Vichentie Nechifor - Ctitorii si asezaminte romanesti in Sfantul Munte Athos.pdf

Părintele Vichentie Nechifor

V IG L A Ctitorii }i aºez[minte române}ti în Sfântul Munte Athos Ghid spiritual, istoric şi cultural

1

2

Părintele Vichentie Nechifor

V IG L A Ctitorii }i aºez[minte române}ti în Sfântul Munte Athos Ghid spiritual, istoric şi cultural

timiºoara, 2015 3

Colecţia „Bartolomeu” Coordonatorul colecţiei: lector univ. dr. Remus Feraru Consilier editorial: Eugen Georgescu

Coperta: Andrada Suciu

© Copyright  Eugen Nechifor  Editura Eurostampa Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NECHIFOR, VICHENTIE Vigla : ctitorii şi aşezăminte româneşti în Sfântul Munte Athos / Vichentie Nechifor. – Timişoara : Eurostampa, 2015 Bibliogr. ISBN 978-606-569-979-3 726.71(=135.1)(495 Athos)

Editura Eurostampa

Timişoara, Bd. Revoluţiei din 1989, nr. 26 Tel./fax: 0256-204 816 [email protected] www.eurostampa.ro Tiparul executat la Eurostampa

4

Dedicăm această lucrare

Memoriei Părintelui Iustin Pârvu,

părinţilor mei Gheorghe şi Elena,

copiilor Alexandru, Bogdan şi Oana şi tuturor călugărilor athoniţi, de ieri, de azi şi dintotdeauna.

Motto: „ Acest minunat Munte Athos, pământ

prealăudat, lăcaş al virtuţilor, sălaş cu tot ce este mai frumos în om al unor dumnezeieşti fiinţe, cu forţă de la Cel

Nevăzut, Biserică nefăcută de mâini omeneşti, acest munte neprihănit poartă numele sfinţeniei.”

Sf. Grigore Palama

5

6

predoslovie

Motto: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria!” (Ps. 18,1)

L

a „plinirea vremii” (Gal. 4,4 ), Domnul Dumnezeu L-a trimis în lume pe Unul-Născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să ne mântuiască din robia morții și din lanțurile păcatelor: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3,16). Astfel, Bethlehemul Iudeii, Nazaretul Galileii și Ierusalimul au devenit locuri ale sfințeniei cerești revărsate pe pământ, căci în ele Fiul Celui Preaînalt „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, S-a răstignit pentru noi, a pătimit și S-a îngropat, a înviat și S-a înălțat la ceruri” (Simbolul Credinței). Practic, numele Țării Sfinte i-a fost dat acesteia de pașii pe care Cel de Sus i-a făcut pe pământ în lungul și de-a latul ei, străbătând istoria umanității cu mulțimea minunilor Sale. Nu este loc în cuprinsul acestui mic teritoriu geografic numit oarecând Canaan sau Palestina, iar astăzi Israel, care să nu poarte pecetea sfințeniei lucrărilor Duhului lui Dumnezeu – între care Pogorârea din ziua Cincizecimii e încununarea tuturor celorlalte, ca act de naștere a Bisericii lui Hristos în lume. Dar minunile Duhului Dumnezeiesc nu încetează a se revărsa clipă de clipă, ca dintr-un izvor ceresc nesecat, precum și Psalmistul cântă: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Ps, 103,25). Chiar și după trecerea a două milenii de creștinătate, pentru noi, creștinii de astăzi, tot Persoana Mântuitorului Iisus Hristos este centrul vieții noastre, viață al cărei sens e dat de învierea Lui din morți: Hristos este „Calea, Adevărul și Viața” (In 14,6). Acest lucru 7

ni-l dezvăluie studiul atent al istoriei universale a Bisericii, istoria întâlnirilor din fiecare veac dintre Dumnezeu din Cer și oamenii din lume. Întâlniri care au însemnat, de fapt, tot atâtea minuni uimitoare și de suflete mântuitoare, fapte de neprețuit ale Iubirii divine pentru făptura mâinilor Sale, și care au adus ca răspuns din partea omului în primul rând zidirea de nenumărate biserici, catedrale, mănăstiri, schituri, monumente religioase, mausolee sau fie și doar simple capele ori troițe – tot atâtea semne ale încreștinării vieții oamenilor în spațiu și în timp prin harul iubirii treimice revărsat în lume, și formând bogăția spirituală și materială inestimabilă a Sfintei Tradiții, cristalizată în chipul monumental al nemuritoarelor opere de artă, arhitectură, sculptură și pictură, precum și de cultură scrisă. La loc de cinste stă, desigur, zestrea spirituală excepțională lăsată lumii de civilizația Capitalei de Răsărit a Imperiului Roman de altădată, faimosul Constantinopol. Deși, istoric, Împărăteasa cetăților (așa cum a fost unanim numită, deopotrivă de prieteni ca și de dușmani) a existat doar de la 11 mai 330 până la 29 mai 1453, totuși harul ei dăinuie până astăzi, prin sclipiri ce strălucesc încă, la cinci veacuri de la doborârea ei, și vor mai străluci neîndoielnic până la cea de-a doua slăvită venire a Fiului lui Dumnezeu „pe norii cerului” (Mc. 14,62). Iar locul în care slava de altădată a Bizanțului creștin luminează cu aceeași putere până astăzi este Athosul: Muntele lui Dumnezeu, Muntele Sfânt, Grădina Maicii Celui Preaînalt, limanul mântuirii, podul de pe pământ la Cer, Capitala rugăciunii isihaste a creștinătății ortodoxe, locul pe care Maica Domnului, purureaFecioara Maria, l-a ales pentru a-i fi o adevărată „Sfântă a Sfintelor” de după Sfânta Sfintelor a înțeleptului Solomon, fiul lui David, nou Eden așezat în sânul naturii pământești, între necuprinsul văzduhului și întinsul apelor, ca o altă Galilee – acum ortodoxă – zidită lângă Marea Egee, precum cea din Munții Gadarei, de lângă Marea Kineret, ca o prelungire peste ape a Munților Balcani prin mijlocirea frumoasei Peninsule Halkidiki, de care parcă s-a și desprins atunci când, vreme de trei ani (între 483 și 480 î.Hr.), între satele Nea Roda și Trypiti, sub conducerea directă a faimoșilor ingineri militari Artahais și Vouvaris, oștile regelui Xerxes I al perșilor au săpat un canal lung de două mii de metri, lat de treizeci de metri și adânc de cincisprezece metri, prin care să treacă întreaga flotă persană spre pământul elinilor. Contemplat ca loc al tainelor duhovnicești uimitoare și al bogățiilor culturale și religioase de neprețuit, Muntele își vădește întreaga 8

maiestate prin harul aceleiași Lumini Sfinte ce se pogoară an de an la Mormântul lui Iisus din Ierusalim, spre a vesti lumii înnoirea ei. Acest lucru se străduiește să îl arate Părintele Vichentie Nechifor în cuprinsul prezentei scrieri cu un solid caracter științific și istoric, ce respectă toate rigorile unei lucrări academice. Dar cunoașterea (și recunoașterea) sfințeniei Muntelui Athos poate fi făcută doar lăuntric, prin credință, cu mintea pogorâtă în adâncul inimii. Tot așa cum, de pildă, poți pricepe felul în care Egiptul faraonilor de demult, pământul înfricoșătoarei păgânătăți de altădată, a devenit țară atât de creștină încât a ajuns ea însăși vatră a monahismului universal, în cuprinsul căreia comunități de mii de suflete omenești s-au călugărit sub povața și prin exemplul personal al marilor începători – precum Pavel Tebeul și Antonie cel Mare, Șenutie cel Mare și Pahomie cel Mare (care a și primit prin descoperire chiar de la îngerul lui Dumnezeu rânduielile vieții monahale), organizându-se cu disciplină aproape militară, ca niște adevărați ostași ai Duhului lui Dumnezeu, în cete ale diferitelor slujiri și nevoințe ascetice. Iar pilda uimitorului Egipt a fost urmată întocmai apoi și de suflarea creștină din pustiurile Sinaiului și Raitului – a cărei respirație duhovnicească a dat Bisericii Universale stâlpi de foc precum Nil Sinaitul (zis și „Ascetul”), Ioan Sinaitul (supranumit și „Scărarul” sau „Scolasticul”), Ștefan Sinaitul (ale cărui sfinte moaște veghează până astăzi Mânăstirea Sfintei Ecaterina), Filotei Sinaitul, Isihie Sinaitul, marele învățător Grigorie Sinaitul, ca și Sfântul Ierarh Anastasie Sinaitul –, precum și de poporul lui Dumnezeu din ținuturile Palestinei și ale Siriei, prin luminători precum Ilarion cel Mare și Hariton Mărturisitorul, Eftimie cel Mare și Teoctist cel Înțelept, Teodosie cel Mare, Sava cel Sfințit și Gherasim de la Iordan, Cuviosul Gheorghe și arhiereul Ioan de pe Valea Hozevei, și până la aștri uimitori precum Ignatie Teoforul, Efrem Sirul, Isaac Sirul, Episcopul de Ninive, Poplie Sirianul sau Afraat Persanul, Tațian Asirianul (cel supranumit „Tertulian al grecilor”), Teofil și Eustație ai Antiohiei, Iacob din Nisibe și Iacob de Edessa, ori Roman Melodul și Sfântul Ioan Damaschinul. Neîndoielnic, dogoarea rugăciunilor acestor asceți neînfricați biruitori ai duhurilor răutății, a plămădit duhovnicește miezul de foc al sufletului marelui Athanasie cel ce, în preajma anului 963 de la Întruparea Domnului, avea să statornicească în Muntele ocrotit de pururea-Fecioara Maria cea dintâi chinovie a fraților uniți în lupta pentru dobândirea virtuților dumnezeiești și biruirea patimilor de tot felul. 9

Desigur, călugări vor fi fost și până atunci – dovadă, numele Mânăstirii Vatopedi (care se tâlcuiește „copilul din tufiș”), și despre care tradiția locului atestă că a fost întru început altar zidit de către Sfântul Împărat Teodosie cel Mare, în veacul al cincilea de la Hristos, în semn de recunoștință pentru salvarea de la naufragiu a fiului său, Arcadie. Dar istoria Muntelui e încă și mai veche, mergând până la veacurile de păgânătate idolatră, despre care marii istorici ai Antichității, Herodot și Strabo, consemnează faptul că Peninsula Akti (așa cum se numea pe atunci Muntele Athos) era populată de pelasgiani sosiți din insula Limnos, și care zidiseră cetăți precum Dion, Olofixos, Acroathon, Thissus, Cleoni, Eretria și Akanthos, ce cuprindeau mulțime de capiști idolești, sălașe ale necuraților demoni ce pretindeau oamenilor întunecați la cuget sacrificii sângeroase – inclusiv ale propriilor lor copii, pentru a le fi favorabili și a le prezice viitorul. Între aceștia, mai mare decât toți și făcut în întregime din aur, strălucea (în zilele de vară chiar până la Bizanț) din înălțimea vârfului Athon, idolul zeului Apollo. Tradiția locului mărturisește că, atunci când, însoțită de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în călătoria către Insula Ciprului, la Sfântul și Dreptul Lazăr cel a patra zi înviat din morți de către Fiul Ei iubit, pururea-Fecioara Maria a ajuns printr-o furtună la țărmul Athosului (cam în dreptul Mânăstirii Iviru de astăzi, pe la locul numit „limanul lui Climent”) toți idolii din templele păgâne au căzut la pământ cu vuiet mare, sfărâmându-se în bucăți, în vreme ce diavolul din idolul Apollo era silit de puterea Duhului Dumnezeiesc să-i îndemne pe locuitorii cetăților să iasă în întâmpinarea Stăpânei îngerilor și a oamenilor, a Maicii Fiului lui Dumnezeu, a cărei sosire îl făcea să-și răcnească pieirea prin cuvinte ca acestea: „Nu mai pot să-mi țin șederea / Căci îmi văd venind căderea / De la țărmuri, de mai sus / Vine Maica lui Iisus!…”, căzând apoi cu zgomot mare și sfărâmându-se în mii de bucăți. La rândul său, marele istoric Plutarh, în capodopera sa intitulată „Vieți paralele”, consemnează faptul că Dinokrates, renumitul arhitect al faimosului Alexandru Macedon, a propus imperialului său patron sculptarea Muntelui Athos sub forma chipului cuceritorului lumii de atunci; modest, însă, acesta a declinat propunerea de omagiere, rostind cuvintele „Lasă Muntele așa cum este”. Și istoricul Vitruvius arată că de-a lungul secolelor ce au urmat, caracterul arid și stâncos, pantele abrupte și pline de vegetație sălbatică, lipsa apei dulci, precum și aspectul general neprielnic al Muntelui, au făcut ca locul să 10

se pustiască, oamenii migrând în regiuni mai favorabile viețuirii zilnice. Alt motiv pentru care Muntele se va fi pustiit îl reprezintă și atacurile piraților, acei tâlhari ai mărilor care aveau obiceiul de a ucide și a prăda, de a arde și a distruge totul prin locurile prin care treceau. Amintirea groazei pe care o inspirau aceștia o păstrează până astăzi impresionantele ziduri de piatră care străjuiesc mânăstirile din cuprinsul Sfântului Munte. Există până astăzi opinii conform cărora cei dintâi monahi ar fi venit la Athos încă din primele veacuri creștine, mai ales din zona Asiei Mici, de prin Efes, acolo unde a propovăduit și a locuit Sfântul Ioan Evanghelistul, acei monahi fiind preocupați încă de pe atunci de viața contemplativă. Scriitorul bisericesc rus contemporan, Arhimandritul Porfirie Uspenski se referă la câteva din evenimentele și persoanele care au marcat istoria Muntelui până la sosirea din Bitinia a marelui Athanasie din Trapezunt, în preajma anului 963. În condițiile invadării Macedoniei, în veacul al șaptelea de la Hristos, de către arabii care jefuiau și prădau insulele din Marea Mediterană și din Marea Egee, împăratul bizantin Constantin Pogonatul (641-668) semnează un hrisov prin care încredințează monahilor Muntele Athos ca loc special pe care să îl îngrijească și în care să se poată ruga nestingheriți, supraveghind astfel și zona dimprejur. Tot pe atunci, prin anul 681, ajunge la Athos, venind de la Roma (acolo unde fusese tuns în monahism chiar de către Episcopul cetății), fostul soldat grec și prizonier de război, Petru, cel ce avea să se arate apoi ascet neînfricat și brav ostaș al lui Hristos, rămânând în memoria Bisericii chiar cu supranumele de „Athonitul”; la sfârșitul secolului al șaptelea și începutul celui de-al optulea, sfântul monah avea să strângă și să formeze în jurul său mulțime de ucenici în meșteșugul călugăriei prin puterea darurilor și a harismelor pe care le primise de la Dumnezeu. Deja în veacul următor avea să ajungă aici, venind din Tesalonic, celălalt mare predecesor al Sfântului Athanasie, Sfântul Eftimie cel Nou (născut prin anul 823, la Ancyra), întâlnindu-l aici (prin anii 867-869) pe faimosul pustnic Ioan supranumit și „Colovul”. În anul 883, împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul pecetluiește cu sigiliul împărătesc documentul de recunoaștere a Muntelui Athos ca teritoriu rezervat exclusiv viețuirii monahilor, în 885 decretând ca ilegală trecerea canalului regelui Xerxes înspre Sfântul Munte. Granița avea să fie reconfirmată în anul 911 de semnătura împăratului Leon I cel Înțelept (zis „Filosoful”), iar în 920 de cea a bazileului Roman I 11

Lecapenul – toate acestea pregătind întocmirea unei adevărate Constituții a Sfântului Munte, cu numele de „Typikon”, sub domnia împăratului Ioan I Tzimiskes, semnată în anul 970 de însuși Sfântul Athanasie, alături de ceilalți cincizeci și patru de stareți ai vremii sale. Atunci când a sosit la Athos, puțin înainte de anul 963 d.Hr., Sfântul Athanasie viețuise deja vreme de câțiva ani ca un adevărat ascet în Munții Bitiniei, sub povățuirea marelui stareț și Sfânt Cuvios, Mihail Maleinos, și purtând în suflet pomenirea luminoasă a faptelor de remarcabilă vitejie duhovnicească și neînfricată dârzenie mărturisitoare în lupta pentru apărarea Ortodoxiei și a cinstirii icoanelor, săvârșite de Sfântul Theodor Studitul, starețul faimoasei Mânăstiri Studion din Cetatea împărătească a Marelui Constantin. În vârstă de aproximativ treizeci de ani, Athanasie nu a luat cu sine decât hainele de pe el, două cărți și culionul starețului său – ca semn de binecuvântare. Viteazul general Nichifor Focas, ajungând împărat (el însuși iubitor de viață pustnicească și contemplativă), avea să îl ajute în mod considerabil la zidirea celei dintâi mânăstiri de obște a monahilor athoniți – Marea Lavră, înzestrând-o din belșug cu averi, odoare, odăjdii, sfinte moaște, și chiar și cu o parte din Cinstitul Lemn cel de-Viață-Purtător al Crucii lui Hristos. Așa se ajunse ca, spre sfârșitul veacului al zecelea de la Hristos, în Athos să viețuiască deja aproape o mie de monahi, pentru ca numai în anul 1020 să se roage aici trei mii de călugări, iar în 1050 șase mii de asceți să populeze cele 180 de mânăstiri și schituri ale Muntelui, ridicate printre peșterile și crăpăturile stâncilor pentru a viețui în modul cel mai auster cu putință firii omenești, departe de lume și aproape de Dumnezeu, spre dobândirea mântuirii. Cu o suprafață de aproximativ 350 de kilometri pătrați, având lungimea de 60 de kilometri, lățimea între 12 și 18 kilometri, și înălțimea de 2033 de metri la vârf, Muntele Athos poartă până astăzi supranumele de „Grădina Maicii Domnului”, ca semn al ocrotirii neîncetate de care se bucură din partea Împărătesei cerului și a pământului – ceea ce îl face locul cel mai dorit și iubit de către monahii din lumea întreagă. Fără îndoială, faima Muntelui nu e dată doar de caracteristicile sale geografice, de coordonatele lui istorice ori de remarcabilele sale bogății culturale – ci, mai ales și mai presus de acestea, de însușirile excepționale ale sfințeniei locuitorilor săi. Aceasta întrucât, în ciuda nenumăratelor și cumplitelor încercări și suferințe prin care au trecut călugării athoniți veacuri la rând, totuși ei 12

au rămas de neclintit în credința lor. Am putea să ne amintim aici fie și numai de urgisirile, prigonirile, uciderile, abuzurile și hoțiile uriașe pe care le-au comis asupra lor soldații și clericii apuseni (uniți, chipurile, sub flamura stindardului idealurilor cruciate de eliberare a locurilor sfinte ale creștinătății de sub amarnica stăpânire păgână), după nefasta cruciadă a patra din anul 1204 (dintre isprăvile căreia arderea cinstitelor icoane, distrugerea valorilor patrimoniale de cult, furtul sfintelor odoare, vaselor prețioase și odăjdiilor scumpe, profanarea și înstrăinarea sfintelor moaște, risipirea comorilor străvechi și distrugerea manuscriselor unicat – nu erau decât simple fapte cotidiene); ori, dacă ar fi să mai pomenim doar de veacurile de subjugare otomană, în cursul cărora cotropirile, jafurile, pârjolirile și chinuirea celor robiți și răpiți ajunseseră obișnuințe ale vieții zilnice a întregului Munte. Călugării aghioriți au ținut piept tuturor acestor hoarde ale răutății, indiferent dacă au fost dezlănțuite de chiar împăratul și de patriarhul lor (așa cum a fost cazul cu Mihail al VIII-lea Paleologul și cu Ioan Vekkos, cei atât de dornici să impună prin mârșăvie întregii suflări ortodoxe răsăritene a Imperiului unirea cu apusenii romano-catolici papistași, act semnat spre veșnică osândă la Lyon în anul 1274), sau de armatele personale ale Papei, care, vreme de aproape jumătate de veac (între anii 1259-1306) devastează mânăstirile, pârjolesc schiturile și ucid fără cruțare în chinuri înfiorătoare pe monahii din Munte, numiți încă din 1223 de către Honorius al III-lea „neascultători ai Scaunului Apostolic și rebeli”. Prin interesul constant manifestat, de supunere a rugătorilor din Muntele Athos autorității Romei, papalitatea a dovedit că e deplin conștientă de faptul că, realizând aceasta, nu i-ar mai fi rămas decât să-și impună stăpânirea și asupra Palestinei și Egiptului – pentru a subjuga întreaga Ortodoxie. Tocmai această atenție neslăbită și sporită (pe care i-au acordat-o chiar dușmanii săi cei mai înverșunați) atestă caracterul emblematic, simbolic și reprezentativ al sfințeniei athonite și al Ortodoxiei Muntelui de neînfrânt, adevărată Cetate sfântă și redută invincibilă a sfintei predanii tainice a rugăciunii contemplative și extatice făcute în Numele Fiului lui Dumnezeu, întru curățirea inimii de patimi, luminarea minții prin har și sporirea plină de uimire în unirea sufletului cu Cel veșnic Viu prin neîncetata pogorâre a minții în adâncul de nepătruns al inimii. Luptă purtată cu vrednicie împotriva înverșunaților dușmani ai rugăciunii isihaste, Achindin și Varlaam din Calabria, de către marele arhipăstor al Thesalonicului, 13

preaîndumnezeitul la minte, Grigorie Palama, fiu duhovnicesc tot al sfințeniei Muntelui Athos. În vremea noastră vitregiile istoriei s-au risipit. Neajunsurile administrative și amestecul neavenit al politicului au fost înlăturate. Izbăviți fiind de războaiele „din afară” cu oamenii, athoniții zilelor noastre poartă cu trezvie neîncetată luptele cele „din lăuntru” – cu duhurile răutății. Pentru mai buna rânduială a viețuirii zilnice s-au organizat în douăzeci de mânăstiri de obște, în douăsprezece schituri dependente de acestea și într-o mulțime de sihăstrii, chilii și colibe, în care viețuiesc de la trei până la zece sau doisprezece monahi, sub povățuirea unui bătrân mai sporit, liniștindu-se prin tăcere și practicând rucodelia neostoită. Nu lipsesc, desigur, nici pustnicii – călugări ce viețuiesc izolat, în deplină singurătate, și care se întâlnesc periodic spre a se cerceta duhovnicește și a se întări în nevoință. Fiecare mânăstire își trimite reprezentantul la Kareia, capitala Muntelui, pentru a participa la întrunirile Sfintei Kenotite, ale cărei hotărâri sunt puse în aplicare de Sfânta Epistasie – Consiliul celor patru reprezentanți ai tuturor mânăstirilor, aleși anual prin rotație și prezidați de Proestos. Obiectul principal al activității acestora îl reprezintă desigur afirmarea și păstrarea unității dogmatice, canonice, liturgice și spirituale a tuturor viețuitorilor Muntelui, pe temeiul Sfintelor Scripturi și al Sfintei Tradiții de la Sfinții Prooroci și Apostoli până în prezent, în deplin acord cu întreaga Biserică Ortodoxă Universală. Acest lucru asigură deplina solidaritate și comuniune a monahilor de diferite naționalități veniți la Athos din toate părțile lumii. Aici și grecii, și rușii, și românii, și sârbii, și bulgarii, și georgienii, și cei din alte neamuri mărturisind credința ortodoxă, se roagă împreună, ziua și noaptea, Stăpânului tuturor și Părintelui Ceresc, sub preacinstitul Acoperământ al Maicii lui Dumnezeu, atât pentru ei înșiși, cât și pentru mântuirea tuturor oamenilor de pe cuprinsul întregului pământ. Departe atât de zgomotul asurzitor al metropolelor contemporane, cât și de poluarea din ce în ce mai greu de suferit ce marchează viața cotidiană a acestora, Muntele cel Sfânt străbate și pustiul spiritual al veacului secularizat și decăzut moral pe care îl trăim noi toți, cu aceeași maiestate duhovnicească și demnitate inegalabilă a frumuseții cerești nepieritoare ce îl împodobește ca pe o adevărată corabie a veșniciei, și ca pe un autentic liman al mântuirii, locul în care rugăciunea picură neîncetat stropi de har dumnezeiesc și licăriri de lumină sfântă în sufletele tuturor celor ce se apropie și adastă în el. Deși, de-a lungul 14

timpului, s-au scris nenumărate cărți despre istoria și întocmirea lui, totuși Muntele își păstrează până astăzi taina nepătrunsă. Iar frumusețile lui sunt și rămân divine, pentru că divin e însuși Duhul care le ocrotește, le împrospătează și le viază – precum întru începutul lumii, atunci când „Se purta pe deasupra apelor”(Fac. 1,2). Pelerinul dornic de contemplare a frumuseții cerești revărsate pe pământ în cuprinsul Muntelui Athos, pornit să atingă nu doar cu ochii sufletului, ci și cu cei ai trupului, pipăind cu mâinile și cu picioarele tărâmul binecuvântat, coboară din mașină la Uranopoli, orășelul cu aproape o mie de suflete omenești, ultima localitate din drumul către Edenul pământesc al monahilor. De aici înaintarea pe uscat încetează. În Raiul călugăresc nu se poate intra decât plutind pe undele mării. Calea e lungă de vreo 25 de kilometri – până în Dafni, portul care este poartă de acces în Munte; vasul o străbate cam în două ceasuri, înaintând spre liniștea pustiei printre strigătele pașnice ale pescărușilor jucăuși. Înaintea ochilor uimiți și plini de albastrul cerului și al mării, Muntele se întinde în toată măreția sa, aidoma unei împărății de piatră acoperită cu vegetație sălbatică, plutind stăpân pe întinsul apelor și dominând peisajul din înălțimea vârfului său pururea acoperit de puful unui nor mai alb ca spuma mării – semnul vizibil (spun bătrânii) al ocrotirii neîncetate a pururea-Fecioarei. Din loc în loc răsar ca prin minune zidurile de fortăreață ale cetăților călugărești, adevărate ostroave cerești presărate ca perlele pe plajă de-a lungul țărmului muntos, adăpostind în ele comorile de lumină izvodite din harul Preasfântului Duh Dumnezeiesc, sălășluit aici de veacuri, chemat fiind neîncetat în taina fiecărei Liturghii de zi, ca și de noapte, în altarele mărețelor biserici-catedrale, ca și pe lespezile de piatră ale peșterilor neștiute, din suspinele de rugă ale inimilor tuturor smeriților nevoitori ce trec prin fața ochilor asemeni unor umbre, tăcuți și aproape nevăzuți, în drumul lor zilnic dintre chilii și sfintele locașuri. Pe aici nu stăpânește decât liniștea. O liniște care pogoară din tăcerea cerului, ca și din cea a mării, din freamătul discret al foșnetului pădurii, ca și din șoapta norilor văzduhului. Nu poți intra în taina Muntelui dacă această liniște nu intră ea în tine: riști să rămâi străin de loc, neavenit și nepotrivit acolo și atunci, asemeni unui obiect inert stânjenitor ce – mai devreme sau mai târziu – va fi îndepărtat cu totul din peisaj. Unui astfel de om, athoniții îi adresează un cuvânt ferm și de netăgăduit: „Nu ai chemarea Muntelui!”. E foarte adevărat că manuscrisele din vechime și lucrările aghiografice nenumărate 15

ne înfățișează viața și pilda de înfrânare și de nevoință pe care au împlinit-o în aceste locuri mii de asceți de-a lungul anilor, bărbați care – pășind pentru întâia oară pe pământul afierosit lui Dumnezeu – l-au sărutat cu lacrimi, nemaiavând nici o altă dorire decât aceea de a-și petrece aici întreg răstimpul viețuirii lor pământești, urmând marilor nevoitori de demult și dobândind astfel dulcea mântuire. La fel de adevărat, însă, este și faptul că – oriunde ne-am îndrepta pașii pe pământ – ne vom întâlni mai întâi tot cu noi înșine, cu propriile noastre patimi, cu propriile noastre neputințe, cu propriile noastre defecte și nedesăvârșiri, fără a reuși cumva să imităm pe alții, oricât de mult ne-am strădui. Să nu uităm că de la Sfântul Petru Athonitul, și de la Sfântul Athanasie Athonitul, și până la Sfântul Siluan Athonitul și Sfântul Paisie Aghioritul, pământul sfânt al Muntelui a purtat pașii zecilor de mii de nevoitori ai dreptei credințe, ostași neînfricați ai lui Hristos și vase alese ale harismelor Sfântului Duh. De-a lungul ultimului mileniu toți aceștia s-au hrănit din Pâinea Care S-a pogorât din Cer în Jertfa euharistică, s-au întărit prin puterea de foc a rugăciunii neîncetate, s-au încins cu armele duhovnicești ale psalmodierii pe urmele lui David, Regele-Profet, și au izgonit de pretutindeni demonii cei preavicleni cu lucarea rugăciunii făcute în Numele Mântuitorului. Dar taina înfrățirii cu Muntele se împlinește lăuntric: tu simți Muntele, iar el te simte pe tine – așa precum calul și călărețul, precum oșteanul cu spada, precum scriitorul cu condeiul, precum mama cu pruncul de la sânul ei. Taina e simplă: doar cel care rabdă rămâne în Muntele cel Sfânt. Căci, fără răbdare, vizitatorii rămân simpli turiști pe Calea Vieții: goi intră în Munte, goi ies din el, mirați sau contrariați, uimiți ori împietriți – doar inima fiecăruia dintre ei știe. Unii vin ca și închinători, dornici să pipăie, să atingă, să sărute, să privească sfânta credință în toată splendoarea ei… dar, zadarnic: rămân ca și sămânța căzută pe „pământ pietros” (Mc. 4,5); căci revin la viața lor de zi cu zi, aceiași oameni, întru nimic schimbați, întru nimic zidiți, purtând în suflet cel mult o vagă pietate și câteva amintiri sentimentale. Alții vin ca să „guste” sfințenia, să vadă „sfinți în viață”, să le atingă „moaștele”, să „vâneze” pustnici, să le „soarbă” cuvintele de folos – numai că, spre marea lor mirare, tumultul cotidian al vieții firești a Muntelui ascunde simțirea duhovnicescului ca după o perdea. Aceasta întrucât adevărații sfinți nu se descoperă celorlalți ca sfinți, și de aceea nu îi vezi nici atunci când stau chiar în fața ta iar tu vorbești cu ei; căci sunt oameni care știu când trebuie să tacă, deși tu vrei ca ei să îți vorbească! 16

Și uite așa, pustnicii… nu-s de găsit pe la chilii atunci când sunt atât de căutați! Smerenia din sufletele lor îi ține departe de mândria din sufletele noastre… Și de aceea se poate întâmpla să bați Muntele în lung și în lat – și totuși să te întorci așa cum ai plecat: chiar dacă la tot pasul găsești indicatoare precise către mânăstiri, poteci deschise către schituri, chiar dacă circuli cu mașini moderne pe șosele asfaltate, folosind telefonul mobil și beneficiind pretutindeni de avantajele curentului electric. Pe drumul de la arhondaric spre biserică și spre trapeză rămâi doar cu zgomotul de șantier prin forfota de turiști ce vin și pleacă – căci aceasta este tot ceea ce se prezintă ochiului ce în afară se deschide, dar în lăuntru… nu se prea deșteaptă! Zilele scurtei vizite se sfârșesc – și tu pleci fără să mai înțelegi cum pustnicii nevăzuți (zice-se că șapte rămânând mereu la număr) păzesc vârful Athonului, cum umblă goi prin pădure, păziți fiind și hrăniți doar de către bunul Dumnezeu. Nu descoperi nici mana cerească, și nici nu vezi lumina Duhului Sfânt care-i îmbracă. Nu pricepi nici cum un călugăr oarecând ar fi lovit o stâncă doar cu al său toiag (precum odinioară Moise, la Scriptură), iar de o mie de ani încoace să tot curgă de acolo apă dulce de izvor! Nu-ți mai explici nici cum de nu se plictisesc monahii nopți întregi la rând să tot cânte prin biserici imne de slavă către Dumnezeu, ori prin chilii să-I aducă mereu aceleași rugăciuni și să-I înalțe în fiecare zori de zi cântarea Liturghiei – când toți ceilalți muncesc sau dorm, păcătuiesc sau se distrează… „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul” (Is. 55,8)! Și așa se face că puținul folos sufletesc pe care l-ai agonisit într-o săptămână petrecută pe Muntele cel Sfânt, te ține încă o vreme, până când îți piere râvna și reintri ca toți ceilalți în monotonia cea de zi cu zi, precum învață și Scriptura: „Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Mt. 26,41); căci, vorba marelui Pavel, „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rm. 7,19). Oare se întâmplă una ca aceasta pentru că nu-mi doresc mântuirea, sau pentru că nu știu cum s-o lucrez?! Și, în cele din urmă, Muntele îi cheamă pe aleșii săi. Sunt pline „Patericele” de Sfinții ce s-au nevoit. Nepieritoarele lor moaște, din raclele de aur și argint, sunt mărturie vie că ei veghează din taina Muntelui, ascultători și iubitori sub omoforul Maicii Domnului, urmându-și în toate Stăpâna și Ocrotitoarea ce ține din văzduh deasupra Muntelui preacinstitul Ei Acoperământ întru apărarea lui de 17

primejdiile demonice ale secularismului contemporan. Poate că cel mai mare dar făcut Athosului de către Dumnezeu este tocmai această taină cu caracter îngeresc a viețuirii înduhovnicite, demne de grădina Raiului. Muntele Sfânt înseamnă, de fapt, Muntele Sfinților, al bărbaților ca îngerii, călugări cuvioși statorniciți prin credință și prin har sub apărarea nemijlocită a pururea-Fecioarei Maria, anume în acel loc în care (nu din misoginism, ci din adevărată iubire duhovnicească) femeile au fost oprite de a mai păși: tocmai pentru a nu zădărnici lucrarea de mântuire și de curățire a nici unui rugător pentru lume. Maica Domnului este Cea care le aduce aminte monahilor că au fost născuți de femei, că au câte o mamă de la sânii căreia au supt, că – deși s-au lepădat de lume și de trup – trebuie totuși să le prețuiască și să le respecte, că se cuvine a se ruga mai ales pentru ele, pentru cele ce le-au dat viață și i-au crescut spre a fi vase vrednice ale Duhului lui Dumnezeu. Acest hotar cu rost de stăvilire spirituală provine din cele mai vechi timpuri ale Athosului monahal. Chiar Sfântul Athanasie s-a înspăimântat atunci când s-a întâlnit pe cărările Muntelui cu Maica Domnului, neștiind că este chiar Ocrotitoarea locului. „Ce cauți tu, femeie fiind, în Grădina Maicii lui Dumnezeu?!” se zice că ar fi întrebat-O. Iar Ea i-a răspuns cu blândețe: „Știu că ești necăjit pentru că n-ai apă; dar lovește cu toiagul în stânca aceasta, ca să cunoști că te afli cu adevărat întru Grădina mea!”… și până astăzi țâșnește de acolo izvor de apă dulce, numit „La Agheazmă”, din care toți monahii beau spre potolirea setei. Pe lângă astfel de daruri duhovnicești, în Sfântul Munte mai sunt și miile de morminte ale sfinților necunoscuți de către oameni, ce s-au făcut una cu trupul de pământ al Muntelui. Numai la cei români dacă ar fi să ne gândim – începând cu cei dintâi monahi sosiți pe la începutul veacului al optsprezecelea din Mânăstirile Neamț, Cernica și Căldărușani, ca și cei din mânăstirile basarabene, așa precum ieromonahul Macarie, slujitorul Paraclisului „Sfântul Ioan Botezătorul” din Vigla anului 1750, sau monahul moldovean Daniil, sosit la Schitul Lacu pe la 1760, Cuviosul Iustin Vlahul cu cei doi ucenici ai săi, Patapie și Grigorie – ale căror rugăciuni au scăpat în 1800 Marea Lavră de invazia lăcustelor, ca și marii ctitori ai Schitului Prodromu dintre anii 1857 și 1866, Cuvioșii Nifon Ionescu și Nectarie Crețu, al căror ucenic, Irinarh Șișman, a lăsat zestre culturii naționale monumentala operă de istorie, caligrafie și artă miniaturală în douăzeci de volume, 18

„Istoria Sfântului Munte Athos și a mânăstirilor lui”, scrisă între anii 1898 și 1916, însumând peste zece mii de pagini. Aceasta fără să mai pomenim de Sfântul Antipa de la Calapodești ori de ucenicii Sfinților Nicodim și Paisie, sau de frații basarabeni numiți Voroticenii, Cuvioșii Ghervasie, Sava și Calinic Sultanul, însoțiți de nepotul lor, Theodosie Soroceanu, reîntemeietorii de la 1868 ai Chiliei „Sfântul Apostol Ioan Teologul” din Provata (precum și ai Schitului închinat aceluiași Apostol al iubirii dumnezeiești de lângă Vlădicenii Iașilor), de starețul Dometian Cristea sau de starețul Ghedeon Georgescu. Și cine dintre iubitorii Muntelui nu a auzit măcar o dată de numele cuvioșilor contemporani Dometie Trihenea, Dionisie de la Colciu, Ioan Guțu, Trifon Românul, Chiril Șaramet, Veniamin Popa, Nectarie Pintilie, Petroniu Tănase, Macarie Tănase, Serafim Văduva, Iulian Lazăr, Iustinian Stoica sau Isidor de la Schitul Lacu?… Cât despre daniile și ctitoriile și răscumpărările făcute sfintelor locașuri athonite de-a lungul veacurilor de către Domnii, Doamnele și marii dregători ai Țărilor Române – cine ar putea aduce cu adevărat vrednic cuvânt de laudă dărniciei, credinței și generozității lui Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Petru Rareș cu doamna sa Elena, Vlad Ciobanul, Alexandru Lăpușneanu cu doamna sa Ruxandra, Neagoe Basarab și Petru Neagoe, Matei Basarab, Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Ieremia Movilă, Dabija Vodă, Constantin Brâncoveanu, Antioh Cantemir, Șerban Cantacuzino, Nicolae și Constantin Mavrocordat, ori Constantin Racoviță și Grigore Ghica – sau tuturor celorlalți?! Ori viețuitorilor din cele aproape o sută cincizeci de mânăstiri închinate Sfântului Munte Athos de-a lungul veacurilor din cuprinsul pământului românesc?!… Desigur, unii au fost deja recunoscuți ca Sfinți pentru credința lor ortodoxă și pentru viața lor cu adevărat plină de har și fapte bune; alții, probabil vor urma. Poate că multe nume de români vrednici de cinstire nu vor fi fost trecute în sinaxarele aghiorite – dar sigur se regăsesc în Cartea Vieții dintru împărăția Domnului Dumnezeu, ori pe omoforul Preacuratei Fecioare Maria, Stareța Sfântului Munte și mama spirituală a tuturor nevoitorilor din el. Poate că de aceea la Sfântul Munte soarele este parcă mai cald, mai blând și mai prietenos; iar luna parcă este mai mare, mai frumoasă și mai luminoasă - ține loc de felinar rugătorilor dintru pustiul nopților de iarnă, și loc de lampă pentru cetitul psalmilor în nopțile de vară. Lumina ei ne amintește de dragostea lui Dumnezeu pentru zidirea Sa 19

întreagă: ca lumea să nu stea în întuneric „a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele” (Fac. 1,16); „atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă, toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau”(Iov 38,7). Iar stelele au rostul de a ține isonul liniștii aghiorite, și de a dărui întreaga frumusețe și candoare privirilor nevoitorilor ce caută spre cer cu dor de Dumnezeu. Zic bătrânii că fiecare om are o stea a lui, și că – atunci când omul moare – cade din cer și steaua sa. La Athos, însă, cerul este mult mai înstelat, pentru că aici – atunci când unui alt nevoitor i se sfârșește urcușul cel duhovnicesc spre Cer, Dumnezeu mai aprinde o stea pe bolta Bisericii Lui – „căci stea de stea se deosebeşte în strălucire” (1Cor. 15,41). Pentru că Domnul Dumnezeu voiește să fim veșnic oameni de lumină, „fii ai Luminii”(In. 12,36), plini de harul luminos și cald și blând și sfânt al Duhului Său Bun. Athosul ne poate oferi și nouă, celor de azi, acest dar unic. Căci Muntele e centrul spiritual contemplativ al Pământului, adevărată „antecameră a Învierii”; acolo înviezi mai întâi cu sufletul și cu simțirea, pentru ca să vii pregătit la Învierea cea de obște, la vremea celei de-a doua veniri a lui Hristos „cu putere și cu slavă multă” (Lc. 21,27): „când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu - cei ce vor auzi, vor învia!”(In. 5,25). Sfinții nu mor, ei merg în lumină, de aceea și trupurile lor devin moaște sfinte – „oasele cele smerite” (Ps. 50,9). Pentru că țelul lor suprem a fost cuprins între aceste două rugăciuni: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!” (Ps. 50,12) și „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!” (Ps. 142,10). În om inima trebuie să-i fie pământ al dreptății, tot așa cum Athosul – cinstit și păzit precum predania bătrânilor ne învață – este cu adevărat „pământ al dreptății”. Așadar nu atât ca loc geografic, ori istoric sau cultural, cât mai ales în plan duhovnicesc, Sfântul Munte reprezintă emblema adevărului mântuitor al lui Hristos. Pentru că aici s-au nevoit acei sfinți nenumărați care păzesc din Cer până astăzi lumea întreagă și pe creștinii din cuprinsul ei, ferindu-i de războaie și întorcând mânia dreptății lui Dumnezeu de la cei păcătoși, pentru a nu fi pedepsiți ci a dobândi vreme de pocăință. Sub acoperământul Maicii Domnului au crescut și Grigorie Palama și Nicodim Aghioritul, și Ioan Rusul și Efrem cel Nou, și David cel Bătrân și Sfântul Patapie, și Nectarie de Eghina și Iacob Tsalikis, și Arsenie Capadocianul și Hagi Gheorghe și Paisie Aghioritul, precum și mulți alți sfinți care au doborât pentru 20

totdeauna zeii drăcești din Pantheonul păgânesc al tuturor superstițiilor și miturilor elinești, dăruind lumii rugăciunile lor sfinte, faptele lor minunate și învățăturile cele de Dumnezeu insuflate și mărturisitoare. Prin ei, întreg poporul elen se poate mândri că deține cea mai de preț comoară a creștinătății aflată în afara granițelor geografice ale Țării Sfinte, după Mormântul lui Hristos, Peștera din Bethlehem și Lemnul Crucii lui Hristos – Muntele Athos, Capitala Ortodoxiei universale, Sigiliul sfințeniei lui Dumnezeu pe pământ, întruchipat atât de moaștele tuturor Sfinților pe care le adăpostește, cât mai ales de Icoanele făcătoare-de-minuni ale Preasfintei Fecioare: Antifonitria, Axion Estin, Cucuzelița, Eleovritisa, Epakousa, Esfagmeni, Fovera Prostasia, Galactotropusa, Gherontisa, Gorgoepikos, Glicofilusa, Hodighitria, Ktitorisa Vimatarisa, Milovrlitisa și Mireleou, Iconomisa, Paramithia, Panthanasa, Paleologhina, Proangelomeni, Prodromița, Pirovolitisa, Portaitisa, Trihirusa și Lakuschitiotisa – acestea sunt averea de neprețuit a Ortodoxiei. Împreună cu toate celelalte sfinte odoare ale așezămintelor athonite sunt pavăza de foc dumnezeiesc ce apără Sfântul Munte de orice primejdie văzută și nevăzută. Acest uriaș laborator al îndumnezeirii omului și lumii prin Duhul Sfânt dat lumii prin Jertfa lui Hristos, rămâne deplina confirmare a faptului că Dumnezeu există și că până la sfârșitul lumii va lucra mântuire în tot pământul prin sfinții Săi: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel” (Ps. 67,36), veșnic ținându-Și făgăduința încredințată oamenilor: „căci n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (In. 12,47), căci „se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul” (Mt. 24,14). Se poate spune că Muntele Athos este Evanghelia vie a lui Dumnezeu pe pământ și că, până nu va fi cunoscută și cinstită de toată făptura, Dumnezeu nu va sfârși istoria lumii. Căci El nu dorește ca lumea să rămână întru întuneric, ci „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1Tim. 2,4). Toate acestea reprezintă tot atâtea argumente pentru ca rodul ostenelilor cărturărești ale părintelui Vichentie Nechifor, această lucrare închinată Sfântului Munte Athos, plină de detalii și informații istorice, geografice, culturale și spirituale, să ajungă la cunoștința credincioșilor români ortodocși de pretutindeni, pentru a prețui cum se cuvine valorile pe care le-am primit de la Dumnezeu prin Sfinții Săi ce I-au urmat întru osteneli și pătimiri, împlinind îndemnul lui Hristos – 21

„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre, căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară” (Mt. 11, 29-30). Fie ca Bunul Dumnezeu și Preacurata Fecioară Maria să primească și să binecuvinteze dragostea cu care a fost plinită această osteneală duhovnicească, ca semn de aleasă prețuire și recunoștință față de memoria înaintașilor noștri ce au slujit cu râvnă sfântă la păstrarea și înfrumusețarea existenței Muntelui lui Dumnezeu, acolo unde cultura și credința românească alcătuiesc sfântă icoană în fresca veșniciei divine, pictată pe pământ ca și în ceruri, de-a lungul istoriei universale ca și în Cartea Vieții de la Sfântul Dumnezeu. Părintele Calistrat Mânăstirea Vlădiceni, Iași La Praznicul Sfintei Marii Mucenițe Ecaterina și al Sfântului Mare Mucenic Mercurie, anul Domnului 2014, noiembrie 25

22

CUVÂNT îNAINTE

„Unde este duhul lui Dumnezeu acolo este şi adevărata libertate a omului” îmi spunea mereu un călugăr athonit citând din Apostolul neamurilor. Deoarece libertatea în duhul adevărului nu poate fi găsită decât în locuri binecuvântate de Dumnezeu, iar Athosul – „Grădina Maicii Domnului” – este unul dintre ele, am căutat prin prezenta lucrare să găsesc cheia de la „portiţa cea strâmtă”, dar şi răspunsul la o întrebare ce revine în mod constant în mintea fiecărui pelerin care ajunge aici: „De ce nu au şi românii o mănăstire a lor, care ar putea să le dea dreptul de a-şi afirma demnitatea naţională după sute de ani de danii şi ajutoare pentru susţinerea acestei coloane vertebrale a Ortodoxiei, de a-şi susţine drepturile în Sfânta Chinotită?” În documentarea făcută pentru lucrarea de licenţă şi ulterior pentru cea de disertaţie, care stă la baza acestei cărţi, am urmărit ca pe un fir roşu modul în care a evoluat statutul juridico-canonic al românilor de la începutul prezenţei lor în Sfântul Munte şi până astăzi, prezenţă certificată prin izvoare şi documente istorice (în măsura în care am avut acces la ele!). De asemenea, prin discuţiile purtate cu bătrânii buni şi înţelepţi din aşezămintele româneşti, cu pelerinii şi cu specialiştii pe care Duhul Sfânt mi i-a scos în cale şi ne-au oferit sprijinul lor dezinteresat, în documentarea făcută la bibliotecile şi arhivele unde am putut intra, am încercat să găsesc răspuns la marea întrebare. Cât am reuşit, va concluziona bunul cititor. Dar mai mult decât această întrebare al cărei răspuns îl va găsi fiecare, am avut bucuria, pe care cred că o simte fiecare după o şedere de mai scurtă sau de mai lungă durată în Athos, de a simţi ce înseamnă puterea rugăciunii, adevărata smerenie şi dragostea de aproapele, prezenţa harului divin în toţi şi în toate. Am putut descoperi câteva mari adevăruri ale monahismului athonit, modul de organizare şi desfăşurare a vieţii de obşte, dar şi calea isihastă a celor din chinovii sau din pustia Athonului. 23

Se pot învăța multe lucruri din lecturi sau din alte surse de informare, dar intrând în atmosfera de acolo, mai important decât orice este de-ați însuși ceva din smerenia monahilor de aici, starea lor de rugăciune, și pe cât posibil primii pași în practicarea rugăciunii lui Iisus. Însă acest lucru nu poate fi atins decât dacă ai șansa de a te întâlni cu un călugăr autentic, un avvă! Pentru mine, providențială a fost întâlnirea cu părintele Iulian Lazăr, duhovnicul de la Schitul Prodromu. Trebuie știut din capul locului că în Sfântul Munte nu se ajunge pentru a face turism religios (în sens lumesc, adică), ci mai degrabă într-un pelerinaj la un loc sfânt, poate unul dintre cele mai autentice, care își merită pe deplin acest nume. Athosul este o călătorie spre sine, spre descoperirea a ceea ce este mai curat în interiorul fiecărui creștin, o întâlnire cu duhul lui Dumnezeu, o călătorie inițiatică. Pelerinajul acesta nu presupune doar o sumă de mănăstiri de văzut pentru călătorii grăbiți ce vor să ia sfințenie la kilogram prin participarea la două-trei slujbe și vederea sfintelor moaște sau a icoanelor făcătoare de minuni. Athosul se lasă greu descoperit pelerinului grăbit, care nu poate să înțeleagă tăcerea din cuvintele călugarului, să simtă taina adâncă prin comunicarea și comuniunea ce există în acest loc sfânt. Acolo înveți cu adevărat ce este frica de Dumnezeu și poți trăi iubirea lui și pentru tine, cel făcut după chipul și asemănarea Sa, înțelegând în Duhul Sfânt iertarea și iubirea aproapelui. Am mai vrea să adăugăm câteva cuvinte despre ceea ce numim noi firul roșu al acestei cărți: modul de viață chinovitic și cel idioritmic, care se împletesc în Muntele Athos precum firele mărțișorului. Prin rânduiala pe care a impus-o Sfântul Athanasie Aghioritul înțelegem că el în realitate nu s-a împotrivit niciodată stilului de viață eremitic. El însuși practicase la început modul de viețuire isihast și nu și-a dorit ca acesta să fie privit antagonic celui chinovitic. Chiar a prevăzut și în Testamentul său ca în Marea Lavră – ctitoria sa – să viețuiască cel puțin cinci eremiți care să trăiască în simbioză cu cei din mănăstire, să ducă mai departe o intensă viață ascetică după normele de viețuire isihastă. De altfel, de-a lungul timpului, cele două forme ale monahismului – eremitică și cenobitică – au mai cunoscut perioade tensionate, dar întotdeauna s-a ajuns în cele din urmă la o complementaritate și chiar la o sinteză a lor. Un moment important în sedimentarea duhovnicească a tradiției monahale în Sfântul Munte se petrece în secolul al XIV-lea, când Sfinții Grigore Palama și Grigorie Sinaitul au pus bazele teologiei isihaste prin fundamentarea tezelor despre „energiile necreate ale lui 24

Dumnezeu”, despre care vom vorbi pe larg într-o altă lucrare. Despre practicarea rugăciunii lui Iisus am dori să subliniem doar faptul că la început aceasta a fost considerată chiar ca o abatere de la canoanele sfinților părinți, neputându-se înțelege ușor substratul ei mistic, profund ortodox. Specifică ca formă de rugăciune a Părinților pustiei din primele veacuri creștine, percepția ei a fost estompată ulterior și chiar uitată, nemaifiind practicată. Redescoperită de părinții bisericii din veacul al XIV-lea menţionați mai sus, rugăciunea isihastă a fost repusă în valoare îndeosebi prin Filocalii și prin scrierile Sfântului Paisie Velicicovschi și Nicodim Aghioritul, iar astăzi este practicată din ce în ce mai des de marii inițiati ai Athosului, fiind considerată cea mai bună cale de îndumnezeire a omului. În capitolul despre „Chilii și schituri românești în Sfântul Munte” arătăm că istoria Athosului ar fi fost cu totul alta, mult mai săracă, fără prezența și contribuția românească, atât materială, cât și spirituală ca înrâurire duhovnicească de mare valoare. Sprijinul prețios al domnitorilor români, mai ales după căderea Bizanțului (1453), când ajutoarele altor popoare ortodoxe din Balcani au fost diminuate sau au lipsit cu desăvârșire din cauza dominației otomane. Sprijinul financiar masiv din partea domnitorilor români s-a manifestat, după cum arătăm pe larg în prezenta lucrare, prin acte de ctitorie (conform dreptului medieval) sau diverse acte de milostenie: restaurări de biserici ruinate de vreme sau incendii, construirea unor biserici noi și alte dependințe în complexele mănăstirești existente deja, ridicarea de noi chilii, dăruirea unor sate și moșii întinse din țară, iar mai apoi, prin secolele XVII-XIX, închinarea unor biserici și chiar mănăstiri cu veniturile lor, înzestrarea cu podoabe bisericești, candelabre, clopote, cărți de cult cu ferecătura în aur și argint, împodobite cu pietre prețioase, veșminte preoțești, alte cărți bisericești și manuscrise de mare valoare. Concluzia cea mai de preţ a prezentei lucrări este aceea că Sfântul Munte se doreşte cu adevărat a fi un exemplu de conviețuire comunitară la acest început agitat de secol XXI, de iubire frăţească între semeni, depăşind tendința atomizării şi a uniformizării oamenilor, specifică vremurilor pe care le trăim. Membrii comunităților monahale, prin exemplul fiecărei obşti, dobândesc pacea lăuntrică, dar şi simfonia cu ceilalți conviețuitori ai Peninsulei. Se doreşte ca fiecare să îşi păstreze propria personalitate, cu toate cele bune ale ei, să ajungă la omorârea sinelui egoist (şi egocentrist!), fără a se cădea în 25

individualismul anticomunitar, distrugător de suflet, întâlnit din ce în ce mai frecvent în societatea globalizată pe care o trăim. „Să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, dar şi să te rogi pentru el şi chiar pentru vrăjmaşii tăi, să lupţi cu ispitele, cu poftele şi căderile proprii şi ale celorlalţi, să fii întotdeauna pe calea spre Dumnezeu (după cuvântul Părintelui Arsenie Papacioc), iată doar câteva dintre legile Muntelui Sfânt pentru vieţuitorii de aici şi de pretutindeni. Toate acestea sunt înfăptuite fără să îţi dai seama, cum şi când ajungi să trăieşti acea stare de pace lăuntrică, de har şi graţie divină, ce uneşte dintotdeauna pe creştinii adevăraţi, asemeni vieţuitorilor din acest loc binecuvântat de Dumnezeu, numit „Grădina Maicii Domnului”. Cred că am găsit şi răspunsul, adevăratul considerent pentru care este oprită prezenţa femeilor tocmai în Grădina Maicii Domnului. Această ciudată normă urmăreşte în esenţă un efect pozitiv: Athosul este singurul loc în lume unde se mai păstrează, se cinsteşte cu adevărat şi se cultivă puritatea fecioriei feminine prin supravenerarea condiţiei materne, prin evlavia şi cultul deosebit pe care monahul athonit îl acordă Maicii noastre şi Pururea Fecioarei Maria. Ea este un sublim exemplu de sinteză a celor două componente: fecioria, ca şi concretizare a individualităţii şi frumuseţii angelice, şi maternitatea, ca şi comuniune a creaţiei, sinteză minunat împlinită în Maica Domnului nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Om. Ea este propusă ca model absolut al feminităţii, ce aspiră spre Iubirea desăvârşită şi spre împlinirea îndumnezeită a omului. Intrând în acest sanctuar, a cărui suprafaţă are în km2 cam câte zile sunt într-un an, poţi să simţi ce înseamnă smerenia, dar şi rugăciunea, înţeleasă ca o „liturghie a minţii”, trăită ca o nuntă spirituală plină de bucurie şi iubire sufletească – mireasă pură – pentru mirele Hristos, de la care primeşte daruri (iluminări) şi virtuţi (puteri), realizându-se, în final, omul liber şi deplin spiritual, îndumnezeit, păstrându-şi însă propria identitate ca persoană liberă și demnă de acțiunile sale de-a lungul vieții. Am aflat astfel că Athosul este colţul de rai al trăirii în duh sfânt, într-o dimensiune cerească pe care o simţi în fiecare an pe piscul Athonului, la 2033 m, în timpul praznicului „Schimbării la Faţă a Mântuitorului” din luna august. Fă, Doamne, să avem parte cu toţii acum şi în veci de această stare şi de tot Adevărul Tău! În legătură cu metoda urmată pentru realizarea prezentei lucrări trebuie făcută precizarea că, existând atâtea lucrări de referinţă privind 26

importanţa şi rolul Sfântului Munte pentru Ortodoxie, mi-a fost destul de greu să parcurg toată documentarea în mod exhaustiv, aşa că am recurs la aplicarea metodei „per pedes apostolorum”, adică am parcurs pe jos drumul spre toate cele 20 de mănăstiri și 12 schituri, pe la colibe și chilii în căutarea urmelor românești la Athos. Lucrarea este structurată în cinci capitole, astfel că, după un prim capitol privind cadrul geografic şi natural, am încercat să înfăţişam o retrospectivă istorică cu aplecare mai deosebită asupra prezenței românilor în Athos. Apoi, în cel de-al doilea capitol, în care am arătat evoluția așezămintelor monahale din Sfântul Munte, am subliniat caracterul interortodox al acestuia, prezentând modul în care au fost întemeiate așezămintele monahale de aici în lumina izvoarelor istorice, modul de viață canonic și conducerea istorică a mănăstirilor, schiturilor și chiliilor, conform normelor tipiconale. În cel de-al treilea capitol se face vorbire de cadrul juridic general, organizarea juridico-canonică a Sfântului Munte, relațiile acestuia cu Biserica și statul, despre mănăstirile și monahii din Sfântul Munte, despre diferența dintre cele două moduri de viețuire: chinovitică și idioritmică. Tot aici am trecut în revistă și organizarea internă a schiturilor, chiliilor, chatismelor, colibelor pustnicești și, bineînțeles, a mănăstirilor, conform Chartei Statutare a Sfântului Munte din 1978, în vigoare şi astăzi. În cel de-al patrulea și cel mai consistent capitol am vorbit pe larg despre așezămintele românești în Sfântul Munte, căutând argumente la întrebarea: „de ce nu avem şi noi românii o mănăstire în Sfântul Munte?” Răspunsul nu poate fi greu de găsit dacă privim în istorie fără prejudecăţi! Capitolul al V-lea conține mărturii istoriografice din așezămintele românești, cu prezentarea a două figuri reprezentative ale românilor din Sfântul Munte: schimonahul Nectarie Crețu, cunoscut ca şi „privighetoarea Sfântului Munte”, mare protopsalt și autor de cântări bisericești, și schimonahul Irinarh Șișman, autorul monumentalei Istorii a Sfântului Munte în 12 volume din Biblioteca Schitului Prodromu. La sfârşit am adăugat trei anexe pe care le-am considerat a fi necesare a le încadra în acest volum: în prima se face vorbire despre o mică parte a cărților și manuscriselor românești de la Prodromu, studiate cu mult sârg și competentă dăruire de către vrednicul cărturar de la Mănăstirea Bistrița-Vâlcea, arhimandritul Veniamin Micle, cu a cărui bunăvoință și binecuvântare le-am publicat aici1 și căruia îi aduc pioase mulțumiri. Sfaturile și rugăciunile sfinției sale mi-au fost de mare ajutor în pregătirea prezentului material. 27

În cea de a doua anexă2, am făcut o trecere în revistă a contribuțiilor şi daniilor româneşti ce se regăsesc în documente aflate în diverse locuri din Sfântul Munte, începând de la biblioteca Protaton din Kareias și continuând cu toate celelalte douăzeci de mănăstiri și 12 schituri. În cea de a treia anexă am înfățișat câteva chipuri de călugări îmbunătăţiţi și sihaștri români care au făcut istorie în Muntele Sfânt prin înalta lor trăire duhovnicească. Având credința că această lucrare vine în întâmpinarea nevoii de informare a cititorilor, dar și a exigențelor unui public cât mai divers, ne exprimăm recunoștința față de toți cei care ne-au îndrumat și ne-au ajutat la întocmirea acestui volum. În primul rând, mulţumim cadrelor Universității „Al. Cuza” din Iași, în frunte cu decanul Facultăţii de Istorie, Prof. Univ. Dr. Petronel Zahariuc şi cercetătorul Dr. Sorin Iftimi, prodecanului de la Facultatea de Teologie din Constanţa Pr. Prof. Dr. Nichita Runcan, Pr. Prof. Dr. Ion Moldovean de la Facultatea de Teologie „Patriarhul Iustinian” din București, a cărui valoroasă lucrare despre Sfântul Munte ne-a fost de mare ajutor. De asemenea, mulţumim ÎPS Mitropolit Andrei, cu a cărui binecuvântare am plecat în anul 2009 în documentare la Sfântul Munte Athos. Tuturor celor care ne-au ajutat cu discreţie şi pe care nu-i putem aminti nominal din pricina mulţimii lor, rugăm pe Bunul Dumnezeu să le răsplătească după bunăvoinţa inimii lor.

28

CAP. I.

CADRUL GEOGRAFIC, ISTORIC ºI CULTURAL

I.1. Coordonate geografice

D

intre marile peninsule mediteraneene, Grecia pare a fi cea mai săracă. Solul ei sterp, capriciile climei, nu sunt prielnice pentru agricultură. Dar chiar în acest aspect nefavorabil vieţii, în această nenorocire funciară, grecii au reuşit de-a lungul istoriei să găsească o salvare, căci ea nu le îngăduie să dormiteze într-o viaţă plină de înlesniri. Aşezaţi de istorie pe un sol ingrat, ei au muncit din greu pentru a pune în valoare fiecare palmă de pământ fertil, defrişând pădurea, acoperind cu terase coastele deluroase şi cele stâncoase ale munţilor3. Aceasta este şi caracteristica fundamentală a vieţuitorilor din mănăstirile athonite. Sfântul Munte al Athosului este o peninsulă legată de acest pământ al Greciei în partea dinspre miazăzi, având în celelalte trei părţi ieşire la Marea Egee. Lungimea Sfântului Munte este de aproximativ 60 de km, în timp ce lăţimea variază între 12 şi 18 km. Altitudinea vârfului Athosului este de 2033 m. Suprafaţa peninsulei este de cca. 365 km pătraţi. Trăsătura cea mai caracteristică a acestei extreme înaintări a Balcanilor în Marea Egee şi Mediterană este predominanţa munţilor, care acoperă 85% din suprafaţa solului. Marea este prezentă pretutindeni, pătrunzând adânc în uscat, care se termină cel mai adesea prin faleze, ce adăpostesc nenumărate porturi. Ea constituie adevărata cale de comunicaţie, deoarece compartimentarea solului face ca legăturile terestre să fie anevoioase. Pe de altă parte, întreaga Eladă e înconjurată de insule ale căror creste sunt veritabile repere pentru navigaţie, iar micile porturi adăpostesc pitoreşti locuri ospitaliere pentru navigatori. Trebuie menţionat şi faptul că, în această zonă, marea este plină de primejdii, brăzdată de valuri năprasnice în anotimpurile reci, 29

măturată de vânturi de la miazănoapte în timpul verii, descumpănind mereu marinarii prin subitele ei accese de mânie. Clima Greciei este, în general, mediteraneană, iar în unele regiuni, precum Muntele Athos, clima este temperat-continentală, datorită structurii muntoase a solului. Acolo iernile sunt aspre şi verile deosebit de călduroase. Astfel, dacă la Atena temperatura variază în timpul anului, în medie, între 12 şi 38 de grade, în Athos putem întâlni temperaturi între –2 şi +42 de grade, dar căldura este mai suportabilă, din pricina vânturilor eleosiene şi prezenţei mării, cu briza ei binefăcătoare. Versantul ionian al Greciei continentale este acoperit de întinse păduri de stejar până la 1200 m altitudine, iar mai sus, de păduri de fagi, pini şi brazi. Pe înălţimile Peloponezului occidental cad ploi abundente, de unde şi bogăţia cursurilor de apă. La est de Munţii Pindului, numai munţii cei înalţi se bucură de precipitaţii în luna mai, destul de bogate de altfel, iar Muntele Olimp este acoperit de brazi şi castani. În schimb, coamele Athosului sunt înzăpezite până în luna mai, la fel ca şi cele ale Parnasului. Regiunile cele mai joase ale Greciei cunosc în sezonul cald o lungă şi neîndurătoare perioadă de secetă, ca şi cea mai mare parte a peninsulei Athos. Practic, în anotimpul cald, nu plouă niciodată. Vânturile contribuie şi ele la asprimea climei. Vara, presiunea scăzută a Mediteranei aspiră aerul Peninsulei Balcanice, făcând loc vânturilor de nord, care devastează zonele de câmpie şi mătură Marea Egee, alternând adesea cu răbufnirile arzătoare a vânturilor sirocco de provenienţă africană. Iarna se manifestă prin violente rafale de vânt, care răcesc brusc atmosfera. Câmpiile Greciei sunt înguste, iar caracterul excesiv al climei nu este prielnic agriculturii. În peninsula Athos, această îndeletnicire este practicată foarte puţin, din cauza solurilor pietroase, aşa că se găsesc doar culturi de viţă-de-vie şi măslini, dispuse pe terase, sporadice datorită puţinătăţii locurilor mai drepte. Pentru aceasta, s-a procedat de-a lungul sutelor de ani la terasarea muntelui sau a locurilor mai aşezate din zona litorală. Athosul se identifică cu toţi „Munţii lui Dumnezeu” în care Cel Preaînalt s-a descoperit oamenilor: Muntele Sion, Muntele Sinai, Carmelul, Muntele Măslinilor şi Golgota. El este asemenea tuturor acestor munţi unde „Domnul s-a odihnit întru Sfinţii Lui” (ps. 150,1) în „adunare de Dumnezei” (ps. 81,1). 30

„Să nu mor până ce nu văd Athosul” îşi doresc toţi călugării ortodocşi. Inspirat este cuvântul unui monah aghiorit, care spune că Muntele Athos este locul unde mulţi oameni se pocăiesc şi prin aceasta ei fac mereu: „bucurii în cer după cuvântul Scripturii” (Luca 15,7). Alături de nume precum „Sfântul Munte” şi „Grădina Maicii Domnului”, acest munte poartă şi apelativul de „Muntele Pocăinţei”. Uitându-se la Athos, care se înalţă falnic spre cer, lucrătorii acestei virtuţi sunt îndemnaţi, în chip firesc, să se străduiască a se ridica tot mai sus pe calea desăvârşirii, adică să atingă idealul pocăinţei depline. Athosul este însă şi Muntele „Schimbării la Faţă”, sărbătoarea cea mai caracteristică a acestui loc binecuvântat. I.2. Scurt istoric al Sfântului Munte

D

upă relatările lui Tucidide, Plutarh, Homer, Apolloniu şi ale altor autori antici, din timpurile cele mai vechi şi până la începutul secolului al III-lea î.Hr., au existat în zona Athosului diferite orăşele precum Sani, Thysson, Kleinai, Dion ş.a.. Treptat, aceste aşezări au dispărut, fără să putem şti ce s-a întâmplat cu ele4. După spusele lui Plutarh, arhitectul Stasikrate5 i-a propus lui Alexandru cel Mare, care avea de gând să construiască un oraş în care să-şi imortalizeze faima, să transforme Athosul în monument al lui Alexandru, spre slava măreţiei macedonene: „ţinând în mâna stângă un oraş: mulţimi de oameni, iar în cea dreaptă un râu ce duce la mare”. Dar Alexandru cel Mare n-a acceptat planul, spunându-i acestuia: „Lasă Muntele cum este. E de ajuns că împăratul şi-a eternizat semeţia săpând canal printr-însul”. El se referea, fără îndoială, la canalul pe care, în anul 481 î.Hr., Xerxes l-a poruncit inginerului său, Vouvaris, în expediţia pe care a pornit-o împotriva Eladei, cu 1200 de corăbii mari6, canal care există şi astăzi, fără a fi fost vreodată umplut cu apă şi folosit, delimitând simbolic peninsula de continent. Nu se ştie sigur când au venit primii monahi în Sfântul Munte Athos, dar se crede că ar fi venit odată cu Sfântul Apostol Ioan, care o însoţise pe Maica Domnului în călătoria sa spre Athos. Această versiune a legendei locului sugerează că încă de la începuturile erei creştine, au debarcat aici sihaştrii din Asia Mică, poate şi din Efes, unde propovăduia Sfântul Apostol Ioan, şi unde o formă a vieţii monahale, contemplative, începuse să se manifeste de timpuriu7. N-am putea preciza când apar primele elemente ale acestei vieţi monahale în Sfântul Munte, dar se pare că ele datează încă din timpul 31

împăratului Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.) şi al împăratului Teodosie cel Mic (408-450 d.Hr.)8. Faptul pare a fi verosimil, cu atât mai mult cu cât, în ciuda izolării lui, Athosul nu putea să rămână neinfluenţat de puterea cuceritoare a Creştinismului. În acest sens, este semnificativă imaginea simbolică a povestirii Sfântului Grigorie Palama, că la sosirea în Athos a Maicii Domnului, toţi idolii s-au prăbuşit cu putere în valurile mării. Cu toată apropierea lui de vechile centre creştine cu origine apostolică, de exemplu Filippi, Tesalonic, Bereea, Troia etc., Athosul nu ne-a păstrat, până la sfârşitul secolului al VIII-lea sau începutul secolului al IX–lea, atestări clare ale vieţii monahale. Este posibil însă ca ele să se fi pierdut din cauza multelor invazii barbare care s-au succedat prin aceste ţinuturi: slavi, avari, bulgari, arabi, ca să nu mai pomenim de piraţi, care, începând din secolul al VI-lea şi până în secolul al XIV-lea, roiau în jurul Athosului. Pe vremea împăratului Teodosie şi a soţiei sale, Pulheria (adică în jurul anului 395 d.Hr.), este foarte probabil să fi existat deja câteva aşezări monahale, care însă au fost pustiite de barbari9. Mai pe urmă, s-au construit multe aşezăminte, schituri, chilii şi colibe. Totuşi, arhimandritul Porfirie Uspenski, cel care a scris o monumentală istorie a Sfântului Munte, crede că în urma invaziei arabe asupra Macedoniei, dintre anii 670-676 d.Hr., împăratul bizantin Constantin Pogonatul ar fi dat Athosul în seama unor călugări. Iar aceasta ar fi prima dată certă când apar monahi în Muntele Athos10. Începând cu primele decenii ale secolului al IX-lea, monahismul aghiorit a intrat într-o nouă fază. Athosul îşi dobândeşte caracterul său de ţinut exclusiv monahal, cu graniţe bine determinate, cu organizare administrativă proprie şi cu capitala la Kareias11. Deja, în acest secol, din Sfântul Munte se profilează o serie de personalităţi duhovniceşti consemnate în izvoare documentare din arhive. Primul călugăr vestit care a atras în jurul său mulţi adepţi în Athos a fost Sfântul Petru Atonitul, despre care unii cred că ar fi trăit la finele secolului al VII-lea (681-734), iar alţii cred că a vieţuit în secolul al IX-lea. Mai sigură e ultima variantă, căci se pare că el a fost generalul bizantin de sub împăratul Teofil (827-842), care, după ce scapă din închisoarea Samara, unde-l aruncase ultimul împărat iconoclast, se retrage în Athos, într-o peşteră de lângă mănăstirea Ivirilor de azi, unde trăieşte 53 de ani în viaţă aspră, pustnicească şi bogată în minuni. Rătăcindu-se în munte, un vânător oarecare îi descoperă moaştele, pe care le pune în mănăstirea Sfântului Climent de Ivir, întemeiată 32

de acesta. Aşadar, este sigur faptul că pe la jumătatea secolului al IX-lea existau călugări în Athos. Scriitorul bizantin Genesios din secolul al X-lea, iar după el şi Teofan Continuatus, cel care scria cronica timpului din porunca lui Constantin Porfirogenetul − relatează că, la restabilirea cultului icoanelor, în 842, erau în Constantinopol o mulţime de călugări purtând pe străzi icoane sfinte; înclinăm a crede că unul dintre conducătorii călugărilor în procesiunea din Bizanţ a fost Sfântul Petru Atonitul. Pe la anul 869, cuviosul Eftimie din Tesalonic vine la Athos şi întâlneşte, în jurul istmului Akantic şi în Megali Vigla, pe doi monahi, Petru Atonitul şi Ioan Colovul (Ciuntul)12, stabilit în Athos în anul 867, vestit şi el pentru sfinţenia vieţii sale. Pilda Colovului a fost urmată şi de alţi pustnici, astfel că, în scurt timp, înălţimile munţilor au fost populate cu sihaştrii şi monahi, râvnitori de viaţă îngerească, prin post, priveghere şi rugăciune, în liniştea profundă a Sfântului Munte13. În viaţa Sfântului Eftimie, scrisă de ucenicul său Vasile, se spune că la venirea Sfântului Eftimie în Athos, acesta a întâlnit destui călugări pe la istmul Akantic. Unii scriitori îl şi socotesc pe cuviosul Eftimie al doilea întemeietor al monahismului athonit, după Sfântul Petru Atonitul. În anul 885, împăratul Vasile Macedoneanul dă un hrisov prin care Ioan Colovul şi ucenicii lui sunt opriţi de a-şi trece vitele în sud de Ierissos, Athosul rămânând ca locuinţă a călugărilor. Hărţuielile dintre coloviţi şi athoniţi au continuat în întreg secolul al X-lea. Pentru a se curma aceste certuri şi pentru a se unifica într-o instituţie monahală puternică, a trebuit să vină aici o personalitate importantă ca Sfântul Atanasie, adevăratul întemeietor a monahismului athonit. Sfântul Atanasie, după numele său din copilărie Avram, s-a născut la începutul secolului al X-lea, în Trebizonda. Rămas orfan de mic, el a fost crescut de o rudă a sa, un ofiţer. În Constantinopol, acesta a cunoscut pe vestitul călugăr Mihail Maleinos, şi pe nepoţii lui: generalul Nichifor Focas, mai pe urmă împărat (963-969), şi Leon, mare demnitar imperial, cei care, mai târziu, îl vor ajuta la refacerea monahismului athonit. Atras de viaţa cuvioasă pe care o ducea Mihail, Atanasie vine şi rămâne în Muntele Chimina, lângă părintele său duhovnicesc, unde se împrieteneşte cu credinciosul general Nichifor Focas, al cărui duhovnic devine în curând. Iniţiindu-se îndeajuns în viaţa monahală, pe care-o lăţise în jurul Constantinopolului, marele iconodul Teodor Studitul, Atanasie − care va fi auzit sigur că în Athos mai sunt monahi − a plecat cu un culion (scufie călugărească) a lui 33

Mihail ca binecuvântare şi cu două manuscrise, acesta fiind şi un caligraf distins. El se aşează în chilia pe care i-o rândui-se, la cererea lui Nichifor Focas, protosul Ştefan, conducătorul de atunci al Sfântului Munte, cum menţionează Atanasie însuşi în primul tipicon14. Atanasie din Trapezunt s-a stabilit la Athos în anul 963, înconjurat de coprovinciali, cărora li s-au adăugat apoi şi alţi reprezentanţi ai evlaviei din zona asiatică15. Generalul Nichifor Focas, trimis în expediţie contra arabilor din Creta (960-961), îl roagă printr-o scrisoare pe Sfântul Atanasie să-i vină în ajutor prin rugăciune, promiţându-i danii pentru a clădi o mănăstire, ca unul ce vrea şi el viaţa monahală, scârbit fiind de lume. Chiliile mănăstirii au fost gata până la 1 mai 963, când trimisul lui Focas îi aduce Sfântului Atanasie ajutoare bogate, precum şi vestea că generalul Nichifor a ajuns împărat şi s-a căsătorit, urmând ca pe 16 august să fie întronat. Atunci, Atanasie pleacă supărat la Constantinopol şi-l mustră că nu şi-a ţinut cuvântul de a deveni monah. Cu ajutoare şi mai mari, de la Nichifor şi de la fratele lui Leon, Atanasie clădi Katholiconul (biserica principală), apoi celelalte dependinţe. El mai primeşte şi o cutie cu moaşte sfinte şi o bucată din Lemnul Sfânt16. Numărul monahilor atraşi de personalitatea puternică a Sfântului Atanasie era la început de 80. Sfântul a fost pârât la împărat de către o delegaţie a celorlalţi monahi athoniţi, care se aflau acolo înaintea acestuia şi duceau o viaţă de aspră schimnicie, că le strică orânduielile şi schimbă duhul călugăresc. Atanasie a primit şi de la urmaşul lui Focas, Ion Tzimiskes, multe daruri în moşii, bani, sfinte moaşte, iar numărul monahilor a crescut la 120. Respectul pentru Sfântul Atanasie a crescut şi prin faptul că acesta a fost învrednicit de Dumnezeu să săvârşească multe minuni, cum a fost şi aceea a găsirii apei din locul numit azi „Agheasma”. Atraşi de faima lui Atanasie, vin în Athos o mulţime de monahi. Între ei se distinge boierul georgian Ioane de la curtea regelui David, împreună cu fiul său Eftimie. Mai târziu vine aici şi un văr de-al lui Ioane, Ion Tornikios, un mare general. Pentru că nu mai încăpeau în Lavră, Ion Eftimie şi Ion Tornikios se retrag la o oarecare depărtare spre nord de Marea Lavră17. Ca intim urmaş al Sfântului Atanasie era desemnat Ioan Ivirul. Printre cele dintâi mănăstiri care se adaugă Lavrei, se înscrie cea a Ivirilor, care îl pomeneşte ca întemeietor şi pe Ioan Tornikos, ivir şi el, şi pe Barasbatze, al cărui nume îi arată obârşia18. Despre Sfântul Atanasie mai găsim consemnată şi întâmplarea privind moartea sa, survenită cândva între 997 şi 1011. La această din 34

urmă dată este atestat urmaşul său Eustatie. Sfântul Atanasie voia să ridice la cupolă o piatră de boltă a zidurilor, când deodată se prăbuşi cu alţi 6 meşteri sub dărâmături. În secolul al XVIII-lea, el este aşezat în rândurile sfinţilor, iar Marea Lavră adoptă ca hram ziua de 5 iulie, când se prăznuieşte pomenirea Sfântului Atanasie. După cum am văzut, mai înainte de a veni Atanasie în Athos, existase o viaţă călugărească, ce avea un pronunţat caracter anahoret. Dar, între zidurile groase ale mănăstirii, cu daniile crescânde ale împăraţilor şi numărul mare al monahilor, anahoreţii nu vedea decât un semn de „îmburghezire” şi de călcare a predaniilor. Biograful lui Eftimie Ivirul spunea despre Atanasie că „zideşte case luxoase, strică vechile tradiţii de înfrânare şi parcă schimbă Athosul într-un ţinut lumesc, încât a izbucnit o mare ceartă între monahi”. Se cerea intervenţia împăratului pentru a se reveni la vechea rânduială. Astfel, Ion Tzimiskes trimite în Athos pe călugărul studit Eftimie, care formulează normele după care se va conduce de acum comunitatea călugărilor. Hotărârile luate de acesta însemnează consacrarea oficială şi extinderea peste întreg Athosul a concepţiei lui Atanasie. Ele au fost scrise pe piele de ţap în anul 970 şi se păstrează încă în arhiva Sfântului Munte, din Karies. Se poate spune că acestea formează primul tipicon al Athosului, codificând modul de vieţuire monahală. Potrivit acestui tipicon, călugării sunt de două feluri: cu viaţă de obşte şi pustnici19. Epoca de aur a monahismului athonit a avut loc între anii 963 şi 1453, când viaţa monahală de aici se desfăşura sub directa supraveghere şi întreţinere a împăraţilor bizantini20. Am văzut cum mulţi boieri georgieni au întemeiat, încă de pe vremea Lavrei, strălucitoarea „mănăstire a Ivirilor”, în anul 972. În ordine cronologică, înainte de anul 1000, a treia mănăstire înfiinţată este Vatopedu, întemeiată, cu permisiunea Sfântului Atanasie, de către doi fraţi din Adrianopol. Tot în acea vreme ia fiinţă şi mănăstirea Filoteu, menţionată în anul 992, într-un document al Marii Lavre. De la începutul secolului al XI-lea datează mănăstirea de lângă istmul Akantic, Esfigmenu. Contemporane mai sunt şi mănăstirile: Dochiariu, Xenofon şi Xiropotam. Ceva mai târziu (dar înainte de 1100), apar mănăstirile Karakalu şi Costamonitu. Pentru a întări autoritatea protosului în Sfântul Munte, împăratul Constantin Monomahul a dat, în anul 1046, un al II-lea tipicon. În secolul al XII-lea s-au mai înfiinţat o serie de mănăstiri, de această dată de origine slavă: Zografu (1100), Rusikon sau Sfântul Pantelimon (1143) şi Hilandar (1197)21. 35

În urma cuceririi Bizanţului de către latini (1204) , aceştia se aşează în Constantinopol, dar peninsula Chalcidică nu depindea, de acum înainte, de noul împărat, ci de regele italian din Salonic, ce a îngăduit baronilor şi episcopilor săi să îşi clădească castele în faţa zidurilor mănăstirilor, care trebuiau să plătească dajdii neobişnuite până atunci. Pe când episcopul catolic de Samaria (Sebastia) exercita drepturi episcopale la Athos, călugării intransigenţi aveau să sufere prigoniri şi închisoare din partea comandantului garnizoanei france, precum călugărul Macarie din „Muntele cel Bun”. În sfârşit, la 1210, după o nouă hotărâre pontificală, o garnizoană latină fu aşezată de împăratul Henric în castelul feudal din Morfono, sub un şef care depindea de Salonic. În cele din urmă, Athosul a scăpat însă şi de acesta, cum scăpă de uzurpaţia catalanului Berenguer d’Entenca. Apoi, după ce în aceste regiuni au fost înfrânţi „imperialii” greci din Epir, puterea trecu asupra ţarului din Târnovo, Ioan Asan. El încercă să impună supremaţia mitropolitului bulgar din Salonic, dar se izbi de opoziţia călugărilor athoniţi22. În arhivele Sfântului Munte se păstrează o serie de rapoarte în care monahii aghioriţi arată cum au fost supuşi la chinuri şi silnicii din partea împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul şi a partidei unioniste, în frunte cu patriarhul Ion Bekkos. „Călugării din Sfântul Munte n-au vrut să primească Unirea cu Biserica Romano-Catolică, pe care partida unionistă o săvârşise în anul 1274, la Lyon. Drept pedeapsă, armata, condusă de împărat şi împreună cu patriarhul, au debarcat în Athos şi, afară de mănăstirile Lavra şi Xiropotam, care îi primiră cu fast deosebit şi cu celebrarea liturghiei cu azimă, celelalte mănăstiri au fost pustiite, iar călugării au fost martirizaţi”23. Aceste fapte grave, pe care le recunosc chiar publicaţiile oficiale romano-catolice, ridicară un val de indignare în întreaga peninsulă a Sfântului Munte Athos. Toate revocările papale nu mai ajută la nimic şi încercările de unire şi supremaţie ale Vaticanului eşuează. Unirea devine astfel atât de odioasă, iar Vaticanul şi emisarii săi se dovedesc a fi atât de mari duşmani ai călugărilor athoniţi, încât papa Honorius al III-lea califică, în 1223, pe aceşti călugări ca „neascultători scaunului Apostolic şi rebeli”. Totuşi, Papa va încerca mereu să pună stăpânire pe Sfântul Munte, ştiind că prin el pune mâna pe una din redutele tari ale Ortodoxiei24. Istoricii catolici neagă veridicitatea acestor fapte, încercând să sugereze că rapoartele din Sfântul Munte confundă faptele întâmplate cu invazia celor 6000 de catalani catolici care au prădat Athosul, între anii 1307-130925. 36

Paleologii aduseseră cu ei nu numai trecătoare încercări de unire cu Roma, ci şi legătura cea mai strânsă cu Patriarhia Ecumenică, care, într-adevăr, timp de aproape 200 de ani, supusese Athosul necontenit pentru folosul şi prestigiul imperiului. De la început, după prada aventurierilor catalani, Athosul a fost sacrificat. Actul de la 1312 îl supune autorităţii „Bisericii celei Mari”26, în această înţelegere dintre împăratul Andronic al II-lea Paleologul şi Patriarhul Nifon I hotărându-se ca, de acum încolo, protosul să fie supus numai puterii Patriarhului. Din acest moment, treptat se va instaura în Sfântul Munte rânduiala idioritmică. În a doua jumătate al secolului al XV-lea, nou înfiinţatele mănăstiri Cutlumuş, Pantocrator, Sfântul Pavel, Grigoriu, Simonopetra şi Dionisiu, ca şi Stavronichita − care va apărea doar pe la 1540 − vor completa colegiul celor 20 de mănăstiri care stăpânesc acum întreg Athosul. Prin idioritmie (stil propriu de viaţă), treptat, începe să se diminueze importanţa a două din voturile călugăreşti, cel al sărăciei şi al ascultării. S-a susţinut că idioritmia s-a introdus din cauza vitregiilor vremii (piraţi, cruciaţi). În plus, putem adăuga şi dominaţia turcească, ce a despuiat mănăstirile de orice venit. În acest context, starea de lucruri ivită provoacă îngrijorări, de aceea protosul Dometie şi cu Grigorie, egumenul Lavrei, se plâng patriarhului ecumenic Antonie. Acesta dă, în luna mai, un tomos, pe care istoria îl consideră ca al III-lea tipicon al Sfântului Munte. El prevede că toţi egumenii mănăstirilor sunt datori a-l cinsti pe protos, plătindu-i, după posibilităţile fiecărei mănăstiri, un tribut anual, acesta urmând a fi folosit în interesele comunităţii athonite. Ca o întărire a acestui tipicon, împăratul Manuil Paleologul publică, în 1406, un hrisov prin care consfinţeşte starea de fapt a idioritmiei. Acesta este socotit ca al IV-lea tipicon, iar prin el călugării sunt învoiţi să moştenească, să câştige şi să transmită şi altora averea personală câştigată în viaţa de mănăstire27. Astfel, tipiconul prevedea: „întrucât la monahi se găsesc unele proprietăţi, o parte din rentă poate fi înstrăinată, să le folosească în viaţă, iar la moarte să fie ale mănăstirii”. Cu accentuarea „individualismului” material, idioritmia se încetăţeneşte la Sfântul Munte şi în tot Orientul28. Chiar înainte de căderea Constantinopolului (1453), Sfântul Munte Athos se supune de bunăvoie turcilor. Sultanul Murad al II-lea (14211451) îi acordă unele privilegii: să nu se stabilească mahomedani acolo, să nu aibă acces femeile ş.a.29. După căderea Constantinopolului (1453), 37

Sfântul Munte Athos a stat, mai bine de 500 de ani, sub stăpânire otomană. În urma unei convenţii încheiate între conducerea Athosului şi sultan, fiecare mănăstire plătea un bir anual către Poartă şi astfel Sfântul Munte rămânea liber şi practic neocupat de turci. Mai mult, turcii păzeau Athosul şi dădeau voie călugărilor din toate ţările ortodoxe să vină şi să se organizeze după propriile canoane. Acest lucru a permis monahismului athonit să reziste sub ocupaţia otomană şi să prospere, iar în perioada postbizantină, în secolele XV-XIX, grija întreţinerii Sfântului Munte şi a plătirii birurilor către Poartă a fost preluată de către cele două ţări româneşti, Moldova şi Tara Românească. Fără importantul ajutor material şi moral al ţărilor noastre, marile mănăstiri athonite, − care nu mai aveau fonduri să-şi plătească marele bir anual către turci şi nici alte venituri pentru întreţinere şi reparaţii − ar fi dispărut şi, odată cu ele, şi imensul tezaur spiritual şi cultural care se păstrează în Sfântul Munte. Dar grija Proniei Divine a intervenit la timp prin mila Ţărilor Române şi a salvat de la pustiire Athosul30. În urma introducerii idioritmiei, în mănăstiri au început să apară certuri pentru averi şi metoace. Văzând această stare de lucruri, o seamă de egumeni se plâng patriarhului ecumenic Ieremia al II-lea. Acesta trimite pe Silvestru în Athos să îndrepte lucrurile. Astfel, în 1574 apare şi sighilionul dat de către aceştia pentru revenirea la viaţa de obşte, care formează tipiconul al V-lea. Rezultatul a fost totuşi efemer: încă din anul 1660, conducerea din Karies era încredinţată unei comisii de proistameni, care luase în mână administrarea generală a Sfântului Munte în locul vechii instituţii a protosului. Importante pentru viaţa Sfântului Munte au fost hotărârile aduse în anul 1783 de patriarhul ecumenic Gavriil, hotărâri care formează tipiconul al VI-lea. Acesta, văzând multele peripeţii prin care au trecut lăcaşurile athonite, fixează o epitropie din patru membri aleşi dintre delegaţii celor 20 de mănăstiri. Mănăstirile sunt împărţite în cinci tetrade. Durata Epistasiei e de un an. Ea e organul executiv al comunităţii, compusă din cei 20 de delegaţi ai mănăstirilor. Tipiconul mai prevedea oprirea călugărilor de a părăsi Sfântul Munte fără a se justifica în faţa Epistasei. Ca rezultat al tipiconului din 1783, unsprezece mănăstiri revin, în decurs de un secol, la viaţa de obşte. Celelalte rămân pe mai departe idioritmice31. „O dispoziţie nouă – ivită în urma conflictelor greco-ruse de la finele veacului al XIX-lea − este aceea că nu se mai poate înfiinţa pe viitor nici o mănăstire nouă. În acest sens, 38

regulamentul din 1924, azi în vigoare, este doar o compilaţie după cele dinainte”32. În anii 1821-1832, Aghion Oros a avut o participare importantă în revoluţia naţională, „întărind-o economic prin vânzarea şi valorificarea preţioaselor comori ce erau păstrate până atunci în mănăstiri”33. După unirea Principatelor Române (1859) şi după secularizarea averilor mănăstireşti (1863), ajutoarele româneşti în afara hotarelor ţării încetează. „În anul 1912, Muntele Athos intră sub tutela şi administraţia Greciei, eliberându-se astfel de sub protectoratul Turciei, după cinci secole de ocupaţie; în anul 1923 protectoratul Greciei este recunoscut de Marile Puteri prin Tratatul de la Londra”34. Foarte interesantă este declaraţia guvernatorului turc al Athosului care, adresându-se unui ziarist francez, în ajunul eliberării Athosului de către Grecia, în 1912 afirma că: „Sub guvernarea noastră ei s-au bucurat de aceeaşi libertate, chiar de mai multă libertate decât sub împăraţii bizantini… Cu siguranţă ne vor regreta, Monsieur!”. Demnitarul turc avea, în general, multă dreptate. În afara câtorva perioade mai grele, de după războiul grec de independenţă din 1821, sultanii „au respectat întotdeauna drepturile sfinţilor din Athos”35. După Primul Război Mondial, mănăstirilor athonite li s-a recunoscut autonomia în cadrul statului suveran grec, prin Tratatul de la Sevres, din 1920 (ratificat la Lausanne în 1923). Din punct de vedere spiritual Athosul a rămas sub conducerea Patriarhului ecumenic. Reglementarea administrării Sfântului Munte Athos a fost precizată prin Charta constituţională aprobată de adunarea călugărilor la 10 mai 1924 şi completată prin Decretul guvernului grec din 10 septembrie 1926, care acordau guvernatorului Muntelui Athos puteri administrative. Guvernul grec a promulgat, la 20 februarie 1969, o nouă legislaţie cu privire la Muntele Athos, prin care se acorda guvernatorului dreptul de a putea efectua percheziţii şi controale înăuntrul mănăstirilor, pentru a putea asigura astfel protecţia comorilor mănăstirilor, a operelor de artă şi a manuscriselor pe care le deţin mănăstirile36. Constituţia greacă prevedea, cu privire la administrarea Muntelui Athos (art. 122), că Peninsula Athos formează teritoriul Muntelui Athos şi se constituie în conformitate cu vechiul său statut privilegiat, ca parte descentralizată a statului grec a cărui suveranitate asupra acestui teritoriu rămâne intactă. Toţi cei ce duc viaţă monastică în Muntele Athos dobândesc, îndată ce sunt admişi ca novici sau monahi, naţionalitate greacă, fără nici un fel de formalitate în plus. 39

Muntele Athos este administrat, în conformitate cu statutul său, de cele 20 de Mănăstiri, între care este împărţită întreaga peninsulă Athos, al cărei sol este inalienabil. Administraţia este exercitată prin reprezentanţii mănăstirilor care formează Sfânta Comunitate. Este cu desăvârşire interzisă orice modificare a sistemului administrativ sau a numărului de mănăstiri din Muntele Athos. Stabilirea neortodocşilor sau a schismaticilor în Muntele Athos este interzisă cu desăvârşire. Precizarea în detaliu a regimului Muntelui Athos se face prin Charta Constituţională a Muntelui, care este redactată şi votată de cele 20 de mănăstiri, cu colaborarea reprezentantului statului şi ratificată de Patriarhia Ecumenică şi de Camera Deputaţilor a Statului Grec. Comunitatea monahală de la Munte Athos este aşezată sub supravegherea Patriarhiei Ecumenice din punct de vedere spiritual, iar din punct de vedere administrativ sub supravegherea Statului Grec, căruia îi revine în chip executiv menţinerea ordinii şi a securităţii publice. Puterile menţionate ale statului sunt exercitate în limitele Chartei Constituţionale a Muntelui printr-un guvernator, ale cărui drepturi şi datorii sunt precizate prin lege. De asemenea, sunt precizate prin lege puterea judiciară, ca şi prerogativele vamale şi fiscale pentru Athos, exercitate de către autorităţile mănăstireşti şi de către Sfânta Comunitate37. În urma celui de-al II-lea Război Mondial, dificultăţile economice prin care trec mănăstirile din Sfântul Munte se fac din ce în ce mai simţite. Aceasta se întâmplă de pe urma faptului că aproape toate proprietăţile mănăstireşti din afara peninsulei athonite au fost expropriate38. Numărul monahilor a variat de-a lungul secolelor. Astfel la sfârşitul secolului al X-lea era de 1000, iar în anul 1020 era de 3000. După 30 de ani, numărul călugărilor era de 6000, numărul aşezămintelor monahale fiind de 180. După căderea Constantinopolului (1453) numărul călugărilor a scăzut la 1500. În anul 1920, numărul călugărilor aflaţi în evidenţe era următorul: ruşi 4800; greci 3900; români 500; bulgari 500; sârbi 150; georgieni 50. Din 1920 până în 1970 numărul călugărilor a scăzut de la 10000 la 1146. În anul 2004 erau 2500 de călugări. Numărul actual al mănăstirilor este de 20, iar schituri sunt 12. Numărul chiliilor nu se ştie exact deoarece au fost foarte multe părăsite şi s-au dărâmat, fiind estimat la circa 20039. 40

Peninsula Athos văzută de pe Vârful Athon, la 2033 m

Mănăstirea Iviron (ţărmul lui Kliment) şi icoana făcătoare de minuni „Portarissa” 41

Frescă în pridvorul Schitului Prodromu, reprezentând cele 20 de mănăstiri din Athos

42

Luptele Eteriei împotriva turcilor (Bucureşti, 1821)

Cetatea Dâmboviţei - Bucureşti, imagine din epoca medievală

43

Călugăr în rugăciune

Călugăr citind Canoanele

44

CAP. II.

EVOLU|IA A}EZ[MINTELOR MONAHALE DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

II.1. Caracterul interortodox al Muntelui Athos

D

in punct de vedere istoric, începuturile monahismului la Muntele Athos sunt învăluite în legendă. Tradiţia fixează originile vieţii monahale la Athos în timpul împăraţilor Constantin cel Mare (313-337) şi Teodosie (408-434), când se crede că s-au aşezat aici primii călugări. Cucerirea Palestinei (638) şi a Egiptului (640) de către arabi, a determinat pe unii călugări din aceste ţări să se refugieze la Muntele Athos. Disputele şi luptele iconoclaste din secolele al VIII-lea şi al IX-lea au făcut, de asemenea, ca mulţi călugări din Imperiul bizantin să se retragă la Athos. Datorită caracterului multinaţional al Imperiului bizantin, precum şi faptului că aşezămintele athonite datează dintr-un timp când creştinii din Răsărit şi din Apus comunicau în credinţă, s-au aşezat la Muntele Athos şi au vieţuit împreună, călugări greci, georgieni, sirieni, ruşi, bulgari, sârbi, români şi într-o vreme, latini din Occident (benedictini, amalfieni). Astfel, în curgerea veacurilor, populaţia monahală a Athosului a sporit mereu, fiind alcătuită nu numai din reprezentanţi ai popoarelor din cuprinsul Imperiului bizantin, ci şi din cei ai popoarelor creştine din afara acestui Imperiu. Cu toată oscilaţia lor numerică, monahi de diferite neamuri n-au lipsit niciodată de la Sfântul Munte, atât în vremea Imperiului bizantin, cât şi de atunci şi până astăzi. Orice discriminări şi deosebiri naţionale au fost întotdeauna interzise, Sfântul Munte având prin excelenţă un caracter panortodox. Stăpânirile politice succesive asupra Athosului (bizantină, latină, bulgară, sârbă, otomană) au lăsat neatins acest caracter şi nici o măsură dinăuntru sau din afară n-a oprit pe călugări, indiferent de naţionalitate, să vină la Athos şi să 45

aibă aşezări monahale dobândite ca proprietăţi, să slujească şi să scrie în limba proprie, să păstreze legături cu Biserica şi neamul lor. Sfântul Munte a devenit centrul monahal multinaţional şi internaţional nu numai prin populaţia lui, ci şi prin grija şi contribuţia popoarelor şi Patriarhiilor Ortodoxe pentru ridicarea şi întreţinerea aşezămintelor athonite, având acest caracter panortodox, sau mai bine zis caracter ortodox ecumenic, care este o trăsătură proprie şi necesară Sfântului Munte, datorită căreia a putut să se afirme şi să dăinuie până acum, depăşind perioadele de criză ale elenismului bizantin şi post bizantin. Aşadar, caracterul interortodox al Sfântului Munte nu se poate contesta şi nici desfiinţa deoarece este strâns legat de natura Ortodoxiei şi de specificul monahismului athonit. II.2. Întemeierea aşezămintelor monahale

C

ălugării de la Athos au vieţuit la început izolat, apoi s-au grupat treptat în jurul unui avvă (călugăr mai în vârstă) şi au întemeiat primele aşezări monahale sub formă de mici sihăstrii, cu viaţă anahoretică şi eremitică. Primele aşezări mănăstireşti de la Muntele Athos datează din secolul al X-lea. Cea mai veche mănăstire este Marea Lavră, întemeiată de Sfântul Atanasie Athonitul (930-1004), în anul 963, sub împăratul Nichifor Focas. Contemporan cu el a fost Sfântul Pavel Athonitul, care a ridicat mănăstirea Sfântul Pavel. Tot din vremea Sfântul Atanasie datează şi mănăstirea Iviron, a georgienilor sau gruzinilor, zidită la anul 972. Celelalte mănăstiri au fost înălţate ulterior, după modelul Marei Lavre, între secolele X şi XIV. Unele dintre aceste aşezări monahale au dobândit cu timpul titlu de „mănăstiri mari” sau „principale”, grupând în jurul lor numeroase alte aşezări mai mici, numite schituri, chilii, colibe, catisme, mondrii, titlu de „mănăstire mare” atrăgând după sine şi unele drepturi şi înlesniri. În decursul vremii, numărul mănăstirilor mari a variat după împrejurări, evenimente şi influenţe politice. Unele dintre mănăstirile vechi s-au desfiinţat, au dispărut sau au fost asimilate de altele mai noi. Deşi nu se ştie precis câte mănăstiri vor fi fost la Muntele Athos pe vremea Sfântul Atanasie, se pare că numărul lor era destul de mare, pentru că primul Tipicon (972), ce stabilea normele de convieţuire athonită, a fost semnat, pe lângă Atanasie, de încă 44 egumeni şi alţi monahi, 59 în total. Aceasta înseamnă că au existat cel puţin 45 de 46

mănăstiri. Tipiconul II (1046) cuprinde însemnarea că pentru alcătuirea lui s-au adunat în Marea Lavră, egumenii a peste 180 de mănăstiri! Pentru veacul al XIII-lea se cunosc 100 de mănăstiri. Mai târziu, la 1394, preambulul Tipiconului III aminteşte doar 25, pentru că în veacurile XV şi XVI ele să scadă la 19 şi abia la 1545 numărul mănăstirilor mari să se ridice la 20. Acelaşi număr de mănăstiri îl găsim şi în Tipiconul de la 1783 şi de atunci încoace încontinuu. Tradiţia şi documentele nu pledează prin urmare pentru menţinerea neştribită a numărului de „mănăstiri mari” la Athos, cu anumite drepturi şi prerogative. Nici un tipicon, hrisov imperial, ori sighilion patriarhal cunoscut nu fixează şi nu limitează pentru totdeauna numărul mănăstirilor, o astfel de delimitare nefiind întemeiată pe un drept real, ci, dimpotrivă, firesc este ca numărul mănăstirilor să poată creşte sau scădea în viitor, aşa cum a fost şi în trecut. Mănăstirile mari, sau principale, au dobândit o ordine ierarhică respectată riguros. Unele au devenit „foarte mari” (Lavra şi Vatoped), altele „mari” (Iviron, Dionisiu), iar celelalte „mici”. Anumite privilegii şi drepturi ilustrează această deosebire în sânul lor. Se ştie că ordinea ierarhică a mănăstirilor mari a variat şi ea în decursul timpului. Cea dintâi ierarhizare cunoscută este cea făcută prin Tipiconul III (1394), desigur, pe baza unei tradiţii athonite, iar ordinea socotită azi definitivă a început a se fixa în veacul al XVI-lea, la 1574. De la o ierarhizare la alta s-au făcut schimbări în ordinea mănăstirilor, ceea ce arată caracterul relativ şi convenţional al ierarhiei lor. În prezent la Athos sunt 20 de mănăstiri „principale” sau „suverane”, cărora le aparţine teritoriul şi conducerea Muntelui Athos. Dintre acestea, 17 sunt greceşti şi câte una rusească, sârbească şi bulgărească. Suprafaţa Athosului este repartizată în 20 de părţi, inegale ca întindere, după numărul mănăstirilor principale. Marea Lavră are cea mai întinsă suprafaţă din Muntele Athos. Fiecare mănăstire dispune liber de suprafaţa de teren care-i revine, administrând-o după propriile principii. În afara celor 20 de mănăstiri principale, în Athos sunt şi 8 schituri, dintre care 3 ruseşti, 2 greceşti, 2 româneşti şi unul bulgăresc. Pe lângă mănăstiri şi schituri, în Athos se mai află şi cca 200 de chilii − care au doi, trei sau mai mulţi monahi − răspândite pe tot muntele. Unele dintre aceste chilii au paraclis, au şi câte 10-20 de camere, fiind adevărate schituri, cu livezi şi teren arabil în jurul lor. O mare parte dintre ele sunt astăzi pustii. 47

În Athos se mai află şi multe colibe, precum şi vreo câteva mici sihăstrii, în majoritate greceşti, unde s-au retras călugării iubitori de isihie. Schiturile, chiliile, colibele şi celelalte aşezări monahale, în număr de peste 700, stau sub controlul şi administraţia mănăstirilor pe teritoriul cărora se află. Ele nu dispun liber de averea lor şi nici nu participă la conducerea Sfântului Munte. Raporturile jurisdicţionale dintre mănăstirile principale şi celelalte aşezări monahale, considerate dependenţe ale lor, sunt despotice, iar cele relative la proprietate au la bază o concepţie medievală, exprimată prin adevărate contracte embaticare de vânzare-cumpărare, care face dintr-o chilie sau colibă o anexă a mănăstirii, un obiect pe care aceasta îl poate negocia la nesfârşit. II.3. Modul de viaţă canonic

L

a început, călugării athoniţi au vieţuit, în majoritatea lor, după stilul idioritmic (viaţă de sine). Stilul chinovial (viaţa de obşte) a fost introdus la Athos de Sfântul Atanasie, care l-a impus în sânul Lavrei sale, fiind apoi acceptat, alături de cel idioritmic, şi de alţi călugări athoniţi. Cele două stiluri de viaţă idioritmic şi chinovial, cu vremea au dus la dispute între monahi, determinând autoritatea laică şi cea bisericească să intervină cu unele reglementări, numite Tipicoane. De la anul 972 şi până la 1911 se cunosc opt tipicoane date de diferiţi împăraţi şi patriarhi. De la primul Tipicon (972), când a fost acceptat, stilul chinovial s-a afirmat tot mai mult, devenind preponderent şi menţinându-se până la anul 1394, când, prin Tipiconul III s-au creat posibilităţi de dezvoltare a stilului idioritmic, pe care l-a favorizat apoi şi Tipiconul IV (1406), întrucât de la această dată el devine preponderent. Această situaţie a durat până la 1783, când, prin Tipiconul VI, stilul chinovial a fost din nou impus respectului comunităţii athonite, într-un fel care i-a asigurat întâietatea de atunci încoace, aşa încât el este şi acum practicat în toate cele 20 de mănăstiri existente. Regulamentele care astăzi sunt în vigoare nu îngăduie transformarea din stilul chinovitic în stil idioritmic, în timp ce idioritmia poate trece în chinovie, dacă aceasta este cerută de toţi monahii respectivi.

48

II.4. Conducerea internă

C

omunitatea athonită s-a condus iniţial după vechile rânduieli ale vieţii monahale. Până spre veacul al XVII-lea, conducătorul suprem, cu jurisdicţie civilă şi bisericească asupra Athosului, a fost Protosul, un stareţ comun, care era ales iniţial de toată obştea athonită, iar apoi numai de către egumeni şi cei mai de seamă călugări (proiestoşi). Protosul era ajutat de două organe de conducere: Sinaxa (sau Chinotita), un consiliu format la început dintr-un număr mai restrâns de egumeni, apoi de toţi egumenii athoniţi, şi Epitropia (sau Sinaxa Mică), formată din 3-4 egumeni, un proegumen şi câţiva epitropi. Între secolele XI-XIV, protosul era arhiereu, hirotonit de patriarhul din Constantinopol. Funcţia Protosului decăzând spre finele veacului al XVII-lea, a început să fie înlocuită treptat printr-o conducere colectivă, alcătuită din reprezentanţii – de regulă egumeni − ai celor 20 de mănăstiri, denumiţi iniţial proiestoşi şi apoi epistaţi (întâi-stătători). Cei 20 de epistaţi, împărţiţi în 5 grupe de câte 4 epistaţi, au alcătuit o epitropie, denumită Epistasia, care a preluat conducerea, exercitând-o prin rotaţie, în fiecare an, de la 1 iunie până la sfârşitul lunii mai a anului următor. Fiecare grup de 4 epistaţi se aflau la conducere timp de un an şi reveneau după 5 ani. Cei 4 epistaţi ai fiecărui grup aleg din sânul lor un preşedinte, care ţine cârja Primatului şi poartă titlul de Protoepistat sau Protosul Sfântului Munte. Epistasia, organizată formal din Tipiconul de la 1783, şi-a dobândit cu vremea numele de „Sfânta Epistasie” şi s-a păstrat până astăzi, devenind organul permanent de conducere cu putere executivă. Ca organ administrativ permanent superior Epistasiei, funcţionează Adunarea Extraordinară (sau Sfânta Sinaxă), formată din reprezentanţii celor 20 de mănăstiri, iar ca suprem organ legislativ şi judecătoresc, Dubla Adunare Bianuală, sau Sinaxa Dublă Extraordinară, care se întruneşte de două ori pe an, în orăşelul Karyes (Careia) – capitala Athosului − pentru a decide în problemele majore ale comunităţii.

49

CAP. III.

STATUTUL JURIDICO-CANONIC AL A}EZ[MINTELOR MONAHALE DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

III.1. Cadrul juridic general 40

A

vându-şi izvoarele în cele opt tipicoane elaborate de-a lungul istoriei, în hrisoavele imperiale şi firmanele sultanilor, în Regulamente generale în vigoare şi în vechile instituţii şi Regimuri monahale, actualul statut juridico-canonic (Carta Statutară) a fost aprobat pe data de 10 mai 1924. Prin aprobarea de către Sfânta Adunare Extraordinară Dublă a celor douăzeci de mănăstiri, includerea ei într-un capitol special al Constituţiei Greciei moderne şi validat de către organismele internaţionale de drept, această Cartă statutară a Sfântului Munte Athos pare a fi validată, consfinţită, în actuala formă pentru eternitate. Această Cartă nu rezervă un loc şi nu recunoaşte vreun drept cuvenit românilor. Ţările Române au contribuit mai bine de cinci secole la menţinerea mănăstirilor comunităţii athontie, prin danii în bani şi alte bunuri materiale. În pofida acestor merite istorice, călugării români nu au dreptul, potrivit actualelor reglementări, la o mănăstire proprie. Dar ce este de fapt această Chartă statutară? Ea defineşte, conform Constituţiei Greciei din 1926, autoritatea administrativă a Sfântului Munte Athos, care este cu un regim de autonomie deplină în cadrul statului grec. Deşi Athosul are o administraţie proprie, el este considerat ca parte a Statului Elen, care îşi menţine o suveranitate intangibilă asupra Sfântului Munte. Toţi cei care duc viaţă monahală în cadrul acestuia, ca novici sau ca monahi, dobândesc cetăţenia elenă fără vreo altă formalitate. Sfântul Munte, în conformitate cu regimul său, este administrat de cele douăzeci de sfinte mănăstiri ale acestuia, în proprietatea cărora 50

este distribuită întreaga peninsulă a Athosului, al cărui teritoriu este inalienabil. Conducerea este exercitată prin reprezentanţii mănăstirilor acestuia, care se constituie în Sfânta Chinotită (comunitate), care este organul colectiv de conducere a Sfântului Munte. Nu este permisă absolut nici o schimbare a sistemului administrativ sau a numărului de mănăstiri ale Sfântului Munte, nici a ordinii ierarhice a acestora sau a relaţiilor lor cu celelalte aşezăminte dependente de ele; este interzisă instalarea pe teritoriul Athonit a celor de altă credinţă sau a schismaticilor. Stabilirea amănunţită a regimurilor athonite şi a modului cum funcţionează acestea se face prin Charta Statutară pe care o redactează şi o votează cele douăzeci de mănăstiri, în colaborare cu reprezentantul Statului şi pe care o ratifică Patriarhia Ecumenică şi Parlamentul Elen. În ceea ce priveşte respectarea regimului juridico-canonic al Sfântului Munte Athos privind latura administrativă, acesta se află sub supravegherea Statului Elen, iar în ce priveşte latura duhovnicească sub înalta supraveghere a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Păstrarea ordinii publice şi a siguranţei (vamă, grăniceri, etc.) sunt asigurate de către Statul grec, prin reprezentantul său guvernatorul local, care ţine, însă, de Ministerul de Externe (!). Conform articolelor 109 şi 111 din Constituţia Elenă (1926), acesta are unele drepturi şi îndatoriri privind exercitarea puterilor statului, dar puterea judecătorească este exercitată de autorităţile mănăstireşti şi de Sfânta Chinotită, iar Sfântul Munte are unele avantaje vamale şi fiscale stabilite prin lege. Astfel, produsele realizate în Sfântul Munte Athos sunt scutite de orice impozit pe venitul funciar sau de oricare impozit direct de acest fel. Transferul şi veniturile obţinute de pe urma oricăror bunuri deţinute, aflate în Sfântul Munte, sunt scutite de orice fel de impozit. De scutire se bucură şi lucrătorii artizani (pentru lucrurile de mână – rucodelii), nu însă şi cei care profesează comerţul în interiorul peninsulei Sfântului Munte. Monahii care vieţuiesc în Sfântul Munte sunt scutiţi de impozit de consum, care vizează produsele realizate pe plan local. De asemenea, sunt scutite de taxele de timbru toate contractele care privesc cedarea drepturilor asupra proprietăţilor imobiliare aflate în interiorul Sfântul Munte. Fiind o republică monahală autonomă, toate problemele de ordin juridico-canonic sunt statuate în Charta Statutară a Sfântului Munte. Orice problemă care priveşte interesele generale ale acesteia fiind 51

discutată în Adunarea generală a celor 20 de membri, alcătuită din întâistătătorii şi egumenii celor 20 de Sfinte Mănăstiri, întrunită de două ori pe an în urma invitaţiei formale a Sfintei Chinotite, care are dreptul să voteze dispoziţii reglementative care nu se află în contradicţie cu Charta statuară. Aceste dispoziţii se aduc la cunoştinţă Administratorului, se validează de către Ministerul competent, cu excepţia celor de natură pur duhovnicească, ce sunt comunicate spre aprobare Patriarhiei Ecumenice. În Sfântul Munte justiţia este exercitată − în ceea ce priveşte contravenţiile de natură bisericească şi cele care au legătură cu acestea sau orice dispută echivalentă − de către Sinaxele (Adunările) mănăstireşti şi cele „de bătrâni”, de către Sfânta Chinotită şi de către Exharhia Patriarhiei Ecumenice împreună cu Adunarea bianuală. Asupra abaterilor care ţin de legea penală ordinară, în afară de contravenţii, au competenţe Tribunalele penale din Tesalonic şi Atena. Nimeni nu este judecat fără a fi audiat, nici o pedeapsă nu se impune fără a fi fundamentată pe Lege sau pe Sfintele Canoane şi nimeni nu este privat fără voie de judecătorul său firesc. Mai este demn de menţionat faptul că Hotărârile judecătoreşti emise conform celor arătate mai sus se execută numai prin ordin al Administratorului Sfântul Munte şi prin organele aflate în subordinea sa, în colaborare cu unul din membrii Epistasiei (organul executiv al Sfintei Chinotite). Pedepsele de natură bisericească se execută fără intervenţia autorităţilor lumeşti, fiind însă întotdeauna aduse la cunoştinţa acestora. Competenţa judecătorească athonită se reglementează de către Sinaxele mănăstireşti şi Consiliile de bătrâni (Gherontas), care se constituie regulamentar şi au în frunte un „preşedinte” cunoscător în ale dreptului canonic şi civil. Sfânta Chinotită este cea împuternicită să judece diferendele frontaliere dintre mănăstiri, sau dintre acestea şi vreo unitate dependentă de ea (schituri, chilii, colibe). De asemenea, aceasta judecă apelurile împotriva Hotărârilor Mănăstireşti sau de Adunarea Bătrânilor (Gheronti). Contravenţiilor care se săvârşesc în Kareias se judecă de către Sfânta Epistasie. Apelurile împotriva Sfintei Chinotite se judecă de către Patriarhul Ecumenic împreună cu Sfântul Sinod. Mai menţionăm că înscrisurile emise de către Sfânta Chinotită sau de către autorităţile mănăstireşti, ca şi scrisorile de împuternicire aprobate de către Sfânta Epistasie, se bucură de validitate deplină, asemenea actelor publice, înaintea tuturor autorităţilor statului elen. 52

III.2. Organizarea juridico-canonică a Sfântului Munte Athos

C

onsiderăm necesar la acest punct al lucrării noastre să evidenţiem câteva elemente specifice ale organizării vieţii monastice din Sfântului Munte, având ca bază bibliografică în primul rând lucrarea lui Teodor Bodogaie41 apărută la Sibiu, apoi lucrarea din anul 1986 a regretarului istoric român Petru Năsturel42 cu bogata-i bibliografie din lucrarea de referinţă, lucrarea părintelui prof. dr. Ioan Moldoveanu43, precum şi Carta statutară a Sfântului Munte Athos.44 III.2.1. Constituirea Sfântului Munte Athos şi relaţia acestuia cu Biserica şi cu Statul

S

fântul Munte este constituit din douăzeci de Mănăstiri suverane, împărăteşti, patriarhale şi stavropegice dispuse, conform tradiţiei, în următoarea ordine ierarhică: 1. Mănăstirea Marea Lavră Înfiinţată în anul 963 de Sf. Athanasie Athonitul, cu ajutorul împăratului bizantin Nichifor Focas şi a urmaşului acestuia Ioan Tzimikis. Hramul mănăstirii: „Sf. Athanasie Athonitul ” – Ca personalităţi, de-a lungul timpului, aici s-au închinoviat 27 de patriarhi, 150 de arhierei, 168 de egumeni, 3400 de icromonahi, 45 de diaconi şi 14.000 de monahi. Sunt 60 de sfinţi ai Bisericii care au trăit o perioadă de timp în această sfântă mănăstire din care amintim pe Sf. Grigorie Paloma, Sf. Nil Izvorâtorul de Mir, Ioan Cucuzel şi Cuviosul David din Evia. Aici se păstrează o bucată din Lemnul Sfintei Cruci, dăruită Sf. Athanasie de împăratul Nichifor Focas, iar ca sfinte moaşte Cinstitul cap al Sf. Vasilie cel Mare, al Sf. Mihail Episcopul Sinadelor, al Marelui Mucenic Eustratie, al Sf. Grigorie al Armeniei. De asemenea, moaşte ale Sf. Ioan Gură de Aur, Ioan Cucuzel, Nil Izvorâtorul de Mir şi al altor Sfinţi Lavrioţi, precum şi ale ctitorului Sf. Athanasie Athonitul şi crucea de fier şi toiagul acestuia. Icoane făcătoare de minuni: Icoana Maicii Domnului „Eleovritissa” (Izvorâtoare de untdelemn) – în curte între arhondaric şi trapeză, Icoana Sf. Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian, Icoana Maicii Domnului de la Peştera Sf. Athanasie, Icoana Maicii Domnului. „Economa”. Tot aici se află şi mormântul Sf. Athanasie Athonitul unde se săvârşesc multe minuni. 53

– Icoana Maicii Domnului „Economa” – aflată în Biserica Mare; – Toiagul şi crucea de fier de 3 kg ale Sf. Atanasie; – Icoana Maicii Domnului „Portăriţa” („Împuşcata”) de la poarta principală; – Icoana Maicii Domnului din Trapeză (minunea de la „Aghiasma”); – Fresca reprezentând minunea cu vasele de lut pline din pivniţă, ce au fost umplute după întâlnirea cu Sf. Athanasie la izvor (Aghiasma), pe vreme de secetă şi foamete mare, la zidirea Bisericii Mari; – Paraclisul „Intrarea Maicii Domnului în biserică” – icoana „Cucuzeliţa”, din sec. XIII; – Sf. Moaşte – lemnul Sf. Cruci – parte; o parte din capul Sf. Ioan Botezătorul şi a Sf. Arhidiacon Ştefan; capul Sf. Vasilie cel Mare, a Sf. Mihail al Sinadelor, a Sf. Nil - Izvorâtorul de mir, a Sf. Ioan Cucuzel, mâna dreaptă a Sf. Ap. Andrei, mâna stângă a Sf. Ioan Gură de Aur, mâna dreaptă a Sf. Nectarie de la Eghina. – Schituri şi chilii dependente: – „Schitul Sfânta Ana” cel mai mare şi mai vechi schit din Sfântul Munte; – Aşezământul „Sf. Ana Mică”, alcătuit din şapte chilli care aparţin tot de Schitul „Sf. Ana”, majoritatea vieţuitorilor fiind români. Modul de viaţă este cel idioritmic; - „Karulia”, aşezată la poalele Muntelui Carmel, chiar deasupra mării şi cuprinde mai multe chilii pustniceşti din care astăzi mai sunt locuite doar şase; - „Katunakia” (cuibul), vestit prin faptul că aici se află o chilie a „Danieleilor” – protopsalţii Sf. Munte. 22 colibe sunt locuite astăzi de peste 30 de monahi. Aici se află Sihăstria Cuviosului Efrem Sirul. Aici s-au nevoit cuviosul Paisie Aghioritul, precum şi stareţul Efrem Katunakiotul, un mare nevoitor şi practicant al „Rugăciunii minţii”; – „Sf. Vasile” – într-una dintre chiliile acestui aşezământ monahal s-a nevoit o perioadă de timp şi Sf. Paisie Velicikovski, precum şi stareţul Iosif Isihastal; –„Kerasia”(„Cireaşa”) – un aşezământ monahal format din 12 chilii, considerat cea mai veche aşezare pustnicească, situat de cealaltă parte a Muntelui Carmel. Aici s-a nevoit cuviosul Hagi Gheorghe; – Schitul „Kavsokalivia” – situat pe latura de S-E a Muntelui, este locul unde s-a nevoit renumitul isihast Maxim Kavsokalivitul. Tot aici, într-unul din cele mai aride locuri ale Sf. Munte, se află un izvor numit Agheasma Cuviosului Acachie, care iese din trei locuri „întru slava Dumnezeirii celei în trei ipostasuri”; 54

– Chilia „Sf. Nil Izvorâtorul de Mir” (†1651), aflată la scurtă distanţă de Kavsokalivia, într-o peşteră unde este zidită o bisericuţă; – „Morfono” – aflat la o distanţă de câteva ceasuri de Marea Lavră, în mijlocul unei văi, aici aflându-se ruinele turnului cu acelaşi nume ce a aparţinut de Mănăstirea Amafitanilor întemeiată la 985 de ucenicul, Sf. Athanasie Athonitul, Benevento, iar în ea au locuit într-o mănăstire închinată Maicii Domnului monarhii benedictini din amalfi, oraş la sud de Napoli, într-o peninsulă din sudul Italiei; – Chilia de la Izvorul (Aghiasma) Sf. Atanasie; – Chiliile „Provata”, situate într-un loc sihăstresc care până la mijlocul sec. XIX constituiau un schit distinct. Aici s-a nevoit o vreme şi Sf. Grigorie Palama. La începutul sec. XX, aici locuiau mai mulţi părinţi români în trei chilii din care doar două mai sunt locuite astăzi („Sf. Ioan Teologul” şi „Sf. Ioan Botezătorul”) de călugări basarabeni şi români. – Schitul românesc „Prodromu”, aflat la extremitatea răsăriteană a Muntelui Athos, într-un loc pustnicesc numit „Vigla” (gr. - santinela), unde s-au nevoit călugării români încă de la începuturile monahismului athonit. Acum, sub conducerea şi îndrumarea părintelui arhimandrit Athanasie Florescu, cea mai reprezentativă aşezare monahală a românilor din Sf. Munte Athos, cunoaşte o binevenită şi necesară perioadă de reconstrucţie şi renaştere materială şi duhovnicească. Obştea de peste 40 de vieţuitori reîntinereşte şi se bucură de prezenţa „bătrânilor” călugări veniţi din ţară după 1978, cu părintele Petroniu Tănase (plecat la Domnul acum 2 ani), dintre care se remarcă părintele Iulian Lazăr „duhovnicul românilor din Sf. Munte” 2. Mănăstirea Vatopedu Construită, după tradiţie, încă din sec. al IV lea, ctitorită fiind de împăratul Teodosie cel Mare (379-395 d.Hr.), în cinstea Maicii Domnului, alvatoarea fiului său Arcadie, naufragiat în apropierea Muntelui Athos şi descoperit lângă o tufă („vatoped” - gr). Conform documentelor istorice, ea este menţionată din anul 985, fiind întemeiată de monahii Athanasie, Nicolae şi Antonie, ucenicii Sf. Athanasie Athonitul. Este una dintre cele mai bine organizate şi aşezate mănăstiri din Sf. Munte, o adevărată „lavră”, cum o defineşte Sf. Maxim Grecul în scrierile sale, atât din punct de vedere material, cât şi spiritual. Vestită atât pentru icoanele făcătoare de minuni aflate aici, pentru sfintele moaşte, cât şi pentru marile personalităţi care au vieţuit sau au stat o perioadă de timp aici, este unul dintre locurile cele mai vizitate şi căutate de pelerinii Sfântului Munte. Aici a fost uns în mo55

nahism Sf. Grigorie Palama, care, după o perioadă, a plecat la Marea Lavră, Sf. Ioasaf al Meteorelor, Sf. Sava Vatopedinul şi mulţi alţi sfinţi şi cuvioşi părinţi martiri vatopedini. În Biserica mare (Katholikon) se păstrează o bucată din lemnul Sfintei Cruci şi o bucată din trestia de la Răstignirea Mântuitorului, iar ca sfinte moaşte: capul Sfinţilor Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Mercurie şi Iacov Persul, moaştele Sf. Ap. Andrei, Serghie, Teodor Stratilat, Ştefan – întâiul mucenic, Artemie, Marina, Grigorie Decapolitul şi alţii. La intrarea în mănăstire se află icoana Maicii Domnului „Pirovolitissa” (împuşcată), în care s-a tras în 1821 de către un soldat turc, care apoi a înnebunit şi s-a spânzurat de un măslin de lângă mănăstire. În curtea mănăstirii se află paraclisul „Brâul Maicii Domnului”, care a fost zidit de Sfântul Neagoe Basarab Domnul Ţării Româneşti. Lângă trapeza mănăstirii se află o clădire în care este icoana Maicii Domnului „Eleovritisa”, care a umplut vasele cu untdelemn în chip minunat. Biserica mare, închinată Bunei Vestiri, adăposteşte mai multe icoane făcătoare de minuni cum ar fi: cea a Maicii Domnului „Esfigmeni” (înjunghiată) sau „Antifonitria”, aflată în pronaos, cea care a poruncit împărătesei Plachida să nu intre în biserică. În naos se află icoana „Odighitria”, în faţa căreia este aşezată „Pantanassa”, care vindecă pe cei care vin şi se închină aici cu credinţă în această mănăstire. În altar se află icoana făcătoare de minuni „Vimatarissa”, iar pe masă aflăm Crucea Împăratului Constantin şi două icoane mici ale împărătesei Teodora. Dar cel mai important, aici avem şi Sfântul Brâu al Maicii Domnului, al cărei hram este pe 31 august. În paraclisul Sf. Dimitrie, în partea de nord a bisericii mari, este o altă icoană făcătoare de minuni „Paramythia”, unde se făceau călugăriile idioritmice. În turnul mănăstirii se află biblioteca şi arhiva (sunt păstrate 50 de manuscrise vechi pe pergament, 25 de suluri pergament şi 40 de mii de cărţi vechi!). Lângă Sf. Mare Vatopedu se văd şi ruinele vechii Academii Teologice „Athoniada”. Lângă Kareia se află Schitul Sf. Andrei (Serai), unde se păstrează o parte din capul Sfântului Apostol care a ajuns şi în Scitia Minor (Dobrogea), de unde a început creştinarea teritoriului românesc. Tot de Mănăstirea Vatopedu aparţin şi schiturile „Sf. Dimitrie” şi Colciu, cu două chilii româneşti: „Sf. M. Mc. Gheorghe”, unde a vieţuit marele duhovnic Dionisie Ignat şi „Sf. Ioan Botezătorul”. 56

3. Mănăstirea Iviron – Se află pe malul mării, unde, după tradiţie, a ajuns corabia cu Maica Domnului şi Sf. Ioan Evanghelistul („ţărmul lui Climent”). Mănăstirea a fost întemeiată în anii 980-985 de către doi călugări din Iviria, Eftimie şi Ioan tatăl său, ucenici a Sfântului Athanasie de la Marea Lavră. În partea stângă de la intrare se află un paraclis unde este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Portăriţa”, cea care a venit pe mare. Pictura paraclisului a fost făcută cu contribuţia domnitorului Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino. Biserica centrală are hramul Adormirii Maicii Domnului şi mănăstirea are 12 paraclise şi câteva schituri şi chilii. 4. Mănăstirea Hilandar – Înfiinţată în 1198 de cneazul sârb Ştefan Nemania (Sava după numele său de călugăr) şi fiul său Raţco (Simeon), prin hrisovul împăratului bizantin Alexie al III-lea, având legături strânse cu Mănăstirea Vatopedu. În interiorul mănăstirii se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Trihirusa” (cea cu trei mâini, cea de jos fiind a Sf. Ioan Damaschinul!), dăruită de Sf. Sava al Serbiei. Hramul mănăstirii este închinat „Intrării Maicii Domnului în Biserică”. Mănăstirea mai are 26 de chilii şi două arsanale (porturi), din care una se numeşte Vechea Mănăstire sau „Fortăreaţa Sf. Vasilie”, iar cealaltă se află la un golf şi are „Turnul lui Milutin”. De mănăstire aparţine Chilia Burazeri, închinată Sf. Nicolae, aflată lângă Kareias, vestită pentru iconarii săi, care fac o adevărată şcoală de pictură bizantină, ca şi cei de la Mănăstirea Vatopedu. 5. Mănăstirea Dionisiu – Cu hramul „Naşterii Sf. Ioan Botezătorul. A fost întemeiată de cuviosul Dionie din Koritsa în anul 1389, fiind recunoscută ca mănăstire „patriarhală”. Din sec. al XVI-lea a primit importante ajutoare din Ţările Române, mai ales prin Neagoe Basarab, ucenicul Sf. Nifon, Patriarhul Constantinopolului, al cărui ucenic a fost şi ale cărui sfinte moaşte se află aici. Sf. Neagoe Basarab a dăruit mănăstirii capul şi mâna dreaptă a Sf. Ioan Botezătorul, cea cu care a atins capul Mântuitorului nostru Iisus Hristos când a fost botezat în râul Iordan, , precum şi un chivot de argint aurit, reprezentând Mănăstirea Curtea de Argeş, pentru moaştele (capul şi mâna dreaptă) Sf. Nifon. Alte sfinte moaşte se găsesc în această Sfântă mănăstire: a sfintelor muceniţe Chiriachi şi 57

Tomaida şi ale sfintei Teofana împărăteasa, moaşte ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Athanasie şi Grigorie Teologul, Teodor Stratilat şi Dionisie Areopagitul, precum şi ale altor sfinţi. Cea mai preţioasă icoană făcătoare de minuni aflată aici este a Maicii Domnului „Acatist”. De asemenea, aici avem şi icoana Sf. Ioan Botezătorul, făcătoare de minuni, dar şi vestite picturi în frescă. Biblioteca este foarte valoroasă cu multe manuscrise (în jur de 1100 manuscrise pergament sul şi codici, cele mai valoroase fiind „Tetraevangheliarul” (sf. sec. al X-lea), precum şi „Evanghelia împărătească” cu 80 de miniaturi – sec. XI) şi alte cărţi vechi, fiind bine organizată. Din cele peste 10.000 de cărţi, din care 5.000 sunt vechi şi foarte vechi (6 din a doua jumătate a sec. al XIV-lea). Arhiva mai păstrează şi hrisovul de ctitorie al împăratului Alexie al III-lea Comnenul (1374/1375), hrisoave ale lui Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347) şi Ioan al V-lea (1408) şi un hrisov ceruit (de la 1570) scris în româneşte, cu semnătura voievodului Alexandru Lăpuşneanu şi a doamnei Ruxandra. 6. Mănăstirea Cutlumuş - Aflată în apropiere de Kareias, îl are ctitor pe împăratul Alexie I Comnenul (1081-1117). Biserica centrală (Katholikonul) are hramul „Schimbarea la faţă a Mântuitorului”, care este şi cel al Sf. Munte. În pronaos se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Ocrotirea nebiruită”, iar în catapeteasmă e cea numită „Milostiva”, danie a fiicei împăratului Ioan al VI-lea Cantacuzino, Teodora. Ca sfinte moaşte avem o părticică din lemnul Sfintei Cruci, din piciorul Sf. Ana, mâna Sf. Grigorie Teologul, capul Sf. Alipie Stâlpnicul, moaşte ale Sf. Timotei şi Pantelimon, Vasilie cel Mare, Haralambie şi Iacov Persul. Biblioteca păstrează în jur de 700 de manuscrise (din care 100 pe pergament, având pe ele şi icoane) codice şi cărţi vechi. De mănăstirea Cutlumuş aparţine şi schitul Sf. Pantelimon şi chiliile „Sf. Ioan Botezătorul” şi a lui Dionisie din Furna din Kareias, renumitul pictor şi autor al „Erminiei Picturii Bizantine”, precum şi chilia Panaguda, unde a trăit cuviosul Paisie Aghioritul. 7. Mănăstirea Pantocrator - Zidită pe o stâncă la malul mării, îi are ctitori pe fraţii Alexie şi Ioan şi pe împăratul Alexie I Comnenul (1081-1117); ca dată certă fiind 1350, consemnată în documente, având hramul „Schimbării la faţă”. În această mănăstire au vieţuit Sf. Calist Xantopulos, Sf. Grigorie Palama, Gherasim de Kefalonia, dar şi Sf. Iosif de la Partoş (†1656) Mitropolitul Timişoarei. 58

De această sfântă mănăstire aparţine schitul „Sf. Ilie”, unde a trăit Paisie Velicikovski în perioada sa athonită. Ca sfinte moaşte mănăstirea le păstrează pe cele ale Sf. Ap. Andrei, ale Sf. Trifon, Eftimie cel Nou, Cosma şi Damian – doctorii fără arginţi, Teodor Stratilat şi Ioan cel Milostiv. Aici se păstrează icoana „Deisis” din sec. al XIV-lea, care este cea mai mare pictură murală din Sf. Munte, aflată deasupra intrării în naos. În naos avem icoana „Schimbării la faţă” şi Icoana Maicii Domnului „Gherontissa”, aşezate în strana de marmură. În catapeteasmă avem două icoane din prima jumătate a sec. al XVI-lea, icoana Mântuitorului şi cea a Maicii Domnului „Odighitria” („Povăţuitoarea” sau „Bucuria tuturor”), lucrări apaţinând celebrului pictor Teofan Cretanul. Picturile murale sunt atribuite lui Panselinos, dar se pare că aparţin totuşi Şcolii Macedonene. În paraclisul „Adormirii Maicii Domnului” (1538) se află icoana făcătoare de minuni a Sf. Gheorghe numită „Faneromenos”. Biblioteca mănăstirii are peste 3.500 de cărţi, 350 de manuscrise, între care şi o Psaltire din sec. al IX-lea pe pergament, cu 97 de miniaturi şi vestita „Evanghelie a Sfântului Ioan Colibaşul” (sec. XII-XIII), scrisă pe pergament subţire din piei de ied, de dimensiuni foarte mici (12x17cm), dăruită de împăratul Constantin al IX-lea, Monomahul lui Mihail Psellos, precum şi Tetraevangheliarul de la 1301 al lui Teodor Simonopetritul, lucrare unicat în Sfântul Munte. Aşa cum am menţionat, de mănăstirea Pantocrator aparţine schitul „Sf. Prooroc Ilie”, care este o construcţie maiestuoasă, cu o biserică impunătoare (40x24 m şi cu o lăţime de 32 m), construită din 1893 şi sfinţită în 1900. Construită din piatră cioplită, această minunată biserică are o catapeteasmă impresionantă din lemn de tei aurit. Deţine foarte multe sfinte moaşte şi are o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Înlăcrimată”. Paraclisul Bunei Vestiri a fost construit la 1761 de Sf. Paisie Velicikovski. 8. Mănăstirea Xiropotamu – Este una dintre cele mai vechi mănăstiri din Sf. Munte (959 d.Hr.), situată deasupra portului de intrare în Athos, Dafni. Are hramul „Sf. 40 de Mucenici”. În mănăstire se păstrează sfintele moaşte ale sfinţilor Ignatie Teofanul, Procopie, Grigorie, Mercurie şi Ignatie Teoforul, Andrei Criteanul, ale Sf. Paraschevi şi Sf. Pantelimon, Nil Izvorătorul de Mir, Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare. Dar cea mai preţioasă relicvă este, desigur, o bucată (cea mai mare din lemnul Sf. Cruci care se păstrează în lume, de 31 cm pe verticală, 16 cm partea orizontală şi 2,5 cm lăţime) din 59

Crucea Mântuitorului, pe care se vede şi o gaură a cuielor. Corpurile mănăstirii adăpostesc 5 paraclise şi o frumoasă bibliotecă ce păstrează 409 manuscrise, din care 20 sunt pe pergament. Mănăstirea mai are patru chilii în afară, precum şi chilia „Sf. Dimitrie” din Kareias. 9. Mănăstirea Zografu – Întemeiată, conform tradiţiei, de trei fraţi, Moise, Aaron şi Ioan din Orhida, în sec. al X-lea (972) şi are hramul „Sf. Gheorghe”. Din sec. al XIII-lea este locuită de monahii bulgari, iar din sec. al XVIII-lea sunt consemnaţi şi călugări greci. La data de 10 octombrie 1276, egumenul, 21 de monahi şi 4 mireni au primit moarte mucenicească deoarece s-au opus unirii cu biserica Romei, după Sinodul de la Lyon. În naosul bisericii mari se păstrează icoana nefăcută de mână a Sfântului Gheorghe. O altă icoană a Sf. Gheorghe a fost dăruită de Ştefan cel Mare, care a făcut mari şi bogate danii acestei mănăstiri. Aici se păstrează şi un steag de luptă al domnitorului moldovean. În altar sunt câteva icoane ale Maicii Domnului foarte valoroase, precum cea numită „Ascultătoarea”, „Acatist” şi „Prevestitoarea”. Biblioteca păstrează 162 de manuscrise greceşti, 388 slavone, dintre care 66 sunt cu muzică psaltică. Mănăstirea mai are şase paraclise, opt catisme şi două chilii, iar o perioadă de timp a avut ca metoc Mănăstirea Căpriana din Basarabia. 10. Mănăstirea Dohiariu – Construită de Eftimie, un ucenic al Sf. Athonisie Athonitul, este menţionată în acte oficial din 1092 şi are hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril. În mănăstire se păstrează o parte din lemnul Sfintei Cruci şi părţi din moaştele sfiinţilor Haralambie, Mercurie, Ioan Gură de Aur, Petru Athonitul, Marina şi Teodora din Tesalonic. Aici se află şi mormântul Mitropolitului Teofan al Moldovei, care s-a retras la această mănăstire. Mănăstirea Dohiariu are icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea”. Pictura din biserică, din 1568, este realizată în tehnica Şcolii cretane, iar pe peretele de est este pictat domnitorul Alexandru Lăpuşneanu, doamna Ruxandra şi fiul lor Bogdan, iar pe cel de vest, de mari dimensiuni, „Rădăcina lui Iesei”. În turnul de apărare din partea de răsărit se află paraclisul Sf. Voievozi şi biblioteca ce păstrează 395 de manuscrise, din care 60 pe pergament iar arhiva are peste 160 de documente din sec. XI-XVII, precum şi acte de danie româneşti. Mănăstirea are 7 paraclise unde se slujeşte pe rând Sf. Liturghie, patru katisme şi un paraclis în Kareias. 60

11. Mănăstirea Caracalu – Are hramul Sf. Ap. Petru şi Pavel, este menţionată pentru prima dată într-un document din 1018 (sec. XI), care delimitează hotarul cu vecinii de la Mănăstirea Amalfino (Morfono). Distrusă de piraţi, a fost reconstruită de domnitorii Moldovei Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. Mănăstirea păstrează o părticică din Lemnul Sfintei Cruci, capul Sf. Ap. Vartolomeu, mâna dreaptă a Sf. Teodor Stratilat şi părţi din moaştele sfinţilor Ioan cel Milostiv, Ioan Botezătorul, Haralambie, Mercurie şi Hristofor. Aici se găseşte Icoana portativă a celor 12 apostoli, făcută de Dionisie din Furna la 1722 şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului de pe iconostasul din stânga. Mănăstirea are cinci paraclise, iar biblioteca are 279 de manuscrise, din care 47 sunt pe pergament. De asemenea mai are 17 chilii, din care 3 în Kareias, iar celelalte în pădurea din jurul mănăstirii, 4 fiind locuite. 12. Mănăstirea Filoteu – Cu hramul Bunei Vestiri, este atestată documentar din anul 992, avându-l drept ctitor pe Cuviosul Filotei, contemporan cu Sf. Athanasie. Personalitatea cea mai cunoscută din obştea monahală a acestei mănăstiri este egumenul Gavril (sec. al XVI-lea), care a scris „Viaţa Sf. Nifon”, dascălul său de schimnicie. A fost o perioadă populată cu călugări sârbi şi bulgari (sec. XIV-XV) şi a avut un mod de viaţă idioritmic. La mănăstirea Filoteu au vieţuit Sf. Cosma Etolianul, Sf. Dometie, Cuv. Mc. Damian, şi Sf. Simeon cel Desculţ. Între Sf. Moaşte se află mâna dreaptă a Sf. Ioan Gură de Aur, o părticică din lemnul Sf. Cruci dăruită de cneazul Ştefan Duşan, părţi din moaştele Sf. Isidor Pelusiotul, Haralambie, Paraschevi, Panteleimon şi Marina. Ca icoane făcătoare de minuni, renumita icoană a Maicii Domnului „Dulcea Sărutare”, care are pictată pe spatele ei scena „Răstignirea”, şi icoana Sf. Cosma Etolianul. Biserica are 8 paraclise şi o biserică cimitir. Biblioteca cuprinde 370 de manuscrise, din care 47 pe pergament, cel mai vechi fiind datat din sec. al VIII-lea. Dependente de mănăstire sunt şi 6 chilii, din care una în Kareias. 13. Mănăstirea Simonos Petra – Aflată „între cer şi pământ”, este zidită din anul 1364 pe o stâncă aflată la 300 m deasupra mării, având aspectul unei fortăreţe a drep61

tei credinţe. Ctitorul ei este considerat Sf. Simeon Izvorâtorul de Mir (†1257), care s-a nevoit într-o peşteră din apropiere. Ocrotitoarea mănăstirii este Sf. Maria Magdalena, care are aici sfintele moaşte. Avem de asemenea o bucată din lemnul Sfintei Cruci, moaşte ale sfinţilor Dionisie din Zakintos, Nectarie, Haralambie, Trifon, Cosma şi Damian. Dintre icoane se remarcă cea a Maicii Domnului (sec. XV) „Nădejdea celor deznădăjuiţi” şi cea a Sf. Ecaterina (sec. XV). Biserica are mai multe paraclise, cele mai deosebite fiind cel închinat Sf. Maria Magdalena şi Sf. Haralambie, câteva chilii şi catisme, precum şi metocuri în Grecia. Mănăstirea este recunoscută pentru călugării săi cu adânci preocupări cărturăreşti, cercetători vestiţi ai arhivelor athonite, precum şi pentru conservarea muzicii bizantine. 14. Mănăstirea Sf. Pavel – Fondată în a doua jumătate a sec. al X-lea de Pavel Xiropotamitul, contemporan cu Sf. Athanasie, fiind menţionată prima dată într-un hrisov din 1259 al împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, cu hramul „Sf. Gheorghe”. Ca icoane deosebite, le remarcăm pe cele ale Maicii Domnului „Mirovlitissa” (Izvorâtoare de mir) şi cea numită „Oglinda”, care a aparţinut împărătesei Teodora (sec. al IX-lea), apoi „Odighitria” (sec. al XIV-lea). Cel mai valoros odor al mănăstirii sunt „Darurile Magilor” (aur, smirnă şi tămâie), o parte din Lemnul Sf. Cruci cu găuri de la cuiele cu care a fost răstignit Mântuitorul, porţiuni din capetele Sfinţilor Damian – doctorul fără arginţi, Antim al Nicomidiei, Agata Muceniţa, Fersonia şi Panteleimon, moaşte ale sfinţilor Maxim Mărturisitorul, Grigorie Teologul, Kiriaki şi ale multor cuvioşi şi sfinţi. Într-o chilie lângă mare a vieţuit o vreme ucenicul Sf. Siluan Athonitul, arhim. Sofronie Saharov de la Essex. Vieţuitori ai mănăstirii au fost şi Cosma Vlahul (†1930), cuviosul Eftimie cel Nou (823898), cuviosul Dometie (sec. XIV), cuvioşii Pahomie şi Constantin. Biblioteca se află în turnul de apărare şi păstrează în jur de 500 de manuscrise, cel mai vechi fiind un pergament din sec. IX-X şi 18.000 de cărţi vechi. Un obiect de mare valoare este un diptic de lemn (30x21cm), cu 26 de miniaturi împodobit cu mărgăritare. De această mănăstire aparţine Schitul Lacu (românesc), întemeiat conform tradiţiei încă din sec. al X-lea, de unde provine icoana Maicii Domnului „Antifonitoria Lacului”, datată din sec. al VIII-lea, una dintre cele mai vechi din Sf. Munte, aflată acum în lavra de la „Sf. Pavel”. Din sec. al XVIII-lea, după o perioadă de pustiire, aici au venit călugări moldoveni. În condiţii de trai foarte grele, aici au vieţuit continuu până astăzi călugări români, din care unii au ajuns la un mare nivel de 62

trăire duhovnicească. După 1990 Schitul „Sf. Dimitrie” Lacu cunoaşte o perioadă de renaştere şi de înflorire materială şi duhovnicească. Schitul are 12 chilii cu călugări ce duc o viaţă duhovnicească şi culturală de profunzime, conform predaniei sfinţilor părinţi ai Ortodoxiei. Aceste lucruri fac să vină aici tot mai mulţi închinători doritori de lumina sfintelor slujbe după tipic athonit. 15. Mănăstirea Stavronichita – Înfiinţată de un ofiţer, Nichifor Stavronikita, în timpul împăratului Ioan Tzimiskes (969-976), în documente fiind menţionată din 1012 (din arhiva Mănăstirii Marea Lavră). Aici se găsesc două minunate icoane, a Mântuitorului şi a Maicii Domnului, realizate de Teofan Cretanul, cel care a pictat pronaosul şi naosul bisericii. În iconostas pe partea dreaptă avem icoana Sfântului Nicolae în mozaic, care a fost găsită în mare şi a sângerat când i-a fost scoasă de pe frunte o scoică lipită acolo. Ca sfinte moaşte în mănăstire se păstrează cele ale Sfintei Ana, Ioan Botezătorul, ale sfinţilor 20.000 de Mucenici de la Nicomidia, Foca şi Haralambie, ale sfinţilor mucenici Trifon, Hristofor, Panteleimon şi Artemie şi ale Sf. Arsenie Capadocianul. Biblioteca păstrează 169 de codici (58 pe pergament, 2 pe mătase şi 109 pe hârtie) şi alte lucrări cu vechi texte teologice, liturgice şi muzicale. Mănăstirea mai are chilii cum este cea a Sfintei Cruci de lângă mănăstire şi 34 colibe în pustia Kapsala. 16. Mănăstirea Xenofont – Este una dintre cele mai vechi mănăstiri din Athos, fiind atestată de un document din 1010, dar anul întemeierii este considerat 998. Atunci, potrivit tradiţiei, a ajuns la ţărmul mării icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe, care e hramul mănăstirii. Ca sfinte relicve avem o parte din lemnul Sfintei Cruci, moaştele Sf. Apostoli Andrei, Varvara şi Filip, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Grigorie Palom şi ale altor sfinţi şi cuvioşi părinţi. Cele mai deosebite icoane sunt ale Maicii Domnului „Odightria” şi a Sf. Gheorghe, menţionată anterior. Pe lângă cele două biserici din incintă închinate „Sf. Gheorghe”, mănăstirea mai are 7 paraclise. Mănăstirea Xenofont mai păstrează o bucată din lemnul Sfintei Cruci, o icoană a Schimbării la faţă a Mântuitorului (sec. XIII) şi o icoană a Sf. Ioan Botezătorul (sec. XVII), precum şi Evanghelia slavonă, dar al voievodului Alexandru al II-lea Mircea din Ţara Românească (1574), precum şi două icoane în mozaic ale Sf. M. Mc. Dimitrie şi Gheorghe datând din sec. X-XI. 63

Biblioteca cuprinde peste 10.000 de cărţi şi 400 de manuscrise (din care 6 pergament). Mănăstirea Xenofont are un schit, mai multe chilii şi 4 katisme. 17. Mănăstirea Grigoriu – Fondată din sec. al XIV-lea de cuviosul Grigorie, un ucenic al Sf. Grigorie Sinaitul, este atestată documentar din 1347. Mănăstirea are o parte din lemnul Sf. Cruci, moaştele cuviosului Grigorie cel nou, ale sfintei Anastasia Romana, ale Sf. Nicolae, Grigorie Teologul, Macrina, ale Sf. M. Mc. Gheorghe, Vasile cel Mare, ale Sf. Ap. Andrei, Teodor Stratilat şi ale altor sfinţi şi cuvioşi. În naos se află icoana bizantină „Odighitria”, denumită „Maica Domnului - Paleologhina”, dar al doamnei Maria (1497), soţia lui Ştefan cel Mare, care a făcut mari danii şi acestei mănăstiri. Ea mai are şapte paraclise şi 5 katisme. Biblioteca bine organizată conţine 297 manuscrise, 630 cărţi vechi şi peste 15.000 de volume. Remarcabil este un „Tetraevangheliar” din sec. al XIII lea cu icoane şi miniaturi, un „Proschinitar” al Sfintelor locuri (1680), un manuscris de muzică psaltică (1744), documente de danii ale domnitorilor din Ţările Române şi un firman otoman din 1561. Se mai păstrează o icoană a Sf. Nicolae din sec. al XV-lea şi icoana Maicii Domnului „Glikofilusa” („Alăptătoarea”). Mănăstirea Grigoriu are 6 chilii în Kareias şi câteva metocuri în Grecia. 18. Mănăstirea Esfigmenu – fondată în a doua jumătate a sec. al X-lea, atestată documentar în 1016 (ar fi putut să devină „moldovenească” din anul 1805, la propunerea soborului prin arhim. Teodorit!). Aici au trăit câteva figuri ilustre ale ortodoxiei, precum Sf. Antonie din Perceska, Patriarhul ecumenic Athanasie şi Sf. Grigorie Palama, care a fost 3 ani egumen al mănăstirii. Ca sfinte moaşte se păstrează părticele ale Sf. Maria Magdalena, ale Sf. Grigorie Palama, Antonie de la Veria şi Anastasie Persul, capul Sf. Iacov – fratele Domnului şi al Sf. Partenie al Lampsacului. Are hramul Înălţării Domnului, iar Biserica centrală a fost construită între 1808-1811, în stil athonit, cu 8 turle. În naos se află icoana Maicii Domnului „Trandafirul neveştejit”. În altar se află o icoană bizantină în mozaic (sec. al XIV-lea) a Mântuitorului în întregime, cu Evanghelia în mână, precum şi „Crucea Pulheriei”. Mănăstirea are 10 paraclise şi o bibliotecă aflată deasupra pronaosului. Aici se păstrează în jur de 400 de manuscrise, din care 75 pe pergament, o Evanghelie şi un Minologhion din sec. al XI-lea. Mănăstirea mai are 7 katisme şi metocuri în Grecia. 64

19. Mănăstirea Sf. Pantelimon (Rusikon) – A fost întemeiată în sec. XI de monahi slavi veniţi din zona Dalmaţiei sau din Rusia, din anul 1143 fiind cedată acestora de către Protosul Sf. Munte. S-a bucurat de protecţia cnezilor sârbi la început şi apoi a ţarilor şi marii nobilimi din Rusia, astfel că la începutul sec. XX a cunoscut o perioadă de mare înflorire, când în mănăstire trăiau peste 2000 de monahi. Aici au trăit Sf. Siluan Athonitul şi Noii Mucenici Nichita (†1810) şi Pavel (†1818), iar mănăstirea păstrează capetele Sf. Panteleimon şi Ştefan cel Nou, al Sf. Siluan Athonitul şi părţi din sfintele moaşte ale Sf. Ap. Petru, Toma şi Bartholomeu, ale sfinţilor Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nyssa, Tihon de Zadonsk, Varsanufie şi Gurie din Kazan. Mănăstirea deţine printre cele mai multe sfinte moaşte din întreg Sfântul Munte. Biserica centrală este închinată „Sf. Pantelimon” şi îl are drept ctitor şi pe domnitorul Scarlat Callimachi, domnul Moldovei. În mănăstire există 36 de paraclise. O icoană foarte valoroasă aflată aici este Maica Domnului „Ierusalemita”. Biblioteca păstrează circa 1300 de manuscrise, din care 600 în slavonă şi 110 pergament şi peste 30.000 de cărţi. Mănăstirea are Schitul „Bogorodiţa” (Adormirea Maicii Domnului), 12 chilii şi 2 katisme, una fiind Vechea Mănăstire „Rusikon”. 20. Mănăstirea Costamonitu – Menţionată din anul 1097 având ca egumen pe Hariton, rudă cu împăratul Alexie I Comnenul, dar se pare că este ctitorită mult mai devreme. Aici a trăit Noul Mucenic Pavel din Ioanina (†1821). Mănăstirea Costamonitu păstrează o parte din lemnul Sfintei Cruci şi moaşte ale sfinţilor Ştefan Întâiul Mucenic, Trifon şi Vlasie, Modest, Partenie şi Artemie. Katholiconul are opt turle şi nu este pictat în interior, cu excepţia turlei centrale. Icoanele cele mai preţioase sunt cele ale „Sf. Ştefan” datată din sec. al VIII-lea apoi icoana Maicii Domnului „Odighitria” care s-a aflat în Biserica Vlaherne din Constantinopol, dăruită mănăstirii de principesa Ana, în 1360. Tot o icoană făcătoare de minuni este şi cea numită „Antifonitria”. Are 5 paraclise şi o biserică de cimitir „Sf. Arh. Mihail şi Gavril”. Mănăstirea are o chilie la Kareias, două katisme şi două metocuri şi o mănăstire de maici în Peria Tesalonic. Toate celelalte aşezăminte din Sfântul Munte: schituri, chilii, sihăstrii, sunt dependente de cele douăzeci de Sfinte Mănăstiri. În afara celor 65

20 de mănăstiri suverane, nu este permis nimănui dreptul de proprietate în Sfântul Munte. De asemenea nu este permisă, sub nici un motiv, sporirea sau diminuarea numărului Sfintelor Mănăstiri suverane. Acest aspect a împiedicat pe români de a avea o mănăstire proprie care să le dea dreptul de reprezentare în Sfânta Chinotită. Toate Mănăstirile din Sfântul Munte se află sub jurisdicţia duhovnicească a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Celor de altă credinţă şi schismaticilor nu le este permis a se stabili în Sfântul Munte, iar toţi monahii de orice naţionalitate ar fi sunt consideraţi cetăţeni greci. Sfintele Mănăstiri au administraţie proprie şi sunt conduse conform regulamentului interior al acestora, dar orice hotărâre a Sfintei Chinotite trebuie respectată şi este obligatorie pentru sfintele Mănăstiri. Administrarea întregii averi a Sfintelor Mănăstiri se află în grija obştii monahale a fiecăruia dintre acestea. Cele douăzeci de mănăstiri se împart în cinci tetrade: 1. Prima Tetradă condusă de Marea Lavră 2. A doua Tetradă este condusă de Mănăstirea Vatoped 3. A treia Tetradă este condusă de Mănăstirea Iviron 4. A patra Tetradă este condusă de Mănăstirea Hilandariu 5. A cincea Tetradă este condusă de Mănăstirea Dionisiu Fiecare dintre ele exercită Epistasia o dată la cinci ani, timp de 1 an, de la 1 iunie la sfârşitul lunii mai, a anului următor. Pentru acestea se trimit anual, de către fiecare Mănăstire din fiecare tetradă, câte un reprezentant care posedă anumite calităţi asemănătoare celor stabilite şi pentru reprezentanţii mănăstirilor în sfânta Chinotită. Cel dintâi, în ordinea fiecărei tetrade, poartă numele de protepistat, este preşedinte al Epistasiei şi ţine toiagul celui dintâi. Toţi membrii Epistasiei sunt egali între ei, protepistatul este primul între egali, iar deciziile acestora sunt luate cu majoritatea de voturi. Pecetea Sfintei Chinotite are în mijloc imaginea Născătoarei de Dumnezeu „Platitera” şi de jur împrejur inscripţia „Pecetea Sfintei Chinotite a Sfântului Munte”. Acest sigiliu se predă de fiecare dată noilor epistaţi, potrivit rânduielii ţinute dintotdeauna. Pecetea este formată din patru părţi, fiecare epistat păstrând câte o parte. În cazul în care cele patru părţi nu se adună, spre a fi asamblate şi adunate într-un tot, de către primul epistat (din cauza unui dezacord de pildă), respectiva decizie sau hotărâre nu poate fi sigilată şi deci nu e valabilă. Menţionăm că fiecare Mănăstire, Schit sau Chilie are propriul sigiliu şi urmează aceleaşi reguli de validare a deciziilor. 66

Sfânta Mănăstire a Marii Lavre

Sfânta Mănăstire Vatopedu 67

Sfânta Mănăstire Iviron

Sfânta Mănăstire Hilandar 68

Sfânta Mănăstire Dionisiu

Sfânta Mănăstire Cutlumuş 69

Sfânta Mănăstire Pantocrator

Sfânta Mănăstire Xiropotamu 70

Sfânta Mănăstire Zografu

Sfânta Mănăstire Dohiariu 71

Sfânta Mănăstire Caracalu

Sfânta Mănăstire Filotheu 72

Sfânta Mănăstire Simonopetra

Sfânta Mănăstire Sf. Pavel 73

Sfânta Mănăstire Grigoriu

Sfânta Mănăstire Xenofont 74

Sfânta Mănăstire Esfigmenu

Sfânta Mănăstire Rusikon (a Sf. Pantelimon) 75

Sfânta Mănăstire Stavronichita

Sfânta Mănăstire Costamonitu 76

Schitul Sfânta Ana

Chilie din pustia Athonului 77

Călugăr în rugăciune pe Athon

Meditaţie în amurg 78

III.2.2. Mănăstirile şi monahii din Sfântul Munte

C

ele douăzeci de mănăstiri se împart în chinoviale (cu viaţă de obşte) şi idioritmice (cu viaţă de sine), nefiind permis ca o Mănăstire chinovială să devină idioritmică. Tendinţa este ca toate mănăstirile să devină chinoviale, modul de viaţă idioritmic fiind păstrat doar în unele schituri (Schitu Lacu, de pildă) şi în zonele de pustie (Sfânta Ana, Nea Skete, Kapsala, chiliile dinspre Vârful Athon). Egumenul, împreună cu Epitropia (conducerea care se alege anual) în chinovii şi epitropia administrativă în aşezămintele idioritmice, păstrează sigiliul şi cheile Mănăstirii, exercită conducerea şi administrarea acestora, în conformitate cu regulamentul interior, ţine evidenţa monahilor şi a celorlalţi vieţuitori într-un monahologiu. Diferitele slujiri ale mănăstirii se distribuie fraţilor, în conformitate cu regulamentul interior al fiecăreia şi în funcţie de capacităţile şi puterile fiecăruia. Monahii fiecărei mănăstiri sunt datori să asculte de autoritatea lor mănăstirească (sau de schit/chilie), să execute slujbele ce li se încredinţează. De cealaltă parte, autorităţile mănăstireşti datorează monahilor dragoste părintească, îngrijându-se de ei în mod nepărtinitor şi echitabil în toate. Pentru a fi cineva tuns monah (consacrat prin depunerea celor trei jurăminte: ascultarea, sărăcia de bună voie, castitatea) trebuie să se supună unei perioade de noviciat de la unul la trei ani. Nu este permisă nimănui ieşirea din Sfântul Munte fără motive temeinice şi fără permisiunea mănăstirii de care aparţine; permisiunile trebuie să fie confirmate şi de Sfânta Epistasie. Nu poate fi refuzată permisiunea de a absenta celor plecaţi la studii. Hirotoniile (preoţirea) monahilor din Sfântul Munte se fac doar la propunerea conducerii mănăstirii de care aparţin. Nici un laic sau monah athonit necanonic (care nu a fost tuns în monahism în Athos) nu poate fi hirotonit în Sfântul Munte. Pentru a fi ales cineva întâistătător, trebuie să se distingă prin caracterul bun, viaţa ireproşabilă şi capacitatea de conducere, fiind preferaţi cei care au dobândit o pregătire bisericească sau o diplomă şcolară. Cei aleşi îndeplinesc această funcţie pe viaţă, iar alegerea se face conform cu regulamentul interior al fiecărei mănăstiri. Mai facem menţiunea că în locaşurile idioritmice (cu viaţă de sine), chilii sau schituri este ales întâistătător cel mai vechi (gherontas) din acest aşezământ mănăstiresc, indiferent dacă e sau nu preot. 79

Fiecare Mănăstire sau locaş dependent este obligat să ţină un catalog amănunţit al manuscriselor, al cărţilor şi sfintelor moaşte, al icoanelor vechi sau al monumentelor şi al totalităţii vaselor de cult, a căror păstrare şi bună conservare se încredinţează în răspunderea fiecărei autorităţi mănăstireşti. Toate cele menţionate mai sus nu pot fi înstrăinate. III.2.3. Mănăstiri chinoviale şi idioritmice. Schituri, chilii, chatisme şi colibe pustniceşti. Organizarea internă a acestora

F

iecare Mănăstire chinovială este condusă intern de către un egumen, de o Epitropie şi de Gherontie (adunarea celor bătrâni). Egumenul este ales pe viaţă şi, ca părinte duhovnicesc, are autoritate asupra fraţilor mănăstirii, supraveghează starea sufletească a acestora şi-i îndrumă spre menirea lor. De cealaltă parte, fraţii îi datorează egumenului respect şi deplină ascultare. Epitropia este formată din doi sau trei membri ce se aleg anual de către Gherontie, dintre membrii acesteia. Ea conlucrează cu egumenul, sub preşedinţia sa, exercitând conducerea şi administrarea mănăstirii. Nu se permite, sub nici un motiv, concentrarea întregii puteri în mâinile egumenului sau uzurparea drepturilor Epitropiei sau Gherontiei şi înlăturarea acestora. Dacă egumenul, după prima şi a doua observaţie a Gherontiei, consemnate în procesele verbale, continuă şi nu se corectează, acesta este depus cu votul a două treimi din membrii Gherontiei. Dacă prin majoritatea obştii monahale nu se acceptă acest fapt, atunci se apelează la Sfânta Chinotită, care, ca supraveghetor suprem, rezolvă diferendul, cu respectarea regulilor din Carta Statutară. Fiecare mănăstire idioritmică este condusă intern de către Epitropie şi de Adunarea întâistătătorilor. Epitropia este formată din doi sau trei membri, se alege la începutul fiecărui an, de către Adunarea întâistătătorilor, dintre membrii acesteia şi exercită conducerea şi administrarea mănăstirilor (schitului) conform regulamentului interior şi execută hotărârile Adunării. Aşezămintele monahale dependente Toate aşezămintele dependente de la Sfântul Munte: schituri, chilii, colibe, sihăstrii, chatisme împreună cu zona în care se află şi anexele lor sunt, în conformitate cu tradiţia Athosului, proprietăţi de neînstrăinat şi inalienabile ale mănăstirilor suverane sub care se află. Înscrierea cuiva în monahologul acestor aşezăminte se face numai cu aprobarea 80

mănăstirii suverane şi numai cei înscrişi în titlu sunt recunoscuţi ca făcând parte din obşte şi sunt îndreptăţiţi să-şi moştenească stareţul. Dependinţa părăsită fără de permisiune de către deţinătorul ei, pentru mai mult de un an, revine din oficiu la mănăstirea suverană, cel care a părăsit-o neputând să revendice nici un drept asupra ei. Transformarea schiturilor în mănăstiri, sau a chiliilor în schituri, sau a colibelor în chilii este interzisă. Orice aşezământ dependent este dator să ţină un monahologhiu (condica de evidenţă a monahilor şi vieţuitorilor), vizat anual de către mănăstirile suverane. De asemenea, orice aşezământ este dator să depună, fără lipsă, mănăstirii suverane dările stabilite. Situaţia economică a unei chilii sau colibe trebuie adusă la cunoştinţa persoanelor înscrise în titlu şi doar cu consimţământul acestora se poate face vânzarea lor. Mănăstirea poate aproba sau nu vânzarea, precum şi preţul real asupra căruia s-a căzut de acord, depunându-se dreptul consfinţit în mod tradiţional, adică a 15-a parte din preţul total: a 10-a parte de către vânzător şi a 5-a parte de către cumpărător. Dintre cumpărătorii chiliei sau a colibei este preferată întotdeauna mănăstirea care este suverană. Schituri şi chilii La Sfântul Munte schiturile sunt în număr de 12 şi se deosebesc în schituri chinoviale şi idioritmice. n Cele chinoviale sunt următoarele: 1. Schitul Bogorodiţa (rusesc) – aparţine de Mănăstirea Sf. Pantelimon; 2. Schitul Sf. Ilie (grecesc) – aparţine de Mănăstirea Pantocrator; 3. Schitul Prodromu (românesc) – aparţine de Mănăstirea Marea Lavră; 4. Schitul Sf. Andrei (lângă Kareias) – aparţine de Mănăstirea Vatoped. n Schiturile idioritmice sunt următoarele: 1. Schitul Sf. Ana − aparţine de Mănăstirea Marea Lavră; 2. Schitul Sf. Treime - Kavsokalivia – aparţine de Mănăstirea Marea Lavră; 3. Schitul Sf. Dimitrie − aparţine de Mănăstirea Vatoped; 4. Schitul Cinstitului Înaintemergător − aparţine de Mănăstirea Iviron; 5. Schitul Sf. Pantelimon − aparţine de Mănăstirea Cutlumuş; 6. Schitul Nou (Nea Skete) numit şi al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu − aparţine de Mănăstirea Sf. Pavel; 7. Schitul Lacu (românesc) – aparţine de Mănăstirea Sf. Pavel; 8. Schitul Bunavestire – aparţine de Mănăstirea Xenofont. 81

Fiecare schit, în acord cu Sigiliul Patriarhal prin care mănăstirea suverană l-a declarat schit, cu regulamentele scrise sau bazate pe obicei, este dator să păstreze neschimbat regimul stabilit pentru el, relaţiile de dependenţă de mănăstirea suverană, felul formei de conducere sau alt mod de vieţuire stabilite în general şi relaţiile acestuia cu mănăstirea suverană. Viaţa internă a schiturilor este cârmuită pe baza unui regulament interior, aprobat de mănăstirea suverană, şi care nu poate contraveni Cărţii Statutare. Monahii care vieţuiesc în schituri sunt datori să-şi îndeplinească sarcinile de cult, să vină la privegheri, fără lipsă, în biserica centrală a schitului (Kiriakon). Odată cu tunderea în monahism şi depunerea jurămintelor, părinţii athoniţi sunt datori să rămână, pe viaţă, în ascultarea duhovnicului. Relaţia duhovnicului cu ucenicii lui este relaţia părintelui duhovnicesc cu fiii săi, de unde rezultă că ucenicii datorează duhovnicului respect şi ascultare în toate, iar acesta dragoste părintească faţă de ei. Fiecare schit este condus de către dicheu („cel drept”), consilieri şi adunarea bătrânilor acestuia. Dicheul trebuie să fie din rândul stareţilor din chilii şi colibe, trebuie să fie virtuos şi recunoscut drept capabil de către mănăstirea suverană. Alegerea dicheului din schiturile chinoviale se face conform rânduielilor ţinute de acestea, iar celor din schiturile idioritmice se face cu majoritate de voturi de către stareţii colibelor înscrişi în cataloagele mănăstireşti, adunaţi în biserica schitului în acest scop, la începutul lunii mai a fiecărui an sub conducerea celui mai în vârstă dintre ei. Consilierii fiecărui schit (2 sau 4) se aleg tot pentru un an, în acelaşi mod ca şi dicheul. Schiturile au fiecare stampilă proprie cu numele lor recunoscute şi al mănăstirii de care aparţin. Aceasta este împărţită în trei sau patru părţi, fiecare parte fiind păstrată de către un consilier. Uzul acestor stampile se limitează doar la înscrisurile schimbate cu mănăstirea suverană şi la cele ce privesc milostenii şi ajutoare făcute în Sfântul Munte. Chestiunile importante ale schitului trebuie aduse înaintea adunării bătrânilor şi să obţină aprobarea necesară de la mănăstirea suverană. Casieria schitului se întreţine din diverse milostenii şi ajutoare. Dicheul, pe toată durata serviciului său, locuieşte în cadrul aşezământului principal (unde se află de obicei Kiriakonul – „biserica de Duminică”), se îngrijeşte de ordinea interioară a aşezământului, îi găzduieşte pe străini şi pelerini, se îngrijeşte de săvârşirea slujbelor în biserica centrală, păzeşte sfintele odoare, vasele şi veşmintele, manuscrisele şi cărţile de cult şi în general toate obiectele de valoare ale schitului, pe care le predă succesorului său pe bază de protocol. Dicheul este 82

obligat să întreţină condici regulate ale propriei administraţii, pe care, la predarea slujbei, le supune controlului adunării şi a reprezentanţilor mănăstirii suverane. În cazul morţii stareţului unei chilii sau colibe, mănăstirea suverană schimbă titlu (de posesie) după depunerea dării consfinţite, punând-o în locul stareţului pe persoana socotită a fi cea dintâi în obştea lui, iar în locul lui pe cea de-a doua în rang, înscriind şi o a treia persoană, tunsă în monahism cu permisiunea mănăstirii. Este interzisă existenţa mai mult de 6 persoane într-o colibă şi 12-14 persoane într-o chilie. Chiliile fiecărei mănăstiri sunt acordate de aceasta cu un anumit preţ, în succesiunea a trei persoane, având în mod regulamentar tundere monahală (jurămintele depuse) printr-un titlu care stabileşte cele trei persoane ale chiliei, delimitarea suprafeţei şi averea acesteia în general. Uzufructul proprietăţilor cultivate de pe lângă chilii aparţine acestora în totalitate, în afara de cele rezultate din exploatarea pădurilor care aparţine mănăstirilor, obligate la rândul lor să aibă în vedere orice necesitate a chiliilor acestora. Pădurile peninsulei Sfântului Munte Athos nu se supun legilor statului elen, toate produsele lemnoase sau de altă natură exportate din Sfântul Munte nefiind impozitate de către stat. În Sfântul Munte, pescuitul în vederea întreţinerii monahilor este liber şi nesupus nici unei restricţii. Toate produsele care se introduc în Sfântul Munte pentru nevoile monahilor şi ale aşezămintelor în care stau nu se supun taxelor vamale. Oricine intră în Sfântul Munte, în afara închinătorilor care locuiesc în preajmă, este dator de a se prezenta la Sfântul Epistasie pentru a lua permisiunea de vizitare a mănăstirilor şi a aşezămintelor dependente în general. Conform art. 186 al Cărţii Statutare şi al obiceiului dintotdeauna, intrarea în Sfântul Munte a părţii femeieşti este interzisă. De asemenea, este interzisă constituirea sau înființarea oricărui fel de asociaţii sau obşti particulare, ca fiind incompatibile şi contrar regimului monahal al Sfântului Munte. Aşijderea, orice acţiune prozelitistă sau de propagandă moral religioasă, bisericească, socială, naţionalistă şi de orice altă natură este interzisă sub pedeapsa expulzării. În privinţa pregătirii personalului monahal, există Şcoala Bisericească „Athoniada” la Kareias, care în prezent a luat forma unei instituţii de învăţământ superior cuprinzând totalitatea disciplinelor şcolilor de învăţământ preuniversitar. Este interzisă trimiterea de monahi sau novici la studii în afara Sfântului Munte dacă aceştia nu absolvă în prealabil şcoala numită „Athoniada”. 83

Lângă icoana Maicii Domnului, Protectoarea Sfântului Munte

Autorul la Ţărmul lui Kliment (Mănăstirea Iviron)

Scurt popas în drumul spre Vf. Athon 84

Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu

Părintele Efrem de la Mănăstirea Vatopedu

85

Noul Schit (Nea Skete)

Schitul Sfântul Prooroc Ilie, aparţine de Mănăstirea Pantocrator 86

Schitul Lacu (românesc), aparţine de Mănăstirea „Sf. Pavel”

Schitul Sf. Andrei şi Academia Athoniada 87

Duhovnicul Iulian şi Schitul Românesc Prodromu

Călugări în rugăciune în noaptea Învierii

88

CAP. IV.

A}EZ[MINTE ROMÂNE}TI (SCHITURI, CHILII, COLIBE) ÎN SFÂNTUL MUNTE DE-A LUNGUL ISTORIEI

T

imp de aproape cinci secole – între a doua jumătate a sec. XIV şi cea de-a doua jumătate a secolului XIX-lea, deci din perioada postbizantină şi până la reforma lui Cuza, grija întreţinerii Muntelui Athos a trecut aproape în întregime pe seama Ţărilor Române, Moldova şi Muntenia. Fără acest masiv ajutor material şi moral venit din ţările noastre, aşezămintele din Sfântul Munte, cu toată libertatea acordată de turci, nu s-ar fi putut menţine şi s-ar fi pustiit. Iar odată cu ruinarea şi dispariţia lor, s-ar fi pierdut şi imensul tezaur spiritual şi cultural care s-a acumulat în Athos, lucru cu care sunt unanim de acord toţi cercetătorii acestui fenomen45, fie istorici, fie teologi. Voievozii români46, conştienţi de pericolul în care se găsea creştinătatea răsăriteană, luminaţi de Pronia Divină, au reuşit să salveze această citadelă a ortodoxiei printr-o adevărată cruciadă semimilenară care a dat rezultate mult mai bune la scara istoriei decât cele cunoscute. Acest lucru s-a datorat şi firii românilor înclinaţi mai mult spre respectul faţă de tot ceea ce reprezintă simboluri ale sfinţeniei decât spre slava deşartă a unor edificii perene ce ar fi păstrat doar numele, nu şi evlavia poporului român. IV.1. Ctitoriile şi daniile româneşti la Muntele Athos

E

ste un adevăr unanim recunoscut că dintre toate aşezămintele monahale mari, existente astăzi la Athos nu este nici una pentru a cărei refacere, întreţinere şi înzestrare să nu fi contribuit Ţările Române prin voievozii şi credincioşii săi. Putem clasifica ajutoarele româneşti pentru aşezămintele monahale athonite în câteva categorii: 89

a) Danii anuale de bani (mertic) acordate pentru plata birului către turci şi întreţinerea monahilor. Toate mănăstirile de la Athos, fără excepţie, au beneficiat de asemenea ajutoare băneşti, adevărate subvenţii, acordate anual de către voievozii şi boierii români, timp de cinci secole (XIV-XIX). Ajutoarele erau substanţiale, variind în timp ca valoare, în funcţie de puterea monedei în care erau plătite: aspri, taleri, galbeni, groşi, franci, ducaţi ungureşti, piaştri, etc. Valoarea totală a daniilor în bani, nu poate fi calculată, unii cercetători estimând o sumă de peste un miliard şi jumătate de piaştri. b) Danii de bani în aur şi argint din visteria ţării pentru reparaţii, renovări, restaurări sau pentru rezidirea din nou a unor aşezăminte monahale. Atestarea istorică a ajutoarelor româneşti către Muntele Athos este făcută începând cu sec. XIV, adică din perioada întregirii statelor feudale româneşti (1330 – Ţara Românească şi 1359 - Moldova), precum şi a primelor Mitropolii în acest spaţiu istoric (1359 – Ungrovlahia şi 1401 – Moldova). Astfel, la 1360 domniţa Ana, una dintre fiicele domnitorului muntean Nicolae Alexandru Basarab se căsătoreşte cu despotul sârb Ştefan Uroş47. La acest eveniment au participat mai mulţi întâistătători din mănăstirile athonite, printre care şi Hariton de la Mănăstirea Cutlumuş, viitor mitropolit al Ungrovlahiei. Acesta nu a pierdut prilejul de a solicita ajutorul domnitorului român Nicolae Alexandru pe care l-a mai contactat ulterior de încă opt ori, reuşind să obţină generoase donaţii pentru refacerea din temelii a Mănăstirii Cutlumuşului, numită apoi chiar „Marea Lavră a Ţării Româneşti”48. Practic, începând cu anul 1453, după căderea Constantinopolului, vreme de cinci veacuri românii vor fi „patroni materiali şi spirituali” ai Sfântului Munte, situaţie care va lua sfârşit prin pierderea averilor şi a donaţiilor de la mănăstirile şi schiturile româneşti închinate, prin legea secularizării din 13 decembrie 1863. Astfel, pentru că este aproape imposibil de a cuprinde acest fenomen istoric şi religios unic, însă documentaristic am putea enumera (fie doar ilustrativ) cele mai răspândite acte de ctitorie ale Ţărilor Române în Muntele Athos49. Ţara Românească: Primele ajutoare au fost solicitate, aşa cum menţionam mai înainte la mijlocul secolului al XIV-lea, mai precis în anul 1360. Dacă domnitorul muntean nu a reuşit să ajute prea mult Mănăstirea Cutlumuş (deoarece moare la 1364), fiul său Vladislav (Vlaicu Vodă), promite la 1369 să reconstruiască din temelie acest 90

aşezământ monahal: ”...Eu voi înconjura cu ziduri şi cu turn de întărire mănăstirea şi voi înălţa biserică, trapeză şi chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da animale, ca prin aceasta să fie pomeniţi părinţii domniei mele şi eu... căci aşa se pomenesc în Sfântul Munte şi voievozii sârbi şi bulgari, ruşi şi iviri.”50 Practic astfel, se prelua ştafeta de la marii bazilei bizantini a actului de ctitorie în Sfântul Munte. Egumenul Hariton devine la 1372 al doilea Mitropolit al Ungrovlahiei şi prin mijloace caracteristice va avea un rol important în evoluţia relaţiilor Ţărilor Române cu Muntele Athos şi în colectarea ajutoarelor băneşti. Cu atât mai mult cu cât la 1376 îl aflăm şi în calitatea de Protos (adică întâistătător) al Sfântului Munte, pe lângă calitatea de egumen al Mănăstirii Cutlumuş pe care şi-o menţine. Deşi domnitorului român i se va recunoaşte titlul de ctitor şi dreptul de a investi pe viitor egumenii mănăstirii, iar vieţuitorilor români veniţi acolo de a duce stilul de viaţă idioritmic, totuşi (specific grecilor!), s-a adăugat clauza (categorică!) ca mănăstirea Cutlumuş să fie mănăstire grecească şi nu românească, „căci ameninţări şi blesteme vor atârna deasupra capului aceluia care ar cuteza, pe temeiul daniilor voievodului, să îi supere pe greci, pentru a susţine că mănăstirea trebuie să fie a românilor.”51 Acest început este emblematic pentru felul în care au înţeles să-şi desfăşoare relaţia cu românii egumenii mănăstirilor din Athos vreme de peste cinci secole. Relaţie prin care, deşi aparent perdanţi, românii au căpătat o mare plată în ceruri. Daniile au continuat cu Neagoe Basarab (1512-1521), cel care a fost numit „ctitor mare a toată Sfetagora (Sfântul Munte)” – (Gavril Protul, Viaţa Sfântului Nifon), viaţa şi activitatea voievodului fiind strâns împletite de activitatea de ctitorie în Sfântul Munte. La sfinţirea bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş din 15 august 1517, el a invitat, alături de patriarhii şi ierarhii ortodocşi ai acelui timp, toţi egumenii mănăstirilor athonite, prilej cu care se va face şi slujba de canonizare a Sfântului Patriarh Nifon al Constantinopolului, mentorul său. Neagoe Basarab va reclădi şi Mănăstirea Lavra aproape în întregime şi îi va rândui o danie de 90.000 de taleri, anual. De asemenea, domnitorul a adus multe danii şi îmbunătăţiri Mănăstirii Iviron. La mănăstirea Cutlumuş ridică Biserica Sfântul Nicolae, chilii, trapeză şi pivniţă, refăcând şi arsanaua (portul mănăstirii). La mănăstirea Dionisiu a reclădit din temelie biserica şi a construit un turn de pază impresionant, iar pe teritoriul mănăstirii a ridicat o altă biserică cu numele Sfântului Nifon, pentru amintirea duhovnicului său, vieţuitor al acestei mănăstiri, patriarh al Constantinopolului şi mitropolit al Ungrovlahiei. 91

Radu Paisie (1535-1545) a refăcut la 1542 Mănăstirea Stavronichita, aducând şi importante îmbunătăţiri la Mănăstirea Sfântul Pavel. Mihai Viteazul (1595-1601) reclădeşte în întregime mănăstirea Simonos Petra, căreia îi închină în anul 1599 cea mai importantă ctitorie a sa: Mănăstirea Mihai Vodă din Bucureşti. Veniturile acesteia permit refacerea mănăstirii după devastatorul incendiu din 1625. Matei Basarab (1632-1654) a zidit din temelie, în 1643, biserica Sfântul Mihail Mărturisitorul de la Marea Lavră, după ce, la 1637, reparase biserica şi trapeza Mănăstirii Xenofon. Aceste mănăstiri l-au recunoscut drept ctitor, zugrăvindu-i chipul în biserică, împreună cu cel al soţiei sale, Doamna Elena. Exemplul lor a fost urmat de Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Şerban Cantacuzino (1678-1688) închină mănăstirea Cotroceni întregului Munte Athos prin Chinotita de la Kareias, precum şi alte danii făcute mănăstirilor din Sfântul Munte. De epoca lui Constantin Brancoveanu ,,mare ctitor de locaşuri sfinte” sunt legate nu numai daniile făcute la Muntele Athos, şi anume donaţiile făcute mănăstirii Dionisiu (în 1696 şi 1613), mănăstirii Sfântului Pavel în 1689 şi 1694, mănăstirii Hilandar (1704), Marei Lavre (1691-1696), mănăstirii Pantocrator, ci şi ajutorul constant şi substanţial oferit Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, cât și mănăstirilor de la Meteora, din Ţara Sfântă şi de la Muntele Sinai. Numele lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716) se regăseşte în calitate de ctitor şi donator în hrisoavele mănăstirii Dionisiu (1714), la mănăstirea Sfântul Pavel (1689-1694), mănăstirea Marea Lavră (1682). De asemenea, construieşte un apeduct la mănăstirea Stavronichita (1680) şi oferă danii în bani mănăstirii Vatopedu (1692-1696 şi 1702) şi mănăstirii Xenofon (1703). Din Moldova: cele mai mari danii la Athos au fost făcute de către Ştefan cel Mare (1457-1504), care printre multe altele a construit la 1472 arsanaua (portul de la mare) al mănăstirii Vatopedu, unde există şi până astăzi un basorelief cu chipul domnitorului; a refăcut din temelii mănăstirea Zografu, ,,mănăstirea noastră” cum o denumeşte el în actele sale de danie, căreia îi dăruieşte şi 100 de ducaţi în 1466. Pe turnul de veghe de la far, din port (arsana), s-a găsit o inscripţie cu numele domnitorului moldovean. A dat bani şi pentru construcţia unei trapeze pe care este menţionat: ,,Iisus învinge! Întru numele lui Hristos Dumnezeu, io, Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am făcut această trapeză”. 92

La mănăstirea Zografu se păstrează şi astăzi în pridvorul de la intrare o icoană a voievodului, alături de o galerie de alţi ctitori români, două steaguri cu Sfântul Gheorghe. Ştefan a refăcut şi Mănăstirea Sfântul Pavel la 1500, căreia i-a construit şi două fântâni. Mănăstirea Grigoriu a fost reclădită din temelie, după ce fusese prădată şi distrusă de piraţi. Lucrarea a fost continuată şi de urmaşi săi până la Petru Rareş. Urmaşul său, Bogdan al III-lea (1504-1517) a înnoit la 1508 peste tot Protatonul (biserica centrală din Kareias) şi reşedinţa Sfintei Chinotite (consiliul guvernator al Sfântului Munte), continuând şi reparaţiile la mănăstirea Sfântul Pavel. Petru Rareş (1527-1538 şi 1541-1546) a făcut mari danii Mănăstirii Dionisiu, căreia i-a refăcut din temelie biserica centrală (katholiconul), care fusese arsă în anul 1534. A refăcut din temelii Mănăstirea Caracalu şi portul la mare al acesteia, precum şi un turn de apărare, fiind considerat aici ctitor principal. Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1568) a rezidit din temelie biserica Mănăstirii Xiropotamu împreună cu Ruxandra Doamna, fiind zugrăvit ca şi ctitor al acesteia. De asemenea, aduce îmbunătăţiri mari şi la Mănăstirea Dochiariu, la care a refăcut iconostasul, trapeza şi bolniţa, iar între 1564-1568, a refăcut din temelie şi a zugrăvit biserica centrală, care fusese dărâmată de turci. Vasile Lupu (1634-1653) a avut o operă culturală de largă respiraţie, între hotarele Orientului ortodox, fiind un adevărat părinte al Bisericii răsăritene şi protector al Patriarhiei Ecumenice, căreia i-a achitat toate datoriile faţă de turci, având şi multe danii la Sfântul Munte Athos. Astfel, la 1641 închină întregului Sfânt Munte prin Chinotita de la Kareias, mănăstirea Trei Ierarhi, una din cele mai bogate mănăstiri din Moldova. Venitul acesteia era disribuit în mod egal an de an celor 20 de mănăstiri athonite. Scarlat Callimachi (1806, 1807-1810 şi 1812-1819, şi în Ţara Românească 1821) rezideşte din temelie între 1812-1819 mănăstirea Sfântul Pantelimon-Rusikon. Inscripţia acestui act de ctitorie poate fi citită până astăzi: ,,această preafrumoasă biserică a Sfântului Slăvitului Mare Mucenic Pantelimon Tămăduitorul s-au ridicat din temelii, precum şi venerabila şi sfânta mănăstirea aceasta ce se zice rusească de către preacucernicul domn al Moldovei Scarlat Callimachi”. Am fi nedrepţi dacă nu am enumera şi alte nume ale istoriei noastre care au făcut danii la Sfântul Munte Athos, însă lista fiind prea lungă, am adăugat-o la finalul acestei lucrări (vezi Anexa II). 93

c) O altă formă de ajutorare a mănăstirilor athonite a fost aceea a închinării unor mănăstiri şi schituri româneşti. Acestea au devenind metoc, cedând timp de două secole tot venitul lor mănăstirilor din Sfântul Munte. Egumen era acum un călugăr trimis de la Athos care administra metocul respectiv, strângea venitul și-l trimitea mănăstirii din Muntele Athos. Cele 40 de mănăstiri și schituri românești ale așezămintelor de la Muntele Athos posedau laolaltă 211 moșii, în întindere totală de un milion de hectare teren agricol, pășuni, livezi și bălți, adică aproximativ 8% din suprafața totală a țării. Deosebit de aceasta, ele mai aveau și venituri de la 1627 de immobile – hanuri și prăvălii – aflate în orașele mari ale țării (București, Iași, Craiova, Galați etc.), precum și 671 pogoane de vie. Venitul total al mănăstirilor și schiturilor românești închinate, în timpul celor două secole, cât ele au fost în folosința Sfântul Munte, a fost evaluat la enorma sumă de un miliard patru sute milioane piaștri, după unii specialişti.52 Cele mai multe mănăstiri închinate din ţară le deţinea mănăstirea Vatopedu - 23, Esfigmenu - 15, Iviron - 13, Protaton - 9, Zografu - 9, Sfântul Pavel - 4, Simonos Petra - 6, dintre acestea cele mai bogate fiind Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi şi Cotroceni din Bucureşti. Aceste două mănăstiri depuneau veniturile la Biserica Protaton a Sfintei Chinotite, de unde erau împărţite celor 20 de mănăstiri. d) Dăruirea veniturilor unor sate și moșii întinse, păduri, pășuni, livezi, bălți și heleștee cu pește, țarini și podgorii, case și locuri de casă, hanuri, prăvălii, caravansarale, vite, bolovani de sare, vămi și vaduri de mori, și felurite alte scutiri și înlesniri, a căror valoare totală este greu de stabilit. e) Înzestrarea cu odoare și obiecte de cult de mare preţ, icoane, vase, veșminte, scule, precum și sute de cărți de slujbă pentru nevoile călugărilor athoniți, odoare de remarcabilă valoare artistică și istorică, icoane ferecate în aur și argint, odăjdii, epitafe și dvere cusute în fir de aur și împodobite cu pietre scumpe și mărgăritare, cărțile de slujbă legate în aur și argint și ornate cu pietre prețioase, unele manuscrise rare, copiate cu trudă de călugării români, altele tipărite în vechile noastre tiparnițe, care toate laolaltă alcătuiesc azi tezaurul de mare preț și comorile de artă ale Athosului. f) Învoirea acordată monahilor de la Athos, indiferent de originea lor etnică, de a se stabili temporar sau definitiv în mănăstirile și schiturile românești, fie ca dascăli de școli mănăstirești, fie în alte scopuri. 94

Între mănăstirile athonite înzestrate și ajutate cel mai mult de voievozii români se află mănăstirea Cutlumuș, cunoscută şi ca „Marea Lavră a Țării Românești”. Milosteniile și ajutoarele românilor pentru această mănăstire au continuat aproape fără întrerupere până la sfârșitul secolului XIX, când, întâmplându-se în anul 1893 să ardă toate chiliile din partea de răsărit, s-au făcut altele noi și prin dania unor credincioși din București. IV.2. Prezenţa românească în Sfântul Munte Athos

C

ontactele românilor cu Athosul încep cam de pe vremea înființării celor dintâi mănăstiri din Sfântul Munte, când păstorii vlahi își mânau turmele de oi sau cirezile de vite până sub zidurile chinoviilor călugărești. Aceste contacte, la început sporadice și întâmplătoare, au devenit, odată cu întemeierea Principatelor, legături statornice, atestate de nenumărate pisanii, hrisoave, acte și manuscrise vechi. Prezența timpurie a elementului românesc în contextul monahal al Athosului a determinat, de altfel, în decursul anilor, avalanșa de danii din partea poporului nostru. Nu se cunoaște precis care au fost cei dintâi călugări români la Muntele Athos. Primele mărturii sunt din veacul al XIV-lea, când se pomenesc nominal monahi români la mănăstirea Cutlumuș, dar prezența lor la Athos datează cu siguranță cu mult mai înainte. Numărul lor a sporit cu timpul, înregistrându-se, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o penetrație sistematică a călugărilor români la Sfântul Munte și un proces de afirmare a vieții monahale românești în acele locuri. Secularizarea averilor mănăstirești – act de mare însemnătate națională – săvârșită de Alexandru Ioan Cuza la 1863, a produs o puternică reacție ostilă în sânul Bisericilor grecești din Orientul Apropiat, precum și în rândul călugărilor athoniți. Această reacție a avut urmări nefaste asupra monahilor români la Muntele Athos, care au fost siliți să se împrăștie prin așezămintele monahale ale altor naționalități, fiind tratați cu desconsiderare de ceilalți viețuitori ai Sfântului Munte, mai ales de greci. De atunci și până astăzi, ei n-au avut posibilitatea de a se grupa într-o mănăstire cu drept de reprezentare în Chinotită, așa cum li s-ar fi cuvenit, precum sunt și monahii sârbi, ruși și bulgari. 95

Totodată, monahii români au fost nevoiți în aceste împrejurări, pe de o parte să-și răscumpere din avutul lor propriu terenuri și clădiri − cele mai sărăcăcioase și dărăpănate – aparținând mănăstirilor recunoscute, iar pe de altă parte, să le refacă cu mari greutăți și osteneli, întemeind noi așezăminte monahale proprii (schituri și chilii), în care au început a trăi izolat, ducând viață de sihaștri. După cel de-al Doilea Război Mondial și până aproape de zilele noastre, răstimp în care contactul Bisericilor Ortodoxe Rusă, Română, Sârbă și Bulgară cu Muntele Athos au fost aproape întrerupte, așezămintele monahale aparținând acestor biserici, inclusiv cele grecești, au suferit un grad avansat de deteriorare, iar numărul monahilor s-a micșorat considerabil, mai ales al celor aparținând bisericilor negrecești. Autoritățile de stat grecești manifestă un interes deosebit pentru elenizarea Muntelui Athos și restrângerea posibilităților pentru monahii de alte naționalități de a se stabili la Athos. Pentru a susține această acțiune de elenizare a Athosului, în fiecare din mănăstirile grecești au fost trimise loturi de călugări tineri, bine pregătiţi teologic, care au preluat inițiativa conducerii fiecărui așezământ din Athos. Chiliile aparținând călugărilor altor naționalități – care nu au mai avut urmași – au fost preluate imediat de mănăstirile grecești și date în folosință călugărilor greci. Toate mănăstirile grecești au început să fie reparate. Călugării români de la Sfântul Munte Athos viețuiesc îndeosebi în două schituri, și anume: Prodromu, de pe moşia mănăstirii Lavra și Lacu, aflat pe teritoriul mănăstirii Sfântul Pavel. Alți călugări români trăiesc în chilii și colibe izolate, aparținând diferitelor mănăstiri și răspândite aproape în întreg Muntele Athos.

96

MARI CTITORI DIN ŢĂRILE ROMÂNE LA SFÂNTUL MUNTE ATHOS

Neagoe Basarab şi Doamna Despina

Sfântul Nifon al Constantinopolului

Mihai Viteazul

Matei Basarab 97

Ştefan cel Mare

Sfinţii Martiri Brâncoveni

Vasile Lupu

Petru Rareş 98

IV.3. Aşezămintele româneşti de la Muntele Athos

Î

ncă de la începuturile prezenţei lor în Sfântul Munte, românii şi-au manifestat dorinţa de a avea un locaş numai al lor aşa cum aveau georgienii mănăstirea Iviron, sârbii mănăstirea Hilandariu, ruşii mănăstirea Sfântul Pantelimon, iar bulgarii mănăstirea Zografu. Deşi prezenţi de timpuriu în Athos, primele izvoare scrise despre românii din Sfântul Munte se află abia din corespondenţa egumenului Hartiton cu domnitorul Nicolae Basarab şi urmașul acestuia, Vlaicu Vodă, din care reiese că monahii români au optat pentru modul de viaţă idioritmic în cadrul „Lavrei româneşti” de la Cutlumuş, fapt care le-ar fi permis să se mişte mai liber, de a înfiinţa aşezăminte proprii (schituri, chilii, colibe) şi de a duce o existenţă adecvată canoanelor isihaste de călugărie. Dintr-un tabel publicat sub semnătura lui Graham Speake şi Kallistos Ware53 aflăm că la 1489 doar la mănăstirea Cutlumuş se aflau moldoveni, iar pe la 1903 îi mai găsim menţionaţi şi pe teritoriul mănăstirii Sfântul Pavel, ceea ce în mod evident nu corespunde adevărului istoric. Este de necontestat faptul că românii s-au aflat încă de la începuturile vieţii monahale în Sfântul Munte, însă modul lor de organizare nu era specific comunităţilor mari de tipul mănăstirilor de obşte din secolele IX-XIV. Aceasta se datorează poate şi faptului că organizarea statală de la nord de Dunăre nu era încă cristalizată şi călugării vlahi (moldoveni sau munteni) nu trăiau cu conştiinţa apartenenţei la un stat propriu, ci doar cu aceea a existenţei unei entităţi suprastatale monahale a credinţei ortodoxe, „Ierusalimul cel de sus”, simţindu-se solidari doar prin limba comună pe care o vorbeau. Dintotdeauna călugării români au venit în număr mare la Muntele Athos, aşezându-se de-a lungul timpului, fie la marile mănăstiri, fie la schituri, chilii sau colibe, întemeiate sau procurate de ei de la călugării greci. Prin secolul al XVII-lea, încep să ia fiinţă aşezămintele româneşti distincte, în forme destul de modeste. Primul dintre acestea menţionat în Proschinitarul călugărului Serafim este Schitul Lacu, pe teritoriul mănăstirii Sfântul Pavel, unde pe la 1754 s-au aşezat călugării români. Astăzi, cei mai mulţi români sunt stabiliţi în Schiturile Prodromu (cu stil de viaţă chinovitic), Lacu (stil de viaţă idioritmic), Colciu (două chilii), Sfânta Ana şi în pustia Kapsala, ori în chilii sau colibe izolate. Ei se adună cu diverse prilejuri la marile manifestări religioase sau la hramuri. 99

Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi jumătatea secolului următor, au existat forme de organizare firave, precum a fost „Frăţia Monahilor Români din Sfântul Munte” înfiinţată de Teodosie Soroceanul şi „Colonia Românilor din Muntele Athos” înfiinţată la Schitul Prodromu. În ciuda prezenţei lor numeroase, românii nu au reuşit să obţină recunoaşterea dreptului de a avea o mănăstire a lor şi prin urmare nici dreptul de reprezentare în Sfânta Chinotită de la Kareias. Au existat mai multe încercări în acest sens, unele din ele aparţin chiar călugărilor greci, cum a fost aceea a călugărului Teodorit de la Esfigmenu, care intenţiona să facă din mănăstirea sa chinovie moldovenească. Faptul se întâmpla pe vremea Mitropolitului Veniamin Costache al Moldovei, dar acesta nu a dat curs iniţiativei.54 O iniţiativă similară a fost propusă şi de mănăstirea Cutlumuş în anii 1921-1924, înainte de a se stabili actuala organizare, care în schimbul datoriei faţă de autorităţi, ar fi acceptat denumirea de mănăstire românească. Nici de data aceasta, Sfântul Sinod nu a dat curs acestei iniţiative, aşa că până astăzi am rămas doar cu schituri şi chilii în Sfântul Munte. Schitul Lacu Aşa cum am menţionat mai înainte, din Proschinitarul55 călugărului Serafim, aflăm că la 1760 acest schit se înnoia prin osârdia ieromonahului român Daniil, ucenic al Sfântului Paisie Velicikovski. În vremea aceea existau în Athos 24 de colibe româneşti şi aproape 100 de pustnici români. La 1843 vieţuiau numai la Schitul Lacu 32 de români, veniţi din mănăstirile Neamţ, Cernica şi Căldăruşani şi în plus, mai existau 5 chilii cu paraclise şi 16 colibe. Schitul Lacu fusese locuit încă din secolul al XIV-lea de călugări sârbi, care trăiau în asceză şi rugăciune, acesta fiind un loc foarte retras, înconjurat din trei părţi de munţi, pe valea unui pârâu vijelios ce vine din piscul Athonului şi având o singură ieşire spre mare. Dincolo de valea prăpăstioasă a râului, se află chiliile Schitului Provata, tot cu vieţuitori români şi moldoveni. După ce cunoscuse o perioadă de pustiire, din 1753, Schitul a fost repopulat, iar prin 1760 a început să fie reînnoit, avându-l ca egumen pe monahul Daniil. Tot pe la 1760 este menţionat şi Schitul Nou (Nea Skete) cu hramul „Naşterii Maicii Domnului”, având şi el 16 chilii şi 10 colibe, toate româneşti, pe teritoriul mănăstirii Sfântul Pavel (majoritatea fiind locuite în prezent de călugări greci şi ruşi! n. a.). 100

În „Proschinitarul” lui Serafim se vorbește și despre „chilia lui Morfonu” (fostă mănăstire a amalfitanilor), având un paraclis cu hramul „Sfinții Trei Ierarhi”, unde a pustnicit de tânăr cuviosul Luchian duhovnicul, venit de la mânăstirea Neamț. Acestea ar fi vecinătățile Schitului Lacu, care din anul 1849, avea o bisericuță de cimitir cu hramul „Sfântul Lazăr”, cel a patra zi înviat din morți. Între anii 1889 și 1904 s-a construit biserica mare a schitului, închinată „Sfântului Mare Mucenic Dimitrie”, iar pe parcurs, s-au mai construit și alte chilii, numărul lor ajungând la 24, iar cel al călugărilor până la 100. După al doilea război mondial, a început să scadă și numărul monahilor români la Schitul Lacu, (ca de altfel din întregul Munte Athos) astfel că, în preajma anului 1989, mai avea doar 2-3 chilii locuite de câțiva călugări. De atunci însă, prin grija Maicii Domnului și a Marelui Mucenic Dimitrie, schitul a început să reînvie, venind și alți călugări din România. În prezent, Schitul Lacu se află într-o perioadă de reînflorire materială și duhovnicească, având 9 chilii locuite de aproximativ 40 de călugări. Aceste chilii au fost reconstruite cu mare osteneală prin daniile credincioșilor din țară56. Chiliile Schitului Lacu sunt următoarele: • Chilia „Bunavestire” a ieroschimonahului Ștefan Nuțescu, fiind cea mai bogată, înfloritoare și bine organizată duhovniceşte, chilie cunoscută şi pentru ospitalitatea acordată pelerinilor în arhondaricul propriu; • Chilia „Sf. Nicolae’”, cunoscută a fi cea mai veche chilie de aici, cu norme monahale tradiţionale; • Chilia „Sf. M. Mc. Antonie”; • Chilia „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”; • Chilia „Acoperământul Maicii Domnului”; • Chilia „Înălțarea Domnului”; • Chilia „Sf. Prooroc Ilie”; • Chilia „Cuv. Antonie cel Mare”, fiind pe cale să renască și alte vetre de chilii. Fiecare chilie are un paraclis propriu pentru rugăciuni zilnice, fiind sub ordinea unui stareț în ascultarea căruia se nevoiesc cei care fac parte din obștea lui. În timpul săptămânii, fiecare chilie are programul ei, iar duminica și în alte sărbători se întâlnesc cu toții la biserica mare a schitului, numită Kiriacon (adică biserica de Duminică!), unde săvârșesc slujbele împreună și se fac privegheri de toată noaptea. După priveghere și săvârșirea Sfintei Liturghii se retrag din nou la chilii, unde petrec în liniște și rugăciune, ori la diverse activități cotidiene tot restul săptămânii. 101

Întâistătătorul schitului „Dicheul” (adică cel drept) este ales anual, pe rând, de fiecare chilie, la începutul lunii iunie, el fiind cel care va reprezenta și coordona activitățile schitului ajutat de 2-4 epitropi. Schitul plătea anual un bir mănăstirii Sfântul Pavel, iar călugării prestau un număr de zile de clacă.57 Stilul de viață este cel idioritmic, chiliile fiind locuite de unul până la 7-10 călugări, întâistătătorul chiliei fiind cel mai vechi viețuitor al acesteia (gherontas). Iată care sunt la acest moment: la chilia Bunavestire – ieroschimonah Ștefan Nuțescu – 9 călugări, la chilia „Intrării în Biserică a Maicii Domnului” – monah Pimen Vlad – 8 călugări, la chilia „Sfântul Artemie” – părintele Isac și Dosoftei Vlad – 3 călugări, la chilia „Sfântul Prooroc Ilie” – părintele Sofronie – 2 monahi, la chilia „Întâmpinarea Domnului – ieromonah Paisie – 4 călugări, la chilia „Sfântul Ierarh Nicolae” – părintele Rafail – 5 călugări, la chilia „Sfântul Antonie cel Mare” – părintele Nichifor – 4 călugări, la chilia „Sfântul Apostol Pavel” – părintele Pavel – 3 călugări și chilia părintelui Acachie cu 2 călugări. Se pune problema că, pentru întreținerea schitului în ansamblul său, statul român ar trebui să reînceapă și aici acordarea unei subvenții, așa cum a procedat în 2007, prin Legea 497, pentru Schitul Prodromu, deoarece și călugării isihaști de la Lacu, prin viața lor de sfințenie, nevoinţă, rugăciune şi ascultare reprezintă în Sfântul Munte o comunitate a românilor de pretutindeni, poate cea mai reprezentativă a patriei lor. Schitul Prodromu Cel mai mare și mai important așezământ românesc, care prin mărimea sa poate oricând candida la statutul de mănăstire, este Schitul Cinstitului Înaintemergător al Domnului – Ioan Botezătorul. El se află în partea de răsărit a peninsulei Athos, pe locul anticului Akratos, se pare, una dintre primele aşezări ale peninsulei, el fiind împlinirea vechii dorinţe a românilor de a avea un locaş de cult propriu în Grădina Maicii Domnului, situat în locul numit Vigla, un ținut pustiu, pietros și bântuit de furtuni, dar cu minunate frumuseți naturale, prielnic sihăstriei și înaltei contemplații bisericești. La răsărit de schit se află Marea Egee, veșnic tulburată de valuri, iar spre apus, Muntele Athos se înalță semeț până la altitudinea de 2033 m, Schitul Prodromu fiind construit în partea de răsărit Athosului, pe teritoriul Marii Lavre, o zonă unde se întâlnesc toate vânturile și curenții de aer ce trec peste Athon. De aceea, în aceste locuri s-au nevoit cu precădere monahi români sau ruși. Schimonahii români spun că aerul din acest schit este 102

cel mai curat în tot timpul verii și al iernii pentru că-l curăță vânturile din toate părțile lumii, măturând orice boală molipsitoare. Grecii, mai iubitori de căldură, nu se ostenesc prin asemenea ținut aspru. Istoricul Schitului Prodromu Chiar dacă acest așezământ românesc nu are o vârstă milenară precum alte mănăstiri mari, împărătești, istoria schitului închinat Înaintemergătorului Ioan are rădăcini începând din secolul al XIV-lea. Pe la anul 1334, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, având și locuința pe promontoriul numit Palama de deasupra Marii Lavre, ieșind într-o noapte din chilie și stând la rugăciune văzu în partea de răsărit, la locul ce se numește Vigla (santinela – n.a.) o doamnă șezând pe un tron precum cele împărătești, înconjurată de îngeri și sfinți care tămâiau împrejur, cântând și închinându-i-se Împărătesei a toate. Și întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, starețul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului, voiește ca în vremurile mai de pe urmă să i se ridice acolo un locaș dumnezeiesc, spre slava Sa. Această istorisire minunată este inclusă în „Istoria mănăstirilor Athonite”, alcătuită de Irinarh Șișman schimonahul (1845-1920)58, în 20 de volume, lucrare păstrată cu sfințenie în Biblioteca de la Prodromu, împreună cu cele peste 5000 de volume tipărite și multe manuscrise59, în total la Muntele Athos fiind 40000 de documente identificate cu referinţe la prezenţa şi contribuţia românilor în Sfântul Munte. Iată că peste ani, „la plinirea vremurilor”, chiar în acel loc se va construi schitul chinovial românesc „Prodromu”, venind ca o împlinire a voii Prea Sfintei și ca o alinare a acestei mâhniri a neamului românesc. Călugării români, venind de la Athos pentru o mai înaltă viețuire duhovnicească au ajuns în chip firesc și la Vigla. Pe la 1750, câțiva monahi români, sub povățuirea duhovnicească a Ieroschimonahului Macarie pustnicul, au luat hotărârea de a zidi o casă cu câteva încăperi pe locul în care se afla, încă de la 1458, katisma Prodromu a Episcopului Dionisios al Stagonelor. Ulterior, la 1660, duhovnicul Filoteios a renovat chilia Prodromu, cu hramul „Tăierea capului Cinstitului Înaintemergător Ioan” de la Vigla. La 1754, Iosif Hiotul, un ieromonah grec, zidește o mică biserică în acel loc și katisma devine chilie, afierosind-o Sfântului Ioan Botezătorul60. Între 1810-1816 chilia Ianacopolos intră în posesia ieroschimonahului Iustin Valahul și a ucenicilor săi Patapie și Grigorie. Aceștia fac un act de învoială cu mănăstirea Lavra, prin care se aprobă înființarea schitului chinovial 103

moldovenesc, pentru 20 de monahi. Iustin a plecat în Moldova și a dezvăluit acest plan în fața Mitropolitului Veniamin Costachi. După moartea bătrânului Iustin, ucenicul său Patapie duce mai departe această idee a transformării chiliei în schit și va insista pe lângă Mitropolit în sensul celor gândite de duhovnicul său. Veniamin Costachi a scris în 1820 către Lavra, cerând întocmai acest lucru: transformarea chiliei în schit românesc. Astfel, în iunie 1820, cei doi ucenici obțin permisiunea modificării statutului chiliei lor în schit. Actul scris de Marea Lavră are 13 articole și se vrea un Regulament de funcționare: ♦♦se permitea ca schitul să se numească Prodromu cu denumirea oficială de „Schit chinovial al credinciosului neam al moldovenilor”, urmând a se afla sub administrația Lavrei și purtând pe sigiliu icoana cinstitului Botezător; ♦♦Biserica va purta hramul vechi „al Tăierii Capului Înaintemergătorului”; ♦♦Dichiul (egumenul) trebuia să fie de neam moldovean, ales de monahii de acolo și confirmat de Lavră; ♦♦Modul de viețuire va fi chinovial; ♦♦Taxele și impozitele împărătești se vor depune la Lavra, precum și celelalte obligații; ♦♦Schitul nu va avea voie să se extindă mai mult decât îi era acordat ca spațiu (avea grădină, vie, livadă, cimitir și arsana); ♦♦Toți viețuitorii erau obligați să aibă o comportare evlavioasă către mănăstirea cea mare; ♦♦Dacă în afara acestui spațiu al schitului se găsesc colibe cu călugări greci sau moldoveni, aceștia se vor supune Marii Lavre, nu schitului; ♦♦Din milosteniile venite din afară pentru cinstiții fraţi, dator este dichiul să dea nu numai celor dinăuntru, ci și celor din colibe, din afară; ♦♦Oricine va veni din afară și neplăcându-i viața de obște și va voi să zidească colibă, să ceară voie de la mănăstirea Lavrei; ♦♦Cei care vor voi să iasă în lume să ceară voie de la Sfânta Mănăstire (Lavra); ♦♦Toate cele ce se găsesc în acest schit (odoare, cărți, veșminte, vase de lut ș.a.) nu sunt înstrăinabile și toate cele ce le vor mai fi date nu este permis a fi înstrăinate; ♦♦Se mai fixa dichiului obligația de a da câte 10 lei pentru pomenirea fraților care trec la Domnul.61 104

Promontoriul Vigla

PROVATA

MORFONO

SCHITUL SF. M. MC. DIMITRIE-LACU

M. DIONISIU M. SF. PAVEL

SCHITUL NOU NEA SKETE

M. MAREA LAVRĂ

VÂRFUL SCHITUL ATHON PRODROMU 2033 m

SCHITUL SF. ANA KERASIA

SCHITUL KAVSOCALIVIA

KATUNAKIA

Zona principalelor aşezăminte româneşti din Muntele Athos 105

Schitul Românesc Prodromu

Intrarea principală şi turnul clopotniţă cu paraclis 106

Avva Petroniu Tănase († 2011), stareţ al Schitului Prodromu

Biserica Mare (Katolicon) 107

Sinodicon (camera de consiliu)

Închinăciune în pridvor

Naosul şi catapeteasma Bisericii Mari

108

Biblioteca schitului

Pagină din manuscrisul Părintelui Irinarh Şişman

Pagină din manuscrisul Părintelui Nectarie Creţu 109

Sfinte moaşte

Bisericuţa din cimitir

Cea mai înţeleaptă cugetare 110

Fântâna din grădina cu măslini

Peştera Sfântului Atanasie

Părintele Nifon, ctitorul de la Prodromu

Patriarhul Iustinian la Athos

111

Icoana făcătoare de minuni „Prodromiţa”

Icoana făcătoare de minuni „Apărătoarea de foc”

Icoana făcătoare de minuni „Sfinţii Trei Ierarhi” 112

Tulburările revoluționare din 1821-1822 i-au făcut pe cei doi călugări să se întoarcă în țară, la mănăstirea Neamț din Moldova, unde Grigorie Schimonahul a predat actele schitului după moartea duhovnicului său. De la 1840, istoria Prodromului se va împleti pentru mai bine de o jumătate de veac cu cea a doi călugări, Nectarie și Nifon, care au viețuit zece ani la Schitul Sfântul Ana, împreună cu alți 12 călugări moldoveni. Ei doreau să facă un schit al lor, drept pentru care s-au întors acasă pentru ajutoare. În această perioadă, schitul Prodromu fusese vândut unui călugăr pe nume Ieroteos, de la Mănăstirea Xenofont cu 25000 de groşi. Cu sprijinul și recomandarea domnului Grigorie Ghica și a Mitropolitului Sofronie Miclescu, cei doi călugări s-au întors la Athos și, la 25 iulie1852, cumpăra din nou Schitul de la Marea Lavră pentru 7000 de groși. Astfel că la 24 septembrie 1852 între cele două părți se va încheia încă un acord în patru puncte ce se va adăuga celorlalte treisprezece dinainte. În principal, se preciza datoria Prodromului de a depune anual câte 1000 de groși, iar numărul monahilor nu putea depăși numărul de 20.62 Domnul Grigorie Ghica, conștient de importanța acestui fapt va ajuta schitul românesc Prodromu cu bani, astfel că aflăm dintr-o scrisoare de mulțumire către acesta datată 30 martie 1853, prin care epitropii Marii Lavre îi mulțumeau acestuia pentru grija purtată. Astfel, la 6 ianuarie 1853 domnul fixează o subvenție anuală de 300 de galbeni, pentru ca la 7 iulie același an să le mai acorde încă un fond de 3000 de galbeni. La 8 iunie 1856 se fixează din nou o subvenție de 200 de galbeni anual pentru a se înființa o școală la schit pentru românii din Sfântul Munte. Pe 1 august 1857 se fixează o altă subvenție de 500 de galbeni, care vine de la Mitropolitul Sofronie, la care se mai adaugă și o altă danie la 29 aprilie 1858 Acești bani au fost folosiți la turnarea fundației, deoarece egumenul Nifon scria mitropolitului Țării Românești să îngăduie monahilor prodromiți Isaia și Agatanghel să strângă ajutoare necesare continuării lucrărilor. Printr-o rezoluție a Ministerului Afacerilor Bisericești, semnată de prințul Alexandru Ghica63 se aprobă pentru Prodromu suma de 15000 lei spre a fi de folos la ridicarea Bisericii.64 Din Țara Românească cei doi călugări ajung la Moldova, unde logofătul Teodor Balș le va dona 25000 lei vechi, iar marele trezoreriei, Nicolae Ruset Rosnoveanu va dărui la rândul său 11000 lei, vase sfinte și clopote de 132 de ocale, precum și o sumă anuală de 30 de ducați. Casa de Depuneri „Sfântul Spiridon” din Iași 113

colectează și ea 1000 de ducați în contul schitului în anul 1857 de la soțiile celor doi domnitori care au donat Prodromului și nişte cruci de argint. Un donator din Galați, Ioan Soare, va trimite și el 165000 de lei vechi și două cutii de argint pentru sfinte moaște de la Lavra Pecerskaia.65 Având scrisoare de recomandare din partea Mănăstirii Lavra, pe 24 mai 1858, egumenul Nifon vine și el în Țara Românească și primește o subvenție de la Guvern de 4226 galbeni 66 (chitanța fiind datată 10 august 1859). Venirea în țară a egumenului de la Prodromu s-a soldat cu trimiterea de ajutoare diverse pentru schitul românesc: sfinte vase, cărți, candele, argintărie, icoane, cruci, veșminte preoțești ș.a.67. În anul 1863, Guvernul Principatelor Unite hotărăște să dea anual la schitul Prodromu 1000 de ducați, sumă ce a fost majorată ulterior la 3000, apoi la 4000 de ducați. Cu aceste donații și multe altele din partea credincioșilor, construcția bisericii a fost finalizată pe data de 26 aprilie 1866. C.A. Rosetti, ministrul Cultelor de atunci, trimite pe arhiereul Isaia Vicol de Diocleas, egumenul de la Mănăstirea Golia, din Iași, să sfințească schitul Prodromu. Cu aprobarea P.F. Sofronie al III-lea, patriarhul ecumenic, pe data de 21 mai 1866 s-a săvârșit târnosirea bisericii Schitului Prodromu din Sfântul Munte, dându-i-se titulatura de „comunitate românească”, iar sigiliul avea inscripția „Sigiliul chinoviului românesc”, fapt validat de patriarhul Ioachim al III-lea, în martie 187668. La acea dată schitul avea deja 100 de călugări, condiția din 1852 fiind depășită, iar stareţ era prahoveanul Damian, deoarece Nifon demisionase în urma unor conflicte interne. Ștampila sau sigiliul schitului avea inscripția completă: „Sigiliul (ștampila) schitului chinovial românesc din Sfântul Munte Athos”. Lipsa cuvântului „Lavra” sau „al Lavrei” a provocat iritarea mănăstirii tutelare, care nu a recunoscut acest simbol, văzându-l ca pe un act de emancipare, considerând textul ca o contravenție de la actul de înființare a schitului. Acest lucru a dus la o întrerupere temporară a relațiilor cu Marea Lavră. Românii, încurajați de ruși, au cerut în 1880 Sfintei Chinotite să le aprobe statutul de Mănăstire, căci, precum fiecare națiune ortodoxă din Sfântul Munte avea mănăstirea sa, tot așa și românii erau îndreptățiți a avea, după cinci secole și jumătate de danii și acte de ctitorie neîntrerupte. Din păcate, după reforma (secularizarea averilor mănăstirești) din 13 decembrie 1863, românii întâmpinau greutăți insurmontabile din partea grecilor, iar din interior bătrânii Nifon și Nectarie făceau o opoziție nefavorabilă intereselor schitului. La aceasta s-a mai adăugat și intenția Guvernului de la București și a Schitului 114

de a ajuta valahii din Balcani (Tesalia, Epir, Macedonia și Turcia) din fondul mănăstirilor închinate, pentru activitatea lor de redeșteptare națională, ceea ce ar fi fost împotriva intereselor Sfântului Munte şi a neamului grec, în general. Cum nici Guvernul român și nici Biserica Română, care obținuse recent autocefalia, nu au primit trimișii Marii Lavre să rediscute problema secularizării, patriarhul Ioachim al III-lea, în 1881, a anulat toate drepturile pe care le avea schitul prin actele încheiate în 1820, 1852 și 1876. Este clar că la mijloc era influența Marii Lavre, care umărea restrângerea drepturilor românilor, fiind împotriva unui statut de mănăstire pentru schitul Prodromu.69 Această dispută a durat până în 1889 și s-a terminat cu câștigul de cauză al Marii Lavre, care, profitând din plin de lipsa de strategie și de tact diplomatic, precum și de lipsa de unitate din sânul comunității românești, a impus la 20 ianuarie 1889 un acord cu 10 articole prin care se recunoaște dependența schitului Prodromu față de aceasta. Astfel că prin scrisoarea sinodală din 1890, confirmată printr-un sighilion patriarhal, se hotăreşte ca ştampila să aibă următorul conţinut: „ştampila Sfântului Schit, chinoviu românesc a Sfântului Ioan Botezătorul ce depinde de Mănăstirea Marii Lavre din Muntele Athos 1889.” 70 Cu toate acestea, românii n-au încetat să spere și să ceară până astăzi modificarea statutului schitului lor în acela de mănăstire. În acest sens, profesorul Dragomir Detemetrescu (†1926), un erudit teolog, va cere personal Patriarhului ecumenic acest lucru. Răspunsul a fost sec, cum că tipicoanele Sfântului Munte nu prevăd existența decât a celor „20 de mănăstiri”, de parcă cele opt tipicoane nu fuseseră modificate de atâtea ori și chiar statutul peninsulei, în cadrul Constituției Greciei de mai târziu, nu suferise atâtea amendamente de-a lungul timpului. La 1890, starețul Damian Dumitrescu demisionează în urma tulburărilor din obștea schitului, în locul său fiind numit părintele Ghedeon. Doi ani mai târziu, acesta face o vizită în țară și, în urma demersurilor făcute pe lângă Mitropolitul primat și regele Carol I, obține mărirea subvenției în 1893 la 12000 de franci, iar în 1894 la 14000 de franci.71 Tânărul stat român nu-și uita în sărăcie pe cei mai buni ambasadori ai săi, cum afirma recent Avva Petroniu Tănase! În urma unei furtuni din anul 1895, arsanaua schitului fusese grav avariată, înregistrându-se însemnate pagube. La acea dată și numărul monahilor ajunsese la 100, pentru ca din 1901 să se consemneze chiar 150, ceea ce făcea mai dificilă administrarea schitului. Dacă mai adăugăm că până în 1898 se tot adăugau noi reclamații din partea 115

părinților ctitori Nifon, Nectarie și Antonie și atitudinea şovină și filetistă a grecilor, ne dăm seama că situația nu era tocmai ușoară. A mai urmat apoi cutremurul din 26 octombrie din 1905, care a avariat grav biserica și o parte din anexele gospodărești. Dar noul stareț, Antipa Dinescu – o remarcabilă figură a monahismului athonit – nu era dispus să se dea bătut. El se adresează pentru ajutor Guvernului Român și conaționalilor săi, astfel că din documente rezultă că autoritățile au ajutat schitul cu sume consistente.72 Mai mult chiar, Antipa starețul a înaintat către autoritățile guvernamentale și conducerea B.O.R. o suită de memorii pentru ridicarea schitului la rang de mănăstire, alături de celelalte 20 consacrate din Athos. Din cauza celor două războaie balcanice, inițiativele au fost oprite, cu toate că România a câștigat o poziție privilegiată în acestea, iar prin Tratatul de pace de la București din 1913 s-ar fi putut obține ușor acest drept firesc și legitim al românilor din Sfântul Munte. În 1912 statul grec prelua stăpânirea asupra Peninsulei Chalcidice, autoritatea otomană fiind definitiv înlăturată, iar Athosul având din nou garantată autonomia. Pe 13 octombrie 1913, Sfânta Chinotită a Muntelui Athos hotărăște păstrarea sistemului existent și transferarea drepturilor către tânărul regat grec a tuturor prerogativelor ce le avusese până atunci Imperiul Otoman. Deși la Conferința de la Londra s-a propus ideea neutralității și internaționalizării Sfântului Munte, aceasta a fost respinsă de Chinonită.73 Dar la 1914 izbucnește un nou conflict între Antipa Dinescu și o parte dintre călugării prodromiți, situație ce va fi atent analizată de consulul României la Thesalonic. Acesta a tras concluzia că răzvrătirea era condusă din umbră de la Mănăstirea Lavra, dornică de a-și impune oameni fideli politicii sale. Starețul Antipa a fost înlăturat forțat și, dezgustat, s-a retras la schitul Darvari, care asemenea schitului Bucium de la Iași, Prodromu îl avea ca metoc la București. Alături de Teodosie Soroceanu, conducătorul „Comunității fraților români de la Muntele Athos”, starețul Antipa Dinescu a fost una dintre cele mai luminoase figuri ale românismului athonit, care a luptat din răsputeri pentru recunoașterea dreptului nostru de a avea o mănăstire cu drept de reprezentare în Chinonită (Adunarea Reprezentanților de la Kareias). Iată ce spune într-unul dintre numeroasele memorii adresate autorităților române: „șaptesprezece mănăstiri pentru greci, una pentru ruși, una pentru sârbi și una pentru bulgari, socotim că ar putea deocamdată să fie de ajuns, și ca un omagiu adus Țărilor Române, să se fi gândit cineva ca să nu fim cum suntem azi, în condiții umilitoare pentru noi toți ca națiune, fără nici o mănăstire acolo.”74 116

Credem că este demn de a fi arătat aici și faptul că la Conferinţa din 1924 de la Londra a fost discutată situaţia călugărilor atoniţi, fiind avansate mai multe propuneri: fie rămânerea în cadrul statului otoman cu vechiul regim de autonomie deplină, ce a fost respinsă, fie încorporarea în statul grec cu regim autonom, fie o formă de organizare independentă (asemenea statului papal) sub garanţie internaţională. Cea de-a doua propunere are câştig de cauză, deşi ultima era cea mai conformă cu realitatea. Ministrul român de la Londra, Nicolae Mișu, a cerut autorităţilor române să se ajungă la o înţelegere cu Grecia: „pentru obţinerea a cel puţin un vot în Adunarea de la Kareias (Sfânta Chinotită), fie prin cumpărarea (?!) drepturilor autonome ale unei mănăstiri părăsite, fie printr-o recunoaştere a chiliilor noastre ca mănăstiri independente, ceea ce era mult mai greu de imaginat.” Dar ocazia extrem de favorabilă a rezolvării în mod pozitiv a solicitărilor îndreptăţite ale monahilor români athoniţi, din vara anului 1913, a fost iarăşi pierdută. Solicitat să soluţioneze conflictul care a dus la înlăturarea stareţului Antipa Dinescu, acuzat de nerespectarea Regulamentului adoptat in 1891 şi dat afară cu forţa in 1914, consulul general al României la Tesalonic, G.C. Ionescu, arată că „dezordinea şi necinstea care domneşte în mănăstirile greceşti se va înrădăcina şi la Prodromu”. Acest conflict dintre 1914-1919 va reizbucni în martie 1919, deoarece călugării răzvrătiţi ce fuseseră îndepărtaţi au fost readuşi în schit cu ajutorul autorităţilor elene. Lavra nu a respectat dorinţa călugărilor prodromiţi de a-l menţine stareţ pe Antipa Dinescu, încercând impunerea alegerii altui stareţ, și anume Anichit, şi a unor călugări rebeli în Consiliul administrativ. La aceste presiuni, călugării prodromiţi au solicitat guvernului român să-i apere în faţa abuzurilor Lavrei şi să li se acorde o bucată de pământ în jurul schitului care să le asigure supravieţuirea, dacă nu se putea obţine independenţa schitului pe cale diplomatică sau prin cumpărare. În această perioadă, din ţară continuă să se facă donaţii către schitul Prodromu, cum a fost aceea a lui Petrache I. Răducănescu de 46 ha de teren din Vălenii de Munte Prahova, autorizată prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1313/9 iunie 191675. De asemenea, Antipa Dinescu, aflat la schitul Darvari, transmitea76 în august 1919 instrucţiuni către Banca Naţională pentru încasarea cupoanelor titlurilor schitului în valoare de 63.675 lei. Instabilitatea de la conducerea schitului şi certurile dintre călugării prodromiţi au continuat o lungă perioadă de timp, aducând grave prejudicii imaginii acestuia şi demersurilor autorităţilor române, situaţie ce convenea celor care provocaseră intrigile şi nesiguranţa77. 117

Un memoriu al secretarului contabil Gamaliel descrie situaţia grea a vieţuitorilor din schit în perioada 1914-1920, când Antipa Dinescu fusese în două rânduri alungat din schit şi acesta nu mai primise niciun venit din ţară, fiind părăsit de mulţi părinţi, „mai toţi fiind meşteri buni. Cu mare jale privim atelierele lor ce stau pustii, construite cu mari cheltuieli şi sculele lor ce stau nelucrătoare…”. Anichit şi Cornelie erau consideraţi nepregătiţi pentru administrarea schitului, pentru buna funcţionare a cancelariei şi contabilităţii, din care cauză s-au adus grave prejudicii schitului şi s-au risipit banii economisiţi de vechiul stareţ Antipa Dinescu78. Situaţia se pare că a luat sfârşit în mai 1924, când Ministerul Cultelor şi Artelor numesc ca administrator general pe Andrei Condurache din Iaşi în locul lui Simion Ciomandrea, a cărui procură fusese retrasă de schit (cf. M. Of. Nr. 227-19 ian. 1923)79, acesta nefiind recunoscut ca stareţ ales în 1920 de prodromiţi, nici de Marea Lavră, deoarece era născut în Macedonia, iar art. 4 din Regulamentul din 1889 prevedea ca stareţul să fie român născut în România. Astfel că în 1921 a fost ales Hrisostom Postolache, înlocuit şi acesta, un an mai târziu, cu Anichit Dimitriu de o grupare a prodromiţilor. În 1922 Mitropolitul primat adresa un memoriu Ministerului Cultelor şi Artelor în scopul de a interveni pe lângă autorităţile elene pentru de a obţine independenţa schitului şi numirea unui reprezentant în Sfânta Chinotită80. Tot din aceeaşi perioadă sunt cunoscute demersurile făcute de mănăstirea Cutlumuş ca în schimbul datoriilor ce le avea către Chinotită şi statul grec, românii să preia cu titlul de mănăstire românească acest aşezământ. Nu se cunoaşte de ce nu s-a dat curs acestei tentante propuneri, cert este însă că în 1924 cele 20 de mănăstiri semnau o Chartă constituţională ce consfinţea preponderenţa grecilor la Athos şi impunea cetăţenia greacă tuturor monahilor din Sfântul Munte. Tot în acelaşi an stareţul Anichit a fost destituit. De la acesta avem o descriere a averilor schitului din 1927. Astfel aflăm că schitul deţinea 5 ha de teren în jur, odoare valoroase în cele 3 altare ale schitului, un metoc în insula Thassos cu biserică, clădiri şi teascuri, moară de untdelemn, 20 ha de teren din care 3 ha vie, livadă cu 3000 măslini, grădini, o parte pădure ş.a. Din păcate statul grec a expropriat aceste averi în urma reformei agrare din 1924 din Grecia. Se poate presupune că acest lucru întâmplat în 1927 se datorează Marii Lavre, astfel că pe lângă moşiile Prodromului au fost naţionalizate şi cele ale Mănăstirii Hilandariu. Aceste transformări din vremuri tulburi, adoptarea Chartei din 1924, exproprierea averilor athonite, introducerea noului calendar,politica 118

grecească dusă pentru repopularea mănăstirilor străine au dus inevitabil şi la declinul economic al Prodromului. Acestuia nu i-a mai rămas decât să se întreţină din ceea ce deţinea în România şi din alte danii particulare sau venite de la stat. Averile din ţară constau în mai multe suprafeţe de teren cu vie, păşune şi fânaţ, livezi, case la Bucureşti, Constanţa şi Galaţi, precum şi în diverse sume în acţiuni la diverse bănci din ţară. Se pare că nu au fost tocmai bine administrate, aşa după cum dă de înţeles pătrintele inspector Ghe. Ţilea într-un raport adresat Ministerului Cultelor, în urma unei anchete din care reiese că: „administrarea făcută de Hrisostom Apostolache şi Simion Ciomandrea este detestabilă, întrucât pentru bunuri în valoare de 4.944.750 lei şi terenuri de 15,5 ha se obţine un excedent de numai 289 lei pe anul 1941”81. În 1943, în plin război, Prodromu primea 50 t de alimente, din care 20 t de la mareşalul Antonescu, celelalte fiind cumpărate de cei doi administratori ai averilor din ţară, Hrisostom şi Simion. Mai ales după al Doilea Război Mondial, a urmat o perioadă extrem de dificilă pentru întregul Munte Athos, inclusiv a schitului românesc, criză din care nu și-a revenit decât după anii 1970-1980. Nici declararea Patriarhatului românesc nu a făcut posibilă ameliorarea nivelului de viață a românilor din Sfântul Munte, care datorită regimului comunist de la București s-au văzut amenințați cu dispariția ca și comunitate. Bineînțeles, nu pot fi trecute cu vederea principalele motive din interiorul acesteia, precum ar fi această atitudine marcată de certuri continue din sânul comunității ațâțate sau chiar provocate de mănăstirea Lavra, dar și datorită unor viziuni diferite, împărtășite de diversele tabere. În timp ce latura naționalistă urmărea în mod just obținerea dreptului de a avea o mănăstire românească în Sfântul Munte cu drepturi depline, ceilalți făceau tot posibilul să anuleze aceste eforturi, fapt ce contraria și irita clasa politică românească, alimentând acțiunile grecești care urmăreau politica filoelenă de dispariție a elementului străin de acolo. Perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a fost una foarte grea pentru întregul Munte Athos, criza ce a urmat fiind în bună măsură și o criză de vocaţie, criză ce a dus, după aproape 4 decenii, până la dispariția milenarelor vetre monahale din Sfântul Munte. S-a ajuns până într-acolo că se făceau planuri de transformare a Peninsulei într-o zonă turistică. Dar Pronia divină n-a îngăduit aceasta, Dumnezeu dorind ca acolo să i se slujească în continuare, astfel că, începând cu anii 1975-1980 și mai ales după căderea sistemului comunist, elementul monahal să primească forțe noi „sânge proaspăt”, 119

iar viața călugărească să se revigoreze puternic, astfel că putem vorbi astăzi de o perioadă de înflorire și prosperitate benefică. Revenind însă la conflictul intern din sânul comunităţii româneşti de la sfârşitul secolului XIX și prima parte a secolului XX, trebuie subliniat că acesta, adăugat sentimentului de frustrare simţit de greci prin reforma secularizării averilor mănăstirești din 1863, a alimentat aversiunea monahilor greci față de elementul românesc. De aceea, românii au încercat să se unească în variate tipuri de asociații, cum ar fi aceea a Comunităţii fraţilor români din Provata, care în urma unui sobor ţinut în zilele de 21 și 22 ianuarie 1899 s-au întrunit „ca să discutăm jalnica stare şi poziţiune în care ne aflăm noi românii care suntem cu locuinţa presăraţi prin văile adânci şi pre coastele stâncoase ale acestui Sfânt Munte Athos” inițiate de monahii de la Cucuvinu Provata, condusă de părintele Teodosie Soroceanu, de monahii de la Katafighi al cărei protagonist a fost Ilie Mârza sau cea a lui Gherasim stareţul de la chilia Adormirea Maicii Domnului-Provata. Aceștia au înființat ,,Comunitatea Fraților români de la Muntele Athos”. Lor li s-au mai adăugat și monahii de la Chiliile „Sfântul Ilie” și ,,Sfântul Gheorghe” de la Colciu conduse de Spiridon Daschievici și Gavriil Mateescu. Aceștia au întocmit un Regulament de funcționare, care a fost aprobat de cincizeci și unu de monahi români. Scopul ei era de a întări elementul românesc de la Athos și de a apăra drepturile fraților de același neam. De asemenea, stipulau folosirea limbii române pentru serviciul divin, iar cei care au luptat împotriva intereselor comunității trebuiau excluși din aceasta. Atât de dezbinată era comunitatea românească încât părintele Mihail de la chilia ,,Sfântul Gheorghe” - Colciu exclama: „mi-a trebuit răbdare mucenicească văzând atât de nimicită naționalitatea română între dânșii, că nu suferă să audă pronunțându-se nici măcar un cuvânt românesc, pentru care pricină mult mă zdrobeam… văzând atât de defăimată de dânșii glorioasa națiune română… și să fim persecutați în tot chipul de acești noi fanarioți.”82 Acest lucru se întâmpla pe la 1900, chilia fiind și ea în Comunitatea Fraţilor Români de la Muntele Athos pentru a urmări laolaltă interesul comun de a avea reprezentare în Chinotită. Se considera că această lipsă de unitate a românilor era cunoscută în tot Muntele Athos, ea fiind indusă de „fraţii prodromiţi”, însă alături de această comunitate se afla şi Antipa Dinescu de la Prodromu, care estima prin 1905 că românii aveau 586 de vieţuitori, dintre care 100 erau la Mănăstirea Sfântului Pantelimon, 20 la mănăstirea Zografu, 68 la Schitul Lacu, circa 150 la Prodromu, iar celelalte chilii de la Provata (Cucuvinu şi Katafighi), de la Colciu, Sfântul Ioan Botezătorul şi 120

Sfântul Gheorghe, de la Sfântul Ipatie Vatopedul și de la Sfântul Nicolae Iufta, găzduiau restul călugărilor români. Deși erau într-un număr însemnat, totuși românii, din cauza lipsei de unitate, aveau situația cea mai grea printre viețuitorii din Sfântul Munte. Pentru recunoașterea Schitului Prodromu drept mănăstire egală în drepturi cu celelalte douăzeci, s-a constituit Societatea Coloniei Monahilor români din Sfântul Munte Athos în anul 1906 la inițiativa și sub conducerea lui Antipa Dinescu83, astfel că subvenția statului român era acordată atât Comunității Fraților Români cât și Coloniei Monahilor români, care ar fi trebuit să promoveze același scop.84 În 1907, Societatea Coloniei grupa în jurul ei 22 de chilii și solicita mărirea subvenției întrucât chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Colciu a părintelui Ioan Hulpe fusese atacată, fiind distruse două clădiri de către călugări de la Vatopedu, care au mai distrus o altă clădire și la chilia Sfântul Gheorghe. În pericol erau și cei de la Calonita, amenințați cu distrugerea, dacă românii nu o vor părăsi. Astfel, era solicitat de la Ministerul Cultelor un grabnic ajutor financiar.85 Deși, pe plan internațional, în urma războaielor balcanice, prin pacea încheiată la București în septembrie 1913, noi eram într-o conjunctură internațională favorabilă, situația românilor din Sfântul Munte s-a înrăutățit. Prin acest tratat se recunoșteau drepturi religioase și școlare românilor din Balcani, fapt ce a determinat Sinodul BOR să solicite Ministerului Afacerilor Externe din țară să intervină la autoritatile greceşti în direcția recunoașterii drepturilor așezămintelor românești de la Athos. Răspunsul Sfintei Chinotite din Kareias a fost acela că nu se va schimba nimic în sistemul administrativ de la Muntele Athos. În timpul Primului Război Mondial nu au putut fi înterprinse nici un fel de acțiuni în favoarea cauzei românilor, iar situația lor s-a agravat și mai mult86. După război au fost reluate demersurile către autoritățile române, justificate de situația grea a românilor care necesita ajutor urgent. * Ansamblul Schitul românesc „Prodromu” are trei paraclise, dintre care primul constituind fundamentul acestui schit, închinat Înaintemergătorului, hramul fiind „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Acesta adăpostește totodată și icoanele făcătoare de minuni: Sfântul „Ioan Prodromos” și ale Sfinților Trei Ierarhi, care au descoperit prin minune apa în grădina cu măslini. Zugrăvirea bisericii a fost începută în anul 1864 și s-a terminat în anul 1866. Pictura murală din pronaos, naos și altar se deosebește 121

mult de ansamblurile picturale istorice din țara noastră, atât prin liniile desenului, cât și prin colorit. Nu avem aici înfățișarea hieratică a personajelor de inspirație bizantină, care poate fi văzută la Cozia, Argeș, Voroneț, Moldovița, Sucevița, dar și în alte părți și desigur, în multe alte biserici athonite sau la Meteore. Pictorii din secolul al XIX-lea, printre care și cei care au lucrat la Prodromu, nu se mai raportau la modelele celebre de odinioară, abținându-se de la canoanele clasice ale erminiilor întrucât nu cunoșteau bine tehnica frescei și, desigur, datorită faptului că arta de inspirație renascentistă, cu o viziune nouă despre om, pătrunsese și în Țările Române. La biserica schitului Prodromu, pictura este remarcabilă în ceea ce privește portretistica, liniile și tonul cald al culorilor, unele chipuri fiind asemănătoare celor din Catedrala ieșeană, realizate de Gheorghe Tătărăscu, ceea ce arată că zugravii Prodromului au cunoscut lucrările acestui maestru. Planul iconografic al picturilor de la Prodromu a fost întocmit de pictori ținând cont de prevederile vechilor erminii, de spațiu, precum și după modelele cerute de părinți. Ceea ce atrage în mod deosebit atenția privitorului, aflat sub cupolă este tricolorul, simbolul păcii, care încinge suprafața bolții naosului, pe care se află, maiestuos, chipul Pantocratorului și un grup de 14 sfinți români. Călugărul-cărturar Irinarh Şişman descrie astfel clădirile și biserica schitului: „Biserica măreață, cu un plan destul de frumos, bizantin, este zugrăvită peste tot, înăuntru bizantin, cu hramul Botezului Domnului”. Biserica are 30 m lungime, lărgime proporțională, înălțime de opt metri. În interior se află 70 de scaune tip strană. Sfântul altar este încăpător. Pe stâlpii acestuia se sprijină o turlă de patru metri înălțime; prin cele 12 ferestre ale turlei pătrunde multă lumină în interior. Galeria, al cărui acoperământ este așezat pe zece stâlpi de marmură, este împodobită cu un geamlâc colorat. Acoperământul bisericii este din plumb, împodobit cu trei cubele mari și două de mijloc; în vârfurile acestora sunt înfipte trei cruci mari de fier, având mijlocul și marginile poleite cu aur. Piatra de temelie s-a pus în luna martie a anului 1857. În trapeza încap până la 90 de părinți. Trapeza are patru mese de brad, la fiecare masă putând sta câte 20 de părinți și o masă mare, rotundă, de 12 părinți. La răsărit, în fața acestei mese se află o altă masă, mai mică, unde se fac citirile. Acolo este și icoana mare a Maicii Domnului, așezată într-un toc aurit, sculptat, și o candelă din argint, care arde neîncetat înaintea ei, fiind ascultarea trapezarului să se îngrijească de ea. La douăzeci și cinci de metri în fața bisericii este zidită clopotnița, de aproape douăzeci și trei de metri înălțime, al 122

cărei gang constituie poarta principală, lucrată de fier, în două canate. În dreapta și în stânga clopotniței sunt case cu două etaje, pentru oaspeți. Curtea e aproape pătrată, pavată cu plăci mari de marmură, unele dintre ele chiar de un metru. În fața bisericii, până la poartă, aleea este împodobită cu marmură măruntă, alb-vineție, în care, cu marmura mai mică, vinețiu pe alb, este format anul 1863 și stema țării (Regatul României). Tot acolo, mai spre poartă, se mai găsește un model, care înfățișează trei chiparoși și stejari (stema județului Vlașca), iar biserica este împodobită de jur-împrejur, cu plăci mari de marmură, cu locuri special amenajate, pentru flori, în dreapta și în stânga bisericii. Tot acolo este și biblioteca, prescurăria și pităria. În afara curților schitului este zidit un grajd pentru catâri (mulari) și fân, casa pentru argați și lucrători, moara, sterna pentru rezerva apei de moară și pentru grădinărie. Tot acolo se află casele pentru bordunarii vătafului și arhondaricul serdarilor (poliția Sfântului Munte), iar dedesubt este amplasată spălătoria comună. Împrejur se află fierăria, stoleria, dogăria, patichirul, velnița, viile și altele. Drumul de trei kilometri până la malul Mării este așternut cu piatră. Aici este portul schitului și aici stau în timpul iernii și al verii caiacele și bărcile schitului și tot acolo este și magazia de cereale și mărfuri. Schitul are cam patru hectare de pământ – în care sunt cuprinse viile și loc viran, numai piatră.” Biblioteca Irinarh Șișman scria că „biblioteca, înființată mai cu temei la anul 1882, are peste 5000 de volume: diferite cărți bisericești și teologhisești, precum și altele, filosofice. Dar,fiindcă schitul acesta este de curând înființat, nu sunt cărți antice, după cum au celelalte monastiri împărătești vechi și istorice: cele mai vechi sunt tipărite pe la anul 1600 și așa, treptat, până la anul 1905, precum și manuscripte, multe broșuri românești, grecești, rusești și diverse”. Mai trebuie spus aici ca însăși Istoria mănăstirilor athonite a cărturarului-monah, frumos miniată și scrisă în zece tomuri masive, este un mare tezaur al bibliotecii schitului și piatra de temelie în stabilirea istoriei lui. Această veritabilă cronică a tuturor mănăstirilor împărătești athonite și a chinoviului românesc Prodromu, consemnează toate faptele mai de seamă, întâmplate în toate vremurile, până la începutul veacului al XX-lea. Eruditul stareț Petroniu Tănase s-a îngrijit ca bibliotecii schitului să nu-i lipsească – în afara celor aproape 200 de manuscrise – nici Cazania lui Varlaam de la 1643, Pravila de la Govora (1652), Noul Testament de la Bălgrad 123

al lui Simion Ștefan (1648), Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688, ori Evangheliarul lui Antim Ivireanul de la Snagov (1697). Câteva cărți de muzică psaltică, între care și celebrul Doxastar, alcătuit de Nectarie Valahul Protopsaltul, stau la loc de cinste în aceeași bibliotecă. Sfintele moaște Despre sfintele moaște păstrate la Prodromu, schimonahul Irinarh, care îndelung a cercetat toate înscrisurile schitului, aduce multe limpeziri istorice scriind ca: „doamna Măria Beldiman – născută Mavrocordat – este scrisă în Condica ctitorilor, la fila 47, pentru că a dăruit sfântului schit două părticele din sfintele moaște: a sfântului Ioan Botezătorul și a sfântului Haralambie, cu a lor cutie de argint. Doamna Anica Negrescu din București, scrisă în Condica ctitorilor la fila 34, a dăruit o bucățică din sfintele moaște ale Apostolului și Evanghelistului Matei. Schitul mai are părticele din sfintele moaște ale Arhidiaconului Ștefan, a Sfintei mucenițe Varvara, a Sfântului Nil, noul izvorâtor de mir din Athon, a Sfinților ierarhi Modest și Ioan Gură de Aur, o părticică din capul Sfântului mucenic Trifon, Ignatie, Eftimie, Acachie – mucenic din schitul Ivirului, Sfânta muceniță Marina, Sfântul Climent, papa Romei, un os din piciorul Sfântului Evdochim, bucățele din moaștele sfântului Gheorghe, bucățele de la Sfântul Ioan de la Suceava și o bucățică din piciorul Sfântului Theodosie cel Mare, chinoviaticul – toate în cutii de argint”. Icoanele cele minunate ale Prodromului Cel mai de preț odor al Schitului Prodromu de la Muntele Athos este Icoana Maicii Domnului „Prodromița”. Aceasta este o sfântă icoană făcătoare de minuni, având ca data de pomenire ziua de 12 iulie. Realizarea ei îi este atribuită meșterului iconar Iordache Nicolau din Iași, zugrăvirea acestei icoane, fiind ea însăși socotită un miracol. Arhiva schitului Prodromu păstrează un document din 29 iunie 1863, reprezentând chiar mărturia scrisă a lui Iordache Nicolau: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul Iași, am zugrăvit această sfânta icoană a Maicii Domnului cu însăși mâna mea, la care a venit o minune: după ce am isprăvit veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fețele Maicii Domnului și a lui Iisus Hristos. Privind eu la chipuri, cu totul a ieșit din potrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul. doua zi, după ce m-am sculat, am făcut trei metanii înaintea Maicii Domnului, rugându-mă să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi sfânta 124

ei icoană. Când m-am dus să mă apuc de lucru, am aflat chipurile drese desăvârșit, precum se vede. Văzând această minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși o greșală a fost aceasta, că am dat lustru la o asemenea minune”. În paraclisul vechi al schitului se află o veche icoană a Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Prodromu, de la care și schitul și-a luat numele, așezată în rândul icoanelor împărătești. Aceasta a fost îmbrăcată în argint de către domnitorul Moldovei Grigore Ghica, la anul 1853, când se zidea schitul. Despre această icoană se istorisește următoarele: la anul 1821, în timpul revoluției grecești, când armatele turcești au intrat în Sfântul Munte și au jefuit mănăstirile, o unitate militară turcească a ajuns și la Prodromu. Intrând în paraclis pentru jaf, au dat de icoana Sfântului Ioan care, având privirea foarte încruntată, i-a făcut să se înspăimânte și au început să tragă cu pistoalele asupra acesteia, dar gloanțele, în loc să o vatăme, se întorceau înapoi și îi loveau pe ei. Aceștia s-au înfricoșat și au fugit, lăsând Sfânta Icoană nevătămată. În timpul construirii schitului, această icoană a făcut mai multe minuni și Sfântul Pustnic este pururea ocrotitorul cel tare al obștii Prodromului. Sfânta icoană a Sfinților Trei Ierarhi se află, de asemenea, în paraclisul vechi și de ea se leagă minunea următoare: cu un veac mai înainte de întemeierea schitului, sihaștrii din zona Vigla sufereau mult de sete, pentru că această parte a muntelui este cu totul lipsită de apă. Cu toate stăruințele și rugăciunile lor, multă vreme nu au putut găsi un izvor. Pe la anul 1720, Sfinții Trei Ierarhi s-au arătat unui pustnic român îmbunătățit căruia i-au zis: „sapă acolo lângă măslini și vei găsi apă”, ceea ce s-a și întâmplat. Au găsit apă la opt metri adâncime și au făcut fântâna care se vede și astăzi și, de unde părinții luau apă pentru Sfânta Proscomidie. Ca mulțumire față de cei Trei Ierarhi, părinții au pictat icoana lor, care se cinstește cu evlavie, până astăzi în paraclisul „Sfântului Ioan Botezătorul”. Icoana Maicii Domnului „Apărătoarea de Foc” a aparținut unei familii de credincioși din orașul Bârlad. Într-o zi, o ispită a încercat familia cu pricina: întreaga casă a fost mistuită de flăcările unui incendiu; îndată după ce s-au astâmpărat flăcările nesățioase, părinții au intrat în casa cea făcută scrum, spre a caută cele rămase nearse, vase de argint și de aramă. Astfel, în locul vaselor, mistuite complet, ei au găsit nearsă numai această icoană. Icoana Maicii Domnului se afla pe o grămadă de cărbuni aprinși, nearsă câtuși de puțin. Cu toate 125

că icoana este din lemn, focul nu a îndrăznit a se apropia de cinstitul lemn al icoanei. Numai culorile au fost puțin afumate și înnegrite, spre mărturie peste vremi a minunii petrecute în incendiu. Plini de spaimă și de mirare, creștinii au scos icoana din jăratecul încins, au spălat-o și au văzut că nici zugrăveala nu era deloc stricată, ci numai fumul pătrunsese puțin înspre ea, înnegrind-o. Mai apoi, icoana Maicii Domnului, numită „Apărătoarea de Foc”, a fost îmbrăcată în argint și dăruită Schitului Prodromu, pe care de mai multe ori l-a apărat de foc și grindină.

*

Cu ocazia vizitei din iunie 1963 a Patriarhului Iustinian la sărbătoarea Mileniului a Sfântului Munte, s-a constatat că la Prodromu mai erau 18 viețuitori, avându-l ca egumen pe Arhimandritul Veniamin Popa, care-i urmase la conducere Ieromonahului Arsenie Mandrea din anul 194687. Din 1975, acestuia i-a urmat până în 1984 Protosinghelul Ilarion Lupascu. Fapt îmbucurător este că în 1975 la schit au fost trimiși patru călugări de la Mănăstirea Sihăstria iar între 1978-1985 mai vin încă opt membri. Această infuzie de călugări din țară se datorează unui fapt relatat de ambasadorul român de la Athena, poetul Ion Brad88: în martie 1986 Nicolae Ceaușescu urma să facă o vizită oficială la Athena, la invitația lui Constantin Tsatsos. În programul vizitei a fost introdusă și o întrevedere neoficială a președintelui român cu trei călugări athoniți, în ultima zi a acestei vizite. Aceștia au fost Arhimandritul Veniamin Popa de la Prodromu, Neofit Negară, întâistătătorul (dicheul) de la Schitul Lacu și Dometie Trihenea de la Chilia Sfântului Ipatie-Vatopedu. Aceștia i-au prezentat greutățile prin care treceau și dorința de a primi din țară călugări tineri, care să salveze situația îngrijorătoare în care se află românismul în Sfântul Munte. După o vizită făcută de ambasadorul Ion Brad la Athos, în septembrie 1976, s-au înaintat conducerii statului câteva propuneri similare celor făcute în 1953 și în revista Ortodoxia (aprilie-iunie): asigurarea liberului acces pentru monahii români și ridicarea restricțiilor din calea așezărilor statornice acolo; 1. trimiterea din țară a unor călugări tineri, bine pregătiți și sănătoși, destinați să preia pozițiile cheie la așezămintele românești; 2. asigurarea pentru monahii români că nu-și vor pierde cetățenia în cazul venirii lor în Athos; 3. asigurarea liberului accces la Athos pentru pelerini și oamenii de știință ortodocși care doresc să facă cercetări acolo; 126

4. înlăturarea restricțiilor în calea consacrării unei mănăstiri românești la Athos, având aceleași drepturi de care beneficiază toate cele 20 de mănăstiri; 5. asigurarea pe seama Sfântului Sinod al BOR de se îngriji de întreținerea materială a așezămintelor românești și de pregătirea călugărilor de acolo. Una dintre ideile acestui set de propuneri era aceea ca monahii ce se vor trimite să fie hirotoniți acasă ca să nu depindă de procedurile athonite foarte complicate. Ca tactică se propunea trimiterea unui lot mai numeros de călugări, pentru început, ca mijloc de presiune față de autoritățile elene. În cazul în care delegația Patriarhiei Române se va deplasa la Patriarhia ecumenică pentru aprobările necesare să se arate că atât Sfânta Chinotită, cât și conducerile marilor mănăstiri athonite și-au exprimat diponibilitatea de a primi cât mai mulți călugări români, care să continue tradițiile și legăturile existente cu monahismul grec. De asemenea, se sugera că după trimiterea unor călugări tineri (dacă sunt dificultăți să se adreseze direct primului ministru Constantin Caramanlis), să se facă propuneri cu privire la maniera în care se putea rezolva problema ajutorului material necesar diverselor așezăminte de la Athos – pentru că la Prodromu este nevoie de reparații urgente ce necesită investiții foarte mari; se va ține cont de faptul că el aparține de Mănăstirea Marea Lavră; se va cere ajutorul Patriarhiei ecumenice și guvernatorului de la Muntele Athos de fiecare dată când se oferă ajutoare celor din așezămintele românești; să se trimită ajutoare atât celor două așezăminte românești mai importante Prodromu și Lacu, cât și celor de la chilii, precum cea de al „Sfântul Ipatie” – Vatopedu; să se trimită haine călugărești, precum și alimente din țară şi alte bunuri necesare vieţii şi activităţii călugărilor de aici. O parte din aceste deziderate s-au împlinit chiar din același an și au fost trimiși monahi mai tineri dintre viețuitorii mănăstirilor din țară. Elementul monahal s-a întinerit cu adevărat mai ales în anii ce au urmat Revoluției române așa încât putem întâlni foarte mulți călugări tineri printre românii din mai toate mănăstirile athonite. Ei pot fi întâlniți de asemenea și în așezămintele mai modeste, precum cel de la Kapsala sau Sfânta Ana Mică. La Schitul Prodromu, unde a fost egumen din 1984 marele duhovnic și luminător de suflete Petroniu Tănase, în acest moment numărul călugărilor este de peste 40, în majoritate foarte tineri, conduși de Arhimandritul Atanasie Florescu din 6 februarie 2011. Părinții de acolo, dar și de la Schitul Lacu, au încercat în mai multe rânduri să sensibilizeze societatea românească în vederea obținerii de ajutor material constant, fiind ajutate prin 127

danii particulare, dar ceea ce este mai important în urma acestor acțiuni, în 2007 Parlamentul româniei a adoptat legea 497, prin care Schitului Prodromu i se oferă subvenție anuală de 250000 de euro. Se are în vedere și sprijinirea celorlalte așezăminte românești existente precum Lacu și Colciu, care se constituie ca o enclavă românească de peste șase secole în Sfântul Munte. S-a reluat astfel tradiția întreruptă vreme de jumătate de secol de sprijinire a acestor locuri de înaltă trăire spirituală, care reprezintă „cea mai bună ambasadă a noastră în lume” (avva Petroniu). În momentul de faţă, la schitul Prodromu este o situaţie mult mai prosperă faţă de situaţia existentă înainte de 1989; există o efervescenţă reînnoitoare, fiind promovaţi şi acceptaţi mulţi tineri veniţi din ţară, care reiau tradiţia marilor trăitori români din Sfântul Munte. Se reînnoiesc şi se renovează clădirile, într-o atmosferă de deplină înţelegere, beneficiindu-se şi de ajutorul statului român, dar şi al pelerinilor veniţi în număr tot mai mare, precum şi de multe ajutoare de la credincioşii din ţară. Alte chilii românești de la Muntele Athos. Așa cum a fost menționat încă din secolul al XVIII-lea, încep să ia ființă la Athos așezămintele românești, la început în forme modeste89. Așa este cazul Schitului Lacu de care am pomenit, așezământ pe teritoriul Mănăstirii Sfântul Pavel, unde ieromonahul român Daniil, ucenic al Sfântului Paisie Velicikovski90, reînnoia acest vechi așezământ locuit prin secolul XIV-lea de călugări sârbi împreună cu o obște de călugări moldoveni. În vremea aceea existau în Athos aproximativ 24 de colibe românești și aproape 100 de călugări români91. Tot prin secolul al XVIII-lea, aflăm din aceeași sursă că în locul numit Morfono, unde s-au nevoit cândva călugări benedictini (din al căror așezământ monahal nu se mai vede astăzi decât un turn de piatră – n.m), care au supraviețuit Schismei celei Mari de la 1054, nefiind distrusă nici de ultraortodocși, iar după prigoana uniației din 127492 au mai rămas câteva chilii, exista și o chilie românească. Aceste chilii au fost cumpărate de către un duhovnic de la Mănăstirea Neamț, pe numele lui Lucian, care le-a reparat și au fost locuite de către călugări români până în anii 1930-1940, când nemaiavând ucenici, chiliile au rămas pustii, fiind preluate de greci. Chiliile din Provata Urmând drumul prin stânga pârâului Lacu, pe lângă chiliile sihăstrești, înconjurate de livezi de măslini, viță de vie, grădini de zarzavaturi 128

și chiparoși falnici (o adevărată grădină a Raiului pe pământ!) ajungem la locul numit Provata. Chiliile acestea se află pe teritoriul Mănăstirii Lavra și depind din punct de vedere juridico-canonic de aceasta. Sihaștrii de la Provata duc viață de sine și se întrețin din lucrul mâinilor și din micile grădini pe care le cultivă. Slujbele le fac separat, în paraclisele existente la fiecare chilie, iar în duminici și sărbători participă la Sfânta Liturghie, fie la una dintre chilii, fie la Kiriacon (biserica de Duminică) de la Schitul Lacu din apropiere sau chiar la cele mai apropiate mănăstiri (Caracalu sau Iviron, de pildă). În chiliile de la Provata se nevoiau la începutul secolului al XX-lea, până la 60 de călugări, dar astăzi numărul lor este în jur de 15. Patru din aceste chilii erau locuite de călugări români, însă din lipsă de ucenici, acum nu mai sunt active decât două chilii populate cu călugări basarabeni și români, una cu hramul ,,Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, iar a doua are hramul ,,Sfântul Ioan Teologul” sau Cucuvinu. Această chilie (mai precis ruinile ei) au fost cumpărate în anul 1869, pentru ca în 1870 să se pună temelia bisericii cu același hram. Ea fost condusă inițial de ieromonahul Dometian provenit de la Chilia ,,Adormirii Maicii Domnului” a Mănăstirii Xiropotamu. I-a succedat nepotul lui, Teodosie Soroceanu, care a înființat Frăția românilor din Sfântul Munte93 despre care am pomenit. Această vatră monahală avea 60 de pogoane de pământ și 20 de monahi. Tot pe moșia Mănăstirii Lavra, schimonahul român Visarion a înființat în 1869 Chilia „Sfântului Artemie”, care avea două pogoane de pământ cultivat cu vie, măslini și grădină de legume. De la 1908 il regăsim în cronică pe bătrânul stareț înconjurat de câțiva ucenici94. Chilia Catafighi din Provata cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul a fost cumpărată tot la 1870 și refăcută, având ca stareț pe ieroschimonahul basarabean Teodorit Hodorogea, retras aici de la Schitul Prodromu. După decesul acestuia din 1886, i-a urmat Antonie Saghin timp de un deceniu, după care a urmat Ilarion Mârza. Această chilie avea în anul 1906 un număr de 23 de camere bine întreținute și 40 de pogoane de pământ cultivat pe jumătate cu vie, măslini, grădină de zarzavaturi și restul cu fânețe și pădure, toate fiind pe moșia Mănăstirii Marea Lavră. Starețul Ilarion Mârza a construit alte două clădiri de locuit și magazii, a înzestrat biserica cu cărți și mai multe rânduri de veșminte, vase sfințite și două Evanghelii legate în argint, cutii cu moaște și o bibliotecă cu 250 de volume. În anul 1906 mai viețuiau în această chilie 16 monahi basarabeni care plăteau un bir anual de 5 napoleoni95. 129

Chilia Sfântului Prooroc Ilie cumpărată tot în anul 1870 de ieromonahul Carion Mirăuț de la Mănăstirea Marea Lavră contra unei sume de 180 de lire turcești. Aceasta avea biserică și case de locuit cu 10 încăperi, magazii și grajd pentru vite, precum și 25 de pogoane de pământ cultivat cu vie, grădină de legume, măslini, restul fiind fânațe și pădure96. De asemenea, avea mulți stupi de albine. Chilia a fost condusă până în anul 1890 de întemeietor, apoi timp de un an de monahul Iosif, iar din 1891 fiind condusă de monahul Spiridon Dașchievici, care în 1905 mai avea alături de el încă trei monahi basarabeni. Biserica chiliei (paraclisul) avea 2 evanghelii, alte 50 de cărți de cult și plătea un bir anual de 5 napoleoni. Chilia cu hramul ,,Acoperământul Maicii Domnului” cumpărată tot de la Mănăstirea Lavra la 1870, de ieromonahul Antim de la Craiova. Avea un pogon de pământ și plătea bir anual de numai 2 lire turcești. Era condusă în anul 1908 de schimonahul basarabean Toma, ajutat de fratele său Vichentie schimonahul.97 Chilia Sfântul Vasile este cumpărată în anul 1870 de monahul bucovinean Ghedeon, care o și reclădește. În 1908 plătea un tribut anual mănăstirii Lavra.98 Chiliile de pe teritoriul mănăstirii Vatopedu: ♦Chilia ♦ Sfântul Mare Mucenic Gheorghe - Colciu Tradiţia athonită spune că în zona numită astăzi Kolciu a fost cândva un schit. Acesta a fost întemeiat anterior veacului al XIII-lea, într-unul din locurile cele mai înalte din partea de sud a Mănăstirii Vatoped, de-a lungul coastei de răsărit a Peninsulei Athonite. În jurul bisericii centrale (Kiriaconului) şi a turnului de apărare zidit împotriva incursiunilor piraţilor s-au construit în timp până la zece chilii. Astăzi se mai păstrează doar ruinele turnului şi patru chilii cu viaţă monahală activă, celelalte fiind ruinate. Cel mai de seamă dintre nevoitorii schitului de-a lungul veacurilor a fost Cuviosul Agapie, canonizat ca sfânt şi prăznuit pe 1 martie. Referiri la Sfântul Agapie de la Colciu aflăm în Sinaxarul la „Slujba Sfinţilor Athoniţi”, scrisă de Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, precum şi din tradiţia orală athonită. Sfântul Agapie a vieţuit alături de stareţul său până când, în urma unei incursiuni a piraţilor turci, a fost luat rob şi ţinut în captivitate timp de doisprezece ani. În tot acest timp a slujit cu atâta bună credinţă 130

stăpânilor lui agareni (musulmani) care-l cumpăraseră, încât aceştia îi arătau mai multă îngăduinţă decât tuturor celorlalţi robi ai lor. Eliberat în chip minunat de către Maica Domnului, Sfântul Agapie s-a înapoiat în taină la „bătrânul lui din Sfântul Munte”. Acesta însă l-a certat cu asprime, nemulţumit fiind de felul în care ucenicul său îşi părăsise stăpânii, şi l-a trimis înapoi. Adevărat fiu al ascultării, Sfântul Agapie s-a întors fără împotrivire în robie. Ajungând la stăpânii lui şi spunându-le ce s-a întâmplat, aceştia au fost uimiţi de fapta Bătrânului şi au cerut să afle mai multe despre Dumnezeul creştinilor. Mai târziu, stăpânul agarean şi cei doi fii ai săi au venit la Sfântul Munte, unde au primit luminarea botezului şi au devenit monahi, săvârşindu-şi viaţa cu cuvioşie la schit, spune legenda. Chilia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” se află la câteva sute de metri de vechiul turn de apărare, pe versantul de răsărit al Sfântului Munte, la o altitudine de aproape două sute de metri şi la o distanţă de 15-20 minute de malul mării. Aici clima este mai uscată, chilia nefiind în bătaia curenţilor de aer vătămători. Data construirii în această zonă a primului locaş închinat Sfântului Gheorghe se pierde în negura vremurilor. Dar, după spusele bătrânului Dionisie Ignat (†2004), o tradiţie foarte veche menţionează că locul a fost ales printr-o minune săvârşită de Sfântul Gheorghe, aşazisa Minune cu turcul. Iată minunata întâmplare: un boier turc, plutind cu corabia în apropierea coastei de răsărit a Athosului, a fost surprins de o furtună. Pe malul mării, între Colciu şi Mănăstirea Pantocrator, este un loc numit de pescari Pirgaki, unde valurile au scobit un golf mic între pereţii mari de stâncă. Aici a ajuns noaptea corabia cu pânze a turcului, vântul suflând cu putere din larg. Boierul agarean, temându-se că se va zdrobi cu corabia de stânci, şi-a pierdut orice nădejde de scăpare. Însă, şi-a amintit de un sfânt al ghiaurilor (creştinilor) şi i-a cerut ajutorul strigând: „Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, ajută-mă să ies din primejdia aceasta!”. Iar Sfântul, grabnic ajutător fiind, l-a izbăvit în chip minunat. Dimineaţa, văzând la lumina zilei pereţii stâncoşi şi primejdia de moarte în care fusese, turcul s-a hotărât să ridice în apropiere un proschinitar Sfântului Gheorghe, izbăvitorul său, chiar pe locul actualei biserici a chiliei. Mai târziu, călugării au făcut un paraclis închinat Sfântului, spre amintirea Minunii cu turcul, apoi în jurul acelei bisericuţe s-a întemeiat prima comunitate monahală, loc de linişte şi de pustnicie. Biserica actuală are pe unul din pereţi o placă de marmură care datează din secolul al XVII-lea şi care aminteşte numele ierodiaconului 131

Galaction şi al monahului Ambrozie, doi ctitori care au refăcut paraclisul „Sfântului Mare Mucenic Gheorghe”. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea în Sfântul Munte s-a făcut simţită o reînviere duhovnicească. Astfel, viaţa monahală s-a reînnoit şi la chiliile Schitului Colciu. În jurul anului 1880 un monah de la chilia vecină, „Sfântul Ştefan”, pe nume Antonie, a venit la chilia „Sfântul Gheorghe”, refăcând-o parţial. Cum la „Sfântul Ştefan” nu prea era apă, iar la „Sfântul Gheorghe” existau două izvoare foarte bune, condiţiile de trai de aici erau mai prielnice şi se putea face şi grădinărit. Unul dintre aceste izvoare poartă numele de „Agheasma Sfântului Gheorghe” şi nu a secat niciodată, nici chiar în perioadele de secetă prelungită, când la alte izvoare din Kolciu nu se găseşte apă. După părintele Antonie s-au nevoit aici mai mulţi monahi şi duhovnici români, dintre care Gherontie şi Nicandru din Basarabia, ieroschimonahul şi duhovnicul Mihail, care a venit de la Schitul Kavsocalivia cu ucenicii săi, apoi ieromonahul Ioanichie, monahul Nichifor şi alţii. Mai târziu, în anul 1937, ieromonahul Ioanichie cu obştea sa, urmaşi ai duhovnicului Gavril Mateescu, se mută la o chilie de lângă Kareia, iar la Chilia „Sfântul Gheorghe” vine bătrânul Ghedeon Chelaru cu obştea lui, din care făcea parte şi părintele Dionisie Ignat, împreună cu fratele lui după trup, Ghimnasie. De numele acestor trei monahi se leagă înflorirea duhovnicească a Chiliei „Sfântului Gheorghe”, care a devenit spre sfârşitul vieţii părintelui Dionisie Ignat – ajuns unul dintre cei mai experimentaţi părinţi athoniţi – loc de pelerinaj pentru toţi cei dornici să primească un cuvânt de folos în stare să le schimbe vieţile venind aici, inclusiv prinţul Charles, moştenitorul tronului Angliei, spre folos duhovnicesc. ♦Chilia ♦ ,,Sfântul Ioan Botezătorul” În anul 1894 ieromonahul Ilie Hulpe cumpăra cu 260 de lire turcești această chilie de pe moșia Mănăstirii Vatopedu. Acea biserică și casă cu chilii și anexe bine întreținute, 20 de pogoane de pământ cu vie, grădină de legume, livadă de măslini, fânețe și pădure, dar și un izvor de apă. La mare avea arsana proprie, fusese construită o casă și un port cu bărci de pescuit. Deținea de asemenea, bibliotecă cu cărți bisericești și laice, odoare și veșminte bisericești și plătea un bir anual de 5 napoleoni, fiind locuită în anul 1905 de monahi basarabeni. Printre vieţuitorii mănăstirii a fost și schimonahul Ion Guțu. În prezent are doi viețuitori și o efervescentă activitate de reconstrucție sub oblăduirea schimonahului Augustin.99 132

♦Chilia ♦ „Sfântul Ipatie” - „Săliștea Athosului” De-a lungul secolelor, nevoia de a-şi agonisi pâinea zilnică i-a purtat pe mocanii de pe plaiurile sibiene până la sud de Dunăre sau peste Nistru, din Peninsula Crimeea până în zona fluviului Volga. Nu puţini dintre fiii Săliştei sau ai Tilişcăi şi-au lăsat însă mioarele dragi şi, flămânzind după pâinea cea veşnică, au luat calea Sfântului Munte Athos, unde au devenit pricepuţi păstori de suflete şi au stăpânit mândre colibe. De numele lor este legat destinul celei mai vechi, mai importante şi mai frumoase chilii româneşti din Athos, „Sfântul Ipatie”, sfânt prăznuit în fiecare an la 31 martie. „Pare o gospodărie ţărănească din Siliştea Sibiului mutată ca printr-o minune, acum mai bine de un veac şi jumătate, în peisajul athonit al măslinilor şi chiparoşilor...”. Aşa era descrisă de un pelerin, cu aproape un secol în urmă, Chilia Sfântului Ipatie din Sfântul Munte, sălaşul de nevoinţă duhovnicească athonit peste care monahii veniţi de pe meleagurile sibiene şi-au nord-vest depus cel mai puternic pecetea modului de viaţă şi a felului lor de a fi. Nu mai puţin de cinci din cei şase stareţi ardeleni care au condus „Sfântul Ipatie” vreme de mai bine de un secol au fost din Săliştea sau din Tilişca Sibiului. O tradiţie locală aşează originea acestei vetre monahale undeva pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea. Se spune că un pustnic român care se nevoia în zona actualei chilii s-a îmbolnăvit grav în timpul unei veri cu arşiţă cumplită. Cu ultimele puteri a ieşit din colibă şi s-a îndreptat spre pârâul din vale ca să-şi potolească setea. Sleit de boală, a căzut pe cărare şi a început să plângă la Maica Domnului cerându-i ajutorul. A auzit o voce care i-a spus să se târască în partea stângă şi acolo va găsi apă. Într-adevăr, după ce a găsit apa şi a băut-o, bolnavul s-a ridicat de jos, vindecat miraculos de neputinţa care îl cuprinsese. În jurul izvorului binecuvântat, cunoscut astăzi de pelerinii români şi greci sub numele „Aghiasma Sfântului Ipatie”, s-a ridicat o bisericuţă mică, pe ale cărei temelii ruinate va renaşte mai târziu locaşul monahal. Istoria recentă a chiliei – aflate pe moşia Mănăstirii Vatopedu, la numai o jumătate de ceas distanţă de mers pe jos de aceasta – începe cu ieromonahul Orest Baldovin, ucenicul de suflet al Sfântului Calinic de la Cernica. Acesta a plecat după anul 1860 în Sfântul Munte, însoţit de monahii Teodosie, de loc din Săliştea Sibiului, şi Ilie, din judeţul Prahova. Atras de frumuseţea şi liniştea locului, cuviosul Orest a cumpărat în 1868 chilia cu hramul „Sfântul Ierarh şi Mucenic Ipatie” de la Mănăstirea Vatopedu, cu 7000 de lei. 133

El a început să zidească o nouă biserică deasupra celei vechi din secolul al XV-lea, care era săpată în pământ ca o catacombă. Lucrarea, o biserică de 10 metri lungime şi 5 lăţime, a fost terminată în exterior, prin puterile proprii, la 1873. Nemaiputând să-i împodobească şi interiorul cu cele trebuincioase, cuviosul Orest a plecat în Ardeal împreună cu ieroschimonahul Teodosie, cerând sprijinul compatrioţilor creştini. Cele mai multe ajutoare, bani şi odăjdii bisericeşti le-au dat locuitorii din Săliştea Sibiului. Aceştia mai ajutaseră şi până atunci chilia, după cum arată o însemnare păstrată din anul 1868: „Cu ajutorul lui Dumnezeu această sfântă carte, Mineiul lunii Septembrie, a fost plătită de Ioan Rodeanul, dimpreună cu soţia lui şi s-au dat părinţilor Orest ieroschimonahul, Ilie monahul şi Teodosie schimonahul pentru biserica Sfântului Ipatie de la Sf. Munte” ( Sălişte şi Cete). Când biserica a fost gata, părintele Orest s-a îngrijit şi de cele trupeşti, plantând în grădină măslini, vie, aluni, nuci, portocali, lămâi şi smochini. Devenit vestit în tot muntele pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Orest a trecut la Domnul în 1878, lăsând chilia pe mâinile ucenicilor săi, majoritatea ardeleni. Urmaşul la stăreţie al Cuviosului Orest a fost ieroschimonahul Teodosie Dascălul, din Săliştea Sibiului. Renumit pentru înţelepciunea dobândită în bibliotecile mănăstirilor athonite, părintele Teodosie a întreţinut o corespondenţă susţinută cu credincioşii români din Transilvania, îndemnându-i să renunţe la uniaţie şi să ţină cu sfinţenie legea şi credinţa strămoşească. Dragostea de ţară l-a determinat să întocmească un act faţă de mănăstirea chiriarhică (Vatopedu) prin care a cerut ca „niciodată să nu aibă dreptul, viitorii moştenitori, a înstrăina această chilie la alte naţiuni, ci veşnic a fi stăpânită şi locuită de monahi români”. Părintele Teodosie s-a strămutat la cer în anul 1886, iar la stăreţie a urmat al treilea ucenic al cuviosului Orest, monahul Diomid, originar din Ţara Făgăraşului. Acesta a fost o gazdă primitoare pentru numeroşii pelerini români care ajungeau în Athos şi obişnuia să înzestreze biserici din Transilvania cu sfinte moaşte, veşminte, cărţi, tămâie şi alte lucruri necesare sfintelor slujbe. Una din bisericile împodobite de el este şi cea din comuna Mărgineni – Alba. În arhiva chiliei se mai păstrează scrisoarea de mulţumire a preotului din localitate, Gheorghe Gremoiu, chiar dacă ea a ajuns la chilie la câteva săptămâni după mutarea la cele veşnice a părintelui Diomid, în anul 1899. Cel de-al patrulea stareţ al Chiliei „Sfântului Ipatie” a fost schimonahul Filaret Şerban, din Săliştea Sibiului, un sporit ucenic al 134

părintelui Orest. Un document din epoca lui, Apelul din 1907 al Societăţii Coloniei Monahilor Români din Sfântul Munte Athos, socotea „Sfântul Ipatie” cea mai frumoasă casă românească din Muntele Athos, având „biserica mare şi case încăpătoare, 100 streme (1 stremă – 1600 metri pătraţi) loc, cu vie multă, aluniş, livezi de fân, copaci de măslini şi două izvoare de apă pentru trebuinţa casei şi udatul grădinii. Are şi un izvor de agheasmă, apă făcătore de minuni, pentru care îşi are istoricul ei, bibliotecă cu cărţi bisericeşti şi alte odoare sfinte”. Personalul chiliei se compunea din şase vieţuitori, toţi transilvăneni: superiorul Filaret Şerban, ieromonahul Theodosie, schimonahul Gherasim, monahul Ignatie, fraţii Iordan și Nicolae. Stareţul Filaret a fost şi un mare apărător al Ortodoxiei. În 1904 el a plecat din Sfântul Munte în Transilvania, reuşind prin predicile sale înflăcărate să întoarcă de la uniaţie mai multe comune din judeţele Sibiu, Alba şi Braşov. Drept răsplată pentru activitatea sa misionară plină de succes, conducerea ţării i-a acordat în anul 1906 Medalia Jubiliară Carol I”. Cinci ani mai târziu, părintele Filaret s-a retras din stăreţia chiliei şi a mers la Schitul Prodromu în ascultare la bucătărie. Spre sfârşitul vieţii ajunsese la o măsură duhovnicească atât de înaltă, încât de multe ori avea în timpul privegherilor vedenii însemnate care s-au împlinit toate, mai ales în ce priveşte Schitul Prodromu. Schimonahul Filaret Şerban a murit în 1918, rămânând în amintire ca unul dintre cei mai mari luptători împotriva unirii cu Roma, alături de Teodosie Dascălul Din anul 1911, stăreţia Chiliei „Sfântului Ipatie” a fost preluată de nepotul lui Teodosie Dascălul, ieromonahul Teodosie Domnariu, născut în Siliştea Sibiului. Sub îndelungata sa conducere, chilia a dobândit o mare notorietate, fiind vizitată de numeroase personalităţi, atrase de frumuseţea şi liniştea duhovnicească a locului. Însemnarea lăsată de I. Barnea, licenţiat în teologie, e mai mult decât edificatoare: „ Chilia Sfântului Ipatie mi-aduce aminte de casa şi ograda noastră, făcându-mă să mă simt ca în mijlocul lor, iar ospitalitatea părinţilor de aici n-am mai întâlnit-o nicăieri... ba da, la mama acasă”. În numai şase ani, Părintele Teodosie, care vizitase Sfintele Locuri de la Ierusalim şi Sinai, a strâns o obşte de 12 părinţi ardeleni: Teodosie, Gherasim, Ipatie, Diomid, Filaret, Visarion, Dionisie, Pahomie, Dometie, Gherontie, Ignatie şi Pior. În acelaşi timp, el a fost şi un bun gospodar, îngrijindu-se de repararea bisericii, pe care a acoperit-o cu tablă şi a împodobit-o cu icoane, două policandre, sfeşnice de bronz şi candele de argint, manuscrise şi alte îmbunătăţiri, cheltuind în total aproape 150 de mii de drahme. În 1929-1930 acesta a mai adus şi apă pe ţevi de plumb de la o distanţă de 2,6 km, la un cost de 12 mii de drahme. 135

Farmecul chiliei avea să se dovedească irezistibil nu numai pentru pelerini, ci şi pentru episcopii Lucian al Romanului şi Tit Simedrea, aflaţi în 1930 la Pansinodul Ortodox ţinut la Mănăstirea Vatopedu. Într-o notă rămasă de la Părintele Teodosie Domnariu se spune că „tot la două zile, aceştia făceau o plimbare până la Chilia Sfântului Ipatie şi se bucurau văzându-ne activitatea lucrului gospodăresc”. Pe la mijlocul anilor ’30 ai secolului XX, locaşurile ardeleneşti sau „mocăneşti”, cum li se mai spunea, în număr de patru, fiecare cu până la 20 de monahi, deveniseră printre cele mai bogate chilii româneşti din Sfântul Munte. Alături de chilia „Bunavestire” din Schitul Lacu a lui Damaschin Bejiu, originar din comuna Apold, judeţul Sibiu, chilia „Sfântul Gheorghe” din Kapsala a lui Gherasim Sperchez, cioban din Zărneşti – Braşov şi chilia „Sfinţii Teodori” a lui Ioachim Iosifescu, chilia „Sfântul Ipatie”, condusă de Teodosie Domnariu, şi-a datorat o bună parte din prosperitate legăturilor stabilite cu românii ardeleni plecaţi în America. Numai de pe plaiurile sibiene, sute de săteni din Sălişte sau Tilişca au trecut peste ocean, mai ales după 1890, atraşi de miile de locuri de muncă bine plătite în industria şi agricultura Statelor Unite. Din banii chivernisiţi, mulţi „americani” au făcut donaţii consistente comunelor natale, dar şi chiliilor din Sfântul Munte, cu care au întreţinut o bogată corespondenţă. Plecarea la Domnul a părintelui Teodosie, în 1946, nu a întrerupt succesiunea monahilor sibieni la conducerea Chiliei Sfântului Ipatie, toiagul de stareţ fiind predat de sălişteni lui Diomid Valasă şi Dometie Trihenea, ambii călugări din comuna învecinată, Tilişca Sibiului. Deşi primul a figurat în scriptele „Sfântului Ipatie” ca stareţ aproape 20 de ani (la chiliile athonite stăreţia revine automat călugărului cu cea mai mare vechime în actele locaşului), Diomid Valasă fiind conducător doar pe hârtie. Plecat la 1939 în România pentru a aduna ajutoare, părintele Diomid a rămas blocat în ţară din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial şi apoi a instalării regimului comunist, revenind în Athos de-abia în 1963, cu doi ani înainte de moarte. În aceste condiţii, timp de aproape patru decenii, la cârma chiliei a fost, cu excepţia unei perioade de zece ani, una dintre cele mai importante personalităţi ale Athosului contemporan – Dometie Trihenea (1909-1985), originar din Tilişca Sibiului. Este suficient să amintim că părintele Dometie a fost, între 1965-1975, stareţul Mănăstirii Zografu – una din cele 20 de mănăstiri împărăteşti din Sfântul Munte – demnitate neacordată nici unui alt român în istoria de peste o mie 136

de ani a monahismului de obşte athonit. Bun cunoscător al limbilor greacă, rusă, bulgară şi franceză, arhimandritul Dometie a mai fost, timp de 15 ani, duhovnic al Mănăstirii Costamonitu, spovedind greci, români, bulgari, macedoneni şi albanezi. Părintele Dometie este şi cel care l-a întâmpinat la „Sfântul Ipatie” pe Prea Fericitul Patriarh Iustinian, în singura vizită făcută vreodată de un cap al Bisericii Ortodoxe Române în Muntele Athos. Venit în Sfântul Munte la sărbătoare a 1000 de ani de viaţă monahală, Patriarhul Iustinian a vizitat schitul „Prodromu” şi o singură chilie românească, cea condusă de Dometie Trihenea. Despre această memorabilă întâlnire ne-a rămas următoarea notă de la părintele Dometie: „La data de 27 iunie 1963 am avut fericirea să primim în Chilia Sfântului Ipatie, în sunetul clopotelor şi armonia cântărilor, pe Prea Fericitul Patriarh Iustinian, cu suita Preafericirii lui. După Te Deum a spus un frumos cuvânt de primire Dometie ieromonahul, amintind istoria chiliei şi faptul că Sfântul Ipatie este unul dintre cei 318 părinţi de la Sinodul I de la Niceea, cel care l-a salutat pe Episcopul Teofil al Tomisului, azi Constanţa. După terminare, Prea Fericitul Patriarh a exclamat: „Foarte frumos!”. Apoi a ţinut o cuvântare de frumoasă amintire, aducându-ne toate binecuvântările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale tuturor călugărilor şi călugăriţelor şi ale tuturor binecredincioşilor creştini din România, care cu multă plecăciune şi sfinţenie pronunţă cuvântul „Sfântul Munte”. După închinarea la Sfânta Evanghelie a scris pe aceasta următoarele: „Cu prilejul sărbătoririi celor o mie de ani de la organizarea monahismului în Sfântul Munte Athos, de către Sfântul Atanasie, am vizitat Chilia Sfântului Ipatie unde se nevoiesc cei patru monahi români cărora le-am împărtăşit ale noastre binecuvântări”. Patriarhul a dăruit chiliei un rând de veşminte preoţeşti foarte frumoase, un stihar diaconesc, o cruce pentru Sfânta Masă, cruciuliţe, cărţi de rugăciuni şi alte daruri precum şi un pomelnic pe care a trecut, la vii, tot neamul românesc, iar la morţi pe toţi ostaşii care s-au jertfit pentru România. La plecare, potrivit unei mărturii culese de un ucenic al Părintelui Dometie, Patriarhul i-a îndemnat pe vieţuitorii Chiliei Sfântul Ipatie: „Să ţineţi călduţă vatra aceasta că e un loc tare drăguţ, singura chilie ardelenească”. Tot Părintele Dometie Trihenea a mai fost protagonistul unui alt moment istoric, puţin cunoscut publicului larg. În încercarea de a salva de la dispariţie monahismul românesc din Sfântul Munte (redus la un număr de 40-50 de călugări în anii ’70, faţă de 700 în anii 18701880), părintele Dometie, împreună cu alţi doi călugări, s-a întâlnit 137

la sfârşitul lunii martie 1976, la Atena, cu Nicolae Ceauşescu, liderul României socialiste, sosit într-o vizită oficială în Grecia. Vorbind în numele a trei provincii româneşti reprezentate în Sfântul Munte – Moldova, Basarabia şi Transilvania – arhimandritul i-a cerut lui Ceauşescu să-şi folosească toată influenţa pe lângă guvernul grec pentru a permite venirea mai multor novici români, care să ducă mai departe viaţa monahală în Athos. Aşa cum s-a dovedit ulterior, apelul a fost ascultat, primul beneficiar al infuziei de „sânge proaspăt” monahal fiind Schitul Prodromu, care a primit şi un tractor aflat în funcţiune şi astăzi. De-a lungul vieţii sale părintele Dometie a fost căutat de nenumăraţi oameni, atât datorită darurilor sale duhovniceşti, cât şi cunoştinţelor de medicină naturistă prin care se vindecau mulţi. El obişnuia să recomande agheasma Sfântului Ipatie celor aflaţi în neputinţe şi se cunosc cel puţin două cazuri de vindecări miraculoase datorate apei izvorului. Ucenicii părintelui spuneau că era un om care te odihnea doar privindu-l şi că deşi la multe din scrisorile pe care le primea obişnuia să nu scrie mai mult de 5-6 rânduri, acestea erau atât de mişcătoare încât te făceau să plângi. Preţuit şi iubit pretutindeni în Sfântul Munte, Părintele Dometie Trihenea a trecut la cele veşnice la 20 noiembrie 1985. I-a urmat la conducerea chiliei ucenicul său, monahul Ilarion Dincă, originar din Adamclisi, Dobrogea, care a răposat în mai 2004, la vârsta de 68 de ani. Astăzi la conducerea chiliei Sfântul Ipatie este tânărul ieromonah Ignatie Bozianu, moldovean de obârşie, dar care a făcut primii paşi în viaţa monahală nu departe de plaiurile sibiene, la mănăstirea Afteia din judeţul Alba. Ucenic al unui alt unui alt uriaş duhovnicesc al Sfântului Munte, Bătrânul Dionisie Ignat de la Colciu, lui îi revine misiunea, deloc uşoară, de a continua moştenirea duhovnicească şi tradiţia românească a chiliei Sfântul Ipatie, în duhul surprins cu fineţe de unul dintre vizitatorii interbelici ai locaşului: „În locul acesta unde auzi graiul tău şi simţi aşa cum simt toţi gospodarii oazei acesteia româneşti, eşti mai în largul tău. Toată atmosfera, fizică şi spirituală, e din aceea pe care eşti obişnuit s-o respiri. De aceea casele acestea presărate în Sfântul Munte sunt adevărate foişoare în care poţi cugeta şi a te ruga aşa cum ai învăţat acasă, între ai tăi. Cu dorire de a continua specificul românesc – ospitalitatea şi dragostea pentru oricine ar trece pe aici, aşa se vor pomeni românii noştri, în Muntele acesta, care le aparţine în mare măsură”. 138

Sihăstria Capsala Aceasta se află la câţiva km nord-vest de Kareias şi este cea mai mare sihăstrie idioritmică de pe latura nordică a Muntelui Athos. Sihăstria Capsala este formată din peste 100 de chilii şi colibe, majoritatea cu paraclise, risipite pe valea împădurită şi larg deschisă spre mare. Este sihăstria tuturor naţiunilor ortodoxe, în care se nevoiesc monahi greci, români, ruşi, bulgari şi sârbi, într-o perfectă armonie. La începutul secolului al XX-lea se linişteau în această sihăstrie peste 300 de monahi, dintre care 60 erau români. În prezent se nevoiesc aici doar 60 de monahi dintre care 30 de români. Sihăstria Capsala fiind destul de întinsă şi aşezată între mănăstirile Cutlumuş, Stavronichita şi Pantocrator, chiliile ei sunt împărţite teritorial, între aceste mănăstiri. Majoritatea dintre ele – 36 de chilii – aparţin mănăstirii Pantocrator. O parte sunt rămase fără vieţuitori prin trecerea din viaţă a bătrânilor. Românii deţin şi ei aici câteva chilii pustniceşti: chilia părintelui Gherasim Sperchez, chilia părintelui Ioachim Sârbu, chilia părintelui Calinic Teodorescu şi chilia monahului Meletie Ifrim a „Sfântului Gheorghe”. Pe moșia mănăstirii Pantocrator, este atestată, şi în 1901 şi 1908, această chilie cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Capsala, superior fiind duhovnicul Gherasim, român transilvănean din Săliştea Sibiului, care împreună cu şapte monahi români avea patru pogoane de pământ, plătind cinci lire pe an tribut şi închiriau camere altor monahi care veneau în Karyes100. Astăzi este una dintre cele mai înfloritoare chilii, având vie, grădină de legume, livadă de măslini şi gazdă primitoare pentru pelerinii români sub conducerea ieromonahului Petroniu de la Mănăstirea Sihăstria, fost ucenic al părintelui Meletie Ifrim, căruia i-a succedat la conducerea chiliei. Ea a fost susținută financiar pentru reparații capitale și de către George Becali, având în momentul de față 3 viețuitori. ♦Chilia ♦ „Izvorul Tămăduirii” din Capsala, condusă în anii 19011908 de schimonahul Ghimnasie din Ploieşti, avea şapte monahi în 1901, iar din 1908 doi ucenici, 1,5 pogoane de pământ cultivat cu vie şi măslini, fiind situată pe moşia Mănăstirii Vatopedu. ♦Chilia ♦ cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi”, situată pe terenul Mănăstirii Stavronikita a fost cumpărată în anul 1904 cu 186 de lire de monahul Ioachim Iosifescu. Aceasta avea cinci pogoane de pământ stâncos şi neproductiv ”pe care sunt sădiţi câţiva măslini, portocali şi lămâi”, avea case bune şi biserică construite de curând şi plătea un bir anual de cinci napoleoni.101 139

Pe moşia Mănăstirii Pantocrator exista din 1908 Chilia cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, condusă de monahul român Varnava din judeţul Tutova, care vieţuia aici cu încă un ucenic. Chilia avea trei pogoane de pământ cultivate iar monahii se mai ocupa şi cu cizmăria.102 Pe moşia mănăstirii Iviron este atestată în anul 1901 dar şi în 1908 Chilia „Sfântului Ioan Botezătorul” a părintelui Isaia, basarabean cu doi ucenici. Avea un pogon de pământ şi se ocupa cu croitoria. Alte chilii şi colibe româneşti În condiţiile în care călugărilor români athoniţi nu li s-au recunoscut dreptul de a se organiza într-o mănăstire a lor distinctă, din cauza secularizării averilor închinate, efectuată de Al. I. Cuza în 1863, ei au continuat să-şi construiască chilii şi colibe ca cele cunoscute mai sus, fenomen ce continuă şi astăzi, fie prin cumpărarea de teren de la mănăstirile recunoscute, fie prin cumpărarea de teren de la mănăstirile greceşti. Continuăm cu câteva dintre cele mai importante chilii consemnate în izvoare arhivistice. ♦♦Chilia „Adormirea Maicii Domnului”, pe teritoriul Mănăstirii Xiropotamu, a fost cumpărată în 1864 de monahul basarabean Dometian şi Corg şi a fost refăcută din temelie: Avea 6 pogoane de pământ şi plătea un bir anual de 2 lire. După moartea părintelui Cosma va deveni stareţ ieromonahul Gherasim Stratan103. Tot pe moşia Xiropotamului avem şi Chilia „Tuturor Sfinților”, care a fost locuită pe la 1900 de călugări români. ♦♦Chilia Turlutiu a fost întemeiată în anul 1867 de schimonahul român Sava retras de la schitul Prodromu. Era situată pe teritoriul Mănăstirii Lavra, având hramul „Naşterea Maicii Domnului” şi 5 pogoane de pământ cultivat cu măslini, vie şi o parte pădure cu fâneaţă şi stupi de albine. Din 1902 stareţ va fi monahul Clement Popescu, care a plătit Mănăstirii Lavra dania cuvenită de 30% din venituri şi a obţinut act cu dreptul de superior al aşezământului şi alţi doi moştenitori, fiind obligat a plăti 5 napoleoni bir anual. Chilia avea bibliotecă cu cărţi bisericeşti, paraclis de rugăciune şi puţine odoare. În 1905 trăiau acolo 3 monahi din România, în nişte case vechi şi care necesitau reparaţii, iar ei se întreţineau din lucrul mâinilor şi cultivatul pământului104. ♦♦În anul 1901, exista pe moşia Mănăstirii Grigoriu, chilia „Sfinţii Cosma şi Damian” cu trei călugări români, iar în apropiere chilia părintelui Irodion cu 8 monahi, dar situată pe moşia Mănăstirii Pantocrator105. 140

♦♦Chilia „Sfântul Nicolae” de la Iufta a fost cumpărată de părintele Calist monahul, cu 280 lire în anul 1902. Era situată pe moşia Mănăstirii Vatopedu şi avea două biserici, una cu hramul „Sfântul Nicolae” şi alta „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, case de locuit în stare bună şi 20 de pogoane de pământ cultivat cu vie, măslini, pădure şi apă de la izvor adusă pe o conductă de plumb ,,cu multă cheltuială’’. În anul 1905, Calist s-a retras, lăsând pe ucenicul său Veniamin106 monahul, care i-a plătit datoriile și timirul de 30% prevăzut în actul de cumpărare, scoțând act nou pe numele său și a doi moștenitori, birul anual fiind de 5 napoleoni. Chilia avea odoare și cărți bisericești fiind locuită de 6 monahi din România. Din anul 1908 Chilia a trecut în grija celor de la Schitul Prodromu, care a detașat acolo mai mulți monahi. Am prezentat chiliile românești grupate în mai multe locuri pe teritoriul Sfântului Munte, de obicei pe teritoriul ce aparține diverselor mănăstiri așa cum le-am găsit în izvoarele istorice, o parte mai existând și astăzi, o parte fiind părăsite și năpădite de vegetație. Trebuie să arătăm faptul că acest fenomen al cumpărării vetrelor de chilii și schituri vechi continuă și astăzi (la acest capitol călugării ruși fiind campioni și manifestându-și un interes din ce în ce mai mare în achiziționarea unor astfel de locuri cu altare părăsite; chiar lângă Schitul Prodromu două astfel de chilii au fost recent cumpărate, devenind în puțin timp funcționale, fiind înnoite și puse în valoare). Chiar și călugări de la Schitul Prodromu au achiziționat recent câteva chilii în zona Kapsala, lângă Kareias. Astfel Ieroschimonahul Partenie cu un ucenic al său au cumpărat Chilia „Sfântul Tihon de Zadonsk” din Kapsala de jos, lângă Schitul „Sfântul Andrei” din Kareias; alături reclădește o altă chilie Părintele Flavian, provenit tot de acolo, Părintele Iacob pictor român fost viețuitor la Mănăstirea Vatopedu are de asemenea în construcție o chilie situată în aceeași zonă și fenomenul continuă. Am lăsat pentru mai la urmă problema românilor din zona cea mai aridă, dar și cea mai pustnicească a Athosului pustia Kapsocalivia și Sfânta Ana, pentru frumusețea sălbatică a vieții de nevoință și rugăciune a viețuitorilor de aici. Din izvoare de arhivă aflăm că pe la 1908 în zona Schitului grecesc Kapsocalivia, pe moșia Mănăstirii Lavra există Chilia ,,Paraclisul Tuturor Sinților”, unde se nevoia starețul român Nicodim din Galați cu ucenicii săi care erau greci. Starețul se remarcase ca unul dintre cei mai cunoscuți sculptori în lemn de la Muntele Athos, unele dintre icoanele făcute de el fiind dăruite suveranilor români de către Ieromonahul Teodosie Soroceanu de la Chilia ,,Cucuvinu-Provata”107. Acum puțin mai sus de Schitul 141

grecesc ,,Sfânta Ana” este Chilia ,,Sfânta Ana Mică”, având ca stareț pe smeritul monah Caliopie, cu Hramul ,,Sfântului Pantelimon”, înconjurat de vreo cinci-șase colibe sihăstrești unde se nevoiesc câțiva pustnici români. Aproape de coliba „Sfântul Nil Ascetul”, în drumul spre Lavra, dar pierdut prin bogata vegetație din jur, se nevoieşte de mai mulți ani un părinte român care trăiește singur într-o colibă. Acest părinte iese foarte rar pentru spovedanie la duhovnicul Iulian Lazăr de la Prodromu și pentru a-și procura cele necesare traiului. Puțin mai sus, sub platoul numit Panaghia ce duce spre Vârful Athosului se află într-o scorbură de stâncă, coliba rasoforului Gorgonie, în care acesta se nevoieşte în post și rugăciune adâncă de o bună bucată de vreme spre slava Celui de Sus. Desigur, vor mai fi și alți smeriți nevoitori români trăind în pustnicie o viață plăcută Atotmilostivului Dumnezeu, neștiuți de oameni pe care îi vede și îi cunoște doar El, Cel pe care ei Îl slăvesc neîncetat, dar nu mi-a fost dat mie, nevrednicul, de a face cunoștință cu acești adevărați îngeri în trup.

142

Chilia „Cucuvino” din Provata

Chilia „Catafighi” din Provata

143

Chilia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” - Colciu

Avva Dionisie Ignat († 2004), stareţ al chiliei „Sf. Gheorghe” - Colciu

144

Chilia „Sfântul Ioan Botezătorul” - Colciu

Părintele Ioan Guţu 145

Vieţuitori ai Chiliei „Sfântul Ipatie” în pelerinaj în Grecia

Părintele Dometie Trihenea (chilia „Sf. Ipatie”) 146

Grup de pelerini români la Chilia „Sf. Gheorghe” - Kapsala

Mănăstirea „Stavronikita” de lângă pustia Kapsala 147

Schitul „Sf. Andrei” – Kareyas (vedere spre Kapsala)

Kareias – Biserica „Protaton” şi Sfânta Chinotită

148

CAP. V.

M[RTURII ISTORIOGRAFICE DIN ASEZ[MINTELE ROMÂNEºTI (SCHITUL PRODROMU, SCHITUL LACU, COLCIU)

D

in biblioteca Schitului Prodromu, în care am avut ocazia să ne documentăm, precum şi din alte surse bibliografice, am reţinut câteva figuri reprezentative de monahi cărturari, care s-au remarcat în bazinul surselor istoriografice privind prezenţa româneasca în Sfântul Munte Athos. De asemenea, în anexa 1 a prezentei lucrări prezentăm şi câteva dintre cele mai valoroase manuscrise care se găsesc şi pot fi studiate acolo, deocamdată. Se pare că o parte dintre cele 25-30 de mii de documente (după evaluarea istoricului Florin Marinescu din Athena) vor putea vedea lumina tiparului într-un viitor apropiat, în ediţie anastatică, la Editura Schitului Prodromu, după cum am aflat de la responsabilii bibliotecii, eveniment mult aşteptat de istorici şi nu numai de ei. Schimonahul Nectarie Creţu. Cunoscător desăvârşit al muzicii psaltice şi cântăreţ inegalabil, schimonahul Nectarie a fost declatrat „protopsaltul”, adică primul cântăreţ al muntelui Athos, supranumit şi „privighetoarea Sfântului Munte”. Născut în anul 1808 la Huşi, acesta primeşte la botez numele Nicolae. Între anii 1840-1842, împreună cu alţi tineri, el învaţă tipicul şi cântarea bisericească la Episcopia Huşilor, sub îndrumarea episcopului Sofronie Miclescu (1826-1851). Numit cântăreţ, activează scurt timp la o biserică din Galaţi, întrucât fratele său Atanasie, monah în Mănastirea Ciolanu (Buzău), îl ia la sine şi-l îmbracă rasofor, călătoresc împreună la Muntele Athos şi Ierusalim, de unde se întorc în Moldova. Stabiliţi la Mănăstirea Neamţ, stareţul Neonil îl tunde pe rasoforul Nicolae în monahism, sub numele de Nectarie. La anul 1845, monahii Atanasie şi Nectarie pleacă definitiv la Athos, unde îşi cumpără o chilie, numită Vigla, situată în partea de răsărit a muntelui. Acolo au petrecut 16 ani, Nectarie devenind cel mai 149

mare cântăreţ şi protopsalt al Sfântului Munte din a doua perioadă a secolului al XIX-lea.108 La Muntele Athos, schimonahul Nectarie a învăţat limba greacă, din care traduce numeroase opere muzicale. Bibiloteca schitului Prodromu păstrează şi astăzi un Antologhion de cântăreţi bisericeşti, scris de Nectarie când era în ţară (1843), pe notaţie psaltică. Manuscrisul, datat la anul 1870, reprezintă o Antologie de cântări bisericeşti care cuprinde întru sine cele mai trebincioase cântări frumoase la privegheri şi la liturghie, traduse din greceşte în româneşte de părintele Nectarie monahul, protopsalt Sfântului Munte. De asemenea, din perioada respectivă se păstrează Prohodul Domnului nostru Iisus Hristos, compus de sfinţia sa Părintele Nectarie. Manuscrisul, care include şi alte cântări, a făcut parte din colecţia personală a profesorului C. Erbiceanu. Acesta, în urma unei vizite la Muntele Athos, relatează că „este compus de protopsaltul Nectarie din Sfântul Munte al Athonului, care a facut aproape un secol de gloria ţărei, care este neîntrecut în cântare, de nimeni, în tot sfântul Munte… L-am auzit.” Schimonahul Nectarie s-a stins din viaţă la anul 1898, în schitul Prodromu, unde i se păstrează osemintele. Schimonahul Irinarh Şişman. Primul istoriograf român atonit este schimonahul Irinarh Şişman, recunoscut în acelaşi timp ca mare cărturar, caligraf, poliglot şi miniaturist de excepţie. Potrivit Registrului de evidenţă a monahilor prodromiţi, Irinarh Şişman s-a născut în satul Streini Devesel, comuna Burila Mică, judeţ Mehedinţi, iar după o însemnare personală, în comuna Mileni, plasa Blahniţa, din acelaşi judeţ. Nu se cunosc preocupările sale până la vârsta de 36 de ani, când se închinoviază în Schitul Prodromu; cert este că era un poliglot. În scrierile sale, foloseşte bibliografie din limbile greacă, latină, germană, francează, engleză, rusă şi română. După 3 ani de noviciat, Irinarh se călugăreşte, în 1887, apoi revine în ţară la Mănăstirea Cocoş, din Dobrogea, unde îl întâlnim între anii 1887-1889. Reîntors la Muntele Athos, se stabileşte pentru tot restul vieţii la locul său de metanie din Schitul Prodromu. Schimonahul Irinarh îşi începe activitatea culturală, prin copierea unor manuscrise devenite foarte rare. Dintre ele, se cunosc Crinii Raiului (1892) şi Floarea Darurilor (1894). Odată cu copierea celui de al doilea manuscris, schimonahul Irinarh îşi începe şi activitatea miniaturistică. Deşi se observă o anumită nesiguranţă în trasarea liniilor, totuşi fiecare iniţială majusculă este însoţită de o floare pe care o şi denumeşte, iar printre ele, nenumărate 150

păsărele, încât redă aproape întreaga floră şi chiar faună în ilustraţia cărţii „Floarea Darurilor”. În acest stil se încadrează şi manuscrisele care cuprind „Cuvinte şi capete” de Sfântul Simeon Noul Teolog şi „Sfântul Nil Athonitul Izvorâtorul de Mir”, anul 1889. După redactarea acestor lucrări, considerate de pionierat în arta sa caligrafică şi miniaturistică, schimonahul Irinarh iniţiază o monumentală operă originală, având caracter istoric şi duhovnicesc. Astfel, în anul 1898 începe să scrie „Istoria Sfântului Munte”. Prima lucrare cuprinde monografia iniţială „Schitul românesc Prodromul”, concepută în două volume; primul, terminat în anul 1901, a dispărut; al doilea apare în 1906, fiind scris în „cinci ani şi trei zile, ziua şi noaptea”, cum mărturiseşte autorul, după ce a cercetat „toate bibliotecile Athonului cu proegumenul Ghedeon ieromonahul, în anul 1905”. În ordine cronologică, sunt redactate următoarele volume intitulate: „Monastirea grecească a Sfântului Athanasie «Lavra»” (1906), păstrată din anul 1952 în fondul Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, „Sfanta Monăstireae Vadopedu” (1908). „Sfanta Monastire Iviru”, „Monastirea Sfântul Pavel” (1909), „Monastirea Dionisiu” (1910). Ultimele două au intrat în fondul de manuscrise al Academiei Romane, în anul 1952. Alte manuscrise ale sale privesc „Sfânta Monastire Cutlumuş”, „Sfânta Monastire Zografu”, „Sfânta Monastire Xinoff”, „Sfânta Monastire Russicu” (1911), „Sfânta Monastire Protatu”, „Sfânta Monastire Pantocrator”, „Sfânta Monastire Xiropotamul”, „Istoria Sfântului Munte Athos” (1912), „Sfânta Monastire Simon-Petras”, „Sfânta Monastire Grigoriu”, „Sfânta Monastire Stavronichita”, „Sfânta Monastire Dohearu” (1913). Întreaga operă, de cercetare, redactare, caligrafiere şi ornamentare a fost realizată în 18 ani (1898-1916), lucrând la ea „ziua şi noaptea”, după cum însuşi autorul mărturiseşte în numeroasele însemnări autografe păstrate pe manuscrise. Schimonahul Irinarh şi-a încheiat activitatea sa de caligraf prin două manuscrise; unul cuprinde „Acatistul Adormirii Maicii Domnului”, iar altul, „Paraclisul şi Acatistul Sfinţilor fără de arginţi doctori Cosma si Damian”, copiate între anii 1913-1916. Schimonahul Irinarh nu a fost numai un pasionat cercetător şi un inegalabil autor, printre monahii români athoniţi, ci şi un iscusit artist. El îşi redactează manuscrisele într-o formă încântătoare, atât caligrafic, cât şi miniaturistic. Textul este scris cu cerneală neagră, roşie şi violetă, iar fiecare pagină este împodobită cu litere majuscule artistice, chenare remarcabile, realizate în peniţă şi culori, alcătuite din motive geometrice, flori, păsări, reptile, animale fantastice etc. Multe dintre ele sunt reproduse după ilustraţiile vechilor manuscrise şi 151

tipărituri româneşti, iar altele străine, din Orient şi Occident, formând o adevărată colecţie de valori artistice. Importanţa acestora creşte şi prin faptul că autorul indică sursele din care s-a inspirat. Pe lângă aceste reproduceri, el creează numeroase modele originale de litere majuscule ornamentate şi chenare de o rară frumusete, simţ estetic şi artistic. Pentru ilustrarea celor afirmate, redăm câteva mărturii ale autorului, care a scris: „Aceste litere bizantine s-au găsit într-un manuscris în Sfânta Monastire grecească a Ivirului din Sfântul Munte al Athosului, din anul 1625 dăruit bibliotecei de patriarhul Constantinopolului”. Numeroase iniţiale sunt reproduce din „manuscriptul celor 3 Sfinte”, „Litera P. Manuscript de la Schitul Sfânta Ana”; „Litera M a vestitului scriitor Cuvios Evanghelii ale împărătesei Pulheria, aflate în Monastirea Ivirului Gheoghe Arhimandrit stareţul Monastirii Cernica, la 1790”. „A diaconului Coresi, anul 1545 în Târgovişte, în Romania”, „Litera A scrise prin membrane (piele de epure), foarte veche, fără an, la Monastirea Dohieriului”, „Diaconul Coresi în România anul 1545, T din Schitul Capsocoliviei”; „Litera de la Sfânta Monastire Xeropotam din Sfântul Munte Athos”, 1467 „Litera Z, Targovişte, Romania”, „Litera T din Monastirea Costamonit, din viacul XIV”„Litera E din Monastirea Duheriu din veacul XVI” şi „A din Monastirea Pantocatorul, din veacul al XIV”, „litera T din Monastirea Costamonitul, din veacul al XIV scrise în Evanghelii sârbeşti”. Cu privire la chenare, schimonahul Irinarh menţionează că unele sunt slavoneşti, scrise în Targovişte, în anul 1545, de monahul Moisi, scoase din Biblioteca Statului din Bucureşti sau, „chenarul acesta este al vestitului scriitor Gheorghe, arhimandrit din Monastirea Cernica, din anul 1790. Manuscript la Chilia monahilor transilvaneni Sfântul Ipatie, în Schitul Sfântului Dimitrie al Monastireii Vatopedului”, „Chenar de la Monastirea şi Episcopia Curtea de Argeş din România, făcută de Matei Basarab, domnitorul românilor, la anul 1517 (7025) şi sfinţită de patriarhul Teolipt”, „Alt chenar al staretului Gheorghe”, „Chenar pe pergament scris din veacul XIV în Monastirea Duhearului în arabescuri”, „Chenarele şi heruvimii şi Monastirea grecească Lavra”, „Chenar din Lavra Sfântului Athanasie, din veacul al XVIII-lea”, „Chenar scris pe pergament din veacul al XV-lea în sfânta Monastire a sârbilor Helindar”, „Chenariu arabesc din Sfânta Monastire Duhearu din veacul al XIV-lea”. Numeroase chenare care împodobesc manuscrisele schimonahului Irinarh sunt creaţii personale, concepute şi realizate de acest iscusit caligraf şi miniaturist român din Muntele Athos. După o laborioasă muncă, de mare prestigiu pentru cultura românească athonită, schimonahul Irinarh Şişman s-a stins din viaţă la 3 ianuarie 1924 în schitul Prodromu, unde i se păstrează osemintele. 152

Schimonahul Nectarie Creţu

Text de muzică psaltică 153

Însemnare a stareţului Antipa Dinescu

Manuscrise din biblioteca Schitului Prodromu 154

anexa I manuscrisele române§ti de la prodromu

M

anuscrisele constituie un tezaur inestimabil din cultura unui popor atât prin faptul că sunt unicate cât si prin conţinutul bogat şi diversificat pe care-l transmit generaţiilor viitoare. Numărul documentelor româneşti din Sf. Munte este estimat la 40.000 , acestea fiind doar cele identificate. Existenţa unui număr atât de mare de manuscrise şi documente este urmarea firească a continuităţii legăturii dintre români şi mănăstirile de la Athos. De asemenea demonstrează convingător că domnitorii români şi-au facut o adevarată politică din susţinerea Muntelui Athos considerându-se urmaşii fireşti ai marilor bazilei bizantini. Aceste documente ilustrează elocvent că domnitorii români ajutând Athosul să supravieţuiască , aşa cum au făcut-o şi pentru toate locurile sfinte, dincolo de semnificaţia politică a acestui gest, aveau o mare evlavie pentru acest loc. Cu regretul că nu putem să arătăm decât câteva dintre manuscrisele văzute în biblioteca Schitului Prodromu prezentăm mai jos următoarele: 1. < MISCELANEU >. Anul 1766. Hârtie; 7+300 f.; 21x15 cm; între 23-25 rânduri pe pagină; scriere îngrijită, de caligraf , cu cerneală neagră şi roşie; titlurile, iniţialele capitolelor şi ale paragrafelor, cu roşu; un frontispiciu floral, în peniţă, cu cerneală neagră; două condeie; paginaţie originală, afară de primele 7 f.; defect de paginaţie între ff. 183-184 (6 ff. nepaginate + 183 repetată); între ff. 127 – 129v intercalat un alt manuscris; scoarţe de lemn, îmbrăcate în piele; conservat bine. Provenit de la părinţii Iosaf Popa, Teofilact şi Vichentie. Număr vechi de bibliotecă: 3712. 2. MÂNTUIREA PĂCĂTOŞILOR, copie după ediţia Rm. Vâlcea, Lavrentie 1764. Anul 1771. Hârtie; 229 f.; 23x17 cm; între 19-24 rînduri pe o pagină; scriere îngrijită de caligraf, cu cerneală neagră şi roşie; un singur condei; paginaţie originală; frontispicii din motive florale 155

împletite, în cerneală neagră şi roşie; fără scoarţe; lipseşte sfârşitul; conservat bine. 3. Sfântul Ioan Scărarul, SCARA RAIULUI. Anul 1772. Hârtie; 16 nepaginate + 336 f.; 22x16 cm; câte 22 rânduri pe o pagină; scriere îngrijită de caligraf; cerneală neagră şi roşie; titlurile, capitolele şi iniţialele paragrafelor, cu roşu; paginaţie originală; scoarţe de lemn, îmbrăcate în piele; conservat bine. 4. SLUJBA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR. Anul 1846. Hârtie; 25 f.; 24x16 cm; 20 rânduri pe o pagină; scriere îngrijită cu cerneală neagră şi roşie, imitând tiparul; fără paginaţie originală; legătură în piele; conservat bine. Număr vechi de bibliotecă: 1450. Provenit de la ieromonahul Iosif. 5. CANOANELE TROIŞNICE. Anul 1847. Hârtie; 58 f.; 24x16 cm; câte 18-19 rânduri pe o pagină; scriere îngrijită, cu cerneală negră, roşie şi verde, imitând tiparul; fără paginaţie originală; legătură în piele; conservat bine. Număr vechi de bibliotecă: 917. Provenit de la Popa Iosif. 6. APOSTOL. Anul 1848. Hârtie; 104 f.; 2x16 cm; 20 rânduri pe o pagină; scriere îngrijită, cu cerneală neagră şi roşie, imitând tiparul; fără paginaţie originală; pe foaie de titlu, cu chenar simplu, împărţit în triunghiuri prevăzute la centru cu o floare mică roşie; legătură în piele; conservat bine. Număr vechi de bibliotecă: 63. Provenit de la ieromonahul Iosif. Însemnări: F. 1v: „De ar greşi omul totdeauna şi în fieştecare ceas, ne încredinţează pre noi şi firea omenească cea mult schimbăcioasă şi prostimea învăţăturii şi neştiinţa ortografii, că nu voi fi scăpat de greşale scriind acest Apostolaş scurt, după cum mai sus am zis, pentru aceasta, plecând genunche, ne rugăm de obşte tuturor blagocestivilor cetitori şi preacuvioşilor părinţi, ca orice greşeală veţi afla în cuvânt sau în slove întru dânsa, să o îndreptaţi cu duhul blândeţilor şi să ne iertaţi, ca şi pre dumneavoastră să vă erte Dumnezeu. Că ertaţi, zice, şi să vă erta vouă. Al dumneavoastră către toţi prea plecat Cisovf” (caractere latine – n.n.). F.2: „Acest Apostol manuscriptu se dă la Biblioteca Schitului român Prodromu de Părintele Iosif ieromonahul, la închinovierea sa, 1885 iulie 20” (caractere latine – n.n.). 156

7. MISCELANEU. Anul 1880. Hârtie; 6 f. nepag. + 28 f.; 20x15 cm; scriere îngrijită, cu cerneală neagră şi roşie; caractere latine; 23 f. pagina originală; legătură în carton; cotorul de pânză; conservat bine. Însemnări: F.1 nepag: „Din cărţile mele, Antonie shimonahu Focşanian - Prodromitu din Sfântul Munte Athos, 1880 martie 25”. F.4 nepag: „Acest cuvânt s-a scris de mine la 1859 când eram elev la Şcoala primară clasa IV-a din Focşani, împreună cu Cuvântul următor la alegerea lui Cuza Vodă. Şi prescris acum earăşi la 1880 de subsemnatul Antonie shimonahu Focşănian Prodromitu”. F.4v - 6 nepag: „Preaînălţate, Doamne! Frageta-mi vârstă, slaba-mi esperienţă şi cunoştinţă nu cearcă prin aceasta a admira sau a descrie bucuria, mulţumirea, speranţa şi palpitu ce de o lună au cuprinsu inimele românilor. Căci atunci ar trebui să posedezu virtutea elocvenţei. Şi ce talentu ar putea avea espresii aşa de vii ca să poată descrie real tabloul încânătorului spectacol, al simţului unei naţii transportată în regiunile cereşti, în momentul în care ea era aproape a recădea în genunea suferinteloru şi a umilinţei? Suntu sentimente care n-au expresii, şi fapte ce nu pot scrie. Cum dară voi îndrăzni eu, un prunc, un sufletu neesperimentatu, a linguşi, sau a lăuda, când stau în faţa unui adevăru atâtu de sublim? Nu, Preaînalţate Doamne, nu! Nevinovata-mi inimă e departe a ști ce-i linguşirea; ea nu cunoaşte insinuarea. Sufletu-mi simpte numai ce-i amorul firescu şi religious. Cu aceste sentimente, privindu-vă între voi, vă gratulăm ca Părintele nostru, va pe Domnul inimelor românismului. În sfârşitu, ca pe voinţa divină care, după secole, privindu cu îndurare peste pământul României, vă aleasă pre voi, a-i forma fericirea, şi binecuvântându Principatele Unite, făcu de a înceta ca să mai fie două voinţi în acelaşi suflet, în aceiaşi inimă de români. Aşa, Preaînalţate Doamne! Ce se petrecură între români, la 5 şi 24 ianuarie 1859, nu este o faptă a întâmplărei, a intrigei, a arbitrariului, nu! E voinţa divină rostită prin votul poporului. Şi e aceia, românul tare în credinţă, devotat către Patrie, serbează şi simte cu toată satisfacerea farmecul acestor zile naţionale, ce Dumnezeu ni le dăruiră. Acest Dumnezeu Atotputernic dară, să vă binecuvânteze, să vă dăruiască zile îndelungate, să vă îmbrace în haina virtuţii, şi întărindu-vă în credinţă şi dragoste către Patrie, să facă, ca părinţii noştri, noi, fiii noştri, posteritatea, în sfârşit, naţia, din secoli în secoli, cu mândrie să rostească numele de „Alexandru Ion I domnul Principatelor Unite”! Precum Istoria Română, de atâte secole, glorifică numele lui Alexandru cel Bun, al lui Ştefan cel Mare, al lui Vasilie Lupul, al lui Mircea, al lui Mihai Viteazu şi al tuturor bărbaţilor care au fost laurele naţiei române! 157

Primiţi, Preaînalte Doamne, bucuria, gratularea şi devotamentul ca o prosforă a simţului naţional, carele în ruga de seară, în zorile zilei, în veselia săptămânei, cu naivitate strigă, rugându-se: „Să trăiască domnul nostru Alexandru Ion I-iu, alesul românismului unitu şi unsul lui Dumnezeu”. F.6 nepag: „Acest cuvântu e compusu de domnul Gheorghe Rozali, profesorul Şcoalei primare, clasei a IV-a din Focşani, şi datu mie să-l rostescu, la 1859, fiind elevu în acea clasă, în etate de 11 ani, cu numele de „Anghelachi Niculau”, acum „Antonie shimonahul”, a rămasu însă nerostitu de mine atunci, din cauza timpului rău, a trecut cu grabă Vodă Cuza prin Focşani, neabătându-se la Şcoală unde îl aşteptam. Antonie shimonahu Focşanian”. F.23: „Antonie schimonahu Focşănian din Sfântul Munte Athos”. 8. Schimonahul Irinarh Şişman, SCHITUL ROMÂNESC PRODROMUL Anul 190. Hârtie; 1 f. nepag. + 355p.; 34 x 21 cm; între 33-42 rânduri pe o pagină. Scriere cu litere latine, imitând caracterele de tipar; cerneală neagră şi roşie; bogat ornamentat cu frontispicii, chenare şi iniţiale, reproduse după diferite manuscrise şi tipărituri vechi româneşti şi străine, din Orient şi Occident; legătură artistică în piele; conservat bine. Însemnare: F.1 nepag.: „Tomul 2. S-au lucrat în 5 ani şi 3 zile, ziua şi noaptea, neîncetat, începând cu scrierea în anul 1901 aprilie 6, Izvorul Tămăduirii, orele 8 europeneşte de dimineaţă şi s-au sfârşit la 1906 aprilie 9, ora 12 din zi, sau turceşte 6, ziua Duminica Tomii. Şi cine se va apuca pă viitor de o asemenea lucrare, Istoric al Sfântului Munte Athos, va avea de la Dumnezeu plată şi de la oameni recunoştinţă. Schimonah Irinarh Şişman , 1906 aprilie 9 “. 9. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE VATOPEDU Anul 1908. Hârtie; 200 p.; 33x20 cm; între 32-36 rânduri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; paginaţie originală; textul încadrat în chenare originale de o admirabilă frumuseţe artistică; numeroase miniaturi, reprezentând biserica Schitului rusesc Serai, cu hramul Sfântului Apostol Andrei (p. l), Maica Domnului Ctitorita (p. 89), Maica Domnului Izvorâtoarea de Mir (p. 92), Maica Domnului împuşcată (p. 94), Maica Domnului junghiată (p. 97), Maica Domnului mângâietoarea (p. 101), Maica Domnului vie 158

sau mângâiere (p. 103), Sfântul Marele Mucenic Dimitrie cu Schitul (p. 125), Sfântul Apostol Andrei cu Schitul rusesc (p. 139); legătură artistică în piele; conservat bine. 1. P. 1: Monastirea grecească Vatoped. Hramul bisericei soborniceşti Buna-Vestire (25 martie). în zilele Părintelui superior Antipa Dinescu Slăniceanu, de schimonahul Irinarh Şişman „Prodromit” din Sfântul Munte Athos; de loc născut în comuna Mileni, plasa Blahniţa, judeţul Mehedinţi. Anul de la Hristos 1908, iunie 16. 2. P. 1-13: Colonizarea oraşului Dion, pe locul Monastirii Vatoped, cu locuitorii mireni î.d.Hs. 1124; la anii 423, înainte au fost supus generalului Vrasâda; Sfântul Constantin au făcut biserică la anii 363 d.Hs. A fost stricată de arabi şi turci la 860-862. Rezidită la 963 pe vremea Sfântului Atanasie. 10. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE IVIRU Anul 1909. Hârtie; 276 p., 33x20 cm; între 35-37 rânduri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; paginaţie originală; textul încadrat în chenare de o remarcabilă artă, unele originale, altele reproduse după manuscrise vechi din sec. Xl-XV; de la p. 193, chenarele sunt colorate parţial, iar altele deloc; numeroase miniaturi reprezentând scena Adormirea Maicii Domnului (p. 2), chipuri de heruvimi (p. 31), Fiara cu cele şapte păcate de moarte (p. 32), un analog din patru şerpi (p. 33), Icoana făcătoare de minuni „Portăriţa” (p. 65), Iisus Hristos, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul (p. 77); legătură artistică în piele; conservat bine. 11. Calist şi Ignatie Patriarhul, CARTEA NUMITĂ RAIU Anul 1910. Hârtie; 10 f. nepag. + 321 f.; 21x18 cm; între 15-17 rânduri pe o pagină caligrafică; cerneală neagră, roşie şi verde; ilustraţii florale în peniţă, colorate galben, albastru şi verde; paginaţie originală; legătură în pânză; cotorul şi colţurile din piele; conservat bine. Însemnări: F. 112: „Am terminat acest cap, cu ajutorul lui Dumnezeu, la 24 februarie a Postului. Hagiu Arsenie ieromonah, joi 1911, în întăeaşi săptămână (mare)”. F. 221v: „Am finit-o la 1912, februarie în 8 zile, miercuri 1 săptămână a Postului”. F. 321: „Dumnezeului nostru slavă. Mâna putrezeşte şi toate se supun prefacerii, însă ca finiesulu ne vom înnoi toţi. 1920, noembrie în 23. Arsenie ieromonah”. 159

12. CUVINTE ASCETICE Anul 1910. Hârtie; 5 f. la început, numerotate 121-131 + 115 f.; 20 x 13 cm; câte 30 rânduri pe o pagină; scriere îngrijită, cu cerneală neagră şi roşie; legătură în pânză neagră; cotorul şi colţurile din piele roşie; conservat bine. 13. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE CUTLUMUŞ Anul 1911. Hârtie; 39 p.; 33 x 20 cm; între 36-37 rânduri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; titlul încadrat într-un chenar lat din împletituri; fiecare pagină este încadrată într-un chenar asemănător, dar mai îngus, majuscule artistice în peniţă şi culori; paginaţie originală; miniaturi reprezentări scena Înălţarea Domnului şi Mănăstirea Cutlumuş (p. 1), Sfântul Mare Mucenic Pantelimon (p. 33); legătură artistică în piele; conservat bine. 14. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE PROTATU Anul 1912. Hârtie; 143 p.; 33 x 20 cm; între 37-38 rânduri pe o pagină; scrierea cu literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; chenare diferite, lucrate artistic; majuscule din împletituri, şerpi, păsări, unele rămase necolorate; paginaţie originală; miniaturi reprezentând Adormirea Maicii Domnului (p. 1), Iisus Hristos - Proschimitorul (p.97), icoana Axioniţa (p. 98); legătură artistică în piele; conservat bine. Istorici români: La 1882, Domnul consul C.G. Lenşi împreună cu domnul Alexe Pencovici au vizitat Sfântul Munte, făcând un memorial al Sfântului Munte şi al Machedoniei, tipărit în Bucureşti, în 1885, la Tipografia Cărţilor Bisericeşti. La 1889, domnul Teodor Burada cu Domnul Radu Pătărgeleanu au vizitat Sfântul Munte şi bibliotecile, făcând o dare de seamă de starea lor. La 1892, domnul Teodor Burada şi-a tipărit în scurt călătoria lui în Sfântul Munte. La 1887, Preasfinţia Sa Gherasim Timuţ, fost episcop de Argeş, cu iconomul Alexandru Mironescu, fost episcop de Râmnicul Vâlcea, fost mitropolit primat al României, au vizitat făcând un memorandum al Sfântului Munte. La 1897, arhimandriţii Ghelasie şi Ghermano, superiori ai sfintelor monastiri Raşca şi Bistriţa, au tipărit o broşură pentru călătoriile lor la locurile sfinte la Sfântul Munte şi Ierusalim. La 1898, arhimandriţii superiori Nifon al Sinaii (România) şi Ivinalie Ghighiu au vizitat Sfântul Munte. 160

La 1903, înalt Preasfinţia Sa, fost mitropolit primat al României, Ghenadie Petrescu a vizitat Sfântul Munte; a II-a oară, în 1904, a vizitat şi bibliotecile monastirilor; a tipărit un Memoriu de călătorii a Preasfinţiei Sale în Macedonia, la insula Tassu, metocul Schitului românesc „Prodrom», Cavala, Salonic şi Bitolia. La 1898, domnul Teodor Rosetti, fost ministru, şi domnul consul de Salonic, Alixandru Rosetti, au vizitat Sfântul Munte şi s-au interesat de mersul monastirilor. La 21 noiemvrie 1910 a venit din România domnul Ion Cornoi, doctor în teologie, Bucureşti, şi a vizitat toate bibliotecile monastirilor şi schiturilor şi parte din chiliile româneşti şi greceşti din Sfântul Munte; s-a interesat de starea lor, de fieştecare în persoană, de viaţa monahală, lăsând o impresie frumoasă în tot Sfântul Munte cu milostenia, parlamentar în cuvintele filosofiei duhovniceşti şi complesenţa dumisale. Însemnare: La anul 1508, al României Domn, Ion Bogdan, la această biserică Protatu (Careia), cu cheltuiala lui, a adaos artica Bisericii cu catisumena despre apus (scriere). La 1526 au fost zugrăvit paraclisul Sfântul Ioan Botezătorul deasupra articei. La 1512 a fost zugrăvită Icoana Maicii Domnului cea mare (scriere). La 1512 donată o Evanghelie tipărită de Ion voievod Basarab al României. Aceasta Monastire a fost înzestrată în România cu Cotrocenii şi la Iaşi, în Moldavia, cu Trei Erarhi, până la anul 1863. Însemnare: P. 140: „La aprilie 1912, D.D. George şi Matei Balş din Iaşi au vizitat bibliotecile monastirilor din Sfântul Munte Atos, ridicând fotografii cât au putut privitoare istoriei Ţărei Româneşti”. 15. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE PANTOCRATOR Anul 1912. Hârtie; 82 p.; 33 x 20 cm; între 33-35 rânduri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; chenare lucrate artistic; paginaţie originală; miniaturi reprezentând scena Schimbarea la Faţă şi Mănăstirea Pantocrator (p. 1), icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Gherondiţa” (p. 44), Sfântul Prooroc Ilie (p. 50), Cuviosul Paisie Velicicovschi (p. 56), icoana Maicii Domnului „Mlecopelniţa” − hrănitoarea de lapte (p. 71) şi icoana Maicii Domnului „Titisfnscaia” (p. 72); legătură artistică în piele; conservat bine. 16. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE ZOGRAFU Anul 1911. Hârtie; 1 f. nepag. + 116 p.; 33 x 20 cm; între 36-37 rânduri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră; 161

două modele de chenare, primul colorat până la p. 101, al doilea are câteva necolorate; iniţiale artistice, cu floră şi faună bogată; paginaţie originală; numeroase miniaturi reprezentând icoana Sfântului Mucenic Gheorghe care ucide balaurul, şi Mănăstirea Zografu (p. 1) icoana Maicii Domnului „Acatistul” (p. 51), icoana Maicii Domnului „Auzitoarea” (p. 55), icoana Sfântului Mucenic Gheorghe ce s-a aflat în valurile mării la Mănăstirea Vatoped (p. 59), icoana Sfântului Mucenic Gheorghe pentru minunea cu un episcop grec care a pus degetul pe nasul Sfântului (p. 62), Sfântul Mucenic Gheorghe din oraşul Lida de la Mănăstirea Fanuil (p. 63), icoana Sfântului Mucenic Gheorghe donată de voievodul Ştefan cel Mare în anul 1504 (p. 69); legătură artistică în piele; conservat bine. 17. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE XINOFON Anul 1911. 61 p.; 33 x 20 cm; între 36-37 rânduri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră; chenare artistice; iniţiale cu flori şi faună; paginaţie originală; miniaturi reprezentând icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi Mănăstirea Xinoff (p. 1), icoana Maicii Domnului „Povăţuitoarea” (p. 31), icoana Bunei Vestiri şi Schitul Xinofului (p. 38); legătură artistică în piele; conservat bine. 18. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE RUSSICU Anul 1911. Hârtie; 173 p.; 33 x 20 cm; câte 31 rânduri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; fiecare pagină are chenar artistic, reproducând acelaşi model, însă colorat diferit; de p.1 reduce coloritul, iar de la p. 186 este necolorat; majuscule artistice, fauna: şerpi, dragoni, păsări, păuni, iepuri, mistreţi, vulturi; paginat câteva miniaturi reprezintă icoana Sfântului Marelui Mucenic Pantelimon şi Mănăstirea văzută dinspre mare (p. 2) şi Noua Tebaidă (p. 252); legătură artistică în piele; conservat bine. 1. P.1: Monastirea rusească Sfântul Mucenic Pantelimon. Întru slava lui Dumnezeu, s-au scris cu binecuvântarea Părintelui superior, şi a toată obştea, Antipa Dinescu arhimandrit al Schitului Chinoviu românesc (Prodrom) din Sfântul Munte Athos, de schimonah Irinarh Şişman (Prodromit), Plasa Blahniţa, judeţu Mehedinţi, comuna Mileni, în anul 1911, martie 22. 162

19. LITURGHIER Anul 1911. Hârtie; 1 f. nepag. +27f.; 17 x 12 cm; câte 13 rânduri pe o pagină; scriere cu cerneală neagră şi roşie; fără paginaţie originală; legătură în carton; cotorul şi colţurile din piele; conservat bine. rânduri pe o pagină; scriere cu cerneală neagră şi roşie; fără paginaţie originală; legătură în carton; cotorul şi colţurile din piele; conservat bine. 1. F. 1-27: . (Ecteniile în limba greacă, rugăciunile preotului în limba română - n.n.). Însemnare: F. 1 nepag.: „Damaschin monahul”. 20. ACATISTE Anul 1911. Hârtie; 30 f.; 20 x 16 cm; are două părţi: una, scriere de caligraf, cu cerneală neagră şi roşie, litere chirilice, a doua, necaligrafică, litere latine; chenare din cercuri şi romburi; legătură în piele; conservat bine. 1. F. 1: Icoasele Preacuviosului şi de Dumnezeu purtătoriului Părintelui nostru Ioasafu înpăratul Indiei, 1911. 2. F. 4-13v: Icoasele Cuviosului înpărat al Indiei Ioasafu. 3. F. 14-30v: Icoasele Sfinţilor fără de arginţi Cosma şi Damián. 21. Schimonahul Irinarh Şişman, ISTORIA SFÂNTULUI MUNTE ATHOS Anul 1912. Hârtie; 6 f. nepag. + 429 p.; 32 x 20 cm; între 25-28 rânduri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; remarcabile chenare artistice; pe f. de titlu, un „Chenar din Monastirea Costamonitul 1590”; majuscule artistice, unde predomină fauna; imagini antropomorfe; un cioban cu fluierul; un ţăran cu cobiliţa, având două coşuri cu struguri; un ţigan cu ursul, altul cu contrabasul; paginaţie originală; broşat; conservat bine. Însemnare: F. 1: „Partea I. Istoria Sfântului Munte Athos, antică şi moder cuprinde locuitorii pe acest loc înainte de Hristos; cetăţile şi oraşele în Sfântw până la Sfântul împărat Constandin; începerea călugăriei în Sfântul monastirnici de la anii 960, pe vremea Sfântului Atanasie; monastirile ce erau p ruinate şi până acum, în diferite epoci trecute; şi altele sunt şi astăzi deplin altele stricate de evenimentele publice şi tâlhării, ce au trecut peste Sfântul Munte în diferite vremi; câţi sfinţi s-au sfinţit, câte sfinte moaşte se află în monastiri astăzi în schituri şi chilii; câţi călugări; câte monastiri şi schituri se află astăzi în Sfântu Munte; în fine, s-au scris toate cu 163

de-amăruntul, precum va arăta cuvântul; deci, cu darul lui Dumnnezeu, am început cu scrierea Istoriei Sfântului Munte Atonului din anul1989 şi le-am isprăvit la 6 septembrie 1916, deosebit de alte scrieri culese de prin Sfânta Scriptură. Irinarh schimonah (Prodromul). Careia”. 22. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE DOHEARU Anul 1913. Hârtie: 107 p.: 33x20 cm; între 37-39 rânduri pe o pagină: chenare originale, două modele, din împletituri, cu mult bronz galben şi argintiu; majuscule din împletituri, însoţite de o floare; miniaturi reprezentând pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, precum şi Mănăstirea Dohiaru (p. 1) şi Icoana Maicii Domnului Grabnic ascultătoare din Dohiaru (p. 34); paginaţie originală; legătură artistică în piele; conservat bine. 24. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE XIROPOTAMUL Anul 1912. Hârtie; 83 p.; 33x20 cm; între 37-38 rânduri pe o pagină; scrie imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; textul încadrat în chenare originale două modele; de la p. 12, colorate parţial, iar de la p. 24, necolorate; majuscule lucrate artistic, unele colorate, altele, nu; paginaţie originală; miniaturi reprezentând icoana Sfinţilor 40 de Mucenici în iezerul Sevastiei şi Mănăstirea Xiropotamul; legătură în piele; conservat bine. 25. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE SIMON-PETRAS Anul 1913. Hârtie; 112 p.; 33 x 20 cm; între 35-36 rânduri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; textul încadrat în chenar, un singur model, din împletituri; flori artistice, asemănătoare chenarul; paginaţie originală; miniaturi reprezentând scena Naşterea Domnului şi Mănăstirea Simon-Petra (p. 1); legătură în piele; conservat bine. 26. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE GRIGORIU Anul 1913. Hârtie; 81 p.; 33x20 cm; între 31-32 rânduri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; textul încadrat în chenare din împletituri, un singur model; ultimele patru chenare necolorate; iniţiale artistice, unde predomină păsările: barza, 164

păunul, papagalul, gâscă, pelicanul, vulturul; miniaturi reprezentând icoana Sfântului Nicolae şi Mănăstirea Grigoriu (p. 1) şi icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, donată de „prinţesa Moldaviei Măria Asanina Paleoloaga anul 1497” (p. 60); paginaţie originală; legătură în piele; conservat bine. 27. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE STAVRO NICHITA Anul 1913. Hârtie; 63 p.; 33x20 cm; între 28-29 rânduri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; textul încadrat în chei originale format din împletituri cu îndoituri în unghiuri încadrate între două linii fond colorat; iniţiale artistice din împletituri şi păsări; paginaţie originală; legătură în piele; conservat bine. 28. MINUNILE MAICII DOMNULUI Anul 1787. Hârtie; 9 f. nepag. + 189 f.; 20x14 cm; între 14-17 rânduri pe o pagină; scriere îngrijită cu cerneală neagră şi roşie; paginaţie originală; pe f. 1, Crugul anului reprodus după ediţia tipărită la Liov în Liov în anul 1665 de Ioanichie Galeatovschi, iar pe verso, Stema Movileştilor cu iniţialele: A(nnei) M(oghilenei) a lui P (otoţchi) D(omniţei) P (ământului) M(oldaviei) D(oamnei) a K(racovului) şi M (are) H (atmanesei) a C(oroanei); Legătură în carton; cotorul şi colţurile din piele; conservat bine. Însemnări: F. 5 v nepag.: „Iară aicea lipseşte o tetradă, adecă o coală nu iaşte” (autograful copistului cu cerneală roşie- n.n.). 1. F. 1: „Care aciastă carte fiind slovinească, s-au tălmăcit prea limba moldoveniască din porunca Preasfinţiei Sale Chiriu Iacov episcopul Huşului, la leat 1787, de mine Thoma, nepot Preaosfinţiei Sale Iacov, în Episcopie Huşului”. 2. F. 1v: „Această carte de mare preţ, pentru vechimea şi istorisirea ce arată la finit, în privinţa independenţei Mitropoliei Moldovei, căştigată prin Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, şi mitropolitul Iosif, marele cuvântător de Dumnezeu, care a ţinut în Soborul de la Florenţa discursul cel minunat, apărând dogma dreptei credinţei în privinţa Sfântului Duh, care se zice că discursul a ţinut aproape 3 luni. A Chinovitului românesc Prodromu, Mont Athos, în 1893, septembrie” (alt condei, caractere latine, cerneală violetă - n.n. ). 165

3. F. 44: „Comunitatea română Prodromu”. 4. F. 177-189: < Istoria independenţei Mitropoliei Moldovei>: ,,Această istorie, ce s-au aflat în scrisorile Mitropolii, scrisă de Preasfinşea Sa Gheorghie, mitropolitul Moldovii, la leat 7231 februarie 21. Iar acum, din porunca Preasfinţii Sale Chiriu Chir Iacov, episcopul Huşului, s-au scris într-această carte la leat 1787 noiembrie 2. Înştiinţare facem pentru obiceiul pământului Moldovii: Întămplăndu-să aice domn Mărie Sa răposatul Alesandru Voievod, şi mitropolit Preasfinţia Sa Chir Iosif, carile au fost şi la Săborul al optulea, şi părintele ieromonah Grigorie Ţamblac, carile s-au şi săvârşit la Mosc, mare bogoslav, mai înainte acelui Săbor. Întămplăndu-să la Ţarigrad împărat creştinul Manoil Paliolog, iar fiul lui , Andronic Paleolog, era la Beci, fiind gineri căsarilui de Beci, iar la vremea bătrăneţilor lui, Manui Paliologau au trimis la fiul său , la Andronic Paliolog la Beci, să meargă la Ţarigrad , să fie împărat în locul tătăni-său, lui Manuil Paleolog. Şi viind să meargă la Ţarigrad, au venit pe la Ţara Moldovii. Şi au eşit înainte, întru întimpinarea lui, fericitul Alecsandru Vodă cu tot Sinatul, şi sfântul mitropolit Chir Iosif cu tot clirosul bisericesc, cum se cade unui împărat creştinesc. Şi l-au petrecut până la Chilie, la Dunăre. Iar împăratul Andronic Paliolog, văzând ţară ca aceasta şi norod înţălept şi pravoslavnic ca acesta, şi arhiereu şi cliros învăţat şi înpodobit cu toate obiceiurile Bisăricii Ţarigradului la vremea creştinătăţii, s-au preminunat. Şi au dat laudă lui Dumnezeu cum că, ţară ca acesta cu toate darurile şi rodurile pământului, şi obiceiurile şi înţălepciune şi iubire de străini, aire n-au văzut şi nici au auzit să fie. Şi întrebând pe Alecsandru Vodă la ce împărăţii sau craie iaste închinat Mărie Sa, dându-şi sama că-şi stăpâneşte ţara cu sabie despre toţi megieşii şi despre toţi neprieatenii. Şi întrebând şi pe Preasfinţie Sa mitropolitul Chir Iosif, la care patrierşie iaste închinat; Sfinţie Sa au răspuns cum că iaste închinat la Ohrida. Şi făgăduindu-să luminatul împărat cum că, dacă va merge la Ţarigrad, va să facă Moldova ca Ohridul şi Pechiul şi Chiprul, să fie nesupusă şi neplecată nici unii eparhii.Şi mergând la Ţarigrad, au luat împărăţie, şi Manuil împăratul, tatăl lui Andronic s-au călugărit.Şi strîngând sobor cu patru patrierşi şi cu toţi mitropoliţii au rădicat de supt ascultarea Ohridului şi au aşăzat să fie mitropolie Moldova ca un patriarhu, precum iaşte Ohridul, Pec hiul şi Chiprul aşa şi Moldova. Şi acele soborniceşti cărţi trimiţându-le de la Ţarograd la Alecsandru Vodă şi la Iosif mitropolit, şi au fost la Mănăstirea Neamţului, care, eu smeritul Gheorghie, cu mila lui Dumnezeu, mitropolit Moldovii, mărturisesc cu jurământ că le-am văzut cu ochii mei. Şi au fost la Neamţu , la Mănăstire, pănă ce s-au stricat şi s-au răsipi ţara, la domnie a Mării Sale lui Dumitraşcu Voievod. Şi cu aceli săborniceşti cărţi, pe pargament scrisă, cu pecetie pajură 166

împărătească cu arjint şi cu iscăliturile patrierşilor şi ale căţva arhierei, şi, dinpreună cu aceste de mai sus pomenite, au trimis Andronic Paliolog, înpăratul fericitului Alecsandru Vodă coroană înpărătească şi lurghidă, care acel port l-au ţinut toţi domnii pănă la domniea lui Alecsandru Vodă Lăpuşneanul. Si au mai trimis şi Andronic Paleolog înpărat dar Părintelui Chir Iosif mitropolit o sfântă icoană făcătoare de minuni cu două feţe: de o parte, Maica Preacurata, şi de altă parte, Sfântul Mucenic Gheorghie, care pănă astăzi se află la Mănăstirea Neamţului ca să să închină, şi dinpreună au trimis-o şi mitră şi sacos că, mai înainte vreme, mitropoliţii Moldovii sluje cu felon Sfânta Leturghie. Iar maica lui Andronic Paliolog înpărat, îi era numele Ana înpărăteasa lui Manuil, şi Mărie Sa încă au trimis dar domnii Anii, doamna fericitului Alecsandru Vodă, o sfântă icoană, sfânta Ana, Maica Maicii Preacuratei, iar făcătoare de minuni, ferecată şi înpodobită cu cheltuială înpărătească. Iar Mărie Sa doamna au trimis-o dar sfintei Mănăstiri Bistriţii, fiind făcută această Mănăstire de fericitul Alecsandru Vodă şi doamna Mării Sale, Ana. Iar această Sfântă Icoană Ana, la vreme de neploaie, scoţăndu-să cu Litie afară de la Mănăstire, numai ce ploua, de nu piste tot, iar cât ţine hotarul Mănăstirii numai ce ploo.Şi istorie s-au adeverit din săborniceştile cărţi de la Ţarigrad trimisă aice la Moldova, ce au fost la Mănăstirea Neamţului. Şi în zilele răposatului Ştefan Vodă Gheorghie, s-au tămplat de au mers la Mănăstirea Neamţului şi Nicolae gramaticul, fratele lui Postolache Miamul căruia I-au tăiat Ştefan Vodă sin vasile Vodă nasul, carile au tălmăcit şi Biblie din limba elienească pre limba românească, când au fost capuchihae Mării Sale, lui Grigorie Vodă din Ţara Românească, la Ţarigrad, carile pe aceala izvod o au dat în tipografie creştinul Şărban Vodă Cantacozano domnul Munteniei. Şi acel Neculai gramaticul au cetit aceli hrisoave înpărăteşti şi patrierşăşti, şi scriind şi pentru Sfânta Icoană, ce să închină la Neamţu, şi pentru Sfânta Ana de la Bistzriţa, o au scos afară la o sfeştanie şi au început a să închina, şi de atunci s-au vădit închinăciunea ei, aşijdere şi pentru Ana. Iar Mitropolie Moldovii nu iaste plecată nici unui patriarh, precum arată Sfăntă Pravilă cea Mare, la leat 1402-1403. Iar de zic muntenii cum de nu ştiu de unde au luat moldovenii această putere, de nu să pleacă nici Ohridului, nici Ţarigradului, iar noi ştim şi aceasta.Şi istorie o am scris eu, cu condeiul meu, smeritul Gheorghie mitropolitul. Şi eu, după cum am găsit în scrisorile cele vechi ce au fost scrisă de Preasfinţie Sa Gheorghie mitropolitul Moldovii, am scris şi eu asămine. Iar când au fost Neculai gramaticul la Neamţu, de au tălmăcit istorie de pe aceli hrisoave înpărăteşti şi patrierşeşti, îmbla văleat 7231 fevruarie 17, iar de la bătrânul Alecsandru voievod au fost veleat6905, iar de la Stefan Vodă Gheorghie au fost văleat 7163, când au fost Neculai gramaticul la Neamţu. Şi pentru ca să nu să uite 167

ştiinţa acestui lucru, s-au încredinţat şi dă noi poroncindu-să de s-au scris dintr-această carte, fiindcă şi însu,I noi am văzut în scrisorile Mitropoliei această Scrisoare scrisă de răposatul mitropolit Gheorghie de însuşi măna sa, încredinţat şi cu iscălitura sa, după cum adevăreazi scrisoarea aceasta şi într-acest Hrisov ce scriu mai jos. Osăbit am mai poruncit de s-au scris într-această, şi acest Hrisov de mai jos arătat, ce se află aice la noi, la Scaunul Sfintei Episcopii Huşi, care iaste trebuinţă a să şti şi de toată obştie aceşti de Dumnezeu păzită ţară: În ştiinţă dăm tuturor cui să cade a şti, de vremi ci fieştecare ţară are osăbite obiceiuri, şi să ţin şi să păzesc cu obiceiurile sale, după cum Sfânta Pravilă poronceşte şi întăreşte asupra obiceiului ţării a să urma şi astăzi. Cuvini-să dar, nu numai a păzi oricine obiceiul ţării şi al Patriei sale ca să stea nemutat şi necălcat, ci încă şi apărători cu toată tărie sa să fie asupra potrivnicilor ce să ispitesc a călca obiceiurile şi de folos ţării. Fiind dar obicei şi întru această de Dumnezeu păzită ţară, mitropolit şi episcop din streini să nu să facă, fără numai din pământeni, care obicei din discălicătura ţării şi pănă acumu aşa s-au păzit, şi niciodată altul străin nu s-au întâmplat să fi fost primit la păstorire vreunui scaun, fără numai la veleat 7200, la vremea ce au venit oştile moschiceşti ce au călcat pământul aceaştii ţări, atuncea, din oarecare pricină, lipsind mitropolitul ce au fost la păstorie acestui scaun, anume Antonie, lăsând Mitropolie pustie, s-au dus cu muscalii în ţara lor. Şi fiind trebuinţă de a să aşeza alt mitropolit, atuncea, pentru multa râvnă, şi vrednic fiind de toată cinstea şi podoaba arhierească ce s-au găsit la un mitopolit strein grec, care s-au aflat aicea în ţară, anume Chir Nechifor, care au primit călugărie de la Mănăstirea Neamţul. Cu tot soborul bisericesc şi politicesc l-au primit să le fie păstori, însă cu această tocmeală: după dânsul altul strein să nu mai fie, jurându-să el că va aleage pe urmă pe unul din episcopii pământului să-l aşeazi la scaunul Mitropoliei, ca să nu să stremute obiceaiul ţării. Însă aceasta s-au făcut nu că doară nu să afla la aceea vreami vreaunul din episcopii ţării vreadnic de-a păstori Mitropolie, ci mai vărtos ca să acopere numele cel de hainlăc al lui Antonie. Şi pănă au fost în vărsta firii şi întrgime a minţii, s-au mulţămit toată obştea de cătră dănsul, iar dacă l-au supus vărsta bătrăneaţilor, de au slăbit din fire şi minte, viind pănă la atăta slăbăciune, cât oricine ce-i vrea zicea, de fieştece lucru, şă lăsa priimit. Atuncea , fiind îndemnat de oamenii săi, l-au supus ca să ia o sumă de bani de la unul din streini, grec, carile să cerca cu mari sumă de bani ca să încapă la Scaunul Mitropoliei, şi să-l aşăzi pre aceala mitropolit, care lucru, cu puterea banilor, afară din hotărărea Pravilii, au venit aproape să să facă. Ci stându-i înpotrivă pământenii, apărăndu-să cu obiceiul ţării şi cu tocmeala ce au avut cu proin mitropoltul Nechifor, când s-au primit mitropolit, s-au 168

apărat scaunul de alţi streini, dar destul că, pănă a să îndrepta sfânta Mitropolie au sosit la mare pagubă şi datorie şi cu totul lipsită rămăind numai piatra ,ci dar noi, carii Dumnezeu ne-au adunat cu darul Săula vremea aceasta, am cercetat de celi ce ni s-au căzut de folosul Mitropoliei, făcând datorie a noastră ce ni să cade a păzi hotarile obiceiului ţării şi a dreptăţii. Şi cu judeţul Sfintei Pravile şi cu puterea darului ce s-au dat de la Sfinţiea sa cu Sobor, şi după cum Însuşi Sfăntul Dumnezeu au provăţuit cu darul Său pentru sfânta Mitropolie, aşăzănd ceali ce să cladisă piste obicei, din întâmplare mai sus arătată, hotărăm şi legăm ca fieştecănd, atât în vremile celi ce vom trăi noi, câz şi în ceali viitoare a urmaşilor noştri, ca nicidecum obiceiul ţării şi ali sfintelor scaune ale eparhiilor ţării, altădată să nu să mai calce, nici să să strămute.Ci oricând va avea ţara trbuinţă de păstori la vreo eparhie, să urmezi pe obiceaiul ţăriişi din pământeani să să aleagă mitropolit sau episcop, iar streini nicidecum să nu să primească.Nici să mai intre altul strein la păstoriea vreaunui scaun cu mijlocire de bani, sau măcar şi fără bani, sau cu prieatini să-şi isprăvească împotriva Pravilei şi obiceaiului pământului. Datori să fie atât Săborul bisericesc, cât şi politicesc, de la mare pănă la mic ca să stea cu toţi ajutor dreptăţii şi obiceaiului ţării, şi Sfânta Pravilă a să călca nicidecum să nu să îngăduiască, nici să primească pre un călcători ca acelea, nici să aibă sfânta Mitropolie o strămbătate ca aceasta.C\t va trăi această de Dumnezeu păzită ţară, încă şi aceasta să fie în ştiinţa tututror, că această sfântă Mitropolie a Moldei, din început a fost închinată la Ohrida, şi la zilele răposatului luminnatului domn, fericitului întru pomenire Alecsandru cel Bun şi Bătrân, Andronic Paliolog, înpăratul greacesc, fiind cu întâmplare prin ţara aceasta, mergând de la beci la Ţarigrad şi plăcându-I ţara şi acest norod creştinesc, şi mulţămindu-să şi de cinstea ce I-au făcut domnul cu Sănatul şi cu tot Soborul bisericesc, petrecându-l din munte până la Dunăre. Şi acel înpărat, aşăzând şi altă rănduială a poliţiei boerilor şi înţălegând şi de Mitropoliea Moldovii că iaste închinată la Ohrida, după ce au mers la Ţarigrad, au spus părintelui său, lui Manoil Paliolog, şi au isprăvit cu Sobor, după făgăduinţa ce dădeasă, rădicând Mitropoliea Moldovii de supt ascultarea Ohridului, au făcut-o să fie ca şi Ohdridul, nesupusă nicăire, trimiţând mitropolitului şi coroană şi sacos, şi au întărit acest aşezământ şi cu hrisoave înpărăteşti, după cum Preasfinţitul răposatul Gheorghie mitropolitul Moldovii mărturiseşte cu jurământ şi cu sufletul său, că el a văzut aceale hrisoave înpărăteşti în Mănăstirea Neamţului, întracesta chip scriind: Şi prăpădise hrisoavele la vremea neppcii, când cuprinsăse leaşii partea muntelui, şi ca să nu să întunece ştiinţa acestui lucru, au scris singir Gheorghie cu condeiul său, adeverind povestea cu sufletul său şi cu jurământ, să fie în ştiinţă urmaşilor săi.Şi de vreami ce şi cu ochii noştri am 169

văzut scrisoarea lui Gheorghie mitropolitul într-acest chip scrisă, şi pentru ca să nu să piiarză această aşezare înpărătească, noi încă cu Sobor o adeverim şi o încredinţăm urmaşilor noştri.Ci cu toate acestea, oricine s-ar mai ispiti ca să calce obiceiul sfintei Mitropolii, sau al altor scaune, cu mijlocire de bani, sau cu prieteni năimiţi cu dare, care lucru iaste afară de Pravilă, vrând piste obicei a băga pre vreun strein la vrio eparhie. Şi atât din partea boierilor pămănteni, cât şi din streini, de s-ar amesteca făcându-să sfătuitori şi îndemnătorişi arătători şi înprotivitori Pravilii şi obiceiului ţării şi a dreptăţii , pre unii ca aceiia, cu toţi împreună ca dintru o gură îi legăm şi-i blăstămăm, şi într-acestaşi chip zicem: Să fie blăstămaţi de Domnul Dumnezeu Atotputernicul şi de Precurată Maică şi pururea Fecioară Marie, dw slăviţii 12 Apostoli şi de acele a toată lumea Sfintele Soboară şi de toţi sfinţii: fierul, pietrile să putrezească şi să să răsăpască,iar trupurile acelora să stea întregi în veci: să aibe parte cu Iuda şi cu procletul Aarie şi cu alţi eretici; sa-l înghită pământul de vii ca pre Dathan şi Aviron: să-I lovască cutremurul lui Cain şi bubele lui Gheez; copiii lor să rămăie săraci şi fămeile lor văduve, şi toată avearea lor să fie întru jăfuire şi casăle lor întru răsipire. În toată viiaţa lor, procopsală să nu vazi, nici să aibă, şi ertare să nu afle. Aşejderea şi smereniele noastri, care suntem iscăliţi mai jos, cu punerea ce am dat de la Domnul Dumnezeu, pre unii ca aceia, orice obraz ar fi , îl afurisim şi blăstămăm şi legăm supt tot blăstămul ce scrie mai sus, ca pre nişte srticători obiceiului ţării şi înprotivitori Sfintei Pravile. Iar carii ar sili şi s-ar nevoi ca să ţie şi să păzească nestrămutat şi neclătit obiceiul ţării, după cum arată legătura noastră, aceasta, adecă, a nu să primi niciodată strein, ori la ce scaon arhieresc al ţării aceaştie, să fie ertaţi şi blagosloviţi de Domnul Dumnezeu şi de smereniele noastră în veci. Amin. Leat 7260, ghenar 1. Peceţile şi iscăliturile ce se află într-acest hrisov:< Pecetea Mitropoliei>: „Sfântu Gheorghie. Pecete Mitropoliei”, iscălir Iacov mitropolit; < Pecetea Episcopiei Romanului>: „Prepodoaba Parascheva. Pecete Episcopiei Romanului” iscălit Ioanichie episcop; < Pecetea Episcopie Rădăuţi>: „Sfânt Nicolae. Pecete Episcopiei Rădăuţi”, iscălit Dosoftei episcop; : „Sfinţii Apostoli. Pecete Episcopii Huşi”, iscălit Erothei episcop, şi alţi arhimandriţi şi egumeni sănt iscăliţi. Şi pentru încredinţare, ni-am iscălit şi noi, puind şi pecetea Sfintei Episcopii: „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Pecete Sfintei Episcopii Huşului. Iacob episcop, 1782 dechembrie 18”. Iacob episcop Huşului” (pecetea şi semnătura episcopului de Huşi, originale - n.n.). Sursa: Arhim. Veniamin Micle – „Manuscrisele româneşti de la Prodromu (Muntele Athos)”, editat de Sfânta Mănăstire Bistriţa - Vâlcea, 1999. 170

anexa II ctitori, a§ezÃminte §i contribuÞii române§ti în sfântul munte athos

KAREYAS

Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Biserica Protaton (a conducerii Muntelui Athos): întreţinere, reparaţii, pictură (XV) Turn cu clopot, 1761 - Paraclisul Prodromu, pictura, 1526 - Chilia „Naşterea Maicii Domnului” (aparţine de mănăstirea Caracalu). construită în 1817 şi pictată în 1819, de trei fraţi din Galaţi, Veniamin, Zaharia şi Macarie. 171

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Ştefan cel Mare (sec. XV), Bogdan III (1508), Neagoe Basarab şi fiul său Teodosie (1512), Matei Basarab (1645), Grigore Ghica (1664), Şerban Vodă (1646), Gavriil Protul (sec. XVI); veniturile mănăstirilor „Trei Ierarhi” din Iaşi şi Cotroceni, Bucureşti. a schiturilor, Budişteni, Muscel, Pârlita din Dâmboviţa şi Vălenii de Munte, precum şi a Ocnelor Mari. Documente: 1110 (XVI-XIX); sunt danii, hrisoave, acte de la mănăstirile închinate din Ţările Române, mai ales „Trei Ierarhi» şi Cotroceni, a căror venituri erau distribuite mănăstirilor athonite prin Protaton. Indice de nume: Alexandru Lăpuşneanu, Eremia Movilă, Ştefan Prăjescu, Matei Basarab, Grigore Ghica, Radu Leon, Şerban Cantacuzino. Manuscrise: 14 (XIV-XIX); 10 sunt condici care conţin câteva sute de documente privind averi din Ţările Române (mănăstiri, moşii, hanuri etc.); 3 scrieri bisericeşti; Pomelnicul Bisericii Protaton. Carţi rare: 4 cărţi bisericeşti, tipărite în Ţara Românească (1512), Iaşi (1645,1817), Constantinopol (1863). Artă: diptic, de lemn, cu nume de donatori, incepănd cu sec. XV; potir din argint aurit (Bogdan III). MĂNĂSTIREA DIONISIU

Asezăminte şi contribuţii româneşti - Biserica mănăstirii: construcţie (1512-1521), refacere şi pictură (1547-1548); alte renovări (1553, 1560, 1647). 172

- Turn de apărare (h 25 m, 4 etaje, la primul etaj biblioteca) şi apeduct (1519-1520). - Trapeză: construcţie, pictură, renovare, extindere (1547-1548). - Bolniţă, construcţie (1560); paraclis aferent, pictat în 1610. - Paraclisul „Sfinţilor Anarghiri» (XVI). - Paraclisul „Sfântul Gheorghe” (1609). - Paraclisul „Sf. Ioan Evanghelistul” (1615). - Chilia „Intrarea Maicii Domnului în biserică” (Chilia părintelui Serafim), cumpărată la începutul sec. XIX, răscumpărată la 1875. Sunt menţionate doar lăcaşurile care au fost închinate o perioadă mai îndelungată Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Neagoe Basarab (1512-1521), Petru Rareş şi doamna Elena (1547-1548), Alexandru Lăpuşneanu, doamna Ruxandra, fiii Bogdan şi Constantin, Petru Şchiopu (1517), Matei Basarab (1640), Constantin Brâncoveanu (1696, 1713), Ştefan Cantacuzino (1714), Nicolae Mavrocordat (1716), Ion Mavrocordat (1717), Gherasim (fost episcop de Rădăuţi), Macarie (episcop de Roman), Teodosie (mitropolit al Moldovei), Antonie (ieromonah din Moldova), Teofilact Cantacuzino (ieromonah), Serafim Şoimu (ieromonah); veniturile schitului Hotărani, Romanaţi. Documente: peste 100 documente româneşti, din sec. XVIII¬-XIX (hrisoave de danii şi inchinari, acte şi scrisori, având ca protagonişti călugarii mănăstirii Dionisiu, Ruxandra Lăpuşneanu, Petru Şchiopul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino, Nicolae şi Ion Mavrocordat; Firman al sultanului Selim (1513), de înnoire a unui firman dat de sultanul Baiazid al II-lea în anul 1491. Manuscrise: 12, din sec. XVI-XVIII; sunt cronici, miscelanee, cântări bisericeşti, versiunea greacă a invătăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, o evanghelie, sec. XI-XII, pe pergament (ferecătura, de argint, este donată de Mircea Ciobanu, doamna Chiajna, fiul Petru şi fiica Stana, ale căror portrete sunt reprezentate pe coperta I). Cărţi rare: 64, tipărite în perioada 1676-1911, la Iaşi, Buzău, Bucureşti, Snagov, Chişinău, Neamţ, Viena, Veneţia; sunt cărţi bisericeşti, cu excepţia unei Cronici univesale şi a uneia din lucrările lui Dimitrie Cantemir (Divanul). Artă: fragment de icoană în care sunt reprezentaţi şi donatorii (Neagoe Basarab şi fiul său Teodosie); relicvariu (18 Kg), în formă de biserică cu 5 turnuri, argint aurit, filigran, email, pietre preţioase, 173

cu portretul lui Neagoe Basarab pe capacul interior; epitaf, donaţie Petru Rareş şi doamna Elena (1545); broderie cu fir de aur, argint şi mătase colorată; broderii (2), fir de mătase, sec. XVI (una menţionează pe Alexandru Lăpuşneanu, cealaltă, este donată de Grigore Movilă, mirtropolitul Sucevei); epitrahile (7), dăruite de Petru Rareş şi doamna Elena, Gavril Moţoc, doi hatmani şi portari ai Sucevei, un vistier; icoană, „Sf. Ioan Botezătorul», donaţie Alexandru şi Ruxandra Lăpuşneanu. MĂNĂSTIREA DOCHIARIU

Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Biserica şi chiliile mănăstirii: refăcute (1536), reclădite şi împodobite (1564-1568), reparaţii; construcţia trapezei, pictură (1570-1575). - Piatra de mormânt şi portretul în frescă a lui Teofan, fost mitropolit al Moldovei apoi călugăr la Dochiariu (m.1598). Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Vlad Călugărul (1490), Radu cel Mare (1497), Vlad Vintilă (1535), Radu Paisie (1536), Alexandru, Ruxandra şi Bogdan Lăpuşneanu (1564-1570), Elisabeta Movilă (ccal 600), Radu Şerban (1606), Alexandru Coconul (1626), Matei Basarab (1634-1637, 1652), Ianache, mare postelnic (XVII); veniturile mănăstirilor Slobozia, Ialomiţa şi Apostolache, Prahova. Documente: 26 din sec. XV-XVII: 22 hrisoave (Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Radu Paisie, Radu Şerban, Şerban Cantacuzino, Radu Mihnea, Gavrilă Movilă, Alexandru Coconul, Leon Tomşa, Matei 174

Basarab, Constantin Şerban); o scrisoare, prin care călugării mănăstirii mulţumesc Ruxandrei Lăpuşneanu pentru răscumpărarea mănăstirii şi a proprietăţilor sale de la otomani (1570); 3 documente, două din 1592, unul din 1635. Manuscrise: 16, din sec XVI-XVILI (miscelanee, antologhioane, liturghier, tetraevanghel, evanghelie); sunt mentionaţi Ruxandra Lăpuşneanu şi fiul ei Bogdan, Lupu Stroici (mare logofăt al Moldovei), Vasile Lupu, Iovaşcu Vlahul, Ioan Vlahul Domesticul. Cărţi rare: 21, tipărite în perioada 1638-1843 la Veneţia, Iaşi, Snagov, Bucureşti, Târgovişte, Leipzig, Viena, Sankt Petersburg; sunt dedicate unor domnitori, folosite ca manuale la Academia domnească din Iaşi; unele oferă informaţii cu privire la acţiuni militare în Ţările Române în sec. XVIII. Artă: tablou votiv reprezentând pe Alexandru Lăpuşneanu, doamna Ruxandra, fiii Constantin, Bogdan şi Petru (în biserică); scenele „Judecăţii de Apoi», din pronaos, pictate de Macarie din Galaţi (1788); broderie (sec.XVIII); relicvariu, dăruit de Alexandru Ipsilanti, argintat de domniţa Ralu Ipsilanti la 1779 (apar iniţialele voievodale şi stema Ţării Româneşti); potir, din argint aurit, cu decoraţii florale (1587). MĂNĂSTIREA ESFIGMENU Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Clădirile mănăstirii: reparaţii 1716, 1806- 1811 (naosul şi trapeza), pictură 1818, 1841, reparaţii generale 1854-1858.

175

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Petru Rareş (1540), Radu Paisie (1544-1550), Gavriil Costache, mare vornic al Moldovei (16791685), Alexandru Moruzi (1802), Veniamin Costachi (1806, 1808, 1818); veniturile mănăstirilor Ciocăneşti, Floreşti şi a schitului GolgotaHuşeni, Vaslui. Documente, 5: un hrisov (1546, Petru Rareş); un document de ctitorie închinată (Bursuci-Fălciu,1622); un document de mănăstire închinată (Floreşti, 1806); doua sigilioane (1814, 1819), ale patriarhului Grigore V al Constantinopolului, cu menţionarea a 11 hrisoave anterioare. Manuscrise, 11, din sec. XI-XVIII: miscelanee (cărturari greci din Ţările Române); evanghelii cu însemnari de ferecătură şi donaţie; o cronografie ş.a. scrieri, ce cuprind informaţii de istorie românească. Carte rară: Biblie, tipărită la Sanct Peterburg în 1819 (exemplar incomplet). Artă: pictură, în care este reprezentat mitropolitul Veniamin Costachi (pe peretele de sud al pronaosului); epitrahil, cu broderie în fir de aur pe mătase, fiind reprezentate şi portretele donatorilor, Radu Paisie şi fiul său Marcu (1537). MĂNĂSTIREA GRIGORIU Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Biserica mănăstirii şi zidurile de incintă: rezidite (1497), turn (1501-1502), reparaţii generale la biserică, trapeză şi paraclise (17761783).

176

- Paraclisul „Sf. Ioan Botezătorul” (1792). - Chilia „Sf. Artemie”, cumparată la sfârşitul sec. XIX (fost aşezământ românesc). Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Maria de Mangop, Ştefan cel Mare, fiul Alexăndrel (ante 1496-1502), Ştefăniţă (1520), Alexandru Lăpuşneanu (1553), Grigorie, mitropolit al Ţării Româneşti (17761783), Ioan Caragea (1777), Alexandru Moruzi (1793); veniturile schitului Spirea din Deal, Bucureşti. Documente: 26, din sec. XVI-XIX; sunt hrisoave, zapise, inventare, acte de închinare a mănăstirilor Vizantea-Putna şi „Sf. Spiridon Nou”Bucureşti. Indice de nume: Ştefan cel Mare, Ştefăniţă, Alexandru Lăpuşneanu, Moise - iusbaş, Tudorache Iuliano - spătar, Onica şi Muşat din Măxineni, Grigore Ghica III, Alexandru Ipsilanti, Maria Iuliatio, Mihai Şuţu, -Alexandru Moruzi, Şerban Vericeanu, Mihail Sturza, Grigore Alexandru Ghica, mitropolitul Sofronie, călugării Simion şi Sofronie, avocatul Ion Duculescu. Manuscrise: 12, din sec. XVII-XVIII (miscelanee muzicale, nomocanoane, antologhioane, pomelnic donatori). Cărţi rare: 30, tipărite în anii 1631-1798, la Veneţia, Leipzig, Viena, Paris, Iaşi, Bucureşti, Snagov, Târgovişte, Sanct Petersburg; sunt dedicate unor domnitori români (Constantin Brâncoveanu, Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Antonie Ruset, Grigore III Ghica, Nicolae Caragea, Mihai Şuţu, Alexandru Moruzi, Alexandru Coconul). Artă: icoană, „Maica Domnului Pantanasa”, dăruită de Maria Assanova Paleologina (Maria de Mangop, doamna Moldovei); poale de icoane (2), sec. XV; aer, sec. XVII; obiecte de cult (cruci), aduse din Bucureşti (1776). MĂNĂSTIREA SF. PANTELIMON Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Biserica şi zidurile mănăstirii: reparaţii (1765). - Biserică, turn, chilii, trapeză, brutarie, 3 paraclise - „Sf. Ioan Prodromul”, „Sf. Sava”, „Sf. Haralambie” alte cladiri şi zidul de incintă, toate reconstruite integral (1812-1819). - Noi clădiri, dependinţe, vapor (1887-1913) Ctitori, donatori, lăcaşuri inchinate: Vlad Ţepeş (1457), Vlad Călugărul (1487), Radu cel Mare (1495-1496, 1502), Neagoe Basarab (1517), Petru Rareş (1542), Mihai Racoviţă (1709), Grigore II Ghica (1737), Ioan Mavrocordat (1744), Constantin Racoviţă (1750, 1753), 177

Matei Ghica (1754-1755), Scarlat Ghica (1757, 1759), Ioan Teodor Callimachi (1758, 1760), Grigore Callimachi (1762), boierii Ghiculeşti (1752,1765,1769,1776), Ştefan Racoviţă (1764), Grigore III Ghica (1764-1765, 1776- 1777),Nicolae Caragea (1782-1783), Alexandru Mavrocordat Firaris (1786), Alexandru Ipsilanti (1786-1788), Mihai Şuţu (1793), Alexandru Callimachi (1795), Constantin Ipsilanti (1806), Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818), Scarlat Callimachi şi doamna Smaranda (1814); veniturile Bisericii „Adormirea”, din Botoşani şi ale reşedinţei moldoveneşti la Constantinopol, Bogdan-Saray, cu Biserica „Sf. Nicolae”.

Documente: 57 (hrisoave-51, scrisori-.5, o gramată), din perioada 1487-1810. Indice de nume: Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Petru Rareş, Evghenie Ianulis (călugăr), familia Corcodeli, Ştefan Petriceicu, Mihai Racoviţă, Grigore II Ghica, Ioan Mavrocordat, Scarlat Ghica, Constantin Moruzi, Alexandru Mavrocordat Firaris, Mihail Şuţu, Constantin Racovită, Matei Ghica, Ioan Teodor Callimachi, Ştefan Racoviţă, Grigore III Ghica, Alexandru Callimachi, Constantin Ipsilanti, Grigore Cllimachi, Scarlat Callimachi, Eufrosina Callimachi, Veniamin Costachi, Dorothei Vulisma (cărturar grec), Nicolae din Smirna, Gavril (mitropolit al Moldovei), Teofan (călugăr). Manuscrise: 34 (miscelanee, liturghiere, tetraevanghel, antologhion, copii şi traduceri ale unor lucrări de către Paisie Velicicovski, sbornice, scrieri despre asezămintele din Athos cu date despre ajutoarele 178

primite din Ţările Române), din sec. XV-XIX; sunt scrise la îndemnul unor domnitori români, sau dedicate lor şi oferă informaţii despre Ţările Române, inclusiv cataloage ale domnitorilor din cele mai vechi timpuri până în sec. XIX. Carte rară: o carte despre Paisie Velicicovski, tipărită la Mănăstirea Neamţ în anul 1836. Artă: stemele Moldovei şi Ţării Româneşti, sculptate pe uşile de lemn ale bisericii; stema Moldovei, sculptată în piatră, pe turnul de lângă trapeză; văl liturgic (sec. XV, Moldova), reprezentând impărtăşirea Apostolilor” - broderie cu fir de aur şi argint, pe mătase; chivot de argint, dăruit de Alexandru Callimachi în 1776, având în interior relicvariul de argint donat, la 1751, de Sultana Racoviţă pentru capul Sfântului Pantelimon - ferecat în aur de aceeaşi donatoare; gravură, „Mănăstirea Pantelimon”, pe care este reprezentat şi Scarlat Callimachi, ca nou ctitor (1836). MĂNĂSTIREA SF. PAVEL Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Construcţii şi reparaţii: mănăstirea şi două fântâni (1500); turn de apărare (1521-1522, 1535-1545, 1698); zid de incintă şi un turn (inceputul sec. XIX).

- Paraclisul „Sf. Constantin şi Elena», construcţie (1698). Paraclisul Domnului-Akathistos» pictură murală (1645). 179

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Ştefan cel Mare (1500), boierii Craioveşti (1501), Neagoe Basarab şi fiul său Teodosie (1521-1522), Radu Paisie (1536-1545), Radu Mihnea (1617- 1618), Ştefan Petriceicu (1623), Matei Basarah, Vasile Lupu (1635), Eustratie Dabija (1662-1663), Miron Costin (1664), Gheorghe Duca (1668, 1678), Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1689, 1694), Nicolae Mavrocordat (17111716), Mihail Racoviţă. (1726), Constantin Racoviţă (1752), Matei Ghica (1755), Alexandru Ipsilanti (1779, 1797), Alexandru Moruzi (1793); veniturile mănăstirilor Jitianu (Dolj), Todireni¬Burdujeni (Suceava) şi ale bisericii „Sf. Dumitru» din Galaţi. Documente: 24 (hrisoave, porunci, acte de donaţie şi întăriri de privilegii), din perioada 1501-1813. Indice de nume: boierii Craioveşti Barbu, Pirvul, Danciul şi Radu, Radu Mihnea, Eremia Băceanul, Ştefan Petriceicu, Vasile Lupu, boierii Ghiorma şi Vladislav, Constantin Şerban, Eustratie Dabija, Gheorghe Duca, Şerban Cantacuzino, Antonie Vodă din Popeşti, jupâneasa Anca Hamza, generalul Steinville (comandant general al Transilvaniei), Constantin Brâncoveanu, Mihai Racoviţă, Constantin Racoviţă, Matei Ghica, Scarlat Grigore Ghica,Gheorghe Caragea. Manuscrise: 37, omilii din sec. XW, copiate în sec. XV; minei, sec. XV; tetraevanghel, 1560; liturghiere, 1612, 1640; pomelnic, 1674; miscelaneu, 1783; 30 antologii muzicale, sec. XLX-XX. Sunt scrise, dăruite (sau conţin însemnări), de mitropolitul Moise al Sucevei, Vasile din satul Mărtiniţi, arhimandritul Leontie din Mănăstirea Potoc, Simion Ştefan-mitropolit al Bălgradului (Alba Iulia), preotul Mihail de la M-rea Cătăluiu (Ilfov), domni ai Moldovei şi Ţării Româneşti, monahi români (dascăli şi cântăreţi) de la Schitul Lacu din Athos şi din ţară. Carte rară: 15, din perioada 1547-1797, tipărite la Târgovişte, Bucureşti, Snagov, Veneţia, Iaşi, Viena, Sankt Petersburg. Indice de nume: Dimitrie Liubavici (tipograf) eu ucenicii Oprea şi Petru, Mircea Ciobanul, Maxim Peloponesianul, Meletios Syrgos, Antim Ivireanul, Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Nikolaos Mauroeides, Petru Movila, Meletie Pigas, Geminiano Gaeti, Chesarie Daponte, Adam Zoemikav, Ioan Florescu Artă: icoană „Sf. Pavel Atonitul», sec. XVI; clopot, turnat la Viena, cu cheltuiala arhimandritului Antim din Craiova (1808); tablou votiv (în Paraclisul „Sf. Constantin si Elena»), reprezentând pe Constantin Brâncoveanu şi doamna Maria (astăzi dispărut). 180

MĂNĂSTIREA HILANDARIU

Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Clădiri reparate, refacerea picturi din trapeză (1621). - Cupola centrală a bisericii, reparată; pe schela de fier care sprijină cupola este inscripţia „7130 (1622) păcatosul Teofan Moldovăţ”. - Trapeza, renovare (1645). - Mănăstirea, aripa vestică, reparată (1819-1820). Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Vlad Călugărul (1493), Radu cel Mare (1497-1500), Vlad cel Tânăr (1510) Neagoe Basarab (1517), Radu de la Afumaţi (1525) Petru Rareş (1533), Vlad Vintilă (1534), Radu Paisie (1536), Petru Şchiopul (1583), Mihnea Turcitul (1589), Ieremia Movilă (1600), Radu Şerban (1608), Matei Basarab (1652), Antonie Vodă din Popeşti (1699), Gheorghe Duca (1674, 1679), marele ban Cornea Brăiloiu şi Milcov Băiaşu (1694), Constantin Brâncoveanu (1704), Grigore II Ghica (1751), Alexandru Ipsilanti (1775, 1783) Mihai Şuţu (1783), Ioan Gheorghe Caragea (1814); veniturile Schitului Baia de Aramă, Mehedinţi. Documente: 37 (35 hrisoave, o scrisoare, un act), din perioada 1199-1704. Indice de nume: Ştefan Nemania (mare jupan al Serbiei), Ştefan Uros I şi II (regi ai Serbiei), Vlad Căugărul, Radu cel Mare, Stoian şi fiii, jupan Cristian, Vlad cel Tânăr, Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi, Vlad Înecatul, Petru Rareş, Vlad Vintilă, Radu Paisie, Alexandru II Mircea, Petru Şchiopul, Mihnea Turcitul, Radu Şerban, Matei Basarab, Nedelea (soţia lui Constantin Şerban), Mihnea III Radu, Antonie din Popeşti, Gheorghe Duca, Constantin Brâncoveanu, negustorul Mirko din Baia. 181

Manuscrise: 95 (psaltiri, sbornice, tetraevanghele, minee, apostole, liturghiere, molitvenice, epistolarice, pomelnice, s.a. scrieri bisericeşti), din perioada sec. XIV-XIX; majoritatea sunt scrise în Ţările Române, în limba slavonă; texte în limba română începând cu sec. XVII; însemnările oferă informaţii cu privire la campanii militare în teritoriile româneşti, domnitori români, autorii şi posesorii manuscriselor. Carte rară: 36, tipărite în perioada 1510-1800, la Târgovişte, Braşov, Sebeş, M-rea Plumbuita, Govora, Bucureşti, Iaşi, Veneţia, Leipzig, Viena. Indice de nume: tipografi - Macarie, Dimitrie Liubavici cu ucenicii Oprea şi Petru, Vicenco Vukovic, Coresi, Mănăilă, Lavrentie, Silvestru, Antim Ivireanul, Gherasim Caruso (traducător); autori Thomas Kempis, Dorothei al Monembasiei, Nicolae Mavrocordat, Ioan Comnenul, Petru Movilă, Nicolaos Mauroides, Georgios Konstantinos, Chesarie Daponte, Hrisant Notara, Spiridon Papadopoulos, Dimitrie Nicolae Darvari, Giovanni Zanetti; domnitori şi clerici - Mircea Ciobanul, Antonie Russet, Petru Şchiopul, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Elena Mavrocordat, Ioasaf Peloponesianul (M-rea „Sf. Gheorghe Nou”, Bucureşti), Nicolae Mavrogheni, Gavriil Bănulescu-Bodoni (mitropolit al Moldovei), Constantin Mavrocordat, Filaret (mitropolit al Ungrovlahiei). Artă: icoană, „Maica Domnului Akathistos”, ante 1643; ferecatură de argint, cu perle şi pietre preţioase, executată de Longhin Korenic (mitropolit de Ianopol, refugiat la M-rea Comana), din porunca lui Matei Basarab şi a doamnei Elina. MĂNĂSTIREA IVIRON Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Construcţii şi reparaţii: apeduct şi dependinţe (1513); bolniţă (1610); reparaţii la baptisteriu (1614, 1734); fântână (1619, pisanie); reparaţii generale, trapeza şi portul (1622), arsanaua (1625), turnul cu ceas (1725); renovarea chiliilor, a paraclisului „Sf.Gheorghe”şi a zidului de incintă (1764). - Turla bisericii „Adormirea Maicii Domnului”: construită în 1513; pictură murală executată la sfârşitul sec. XVI; tâmpla şi reparaţii la pridvor în 1614. - Pictura murală a bisericii „Sf. Fecioara Portaitissa” (1680-1683). - Paraclisul „Sf. Nicolae”, renovat în 1737. - Chilia părintelui Zosima, „Nasterea Sf. Ioan Botezătorul”, cumpărată în 1897; aşezământ românesc până în anul 1960. 182

- Chilia părintelui Isaiia, „Cuv. Eftimie cel Mare”, cumpărată la sfârşitul sec. XIX şi locuită de călugări din Transilvania; fost aşezământ românesc. - Chilia părintelui Roman, „Sf. Mucenic Gheorghe”, cumpărată la sfârşitul sec. XIX; aşezământ românesc până în 1950.

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Neagoe Basarab (1512- 1521), Mihnea Turcitul (1582, 1590), Stelea Spătaru (1590), Radu Şerban (1605), Radu Mihnea (1611-1616), postelnicul Necula Catargiu(1619), vorniceasa Chiajna (1625), Alexandru Coconul (1625, 1626), Leon Vodă (1630), Matei Basarab (1634), Constantin Şerban (1655), Gheorghe Ştefan (1657), Grigore Ghica (1664, 1672), mitropolitul Visarion al Ungrovlahiei (1725), Scarlat Ghica (1764), Ştefan Racoviţă (1764), zaraful Stavrache din Ţara Românească (1764), Alexandru Ipsilanti (1776, 1797), Nicolae Constantin Caragea (1782), Mihail Şuţu (1792), Radu Golescu (1793), Constantin Hangerli (1798), Constantin Ipsilanti (1803), Grigore IV Ghica (1824); veniturile mănăstirilor Radu Vodă (Bucureşti), Tutana (Argeş), Glavacioc, Dealu şi ale bisericilor Stelea şi Bălteni. Documente: 8 hrisoave (de danii şi închinări), date în perioada 1590-1730, de domnitorii Mihnea Turcitul, Radu Mihnea, Alexandru Coconul, Leon Tomşa, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Nicolae Mavrocordat. Manuscrise: 38, din perioada sec X - începutul sec. XIX; sunt miscelanee, cronici, liturghiere, o evanghelie, scrieri, traduceri sau copii de lucrări de diferiţi autori (Ioannes Staurakios, Eutimie Zigabeu, 183

Isidor Glabs, Dorothei al Monembasiei, Manuil din Corint, Gheorghe Etolianul, Luca al Buzăului, Matei al Mirelor, Antim din Ianina, Maxim Peloponesianul, Gherman Neon Patron, Ioan Cariofil, Ioan Molibdos Comnen, Ambrosius Marlianus, Macarie din Patmos, Dositei Notara), dedicate unor domnitori români (Radu cel Mare, Vasile Lupu, Petru Şchiopul, Radu Mihnea, Grigorie Ghica, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, Grigore 11 Ghica); majoritatea sunt scrise în Ţările Române (Iaşi, Bucureşti, Târgovişte, M-rea Dealu, M-rea Golgota, Snagov) şi oferă informaţii despre evenimente petrecute pe teritoriile româneşti şi despre domnitori şi înalţi ierarhi. Carte rară: 22, tipărite în perioada 1682-1797, la Iaşi, Bucureşti, Snagov, Râmnic, Târgovişte, Paris, Veneţia, Leipzig, Viena, Sankt Petersburg. Indice de nume: autori - Nectarie (patriarh al Ierusalimului), Maxim Peloponesianul, Meletios Syrigos, Vasile Macedoneanul, Dosithei Notara, Nicolae Mavrocordat, Meletie (mitropolitul Atenei) Georgios Konstantinos, Iosif Bryennios, Giovanni della Casa, Nichifor Theotochi, Giovanni Zanetti, Daniil Filipide, Grigore Constanda, Adam Zoernikav; editori (traducători) - Antim Ivireanul, Eugenios Voulgaris; personalitati cărora le-au fost dedicate - Scarlat (fiul lui Nicolae Mavrocordat), Antonie Ruset, Grigore III Ghica, Ioan Mavrocordat, generalul Potemkin. Artă: orar, broderie cu fir de aur, argint şi mătase, donaţie a diaconului Radivoi şi a soţiei sale Anca (1533); poala de icoană, broderia reprezentând „Buna Vestire” şi „Învierea”, dăruită de Radu Paisie şi fiul său Vlad (cca 1545); tablou votiv reprezentând pe Mihnea Turcitul cu fiul său Radu naos şi pe o uşă batantă din biserică); portret frescă a mitropolitului Teofan al Moldovei (naos). MĂNĂSTIREA CARACALU Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Construcţii: turnul (1534), cladirea mănăstirii (1535-1563) - Pictura murală a exonartexului bisericii „Sf. Petru şi Pavel”, refăcută în 1767. - Spatargio, loc lângă mănăstire unde s-au retras, ca pustnici, cei doi spătari trimişi de Petru Rareş pentru construirea turnului Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Petru Rareş (1535) şi inaintaşi ai lui, Alexandru Lăpuşneanu (1563), Ruxandra Lăpuşneanu (1569), Nicolae Mavrocordat (1730), Alexandru Ipsilanti (1776), Nicolae Caragea (1782), Mihai Şuţu (1784); veniturile biseri-cilor „Sf. Atanasie şi Chiril” (laşi), „Sf. Nicolae” (Ismail). 184

Documente: 5 (firmane, sigilioane, act), din perioada 1536- 1778; firmanele, emise de sultanul Soliman Magnificul, aproba repararea şi recladirea mănăsti-rii de către Petru Rareş şi urmaşul său Iliaş, cu menţionarea, că şi în trecut acel asezământ a fost intreţinut de domnitorii Moldovei; sigilioanele sunt emise de patriarhi ai Constantinopolului (Ioanichie, Sofronie) şi se referă la metocul „Sf. Nicolae” din Ismail, al mănăstirii; actul, consemnează angajamentul obştei mănăstirii de a sluji 6 pomeni anual pentru Ruxandra Lăpuşneanu, care a răscumparat datoriile mănăstirii faţă de administratia otomană.

Manuscrise: un miscelaneu din sec. XVII; cuprinde şi scrierea lui Ioan Cariofil (mare logofăt în Ţara Românească), despre taina mărturisirii. Carte rară: 5, din perioada 1677-1745, tipărite la Iaşi, Târgovişte, Veneţia. Autori: Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Euthymios Zigabenos, Ioan Comnenul. Una din cărţi este dedicată domnitorului Antonie Ruset; o altă lucrare, care consemnează daniile româneşti făcute fiecărei mănăstiri, este dedicată lui Constantin Brâncoveanu. Artă: crucifix filigranat, reprezentând „Praznicele impărăteşti”, donat (conform inscripţiei) de Mihai Viteazul şi doamna Stanca, lui Eftimie, mitropolitul Ungrovlahiei; epitrahil (broderie din fir de aur, jumătatea sec. XVII), executat din porunca lui Matei Basarab şi a doamnei Elina; icoană, sec. XVIII, reprezentând pe călugării Pahomie şi Petru, spătarii trimişi de Petru Rareş pentru reconstrucţia mănăstirii; există ipoteza, că unul din portrete reprezintă pe Alexandru Lăpuşneanu, călugărit sub numele de Pahomie, la mănăstirea Slatina; 185

portretele celor doi se află şi pe peretele de nord al bisericii, având inscripţia „ctitorii cei noi ai acestei sfinte mănăstiri, Pahomie şi Pahomie”. MĂNĂSTIREA COSTAMONITU Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Construcţii şi reparaţii: chiliile şi biserica mănăstirii (1818-1867); turnul (1820). Ctitori, donatori: Vlad înecatul (1531), Petru Rareş (1542), Mihnea Turcitul (1583), Radu Mihnea (1612), Constantin Şerban (1656-1657), Radu Leon (1667), Nicolae Mavrocordat (1719).

Documente: hrisoave din sec. XV-XVIII, din care unele sunt danii acordate mănăstirii de domnitorii Petru Rareş, Petru Şchiopul, Nicolae Mavrocordat. Manuscrise: o cronică locală, din 1698, având autor pe Grigore protosinghelul, care cuprinde informaţii din sec. XI, despre vlahii din valea râului Rynchos, peninsula Calcidică. Carte rară: 18, din perioada 1683-1797, tipărite la Iaşi, Bucureşti Snagov (de Antim Ivireanul), Veneţia, Viena, Leipzig, Sankt Petersburg. Autori: Simion al Thesalonicului, Sevastos Kymenites, Emmanuel Romanites, Dorothei al Monembasiei, Ioan Comnenul, Nectarie (patriarh al Ierusalimului), Ludovico Antonio Muratori, Petru Nichifor Theotochis, Johann Hubner, Geminiano Gaeti (traducere 186

Antonie Manuil, fost mare serdar în Moldova), Chesarie Daponte, Adam Zoernicav (traducere Eugenios Voulgaris). Unele sunt scrise din porunca domnitorilor (Petru şchiopul, Constantin Mavrocordat), sau sunt dedicate lor şi altor personalităţi laice ori bisericeşti (Constantin Mavrocordat, Constantin Brâncoveanu, Antonie Ruset, Grigore III Ghica, marele ban Dunitrie Ghica, Nicolae Mavrocordat, Mitropolitul Filaret al Ungrovlahiei. Cartea dedicată lui Grigore III Ghica (17641767, Moldova şi 1768-1769 Ţara Românească) cuprinde portretul acestuia şi stemele reunite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. MĂNĂSTIREA CUTLUMUŞ Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Construcţii: turnul mănăstirii, 1360-1364; zidul de incintă, 1372; chiliile, 1502; alt turn, 1508; arsana, zid cu turn şi alte clădiri, 1514; reparaţii generale, 1901. - Biserica „Sf. Nicolae”: zidire şi pictură murală, post 1514; pictura murală refăcută în stil cretan la 1540 şi refăcută în 1640.

- Athonias (Academia teologică a Sfântului Munte), intemeiată în 1574 de Eugenios Voulgaris (fost profesor în Ţările Române), cu sprijin românesc obţinut prin colectele călugărilor Meletie şi Gavriil, după 1750. - Chilia părintelui Ioachim Bărcănescu „Sfinţii Teodor Tiron şi Teodor Stratilat”, cumparată în 1895, aşezământ locuit până în prezent de vieţuitori români. 187

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Nicolae Alexandru Basarab (1360-1364), Vladislav I Vlaicu (1369-1372), marele spătar Vulcu (1372), mitropolitul Hariton (1372), Alexandru Aldea, boier al lui Mircea cel Bătrân (1398), Vlad Dracul (1443), Vladislav II (1450), Laiotă Basarab (1475-1476), Vlad Călugărul (1489-1492), Radu cel Mare (1500-1502, 1508), Vlad cel Tânăr (1510-1512), Neagoe Basarab (1512-1514, 15171521), Radu de la Afumaţi (1527), Vlad Vintilă (1531-1535), Mircea Ciobanul (1546), Petru cel Tânăr (1561-1562), Mihai Viteazul (1594), Gavriil Movilă (1618), Alexandru Coconul(1625), Matei Basarab (1640-1641, 1646), surorile Marghioala şi Zoe Procopiu Carusi (1901); veniturile mănăstirilor Clocociov şi Slatina (Olt). Documente: cca 120, din perioada sec. XIV-XIX; sunt hrisoave şi acte de danie, firmane s.a. documente privind relaţiile domnitorilor români cu mănăstirea. Indice de nume: Nicolae Alexandru, Vladislav I Vlaicu, Mircea cel Bătrân, stareţul Hariton, mitropoliţii Iachint şi Antim, Melchisedec (protopopul român Mihai, călugărit la Cutlumuş în 1370), boierul Aldea şi soţia sa Bisa, Laiotă Basarab, Vlad Călugărul, sultanii Baiazid II, Selim I şi Soliman Magnificul, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi, Vlad Înecatul, Vlad Vintilă, vornicul Neagoe, Mircea Ciobanul, Pătraşcu cel Bun, Petru cel Tânar, Alexandru Mircea, Petru Cercel, Mihnea Turcitul, Ştefan Surdul, Mihai Viteazul, Simion Movilă, Radu Şerban, Radu Mihnea, Gavril Movilă, Alexandru Coconul, Matei Basarab. Manuscrise: 12 (miscelanee, cronici, cărti bisericesti, scrieri religioase şi istorice), din perioada sec. XI-XIX; cuprind informaţii despre Ţările Române - evenimente istorice, însemnări de autor sau posesor, nume de domni, preoţi, monahi, locul unde au fost scrise; unele au fost întocmite cu sprijinul unor personalităţi laice şi bisericeşti - Petru Şchiopul, Elisabeta Movilă, Antim Ivireanul, Radu Mihnea, Nicolae Mavrocordat, călugărul Leontie. Carte rară: 27, tipărite în perioada 1631-1817, la Iaşi, Bucureşti, Snagov, Râmnic, Târgovişte, Viena, Veneţia, Leipzig, Sankt Petersburg. Indice de nume: autori - Dorothei al Monembasiei, Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Simion al Thesalonicului, Meletios Syrigos, Dosithei Notara, Georgios Koressios, Petru Movilă, Hrisant Notara, Euthymios Zigabenos, Sf. Ioan Damaschinul, Nicolae Mavrocordat, Meletie (mitropolitul Atenei), Georgios Konstantinos, Neofit Cavsocalivitul, Sf. Macarie Egipteanul, Grigorie (Papa Romei), Agapios Loberdos, Gherasim Caruso (traducător), Adam Zoernikav, Eugenios Vulgaris (traducator), Theophil Corydaleu; domnitori români (alte 188

nume) - Petru Şchiopul, Alexandru Coconul, Antonie Ruset, Şerban Cantacuzino, N.Glykys (tipograf), Antim Ivireanul (editor), Grigorie (episcop al Râmnicului), Dimitrie Ghica (mare ban), Gavriil BănulescuBodoni (mitropolitul Moldovei), Sofronie Pocapski (egumen al mănăstirii „Trei Ierarhi»). Artă: poale de icoană (2), brodate cu fir de aur, argint şi mătase colorată, reprezentând pe Iisus Hristos şi Fecioara Maria, precum şi pe donatori - Vlad Vintilă, doamna Rada şi fiul Draghici (XVI); engolpion (sec. XVII), având pe avers sfinţii Mihail şi Gavril, iar reversul ornat cu 5 pietre semipreţioase, inscripţia menţionându-l pe Ghenadie - egumen al mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti. MĂNĂSTIREA MAREA LAVRĂ Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Biserica „Sf. Athanasie Athonitul»: renovări, post 1517; acoperişul de plumb, 1523-1526 (pisanie dispărută în 1814); pictură murală, 1526-1535; repararea cupolei, 1592. - Reparaţii generale ale mănăstirii şi construirea unui turn,15121521. - Aghiazmatar, renovat şi zugrăvit în 1635, reparat în 1789. - Paraclisul „Sf. Mihai al Sinadelor”, construcţie şi pictură, 16431653. - Paraclisul „40 de mucenici”, pictura murală în 1854 (pisanie în interior, deasupra uşii). - Chilia „Tăierea capului Sf. Ioan” (Kataphygion sau Catafighi, la Provata), aşezământ românesc cumpărat la 1843 de călugărul Teofilact, răscumpărat la 1870 de călugărul Teodorit Hodorogea, rezidit la 1906 de stareţul Ilarion Mârza; locuit de vietuiţori români până în prezent. - Chilia Turlutiu, „Naşterea Maicii Domnului», locuită intre 18671960 de vieţuitori români aduşi de călugărul Sava. - Chilia părintelui Spiridon, „Sf. Prooroc Ilie”, cumparată la 1870, aşezământ românesc - Chilia „Sf. Ioan Teologul” (Cucuvinu), la Provata, locuită de vieţuitori români până în prezent (majoritatea din Basarabia). - Chilia părintelui Ghedeon, „Sf. Vasile”, cumpărată la sfârşitul sec. XIX; asezământ românesc format din 15 colibe, fondat de călugărul Ghedeon din Bucovina. - Chilia părintelui Iosif, „Acoperământul Maicii Domnului”, de la Vigla, cumpărată la sfârşitul sec. XIX; fost aşezământ românesc. 189

- Chilia părintelui Visarion, „Sf.Artemie”, cumpărată la sfârşitul sec. XIX; fost asezământ românesc - Colibe româneşti, lângă schitul Lacu şi Vigla: Hairu, Kerasa, a parinţilor Luchian, Leontie, Dionisie (sec. XIX). - Peştera sihastrului Nifon Ionescu, „Naşterea Maicii Domnului”, locuită intre 1880-1960 de vieţuitori români; - Mormântul lui Nifon Ionescu, ctitor al schitului Prodromu. Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Vlad Dracul (1436-1447), Radu cel Mare (1501), Neagoe Basarab (1.512-1521), Vladislav III (15231525), Vlad Vintilă (1533, 1535), hatmanul Ioan Sturza (1562), Petru Şchiopul (1579), Maria, soţia lui Ştefan Surdul (1592), Alexandru cel Rău (1593), Ieremia Movilă (1598), Gavril Movilă (1619), Matei Basarab

(1635, 1643), Şerban Cantacuzino (1682), Constantin Brâncoveanu (1691, 1696), Nicolae Mavrocordat (1719-1720, 1729), Grigore II Ghica (1726-1733), Constantin Mavrocordat (1735), Matei Ghica (1753), Constantin Racoviţă (1756), Scarlat Ghica (1768, 1781, 1792-1793, 1802, 1803, 1808); veniturile mănăstirilor Cotroceni (închinată tuturor mănăstirilor din Athos) şi Berzunţi (Bacău). Documente: 16 (hrisoave şi scrisori), din perioada 1094-1768; prin hrisoave se acordau (reconfirmau) mănăstirii danii şi ajutoare, se dăruiau (inchinau) proprietăţi; una din scrisori (februarie 1094), cuprinde informaţii despre vlahii dependenţi de mănăstire. Indice de nume: Impăratul bizantin Alexios I Comnenul, domnitorii Vlad Vintilă, Petru Şchiopul, Alexandru cel Rău, Ieremia Movilă, Gavril Movilă, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae 190

Mavrocordat, Constantin Mavrocordat, Matei Ghica, Constantin Racoviţă, Alexandru Scarlat Ghica; Ignatie (egumen), Visarion (preot), Teodosie (călugăr), Sturdza (hatman), Maria, soţia domnitorului Ştefan Surdul. Manuscrise: 46, din perioada sec XI - începutul sec. XIX. Sunt scrieri bisericeşti şi laice constând în liturghiere, miscelanee, cronici, insemnari, liste de averi ale mănăstirii, copii şi traduceri ale unor documente executate la cererea unor domnitori români ş.a. Unele manuscrise oferă informaţi mai ample despre contribuţiile româneşti: un Katastichon pentru sec. XII-XVI, cuprinde numele donatorilor ordonate alfabetic pe ţări și profesii; un Codex prezintă ctitorii din sec. XVI; o listă a averilor Marii Lavre, din 1804, cuprinde şi o listă a hrisoavelor româneşti de danie către mănăstire începând cu sec. XVII, cu precizarea numelui donatorului, a sumei anuale donate sau a altor danii (moşii, sălaşe ş.a.); un proschinatar din 1809, care cuprinde nume de donatori incepând din 1802, menţionează că Elena Moruzi dăruia, anual, sume importante de bani, tuturor celor 20 mănăstiri şi în plus, la Protaton şi alte 8 schituri. Un număr de cinci manuscrise cuprind texte în limba română: o lucrare scrisă de Matei Cantacuzino, copiată la mănăstirea Barnovschi-Iaşi, în 1775; un miscelaneu, copiat de Tudor Logofătul în 1781; o lucrare de Mihail (Mihalache) Moldovalahul şi alte două de insemnari, din sec. XVIII, fără autori. Carte rară: 78, tipărite în perioada 1676-1800, la Iaşi, Bucureşti, Snagov, Râmnic, Târgovişte, Veneţia, Viena, Paris, Leipzig, Halle, Iena, Sankt Petersburg. Indice de nume: autori-Dorothei al Monembasiei, Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Simion al Tesalonicului, Maxim Peloponesianul, Meletios Syrigos, Dosithei Notara, Georgios Koressios, Sevastos Kymenites, Ioan Abramios, Euthymios Zigabenos, Varinus Favorinus, Sf. Ioan Damaschinul, Hrisant Notara, Nicolae Mavrocordat, Meletie (mitropolitul Atenei), Ioan Comnenul, Alexandru Mavrocordat, Constantin Daponte, Petru Movilă, Nikolas Mauroeides, Ghenadios Scholarios, Ambrosius Marlianus, Ludovico Antonio Muratori, Georgios Konstantinos, Eugenios Boulgaris, Nichifor Theotochi, Neofit Cavsocalivitul, Iosif Breyennios, Meletie Pigas, Chţ:istophores Xeropcitamenos, Chesarie Daponte, Iosif Moisiodax, Grigorie (Papa Romei), Constantin Darvari, Dimitrie Nicolae Darvari, Giovanni Zanetti, Monsieur de Bauer, Agapios Loberdos, Bernard Le Bouvier de Fontanelle, Dimitrie Caracas, Adam Zoernikav, P. Ovidius, Leonhard Albert Euler; editori, tipografi, traducători - Antim Ivireanul, N. Glykys, Gherasim Caruso, 191

Alexandros Kankellarios, Panaiotachi Kankellarios Kodrikas, Eugenios Voulgaris, Z. Kabras; domnitori, boieri, clerici - Petru Şchiopul, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat şi fiul său Scarlat, Alexandru Mavrocordat, Grigore II Ghica, Constantin şi Ioan Mavrocordat, Mihai Racoviţă, Grigore I1I Ghica, Nicolae Caragea, Mihai Şuţu, Alexandru Moruzi, Nicolae Mavrogheni, Constantin Hangerli, Constantin Cantacuzino (stolnic), Dosithei (patriarhul Ierusalimului), Radu (negustor din Braşov), Iacovache Rizu (spătar), Grigore (episcop al Râmnicului), Dimitrie Ghica (mare ban), Gavriil Bănulescu-Bodoni (mitropolit al Moldovei), Filaret (mitropolit al Ungrovlahiei), Chesarie (episcop al Râmnicului, Ioan Florescu (mare vornic), Lambru Fotiade (director al Academiei domneşti din Bucureşti). Artă: icoană, „Sf. Athanasie Athonitul”, sec. XIV, cu ferecătură de argint, având pe laturi reprezentaţi, ca donatori, pe Vladislav I Vlaicu şi doamna Ana (pe scaunul episcopal din naos); poală de icoană, sec.XVI (broderia reprezentând „Fecioara cu Pruncul”, în picioare), donaţie a doamnei Despina (soţia lui Neagoe Basarab) şi a mamei sale Donca; poală de icoană, sec. XVI (broderie cu fir de aur pe fond de catifea verde, reprezentând un vultur bicefal cu coroane), lucrată din porunca lui Neagoe Basarab; icoană, „Maica Domnului”, donată de Vlad Vintilă, reprezentat impreună cu fiul său Drăghici (1535); relicvariu, „Sf. Vasile”, donat de un domn român, post sec. XVI; chivot (tămâiemiţă), de argint, cu email albastru, verde şi aur, dăruit de Matei Basarab şi doamna Elina (1644), având şi inscripţia „Eu meşterul Sava Ilie am lucratu”; relicvariu, „Sf. Mihail al Sinadelor” (din argint aurit, ornat cu pietre semipreţioase), dăruit de Constantin Brâncoveanu la 1691; relicvariu, „Sf. Ioan Gură de Aur”, din argint (în formă de biserică cu 5 turle, pereţii laterali fiind decoraţi cu portrete de sfinţi în relief, elemente florale şi serafimi), dăruit de Constantin Brâncoveanu la 1691; portretele miniatură a lui Matei Basarab şi a doamnei Elina, pe ferecătura de argint a unui tetraevanghel din sec. IX-X, coperta II, cu însemnare de donaţie 1643. MĂNĂSTIREA PANTOCRATOR Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Construcţii: zidul incintei şi biserica, ante 1512; renovarea bisericii şi fântană, 1637; refacerea chiliillor în partea de vest, 16371641; pictura bisericii mănăstirii, 1834; repararea zidurilor, 1847. 192

- Schitul „Prorocul Ilie», locuit în sec. XVIII-XIX de călugări din Ţările Române (Paisie Velicicovski, Macarie, Visarion ş.a.); reconstruirea bisericii, arhondaricul şi chiliile,1757. - Coliba părintelui Gherasim Sperchez, „Sf. Gheorghe Livadoglu», în valea schitului Kapsala, cumpărată în 1888, locuită până în prezent de vieţuitori români.

- Coliba părintelui Ilie, sfârşitul sec. XIX, aşezământ românesc locuit de vieţuitori români din Transilvania. Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Neagoe Basarab (ante 1512), Gavril Trotuşanu, mare logofăt al Moldovei (1537), Alexandru Iliaş (1629), egumenii mănăstirii Căscioarele, Ţara Românească (1637-1641, 1834, 1847), Ştefan Petriceicu (1672), Constantin Brâncoveanu (din 1692), Ioan Mavrocordat (1744), Mihai Racoviţă (1750), Scarlat Ghica (1757); veniturile mănăstirii Căscioarele, Vlaşca. Manuscrise: 6, din perioada sec. XIII-XIX: un tetraevanghel, cu ferecături din argint aurit, ce menţionează ca donator pe comisul Barcan şi fiul său Radu; pomelnic al mănăstirii Pantocrator început în 1682, care menţionează nume de ctitori şi donatori români; două sbornice scrise în Moldova, din care unul la mănăstirea Neamţ; scrieri, de Maxim Marturisitorul, în limba română; dicţionar româno-rus, scris de ierodiaconul Andronic. Carte rară: 24, tipărite în perioada 1631-1909, la Iaşi, Bucureşti, Neamţ, Chişinău, Veneţia, Viena, Paris, Sankt Petersburg, Leipzig. Indice de nume: autori - Dorothei al Monembasiei, Nectarie (patriarhul 193

Ierusalimului), Hrisant Notara, Petru Movilă, Nichifor Theotochi, Giovanni Zanesti, Adam Zoernikav,Theofil Corydaleu; domnitori (şi alte nume) - Petru Şchiopul, Nicolae Mavrocordat şi fiul său Scarlat,Grigore III Ghica, Eugenios Voulgaris (traducător), Sofronie Pocapskij (egumen al mănăstirii „Trei Ierarhi», Iaşi). Artă: potir, de argint aurit, cizelat, cu inscripţie de donaţie de la doamna Ecaterina, probabil soţia domnitorului Alexandru II Mircea (sec. XVI). MĂNĂSTIREA FILOTEU Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Aşezământul, a fost întreţinut, în sec. XV-XIX, prin danii şi ajutoare româneşti: catholicon şi ziduri (1477); chilii (1492);catholicon, pictură (1540); catholicon, zid şi pictură, renovare (1745-1765); catholicon şi chilii, renovare (1871-1885).

Ctitori, donatori: Vlad Ţepeş (1447), Vlad Călugărul (post 1482), Neagoe Basarab (post 1512), Constantin Mavrocordat (post 1743, 1744, 1749), Grigore III Ghica (1768). Documente: 3 hrisoave, date de Vlad Călugărul (post 1482), Constantin Mavrocordat (1734), Grigire III Ghica (1768), prin care se acordă, confirmă şi întăresc danii către mănăstire, unele date prin hrisoave anterioare. Manuscrise: o traducere în limba greacă a unui manuscris rus; traducerea s-a făcut de către Constantin Puzănescu, după versiunea românească a călugărului Macarie (1837) 194

Carte rară: 7, tipărite în perioada 1631-1781, la Iaşi, Snagov, Veneţia, Halle, Leipzig. Indice de nume: autori - Dorothei al Monembasiei, Sevastos Kymenites, Constantin Cehan; domnitori, clerici ş.a. - Petru Şchiopul, Antim Ivireanul, Dositei şi Hrisant Notara (patriarhi ai Ierusalimului), Grigore II Ghica, Constantin Mavrocordat, Michael May (gravor din Braşov), Dimitrie Ghica (mare ban), Gavriil Hagi Hristu şi Stanca (donatori din Lipova), Mihail, Radul ş.a. (închinători români din 1766). MĂNĂSTIREA SIMONOS PETRAS Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Aşezământ intreţinut prin ajutoare româneşti în sec. XV-XIX. - Turnul mănăstirii, construit în 1567. - Chilia părintelui Sava, „Naşterea Maicii Domnului», sfârşitul sec. XIX, locuită de vieţuitori români până în 1976. - Chilia părintelui Sava, „Sf. Nicolae», sfârşitul sec. XIX, fost aşezământ românesc.

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: numeroşi domnitori din Ţara Românească (de la Alexandru Aldea, 1433, până la Alexandru Ghica, 1834-1842), ierarhi şi demnitari munteni, iar din Moldova, Petru Şchiopul (1587); veniturile mănăstirilor „Sf. Nicolae», din Pilcov (lângă Bucureşti), Mihai Vodă şi Bolintin, precum şi ale schiturilor Izvorani (Buzău) şi Beştelei (Argeş). 195

Documente: cca 700 (hrisoave, acte, sigilioane, marturii), din perioada 1433-1824, majoritatea în limba română. Indice de nume: domnitori - Alexandru Aldea, Vlad Dracul, Vladislav II, Basarab Laiotă, Basarab cel Tânăr (Ţepeluş), Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Vladislav III, Vlad inecatul, Vlad Vintilă, Radu Paisie, Mircea Ciobanul, Petru cel Tânăr, Alexandru II Mircea, Mihnea Turcitul, Petru Şchiopul, Mihai Viteazul şi fiica sa Florica, Ştefan Surdul, Alexandru cel Rău, Simion Movilă, Radu Şerban, Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, Gavril Movilă, Alexandru cel Tânăr, Leon Tomsa, Matei Basarab, Constantin Şerban, Gheorghe Ghica, Grigorie I Ghica, Radu Leon, Antonie din Popeşti, Gheorghe Duca, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae, Ion şi Constantin Mavrocordat, Mihail Racoviţă, Grigore 11 Ghica, Constantin Cehan Racoviţă, Manole Ruset, Nicolae Mavrogheni, Alexandru Moruzi, Alexandru şi Constantin Ipsilanti, Nicolae Caragea, Mihai Şutu, Constantin Hangerli, Ioan Gheorghe Caragea, Alexandru Şutu, Grigore IV Ghica; clerici-Dositei (patriarhul Ierusalimului), Grigore II (patriarhul Constantinopolului), Teodosie, Neofit, Filaret, Grigore, Nectarie, Dionisie, Luca (mitropoliţi ai Ungrovlahiei), călugării Grigorie, Ignatie, Magdalina, Meletie, Stoica, preoţii Tatoinir Dumitru cu soţia Ştefana; alte nume-pârgarii Stanciul, Gaga, Dragotă, Caloian, Baciu, Necula, Seman, Dumitru, spătarii Radu, Necula, Pavlachi, Preda şi fiul său Vasile, vistiernicii Sima, Pârvu şi Radu cu fiica sa Voica, vornicii Radu Creţulescu, Mitrea, Preda, Ivan cu fiicele Zamfira şi Velica, logofeţii Udrişte Năsturel, Nica, Pătraşcu şi Socol, marele ban Chirca, marele agă Ioan, boierii Radu Popescu, Vâlcu şi Ivaşcu, postelnicii Necula Cocărăscul şi Badea, stolnicii Lupu, Mihai, Ilie şi Manea cu soţia sa Musa, Slavu abagiul, jupan Dumitraşco, Dumitru (fiul lui Oancea), Preda (fiul postelnicului Radu), Todoran (fiul lui Bucuş), Ancuţa (văduva marelui sluger Pătru), Tudor (fiul negustorului Iani), slugerul Badea, pitarul Mitrea, sotia sa Neacşa, negustorul Radu şi soţia sa Anghelina, vameşii Iorga şi Ioan cu soţia Anca, Barbu Bădeanu din Saac, Nenciu din Ciocaneşti şi alte câteva zeci de nume. Manuscrise: 7 (două liturghiere, două miscelanee, un evangheliar, o psaltire, Condica M-rii Mihai Vodă, Bucureşti), din perioada sec. XVII-XVIII. Unul din miscelanee cuprinde un sigilion al patriarhului Chiril al Alexandriei către ortodocşii din Târgovişte, iar celălalt, conţine versuri în cinstea lui Mihai Viteazul, ca domn al Ţării Româneşti şi al Transilvaniei; evangheliarul (ante 1600), dăruit de Mihai Viteazul, a dispărut în incendiul din 1891; Condica, conţine 382 documente din 196

perioada 1433-1768, referitoare la danii şi proprietăţi ale mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti. Carte rară: 9, tipărite în perioada 1682-1717, la Iaşi, Bucureşti, Snagov, Târgovişte, Veneţia, Sankt Petersburg, Leipzig. Indice de nume: autori şi editori-Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Maxim Peloponesianul, Petru. Movilă, Antim Ivireanul, Hrisant Notara, Chesarie Daponte, Adam Zoernikav; personalităţi implicate - Şerban Cantacuzino, Elena Mavrocordat, Ioasaf Peloponesianul, Eugenios Voulgaris. Artă: potir, din argint aurit, cu decoraţii florale şi perle, lucrat la Braşov (post 1600). MĂNĂSTIREA STAVRONICHITA Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Construcţii şi reparaţii: catholicon, ziduri, chilii, trapeza (15401553); catholicon, reparaţii, chilii (1628); apeduct (1680); chilii, reparaţie (1740-1741); trapeza (1770); sinodicon (1810); reparaţiile noilor clădiri (1890).

- Chilia „Sf. Trei lerarhi», cumpărată în 1904 de călugărul Ioachim Iosifescu. Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Vlad Vintilă (1532-1535), Radu Paisie (1542, 1544), Ieremia Movilă (1597), Matei Basarab (1641), Şerban Cantacuzino (1680), Nicolae Mavrocordat, Elena Moruzi (1811); veniturile mănăstirii „Sf. Apostoli”, Bucureşti. 197

Manuscrise: 3, din sec. XVII-XVIII: pomelnicul mănăstirii Stavronichita, inceput în sec. XVII, unde se menţionează nume de ctitori şi donatori din Moldova şi Timişoara; liturghier arhieresc, scris de Matei al Mirelor, probabil în Ţara Românească, sec. XVII; rânduiala liturghiei pe glasuri, scrisă de Dumitraşcu dinTara Romaneasca, 1705. Cărţi rare: 9, tipărite în perioada 1693-1797, la Bucureşti, Târgovişte, Veneţia, Leipzig, Sankt Petersburg. Indice de nume: autori-Euthymios Zigabenos, Dosithei Notara, Alexandru Mavrocordat, Meletie (mitropolitul Atenei), Georgios Konstantinos, Nichifor Theotochi, Adam Zoemikav, Eugenios Voulgaris (traducere); domni - Constantin Mavrocordat, Grigore III Ghica. Artă: epitrahil, executat în Moldova (1555), prin contribuţia logofătului Gavriil Trotuşan şi a soţiei sale Sofica; strană (1614), având inscripţionat numele mitropolitului Mardarie al Moldovei (lângă stâlpul de sud al pridvorului); văl liturgic, executat în Ţara Românească, donaţie a marelui vistier Ienăchiţă Văcărescu şi a soţiei sale Ecaterina (1789). MĂNĂSTIREA VATOPEDU Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Arsana, construită în 1472 (cu portretul donatorului în basorelief şi inscripţie de donaţie). - Clădiri construite sau reparate: turn, pivniţă, cramă, hambare, cuhnie, 1520; chilii, 1644, 1782; chilii în partea de sud, 1818; cancelaria, 1786; trapeză, 1785; hambar, 1820. - Biserica „Buna Vestire”: reparată în 1520; uşa bisericii sculptată, sec. XVI; pictură murală în pronaos, 1789; alte reparaţii în exonartex, 1819. - Paraclisul „Sf. Brâu”: construcţie, cca 1520; reparat, 1794. - Paraclisul „Anarghirilor”: pictură murală de Matei Zugravul, în 1847 (inscripţie în pridvor). - Chilia „Sf. Gheorghe”, Colciu, prima jumătate a sec. XIX locuită pâna în prezent de vieţuitori români - Chilia părintelui Cosma, „Sf.Marina”, cumparată în a doua jumatate a sec. XIX; fost aşezământ românesc. - Chilia „Sf. Ioan Botezatorul”, a doua jumătate a sec. XIX, locuită de vieţuitori români până în prezent. - Chilia „Sf. Nicolae», de la lufta, a doua jumătate a sec. XIX, fost aşezământ românesc; biserica „Sf. Gheorghe”, a fost cumpărată de călugărul român Calist, în 1906. 198

- Chilia părintelui Teodosie, „Sf. Ipatie”, locuită din 1856 până în prezent, de vieţuitori români. - Chilia părintelui Ilie Colciu, „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul”, cumpărată în 1894; aşezământ românesc până în prezent. Chilia părintelui Calist, „Sf. Nicolae”, sec. XIX, fost aşezământ românesc. - Chilia părintelui Mihail Bulugeanu, „Adormirea Maicii Domnului”, cumpărată în sec. XIX, fost aşezământ românesc.

- Chilia părintelui Gavril, „Sf. Gheorghe”, cumpărată în sec. XIX; aşezământ românesc până în prezent. - Chilia părintelui Ghimnazie, „Sf. Pantelimon”, cumparată sec. XIX; fost aşezământ românesc. - Chilia părintelui Nicodim, cumpărată la sfârşitul sec. XIX; fost aşezământ românesc. - Chilia „Izvorul Tămăduirii”, cumpărată în 1906 de Evloghie Bulgăr; aşezământ locuit de vieţuitori români. - Sihăstria Calimiţa, aşezământ cu 6 colibe, locuită de la începutul sec. XIX de vieţuitori români. Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Vlad Călugărul (1492-1495), Ştefan cel Mare (1496), Neagoe Basarab (ccal520), Vlad Vintilă (1533), Alexandru şi Ruxandra Lăpuşneanu (1560, 1577), Maria Paleologa (inceputul sec. XVII), Ana Golia (1606, 1608), Iane Grama (1609), Radu Şerban (1609), Ileana, fiica lui Stoica din Stoicani (1610), Vasile Lupu (1647, 1650), Roman Gălăţeanu şi Grigorie monahul din Ianina (1644), Ştefăniţă Lupu (1660), domniţa Ruxandra Lupu (1667), Varlaam, mitropolitul Ungrovlahiei (1679), Constantin Cantemir (1689), Constantin Brâncoveanu (1692, 1696, 1702), Neofit, egumenul 199

mănăstirii Golia (1726), Constantin Racoviţă (1729), Matei Ghica (1753), Ioan de la Izvor (1789), monahul Veniamin şi fratele său din Galaţi (1819), Scarlat Calimachi (1820), domniţa Elencu Hangerli (1847); veniturile mănăstirilor Golia şi Bărboi (Iaşi), Răchitoasa (Tecuci), Mera (Vrancea), Schitul Proviţa (Prahova), bisericile ,,Precista şi „Sf. Dumitru” din Galaţi, „Precista” din Botoşani şi proprietăţile acestora. Documente: 51 (scrisori, hrisoave, acte, condică de socoteli, testament), din perioada 1428-1842. Indice de nume: domnitori ¬ Alexandru cel Bun, Petru Aron, Ştefan cel Mare, Vlad Vintilă, Alexandru Lăpuşneanu, Ieremia Movilă, Radu Şerban, Vasile Lupu şi fiica sa Ruxandra, Şerban Cantacuzino, Ştefăniţă Lupu, Constantin Duca, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, Grigore II Ghica, Alexandru Mavrocordat, Mihail Şuţu, Alexandru Moruzi, Ioan Caragea, Alexandru Ghica; boieri (slujitori) - Jurje Nenescu, Ana Golia, spătarul Mihai Cantacuzino, stolnicul Constantin Cantacuzino, spătarul Nicolae Costin, Ioan Comnen şi Sevastos Kymenites (profesori la Academia domnească din Bucureşti). Manuscrise: 50 (miscelanee, cronici, traduceri şi copii ale unor lucrări bisericeşti şi laice, planuri de moşii), din perioada sec. XI-XIX. Cuprind informaţii de istorie românească, consemnate de autori şi prin însemnările posesorilor referitoare la provenienţă, donatori, evenimente şi personalităţi, locurile şi autorii care le-au scris. Între manuscrisele muzicale, se află (la Chilia „Sf. Ipatie”) şi cel al cântăreţului român Gheorghe Ucenescu, student al lui Anton Pann. Planurile, prezintă grafic mai multe moşii, ale mănăstirii închinate Mera, aflate în judeţele Vrancea şi Tutova. Cărţi rare: 68, tipărite în perioada 1682-1799), la Iaşi, Bucureşti, Snagov, Râmnic, Târgovişte, Veneţia, Paris, Leipzig, Viena, Sankt Petersburg. Unele conţin portrete ale domnitorilor români, au reprezentate stemele, chiar reunite (1775), ale Principatelor. Indice de nume: autori (editori, tipografi) – Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Simion al Tesalonicului, N. Glykys, Maxim Peloponesianul, Meletios Syrigos, Vasile Macedoneanul, Antriri Ivireanul, Dosithei Notara, Georgios Koressios, Ioannes Karyophylles, Petru Movilă, Sevastos Kymenites, Euthymios Zigabenos, Varinus Favorintis, Georgios Trapezountios, Sf. Ioan Damaschinul, Hrisant Notara, Alexandru şi Nicolae Mavrocordat, Hristophores Emporokomites, Meletie (mitropolitul Atenei), Ioan Comnenul, Alexandros Kankellarios, Constantin Daponte, Nikolas Mauroeides, Ambrosius Marlianus, Ioan Abramios, Georgios Konstantinos, Neofit Cavsocalivitul, Ludovico Antonio 200

Muratori, Chesarie Daponte, Nichifor Theotochi, Iosif Bryennios, Meletie Pigas, Johann Hubner, Christophoros Xeropotamenos, A.M del Chiaro, Iosif Moisiodax, Dorothei al Monembasiei, G. Vendoti, Giovanni Zanetti (Ioanes Tzanetos), Georgios Bentotes, Daniil Filipide, Grigorie Constanda, Geminiano Gaeti, Antonie Manuil, Gherasim Caruso, Dimitrie Caracas, Adam Zoernikav, Eugenios Voulgaris, Dimitrie Nicolae Darvari, P. Ovidius; contribuţii, dedicaţii - Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat şi fiul său Scarlat, Costantin Mavrocordat, Antonie Ruset, Elena Mavrocordat, Grigore III Ghica, Petru Şchiopul, Radu (negustor Braşov), Iacovache Rizu (spătar), Iosif Peloponesianul, Dimitrie Ghica (mare ban), Grigore III Ghica, Nicolae Caragea, Mihai Şuţu, Alexandru Moruzi, Alexandru şi Alexandru I. Mavrocordat, Nicolae Mavrogheni, Potemkin (general), Ioan Văcărescu, Gavriil BănulescuBodoni (mitropolit), Filaret (mitropolit), Chesarie (episcop), Theofil Corydaleu, Sofronie Pocapskij, Constantin Hangerli. Artă: basorelief de piatră ce reprezintă pe Ştefan cel Mare oferind Fecioarei o biserică, sub care este sculptată stema Moldovei, (inscripţie de donator, în limba greacă, 1496); epitrahil, având broderie cu fir de aur şi mătase policromă (inceputul sec. XV); epitrahil, cu broderie în fir de aur şi mătase policromă, fiind reprezentaţi şi donatorii, Radu Paisie şi fiul său Marcu (aproximativ 1530); aer, cu fir de aur şi mătase roşie, donaţie a mitropolitului Varlaam al Ungrovlahiei (1534-1535); 112.675 documente, aflate în curs de catalogare, din care 11.020 în limba română, se află în Arhiva românească a mănăstirii (cf. cercetătorului român Florin Marinescu din Atena); Epitaf, având broderie cu fir de aur şi argint pe catifea roşie, bordura de catifea neagră cu motive florale şi stele, dăruit de Vasile Lupu şi doamna Ecaterina mănăstirii Golia din Iaşi (1653-1654); epitrahil, dăruit de domniţa Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, mitropolitului Grigore de Laodiceea (sec.XVII); pânză votivă (cca. 1650), ce reprezintă pe domnitorul Vasile Lupu şi boierul Golia, ţinând în mâini biserica Golia din Iaşi (deteriorată în incendiul din 1891); icoană, „Sf. Ioan Botezătorul”, dăruită de mitropolitul Ungrovlahiei, Varlaam, la 1679 (în iconostasul catholiconului, a treia din stânga); cruci (2), lucrate în aur şi pietre semipreţioase (în interiorul braţelor, sculptate în lemn, cele 12 praznice împărăteşti), una este donaţie a marelui logofăt al Moldovei, Nicolae Buhoci şi a soţiei sale Ana, la 1669, cealaltă, este lucrată din porunca egumenului mănăstirii Golia, Hristofor, la 1674; relicvariu, „Sf. Grigore de Nazianz”, ferecat în aur de doamna Maria, 201

soţia lui Şerban Cantacuzino şi fiica ei Maria, soţia lui Constantin aga Bălăceanu (1709); chivot, pentru capul Sf. Grigore de Nazianz, din argint aurit, cu cei Trei Ierarhi gravaţi pe capac, donaţie a Mariei Bălăceanu, 1709 (capul, este montat intr-o mitră de argint aurit, cu decoraţii florale, donată de Ecaterina Mavrocordat, post 1732); antemis, imprimat pe pânză, sfinţit de mitropolitul Ungrovlahiei, Mitrofan, cu inscripţie în limba română (1719); medalion, din aur, donat de Grigore III Ghica (1762) (este suspendat de icoana Maicii Domnului din catholicon); chivot, făcut, la Iaşi, de arhimandritul Dionisie (exarh al mănăstirii Golia), din daniile strânse din Moldova (1834); paos (Artoklasia), lucrat, la Iaşi, de arhimandritul Dionisie (1837); chivot ce reprezintă o biserică cu 5 cupole, din argint, parţial aurit, cu gravuri (a fost lucrat la Iaşi, de arhimandritul Dionisie (1843); aghiazmatar (h 125cm, lucrat în argint, parţial aurit, cu gravuri), danie a lui Agapie, egumen al mănăstirii Bărboi, din Iaşi (1858); rucaviţă (partea stângă), donată de arhimandritul Agapie (1858); ferecatură de argint, pentru icoana Maicii Domnului din paraclisul „Maicii Domnului Paramythia”, lucrată cu daniile strânse la Iaşi de arhimandritul Dionisie din Vatoped, având inscripţie cu numele donatorilor (1859); fotografie, din 1920-1930, a Schitului „Sf. Dumitru şi a colibelor din jur, intre care trei româneşti - „Sf. Marina”, „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” şi una fără nume. MĂNĂSTIREA XENOFON Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Aşezământ întreţinut cu ajutoare românesti în perioada sec. XVI-XIX - Paraclisul „Sf. Dimitrie”, încorporat în 1544 în biserica „Sf. Gheorghe” pentru a servi ca nou catholicon; construcţie şi reparaţie. - Biserica „Sf. Gheorghe”: reparată şi zugrăvită, în 1544; pictură murală, 1563; reparaţii şi pictură murală, 1637. Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: boierii Craioveşti (în jurul anilor 1500), Neagoe Basarab şi soţia sa Ana (1521), Radu de la Afumaţi (1526-1528), Vlad Vintilă (1535), Radu Paisie (1542), vornicul Constantin Duca şi fratele său Radu (1544), Alexandru II Mircea (1575, 1577), Mihnea Turcitul (1579), Ştefan Surdul (1592) ,Alexandru cel Rău (1593), Mihai Viteazul (1594), Simion Movilă (1602), Radu Şerban (1607), Radu Mihnea (1621), Matei Basarab şi doamna Elina (16351639, 1642, 1650), Constantin Şerban (1654), Mihnea III Radu (1658), Radu Leon (1666), Gheorghe Duca (1674), Constantin Brâncoveanu 202

(1703), Constantin Racovită (1763), Alexandru Scarlat Ghica (1766), Alexandru Mavrocordat (1768), Alexandru Moruzi (1792, 1800, 1803), Alexandru Callimachi (1796), Constantin Ipsilanti (1796), Alexandru Ipsilanti (1800), loan Gheorghe Caragea (1813), Alexandru Şuţu (1819), Mihai Şuţu (1820); veniturile Schitului Roaba (Zdralea), din Dolj. Documente: 33 (hrisoave, acte), din perioada 1607-1819, care menţionează alte câteva zeci de hrisoave anterioare, privind danii anuale, întăriri de proprietăţi închinate mănăstirii. Indice de nume: Neagoe Basarab, Vlad fiul lui Vlăduţ, Radu de la Afumaţi, Vlad Vintilă, Radu Paisie, Alexandru II Mircea, Mihnea Turcitul, Ştefan Surdul, Alexandru cel Rău, Mihai Viteazul, Simion Movilă, Radu

Şerban, Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, Gavril Movilă, Matei Basarab, Constantin Şerban, Mihnea III Radu, Radu Leon, Gheorghe Duca, Constantin Brâncoveanu, Constantin Racoviţă, Scarlat Grigore Ghica, Alexandru Mavrocordat beizadea (fiul lui Nicolae Mavrocordat), Grigore III Ghica, Alexandru Ipsilanti, Alexandru G. Moruzi, Alexandru Callimachi, Constantin Ipsilanti, Scrlat Callimachi, Ioan Ghe. Caragea, Alexandru şi Mihai Şuţu. Manuscrise: 7 (miscelanee, tetraevanghel, antologhion, sbornic, inventar), din perioada sec. XVI-XIX. Sunt scrise din porunca unor domnitori români (Alexandru Lăpuşneanu), sau dedicate unor personalităţi (Constantin Mihai Racoviţă, Alexandru, fiul lui Constantin Mavrocordat, Iosif Naniescu) şi oferă informaţii cu privire la autori, deţinători sau la alte scrieri româneşti; inventarul de documente al 203

M-rii Xenofon, cuprinde rezumatul a 44 documente româneşti din sec. XVII-XIX; trei dintre manuscrise au textul în limba română. Cărti rare: 34, tipărite în perioada 1682-1825, la Iaşi, Snagov, Bucureşti, Râmnic, Buzău, Târgovişte, Veneţia, Leipzig, Viena, Sankt Petersburg. Indice de nume: autori, editori - Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Dosithei Notara, Antim Ivireanul, Petru Movilă, Sevastos Kymenites, Hrisant Notara, Euthymios Zigabenos, Alexandru şi Nicolae Mavrocordat, Meletie (mitropolitul Atenei), Hristofor Zefarovic, Nicolaos Mauroeides, Eugenios Voulgaris, Iosif Breyennois, Giovanni della Casa, Nichifor Theotochi, Johann Hubner, Ambrosius Marlianus, Ioan Abramios (traducere), Chesarie Daponte, Dimitrie Nicolae Darvari, Agapios Loberdos, Adam Zoemikav, Theofil Corydaleu; destinatari (au fost dedicate) - Şerban Cantacuzino, Dosithei (patriarhul Ierusalimului), Grigore II Ghica, Constantin, Ioan şi Nicolae Mavrocordat, Grigore III Ghica, Constantin Daponte, Iacovache Rizu (spătar), Filaret (mitropolitul Ungrovlahiei), Sofronie Pocapskil (egumen al Mănăstirii „Trei Ierarhi”, Iaşi). Artă: potir, din argint aurit şi smalţ cu decoraţii caracteristice atelierelor moldoveneşti de la sfârşitul sec. XV - începutul sec. XVI; epitrahil, lucrat din porunca lui Neagoe Basarab şi a doamnei Despina având broderie din fir de aur, argint şi mătase colorată, pe un fond în întregime brodat din fir de aur, reprezentând şi familia donatorilor (sec. XVI); tablouri votive - Preda Craiovescu, reprezentat în paraclisul „Sf. Dimitrie” (sec. XVI), Matei Basarab şi doamna Elina, reprezentaţi în exonartexul bisericii „Sf. Gheorghe” (sec. XVII); relicvariu, donat de Alexandru beizadea, fiul lui Nicolae Mavrocordat (1768). MĂNĂSTIREA XIROPOTAMU Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Construcţii şi renovări: reparaţii generale, construirea trapezei şi a pivniţei, 1515; reparaţii generale, 1533, 1626; construirea baptisteriului, în 1763 şi a turnului cu ceas, 1769; alte amenajări, 1783. - Biserica mănăstirii, „Sfinţii 40 de de mucenici»: renovată, zugrăvită în a doua jumătate a sec. XVI; reparaţii, 1763 (pisanie redactată de hesarie Daponte); refacere pictură,1783; sculptură (sec. XVIII). - Paraclisul „Sfintei Cruci», construcţie, 1773; pictura murală, cu cheltuiala negustorului braşovean Radu (pisanie). - Chilia părintelui Gherasim, „Adonnirea Maicii Domnului», cumpărată în a doua jumătate a sec. XIX; fost aşezământ românesc. 204

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Neagoe Basarab (1515), Vlad Vintilă (1533), Alexandru şi Ruxandra Lăpuşneanu (a doua jumătate a sec. XVI), Mihnea Turcitul (1585), Ieremia Movilă (1604), Alexandru Coconul (1526), vameşul Păun (1671), Nicolae Mavrocordat (1713), Constantin şi Răducanu Slătineanu (1759), polcovnicul Constantin Fălcoianu (1759), Scarlat Ghica (1760), Ioan Teodor Callimachi (1760), postelnicul loan (1760), negustorul braşovean Radu (1773); veniturile mănăstirilor Plumbuita, Clatia-Bucium şi Dancu, din Iaşi

Documente: 2500, semnalate de cercetătorul Florin Marinescu (Cf. Virgil Cândea), care descrie organizarea arhivei româneşti a mănăstirii Xeropotamu, astfel: documentele (nr. 1-928) sunt păstrate în 45 pachete, afară de cele de format mare (nr. I-LIV); alte 1601 documente (din 1671-1862), în limba română, privind mănăstirea Dancu, sunt păstrate în 69 condici; arhiva mai cuprinde 17 planuri topografice de moşii şi 8 registre. Virgil Cândea, menţionează cca 1000 documente: hrisoave de danie, întăriri, acte de vânzare-cumpărare, hotămicii, porunci, sentinţe, corespondenţă privitoare la proprietăţile (moşii, vii, terenuri, case) şi veniturile mănăstirilor inchinate mănăstirii Xeropotamu de la Muntele Athos şi mănăstirii Drianu din Epir. Indice de nume: domnitori români - Iliaş, Ştefan Rareş, Mihnea Turcitul, Alexandru Lăpuşneanu, Petru Şchiopul, Mihnea II, Ieremia Movilă, Ştefan II Tomşa, Radu II Mihnea, Alexandru Iliaş, Alexandru Coconul, Leon Tomşa, Moise Movilă, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Şerban, Gheorghe Ştefan, Mihnea Radu, 205

Ştefăniţă Lupu, Eustratie Dabija, Grigore Ghica, Radu Leon, Antonie din Popeşti, Gheorghe Duca, Antonie Ruset, Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir, Constantin Brâncoveanu, Constantin Duca, Antioh Cantemir, Mihai Racoviţă, Dimitrie Cantemir, Nicolae, Ion şi Constantin Mavrocordat, Ştefan Cantacuzino, Grigore II Ghica, Matei Ghica, Constantin Racoviţă, Scarlat, Alexandru Scarlat şi Grigore Alexandru Ghica, Grigore, Scarlat, Ioan Theodor şi Alexandru Callimachi, Alexandru Ipsilanti, Constantin şi Alexandru Moruzi, Nicolae Caragea, Alexandru Mavrocordat Firaris, Mihai şi Alexandru Şuţu, Alexandru Moruzi, Constantin Hangerli, Constantin Ipsilanti, Ioan Caragea, Mihail Sturdza; în afară de domnitori, sunt menţionate alte cca 70 de nume (boieri, slujbaşi, clerici) Manuscrise: 57 (miscelanee, cronici, condici, registre, planuri moşii, scrieri, traduceri sau copii ale unor lucrări religioase sau laice), din perioada 1673-1812; condicele şi registrele cuprind peste 1000 de documente sau rezumate ale acestora cu privire la mănăstiri româneşti şi averile lor inchinate mănăstirii Xeropotamu; planurile, sunt ale unor moşii ale mănăstirii Dancu, situate în judeţele Iaşi (Vacota, Verejani, Bucium, Moara Dracului), Botoşani (Comândăreşti, Trohăneşti), Tecuci (Vladnic), Orhei (Leuşeni) şi au fost intocmite de topometrii F. Gheţu, căpitanul Alecu Baiardi, V. Pavlovici; scrierile, traducerile sau copiile sunt ale unor autori ca Ioan Cantacuzino, Ioan Comnen, Teofil Corydaleu, Vasile Macedoneanul, Chesarie Daponte, Dorothei al Monembasiei şi au fost executate la indemnul (sau inchinate) unor domnitori şi inalţi clerici români. Cărţi rare: 12, tipărite în perioada 1699-1797, la Snagov, Bucureşti, Iaşi, Viena. Indice de nume: autori, editori - Petru Movilă, Antim Ivireanul, Hrisant Notara, Constantin Daponte, Nikolas Heliodromeus, Neofit Casocalivitul, Christophoros Xeropotamenos; domnitori, susţinători - Grigore III Ghica, Constantin Mavrocordat, Nicolae Mavrocordat, Radu din Braşov (negustor), Ioan Florescu (mare vornic). Artă: epitrahil, executat în Ţara Românească, donaţie, probabilă, de la Mihnea Turcitul (sec. XVI); icoană, „Maica Domnului», (lucrată în Rusia în sec. XVI, având ferecătura de aur), ce a aparţinut lui Gheorghe Duca şi a fost adusă la Athos de Chesarie Daponte; epitaf, având broderia cu fir de aur, dăruit de vameşul Păun, din Iaşi (1672); paterită, din fildeş şi email roşu, donată de Gheorghe Duca (1685); pictură, „Sf. Ioan Românul» (1783); sculptură, stemele Moldovei şi Ţării Româneşti (sec. XVIII), pe uşi, în biserica mănăstirii; aer și acoperăminte de potir, cu broderii lucrate în Ţările Române. 206

MĂNĂSTIREA ZOGRAFU Aşezăminte şi contribuţii româneşti: - Aşezământ întreţinut şi extins, prin contribuţii şi ajutoare româneşti, în perioada sec. XIV-XIX. - Clădiri: trapeza, chiliile, parte din zidul de incintă, apeduct, baptisteriu (1470-1502). - Arsana, constructie (1474-1475, 1516-1517). - Biserica „Sf. Gheorghe”, renovată (1502). Ctitori, donatori, lăcaşuri inchinate: Alexandru cel Bun (1429), Alexandru Aldea (1433), Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun (1442), Ştefan cel Mare (1466, 1474-1475, 1491, 1502), Bogdan III (1516-1517), Ruxandra Lăpuşneanu (1566), Petru Şchiopul (1575), Ieremia Movilă

(1598, 1606), Radu Mihnea (1617), Miron Barnovschi (1628), Vasile Lupu (1641-1642, 1651), Istrate Dabija (1662), Constantin Cantemir (1685, 1693), Constantin Duca (1693), Antioh Cantemir (1698); veniturile mănăstirilor Căpriana, Dobrovăţ, „Sf. Nicolae” (AronVodă) din Iaşi, Fîstîci şi biserica „Adormirea”, Vaslui. Documente: 27 (hrisoave, cărţi de judecată şi de apărare. zapise, acte), din perioada 1378-1788, date (semnate) de: impăratul bizantin Ioan V, Hariton (mitropolit al Ungrovlahiei şi protos al Athosului), Alexandru cel Bun şi fiul său Ştefan, Alexandru Aldea, Ştefan cel Mare şi doamna Maria, Radu cel Mare, Bogdan III, Petru Rareş, Alexandru şi Ruxandra Lăpuşneanu cu fiul Bogdan. Petru Şchiopul, Ieremia 207

Movilă, Radu Mihnea,Vasile Lupu. Istrate Dabija, Constantin Duca, Antioh Cantemir, Grigore II Ghica, Constantin Racoviţă, Nichifor (mitropolitul Moldovei), contele Rumjancev (general guvemator al Moldovei); prin hrisoave, care constituie majoritatea documentelor, se acordau mănăstirii danii şi ajutoare anuale, se întareau privilegii anterioare. Manuscrise: 24 (tetraevanghele, psaltiri, miscelanee, apostole, omilii, minei, un pomelnic al M-rii Zografu), din perioada sec. XIVXIX; sunt scrise, majoritatea, în ateliere din Ţările Române, unele avănd menţionat locul şi autorii (popa Sofronie, popa Petre din Baia, Mănăstirea Bistriţa, popa Luca. Pavel şi Efrem din Ţara Românească, Chiril „din neamul hatmanului Oris, fiul lui Ursul din Moldova”); unele conţin insemnări privind cumpărarea (ferecarea) de unii domnitori (Ştefan cel Mare, Miron Barnovschi) sau boieri (marele ban al Craiovei, Neagoe şi soţia sa Ana), precum şi donaţia făcuită de către aceştia, unor biserici din Ţările Române (Borzeşti pe Trotuş, „Sf. Nicolae” din Coiani); pomelnicul, menţionează între ctitorii şi donatorii români, pe Ştefan cel Mare, Petru Rareş, doamna Maria cu Alexandru şi Elena, Bogdan III, Ştefăniţă, Alexandru Lăpuşneanu, Ieremia Movilă, Ştefan Cantacuzino; miscelaneele cuprind scrisori către domnitori (sau membri de familie ai acestora) din Ţările Române (Constantin Mavrocordat, Grigore Ghica, Constantin Racoviţă, doamnele Ecaterina, Sultana Ruxandra Mavrocordat, Zoe Ghica), scrieri ale unor dascăli la Academia domnească din laşi, consemnări de istorie orală (legenda icoanei „Sf. Gheorghe”, dăruită M-rii Zografu de Ştefan cel Mare în 1484). Artă: icoană, „Sf. Gheorghe”, dăruită de Ştefan cel Mare, în 1484 (ferecatura, de argint aurit, este executată la Petersburg, în 1838); steag, reprezentând pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul (faţă) şi „Botezul lui Hristos” (verso), dăruit de Ştefan cel Mare (1500); broderie, reprezentând pe Ştefan cel Mare (sec. XV); aere (3), brodate, provenind din danii voevodale româneşti; tablou votiv, reprezentând pe Ştefan cel Mare, Alexandru Lăpuşneanu şi Antioh Cantemir (în exonartexul bisericii „Sf. Gheorghe”). SCHITUL NOU (NEA SKETE) Sihăstria „Naşterea Maicii Domnului”, întemeiată în 1760 de călugări români din Moldova şi Ţara Românească; 16 chilii şi 10 colibe; pictură murală de la sfârşitul sec. XVII. 208

SCHITUL „APOSTOLUL ANDREI” Aşezământul (fosta mănăstire Xistru sau Xistu), a fost refăcut de patriarhul Atanasie Patelarios cu sprijinul lui Vasile Lupu (1644) şi transformat, în sec. XIX, în Schitul „Sf. Andrei”. La 16-18 august 1956, un incendiu a distrus partea de apus a schitului; s-au pierdut un mare numar de manuscrise, cca 20.000 de cărţi, obiecte de artă. Manuscrise: Sbornic, scris de trei copişti în Moldova, prima jumătate a sec. XIX; text în limba română, cuprinzând molitve rugăciuni; însemnări de posesor, „Ştefan Roşu, 1868, 1869, 1870, 1872. Adus la schit în 1902. Cărţi rare, 11: Penticostar, Buzău, 1701, pe ultima pagină având însemnări în limba română din 1787, 1788; Orologhion, Braşov, 1806; Noul Testament(2), St. Petersburg, 1817, Bucureşti, 1855; Psaltire (2), Chişinău, 1818 (cu insemnări de posesor în 1850) şi Iaşi, 1842; Antologhion, Neamţ, 1825; Liturghier (3), Iaşi, 1834, Bucureşti, 1858, Chişinău, 1871; „Acatistul prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi alte acatiste şi rugăciuni foarte evlavioase şi de folos”, Sibiu, 1859. Artă: antimis, imprimat la Neamţ, în 1827, semnat de mitropolitul MoIdovei Veniamin Costachi SCHITUL „SF. ANA” Aşezământ, pe teritoriul mănăstirii Marea Lavră, sprijinit în sec. XVIII până în prezent de călugări români. Manuscrise, 3: liturghier, scris de Antim din Ianina, Ţara Românească, 1838; miscelaneu, Moldova, 1816, text în limba română; Prohodul Domnului, 1848, text în limba română. Cărţi rare: 15, tipărite în perioada 1682-1795, la Iaşi, Bucureşti, Snagov, Râmnic, Târgovişte, Leipzig, Veneţia, Viena. Indice de autori: Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Simion al Tesalonicului, Meletios Syrigos, Dosithei Notara, Georgios Koreistos, Petru Movilă, Sevastos Kymenites, Euthymios Zigabenos, Nikolas Mauroeides, Grigore (Papa Romei), Chesarie Daponte; toate sunt scrise în limba greacă, doua fiind tipărite de Antim Ivireanul; trei sunt dedicate unor inalţi clerici (Dosithei, patriarhul Ierusalimului, Grigore, episcopul Râmnicului, Filaret, mitropolitul Ungrovlahiei). SCHITUL „SF. NIL” Carte rară: Ioan Comnenul, Proschinatar al Sf Munte Athos, Veneţia, 1745, retipărire a ed. Snagov 1701, dedicată domnitorului 209

Constantin Brâncoveanu; consemnnează, în limba greacă, daniile româneşti făcute fiecărei mănăstiri. SCHITUL KAVSOCALIVIA Manuscris: Ambrosius Marlianus, Theatron politikon, traducere de Ioan Abramios, din îndemnul lui Nicolae Mavrocordat; copie, sec. XVIII (Coliba „Sf. Eustatie») Cărţi rare, 2: Orologhion, tipărită la Veneţia în 1726 cu cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu (Coliba „Sf. Acachie»); Euchologion to mega..., tipărită la Veneţia în 1776, având în cuprins şi Rânduiala Sfințirii bisericii, după ed. Bucureşti, 1703. SCHITUL LACU Aşezământ românesc (Schitul „Sf. Dumitru»), pe teritoriul mănăstirii „Sf. Pavel», locuit de vieţuitori români din prima jumătate a sec. XVIII, până în prezent; construcţii din 1760. SCHITUL „PROFETUL ILIE»

Manuscris: Miscelaneu ascetic, M-rea Neamţ, inceputul sec. XIX; cuprinde, Scrisoarea către preotul Dumitru din Pultavo, a lui Paisie, stareţul M-rii Neamţ, Viaţa acestuia (Paisie) scrisă de Mitrofan s. a.; text în limba slavonă.

210

SCHITUL PRODROMU (SF. IOAN BOTEZĂTORUL) Aşezământ românesc, pe teritoriul Marii Lavre, locuit din a doua jumătate a sec. XVIII pâna în prezent, de vieţuitori români. intre 18561866, a fost reconstruit şi înzestrat cu odoare de către domnitorii Grigorie Alexandru Ghica, Barbu Ştirbei, mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, caimacamul Alexandru D. Ghica s.a. Pictura murală a bisericii mari, cca 1866. În afară de biserică, complexul cuprinde clădiri de piatră, 4 paraclise („Sf. Ioan Botezătorul”, „Adormirea Maicii Domnului”, „Buna Vestire”, „Sfinţii Voievozi”), 3 sihăstrii („Naşterea Domnului”, „Schimbarea la faţă”, „Kerasia”) şi un debarcader cu turn de piatră. Biblioteca schitului deţine cca 3000 de volume.

Documente. Sunt datate din 1855 şi până în a doua jumătate a sec. XX, fac referire la istoricul schitului Prodromu şi relaţiile cu autorităţile bisericeşti şi civile româneşti, cu Marea Lavră s.a., având următoarele componente principale: - autorizaţii, de strângere de danii din Principatele Române şi de construire a schitului (1855-1856); donaţii româneşti (1857); întărire a regulamentului schitului (1858); actele de construcţie a bisericii (1857-1866); Catalogul înscrisurilor cuprinse în dosare; Catalogul chitanţelor de milostenie; corespondenţa cu M-rea Marea Lavră; corespondenţa cu România. Manuscrise, 17: psaltichii, antologhioane, miscelanee muzicale, anastasimar, o lucrare despre Athos, un Cuvânt ce trebuia rostit la alegerea primului domnitor al Principatelor Unite Române, Alexandru 211

Ioan Cuza, o lucrare despre pictura bizantină din perioada 1717-1906; unele au însemnări de autor. Lucrarea despre Athos, autor Irinarh Şişman Mehedinţanul, cuprinde şi lista a 42 de aşezări româneşti (schituri, chilii, colibe, peşteri), cu 420 vieţuitori şi numele superiorilor, în anul 1906. Alţi autori: Anton Pan, Hristache Logofătul, Nectarie Psaltul, arhimandritul Stefan, Filotei sin Aga Jipei, Ghelasie monahul din schitul Ciolanul, G. Rozali, Nectarie Vlahul, Gheorghe Ucenescu, Ghita Ionescu, Ion Grigorescu, Gherontie Prodromitul, Axentie Roşculescu, Ignatie de la Prodromu, Matei Vatopedianul, Costache Popescu. Carte rară: Sf. Ioan Damaschin, Descoperirea deamănuntul a pravoslavnicei credinţe, Iaşi, 1806, cu însemnare de donaţie a traducătorilor Gherontie şi Grigorie, ucenicii lui Paisie Velicicovski, 1808. Artă: portret, Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei, 1854-1856 (se află în salonul egumeniei); portret, Sofronie Miclescu, mitropolitul Moldovei, 1851-1860 (în salonul egumeniei); icoană, pe lemn, Sfântul Munte Athos (1859), executată de Andronic Moldovanu din schitul Cutlumuş (în centru, sunt pictate mănăstirile şi principalele schituri din Athos, în partea superioară, Sf. Ion Botezătorul, Maica Domnului Ivirița, Maica Domnului Grabnic-ajutătoarea, Sf. Nicolae, ceata Arhanghelilor şi ceata Apostolilor, lateral, 16 medalioane cu chipuri de sfinţi, intre care români - Ioan Valahul, Paisie Velicicovschi, Ioan de la Râşca, Daniil de la Voroneţ, Ioan de la Suceava, Rafail de la Agapia, Chiriac de la Tazlău, Chiriac de la Bisericani); icoană, pe lemn, Maica Domnului Prodromiţa (1863). Sursa: Cândea, Virgil; Simionescu, Constantin, Prezenţe culturale româneşti, vol. 1, Bucureşti, 1979; vol. 2, Bucureşti, 1980; Bodogae, Teodor, Ajutoarele Româneşti la Mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002; Beza, Marcu, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013.

212

anexa III douà Chipuri de siha§tri români

Arhimandritul Dometie Trihenea

„S

unt născut în comuna Tilişca, judeţul Sibiu, în anul 1909, la 8 iunie şi botezat la 17 iunie, în trei afundături, de preotul petru Iuga. Din botez am primit numele de Dumitru . Părinţii mei, Dumitru şi Maria Trihenea, oameni binecredincioşi, erau mari mocani şi crescători de oi. Când aveam 12 ani am văzut în vedenia visului tot Sfântul Munte, cu toate mănăstirile. De altfel, am fost şi dăruit de părinţii mei, ca din partea lor, Maicii Domnului, ocrotitoarea Muntelui Athos. La etatea de 13 ani, adică în anul 1922, am plecat la Sfântul Munte, împreună cu tânărul Gheorghe Cornăţan din comuna Vingard - Sibiu, care avea numai 9 ani. La plecare ne-a ieşit multă lume din sat înainte şi ne zicea: „Unde mergeţi voi băieţi aşa tineri şi sănătoşi? De aţi fi orbi sau şchiopi! Dar aşa de ce mergeţi la mănăstire?”. Noi le-am răspuns: „Pentru dumneavoastră ştiţi să ţineţi tot ce-i bun, iar lui Dumnezeu vreţi să-i daţi numai şchiopi şi orbi?” (Convorbiri Duhovniceşti, 1984, Ieromonah Ionichie Bălan) Ce cuvânt de folos trimiteţi în ţara părinţilor şi credincioşilor care vă cunosc? Dometie Trihenea: „Să se roage mai mult, să se împace unul cu altul, să aibă răbdare în necazurile vieţii, să iubească slujbele Bisericii, cărţile sfinte şi milostenia şi să asculte de păstorii lor sufleteşti ca să nu cadă din dreapta credinţă. Apoi să fugă până la moarte de aceste păcate cumplite: necredinţa, uciderea de copii, desfrânarea şi beţia, care stăpânesc astăzi în lume. De vor face aşa, vor primi îndoit dar de la Dumnezeu şi mântuirea sufletului. O, Românie, ţara mea! Să rămâi în veci statornică în credinţă şi iubitoare de Hristos! De vei face aşa nici un neam nu te va robi şi vei fi cinstită pe pământ şi vei afla milă şi iertare în ziua cea mare a judecăţii pe care o aşteptăm!” (Pelerinaj la Muntele Athos, Arhimandrit Ionichie Bălan) 213

Timp de o mie de ani, Athosul, cu cele 20 de mănăstiri şi cu mii de monahi, a format cea mai statornică şi nebiruită cetate de apărare, de reprezentare şi de păstrare a dogmelor Bisericii Ortodoxe... Călugării atoniţi au fost dintotdeauna armata de geniu a Bisericii Ortodoxe. Ei au ţinut la dreapta credinţă mai mult decât la viaţa lor, apărând-o, nu atât cu cuvântul, pe cât cu trăirea şi rugăciunea. Ei n-au acceptat niciodată umilirea Ortodoxiei, nici compromisul, nici dialogul interconfesional pe teme dogmatice, căci vorbeau din teologia adevărată a trăirii, iar nu din teologia scolastică a cuvintelor. (Pelerinaj la Muntele Athos, ediţia a III-a, 1997, Arhimandrit Ioanichie Bălan) „Decedatul Ieromonah Theodosie Duhovnicul, fost superior, de loc din Săliştea Sibiului, a făcut un act faţă de Monastirea chiriarhică, ca niciodată să nu aibă dreptul, viitorii moştenitori, a înstrăina această chilie la alte naţiuni, ci veşnic să fie locuită şi stăpânită de monahi români. Astăzi, Chilia Sf. Ipatie este socotită cea mai frumoasă casă românească din Muntele Athos”. ( Extras din revista Ortodoxia, nr. 2, 1953, „Problema Muntelui Athos”). Părintele Dionisie Ignat

P

ărintele Dionisie Ignat, unul dintre ultimii reprezentanţi ai autenticei tradiţii duhovniceşti din Sfântul Munte, s-a născut la 22 septembrie 1909, în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani agricultori. La botez a primit numele Dimitrie, fiind mezinul familiei Ignat ( Ioan şi Casandra) , care a avut opt copii. A urmat patru clase la şcoala din sat, fiind de fiecare dată premiant. La vârsta de 14 ani, Dimitrie pleacă la Schitul Măgura (judeţul Bacău) , pentru a se alătura fratelui său Gheorghie, mai vârstic cu 10 ani, care luase la tunderea în monahism numele Ghimnazie, pentru a fi apoi hirotonit ierodiacon. Stareţul de la Măgura, Grigore Petrovici, îl primeşte pe tânărul Dimitrie la schit, dar socotindu-l necopt pentru viaţa călugărescă, îl trimite la Şcoala de Meserii din Târgu –Ocna, unde învaţă timp de doi ani. Viaţa lui Dimitrie şi a fratelui său, Ghimnazie, va lua o turnură neaşteptată în urma unui eveniment care a zguduit Biserica - schimbarea calendarului, produsă în anii 1923-1924, la Constantinopol, în Grecia şi în România. Inovaţia a provocat mari frământări în Biserica Ortodoxă Română, mai ales în rândurile monahilor, care au văzut în introducerea calendarului pe stil nou o încercare de slăbire a unităţii Ortodoxiei cu scopul absorbirii ei de către Mişcarea Ecumenică. Asemenea altor sute de monahi români care au luat calea străinătăţii, 214

nemulţumiţi de modificarea calendarului, părintele Ghimnazie, Dimitrie şi alţi doi fraţi de la Schitul Măgura au plecat spre Muntele Athos, citadela tradiţiei ortodoxe. Cei patru intră în Sfântul Munte pe 6 septembrie 1926. După un scurt pelerinaj prin peninsulă, fraţii Ignat încearcă să se stabilească la Schitul Românesc Prodromu, dar nu sunt primiţi, din cauza problemelor existente în acea vreme la schit. Împreună cu un alt român, schimonahul Sebastian Burnichi, părintele Ghimnazie şi Dimitrie împrumută o sumă mare de bani şi cumpără în iulie 1927 Chilia „ Bunavestire” de pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator. Pentru a-şi plăti datoria, cei doi fraţi muncesc din greu, timp de trei ani, ca argaţi la Mănăstirea Iviru. Deşi condiţiile de viaţă erau foarte aspre, la chilia „Bunavestire” fraţii Ignat au avut cele mai mari bucurii duhovniceşti, care i-au ajutat să trecă cu bine peste multele ispite făţişe ale demonilor. În 1927, de „Sfântul Nicolae”, Dimitrie primeşte tunderea în monahism, sub numele Dionisie, iar în 1931 este hirotonit ierodiacon. După mutarea la Domnul a Stareţului Sebastian, fraţii Ignat pleacă în 1932 la Chilia „ Sfântul Tihon din Zadonsk” din Kapsala, codusă de stareţul Ghedeon Chelaru. Împreună cu acesta vor prelua din 1937 şi Chilia „Sfântul Gheorghe” din Colciu, pe care o refac din temelii, şi de care Părintele Dionisie nu se va mai despărţi niciodată. Tot în 1937 ierodiaconul Dionisie este hirotonit preot la Chilia „Sf. Tihon”, de către episcopul Sfântului Munte, Ierotei, iar în 1945 devine duhovnic. Decenii la rând Părintele Dionisie se va nevoi cu multă acrivie urmând exemplul fratelui său, Părintele Ghimnazie, care a ajuns la o înaltă măsură duhovnicească înainte de sfârşitul vieţii sale, în 1965. După moartea stareţului Ghedeon Chelaru, în 1979, Părintele Dionisie preia conducerea Chiliei „Sfântului Gheorghe”, avându-l lângă el pe schimonahul Ioan Şova, iar în deceniile următoare celor doi li se vor alătura şi alţi vieţuitori. Folosindu-se de-a lungul anilor de poveţele unor călugări sporiţi ca Antipa Dinescu, Elisei Filibiu, Macarie Untan, Ioan Guţu sau Dometie Trihenea, Părintele Dionisie va deveni un adevărat mângâietor de suflete, fiind printre cei mai căutaţi îndrumători duhovniceşti din Sfântul Munte, atât pentru călugării athoniţi, cât şi pentru miile de pelerini veniţi din întreaga lume ca să găsească la Colciu odihnă lăuntrică şi sfaturi mântuitoare. Stareţul Dionisie Ignat a trecut la cele veşnice în 28 aprilie/11 mai, 2004, la vârsta de 95 de ani, dintre care 78 de ani petrecuţi în Sfântul Munte. 215

Aghiasma Sf. Athanasie

Sf. Athanasie Athonitul

Frescă reprezentând întâlnirea Sf. Athanasie cu Maica Domnului 216

Cuviosul Iosif Isihastul

Sf. Nil Izvorâtorul de Mir

Paştera Cuviosului Iosif Isihastul 217

Cuvios Athonit

Părintele Vichentie şi ucenicul său, în timpul documentării

În peştera Cuviosului Iosif Isihastul

La fresca din faţa Mănăstirii Dionisiu 218

în loc de epilog epistolà cÃtre prietenul necunoscut Athosul, un pisc înalt ca o ţâşnire spre Adevăr a unui suflet vlăguit de căutări inutile... M-am întrebat şi eu adesea, ca şi tine iubite prieten şi coleg de suferinţă cotidiană, ce anume ne cheamă şi ne reţine tainic gândul la sfintele locuri ale Ortodoxiei, ale credinţei noastre strămoşeşti. Dincolo de farmecul deosebit al locurilor, ce anume ne îndeamnă să ne părăsim pătrăţica noastră comodă de existenţă şi să ne avântăm spre necunoscut? Spre a vedea ce? Un loc al suferinţei liber asumate nesfârşit de blând pentru acea valoare supremă care este Iubirea! Un pisc înalt ca o ţâşnire spre Adevăr a unui suflet vlăguit de căutări inutile într-un univers cenuşiu fără porţi şi perspective mântuitoare, fără cea mai vagă trimitere spre bine şi frumos. Să străbaţi mii de kilometri printr-un deşert pustiu şi fără viaţă spre a vedea locuri în care s-au jertfit pentru dreptatea divină cele mai alese flori ale Ortodoxiei care sunt monahii şi anahoreţii de altădată şi de acum. Să străbaţi ţara în lung şi în lat — frumoasă ţara aceasta, totuşi, ajunsă, vai!, dintr-un ţinut mioritic o Golgotă a trădării şi un ţinut uitat de timp ce parcă a luat-o pe un tobogan apocaliptic înapoi spre erele primare. Ţară care are, iată, una dintre cele mai distinse galerii cu figuri de martiri pentru adevărul şi binele suprem care este Dumnezeul cel adevărat. Iar răspunsul, după umila mea părere, nu poate fi decât unul singur: nevoia de certitudine, nevoia de a fi tu însuţi, faţă în faţă cu El, pur şi simplu nevoia de a te simţi pe Cale. Să ne luăm, aşadar, fiecare Crucea şi să-I urmăm Lui pentru că numai astfel ne putem trezi în fiecare dimineaţă mai buni, mai drepţi şi mai frumoşi sufleteşte decât ieri sau alaltăieri. În orice caz, ne vom simţi mai pregătiţi pentru dreapta judecată ce va urma după, acest inevitabil după. Misterioasa chemare a Sfântului Munte şi întâlnirile minunate cu Sfinţiţi Părinţi Dar să ne întorcem la începuturile acestei tainice chemări a Sfântului Munte ce se mai cheamă şi Grădina Maicii Domnului, pe 219

care o simte fiecare creştin şi cu atât mai adânc fiecare monah. Dintre toţi munţii aleşi de Dumnezeu spre a-i fi Lui sălaş, mai mult chiar decât Taborul şi Sinaiul la un loc, Athosul ocupă în inimile creştinilor o poziţie aparte ce o depăşeşte în importanţă pe cea ocupată în inima călătorului obişnuit Muntele Olimpului, aşa-zis locaş al zeilor greci, pe vârful căreia străjuieşte de peste un mileniu o frumoasă mânăstire ortodoxă, devenind astfel el însuşi o citadelă a creştinismului dreptmăritor!... Cu atât mai mult Athosul reprezintă prin cele douăzeci de mânăstiri, opt schituri şi peste două sute de chilii cu altare în care se slujeşte zilnic un pol al Ortodoxiei, alături de Ierusalim. Aceste mânăstiri şi sfinte lăcaşuri sunt dispuse de o parte şi de alta a Peninsulei Athos, una dintre cele trei prelungiri ale solarei peninsule turistice Halkidiki, scăldate de apele de cleştar ale Mării Egee, punct de mare atracţie pentru toţi creştinii. În momentul când am visat prima dată Grădina Maicii Domnului aveam petrecuţi vreo patruzeci de ani de zbuciumată existenţă, mă hotărâsem pentru viaţa monahală, urmare a unui sistem de lecturi bine articulat de duhovnicul meu şi convins fiind că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” (André Malraux). A fost nevoie de un accident aproape fatal pentru a mă gândi la moarte precum şi de vreo trei decese în familie, întâmplate la o simetrică distanţă de trei luni fiecare. Plecarea şi contactul cu paradisul pierdut Îmi amintesc că pe la începuturile vieţii mele monahale am avut o neaşteptată şi plăcut surprinzătoare întâlnire pe drumul spre Mânăstirea Sihăstria cu o credincioasă ce venea din zona Ploieşti, însoţită de o fetiţă, un îngeraş blond de vreo opt anişori, ce se duceau să aprindă o lumânare la mormântul Părintelui Cleopa, care tocmai plecase la întâlnirea cu veşnicia de vreo trei ani. Aflând că este informatician de profesie şi că fetiţa ei fusese vindecată în mod miraculos de rugăciunile Părintelui, precum şi în urma deselor pelerinaje la sfintele locuri ale credinţei noastre strămoşeşti, dialogul s-a închegat repede. Astfel, cale de vreo cinci-şase kilometri, străbătută pe jos într-un amurg de zi toridă de vară, am aflat lucruri uimitoare, cum ar fi prezenţa printre noi a unor oameni mult sporiţi duhovniceşte, precum Părintele Ioanichie Bălan, Iustin Pârvu de la Mânăstirea „Petru Vodă”, Ioan Iovan de la Recea, sufletul ales al fenomenului Vladimireşti, de Preacuviosul Arsenie Papacioc de la Techirghiol sau Teofil Pârâianu de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus. Pe 220

aceşti oameni, datorită ei, i-am cunoscut în marea lor duhovnicie şi dăruire sufletească, fapt pentru care îi mulţumesc peste timp şi spaţiu, mai ales că mi-a influenţat evoluţia ulterioară spre alte piscuri de credinţă decât cele de până atunci. De asemenea, bine-informata mea interlocutoare mi-a mai relatat despre pericolul ce se profila la orizont - şi atât de în preajma noastră acum: cip-ul şi urmărirea persoanei, acest atentat ce se pregătea asupra libertăţii proaspăt dobândite prin sacrificiul din decembrie 1989 al tinerilor martiri ce afirmau cu tărie: „Vom muri şi vom fi liberi!” si „Libertare te iubim / ori invingem ori murim!” precum si „Dumnezeu este cu noi!” Împovărat de atâtea date noi şi năucitoare, am hotărât ca după ce voi discuta cu duhovnicul să pornesc în căutarea adevărului pierdut ca un Don Quijote al noului mileniu, prin popasul de suflet al acestor oameni minunaţi pe care mi i-a descoperit misterioasa mea tovarăşă de drum. Totodată, doream tainic să aflu cât mai multe lucruri despre sfintele locuri precum şi despre aceste primejdii pregătite cu mult vicleşug de veşnicul vrăjmaş al speciei umane. Dacă acest ultim demers m-a făcut din ce în ce mai conştient de puterea crescândă şi aproape copleşitoare a diavolului, căutarea locurilor sfinte m-a umplut de mari bucurii duhovniceşti, reuşind rând pe rând să intru în contact cu fiecare dintre marii cavaleri ai duhului ortodox mioritic cu care (încă!) eram contemporan, fără să ştiu. Mai mult chiar, am avut bucuria ca teza de licenţă în Teologie să aibă ca temă fascinantă drept titlu Vieţuitori şi aşezăminte româneşti în Sfântul Munte Athos. Pentru a ajunge în Sfântul Munte Athos, fapt ce implică totuşi un efort financiar deosebit, mai ales pentru un călugăr ce şi-a depus şi votul sărăciei, a fost nevoie de o bună documentare şi pregătire sufletească. Călătoria acolo fiind sfinţitoare, nu putea să se întâmple decât tot în urma unei întâmplări binecuvântate de Dumnezeu, fără nicio îndoială. Aflându-mă într-o gară din Ardeal, după ce participasem la un hram al Mânăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul”, de la Valea Popii, de lângă Alba-Iulia, un tânăr a intrat în vorbă cu mine, interesânduse despre virtuţile vieţii monahale, dorind şi el vag această viaţă sau, dacă va fi fost rânduit de Dumnezeu, să se căsătorească cu o fiinţă care să merite. I-am vorbit atunci despre sacrificiile pe care le implică viaţa călugărească, dând ca model Sfântul Munte Athos, unde prin binecuvântata voinţă a Maicii Domnului, nu au ce căuta femeile. I-am arătat că acest lucru este cel mai mare omagiu adus femeii ca mamă şi ca fecioară în acelaşi timp, descoperindu-i şi virtuţile deosebite ale vieţii de familie prin spusa Părintelui Cleopa, că nu toţi cei care intră în mânăstire se mântuiesc, nici cei cu viaţă de familie, nu rămân în faţa 221

porţilor Raiului, dacă duc o viaţă bine-plăcută lui Dumnezeu. După câteva zile de la această discuţie, interlocutorul meu, ajuns în Italia, unde se afla la muncă de vreo zece ani, mi-a telefonat spunândumi că a primit o primă neaşteptată din care mi-a oferit două sute de Euro, cu rugămintea ca odată ajuns în Athos, să-i fac şi lui invitaţia (diamonitirion), fără de care nu se poate vizita Sfântul Munte. Am reuşit acest lucru prin comunitatea românească de la Athos, astfel că a avut ocazia să viziteze Athosul la Sfintele Paşti, prilej cu care a văzut şi chilia Sfântului Grigorie Palama exact în vinerea patimilor când pot fi revelate energiile necreate ale lui Dumnezeu sa pot continua prezenta lucrare in care voi face referire la intamplari si intalniri minunate cu pusnicii nevazuti ai Athos-ului. Întâlniri minunate cu vieţuitori români din Sfântul Munte Aceste întâmplări şi minuni dumnezeieşti m-au făcut să purced la un drum căruia îi descoperi frumuseţile în fiecare clipă, de vreme ce am obţinut binecuvântările de la ierarhul locului, de la duhovnic şi de la Părinţii athoniţi. Astfel, am cunoscut obştea din Schitul românesc Prodromu, pe cea din Schitul Lacu, de la Mânăstirea „Aghios Pavlos”, de la Mânăstirea Vatopediou, din Schitul Colciu, de la chilia Sfântului Ipatie, supranumită şi „Siliştea Athonului”, de la Sfânta Ana Mică, precum şi alţi pustnici sihaştri răspândiţi pe întreg teritoriul de trei sute şaizeci şi cinci de km2 ai Athonului. Am reuşit să fac o lucrare cotată ca fiind deosebită, de vreme ce însuşi Părintele Iustin Pârvu mi-a sugerat să o transform într-o carte de sine stătătoare. Am cunoscut oameni sporiţi duhovniceşte, adevăraţi sfinţi în viaţă precum Părintele Petroniu Tănase sau duhovnicul Iulian Lazăr „al românilor din Sfântul Munte”, cum frumos îl numea cineva. Am aflat daruri minunate de suflet folositoare pe care ni le-au lăsat şi le perpetuează pustnicii trăitori în aceste locuri, am văzut pustnici necunoscuţi ai Athonului, reuşind să fac ascensiune de câteva ori la sărbătoarea Schimbării la faţă a Mântuitorului, sărbătoare a Sfântului Munte, la care ne-am şi împărtăşit. Despre toate acestea şi multe altele sper cu ajutorul lui Dumnezeu. Învăţătura Sfântului Munte pentru mireni şi călugări şi nostalgia după Sfântul Munte Ca o primă concluzie, după cele două minunate întâlniri relatate la început şi apoi amplele şi înălţătoarele întâmplări cu Sfinţii Părinţi athoniţi întâlniţi în cale, ar fi aceea că dintotdeauna creştinii au deschisă calea spre mântuire, spre o existenţă sfinţitoare, aceasta fiind 222

o perspectivă oferită nu numai călugărilor care au datoria şi obligaţia de a se ruga continuu. Desăvârşirea şi sfinţenia se întipăresc adânc, mai întâi în sufletul celui credincios, iar de acolo îşi manifestă forţa înălţătoare în gânduri, în dorinţa şi în cuvintele, dar şi prin faptele fiecăruia. Astfel, harul lui Dumnezeu, care sălăşluieşte în suflet de la Botez, se manifestă şi în purtare exterioară, în comunicarea şi comuniunea cu aproapele. Din faptele şi cuvintele creştinului trebuie să se vadă harul lui Dumnezeu şi nobleţea sufletească a fiecăruia. Cel care este cumpătat şi de bună creştere duhovnicească trebuie să fie cu dreaptă măsură în cuvinte şi în fapte şi apropiat de Biserica cea Una, Apostolească şi Sobornicească. Faptele şi cuvintele insuflate de har şi rugăciune au întotdeauna o înălţime şi delicateţe sufletească, dând naştere la dragostea de aproapele şi aducând în suflet pacea şi bucuria. La antipod se află vorbirea în deşert, vorbăraia şi „preţăluirea” unor lucruri dăunătoare sufletului, cum sunt cele văzute zilnic pe canalele mass-media, care pot să nască nelinişte şi frică, suspiciune şi ură, supărări şi certuri, tulburări şi războaie. Niciodată nu este îngăduit să iasă din gura noastră cuvântul cel rău şi viclean, ci doar buna noastră stare sufletească. Întrucât şi trupul şi sufletul aparţin lui Dumnezeu, fără de care nu se mişcă un fir de păr al capului, adevăratul creştin este dator să-L slăvească în tot şi prin toate pe Creatorul său cu Care s-a unit de la Botez şi apoi prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei, să-şi unească la tot pasul, prin gând şi faptă, voinţa sa cu cea a Bunului Dumnezeu. Faptele săvârşite spre binele aproapelui devin, astfel, prilej de bucurie, cum bine glăsuia Părintele Nicoale Steinhardt: dăruind, vei dobândi. „Fiţi, dar şi voi desăvârşiţi, precum Dumnezeul nostru cel din ceruri este!” ar fi concluzia finală din testamentul mistic al Bizanţului. Amin!

223

224

N O T E 1. Veniamin Micle, Manuscrisele românești de la Prodromu (Sfântul Munte Athos), Sf. Mănăstire Bistrița-Vâlcea, 1999. 2. Virgil Cândea, Mărturii culturale românești, vol. I – II, Bucureşti, 1991, p. 448 – 550 (vol. I), 104 – 120 (vol. II). 3. Pierre Leveque, Aventura greacă, Editura Meridiane, Bucureşti,1989, vol I, p .4 4. Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, Studii de Teologie istorică şi patristică, Ed. Europolis, Constanţa, 2008, p. 391. 5. După Strabon, este vorba despre arhitectul Deinokrate. 6. Theoharis Provatakis, Sfântul Munte Athos, Ed. Rekos, Thesaloniki, 2005, pg. 5. 7. Ierod. Cleopa Paraschiv, Pelerin în Sfântul Munte Athos, Ed. Agapis, Bucureşti, 2005, p. 22. 8. Arhim. Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Muntele Athos, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 21. 9. Ierod Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 23. 10. Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la Mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2003. 11. Monah Pimen Vlad, Sfântul Munte Athos - Grădina Maicii Domnului, Ed. Buna Vestire, Bacău, 2003. 12. Teodor Bodogae, op. cit., p. 23-24. 13. Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 23. 14. Teodor Bodogae, op. cit., p. 26. 15. Prof. Gh. Vasilescu şi Ignatie Monahul, Românii şi Muntele Athos. Culegere de studii şi articole, Ed. Lucman, Bucureşti, 2007, vol. I, Pr. Stoica Nicolaescu, „Primele aşezări la Athos”. 16. Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, op. cit., p. 396-397. 17. Teodor Bodogae, op. cit., p. 26-28. 18. Prof. Gh. Vasilescu, Monahul Ignatie, op. cit. 19. Ibidem. 20. Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 21. 21. Teodor Bodogae, op. cit., p. 39-41. 22. Prof. Gh. Vasilescu, Monahul Ignatie, op. cit., Pr. Stoica Nicolaescu, „Primele aşezări la Athos”. 23. Teodor Bodogae, op. cit., p. 43. 24. * * * Situaţia Sfântului Munte Athos, în „Biserica Ortodoxă Română” , Bucureşti, 1953, nr. 7-8, p. 410. 25. Teodor Bodogae, op. cit., p. 43. 26. Prof. Gh. Vasilescu, Monahul Ignatie, op. cit., Pr. Stoica Nicolaescu, „Primele aşezări la Athos”. 27. Teodor Bodogae, op. cit., p. 46-50. 28. Pr. Prof. Univ. dr. Vasile V. Muntean, Bizanţul şi Românii, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005, p. 121. 29. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Bucureşti, 2004, p. 308.

225

Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit. p. 24. Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, op. cit., p. 404. 32. Teodor Bodogae, op. cit., p. 50-57. 33. Diacon Gh. Băbuţ, Pe jos în rugăciune prin Athos, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2004, p. 6. 34. Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 23. 35. Ierom. Alexander Golitzin, Mărturie a Sfântului Munte, E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 19. 36. * * * Situaţia Sfântului Munte Athos, în „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1969, nr.5-6, p. 520-521. 37. * * * Mileniul Sfântului Munte, în „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1968, nr. 9-10, p. 1060-1061 38. * * * Dificultăţi economice la Sfântul Munte Athos, în „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1958, nr.1-2, p. 131-132 39. Diacon Gh. Băbuţ, op. cit. 40. Din Charta Statutară a Sfântului Munte Athos, traducere în limba română de Caliopie Papacioc, Sfântul Munte, 1979 41. Teodor Bodogaie, Ajutoare româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1941 42. Petru Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du milieu XIV siècle a 1654 43. Ioan Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor române cu Muntele Athos, EIMBOR, Bucureşti, 2002 44. Carta statutară a Sfântului Munte Athos, tradusă de Caliopie Papacioc, Sf. Munte Athos, 1979 45. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940; ediţia a II-a, Edit. Paralelă 45, Bucureşti, 2003; Petre Năsturel, Le Mont Athos et le Roumains. Recherches sur leur relations du milieu du XIV-eme siècle à 1654, Pontificium Studiorum, Orientalum, Roma, 1986; Pr. Ioan Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor dintre Ţările Române cu Muntele Athos (1650). În întâmpinarea a 1045 de ani de la fondarea Muntelui Athos, Editura EIMBOR, Bucureşti, 2002; idem, Personalităţile şi aşezămintele româneşti de la Muntele Athos, din a doua jumătate a secolului XIX-lea până azi în revista Tabor, nr. 10, ianuarie 2012, p. 39-54. 46. Nicolae Iorga, Voievozi şi boieri români ctitori la Athos în Românii şi Muntele Athos – Culegere de studii şi articole, alcătuite de Prof. Gheorghe Vasilescu şi Ignatie Monahul, 2 vol., Ed. Lucman, Bucureşti, 2007: „Voievozii români au fost veacuri întregi înnoitori şi ocrotitori ai mai tuturor mănăstirilor ca urmaşi fireşti şi îndreptăţiţi ai împăraţilor bizantini şi ai ţarilor sârbi” consemna marele istoric. A se vedea şi Anexa 1 din prezenta lucrare. 47. A se vedea Petre Năsturel, Legăturile Ţărilor Româneşti cu Muntele Athos până la mijlocul sec. al XV-lea, în Românii şi Muntele Athos, vol. 1, p. 456. 48. Pr. Prof. Constantin Coman, Muntele Athos – Microcosmos al Răsăritului Creştin, capitolul Românii şi Sfântul Munte în Edit. Renaşterea, Cluj, 2014, p. 146. 49. A se vedea anexa 1. 50. Vezi Pr. Dr. Ioan Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor dintre Ţările Române cu Muntele Athos, Bucureşti, 2002, p. 15. 51. Vezi Petre Năsturel, idem, p. 460-461. 52. Vezi Cândea, Virgil; Simionescu, Constantin, Prezenţe culturale româneşti, vol. 1, Bucureşti, 1979; vol. 2, Bucureşti, 1980; Bodogae, Teodor, Ajutoarele Româneşti la Mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002. 30. 31.

226

53. Vezi Introducere la Muntele Athos - microcosmos al Răsăritului Creştin, Ed. Renaşterea, Cluj 2014, p. 18-19. 54. Alexandru Elian, Revista Biserica Moldovei, pag. 391-402; Revista Studii Teologice, an XXXIX, nr. 7-8, septembrie - octombrie 1967. 55. Proschinitar apărut în româneşte la 1856 cu titlul exact: Proschinitar al Sfântului Munte al Athosului sau descriere pe larg a Sfintelor locaşuri ce sunt zidite de atâtea veacuri împrejurul acestui Sfânt Munte şi la care credincioşii merg spre închinare în Ion Dură, Proschinitare ale Sfântului Munte, tipărite pe pământ românesc în Revista B.O.R, nr 3-4, 1989, pag. 125. Acest Proschinitar a fost retipărit şi la Braşov, circulând în Sfântul Munte din 2010 (n. a.). 56. Printre numeroși donatori menţionăm și pe domnul G. Becali, care a contribuit substanțial la reconstrucţia unor chilii de la Schitul Lacu, a chiliilor „Sfântul Gheorghe” de la Kapsala şi Colciu. (n. a.) 57. http://www.art-emis.ro/istorie/1230-schituri-și-chilii-românești-de-lamuntele-athos-1html 58. Schimonahul Irinah Șișman – Istoria Sfântului Munte Athos, 1912, vol I, p. 411418, Biblioteca Schitului românesc Prodromu – Sf. Munte Athos 59. vezi anexa I la acest volum 60. Irinarh Șișman, Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, 1906; Cioran, Relații ale Țărilor Române cu Athosul, în special cu Cutlumușul, Lavra, Dochiaaru și Sf. Pantelimon sau a rușilor, Atena, 1938, p. 144. 61. Nectarie Ieromonahul, Schitul Românesc din Sfântul Munte. Documente de la întemeierea schitului și până astăzi, București, 1878, p. 3-6. 62. Ibidem, p. 13-19; Cioran, op. cit., p. 151. 63. Document din 15 martie 1857 (din Nectarie, op. cit., p. 26-28). Printr-o circulară din 30 parilie 1857, Mitropolitul Nifon îndruma pe toată lumea să ajute la ridicarea schitului românesc din Sfântul Munte (p. 28). 64. Ibidem, p. 30. 65. Cioran, op. cit., p. 58. 66. Nectarie, op. cit., p. 32. 67. Irinarh Șișman, op. cit., p. 140-143; Codicele ctitorilor schitului românesc Prodromu din Muntele Athos – arhiva schitului, p. 16, 45-48. 68. Nectarie, op. cit., p. 45-46 (are decretul principelui Carol I), vezi și Cioran, op. cit., p. 176; Livivu Stan, op. cit., p. 69, Mamalokis, op. cit., p. 472, Moisescu, Contribuția...., p. 271. 69. Op. cit., p. 200-201. 70. Maria Dogaru, Sigiliile Mănăstirilor de la Muntele Athos, în Revista „Mitropoliei Moldovei și Sucevei”, anul LIII, nr. 7-8, iulie-septembrie 1977. 71. Cioran, op. cit., p. 213. 72. D.A.N.I.C., Ministerul Cultelor – Direcție contabilitate, dosar 27/1878, f. 95 și dosar 296/1893, f. 12, cf. Adina Drăghicescu, Maria Petre, Schituri și chilii românești, p. 25-26. 73. Ibidem, p. 26-28. 74. Ibidem, p. 28. 75. Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică, Documente din 1864-1948, vol I, București, Edit. Universității, p. 206. 76. Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică, Documente din 1864-1948, vol. I, Bucureşti, Ed. Universităţii, idem, în „Chiliile româneşti de la Muntele Athos în secolele XIX-XX. Documente de arhivă”.

227

Ibidem, fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 11/1922, f. 24, f. 44, f. 52, f. 83 Ibidem, ds 14/1924, f. 77, f. 91 precum şi f. 1-3; 30-31 79. Ibidem, f. 91 80. D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Artelor, ds 11/1922 81. D.A.N.I.C., ds 5/1943, f. 6, ibidem, p. 35 82. Ibidem, p. 43. 83. D.A.N.I.C., fondul Min. Cultelor Direcția contabilității, apud. Maria Petre, op.cit. p. 462 84. D.A.N.I.C., ds. 3975/1906, p. 11, 13-17, apud. Ibidem, p. 465 85. D.A.N.I.C., fondul Min. Cultelor, Dir. Contabilității, ds. 4156/1909, f. 3-4, apud. Ibidem, p. 466-467 86. Vezi Maria Petre, op. cit., pp. 469-470. 87. Monahul Ignatie, Ghe. Vasilescu, Românii și Muntele Athos, vol. II, Ed. Lucman, 2007, p. 210. 88. Ion Brad, Ambasador la Athena, vol. IV, „În umbra zeilor”, Editura Viitorul românesc, București 2003, p. 254-256. 89. Pr. Dr. Ioan Moldoveanu, Relațiile Țărilor Române cu Muntele Athos, p. 268. 90. Pr. Ioan Irimia, Câteva figuri de români athoniți în Gazeta Bisericii p. 8-10, 1952. 91. Proschimitar apărut în românește în 1856. 92. Vezi studiul foarte bun al lui Marcus Plested – Monahismul latin pe Muntele Athos, p. 120 și urm. în Muntele Athos - microcosmos al Răsăritului Creștin, Editura Renașterea 2014. 93. D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor, Direcția Contabilității, ds. 3975/1906 f. 53. 94. Adina Bereciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit. 95. D.A.N.I.C, fond Ministerul Cultelor, Direcția contabilității, ds. 3975/1906, f. 15. 96. Ibidem, f. 17 97. Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit., p. 222. 98. Ibidem, p. 223 99. Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op.cit., p. 196 100. Ibidem, p. 172, 224. 101. Ibidem, p. 200 102. Ibidem, p. 224 103. D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor, Direcţia contabilităţii, ds. 18/1900, f. 52 104. Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit., p. 200 105. Ibidem, p. 73 106. Ibidem, p. 225 107. Ibidem, p. 222 108. Prof. C. Erbiceanu, Viaţa părintelui schimonah Nectarie, Protopsaltul Sfântului Munte Athos, în „Biserica Ortodoxă Română”(1889), p. 410-414; Protosinghel Ioanichie Bălan, Pateric românesc, ediţia a II-a, Galaţi, 1990, p. 492-493. 77. 78.

228

bibliografie I. Izvoare ▪▪ Carta statuară a Sfântului Munte Athos, traducere Caliopie Papacioc, Sf. Munte, 1979. ▪▪ Codicele ctitorilor schitului românesc Prodromu din Muntele Athos – arhiva schitului. ▪▪ Coduri IV-66; X-31, Biblioteca Marii Lavre. ▪▪ D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor, Direcţia contabilităţii (referitor la ctitoriile româneşti din Muntele Athos – Arhivele Naţionale din Bucureşti). II. Volume ▪▪ Anton, Fabian, O istorie cronologică a Sfântului Munte Athos, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2008. ▪▪ Băbuţ, Diacon, Gheorghe, Pe jos în rugăciune prin Athos, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2004. ▪▪ Bălan, Ioanichie, arhim., Convorbiri duhovniceşti cu teologi orto-docşi din străinătate, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995. ▪▪ Bălan, Ioanichie, arhim., Mărturii Româneşti la Locurile Sfinte, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1986. ▪▪ Bălan, Ioanichie, Arhim., Pelerinaj la Muntele Athos, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005. ▪▪ Berciu-Drăghicescu, Adina şi Petre, Maria, Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică. Documente (1864-1948), vol. I, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2004. ▪▪ Beza, Marcu, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013. ▪▪ Bies, Jean, Athos. Muntele transfigurat, Editura Deisis, Bucureşti, 2006. ▪▪ Bodogae, Teodor, Ajutoarele Româneşti la Mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002. ▪▪ Brad, Ion, Ambasador la Athena, vol. IV, „În umbra zeilor”, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti, 2003. ▪▪ Cândea, Virgil; Simionescu, Constantin, Prezenţe culturale româneşti, vol. 1, Bucureşti, 1979; vol. 2, Bucureşti, 1980. 229

▪▪ Corbin, Alain, Istoria creştinismului, Editura Rosetti Educational, 2010. ▪▪ Golitzin, Alexander, Ierom., Mărturie a Sfântului Munte, Editura E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 2006. ▪▪ Ignatie, Monahul; Vasilescu, Gh., Prof., Românii şi Muntele Athos, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002. ▪▪ Iorga, Nicolae, Bizanţ după Bizanţ, Editura Gramar, 2002. ▪▪ Iorga, Nicolae, Istoria vieţii bizantine, Bucureşti, Ed. Enciclopedică Română, 1974. ▪▪ Katsonis, Ioanikus, Patericul athonit, Editura Bunavestire, Bacău, 2000. ▪▪ Levegue, Pierre, Aventura geacă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, vol. I, p. 4 şi urm. ▪▪ Micle, Veniamin, Manuscrisele româneşti de la Prodromul (Muntele Athos), Sfânta Mănăstire Bistriţa, Vâlcea, 1999. ▪▪ Mironescu, Athanasie, O călătorie în Orient, Bucureşti, Tipografia Gutenberg Joseph Göbl, 1896. ▪▪ Moldoveanu, Ioan, Contribuţii la istoria relaţiilor Ţărilor Române cu muntele Athos (1650-1863), Bucureşti, 2002. ▪▪ Motrici, Mircea, 7 zile în Athos, Editura Muşatinii, Suceava, 1998. ▪▪ Muntean, Vasile V., Pr. Prof. Univ. Dr., Bizanţul şi Românii, Editura Trinitas, Iaşi, 2005. ▪▪ * * * Muntele Athos – Microcosmos al Răsăritului creştin, antologie de Graham Speake şi Kallistos Ware, Ed. Renaşterea, Cluj, 2014. ▪▪ Nectarie, Ieromonahul, Schitul Românesc din Sfântul Munte. Documente de la întemeierea schitului până astăzi, Bucureşti, 1878. ▪▪ Paraschiv, Cleopa, Ierod., Pelerin în Sfântul Munte Athos, Editura Agapis, Bucureşti, 2005. ▪▪ Provatakis, Theoharis, Sfântul Munte Athos, Editura Rekos, Thesaloniki, 2005. ▪▪ Rămureanu, Ioan, Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericească Universală, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004. ▪▪ Runcan, Nechita, Pr. Prof. Dr., Studii de teologie istorică şi patristică, Editura Europolis, Constanţa, 2008. ▪▪ Şişman, Irinarh, Istoria Sfântului Munte, 20 volume, manuscris redactat între anii 1898-1916, aflat la Biblioteca Schitului Prodromu, Athos. ▪▪ Vlad, Monah Pimen, Sfântul Munte Athos - Grădina Maicii Domnului, Editura Bunavestire, Bacău, 2003. 230

III. Articole şi alte izvoare ▪▪ * * * Athosul – Centrul de iradiere a culturii bizantine în Ţările Române în „Glasul Bisericii”, anul XXII, nr. 7-8, iulie-august 1963. ▪▪ * * * Biserica Ortodoxă Română şi problema Muntelui Athos în Revista „Ortodoxia”, anul V, nr. 2, aprilie-iunie 1953. ▪▪ Barbu-Bucur, Sebastian, Arhid. Prof., Manuscrise muzicale româneşti la Muntele Athos, în Revista „Mitropolia Ardealului”, anul XXXIV, nr. 2, martie-aprilie 1989. ▪▪ Bălan, Ioanichie, Arhim., Schiturile şi chiliile româneşti de la Athos, în Pelerinaj la Muntele Athos, ediţia a III-a, Editura Episcopiei Romanului, 1997. ▪▪ Branişte, Ene, Pr. Prof., Rolul Athosului în Istoria Cultului ortodox, în Revista „Ortodoxia”, anul V, nr. 2, aprilie-iunie 1953. ▪▪ Breza, Marcu, Vlahii la Muntele Athos, în Revista „Boabe de grâu”, anul IV, 1953 şi în Urme româneşti în Orientul ortodox. ▪▪ Breza, Marcu, Urme româneşti la Muntele Athos, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii Literare, seria III, tom VII, Memoriu 3. ▪▪ Burada, Theodor T., O călătorie la Muntele Athos, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, anul I, vol. I, fascicol 2, Bucureşti, 1883. ▪▪ Demetrescu, Dragomir, Pr. Prof., Tradiţia Sfântului Munte, în „Revista B.O.R.”, anul XXXIX, nr. 5, din august 1915. ▪▪ Dinescu, Antipa, Ctitori şi ostenitori la Schitul Prodromu, în „Almanah Bisericesc”, editat de Arhiepiscopia Bucureştilor, 1999. ▪▪ Dinescu, Antipa, Monah, Ctitori şi ostenitori la Schitul Prodromu, în Fundarea Schitului Român Prodromu - broşură, Ploieşti, 1891. ▪▪ Dinescu, Antipa, Monah, Istoria Sfântului Munte Athos, Ploieşti, Tip. Democratul, 1891. ▪▪ Dogaru, Maria, Sigiliile Mănăstirilor de la Muntele Athos, în Revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul LIII, nr. 7-8, iulie-septembrie 1977. ▪▪ Dură, Ioan, Pr., Proschinitare ale Sântului Munte Athos, tipărite pe pământ românesc, în „Revista B.O.R.”, anul CVII, nr. 3-4, martieaprilie, 1989. ▪▪ Elian, Alexandru, Prof., Biserica Moldovei şi Muntele Athos la începutul secolului al XIX-lea, în Revista „Studii Teologice”, an XXXIX, nr. 7-8, septembrie-octombrie 1967. 231

▪▪ Iorga, Nicolae, Fire de cronică athonită, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii Istorice, seria II, tomul XXXVI, 1913-1914. ▪▪ Irimia, Ioan, Câteva figuri de români athoniţi, în „Gazeta Bisericii”, nr. 8-10, 1952. ▪▪ Marcu, Gr., T., Pr. Prof., Starea elementului românesc de la Athos în „Revista Teologică”, an XXV, nr. 3-4, martie-aprilie 1935. ▪▪ Micle, Veniamin, Arhim., Începuturile româneşti la Muntele Athos, în Revista „Telegraful Român”, Sibiu, an 146, nr. 19-22, 1-15 iunie 1998. ▪▪ Mladin, Nicolae, Arhim. Prof. Dr., Însemnări de la sărbătoarea mileniului Sfântului Munte Athos, în Revista „Mitropolia Ardealului”, anul VIII, nr. 7-8, iulie-august 1963. ▪▪ Moldoveanu, Ioan, Pr. Prof. Dr., Personalităţi athonite în Ţările Române, în Revista „Glasul Bisericii”, anul LV, nr. 1-4, ianuarie-aprilie 1999. ▪▪ Năsturel, S., Petre, Legăturile Ţărilor Române cu Muntele Athos până la mijlocul veacului al XV-lea, în Revista „Mitropolia Olteniei”, anul X, nr. 11-12, noiembrie - decembrie 1958. ▪▪ Nechifor, Vichentie, Pr., Sfântul Munte Athos – testamentul mistic al Bizanţului - epistolă către prietenul necunoscut, în Revista „Conştiinţa”, anul VI, nr. 65, ianuarie 2011. ▪▪ Pocitan, Veniamin, Arhim., Misiunea Athosului în Ortodoxie, în Revista „Ortodoxia”, anul V, nr. 2, aprilie-iunie 1953. ▪▪ Rezuş, Petru, Pr. Prof., Revista „Glasul Bisericii”, anul XI, nr. 8-10, august-octombrie 1952. ▪▪ Scarlat, Porcescu, Pr., Schitul Prodromu. O ctitorie românească la Sfântul Munte Athos, în „Revista Mitropoliei Moldovei şi Sucevei”, anul LXII, nr. 4, iulie-august 1986. ▪▪ Stan, Liviu, Pr. Prof., Sfântul Athanasie Athonitul, în Revista „Mitropolia Banatului”, an XIII, nr 3-4, martie-aprilie 1963. ▪▪ Stan, Liviu, Pr. Prof., Caracterul interortodox al Muntelui Athos, în Revista „Ortodoxia”, anul IV, nr. 1, ianuarie-martie 1952. ▪▪ www.absolutcultural.ro, pag. 90-98, Eugen Nichifor (părintele Vichentie), la Athos, 1. ▪▪ www.art-emis.ro/istorie/1230-schituri-şi-chilii-româneşti-de-la. muntele-athos.

232

cuprins Predoslovie.....................................................................................................................7 Cuvânt înainte.............................................................................................................23 CAPITOLUL I. CADRUL GEOGRAFIC, ISTORIC ŞI CULTURAL I.1. Coordonate geografice...................................................................................29 I.2. Retrospectivă istorică......................................................................................31 CAPITOLUL II. EVOLUŢIA AŞEZĂMINTELOR MONAHALE DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS II.1. Caracterul interortodox al Muntelui Athos...............................................45 II.2. Întemeierea aşezămintelor monahale.........................................................46 II.3. Modul de viaţă canonic.................................................................................48 II.4. Conducerea internă.......................................................................................49 CAPITOLUL III. STATUTUL JURIDICO-CANONIC AL AŞEZĂMINTELOR MONAHALE DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS III.1. Cadrul juridic general.................................................................................50 III.2. Organizarea juridico-canonică a Sfântului Munte Athos.......................53 III.2.1. Constituirea Sfântului Munte Athos şi relaţia acestuia cu Biserica şi cu Statul........................................53 III.2.2. Mănăstirile şi monahii din Sf. Munte.............................................79 III.2.3. Mănăstiri chinoviale şi idioritmice. Schituri, chilii, chatisme şi colibe pustniceşti. Organizarea internă a acestora....................80 CAPITOLUL IV. AŞEZĂMINTE ROMÂNEŞTI (SCHITURI, CHILII, COLIBE) ÎN SF. MUNTE DE-A LUNGUL ISTORIEI IV. 1. Ctitoriile şi daniile româneşti la Muntele Athos.....................................89 IV. 2. Prezenţa românească în Sfântul Munte Athos........................................95 IV. 3. Aşezămintele româneşti de la Muntele Athos.........................................99 ▪▪Schitul „Lacu”...........................................................................................100 ▪▪Schitul „Prodromu”.................................................................................102 ▪▪Chiliile „Provata”.....................................................................................128 ▪▪Chilia „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” - Colciu.....................................130 ▪▪Chilia „Sf. Ioan Botezătorul”...................................................................132 ▪▪Chilia „ Sfântul Ipatie” – „ Săliştea” Athosului....................................133 ▪▪Sihăstria Capsala.......................................................................................139 ▪▪Alte lăcaşuri româneşti............................................................................140 233

CAPITOLUL V. MĂRTURII ISTORIOGRAFICE DIN AŞEZĂMINTELE ROMÂNEŞTI (SCHITU PRODROMU, SCHITU LACU, COLCIU) Schimonahul Nectarie Creţu....................................................................... 149 Schimonahul Irinarh Şişman....................................................................... 150 Anexa 1........................................................................................................... 155 Anexa 2........................................................................................................... 171 Anexa 3........................................................................................................... 213 În loc de epilog.......................................................................................................... 219 Note................................................................................................................ 225 Bibliografie.................................................................................................... 229

234