ; mul a salvat nu o dată Roma ; şi gloata l-a urmat pe Hristos. Nu există gînditor care să nu fi contemplat vreodată măreţiile din străfunduri. Fără îndoială că sfîntul Ieronim 2 se gîndea la golănimea asta şi la toţi aceşti bieţi oam la toţi vagabonzii şi nenorociţii din care s-au ridicat apostolii şi martirii, cînd rostea cuv pline de taină : Fex urbis, lex orbis 3. Disperarea acestei mulţimi care suferă şi sîngerează, violenţele ei fără rost împo principiilor care-i sînt însăşi viaţa, căile sale de fapt împotriva legilor constituie lovitur stat populare şi trebuie înnăbuşite. Omul cinstit pricepe acest lucru şi, tocmai din dragoste p mulţime, o combate. Dar cît de mult o iartă în timp ce-i ţine piept ! Cît de mult o slăve timp ce i se împotriveşte 1 Iată unul din rarele momente în care, făcînd ceea ce trebuie să simţi ceva care-ţi tulbură convingerile şi aproape că te sfătuieşte să nu mergi mai dep stăruieşti însă, pentru că trebuie, dar conştiinţa

1 Simplu joc de cuvinte care trimite Ia punctul de plecare al răscoalei Ţărilor-de-Jos spaniole împotriva lui Filip lea, In 1566 un grup de nobili şi burghezi din Flandra şi Olanda s-au întrunit la Breda şi au hotărît să lupte înlăturarea inchiziţiei spaniole. Puţin după aceea, o delegaţie s-a prezentat regentei Margareta de Parma, s Filip al II-lea. Un curtean al acestuia îi trată obraznic pe postnlanţl drept gueux (calici, golani). Răs adoptară această insulă ca o denumire cu care se mîndreau. 3 Scriitor creştin din secelul al IV-Ie», • Drojdia cetăţii, legea lumii (în original în limba latină).

222

împăcată e tristă şi îndeplinirea datoriei se împleteşte cu o strîngere de inimă. Iunie 1848 a fost, ne grăbim s-o spunem, un eveniment deosebit şi aproape cu neputinţă de categorisit în filozofia istoriei. Trebuie să lăsăm la o parte tot ce am spus în trecut, cînd e vorba de această răscoală extraordinară, în care s-a simţit sfînta nelinişte a muncii care-şi cere drepturile. A trebuit să fie combătută, aşa cum se cuvenea, de vreme ce răscoala ataca însăşi republica. Dar, de fapt, ce a însemnat acel iunie 1848 ? O răzvrătire a poporului împotriva lui însuşi. ' Cînd subiectul nu este pierdut din vedere, nu există digresiune. Aşadar, fie-ne îngăduit să oprim o clipă atenţia cititorului asupra celor două baricade, cu totul excepţionale, despre care am pomenit şi care au caracterizat această răscoală. Una astupa intrarea în cartierul Saint-Antoine, cealaltă împiedica apropierea de cartierul Temple ; niciodată nu le vor uita cei în faţa cărora s-au înălţat aceste două înspăimîntătoare capodopere ale războiului civil, sub cerul albastru, strălucitor al lui iunie. Baricada Saint-Antoine era monstruoasă ; înaltă de trei caturi şi lată de şapte sute de picioare 2 . închidea de la un capăt la altul răscrucea prin care se intra în mahala, adică trei străzi ; brăzdată de şanţuri, de tăieturi, dantelată, crestată, crenelată de o despicătură uri.işă, susţinută de movile de pămînt, care erau şi ele bastioane, cu capete care ieşeau în afară icicolo, proptită solid de cele două promontorii ale caselor din mahala, ea apărea ca o ridicătură ciclopică 3 în fundul faimoasei pieţe care a văzut ziua de 14 iulie. Pe străzile din spatele acestei baricade principale se ridicau, una peste alta, înaintînd, nouăsprezece baricade. Era destul să le vezi, ca să simţi 1 Această caracterizare a revoluţiei maselor muncitoreşti pariziene din iunie 1848 dovedeşte că Victor Hugo nu i - a înţeles cîtuşi de pu{in sensul social ; de fapt, proletariatul a luat atunci armele Impofrlva burgheziei. 2 Veche măsură franceză, echivalentă cu 0.324S m. 8 Care, prin proporţiile ei, pare a fi opera unor ciclopi ; aceştia erau, după legenda mitologică, nişte uriaşi.

2S3

nesfîrşita suferinţă, agonia mahalalei, ajunsă in acel ultim ceas in care deznădejdea se schimbe în catastrofă. Din ce era făcută baricada ? Din prăbuşirea a trei case cu şa dărîmate anume, pretindeau unii. Din minunea săvîrşită de toate mîinile, spuneau alţ înfăţişarea jalnică a tuturor construcţiilor urii : era o ruină. Ai fi putut întreba : cine aşa ceva ? Dar ai fi putut întreba tot atît de bine : cine a distrus asta ? Clocotul improviz ! Poarta asta ! grilajul ăsta ! streaşină asta ! pervazul ăsta ! plita asta sfărîmată ! o hîrbuită ! Daţi tot! Azvîrliţi tot! împingeţi, rostogoliţi, săpaţi, dărîmaţi, răsturnaţi, tot! Se însoţeau aici pavajul, piatra de construcţie, grinda, drugul de fier, peticul, g scoase din cercevele, scaunele desfundate, căpăţînile de varză, cîrpele şi blestemele. E măreţ şi totodată meschin. Un talmeş-balmeş care parodia adîncul. Masa lîngă atom smulşi şi străchini sparte ; toate cioburile îşi dădeau mîna, ameninţătoare ; Sisif îşi a acolo stînca', iar Iov 2 , hîrbul. Intr-un cuvînt: înfiorător ! Era acropola golanilor. Po-vîrn răscolit din pricina unor căruţe răsturnate ; un cărucior întins de-a curmezişul, cu o cer, părea o cicatrice pe această faţadă chinuită, un omnibus împins în glumă cu umă la vîrful grămezii, ca şi cum arhitecţii acestei sălbăticii ar fi vrut să adauge spect înspăimîntător o notă ştrengărească, îşi întindea oiştea fără hamuri spre nu ştiu ce ca duhului. Această grămadă uriaşă, această aluviune a răscoalei părea Ossa peste P tuturor revoluţiilor; '93 peste '89, 9 termidor peste 10 august, 18 brumar peste 1 Personaj mitologic, condamnat de zei să împingă în infern o stîncă care se rostogolea fără încetare înapoi. Stînca lui Sisif simboli zează o muncă grea şi neproductivă. 2 Personaj biblic menţionat de Vechiul Testament : un bogătaş arab, bun credincios al lui Iehova. Legenda spune că acesta l-a sărăcit ca să-I încerce, îmbolnăvindu-l totodată de lepră. 3 Ossa şi Pelion, munţi în Tesalia. Mitologia spune că uriaşii, răsculîndu-se împotriva lui Jupiter, au pus muntele Ossa peste Pelion. Expre s ia e folosită cînd e vorba de greutăţi şi sforţări inutile.

224

21 ianuarie, vandemiar peste preria 1', 1848 peste 1830. Piaţa merita osteneala şi baricada aceasta era demnă să apară chiar pe locul de pe care dispăruse Bastilia. Dacă oceanul şi-ar face diguri, aşa şi le-ar construi. Pe această îngrămădeală diformă era întipărită furia valului. Care val ? Mulţimea. Ai fi crezut că e un vuiet împietrit, sau că auzi, pe deasupra acestei baricade, zumzetul albinelor uriaşe şi întunecate ale progresului violent, ca şi cum acolo le-ar fi fost stupul. Era un mărăciniş ? o bacanală ? o fortăreaţă ? Parcă ar fi construit-o un vîrtej, în goană. In această redută era ceva de cloacă, şi în această dezordine ceva olimpian. Puteai să vezi, în acest vălmăşag disperat, grinzi de acoperişuri, frînturi de mansardă cu tapetele lor, cercevele de ferestre înfipte în dărîmături cu geamurile neatinse, aşteptând tunul, vetre scoase din loc, dulapuri, mese, bănci, o harababură care urla, şi mii de lucruri mizere, gunoaie pe care le azvîrle şi un cerşetor, care au în ele ceva de furie şi de neant. Ai fi spus că sînt zdrenţele unui popor, zdrenţe de lemn, de fier, de bronz, de piatră, şi că mahalaua Saint-Antoine şi le-ar fi aruncat acolo, la porţile ei, azvîrlindu-le cu o lovitură de tîrn uriaşă şi ar fi făcut baricadă din propria ei mizerie. Blocuri ca nişte buturugi, lanţuri smulse, pari cu colţare ca nişte spînzurători, roţi orizontale ieşind din dărîmături adăugau acestui edificiu al anarhiei întunecata imagine a vechilor chinuri îndurate de popor. Baricada Saint-Antoine făcea din orice o armă; de acolo ieşea tot ce poate să arunce un război civil în capul societăţii ; mu era o luptă, ci un paroxism ; carabinele care apărau această redută, printre care cîteva espingole 2 , 1 Date importante, cotituri în mersul revoluţiei din Firanta; în 17S9 a izbucnit revoluţia ; anul 1793 a adus dictatura iacobină, pre gătită de răsturnarea monarhiei la 10 august 1792 ; la 9 termidor grupul reacţionar al Conventiunii a smuls puterea din mîinile lui Robespierre ; vandemiar şi prerial sînt încercări de răsturnare a Conventiunii teimidoriene, care pregătea directoratul (1795—1799) — una regalistă, cealaltă populară, numite astfel, ca şi termidor şi brumar, după lunile calen darului republican ; directoratul a fost desfiinţat prin lovitura de stat de la 18 brumar (1799) a lui Napoleon. 2 Puşcă veche, scurtă, numită şi tromblon.

15 — Mizerabilii, voi. III

225

aruncau cioburi de faianţă, oscioare, nasturi de haină, pînă şi rotile de la picioarele noptiere, proiectile primejdioase datorită aramei. Baricada aceasta era smintită ; uneori, arunca o provocare armatei, forfotea şi bubuia ; arunca pînă la cer un zgomot care nu poa redat în cuvinte ; o încorona o grămadă de capete arzătoare ; o umplea un furnicar ; av creastă spinoasă de puşti, săbii, ciomege, securi, suliţe şi baionete ; un uriaş drapel roşu flu cu plesnet în vînt; dinăuntrul ei se auzeau strigăte de comandă, cîntece de atac, răpăitur tobă, plînsete de femei şi hohotele de rîs întunecate ale flămînzilor. Era nemăsurată şi v şi, ca din spinarea unui animal electrizat, ieşeau din ea vîlvătăi de fulger. Duhul revol acoperea cu norii lui creştetul baricadei, pe care vuia glasul poporului, asemănător cu ace lui dumnezeu ; o măreţie ciudată se desprindea din acest uriaş coş cu moloz. Era un maldă gunoi şi totodată era Siniaiul. Aşa cum am arătat mai sus, ea ataca în numele revoluţiei, dar ce ? Revoluţia. Ea, bari -asta, întîmplarea, dezordinea, tulburarea, neînţelegerea, necunoscutul, avea în faţa ei adun constituantă, suveranitatea poporului, votul universal, naţiunea, republica ; era Carmagn care sfida Marseieza. Sfidare nesăbuită, dar eroică, deoarece mahalaua asta veche e un erou. Mahalaua şi reduta ei se ajutau una pe alta. Mahalaua se rezema pe redută, reduta se pro pe mahala. Uriaşa baricadă se întindea ca un mal stîncos, de care se sfârî-mase strat generalilor Africii 2 . Văgăunile, ridicătu-rile, umflăturile, cocoaşele ei se strîmbau, c spunem 1 Cîntec revoluţionar din 1792, care evoca desfiinţarea monarhiei. Prin cupletele ei antimonarhice, a fost mai populară dectt Marseieza lui Rouget de l'lsle. Sub Ludovic-Filip masele populare manifestau dispreţ faţă de Marseieza, devenită imn al monarhiei burgheze. 2 Generalii de care burghezia franceză s-a servit pentru a înnăbuşi In sînge insurecţia muncitorească din iunie 1848 se făcuseră cunoscuţi în expediţiile colonialiste pentru cucerirea Algeriei. Astfel, Cavaignac fusese guvernator al noii colonii, i a r Lamoriciere avusese acolo un înalt comandament.

226

aşa, şi rînjeau pe sub fum. Mitralia se pierdea în această masă lipsită de formă, obuzele se înfundau în ea, se scufundau, se pierdeau ; ghiulelele nu izbuteau să treacă la ce bun să tragi cu tunul în haos ? Şi regimentele, obişnuite cu cele mai fioroase privelişti ale războiului, căutau cu ochi neliniştiţi la acest soi de redută-fiară, zbîrlită ca un porc mistreţ şi uriaşă cît un munte. La un isfert de leghe de acolo, în colţul străzii Temple, care iese în bulevard aproape de Château-d'Eau, dacă scoteai capul mai cu îndrăzneală dincolo de colţul vitrinei Dallemagne, zăreai în depărtare, dincolo de canal, pe strada pe care urca panta Belleville ', în vîrf de tot, un zid ciudat, pînă la etajul al doilea al faţadelor, un fel de trăsură de unire între H casele din dreapta şi cele din stânga, ca şi cum strada şi-ar fi îndoit singură zidul înalt, ca să se înfunde dintr-o dată. Zidul acesta era ridicat din pietre de caldarîm. Era drept, corect, rece, perpendicular, nivelat cu echerul, tras cu sfoara, aliniat cu firul de plumb. Ii lipsea, fără îndoială, cimentul, dar, ca la unele ziduri romane, asta nu-i tul arhitectură. Ii ghiceai grosimea după înălţime. Cornişa era matematic paralelă cu soclul. Din loc în loc, distingeai pe suprafaţa lui cenuşie deschizături aproape nevăzute, ca nişte fire negre de aţă. Aceste deschizături erau despărţite unele de altele prin spaţii egale. vedeai eu ochii. Toate ferestrele şi toate porţile erau închise. Iar în fund se ridica acest spectacol care înfunda strada ; zid nemişcat şi liniştit ; nu vedeai acolo pe nimeni, venind de acolo nimic ; nici un strigăt, nici un zgomot, nici o suflare. Strălucirea soarelui de iunie scălda în lumină această privelişte cumplită. Era baricada mahalalei Temple.

s

1 Temple, Château-d'Eau, Belleville — puncte din Paris în jurul cărora s-au dat lupte aprige în iunie 1848. Sînt situate în est, în cartiere muncitoreşti.

15*

227

Dar cum ajungeai în locul acela şi o zăreai, oricît ai fi fost de îndrăzneţ, era cu nep să nu rămîi pe gîn-duri în faţa acestei apariţii misterioase. Era ceva ajustat, îmbucat, bine reotiliniu, simetric şi funebru. O împletire de ştiinţă şi beznă. Simţeai că stăpînul a baricade era ori un geometru, ori un strigoi. Te uitai la ea şi vorbeai în şoaptă. Din cînd în cînd, dacă cineva — vreun soldat, vreun ofiţer sau vreun reprezenta poporului — îndrăznea să treacă pe acel.drum singuratic, se auzea un fluierat ascuţit şi şi trecătorul cădea rănit ori mort, sau, dacă scăpa teafăr, vedeai un glonţ, alteori un pro biscaian * înfundîndu-se într-un oblon tras, între două pietre de construcţie, sau în ten unui zid. Căci oamenii baricadei îşi făcuseră două tunuri mici din două trunchiuri de ţea fontă, astupate la un capăt cu cîlţi şi cu lut. Nu risipeau zadarnic praful de puşcă. Mai proiectilele îşi atingeau ţinta. Ici-colo eîteva cadavre, şi pe stradă bălţi de sînge. Mi aminte de un fluture alb, care zbura încoace şi încolo pe stradă. Vara îşi vedea de treabă. In împrejurimi gangurile caselor erau înţesate de răniţi. Te simţeai ochit de cineva pe care nu-l vedeai şi simţeai că toată lungimea străzii s drept ţintă. îngrămădiţi îndărătul povîrnişului pe care podul boltit al canalului îl face la intra mahalaua Temple, soldaţii coloanei de atac observau, gravi şi reculeşi, această redută lug această încremenire, această nepăsare, de unde venea moartea. Unii dintre ei se tîr burtă pînă în susul curbei podului, avîrad grijă să nu li se zărească chipiele. Viteazul colonel Monteynard admira baricada şi se înfiora. ,,Ce bine-i clădită I" spun unui deputat. „Nici o piatră nu iese mai în afară decît alta. Parcă e de porţelan." In acel mo un glonţ îi sfărîmă decoraţia de pe piept, şi el căzu. 1

228

Glonţ de calibru mare, tras de o puşcă de meterez sau de un tun.

— Laşii! spuneau unii. Să se arate odată ! Să-i vedem ! nu îndrăznesc ! Se ascund ! Baricada mahalalei Temple, apărată de optzeci de oameni, atacată de zece mii, cea de-a patra se procedă ca la Zaacea şi la Constantine', se străpunseră casele, oamenii se suiră pe acoperişuri, şi baricada fu luată. Nici unul din cei optzeci de laşi nu se gîndi să fugă ; fură ucişi cu toţii, afară de şeful lor, Barthelemy, despre care vom vorbi Baricada Saint-Antoine era lăcaşul tunetelor; baricada Temple era însăşi tăcerea. Diferenţa între aceste două redute era de la cumplit la înfiorător. Una părea un bot mască. Admiţînd că răscoala uriaşă şi întunecată din iunie a fost alcătuită din mînie şi din ceva neînţeles, simţeai că în prima baricadă sălăşluieşte balaurul, iar îndărătul sfinxul. Aceste două întărituri au fost ridicate de doi oameni, şi anume de Cournet şi de Bairthelemy. Cournet făcuse baricada Saint-Antoine, Barthelemy, pe cea de la Temple. ele era imaginea celui ce-o ridicase. Cournet era un bărbat înalt, cu umeri largi, roşu la faţă, cu pumnul puternic, cu inima îndrăzneaţă, cinstit la suflet, cu privirea sinceră şi înfricoşătoare. Activ, furtunos, el era cel mai inimos dintre oameni şi cel mai temut dintre luptători. Războiul, luptele, încăierările erau însuşi aerul pe care îl respira şi îl înveselea. Fusese ofiţer de marină şi, după gesturi, după voce, ghiceai că ieşea din ocean şi că venea din furtună ; vijelia, în luptă. Dacă l-am asemui cu un geniu, Cournet ar avea în el ceva din Danton, aşa cum, asemuit cu o divinitate, Danton ar avea în el ceva din Hercule. Barthelemy, slab, şubred, palid, tăcut, era un fel de băieţandru întunecat, care, pălmuit o dată de un gardian, îl pîndise, îl aşteptase şi-l omorîse. Astfel, la şaptespre-



1 Localităţi din Algeria, apărate cu îndîrjire de arabi în rezistenţa lor faţă de coloniştii francezi. Constantine a căzut în 1837, în urma unui lung asediu, iar Zaacea în 1849.

229

zece ani fusese trimis la ocnă. Ieşise de acolo şi ridicase baricada. Mai tîrziu, printr-o ciudăţenie a soartei, la Londra, proscrişi şi unul şi celălalt, Barthe îl ucise pe Cour-net. Fu un duel tragic. După puţin timp, prins în angrenajul uneia dintre misterioase aventuri în care se amesteca şi patima, catastrofe în care justiţia franceză gă circumstanţe atenuante, iar cea engleză nu vede decît moartea, Barthelemy fu spânz Mohorîta orîn-duire socială e construită în aşa fel înot, datorită unui deznodămînt mater mulţumită întunecării morale, acest nenorocit în care exista fără doar şi poate o inteli sigură, poate chiar o inteligenţă mare, a trebuit să înceapă cu ocna în Franţa şi să sfîrşeas spânzură-toarea în Anglia. In orice împrejurare, Barthelemy nu arbora decît un singur drapel : drapelul negru. II CE POŢI FACE INTR-0 PRĂPASTIE, DACA NU SA STAI DE VORBA?

In educaţia subterană a răscoalei, şaisprezece ani contează, şi iunie 1848 ştie mai multe iunie 1832. Tot aşa, baricada din strada Chanvrerie, deşi nu era decît o schiţă, un embrion de cele două baricade-coloşi, despre oare am pomenit, era totuşi de temut în acel mome Răsculaţii, sub privegherea lui Enjolras, pentru că Marius nu se mai ocupa de nim folosiseră de întunericul nopţii. Baricada nu numai că fusese reparată, ci şi mărit înălţaseră cu două picioare. Drugii de fier, înfipţi în pavajul străzii, păreau lănci de pază felul de sfărîmături, adăugate şi aduse din toate părţile, complicau împletitura ei exteri Reduta fusese prefăcută, în chip iscusit, în zid pe dinăuntru şi în desiş ţepos pe din afară 230

Scara de piatră, pe care te puteai sui pe baricadă ca pe un zid de cetate, iusese şi ea refăcută. Văzuseră şi de gospodăria baricadei. Sala cea joasă fusese descurcată, bucătăria fusese prefăcută în ambulanţă, pansarea răniţilor fusese isprăvită, pulberea de puşcă risipită pe jos şi pe mese fusese adunată, gloanţele fuseseră topite, se fabricaseră cartuşe, se făcură scame, se împărţiseră armele căzute pradă, se curăţise interiorul redutei, se strînseseră cioburile, se căraseră cadavrele. Morţii fuseseră puşi grămadă, pe strada Mondetour, care era încă în mâinile lor. Pavajul a rămas multă vreme roşu în locul acela. Printre morţi erau patru inşi din garda naţională a suburbiei. Enjolras dădu ordin să li se pună deoparte uniformele. Enjolras sfătuise oamenii să doarmă două ceasuri. Un sfat de-al lui Enjolras era ordin. Cu toate astea, numai vreo trei-patru profitară de el. Feuil'ly folosi aceste două ore pentru a săpa o inscripţie pe zidul din faţa cîrciumii : TRĂIASCĂ POPOARELE I

Aceste două cuvinte, săpate cu un cui în piatră, se mai puteau citi în 1848 pe acel zid. Cele trei femei se folosiseră de răgazul nopţii ca să se facă nevăzute, ceea ce îi făcea pe răsculaţi să respire mai în voie. Ele găsiseră mijlocul să se adăpostească într-o ca.să învecinată. Cea mai mare parte din răniţi puteau şi încă voiau să lupte. Pe un culcuş făcut dintr-o saltea şi două grămezi de paie, în bucătăria ambulanţei, se aflau atunci cinci oameni grav răniţi, dintre care doi din garda municipală. Cei din garda municipală fură pansaţi mai întîi. Nu mai rămaseră în sala cea joasă decît Mabeuf, sub giulgiul lui negru, şi Javert, legat de stîlp. ■— Asta e sala morţilor, spuse Enjolras. Aşa cum stăteau înăuntrul acestei săli abia luminate în fund de tot de o candelă, masa mortuară ca o linie orizontală îndărătul stîlpului, Javert în picioare, iar Mabeuf culcat, desenau un fel de cruce mare, nelămurită. 231

Oiştea omnibusului, deşi trunchiată de împuşcături, era încă în picioare, şi-ai fi agăţa de ea un steag. Enjolras, care avea acea calitate a conducătorilor de a face întotdeauna ceea ce sp atârnă de prăjină haina găurită şi însângerată a bătrânului ucis. Nu mai era chip să mănânce. N-aveau nici pâine, nici carne. Cei cincizeci de oam baricadei, de şaisprezece ceasuri de cînd erau acolo, isprăviseră repede slabele proviz cârciumii. La un moment dat, orice baricadă care rezistă se preschimbă fără scăpare în Meduzei. Trebuiră să primească foamea cu resemnare. Era în primele ceasuri ale acele spartane de 6 iunie, cînd în baricada Saint-Merry, muncitorul Jeanne, înconjurat de răsc care cereau pîine, le strigă tuturor : „De ce ? E ora trei. La patru vom fi morţi cu toţii !" Pentru că mu mai puteau să mănânce, Enjolras îi opri să bea. Interzise vinul şi d rachiul. Găsiseră într-o pivniţă vreo cincisprezece sticle pline, astupate ermetic. Enjolr Combeferre le cercetară. Pe cînd urca, Combeferre spuse : „E din vechile rezerve ale lu Hucheloup, care a fost mai întâi băcan". „Trebuie să fie un vin bun, observă Bossuet. B Grantaire doarme. Dacă ar fi în picioare, n-am salva noi sticlele astea cu una, cu dou ciuda murmurelor, Enjolras nu dădu voie să se atingă nimeni de cele cincisprezece stic pentru ca nimeni să nu cuteze, ca să fie oarecum sfinţite, le puse sub masa pe care zăce Mabeuf. Pe la orele două noaptea se numărară. Mai erau treizeci şi şapte. începea să mijească de ziuă. Stinseră torţa şi o puseră la loc în firida ei de p Interiorul baricadei, un fel de curticică furată străzii, era înecat în beznă şi semăna, în nelămurită sipaimă a zorilor, cu puntea unei corăbii părăsite în voia valurilor. Luptăto mişcau încoace şi încolo, ca nişte umbre negre. Deasupra acestui înfricoşător cuib de întu etajele caselor mute se schiţau vinete; sus de tot, păleau hornurile. Cerul avea acea n fermecătoare, care e poate alb, poate albastru. 232

Zburau păsări, ciripind a fericire. Casa înaltă care servea de fundal baricadei, întoarsă cum era spre răsărit, avea pe acoperiş un reflex roz. La ferestruica celui de-al treilea cat, vîntul dimineţii flutura părul cărunt de pe capul mortului. — Sînt încîntat că am stins torţa, îi spunea Courfeyrac lui Feuilly. Torţa asta zbuciumată de vînt mă sîcîia. Iţi făcea impresia că-i e frică. Lumina torţelor seamănă cu înţelepciunea laşilor : luminează prost pentru că tremură. Zorii trezeau spiritele, aşa cum trezeau din somn păsările ; toţi stăteau de vorbă. Joly, văzînd o pisică ce se tot învârtea de-a lungul unui jgheab, scoase de aici latura filozofică. — Ce e aia o pisică ? strigă el. Un corectiv. După ce ■ l-a făcut pe şoarece, bunul dumnezeu a apus : „Uite, am făcut o prostie". Şi a făcuta pe pisică. Pisica este erata şoarecelui. Şoarecele şi apoi pisica sînt şpaltul revăzut şi corectat al creaţiunii. Combeferre, înconjurat de studenţi şi de muncitori, vorbea despre morţi, de Jean Prouvaire, de Bahorel, de Mabeuf şi chiar de Gabuc, şi de aspra tristeţe a lui Enjol-ras. Spunea : — Harmodius şi Ari'stogiton, Brutus, Chereas, Stephanus, Cromwell, Charlotte Corday, Sand, toţi au avut, după acţiune', o clipă de spaimă. Inima noastră e atît de sensibilă şi viaţa omenească e atît de misterioasă, încît, chiar într-o crimă civică, chiar în cazul unei crime liberatoare, dacă aşa ceva există, remuşcarea de a fi lovit un om întrece bucuria de a fi servit specia umană. Şi iată meandrele vorbelor schimbate o clipă mai tîr-ziu, cînd versurile lui Jean Prouvaire schimbară subiec1 „Acţiunile" lor sînt uciderile unor tirani sau ale unor personaje politice. (Asupra Iui Harmodius şi Aristogiton, Brutus, Cromwell şi Charlotte Corday, vezi explicaţiile anterioare.) Casius Chereas, tribun din garda pretoriană romană, l-a ucis pe împăratul nebun Caligula (anul 41), încercînd apoi să restabilească republica. Karl Sand, student german, l-a ucis, în 1829, pe scriitorul reacţionar Kotzebue, agent al Sfintei Alianţe. Fapta lui, evocată de Puşkin în poemul Pumnalul, a fost socotită ca un avertisment dat reac(iunii monarho-feudale de Qupă căderea lui Napoleon t.

233

tul, şi Combeferre compara între ei pe traducătorii Georgicelor, pe Raux cu Cournan Cournand cu Delille, arătînd pasajele traduse de Malfilâtre, mai ales minunata moarte a lui ; şi prin acest cuvînt, Cezar, conversaţia se întoarse la Brutus. — Cezar — spunea Combeferre — a căzut pe drept cuvînt. Cicero a fost aspru cu Cezar, şi a avut dreptate. O astfel de asprime nu este o diatribă l. Gînd Zoii îl insultă pe Homer, cînd Maevius îl insultă pe Vergiliu, cînd Vise îl insultă pe Moliere, cînd Pope îl insultă pe Shakespeare, cînd Freron 2 on — critici răuvoitori, veninoşi, care au atacat opere şi autori de seam 3 Forme latine a le numelor unor localităţi situate în diferite puncte ale Aticii. 4 Regiuni din Grecia antică, renumite pentru minele lor de metale preţioase. 3

234

III LUMINA ŞI ÎNTUNECARE Enjolras plecase în recunoaştere. Ieşise prin strada Mondetour, furişînidu-se de-a lungul caselor. Trebuie să spunem că răsculaţii erau plini de nădejde. Felul în care respinseseră atacul de noapte mai că-i făcea să dispreţuiască de mai înalinte atacul din zorn de zi. II aşteptau zîmbind. Nu se îndoiau de izbînda lor, aşa cum nu se îndoiau de cauza lor. De altfel, fără îndoială că aveau să le vină ajutoare. Se bizuiau pe asta. Cu uşurinţa profetică şi biruitoare, care e una din forţele luptătorului francez, ei împărţeau ziua, care începea în trei faze sigure : la şase dimineaţa un regiment „care a fost lucrat" va da înapoi ; la amiază, răscoala întregului Paris ; la asfinţitul soarelui, revoluţia. Se auzea clopotuil de alarmă de la Saint-Merry, care nu încetase nici o clipă din ajun ; dovadă că cealaltă baricadă, cea mare, aceea a lui Jeanne, rezista mai departe. Toate speranţele acestea treceau de la un grup la altul într-un fel de murmur vesel şi ameninţător, care semăna cu zumzetul de război al unui stup de albine. Enjolras se întoarse. Se înapoia din posomorita lui preumblare vulturească în întunecimea din afară. Ascultă o clipă toată această bucurie, cu braţele încrucişate, cu o mînă la gură. Apoi, proaspăt şi îmbujorat în lumina crescîndă a dimineţii, le spuse : — Toată armata Parisului luptă. O treime din această armată apasă asupra baricadei în care vă aflaţi. Pe deasupra mai e şi garda naţională. Am văzut chipiele celui de-al cincilea regiment de linie şi steguleţele legiunii a şasea. Intr-o oră veţi fi atacaţi. In ce priveşte poporul, a clocotit ieri ; dar în dimineaţa asta nu se clinteşte ! Nu-i nimic de aşteptat, nimic de nădăjduit. Nici o mahala şi nici un regiment. Sînteţi părăsiţi ! Vorbele acestea căzură asupra zumzetului grupelor şi avură acelaşi efect pe care îl are prima picătură a fur235

tunii asupra roiului. Amuţiră cu toţii. Fu un moment de spaimă nespusă, în care ai fi auzi moartea plutind. Clipa aceasta i fu scurtă. Din fundul grupelor întunecate un glas strigă luii Enjolras : — Fie ! Să ridicăm baricada la o înălţime de douăzeci de picioare şi să rămînem Cetăţeni, să murim aki cu toţii ! Să arătăm că, atunci cînd poporul îi părăseş republicani, republicanii nu părăsesc poporul ! Cuvintele acestea desprindeau gîndul tuturor din norul greu al mîhnirilor individuale primite cu un strigăt de entuziasm. Nu s-a ştiut niciodată numele celui care a vorbit astfel : era un muncitor, neştiut, necun uitat, un trecător erou ; un mare anonim amestecat totdeauna în crizele omeneşti, în ge sociale, şi care, după ce la un moment dat a rostit într-o formă supremă cuvîntul hotărî tor» ce a reprezentat o clipă, cît ai clipi din ochi, poporul şi pe dumnezeu, s-a pierdut în beznă. Această hotărâre nestrămutată era atît de mult în atmosfera zilei de 6 iunie 1832, aproape la aceeaşi oră, în baricada Saint-Merry, răsculaţii scoteau acest strigăt rămas i şi consemnat la proces : „Fie că ne vin în ajutor, fie că nu ne vin, e totuna ! Să ne ucişi pînă la unul!" După cum se vede, cele două baricade, deşi erau izolate în spaţiu, comunicau între ele IV CINCI MAI PUŢIN, UNUL MAI MULT

După ce acel necunoscut, oare hotărîse „să moară acolo cu toţii", sfîrşise de vor exprimase ceea ce era în sufletul tuturor, din toate gurile ieşi un strigăt ciudat de mulţu înspăimîntător, cu un înţeles funebru şj cu un accent de biruinţă : 236

— Trăiască moartea f Rămînem aici" cu toţii t — De ce toţi ? spuse Enjolras. — Toţi! toţi! Enjolras vorbi din nou : — Poziţia e bună, baricada e frumoasă. Ajung treizeci de oameni. De ce să jertfim patruzeci ? Ei îi răspunseră : — Pentru că nici unul n-o să vrea să plece. — Cetăţeni — strigă Enjolras, şi vocea lui vibra aproape mînioasă — republica nu e atît de bogată în oameni încît să-i cheltuim fără folos. Gloria uşoară e o risipă. Dacă datoria le cere unora să plece, să-şi îndepli nească această datorie ca pe oricare alta. Enjolras, omul-principiu, avea asupra coreligionarilor săi acea atotputernicie care se desprinde din absolut. Totuşi, oricît de mare era atotputernicia lui, se auziră murmure. Şef pînă în vîrful unghiilor, văzînd că ceilalţi murmură, el stărui. începu iar cu autoritate : — Cei cărora le e frică să rămînem numai treizeci s-o spună ! Murmurele se înteţiră. — De altfel •— observă o voce dintr-un grup — e uşor să vorbeşti de plecare. Baricada e încercuită. ■— Dar nu dinspre Hale, spuse Enjolras. Strada Monrîe'-tour e liberă, şi prin strada Precheurs poţi ajunge în piaţa Innocents. — Şi acolo — urmă o altă voce din grup — te înhaţă. O să nimereşti drept într-un post de pază al liniei sau al suburbiei. O să-l vadă trecînd pe unul cu bluză şi şapcă. Mă, de unde vii tu ? Nu cumva de la baricadă ? Şi-o să se uite la imîinile tale. Miroşi a praf de puşcă ? împuşcat! Fără să răspundă, Enjolras atinse umărul lui Combe-ferre, şi amîndioi intrară în sala cea scundă. Ieşiră după o clipă. Enjolras întindea cu amîndouă mîinile cele patru uniforme pe care le pusese deoparte. Combeferre îl urma, ducînd centurile şi chipiele. — Cu uniforma asta — spuse Enjolras ■— te-amesteci în rînduri şi soapi. Oricum, uite, pentru patru oameni. 237

Şi aruncă pe pământul jupuit de pavaj cele patru uniforme. Stoicul auditoriu nu se clinti. Combeferre luă cuvîntul : — Haideţi ! spuse el. Trebuie fie puţin milă. Ştiţi voi despre ce e vorba aici ? E vorba de femei. Iată ! Există femei, d nu ? Copii, da sau nu ? Mame care împing leagănele cu piciorul şi oare au în jurul droaie de copii, da sau nu ? Cine dintre noi n-a văzut niciodată pieptul unei femei alăptează, acela sâ ridice mîna. Aşa ! Vreţi să vă lăsaţi ucişi, asta vreau şi eu, eu, ca vorbesc, numai că .nu vreau să simt în jurul meu stafiile femeilor i'rîngîndu-şi mâinile. Vr muriţi, fie, dar nu-i faceţi şi pe alţii să moară ! Sinucideri ca aceasta care se va săvîrş sînt sublime, dar sinuciderea e limitată, nu vrea să fie extinsă, şi, de îndată ce se întinde cei din jurul vostru, sinuciderea devine asasinat. Gîndiţi-vă la capetele mici, bălaie, şi la cărunt. Ia ascultaţi ! Acum câteva minute Enjolras mi-a spus că a văzut în colţul străzii C o fereastră luminată, o candelă la o biată fereastră de la al cincilea etaj şi, în dr geamului, umbra tremurătoare a capului unei femei bătrîne, care părea să-şi fi pet noaptea acolo, aşteptând. Era ;poate mama unuia dintre voi. Ei bine, acesta să plece, grăbească să se ducă şi să-i spună maică-si : „Iată-mă, mamă !" Să n-aibă nici o grijă, o descurcăm şi fără el. Gînd îi susţii cu munca ta pe cei din jur, n-ai dreptul să te sacrifici. ar însemna să-ţi părăseşti familia. Şi cei care au fete, care au su rori ! Vă gândiţi voi ? L să vă ucidă ! iată-va morţi ! Foarte bine, şi mîine ? Fete tinere care n-au ce mînca — e îngrozitor ! Un bărbat mai cerşeşte, o femeie mai vinde ceva. Vai ! aceste făpturi încântă atît de mlădioase, atît de blînde, cu bonete de Hori, care cântă, flecă-resc, umplu cas nevinovăţie, aceste făpturi care sînt ca o mireasmă vie, care dovedesc că îngerii din c există prin nevinovăţia fecioarelor de pe pămînt, Jeanne, Lise, sau Mimi, făpturi îneîntă cinstite, care sînt binecuvîntarea şi mîndria voastră, vai, dumnezeule, lor să le fie foame vreţi să vă mai spun ? Există un 238

negoţ ide carne omenească şi n-o să Ie împiedicaţi să se vîndă, cu mîinile voastre de umbre, tremurătoare. Gîndi-ţi-vă la stradă, Ia trotuarul plin de trecători, la prăvăliile prin faţa cărora femeile trec încoace şi încolo, decoltate şi întinate. Şi ele au fost odată neprihănite. Cei care au surorii să se gîndească la ele. Mizeria, prostituţia, sergenţii de stradă, Saint-Lazare l , iată în ce au să cadă fetele acestea gingaşe îşi frumoase, fragile minuni de sfială, de bunăvoinţă şi de frumuseţe, mai proaspete de-cît liliacul de mai. Vai ! v-aţi lăsat ucişi ! Vai ! nu mai sînteţi ! Foarte bine ; aţi vrut să scăpaţi poporul de regalitate şi v-aţi dat fetele pe mîna poliţiei. Prieteni, luaţi seama, fie-vă milă ! Femeile, nenorocitele de femei, nimeni nu se gîndeşte la ele ! Ne bizuim pe faptul că nu li s-a dat educaţia noastră, a bărbaţilor, le împiedicăm să citească, le împiedicăm să cugete, le împiedicăm să facă politică ; Ie veţi împiedica voi, oare, diseară, să meargă la morgă şi să vă recunoască cadavrele ? Ce naiba, cei ce iau familie trebuie să fie oameni de înţeles, să ne strîngă mîna, să plece şi să ne lase să ne vedem singuri de treabă. Ştiu bine că-ţi trebuie curaj ca să pleci, că e greu, dar, cu oît e mai greu, cu atît meritul e mai mare. Voi ce spuneţi ? Am o puşcă, sânt pe baricadă, ce-o fi o fi, rămîn ! Ce-o li >o f i , spuneţi voi la repezeală. Prieteni, există un mâine. Mîine voi nu veţi mai fi, dar familiile voastre vor continua să fie. Şi cîte suferinţe ! Uite, un copilaş frumos, sănătos, cu obrăjorii ca nişte mere, care gîngureşte, ţipă, trăncăneşte, rîde, pe care, cînd îl săruţi, îl simţi fraged, ei bine, ştiţi voi ce se întîmplă cu el cînd îl părăsiţi ? Am văzut eu unul, mic de tot, cam atît de înăltuţ. Taică-său murise. Nişte oameni sărmani îl luaseră de milă, dar n-aveau nici ei destulă pîine. Copilului îi era mereu foame. Era iarna. Nu plîngea. II vedeai du-cîndu-se lingă soba cu un coş de lut, în care focul nu ardea niciodată. Copilaşul desprindea cu degeţelele lui cîte puţin pământ dintr-ăsta şi-l rnînca. Avea răsuflarea răguşită, faţa vînătă, picioarele moi şi burta mare. Nu închisoare d i n Paris destinată femeilor delicvente.

239

spunea nimic. Dacă-i vorbeai, nu-ţi răspundea. A murit. L-au adus să moară la ospici Necker, unde l-am văzut eu. Eram intern acolo. Acum, dacă sînt printre voi taţi, taţi a căr fericire e să se plimbe duminica ţinînd în mina lor puternică mînuţa copilului lor, săînchipuie fiecare dintre ei că copilaşul acela e al lor. Ţîncul ăsta, săracul, mi-aduc amint ;parcă-I văd and l-au pus în pielea goală pe masa de anatomie, avea coastele ieşite pe su piele, ca mormintele pe sub iarbă într-un cimitir. I-au găsit un fel de noroi în stoma Printre dinţi avea cenuşă. Haide, să ne întrebăm cugetele şi să ne sfătuim cu inima noastră Statisticile constată că mortalitatea copiilor părăsiţi este de cincizeci şi cinci la sută. Repet, vorba de femei, de mame, de fete tinere, de ţînci. Cine vă vorbeşte despre voi ? Se ştie tu cine sînteţi ; se ştie bine că sunteţi cu toţii viteji, pentru dumnezeu ! Se ştie bine că suflete voastre sînt .pline de bucuria şi de mîn-dria de a vă da viaţa pentru marea noastră cauză ; ştie bine că vă simţiţi aleşi pentru o moarte folositoare şi măreaţă, şi că fiecare dintre v vrea partea lui de glorie. Foarte bine. Numai că nu sînteţi singuri pe lumea asta. Mai sînt alţii la care trebuie să ne gîndim. Nu trebuie să fim egoişti ! Toţi îşi plecară capetele îngînduraţi. Ciudate sînt contradicţiile sufletului omenesc în clipele lui cele mai sublime ! Combeferr care vorbea astfel, nu era orfan. îşi aducea aminte de mamele celorlalţi şi o uita pe a lu Mergea la moarte. Era „egoist", Marius, fiărnînd, zbuciumat, desprins, rând ,pe rînd, de orice speranţă, naufragiat pe maluri întunecoase ale durerii, sătul de emoţii puternice şi simţind că se apropie sfîrşitul, se adîncise d ce iîn ce mai mult în acea încremenire halucinată, care precede întotdeauna ora fatală, accepta de bunăvoie. Un fiziolog ar fi putut studia, asupra lui, sirnptomele în creştere ale acelei cufundări sine, pline de înfrigurare, cunoscută şi clasată de ştiinţa, şi care este pentru suferinţă ceea c este voluptatea pentru plăcere. Deznădejdea îşi are extazul ei. Iată unde ajunsese Marius.

Lua parte la tot ce se petrecea ca un privitor ; după cum am spus, lucrurile care se petreceau în jurul lui îi păreau îndepărtate ; desluşea întregul, dar nu-şi dădea seama de amănunte. Pe cei ce treceau încoace şi încolo îi vedea ca într-o străfulgerare. Ii iauzea vorbind ca din fundul unei prăpăstii. Totuşi, scena aceasta îl mişcă. Era într-însa o emoţie care-l străpunse şi îl trezi. Nu mai avea decît un singur gînd, să moară, şi nu voia să se gîndeaseă la altceva ; dar, în starea asta ide întunecată rătăcire, îi veni în minte că, atunci cînd te pierzi pe tine însuţi, nimic nu te opreşte să scapi pe un altul. Ridică vocea : — Enjokas şi Combeferre au dreptate, spuse el. Să nu facem jertfe inutile ! Mă alătur lor, şi itrebuie să ne gră bim. Combeferre v-a spus lucruri convingătoare. Sînt printre voi unii care au familie, mame, surori, neveste, copii. Să iasă din rînduri ! Nimeni nu se clinti. — Bărbaţii însuraţi şi oapii de familie afară din rîn duri ! repetă Marius. Avea o mare autoritate. Dacă Enjolras era şeful baricadei, Marius era cel care o salvase. — Vă ordon ! strigă Enjolras. — Vă rog, spuse Marius. Atunci, zguduiţi de vorbele lui Combeferre, răscoliţi de ordinul Iui Enjolras, mişcaţi -de rugămintea lui Marius, eroii aceia începură să se denunţe unii pe alţii : „Aşa e ! spunea unul mai tînăr, altuia mai copt. Eşti tată de familie. Du-te !" „Ba mai degrabă tu — îi răspunse celălalt — ai două surori pe care le întreţii." Şi începu o luptă nemaipomenită. Se întreceau care pe care să nu se lase daţi afară din mormînt. — Să ne grăbim, spuse Courfeyrac. Intr-un sfert de oră va fi prea tîrziu. — Cetăţeni — urmă Enjolras — aici e republică şi domneşte votul universal. Arătaţi-i voi .pe aceia care tre buie să plece. 16

241

II ascultară. După cîteva minute, cinci inşi, arătaţi de toţi ceilalţi, ieşeau din rînduri. — S;înt cinci ! strigă Marius. Nu erau deoît patru uniforme. — Foarte bine, răspunseră cei cinci. Trebuie ca unul dintre noi să rămînă. Se întreceau acum care să rămînă şi care să găsească motive pentru ca ceilalţi să plece. Cearta generoasă începu din nou : „Tu ai o nevastă care te iubeşte". „Tu ai o mamă bătrînă." „Tu nu mai ai părinţi, dar ce-au să se facă cei trei frăţiori ai tăi ?" „Tu eşti tatăl a cinci copii." „Tu ai tot dreptul să trăieşti, ai şaptesprezece ani. E prea devreme." Aceste mari baricade revoluţionare erau locul de întîl-nire al eroismului. Lucrurile cele mai greu de închipuit deveneau aici simple. Oamenii aceştia nu se minunau unii de alţii. — Hai, repede ! repeta Courfeyraic. Unii îi strigară, din rânduri, lui Marius : — Numeşte-l dumneata pe cel care trebuie să rămînă ! — Da, spuseră cei cinci. Alege ! Te ascultăm ! Marius nu credea să mai poată avea emoţii. Cu toate acestea, la gîndul că trebuie să aleagă un om pentru a-l da morţii, tot sîngele îi năvăli spre inimă. Dacă ar fi fost cu putinţă, ar fi pălit şi mai tare. înainta spre cei cinci care-i zîmbeau, îşi fiecare, cu ochii plini de aicea licărire care în străfundurile istoriei străluceşte asupra Termopilelor, îi strigau : — Eu ! eu ! eu! Şi Marius numără prosteşte ; erau mereu cinci ! Apoi privirea i se lăsă un jos, spre cele patru uniforme. In clipa aceea, ca din văzduh, o a cincea uniformă căzu peste cele patru. Cel de-al cincilea om era salvat. Marius ridică ochii şi-l recunoscu pe domnul Fauche-levent. Jean Valjean intrase în baricadă. Fie că se informase, fie din instinct, fie din întîmplare,

sosea prin ulicioara Mondetour. Mulţumită uniformei sale de guard naţional, trecuse cu uşurinţă. Paza pusă afara progresului economic pe cane l-am indicat, probleme grave de igienă obşt leagă de această chestiune nemăsurat de mare : canalul Parisului. Parisul se află între două pături : o pătură de apă şi o pătură de aer. Pătura de apă la o destul de mare adîncime sub pămînt, însă cercetată pîuă acum cu două fora străbătută de un strat de gresie verde situat între creta şi calcarul jurasic ; acest strat reprezentat printr-un disc cu raza de douăzeci şi cinci de leghe ; o mulţime de >rî pîraie se preling în el ; într-un pahar de apă din fîntîna de la Grenelle bem Sena, Marna Oise, Aisne, Cher, Vienne şi Loire. Pătura de apă este salubră, ea vine mai întîi din ce din pămînt ; pătura de aer este nesănătoasă, ea vine din canal. Toate miasmele cl amestecă în respiraţia oraşului ; de aici mirosul acela urît. S-a constatat ştiinţific c captat deasupra unei gunoişti este mai curat ca aerul capitat deasupra Parisului. timp dat, cu ajutorul progresului, perfecţionîndu-se mecanismele şi făcîndu-se lumin întrebuinţa pătura de apă pentru curăţirea păturii de aer, adică la spălarea Veche măsură de lungime echivalentă cu 1,949 m.

340

canalului. Se ştie că prin spălarea canalului înţelegem : noroiul să fie î.napoiat pămîntului, gunoiul să fie reîntors solului şi îngraşamintele cimpiilor. Prin acest simplu fapt se va produce pentru întreaga comunitate socială o micşorare a mizeriei şi o creşitere a sănătăţii. In ceasul de faţă bolile Parisului se întind pe o rază de cincizeci de leghe an jurul Luvrului, considerat ca centru al acestei roţi pestilenţiale. S-ar p.utea zice că, de zece veacuri, cloaca este boala Parisului. Canalul de scurgere este viciul pe care oraşul îl are în sî.nge. Lnstinctul popular i nu s-a înşelat niciodată asupra acestui lucru. Meseria de curăţitor de canale era altădată tot atît de periculoasă şi poate tot atît de dezgustătoare în ochii poporului ca şi meseria de parla-giu, atît de multă vreme tratată cu scîrbă şi lăsată în seama călăului. Un zidar .trebuia gras plătit pentru a-l hotărî să dispară în aceste
View more...

Comments

Copyright © 2017 KUPDF Inc.
SUPPORT KUPDF