_Viata Unui Sfant Avva Iustin Popovici

VIAŢA UNUI SFÂNT AVVA JUSTIN POPOVICI

Traducere din limba sârbă Miljurko Vukadinovici şi Traian Manta

Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Bunavestire Galaţi, 2003

©Editura Bunavestire pentru prezenta ediţie I.S.B.N 973-7952-05-7

Difuzare:

Editura Bunavestire Galaţi Str.Poşta Veche 161 Tel/fax: 0236-326.730 0236-471.896 E-mail: [email protected] www.editurabunavestire.ro

VIAŢA PĂRINTELUI JUSTIN Este porunca dumnezeiescului Apostol: Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evrei 13, 7-8). Şi într-adevăr, Domnul nostru Iisus Hristos este Cuvântul Veşnic al lui Dumnezeu - Logosul Dumnezeiesc şi Veşnica Înţelepciune Dumnezeiască, şi ieri şi azi şi în veci acelaşi, acelaşi din veşnicie în veşnicie şi Unicul Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeul nostru Mântuitor. Ca veşnică Iubire Dumnezeiască şi Veşnic Iubitor de oameni, El la început a adus neamul omenesc de la nefiinţă la fiinţă şi, la plinirea vremurilor, El S-a întrupat din Sfânta Fecioară din iubire pentru noi, pentru oameni, şi pentru mântuirea noastră. El, cum spune înţeleptul Solomon, şi pe cel mic şi pe cel mare El i-a făcut şi pronia Lui e la fel pentru toţi (Înţ. lui Solomon 6, 7) şi de aceea El a dat Prooroci şi Judecători în Vechiul Testament ca să înveţe şi să conducă poporul lui Dumnezeu; El i-a ales şi pe Sfinţii Săi Apostoli şi i-a trimis în lume ca să propovăduiască Cuvântul Evangheliei pentru mântuirea fiecărui trup şi a fiecărei făpturi; El şi astăzi dă şi aşează Învăţători şi Dascăli şi Părinţi şi Păstori în Sfânta Sa Biserică şi prin ei ne conduce şi ne învaţă Cuvintele dumnezeirii Sale, şi ei, generaţie după generaţie, depun mărturie prin Duhul Sfânt despre Dumnezeul Cel Viu şi adevărat, despre Adevărul veşnic şi Dreptatea lui Dumnezeu, despre mântuirea veşnică şi viaţa veşnică prin El – despre unicul Dumnezeu şi Mântuitor al nostru, şi aici pe pământ şi în veşnica Împărăţie Cerească. Despre aceasta a proorocit şi a vorbit şi Înţeleptul Solomon, când spunea că înţelepciunea este una, toate le poate, şi rămânând una cu sine însăşi, ea toate le înnoieşte, şi răspândindu-se, prin veacuri, în sufletele sfinte, ea întocmeşte din ele prieteni ai lui Dumnezeu şi prooroci. Cu adevărat Dumnezeu nimic nu iubeşte, fără numai pe cel ce petrece întru înţelepciune (Înţ. lui Solomon 7, 27-28). Domnul Hristos, Puterea şi Înţelepciunea Dumnezeiască, Iubirea Divină şi Iubirea de oameni ne dăruieşte prin Biserica Sa Prooroci şi Apostoli, Dascăli şi Învăţători, Părinţi şi Păstori, care prin Sfântul Duh mărturisesc şi propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu, mărturisesc şi întăresc credinţa Ortodoxă Dumnezeiască, trăind-o ei înşişi mai întâi şi traducând-o în fapt în viaţa şi în purtarea lor, în vieţuirea lor bineplăcută lui Dumnezeu şi în fapte de binefacere. De aceea testamentul şi porunca Sfântului Apostol Pavel despre neîncetata aducere aminte şi pomenire a Învăţătorilor şi despre neîncetata cugetare la viaţa lor şi urmarea credinţei lor - este pentru noi, ortodocşii, însuşi testamentul lui Hristos, pentru că Hristos a vorbit şi prin Pavel, aşa cum ne-a vorbit şi ne vorbeşte prin Dascălii şi Părinţii noştri, slujitori, ucenici şi prieteni credincioşi ai Săi. În timpurile de demult ale Bisericii Creştine, Hristos, ca şi cap al Sfintei Sale Biserici, după Sfinţii Apostoli a dat neamului omenesc mari şi slăviţi Părinţi şi Dascăli în fiecare generaţie, care au propovăduit neamului omenesc Evanghelia şi l-au condus spre mântuire. Din dragoste statornică, El însuşi, conform făgăduinţei Sale sincere (cf. Matei 28, 20), face acelaşi lucru şi astăzi prin urmaşii Sfinţilor Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi, prin Sfinţii Episcopi şi Păstori, Preoţi şi Dascăli, Duhovnici şi Mărturisitori ai Ortodoxiei, de la vechii Sfinţi Părinţi până la Sfinţii Chiril şi Metodie, Sfântul Fotie, Sfântul Sava şi Sfântul Grigorie Palama, şi prin Sfântul Marcu din Efes şi Sfântul Tihon de Zadonsk, până la Sfântul Vasile de la Ostrog şi Sfântul Nectarie din Eghina şi până la cei mai noi Sfinţi Mucenici şi Mărturisitori ai credinţei vieţii ortodoxe. Un asemenea sfânt Dascăl şi Învăţător, Părinte apostolicesc şi Păstor, Duhovnic şi Mărturisitor al lui Hristos, purtător de Duh, a fost în zilele noastre, în Sfânta Biserică Ortodoxă, slujitorul credincios şi plăcut lui Dumnezeu – Părintele Justin. Căci dacă, după Apostoli, cineva a propovăduit în zilele noastre Cuvântul lui Dumnezeu şi a trăit şi a murit vrednic de mântuirea Evangheliei propovăduite, atunci acela a fost cu adevărat fericitul adormit Părinte Justin. De aceea ne-a şi rămas ca un model şi un exemplu demn de urmat: în cuvintele Evangheliei şi în modul de viaţă evanghelic, în eroismul credinţei ortodoxe în Hristos – Omul în care S-a întrupat Dumnezeu – ieri, azi şi în veac, şi în fiecare faptă creştineasca a sfintei credinţe şi a sfintei virtuţi. Căci, după Înţeleptul Solomon 1, fiecare dintre cei care ţin şi păstrează cele sfinte ale Domnului, el însuşi se sfinţeşte şi devine luminat, astfel şi acest slujitor şi prieten 1

cf. Înţ. lui Solomon 6, 10 5

credincios al Domnului, păstrând şi păzind cu credinţă şi sfinţenie cele mai mari valori – credinţa şi viaţa Evangheliei lui Hristos, el însuşi s-a sfinţit şi s-a luminat, şi a rămas ca atare o pildă şi un model dat nouă de Dumnezeu pentru a fi urmat şi imitat. De aceea, împlinind porunca de mai sus a unuia dintre cei mai de frunte Apostoli, Sfântul Pavel, înfăţişăm aici o scurtă expunere a vieţii şi lucrării sale evanghelice, unora cunoscută întrucâtva, dar multora puţin cunoscută sau total necunoscută. Căci nici noi care l-am cunoscut şi care, deşi nedemni, însă după nemărginita milă a lui Dumnezeu şi marea bunăvoinţă a acestui fericit Părinte, am fost ucenicii şi fiii săi duhovniceşti, nici noi înşine, chiar până la fericita lui înfăţişare la Domnul, n-am ştiut îndeajuns cine şi ce fel de om al lui Dumnezeu a fost. Dar cum să purcezi la descrierea vieţii unui om, a unei făpturi omeneşti după chipul lui Dumnezeu, mai ales a unui asemenea om plăcut lui Dumnezeu, neîndeplinind mai întâi ceea ce însuşi Părintele Justin a făcut întreaga sa viaţă şi a recomandat şi altora: de fiecare fiinţă omenească şi de fiecare creatură a lui Dumnezeu să te apropii înainte de toate cu o rugăciune; că ruga la Domnul mijloceşte apropierea noastră de fiecare fiinţă, de sfânta taină a oricărui suflet, a oricărei persoane după chipul lui Dumnezeu, căci doar prin mijlocirea celui pomenit în rugăciunea către Domnul Hristos se poate întâlni şi cunoaşte şi iubi în mod corect şi fără greşeală creaţia dumnezeiască, orice fiinţă omenească după chipul lui Dumnezeu. Din acest motiv temeinic, şi apropierea noastră aici de viaţa şi lucrarea fericitului adormit Părinte Justin va fi, şi ne vom strădui să fie, o apropiere prin rugăciune. Căci astfel a fost şi apropierea lui faţă de noi în timpul vieţii pământeşti şi suntem siguri, - credem aceasta, o ştim şi o simţim – astfel este şi acum legătura sa cu noi din ceruri, din Împărăţia Cerească a lui Hristos, unde rugăciunea este trăire veşnică şi răsuflare veşnică în Duhul Sfânt şi cu Duhul Sfânt. Părintele Justin s-a născut de Bunavestire (25 martie) 1894, în vechiul Vranje sârbesc2, din părinţi de credinţă ortodoxă de origine sârbă – Spiridon şi Anastasia. Tatăl lui Spiridon, cunoscut ca Popa Alexa, a fost preot, al şaptelea la rând cel puţin (iar după unii chiar al 13-lea) din vechea familie Popovici, despre care însuşi numele ne spune că este de origine preoţească. Unul dintre vechii preoţi ai acestei familii s-a strămutat, se spune, din ţinuturile sudice în apropiere de Vranje, aducând cu sine în panere de nuiele pe căluţ copilaşii şi lucrurile pe care le avea. 3 Dintre preoţi, înaintea Popii Alexa ne sunt cunoscute numele înţeleptului Popa-Naka şi al altor patru: Đorđe, Velićko, Marko şi Antonie, păstrate în cărţuliile Părintelui Justin, pentru că recunoscătorul nepot şi urmaş le pomenea zilnic la Sfintele Liturghii. (Despre aceşti preoţi se mai cunoaşte încă ceva: că, în timpul exarhatului bulgar, ca sârbi curaţi, s-au ţinut mai aproape de fraţii greci, şi turcii i-au numit “greco-romani”, pentru că era interzis a te numi sârb, mai ales în timpul războaielor sârbo-turce, până la eliberarea oraşului Vranje şi a împrejurimilor, la 19 ianuarie 1878). Popa Alexa a fost preot în acea vreme în satul Gornje Žapsko (mai la sud de Vranje, peste Morava) şi a fost paroh la Toplačka sau Ćukovačka. În satul Gornje Žapsko se afla mănăstirea Sfântul Ştefan (metoc al mănăstirii Sfântul Prohor Pčinjiski) în care era o şcoală mănăstirească, aşa numitul Seminar Teologic de Muzică Psaltică4, unde fiul lui Alexa, Spiro, a învăţat psaltichia, dar numai doi ani, pentru că după aceştia tatăl l-a readus acasă. Astfel, pentru o generaţie, în casa Popovici s-a întrerupt şirul de preoţi, pentru ca fiul lui Spiro şi nepotul lui Popa-Alexa, Blagoje - Justin, să îl reia şi astfel s-a restabilit cu adevărat tradiţia familiei. Ca vechi seminarist, Spiridon i-a sprijinit mai târziu pe preoţi în lucrările de organizare a hramurilor, astfel că el şi familia sa au rămas în atmosfera preoţească, bisericească şi religioasă, şi într-un asemenea mediu s-a născut şi crescut micul Blagoje. La eliberarea oraşului Vranje, Popa-Alexa a reuşit să ridice aici două case, câte una pentru fiecare fiu, Spiridon şi Dragutin, care se află în piaţa orăşenească de jos, numită Tekija. Din acea vreme s-a mutat la Vranje întreaga sa familie şi a locuit acolo. Spiridon, care de atunci s-a ocupat cu economia, era un tânăr foarte cinstit şi evlavios; în curând s-a însurat cu o fată cinstită şi credincioasă, Anastasia, mai tânără decât el, fiica lui Ştefan şi a Katei din Donje Trebišnije, lângă Vranje. În primii ani de căsnicie, tinerilor soţi le mureau copiii la vârste fragede. Li s-au născut opt copii, din care au rămas în viaţă doar trei: mai 2

Despre istoria oraşului Vranje, care este pomenit încă din vremea dinastiei Nemanić, a se vedea lucrările lui Ioan HadžiVasilević: “Către istoria oraşului Vranje” (Aniversarea lui N. Čupić, XVI, Belgrad 1896) şi Condiţiile culturale şi politice în regiunile sârbeşti din Sud (Belgrad, 1928) şi, de asemenea, şi lucrările lui Stojan Novaković, “De la Morava la Vardar” (Aniversarea lui N. Čupić, XIII, 1893) şi altele. 3 Acest lucru s-a putut petrece cel mai sigur în perioada revoluţiei lui Karađorđević din Serbia sau poate chiar şi mai înainte. 4 Din această şcoală mănăstireasco-preoţească “Sfântul Ştefan din Vranje” au ieşit peste 40 de preoţi, despre care a se vedea mai multe la Ioan Hadži-Vasilević (mai ales în Curierul Bisericii Ortodoxe în regatul Serbiei, 1900-1902). 6

întâi fiica Stojna (numită astfel de acord cu naşul, Kosta Ioanović, preot din Vranje, chipurile pentru ca fetiţa să reziste şi să stea în picioare, adică să rămână în viaţă), apoi cu doi ani mai mic, Stojadin (numit de asemenea astfel pentru a rămâne în viaţă) şi, în cele din urmă, Blagoje, cu doi ani mai mic decât el, numit astfel după sărbătoarea Buneivestiri a Sfintei Fecioare, când s-a şi născut. Fără îndoială că prin naşterea lui Blagoje de Bunavestire şi prin faptul că a rămas ca al treilea copil în viaţă (părinţii au pierdut încă un copil după el), deşi nu este prestabilit, totuşi se arată un semn important sub care se va derula viaţa lui pe pământ: din ziua venirii sale în aceasta lume, binevestitul Blagoje a trăit şi s-a ridicat sub semnul celei mai înalte bunevestiri date cândva neamului omenesc – bunavestire a Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară, pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră, şi bunavestire referitoare la taina Sfintei Treimi dătătoare de viaţă, la Dumnezeul nostru, în al Cărui nume a fost botezat micul Blagoje, la biserica din Vranje care avea acest hram 5. Pornit în lume prin voia lui Dumnezeu “din nefiinţă spre întreaga fiinţă”, cum va scrie el însuşi mai târziu în Dogmatica sa, din ziua Buneivestiri a anului 1894 şi până la Bunavestire din 1979, când a părăsit această lume şi s-a mutat la viaţa veşnică, a fost un mesager şi un binevestitor permanent şi un neîntrecut teolog al tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu – a lui Hristos Omul Dumnezeu, din Sfânta Fecioară şi al tainei Sfintei Treimi, unicul şi Adevăratul nostru Dumnezeu. În sânul familiei sale creştine şi preoţeşti a crescut şi tânărul Blagoje, împreună cu sora sa mai mare şi cu fratele său, educat în spiritul a tot ceea ce este cinstit şi evlavios şi plăcut Bunului Dumnezeu. Multe lucruri bune a învăţat mai cu seamă de la bunica sa Stana, preoteasa, care a trăit 105 ani şi pe care a iubit-o mult şi, de asemenea, de la credincioasa sa mamă Taša-Anastasia, astfel că în aceasta privinţă copilăria sa a fost asemenea copilăriei Sfântului Vasile cel Mare, care mărturiseşte singur pentru sine (în Scrisorile 204 şi 223) că în primul rând a primit şi învăţat credinţa ortodoxă de la mama sa Emilia şi de la bunica sa Macrina, ucenică a Sfântului Grigorie făcătorul de minuni, episcop al Neocezareei, locul de naştere al lui Vasile. Mama şi bunica lui Blagoje nu l-au avut pe Sfântul Grigorie ca învăţător, dar în schimb au avut în ţinutul lor mănăstirea făcătorului de minuni al lui Hristos – Sfântul Prohor Pčinski 6. Ele, ca şi alţi locuitori şi locuitoare din Vranje, mergeau des la mănăstire şi-şi duceau cu ele şi copiii şi nepoţii. Cât de mare era credinţa cinstiţilor locuitori din Vranje 7 ca şi devotamentul faţă de Sfântul Prohor şi mănăstirea lui ne-o spune însăşi numele cu care ei îl denumesc şi azi pe Sfântul Prohor, adresându-i-se cu numele comun de Sfântul Părinte şi arătând prin aceste cuvinte relaţia dintre ei. Căci vechea mănăstire a Nemanjićilor şi sfântul ei ocrotitor şi făcător de minuni – Sfântul Prohor Izvorâtorul de Mir, a fost casa părintească spirituală comună şi leagănul duhovnicesc în care s-au născut, sau mai bine zis au renăscut, multe suflete credincioase ale acestui ţinut, printre care şi tânărul Blagoje Popovici. Mergând acolo cu părinţii săi, a fost adesea şi martorul vindecărilor care s-au petrecut la moaştele acestui sfânt al Domnului. Mulţi ani mai târziu, el însuşi ne-a spus că a fost martor ocular al vindecării binefăcătoare a mamei sale Anastasia (1929), care se îmbolnăvise de o grea boală la picior, nevindecabilă nici de oameni, nici de doctori. După ce i s-a citit rugăciunea şi i-a fost uns piciorul cu mir vindecător de la moaştele Sfântului Părinte Pčinjski, piciorul i s-a tămăduit în chip minunat şi ea s-a însănătoşit 8. Şi mai târziu, în timpul vieţii sale, sincerul şi seninul cinstitor al Sfântului Părinte Pčinjski, Blagoje - Justin, ori de câte ori a putut nu a scăpat prilejul de a merge din nou la Luminătorul ţinutului său natal pentru închinare şi binecuvântare, mai ales că un timp, ca profesor la Universitate, a aparţinut, ca monah, frăţiei 5

Biserica sobornicească Sfânta Treime din Vranje a fost ridicată în 1843 şi a fost distrusă de turci, apoi ridicată din nou în 1859, ea existând şi astăzi. Încă din timpul sfinţilor Nemanjić, în Vranje a existat biserica Sfântul Nicolae, care a fost şi metoc al mănăstirii Hilandar şi care a fost de mai multe ori dărâmată şi refăcută. (Despre ea se va vedea studiul lui Đorđe Radojčić în Anticarul, 1938, pp. 58-70). 6 Despre Sfântul Prohor şi mănăstirea sa, a se vedea Vieţile sfinţilor (19 octombrie) şi monografia preotului Petar Gagulić, Mănăstirea Sfântului Prohor Pčinski, Niš, 1965. 7 În afară de Vranje al lui Bora, adică acel Vranje şi acei locuitori ai lui aşa cum i-a descris în operele sale scriitorul din Vranje – Bora Stanković, exista şi atunci un alt Vranje, mai bun şi mai cinstit, despre care noi azi am putea spune pe bună dreptate că a fost “Vranje al lui Justin ”, căci a dat un astfel de om al lui Dumnezeu şi un şir de alţi oameni cinstiţi. De altfel, însuşi Bora Stanković în primele sale lucrări Din vechea Evanghelie şi Oamenii lui Dumnezeu vorbeşte despre acei locuitori deosebiţi din Vranje. 8 Că s-au întâmplat într-adevăr vindecări minunate la mănăstirea Sfântul Părinte Prohor din Pčinjski, recunoaşte şi Dr. Dragoljub Mihajlović în studiul său “Supliment din cultura medicală a oraşului Vranje şi a împrejurimilor lui” ( Curierul de Vranje, ediţie a Muzeului popular din Vranje, vol. I, 1965, p. 189 şi continuarea) şi în monografia Dezvoltarea serviciului medical în Vranje din perioada regatului Nemanjić şi până la jumătatea secolului XX (Vranje 1969), dar din raţionalism el consideră că la mănăstirea Sfântul Prohor “vindecarea s-a făcut în cea mai mare parte prin autosugestie religioasă”. 7

mănăstirii Sfântul Prohor9 . De la credincioasa sa mamă, tânărul Blagoje a învăţat şi practica de bază a credinţei evanghelice ortodoxe: rugăciunea şi postul. Adesea ne povestea cum mama sa, alături de alte credincioase din Vranje, ţinea cu străşnicie un post sever, fără nici un fel de mâncare sau apă, în timpul primelor trei zile ale Postului Mare, lucru pe care el, mai târziu, în viaţa sa riguroasă, nu numai că l-a păstrat cu credinţă, ci l-a şi amplificat, cum vom vedea mai departe. Despre credinţa şi cinstea tatălui său, Spiridon, ne aduc mărturie spusele multor oameni care îl cunoşteau, căci el a fost într-adevăr omul lui Dumnezeu, după bunătatea inimii şi blândeţea sufletului, dar şi după curăţia vieţii sale dăruite Domnului şi după înţelepciune. Dar cum a fost mama lui Blagoje, Anastasia, ne-a lăsat mărturie chiar fiul ei, mărturie pe care considerăm că este cel mai bine să o redăm aici în întregime. Această mărturie a fost notată câteva luni mai târziu după binecuvântata ei moarte. Şi anume, pe marginea tălmăcirii Sfintei Evanghelii a lui Ioan (de Paşte, în 1945), Părintele Justin a notat sub titlul “Simţirea fizică a nemuririi” următoarele: “Am trăit acel simţământ alături de mama mea moartă. Ea, cea mai dragă, a adormit întru Domnul de Sfântul Gavril Lesnovski (15/28 ianuarie 1945), duminică, la ora 22:30. A fost înmormântată a doua zi la orele 16:00. Pe faţă ei se revărsa un fel de nemărginită blândeţe şi bunătate. Despărţindu-se de trupul ei fără viaţă, sufletul i-a lăsat pe faţă o blândeţe şi o frumuseţe nemuritoare. Într-adevăr, numai blândeţea nemuritoare şi frumuseţea nemuritoare pot fi atât de plăcute. Şi una şi alta, transformate într-o bunătate nemuritoare. Şi toate acestea m-au impulsionat spre o mai mare şi mai mare dorinţă de a mă ruga. Pur şi simplu o oarecare simţire fizică a nemuririi s-a revărsat asupra fiinţei mele. Şi eu, într-adevăr, alături de mama mea moartă, am trăit cea mai mare dovadă a nemuririi ei: dovada fizică. Acest lucru este paradoxal, dar din punct de vedere evanghelic autentic: Bobul de grâu, dacă nu moare, nu rodeşte; iar dacă moare, aduce roadă bogată. Pe o faţă moartă – o asemenea evidentă nemurire! Nemurirea sufletului, nemurirea întregii fiinţe a scumpei mele mame… Şi eu am plâns de tristeţe şi duioşie, iar acele sentimente îmi stăpânesc şi acum întreaga fiinţă. Faţa ei minunată era o trecere fizică naturală spre nemurirea ei. Iar eu? De atunci mă gândesc la ea în rugăciune: fiecare simţământ către ea şi fiecare gând la ea se prefac pe neobservate într-o rugăciune duioasă… Toate gândurile mele picură lacrimi şi curg în rugăciune… Binecuvântarea înseamnă a fi om cu sentimente, cu sentimentele fizice ale nemuririi… Acesta este ultimul dar pământesc de la mama, de la nemuritoarea mea dăruitoare de haruri… Prin sufletul tulburat trece dulcele fior damaschinic al adevărului veşnic: «Sunt icoană a slavei Tale de nespus…» Scântei ale puterilor învietoare roiesc somptuos pe faţa blândă şi dragă a adormitei mele mame, pentru a se contopi bucuroase într-un foc al Învierii în ziua Judecăţii de Apoi şi pentru a străluci într-o lumină veşnică, ea – sluga lui Dumnezeu: Anastasia - Cea Înviată…” Această notiţă discretă a fiului despre mamă ne mărturiseşte desigur despre calităţile şi credinţa unei asemenea mame care a educat un asemenea fiu, dar însăşi trăirea descrisă a nemuririi ne vorbeşte mult mai mult despre credinţa şi evlavia însăşi a fiului ei, Blagoje - Justin, omul care întreaga sa viaţă a mărturisit, împreună cu Sfântul Isaac Sirul, că nemurirea nu este nimic altceva decât simţirea lui Dumnezeu: “A simţi pe Domnul Hristos în tine înseamnă să simţi nemurirea, să te simţi nemuritor”, a notat el, confesându-se într-una din cărţile sale (Abisuri filosofice). Cu toată smerita recunoaştere a păcătuirii noastre şi a deplinei noastre nevrednicii, putem şi noi să mărturisim astăzi că un asemenea simţământ al nemuririi şi al veşniciei sau unul asemănător, însă asemenea nevredniciei noastre spirituale, într-o mult mai mică măsură, ne-a dăruit el – fericitul nemuritor întru Hristos, Justin - nouă, păcătoşilor şi nevrednicilor, la ceasul său – de Bunavestire a lui Hristos şi a Maicii Domnului – al fericitei mutări la 9

Din aceasta perioadă provine şi următoarea întâmplare pe care la un moment dat însuşi Părintele Justin ne-a povestit-o despre sine cu seninătate. În vara unui an, între cele două războaie, porneşte el din Vranje, fiind profesor la Universitate, spre mănăstirea Sfântului Părinte. Cum drumul până la mănăstire era istovitor şi povârnit, el închiriază un car cu boi şi porneşte cu el peste munte, spre mănăstire. Pe drum, ajung din urmă o bătrână care mergea pe jos la mănăstire. Oprind carul şi invitând-o să meargă cu ei, căci şi ei, iată, merg la Sfântul Părinte, a primit de la aceasta următorul răspuns: “Mulţumesc, fiule, dar eu sunt săracă!” Părintele Justin i-a spus că nu va plăti ea carul pentru că l-a închiriat el, la care bătrâna i-a răspuns: “Dar nu-i vorba de asta, fiule, eu sunt chiar săracă şi nu am nimic altceva să-i duc Sfântului Părinte în afară de această osteneală (mersul pe jos)”. Atunci eu, ne spune cu calm despre sine Avva, m-am lovit cu palma peste frunte – şi avea o frunte lată şi înaltă – şi mi-am spus în sine: “Eh, Justin e, Justin e, ai devenit profesor de teologie, dar încă nu ai credinţa acestei bătrâne”. Astfel era recunoaşterea Avvei Justin faţă de credinţa simplă a poporului din ţinutul său. Imediat după aceea a plătit ţăranului pentru car şi l-a trimis acasă şi el a pornit pe jos cu bătrâna spre mănăstirea Sfântului Părinte. Toată viaţa sa a cultivat o mare iubire şi credincioşie faţă de Sfântul Părinte. În cele mai grele momente ale vieţii sale se ruga cu precădere acestui sfânt, ca de exemplu în iunie 1923, când scrie aceste rânduri: “În ultimul timp sufletul mi se duce în rugăciune spre Sfântul Prohor Pčinjski: mi-e inima mai caldă când mă rog lui”. (Jurnal de rugăciune) 8

Domnul şi în timpul odihnei de după moarte în chilia trupului său purtător de duh, toate cele trei zile de dinainte de înmormântare. S-ar putea spune multe încă despre creşterea şi educarea tânărului Blagoje, dar este timpul să trecem mai departe la relatarea vieţii lui. În orice caz, aici trebuie imediat accentuat, ca foarte important fapt pentru o asemenea apariţie spirituală în această vreme a noastră atât de tulbure şi şovăitoare în credinţă, cum este apariţia personalităţii Părintelui Justin, că toată pioşenia şi cinstea copilărească au fost, conform minunatelor şi nebănuitelor căi ale Cuvântului Dumnezeiesc, statornicite şi întărite începând cu vârsta de 14 ani şi în tot restul vieţii sale. Despre aceasta ne mărturiseşte el însuşi când spune că de la 14 ani a început să citească conştiincios şi să studieze Evanghelia lui Hristos şi când afirmă şi recunoaşte cu sinceritate ca şi Pavel: “Dacă nu aş fi întâlnit atunci Chipul Domnului Hristos, nu ştiu ce s-ar fi ales de mine”. Un lucru este neîndoielnic, chiar de la începutul şi până la sfârşitul vieţii pământeşti a Părintelui Justin, şi acesta este faptul că el de copil şi până la 85 de ani a fost adevărat şi drept, integru şi neprefăcut om cu chip de la Dumnezeu, şi de aceea un om al credinţei şi iubirii dumnezeieşti întru Domnul Iisus Hristos, al său şi al nostru. Şi ni se pare acum, în timp ce prezentăm viaţa şi întâmplările din copilăria sa până în ultima zi şi întâmplări ale vieţii sale pământeşti, că tot parcursul vieţii este cel mai bine schiţat şi exprimat de cuvintele Sfântului Apostol cel mai drag lui, nu mai puţin drag decât Pavel cel de neînlocuit – Sfântul Ioan Evanghelistul şi Teologul: Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este, spune Sfântul Boanerges (Fiul Tunetului, cum semna uneori însuşi Părintele Justin ), să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele. Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte lumea, dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? Acesta este Cel care a venit prin apă şi prin sânge: Iisus Hristos; nu numai prin apă, ci prin apă şi prin sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte, că Duhul este adevărul (I Ioan 5, 3-6). În aceste sfinte cuvinte şi în adevărurile care se află în ele şi în spatele lor este cuprinsă toată taina drumului vieţii Părintelui Justin Popovici, toată taina personalităţii sale omeneşti şi de aceea şi a lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Prin iubirea de Dumnezeu şi prin ţinerea poruncilor Lui, el a întreţinut credinţa în Hristos până la capăt şi de aceea a biruit lumea şi de aceea este mărturisit de Duhul Adevărului. Dar să ne întoarcem din nou la copilăria sa. Toţi trei copiii lui Spiridon şi ai Anastasiei au terminat şcoala elementară în Vranje şi toţi trei cu calificativul excepţional. Stojina a rămas după aceea acasă, iar Stojadin a continuat gimnaziul la Vranje şi după terminarea acestuia a plecat să studieze Dreptul la Belgrad, în timp ce cel mai tânăr, Blagoje, după cele patru clase elementare terminate în 1905 cu succes deplin, a plecat la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad (1905–1914) 10. Şi pentru tânărul Blagoje şi pentru părinţi, plecarea sa la teologie a venit “aşa, de la sine”, cum ne mărturiseşte sora sa, ceea ce însemna că dorinţa sa a coincis cu cea a părinţilor. În acea vreme, admiterea la Seminarul Teologic Sfântul Sava, în Belgrad, nu era uşoara pentru că se înscriau câteva mii de candidaţi, dar intrau doar până la o sută, din această cauză trecându-se cu greu examenele de admitere. Blagoje a trecut examenele cu “excepţional”, cum excepţional a fost şi mai departe în timpul studiilor. La Seminarul Sfântul Sava viaţa se desfăşura în internat, iar aceasta însemna o viaţă frăţească şi colectivă, aproape ca în familie. Profesorii – printre care cel mai însemnat pentru tânărul Blagoje, dar şi pentru alţi elevi era, desigur, ca dascăl şi pedagog, Nicolae Velimirovici, pe atunci ieromonah şi doctor în filosofie şi teologie 11 -, aveau preocupările lor şi cursuri cu tinerii seminarişti, iar elevii însăşi aveau asociaţiile lor şcolăreşti, frăţiile lor literar-spirituale în care se instruiau reciproc şi se ajutau între ei în înălţarea spirituală şi în educarea în credinţa şi religia ortodoxă 12. Însuşi Părintele Justin ne-a povestit mai târziu că aceste frăţii ale elevilor, mai ales unele personalităţi dintre seminariştii mai vechi, au contribuit la trezirea şi dezvoltarea sa spirituală şi le-a rămas recunoscător pe viaţă şi pe aceşti prieteni mai mari i-a pomenit până la capătul vieţii, necontenit, în rugăciunile sale personale şi mai ales la Sfintele Liturghii. 10

În descrierea dezvoltării şcolarizării din Vranje, Radoš Trebjašanin (“Primele trei decenii ale gimnaziului din Vranje”, Curierul de Vranje, cartea a VI-a, 1970, pp. 65-155) îl include şi pe Justin Popović, arhimandrit şi profesor al Facultăţii de Teologie din Belgrad, printre elevii gimnaziului din Vranje (între anii 1881 şi 1914), dar acest lucru nu va fi exact, doar dacă scriitorul nu se gândeşte cumva la primii 4 ani făcuţi în aceeaşi şcoală. 11 În afară de Nicolae, profesorii mai însemnaţi de la Seminarul din Belgrad au mai fost: protopopul Steva Veselimović – rector, singhelii Dometie şi Dositei (mai târziu episcopi), profesorii Atanasie Popović, Borislav Lorenc, Stevan Mokranjac şi alţii. 12 Date parţiale despre aceasta se pot găsi în Rapoartele anuale ale Seminarului Sfântul Sava din Belgrad pentru acei ani (1905–1914). 9

În aceste asociaţii literare, tânărul Blagoje strălucea prin elocinţă şi stilul său, prin inteligenţă şi prin cunoaşterea excepţională, deja de pe atunci, a literaturii universale şi a problemelor ei. În general era foarte îndrăgit de tovarăşii săi, dintre care mulţi l-au numit “prieten la cataramă” şi acest lucru îl atestă şi anumite fotografii păstrate şi ilustratele primite de la prieteni. Dar tânărul Blagoje nu era numai un tovarăş vesel şi bun. Deja de atunci îi dădeau târcoale acestui suflet tânăr şi dornic de dumnezeire tristeţi şi nostalgii ale veşniciei, deloc pământene 13. Chiar acestor ani tineri ai Seminarului îi aparţine şi acea perioadă – al 14-lea an de viaţă – când a început să citească cu regularitate Sfânta Evanghelie. (Poate că atunci a lăsat prin legământ, pentru sine şi pentru alţii care doresc aceasta, regula ca zilnic să citească trei capitole din Noul Testament; s-a ţinut de această regulă până la capătul vieţii). Aceasta este perioada trezirii conştiente a tânărului în faţa tainei vieţii şi a sensului existenţei, când Blagoje, asemeni tânărului din Evanghelie, şi-a pus sieşi cea mai serioasă întrebare: cum să dobândeşti viaţă veşnică? La această fundamentală întrebare evanghelică (Matei 19, 16; Marcu 10, 17) el a revenit adesea şi mai târziu, mai ales când avea întâlniri şi discuţii cu tineri şi cu studenţi, şi le spunea: “Nimeni nu i-a pus Domnului Iisus o întrebare la fel de importantă şi hotărâtoare pentru om cum este cea pusă de tânărul din Evanghelie”. De aceea a iubit întotdeauna fără rezerve tinereţea şi sufletele tinere şi le-a dedicat mult din timpul şi iubirea sa, atât ca profesor, cât şi ca duhovnic, mai târziu. Interesul conştient al lui Blagoje pentru lume şi Cuvântul Viu al lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură nu a fost doar acea învăţare şcolărească obligatorie pentru examene, ci a fost căutarea pâinii celei de toate zilele pentru viaţă şi fapte, căutarea răspunsului şi a hranei duhovniceşti pentru sufletul lui flămând şi însetat de Dumnezeu, însetat şi flămând de împlinirea şi sensul vieţii şi aici pe pământ şi în întreaga veşnicie. Despre ce şi cât a însemnat şi a reprezentat pentru el personal Cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător, mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, care pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12), ne mărturisesc două scrieri mai târzii ale sale şi întreaga sa viaţă de teolog plină de fapte alese. Faptul că, pentru doritorul de Dumnezeu şi iubitorul de Hristos Blagoje - Justin, Cuvântul Evangheliei e sfânt şi însufleţit prin Duhul lui Dumnezeu, că e Cuvântul adevărului şi izbăvirii veşnice, a fost într-adevăr foarte însemnat şi în tinereţe şi mai târziu, ni-l arată şi faptul că el, de felul lui dăruit excepţional cu un har aparte al înţelegerii şi cugetării, cu rarul şi atât de multiplul şi sensibilul şi de aceea uneori amarul dar al înţelepciunii lui Solomon, - toate gândurile şi cugetările inimii şi minţii sale le-a expus fără cruţare judecăţii adevărului şi înţelepciunii Sfântului Duh, Duhul vieţii în Biserica Ortodoxă a lui Hristos şi al experienţei şi tradiţiei ei, doar parţial notată şi cristalizată în Sfânta Scriptură. Acest lucru ni-l mărturisesc încă o dată toate lucrările sale, începând cu notiţele şi caietele şcolăreşti şi studenţeşti păstrate, până la ultimele mari lucrări editate sau rămase în manuscris. Pur şi simplu Părintele Justin a crescut, a trăit şi a respirat în atmosfera Evangheliei şi a Sfintei Scripturi. În aceasta constă poate una din tainele iubirii sale deosebite faţă de Sfântul Ioan Gură-de-Aur şi faţă de Sfântul Apostol Pavel. În anii de seminar îşi face apariţia interesul său viu pentru problemele literaturii universale şi ale filosofiei, mai ales pentru acele probleme la care a făcut referire scriitorul de origine slavă - Dostoievski în operele sale atât de adânci. Trebuie să spunem din capul locului că în această privinţă Părintele Justin a fost asemenea Părinţilor Bisericii Ortodoxe, mai ales asemenea Sfântului Justin Martirul şi Filosoful şi Sfinţilor Vasile şi Grigorie. Prin literatura şi filosofia grecească pe care le-au cunoscut ca nimeni alţii în vremea lor, aceşti sfinţi au cunoscut din înseşi aceste opere toată nimicnicia şi deşertăciunea înţelepciunii omeneşti lipsite de Hristos, au simţit poziţia chinuită şi fără ieşire a fiinţei omeneşti în neputinţa de a ajunge până la ultimul adevăr şi sens al acestei vieţi şi al acestei existenţe şi de aceea s-au dedicat şi s-au consacrat şi mai mult lui Hristos şi atunci au mărturisit şi au propovăduit, au tălmăcit lumii şi oamenilor, au lămurit cu înţelepciune dumnezeiască unicul şi de neînlocuitul Adevăr al Evangheliei lui Hristos, ca pe o ştiinţă şi o înţelepciune izbăvitoare pentru om. După exemplul acestor Sfinţi Părinţi şi mergând pe calea lor până în timpurile noastre, şi Părintele Justin a studiat cu atenţie în tinereţe înţelepciunea universală şi filosofia... din predania omenească 13

În acest sens e foarte caracteristică o fotografie a unui coleg şi prieten de şcoală, cu o poezie scrisă pe spate, dedicată lui Blagoje. În această poezie, prietenul îl învita să “se lase de tristeţe” şi să se “bucure de viaţă”. Blagoje era un tânăr plin de viaţă şi cumpătat (“Viaţa este un rai, în esenţa sa, construită de Dumnezeu şi logos; lumea este binecuvântarea lui Dumnezeu” – va scrie într-un studiu al său timpuriu despre Dostoievski), dar dorinţele şi aspiraţiile sufletului său dornic de Hristos au depăşit graniţele şi spaţiile acestei lumi şi ale acestei vieţi cu bucuriile sale trecătoare şi cel mai adesea amare. 10

(Coloseni 2, 8), atât filosofia clasică greacă, cât şi cea mai nouă şi contemporană, cea europeană şi cea slavă, astfel că în această privinţă a fost dăruit ca nimeni altul în vremurile noastre. Din toate problemele filosofice profunde şi multiple, de natură foarte sensibilă şi răsunătoare, el a simţit şi a cunoscut toate tainele şi labirinturile spiritului şi fiinţei umane în această lume şi viaţă şi totuşi, pe toate căile şi în răscrucile înfocate ale duhului şi gândului omenesc, cum singur spunea, el, asemenea Sfinţilor Părinţi, s-a menţinut ca filosof sfânt şi înţelept, adică un adevărat şi nesăţios iubitor al adevăratei şi nepieritoarei Înţelepciuni. Căci, după necruţătoarea de sine sinceritate şi iubirea de adevăr a sufletului său căutător şi doritor de Dumnezeu şi după harul dăruit de Dumnezeire, el s-a aşezat chiar de la începutul vieţii pe calea unică, salvatoare şi dreaptă – calea Adevărului însuşi, care duce şi introduce în Viaţa Veşnică şi acesta este numai Domnul Hristos, Omul-Dumnezeu – Calea, Adevărul şi Viaţa, unicul Iubitor de oameni şi unicul Mântuitor al omului. De aici s-a aprins în tânărul Blagoje o iubire atât de puternică către Domnul nostru Hristos, iubire care a ars în inima sa fără încetare, până la ultima suflare a vieţii sale pământeşti. Confesiuni şi mărturii minunate ale acestei iubiri nesfârşite pentru Mântuitorul Hristos găsim în toate lucrările şi scrierile sale, dar incomparabil mai mult am văzut şi am trăit acea iubire a lui pentru Hristos în el însuşi în cursul vieţii şi în faptele sale. Interesul tânărului Blagoje şi mai târziu al tânărului monah Justin pentru Dostoievski şi pentru alţi titani ai gândirii umane şi ai tragicei ei problematici a apărut la el, înainte de orice, din proprii iniţiative interioare. Într-un anume sens, Dostoievski a fost într-adevăr “învăţătorul şi călăul” său, cum singur spunea, dar aceasta tocmai pentru că amândoi s-au găsit şi s-au întâlnit în legătură cu aceleaşi probleme veşnice şi pentru că amândoi doar în Hristos au găsit şi au descoperit şi au trăit rezolvarea chinuitoarelor lor probleme, unica ieşire salvatoare din toate fundăturile şi din tragismul vieţii omeneşti. Părintele Justin a trăit drama umană a lui Dostoievski ca pe propria sa dramă, adică drama de neînlăturat şi de neocolit a oricărei fiinţe omeneşti şi pentru că Dostoievski a pornit pe urmele Domnului ca un prooroc şi apostol ortodox contemporan, tânărul Blagoje a pornit pe urmele lui Dostoievski în acest sens, mai mult ca tovarăş de drum al acestuia, pe calea spre veşnicul Emaus, pentru că pe acel drum sigur se întâlneşte şi se alătură omului Blândul şi Înviatul Domn Hristos, ca mai demult lui Luca şi Cleopa, şi i Se descoperă în ardoarea inimii prin credinţă şi iubire, prin frângerea pâinii vieţii şi prin gândul veşnic14. Însă ar fi greşit să exagerăm influenţa lui Dostoievski asupra tânărului Blagoje - Justin, ca şi influenţa oricărui alt scriitor, filosof sau teolog universal (ca de exemplu a lui N. Florenski). Pur şi simplu pentru că ştim sigur şi cu certitudine despre o influenţă cu mult mai mare şi mai hotărâtoare şi mai durabilă asupra personalităţii lui, şi aceasta din anii tineri de teologie şi până la capătul vieţii, influenţă pe care nici nu trebuie să o numim astfel, ci paternitate duhovnicească şi naştere, renaştere şi întruchipare spirituală, formare după chipul şi asemănarea lui Hristos, asemeni celei despre care le vorbeşte Apostolul Pavel copiilor săi duhovniceşti: O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi! (Galateni 4, 19). Aceasta este influenţa şi paternitatea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, mai ales a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, a Sfântului Macarie Egipteanul, a Sfinţilor Atanasie cel Mare şi Vasile cel Mare, a Sfântului Isaac Sirul şi a Sfântului Simeon Noul Teolog. Ei, şi pe lângă ei desigur şi toţi ceilalţi sfinţi şi sfinţiţi de Dumnezeu, au fost pentru Blagoje - Justin conducători şi dascăli permanenţi, cu nimic mai prejos şi nici altfel decât Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti, a căror descriere a vieţii lui Hristos o citea el zilnic în Sfânta Scriptură. Aceşti sfinţi au fost întruchiparea vie a lui Hristos; viaţa şi chipul lui Hristos, practic, în fapte, ei le-au purtat şi le-au arătat în sufletul lor şi în întreaga experienţă de viaţă şi în faptele lor. Prin aceasta au dezvăluit şi au arătat fiecărei fiinţe omeneşti sincere în căutarea ei că unica şi singura taină a personalităţii umane este: Omul-Dumnezeu Iisus Hristos. De aceea tânărul Blagoje a pornit pe urmele lor cu toată inima sa dornică de dumnezeire şi cu tot sufletul, cu tot trupul şi fiinţa sa dornice de Hristos, pentru că în ei a găsit şi a descoperit preapreţiosul şi veşnic viul chip al lui Hristos. “În fiecare sfânt, va scrie el mai târziu (în prefaţa la Viaţa Sfântului Sava, personalitate de asemenea de o importanţă hotărâtoare pentru imaginea şi calea sa în viaţă), Domnul 14

Acest lucru ni-l mărturiseşte şi prima şi a doua carte a Părintelui Justin despre Dostoievski, căci aceste cărţi reprezintă întradevăr, cum deja s-a observat pe bună dreptate, nu numai introducerea în Dostoievski, ci mai mult, “introducerea în înţelegerea ortodoxă o lumii şi a vieţii”, “propovăduirea înflăcărată a ortodoxiei şi chemarea către Biserică şi credinţă”, chemarea la fapta ortodoxă a izbăvirii adevărate şi veşnice întru Hristos Omul-Dumnezeu. (A se vedea recenzia primului studiu al Părintelui Justin “Despre religia şi filosofia lui Dostoievski”, făcută de teologul rus Lev Zander în revista Calea, Paris, nr. 8, 1927, pp. 149-153). 11

Hristos este tot şi toate şi în sufletul lor, şi în conştiinţa lor, şi în inima lor, şi în viaţa lor, şi în lucrul lor. Aceasta şi este psihologia şi antologia sfinţeniei în general, şi a fiecărui sfânt în parte.” “De aici, adaugă el mai departe pentru sine, şi creştinul din ziua de azi poate fi un creştin adevărat numai dacă va fi condus de sfinţi zi de zi.” Tânărul şi de Hristos iubitorul Blagoje, ca şi monahul Justin de mai târziu, s-a abandonat în întregime spre conducerea zilnică de către sfinţii lui Hristos, mai ales de către Sfântul Ioan Gură-de-Aur pe care l-a iubit neobişnuit de mult şi căruia i s-a rugat permanent cu o sinceritate şi cu o duioşie copilărească. Iată doar unele din sentimentele de dragoste şi evlavie faţă de Sfântul Ioan Gură-de-Aur: “Sentimentul unei milostive apropieri a Sfântului Ioan faţă de mine păcătosul. Îmi zboară sufletul către el prin rugăciune: milostiveşte-mă cu mila ta; învredniceşte-mă să făptuiesc faptele tale. Seninătatea cerului îmi pătrunde sufletul şi mă cuprinde bucuria că-l am pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur” (notă din Jurnalul anului 1923). Sau aceasta: “Scumpe Părinte Gură-de-Aur, fiecare gând la tine e pentru mine sărbătoare şi bucurie, şi rai, şi extaz, şi ajutor, şi însănătoşire, şi înviere… Sfântul Ioan este zorii veşnici ai sufletului meu şi ai întregii Biserici Ortodoxe. El e personalitatea mijlocitoare cea mai dragă; el e cea mai expresivă limbă dată de Dumnezeu, a pământului către cer, cu care pământul exprimă cerului oftatul său, bolile sale, speranţele sale, rugăciunile sale”. Neîndoielnic există unele taine ascunse în viaţa Părintelui Justin, în legătura sa cu Domnul Hristos, mijlocită de Preasfânta Maică a Domnului şi de Sfântul Ioan Gură-de-Aur. (Şi Sfântul Sava al sârbilor, încă de tânăr, după Preasfânta Maică a Domnului cel mai mult l-a iubit pe Sfântul Ioan Gură-deAur şi lui i-a ridicat prima biserică, aşa cum şi Părintele Justin i-a ridicat hram Sfântului Ioan Gură-deAur, sau mai bine zis lui Hristos care a trăit în acest Sfânt şi prin care a lucrat şi vorbit). O arătare a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, mult mai târzie, în visul Părintelui Justin, ne dovedeşte o parte a acelei intime, spirituale şi sfinţite taine; ne-a rămas un înscris despre aceasta (în Micul Molitfelnic portabil al său) ca o mărturie personală a Părintelui Justin: “În ajunul prăznuirii Sfântului Prooroc Ieremia, 1/14 mai 1955, la miezul nopţii, la Leskovac, l-am văzut în vis pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, într-o minunată mantie de aur arhierească, cu o scumpă Evanghelie de aur în mâini, vine către mine, eu alerg în întâmpinarea lui, cad la picioarele lui, îi sărut poala şi picioarele, el îmi pune Sfânta Evanghelie pe cap şi citeşte. Când termină de citit, eu îl întreb cu bucurie ce-a citit. El îmi răspunde: “Din Evhologhion-ul meu”. Încântare, o bucurie de neexprimat în suflet. M-am trezit în această stare bună. Şi am rămas mult timp cu acest extaz al bucuriei şi cu această încântare de nespus15. Astfel, acest doritor de dumnezeire şi iubitor de Hristos, înaintea altor conducători şi dascăli, a fost condus şi călăuzit, luminat şi îndrumat şi, în final, adus şi dăruit lui Hristos-Dumnezeu de către sfinţii lui Dumnezeu faţă de care a nutrit atâta iubire şi cinstire încât le-a închinat întreaga sa viaţă, studiind şi propovăduind credinţa lor şi experienţa şi bunavestire a lui Hristos şi scriind şi traducând vieţile şi faptele lor, ştiinţa lor ortodoxă dată de Dumnezeu şi teologia. De aceea, le-a urmat exemplul înaintea tuturor celorlalţi şi a crescut şi s-a dezvoltat sub influenţa şi îndrumarea lor duhovnicească. De aceea le-a devenit apropiat şi asemenea, pentru că încă din tinereţe a intrat în binefăcătoarea comuniune a rugăciunii cu ei şi de atunci şi-a petrecut întreaga viaţă împreună cu toţi sfinţii, cum învăţa în toată vremea Apostolul Pavel (Efeseni 3, 18) şi cum recomanda tuturor16. Această comuniune a sa cu sfinţii lui Hristos şi, prin ei şi cu ei, cu Mântuitorul Hristos, a realizat-o tânărul Blagoje, mult mai concret, ceva mai târziu, în ansamblul anumitor evenimente care s-au petrecut când a terminat studiile la Seminar. Aceste evenimente au fost poate decisive pentru calea lui în viaţă, deşi este mai bine şi mai corect spus că ele doar au ajutat să se realizeze lucrul pe care şi-l dorea cu ardoare şi ceea ce dorea în adâncul sufletului. Fiindcă, deşi Dumnezeu vorbeşte oamenilor prin evenimente, totuşi în viaţă şi în istoria fiecărui om este decisivă taina intimă a fiecărei personalităţi în parte, de care ştie doar atoateştiutorul Duh Dumnezeiesc şi întrucâtva duhul omenesc. 15

Asemenea acestei întâmplări, dar fără o legătură directă, există o mărturie a unui fiu duhovnicesc al Părintelui Justin, care în toamna lui 1966 a avut următoarea apariţie în vis: îl vede pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur în chilia Părintelui arhimandrit Justin ; Părintele arhimandrit face mătănii, iar Sfântul Ioan îl binecuvântează şi spune: “Aceasta este pe placul meu”. 16 În această privinţă, cel mai caracteristic este textul Prefeţei şi Postfeţei la Vieţile sfinţilor (din 1954 şi 1962), neobişnuit de consistent, cu multe elemente biografice. Mult înainte de acest text, încă de la finele anului 1922, a cerut introducerea Vieţii sfinţilor ca obiect regulat de studiu la teologie (vezi Viaţa creştină nr. 3/1923). A fost, înainte de toate, omul Bisericii lui Hristos, iar ea a însemnat pentru el trăirea sfântă şi sobornicească cu toţi Sfinţii, între care Hristos este Întâiul Născut, “Întâiul Născut între mulţi fraţi”. 12

Blagoje a fost un băiat cu o fire vioaie şi temperamentală. A fost şi a rămas ager şi sprinten nu numai în copilărie, ci şi până la capătul vieţii. În copilărie, spun colegii lui de şcoală, alerga iute ca un iepure, era mai iute decât toţi colegii lui. Ca tânăr seminarist, juca la horă, iar când a devenit monah făcea mii de mătănii mari, fără întrerupere şi fără a obosi. Ca profesor la Seminar mergea pe coridoare parcă neatingând pământul şi intra în clasă repede, ca înaripat 17 . Până cu câţiva ani mai înainte de moarte, era la fel de vioi şi de viguros, iute în mişcare şi în facerea mătăniilor, chiar şi când ţinuse post zile întregi şi era slăbit din cauza nemâncării. Vioiciunea spiritului său şi o tinereţe interioară trainică s-au reflectat şi în trupul său şi în comportament de-a lungul întregii vieţi. Atât de vioi şi temperamental în tinereţe, Blagoje, ca şi toţi copiii din lume, a făcut şi unele năzbâtii copilăreşti, dar întotdeauna cu naivitate şi fără răutate. Ştia să se şi supere, uneori se întâmpla să se şi certe, dar întotdeauna supărarea era de scurtă durată. Întotdeauna a fost primul care s-a stăpânit imediat şi primul care a cerut scuze unui coleg sau prieten, chiar dacă nu era el însuşi vinovat. La înfăţişare era frumos şi foarte distins, întotdeauna îngrijit şi curat; nobleţea sufletului se reflecta asupra-i şi pe dinafară. În tinereţea lui de la Vranje multe fete îşi doreau ca el să le ceară mâna, iar una dintre ele, foarte frumoasă şi bogată, chiar a insistat prin părinţii ei şi ai lui să se mărite cu el. Aceasta s-a întâmplat în ultimii ani de studii la Teologie, aşa că părinţii lui începuseră să se gândească la căsătoria fiului lor cum termină studiile. Ca tânăr, dar şi mai târziu ca om matur, monah şi duhovnic, a fost întotdeauna deschis faţă de toată lumea; se apropia cu sinceritate şi dragoste de fiecare fiinţă şi creatură a lui Dumnezeu, „de la floare şi furnică până la om şi heruvim”, cum îi plăcea lui însuşi să spună şi acest comportament al său probabil că i-a insuflat fetei anumite speranţe legate de dragoste şi căsătoria cu el. Şi totuşi Domnul i-a încălzit inima tânărului Blagoje cu o altă iubire, iubirea pentru o viaţă de fapte şi de feciorie, asemeni atâtor Sfinţi Feciori şi el s-a supus dorinţei de a duce o viaţă monahală. La aceasta l-a determinat în final şi moartea tragică a fratelui său Stojadin, care s-a petrecut în această perioadă 18. Moartea fratelui iubit a fost ceea ce în final l-a decis să ţină seama de tainica sa dorinţă, ascunsă până atunci în inima tânărului Blagoje al lui Hristos: tânărul de 18 ani a spus atunci deschis tuturor că-şi va dedica viaţa lui Hristos ca monah, pentru a fi mai strâns unit cu El şi astfel să fie cât mai aproape de fratele său. Niciodată mai târziu nu s-a clintit în ferma sa hotărâre. Văzând totuşi că fata pomenită mai înainte încă mai spera să se mărite cu el, îi spune atunci deschis că nu are ce aştepta şi să se mărite, fiindcă altfel pierde vremea, ceea ce fata a şi făcut. Când au aflat părinţii de hotărârea sa fermă de a se călugări, mai ales când Blagoje, terminând în iunie 1914 ultima clasă de teologie, s-a decis ca imediat să accepte tunderea în monahism, au făcut tot ce au putut pentru a-l împiedica. S-au dus la episcopul de Niš, au scris o scrisoare lui Dimitrie – Mitropolitul Belgradului, şi i-au rugat pe amândoi şi au implorat ca Blagoje să nu fie călugărit. Mitropolitul a promis părinţilor şi, pentru că în acea vreme, în august 1914, s-a măritat şi sora Stojna, nu s-a ajuns la călugărire. Curând după aceea, la o săptămână după căsătoria surorii sale, a izbucnit războiul Austriei contra Serbiei, adică Primul Război Mondial, şi toţi tinerii au fost chemaţi la oaste şi a fost mobilizată şi generaţia lui Blagoje Popovici. Ca seminarişti, împreună cu colegii săi de clasă a fost repartizat la detaşamentul sanitar de pe lângă spitalul militar din Niš (“Turnul de cranii”). De cum a intrat în armată a scris o scrisoare mişcătoare şi detaliată părinţilor, din bivuacul de la Niš, în care le comunică faptul că este ferm decis să trăiască doar pentru Hristos şi îi roagă să-l 17

Unul dintre elevii săi de atunci ne relatează o astfel de întâmplare: În clasa lor de la seminarul din strada Karlovačka intră într-o zi la oră Părintele Justin, parcă purtat de vânt. Deschide uşa în grabă şi, cu catalogul în mână, într-o clipită sare până la catedră pur şi simplu. La aceasta, un seminarist din ultima bancă pe nume Šušović, din împrejurimile localităţii Vlasotinac, zice: “E-te-te, uşurel, consătene!”. Se spune că Părintele Justin, auzind acestea, şi-a îndreptat ţinuta şi a zâmbit larg, spunând blând: “Ei, tu, Šušović!”. De altfel, Părintele Justin nu-l iubea numai pe consăteanul său Šušović, ci şi pe fiecare elev al său, chiar şi când uneori era aspru pentru binele lor. Despre dragostea lui pentru elevii săi mărturiseşte şi următoarea notă scurtă din jurnalul său (la Ziua Crucii, anul 1925): “Doi elevi au părăsit şcoala noaptea, lăsându-mi o scrisoare mişcătoare; la utrenie, ţinând slujba, am plâns mult după ei. Ce greu e să conduci pe alţii prin viaţă, dar e şi mai greu să te conduci pe tine”. 18

Stojadin era atunci student la Drept în Belgrad. Întorcându-se cu prietenii din Belgrad la Vranje, pe 1 iunie 1912, în apropiere de Vranje, în dreptul satului Kumarev, lângă Vranjske Banje, unde era moşia familiei, s-a aplecat în afară şi cumva într-un mod ciudat a căzut din tren, lovindu-se cu capul de podul de fier şi murind pe loc. A fost înmormântat în cimitirul din Vranje la biserica Šapranačka, unde a fost înmormântat mai târziu şi tatăl lor, Spiridon, (1 ianuarie 1939) şi mama Anastasia (28 ianuarue 1945). 13

binecuvânteze pentru a putea deveni monah. Temătorul de Dumnezeu Blagoje a făcut aceasta pentru că îşi iubea mult părinţii şi fiindcă nu dorea să-i întristeze din nou atât de repede după moartea fratelui. Ca urmare, părinţii au trimis rapid la el pe sora lui şi pe ginerele lor ca să-l viziteze şi să-l facă sub orice formă să renunţe la călugărie, ceea ce Blagoje le-a şi promis provizoriu. Promisiunea făcută nu însemna nimic altceva decât o renunţare de moment la primirea tunderii în monahism, o renunţare exterioară, în timp ce, în interiorul său, Blagoje era deja monah al lui Hristos. Deja de atunci se vedea şi în exterior o schimbare bruscă, o oarecare retragere în sine şi o predispoziţie pentru rugăciunea tăcută, astfel că rudele şi cunoscuţii s-au mirat de ceea ce se întâmplă cu el. Există şi anumite semne care arată că în această perioadă a trăit o oarecare schimbare şi o renaştere a sufletului, care a lăsat asupra lui o urmă de neşters, pentru că începând de atunci întreaga sa viaţă a luat asupra lui fapte mari, mai ales de post şi rugăciune, aşa cum se va vedea mai departe. Îngrozitoarea tragedie a războiului care cuprinsese întregul popor sârb nu l-a ocolit nici pe Blagoje. Ca sanitar în slujba răniţilor şi bolnavilor a împărtăşit durerea şi suferinţa poporului său, pentru ca la finele anului 1914 să fie el însuşi cuprins de o cumplită boală, tifos exantematic, ce bântuia atunci armata sârbă vlăguită şi poporul trecut prin chinuri şi suferinţe19. Prin mila lui Dumnezeu, el a trecut peste momentele critice ale acestei boli mortale 20 şi a fost lăsat să plece acasă pentru câteva zile ca să se întremeze puţin. La 8 ianuarie 1915 se afla deja din nou la datorie ca sanitar la Niš şi aici rămâne până la retragerea armatei sârbe spre Kosovo şi apoi prin Albania. În acest timp, cât dura războiul, cu unele schimbări în bine, a existat intenţia guvernului sârb şi mai ales a Mitropolitului sârb Dimitrie, următorul prim Patriarh de după refacerea Patriarhiei Sârbe, ca tinerii teologi să fie feriţi de masacru şi să fie trimişi din Niš în Rusia, la Academia Duhovnicească la studii, pentru ca la sfârşitul războiului să fie de mai mult folos poporului lor 21. Între timp, această intenţie nu a fost atunci realizată, pentru că în curând s-a ajuns la retragerea generală a întregii armate sârbeşti spre gloriosul şi tristul Kosovo şi apoi mai departe, peste Albania stâncoasă şi de nestrăbătut, până la Skandar şi Karfu. Şi Blagoje Popovici a trecut atunci pe drumul spinos de la Peć până la Skandar, cu grupa formată din colegii săi de şcoală şi din sanitari (direcţia lor de marş era prin Rožaja şi o parte din Muntenegru). Cum au supravieţuit acelui drum într-adevăr de Golgota, drum pe care, în carsturile muntelui Prokletije şi în ceilalţi munţi greu de străbătut, în mijlocul iernii, drum al bolilor şi foametei, şi-au lăsat oasele aproape 100 000 de ostaşi sârbi, ne-o arată cel mai bine această scurtă descriere a acelor albanezi exilaţi şi urgisiţi, scrisă de un martor ocular – trimisul francez de atunci în Serbia, Auguste Bop, care el însuşi s-a retras atunci prin Albania spre Skandar. “Toţi erau - scrie acest martor ocular - istoviţi până la ultima limită: adevărate cadavre mişcătoare. Umblau greu, slăbiţi şi palizi, cu ochii trişti. Marşul lor jalnic se prelungea de zile întregi prin ploaie şi noroi. Nici o plângere nu ieşea din buzele acestor oameni care suportaseră de toate; parcă goniţi de soartă, ei mergeau în tăcere; totuşi, uneori se putea auzi cum spun – pâine!; acesta era singurul cuvânt pe care mai aveau putere să-l rostească. Majoritatea nu gustaseră nimic de câteva zile; iar în taberele unde s-au adunat, în apropierea oraşelor (la Skandar), în adăposturile de ploaie, zăpadă şi ger – guvernul abia avea să le dea o sărmană porţie de pâine”22. După asemenea chinuri şi suferinţe, pe Golgota întregii Serbii şi a Albaniei, Blagoje şi tovarăşii săi de drum au ajuns în oraşul Skandar în ajunul Sfântului Nicolae (sărbătoarea familiei sale în cinstea patronului lor duhovnicesc) în anul 1915. După odihnă şi după oarecare întremare, dornicul de Hristos Blagoje s-a adresat acum Mitropolitului Sârb Dimitrie, care plecase de asemenea din Serbia cu guvernul sârb şi cu armata, cu rugămintea ca măcar acum să-l călugărească. Fiindcă, spunea el: “Acum mă puteţi călugări nestânjenit, acum nu sunt aici părinţii mei. Cine ştie dacă ne vom mai vedea în viaţă. Lor le va face plăcere doar să audă că sunt viu, dar că sunt sau nu monah, ei nu-şi vor pune problema”. La astfel de 19

Grozăviile acestei boli sunt descrise cutremurător de scriitorul Dobrica Ćosić în a treia carte a romanului său istoric Vremea morţii. El descrie în general starea gravă a bolnavilor din spitalul din Valjevo. Însă Spitalul Central era la Niš. 20 “Te felicit pentru că ai scapăt cu bine de boală” – îi scrie într-o carte poştală (datată 24 februarie 1915) prietenul său din Belgrad, sergentul major Vučković. 21 Se pare că au fost intenţii ale unor comandanţi ca şi această grupă de seminarişti să fie trimisă pe front, ca detaşament de elevi, dar înţeleptul preşedinte al guvernului sârb – Nikola Pašić, nu a dat voie ca “popişorii mei - cum spunea el - să piară aşa repede, căci vor fi strict necesari poporului după război”. 22 Luate din cartea lui P. Opačić, Frontul de la Salonic, Belgrad, 1978, p. 47. 14

insistenţe, Mitropolitul i-a dat binecuvântarea, şi arhimandritul Venijamin, următorul episcop de Braničevo, l-a călugărit pe el şi pe colegul său Milan Đorđević (mai târziu episcopul Irineu Dalmatinul) în ajun de Sfântul Vasile cel Mare 31 decembrie/1 ianuarie 1915/1916, în biserica ortodoxă din Skandar. Prin călugărire, Blagoje a luat numele Sfântului Mucenic şi Filosof Justin, prin care şi-a manifestat dubla dorinţă ascunsă a sufletului său iubitor de înţelepciune şi dornic de Hristos: să fie filosof al Sfântului Duh, asemenea sfinţilor înţelepţi ai lui Hristos, cum a fost şi Sfântul Justin Filosoful, şi în acelaşi timp să fie martor-mucenic al lui Hristos în această lume şi-n această viaţă (deoarece cuvântul grecesc μα’ρτνς – mucenic - înseamnă înainte de toate: a fi martor loial, martor până la moarte, martor care e gata să-şi confirme mărturia cu viaţa sa). Că monahul Justin a devenit într-adevăr filosoful Justin, adică iubitor al adevăratei înţelepciuni dumnezeieşti – a Domnului Hristos, ştim aceasta şi de aceasta s-a putut convinge oricine l-a cunoscut mai îndeaproape. Căci fiind din fire iubitor de înţelepciune - filosof, el a şi fost întreaga viaţă filosof, rămânând întotdeauna sensibil şi deschis problemelor filosofice esenţiale (lucru confirmat şi prin lucrările sale Abisuri filosofice şi Filosofia ortodoxă a Adevărului). Numai că filosofia sa, punând ca bază smerenia (ca şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care spune: “Temelia filosofiei noastre – creştine – este smerenia”, căci “fără aceasta adevărul e orb”), a depăşit filosofia... din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii (Coloseni 2, 8) şi a devenit “filosofia după Hristos” – filosofia, nu după om, ci după Dumnezeu-Omul, înălţându-se din minte şi din suflet în rugăciune şi rostire de slavă, înaintea lui Dumnezeu. De aceea spunea mereu: “Vai de orice gând al meu care nu se înalţă, nu se transformă în rugăciune”. Iar faptul că monahul Justin a devenit mucenic după dorinţă şi intenţie, e adevărat că nu mucenic al sângelui, ci mucenic al conştiinţei, cum numesc Sfinţii Părinţi viaţa monahală, ca totală apropiere de Hristos pentru deplina unire cu El, şi ne-am încredinţat şi de aceasta de asemenea, şi aceasta ne mărturiseşte fapta sa eroică de autorenunţare şi viaţa smeririi în sine înaintea lui Hristos23. Nu a fost uşor să-l aduci pe Blagoje, pe Justin spre urmarea smereniei lui Hristos-Dumnezeu, dar el a făcut aceasta cu bucurie, ca patriarhul Avraam cu singurul lui copil, ca marele Pavel cu Saul al său. La scurt timp după călugărire, Mitropolitul Dimitrie a obţinut de la guvernul sârb, iar acesta de la aliaţi, aprobarea ca grupa celor mai tineri şi mai talentaţi teologi să plece din Skandar în Rusia, la studii, pentru că s-a chibzuit la viitorul ţării şi al poporului. Şi într-adevăr, au pornit la drum din Skandar spre Petrograd (ianuarie 1916): monahul Justin, Irineu Đorđević, Dušan (Ioan) Stojanović şi Pavle Jevtić. Au fost transportaţi până la Bari cu un vapor italienesc vechi, de aici, cu trenul prin Paris, au ajuns la Londra unde îi aştepta ieromonahul Nicolae (Velimirovici), care le propune să şi rămână aici, simţind deja cunoscutele tulburări din Rusia. Ei totuşi ţin cont de binecuvântarea Mitropolitului şi, trecând prin Norvegia, Suedia şi Finlanda, ajung la Academia din Petrograd (unde în acea vreme se afla ca student singhelul Damaschin, următorul mitropolit al Zagrebului 24. La Petrograd intră la Academie - studii la zi. După câteva luni, trei dintre colegii lui Justin părăsesc Rusia şi trec în Anglia, în timp ce el rămâne acolo până în iunie 1916. În acest timp relativ scurt, el a cunoscut bine şi a îndrăgit şi mai mult Rusia pravoslavnică, nu mai puţin ca pe propria patrie Serbia sau Grecia ortodoxă vecină. Iubirea sa ortodoxă, sobornicească şi universală pentru toţi ortodocşii, mai ales pentru fraţii ruşi şi greci, a fost şi a rămas pe viaţă una dintre caracteristicile sale principale. Întreaga sa viaţă s-a rugat la fel pentru toţi ortodocşii, cu deosebire pentru fraţii greci şi ruşi, dar prin aceasta nu a iubit mai puţin poporul său sârb. Dumnezeu i-a dat posibilitatea să cunoască la faţă locului şi Rusia şi Grecia ortodoxă, cum vom vedea mai departe, şi de aici el s-a smerit cu iubire în faţă ortodoxiei sfântului Bizanţ şi a sfintei Rusii, şi astfel a preţuit şi a iubit aşa cum trebuie şi sfânta sa Serbie ortodoxă. În Rusia, Părintele Justin a avut ocazia să studieze nu numai teologia ortodoxă rusă, care până la revoluţie a fost într-adevăr la o înălţime de invidiat, şi să citească în original nu numai pe Dostoievski şi 23

Deşi toată viaţa şi-a dorit tainic şi chiar s-a pregătit să sufere pentru Mântuitorul Hristos, Părintele Justin a cunoscut cu sobrietate acea regulă înţeleaptă şi smerită a muceniciei, pe care Sfântul Grigorie Teologul o formulează cu următoarele cuvinte: “Regula muceniciei este: nici singuri după voia noastră să nu ne aruncăm în suferinţă, uşurându-i astfel chiar pe călăi şi pe cei mai slabi de credinţă; însă nici când suntem chemaţi la suferinţă să nu fugim şi să o negăm. Căci, pe cât prima arată aroganţă, pe-atât cea de-a doua dovedeşte frică”. În viaţa sa creştinească Părintele Justin nu a fost niciodată nici arogant, nici fricos. Nu a provocat suferinţa, dar când a dat peste ea s-a bucurat. Şi ştim că nu puţin a suferit în cursul vieţii sale creştineşti, drepte şi corecte. 24 Tradiţia trimiterii de seminarişti sârbi la Academie în Rusia era veche deja de câteva veacuri. Puţin mai înainte a studiat la Petrograd colegul mai mare al Părintelui Justin de la teologie – singhelul Demosten (Ilić), cu care a şi corespondat şi despre care a spus că a învăţat multe lucruri bune de la el la Seminarul din Belgrad. Mai târziu s-a rugat pentru el în mod deosebit la Sfintele Liturghii şi asta până la capătul vieţii. 15

alţi scriitori ruşi, ci înainte de toate şi mai mult de atât: să cunoască sufletul ortodox al poporului rus, să cunoască raiul şi iadul lui, cum spunea el însuşi mai târziu 25. Să cunoască, înainte de toate, lucrurile sale sfinte şi pe sfinţii ei. Desigur, din acele vremuri provine şi marea lui iubire pentru Sfântul Serghie de Radonej, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Ioan de Kronştadt şi pentru mărturisitorii de mai târziu: patriarhul Tihon, mitropolitul Antonie şi alţii. Pentru el era clar încă de pe atunci că a cunoaşte un popor şi credinţa şi sufletul său, înseamnă a-i cunoaşte sfinţii, căci adevărata ortodoxie constă în iluminare, în purtarea Duhului, în dobândirea Sfântului Duh şi în aceasta se află ţelul vieţii omeneşti pe pământ, aşa cum a dovedit prin propria experienţă Sfântul Serafim de Sarov, care i s-a şi arătat Părintelui Justin într-o perioadă târzie a vieţii26. Dar, din cauza cunoscutelor evenimente furtunoase de atunci, Părintele Justin nu a putut să rămână mai mult timp în Rusia şi, în iunie 1916, trece în Anglia, unde ieromonahul Nicolae îl primeşte şi-l cazează într-unul din Colegiile Oxfordului (au locuit la St. Stephen’s House, în casa cedată studenţilor sârbi, care atunci erau în număr mare în Anglia). Aici, ca student din afara Colegiului, a urmat cursurile de Teologie la zi (8 semestre, din noiembrie 1916 până în mai 1919), susţinând regulat toate examenele şi, în afară de aceasta, citind şi studiind mult (acest lucru îl dovedesc şi anumite caiete păstrate şi cărţi transcrise ale sale27). La finalul tuturor acestor studii, el nu a primit totuşi o diplomă, pentru că nu i-a fost acceptată lucrarea de doctorat pe care o elaborase între timp din Dostoievski (“Filosofia şi religia lui F. M. Dostoievski”). Şi iată de ce. Părintele Justin a călătorit şi în alte zone ale Angliei, a ascultat profesori renumiţi, a citit în cele mai bune biblioteci şi, mai ales, a cunoscut la faţa locului pe omul european din Apus, sufletul lui şi filosofia lui de viaţă. Pătrunzând în cultura europeană până în profunzimile ei, el – cu inima şi mintea ortodoxului răsăritean, nu a putut să o accepte fără criticile radicale şi necruţătoare la adresa antropocentrismului său. Cine l-a cunoscut sincer, cât de puţin, pe blândul Părinte Justin, nu numai prin cărţi, ci mai ales personal, a putut simţi şi înţelege de ce a subliniat el, atât şi astfel, existenţa profundei diferenţe, chiar contradicţii de neîmpăcat, între înţelegerea ortodoxă a Evangheliei, a vieţuirii ortodoxe binecuvântate în învăţătura lui Hristos Omul-Dumnezeu şi cultura apuseană umanistă şi hoministă, cum spunea el însuşi. Adică antropocentrismul apusean în diversele lui manifestări: în ştiinţă, în filosofie, teologie, ecleziologie, civilizaţie, cultură. El nu s-a împotrivit învăţăturii şi ştiinţei apusene ca atare, cât raţionalismului ei sec şi distructiv pentru om, pentru că îl închide în sine şi doar în lumea şi în viaţa această. Nu mai puţin de atât s-a împotrivit şi “misticii” Orientului Îndepărtat, pentru că şi ea este de asemenea ucigătoare şi dezumanizantă pentru om. Fiindcă pentru Părintele Justin omul este întotdeauna fiinţa dumnezeiesc-umană, fiinţă asemeni Domnului şi hristocentrică. Pentru că doar în Iisus Hristos Omul Dumnezeu omul este om adevărat, creat şi arătat ca atare şi de aceea acest iubitor de oameni şi de Hristos toată viaţa sa s-a luptat pentru un astfel de om adevărat în toate dimensiunile sale nemărginite şi veşnice, dumnezeieşti şi dumnezeiesc-omeneşti şi în toate şansele în aspiraţiile sale împlinite în Hristos Omul-Dumnezeu. De aici împotrivirea sa faţă de orice umanism chiar şi în cea mai bună variantă a sa. Părintele Justin făcea totul în numele teoumanismului, în numele îndumnezeirii omului. “În numele 25

În afară de studiile despre Dostoievski, începute probabil în această perioadă, mai târziu va scrie şi un număr de articole despre unii ruşi remarcabili, dintre care am evidenţia aici pe acela din 1939: "Despre raiul sufletului rusesc”, dedicat Sfântului Ioan din Kronştadt. 26 Această arătare a Sfântului Serafim s-a petrecut într-o noapte de septembrie a anului 1936, în următoarele împrejurări: Sfântul Serafim îi apare în vis îmbrăcat în odăjdii preoţeşti, iar Avva îi vine în întâmpinare şi-şi întinde braţele în dorinţa de a-l atinge. La aceasta, Sfântul Serafim se îndepărtează liniştit. “Din cauza aceasta, sufletul mi-a fost şi bucuros şi trist: bucuros pentru că l-am văzut, trist pentru că a dispărut aşa repede” - nota undeva Părintele Justin. Notând acestea, noi considerăm ca această apariţie a Sfântului Serafim în visul Părintelui Justin a fost doar o chemare spre noi fapte şi virtuţi. De altfel, Părintele Justin a scris mai târziu o minunată lucrare, Viaţa Sfântului Serafim, unde a introdus şi cunoscutul discurs “Despre scopul vieţii creştineşti” (tradus mai înainte de Episcopul Nicolae şi publicat de Părintele Justin în Viaţa creştină, nr 10 şi 12/1924). 27 Deşi niciodată nu a fost un om “de birou”, Părintele Justin a citit mult încă din copilărie. Din pomenitele caiete şi notiţe se vede că la Oxford a citit mult, în primul rând pe Sfinţii Părinţi şi din răsărit şi din apus, atât pe monahii nevoitori, cât şi pe marii Părinţi teologi, pentru că experienţa – şi a unora şi a altora - este absolut aceeaşi. Apoi a citit cele mai bune studii teologice ale vremii şi opere din filosofie, istorie, literatură şi chiar şi poezie. De atunci deja stăpânea şase limbi străine, clasice şi moderne. Pe de altă parte însă, tot ce a citit şi a notat, mai ales în legătură cu studiul despre Dostoievski, în treacăt a şi comentat folosindu-se de Sfânta Scriptură, mai ales de scrierile Sfântului Apostol Pavel. Şi desigur, mai mult decât orice, s-a rugat. 16

omului adevărat, noi rămânem alături de Omul-Dumnezeu”, va scrie şi va mărturisi el. Fiindcă, “lupta ortodoxă pentru omul lui Dumnezeu (îndumnezeit) este în realitate lupta pentru om”, pentru omul dumnezeiesc şi îndumnezeit, nu înstrăinat de sine, ci adus în Hristos până la cea mai de sus slavă şi cinstire, şi blândeţe, şi desăvârşire. Este evident că aici Părintele Justin a fost înainte de toate ucenicul Apostolului Pavel şi al Apostolului Ioan şi ucenicul Sfinţilor Părinţi Ortodocşi, a căror învăţătură şi binefăcătoare experienţă referitoare la tragica fundătură a omului egocentric, supus greşelii şi nerenăscut duhovniceşte, a încercat-o amar asupra-şi şi a trăit-o, tot aşa cum, la fel, în sine a încercat şi a trăit experienţa binefăcătoare a însănătoşirii şi izbăvirii omului din robia păcatului şi a morţii prin binefăcătoarea renaştere, metamorfoză şi îndumnezeire în Hristos Dumnezeu. Taina izbăvirii omului în Hristos Dumnezeu el a trăit-o nu ca pe o cârpire şi o simplă îmbunătăţire a omului vechi, aşa cum învaţă şi propovăduieşte creştinismul apusean, cel romano-catolic şi protestant, ci ca o nouă viaţă radicală a noului om întru Dumnezeu. În această privinţă, el a găsit în Dostoievski numai confirmarea sa personală a înţelegerii trăirii omului, aşa cum o prezintă ortodoxia răsăriteană. De aceea, în ultimul capitol al menţionatei sale disertaţii despre Dostoievski a făcut o critică aspră umanismului apusean şi antropocentrismului, mai ales celui romano-catolic. Profesorii englezi au cerut însă să schimbe acele teze ale sale, dar Justin nu ar fi fost Justin daca ar fi acceptat aceasta, de aceea a părăsit Oxfordul fără diplomă28. O întâmplare din timpul şederii Părintelui Justin în Anglia ne arată cel mai bine şi cel mai simplu în ce constă diferenţa esenţiala dintre creştinismul umanist apusean şi creştinismul ortodox dumnezeiescuman. Un tânăr monah englez, făcând cunoştinţă cu tânărul monah Justin, ciudat pentru ei toţi, l-a îndrăgit şi s-a apropiat de el. Văzând de aproape viaţa sa şi mai ales rugăciunile sale neîncetate şi lacrimile abundente – fapte care vor caracteriza viaţa Părintelui Justin până la capătul existenţei sale pământeşti - într-o zi a recunoscut sincer în faţa acestui ortodox din mijlocul Apusului: “Eu am înţeles abia acum, zice el, că la noi căinţa şi credinţa sunt altceva decât ceea ce ştim şi ce-am învăţat noi despre aceasta în Apus. Acum văd că noi în Apus nu ştim ce e aceea căinţa”. Monahul englez avea dreptate. În monahul Justin el a văzut ceea ce se vede foarte rar în Apus sau nu s-a văzut din timpuri de demult: credinţa vie şi căinţa ca temelie a vieţii evanghelice, înainte de orice altceva. Pentru că numai prin acea Evanghelie prescurtată, cum spun Sfinţii Părinţi, se curăţă şi renaşte omul şi se zămisleşte viaţa nouă în Duhul Sfânt. Părintele Justin a luat în serios şi cu stăruinţă chemarea Evangheliei mântuirii lui Hristos, ca pe o obligaţie a sa personală, ca pe o obligaţie care porneşte în primul rând de la sine însuşi, căci altfel rămâne teorie şi ştiinţă pe hârtie. Regula sa de viaţă a fost aceea pe care Sfântul Grigorie Teologul a exprimat-o prin aceste cuvinte adânci (pe care Părintele Justin le avea scrise pe prima pagină a Evangheliei sale pe care o citea zilnic): “Trebuie mai întâi să te cureţi pe tine şi apoi să-i înveţi pe alţii curăţia; trebuie mai întâi să devii tu înţelept şi apoi să-i înveţi pe alţii înţelepciunea; trebuie mai întâi să devii tu însuţi lumina şi apoi să-i luminezi pe alţii; trebuie întâi să te apropii tu însuţi de Dumnezeu şi apoi să-i aduci pe alţii la El; trebuie mai întâi să devii tu însuţi sfânt şi apoi să-i sfinţeşti pe alţii”. Începând cu anul 1919, Părintele Justin se întoarce în patria sa împreună cu grupa de teologie de la Oxford. De acum Iugoslavia era deja liberă. După un şir de ani de război şi suferinţe, acum se vede pentru prima oară cu părinţii săi, dar nu ca Blagoje, ci ca monahul Justin. Încă tânăr, dar nespus de serios pentru anii săi, melancolic, îngândurat şi trist în căinţă, le părea acum cumva ciudat şi misterios. Ca părinţi îi cunoşteau inima bună şi duioasă, dar taina acelei inimi nu o puteau înţelege acum. În această perioadă era iubitorul de rugăciune îndelungată şi de lacrimi liniştite, aşa că, după cum ne mărturisesc sora şi nepoata sa, adesea se retrăgea în camera sa şi petrecea acolo ore întregi într-o linişte de neînţeles pentru ele. Aşa se purta când se afla la mama sa la Vranje şi aşa făcea şi la sora sa la Vladičin Han şi mai târziu la Leskovac. Mama şi sora sa se temeau să nu i se fi întâmplat ceva, iar el nu se exterioriza în faţă lor şi nici nu vorbea despre viaţa sa lăuntrică. Totuşi, faptele lui nu puteau rămâne neobservate şi nepoata lui de soră spunea cu acest prilej: “El n-ar fi fost Justin dacă nu s-ar fi plictisit de sine”, având în vedere, desigur, faptele sale de neînţeles pentru ea şi pentru ei toţi atunci. 28

Încă înainte de respingerea tezei sale, Părintele Justin a refuzat pentru un timp să mai locuiască la Colegiu, cu bursa din partea Angliei, şi a plecat la lucru la o fabrică din Birmingham, câştigându-şi singur banii necesari. Trei dintre colegii lui cu care venise şi-au dat atunci doctoratul la Oxford. 17

Iar faptele tânărului monah Justin erau tot mai mari şi mai râvnitoare, mai ales rugăciunea şi lacrimile. Tot sufletul şi tot trupul său, toate însuşirile sale duhovniceşti şi trupeşti, prin purificare şi răstignire de sine le închina Preadulcelui Domn Hristos, cum Îl numea pe Mântuitorul cel mai des în acea vreme, şi prin aceasta îşi exterioriza profunda foame şi sete de mântuire, de Viul şi Adevăratul Dumnezeu, de Unicul Iubitor de oameni. “Ce să fac cu ochii deasupra prăpastiei acestei vieţi păcătoase, spunea el (şi a şi scris aceasta într-o scrisoare mai târzie), dacă nu varsă lacrimi? Sufletul, ce să fac cu sufletul dacă nu e al lui Hristos? Fiindcă fără El, este un iad fără de moarte.” Sau îşi spunea sieşi: “Ochi ai mei, nu sunteţi ai mei, ci ai Domnului, de aceea – slujiţi-L pe Domnul! Urechi ale mele, trup al meu, conştiinţă a mea, suflet al meu, gânduri ale mele, simţuri ale mele, voi nu sunteţi ale mele, ci ale Domnului, de aceea – slujiţi-L pe Domnul sau consolaţi-vă cu moartea după care nu este înviere 29. Fără să se cruţe pe sine, el însuşi s-a transformat într-un erou al vremurilor noastre şi de aceea în acele zile şi în acestea ale noastre s-a dovedit în toate asemănător cu Sfinţii Părinţi şi cu adevăraţii teologi ai lui Hristos. Totuşi, când el şi colegii de la Oxford s-au adresat Mitropolitului, atunci deja Patriarhul Serbiei, Preasfinţitul Dimitrie, le-a dat binecuvântarea de a porni imediat în aceeaşi toamnă spre Grecia – “ca să se umple de ortodoxie”, cum spunea Preasfinţitul, şi prin aceasta arată că nu avea încredere în creştinismul apusean şi în învăţăturile lui. Părintele Justin a plecat cu colegii spre Atena ca bursier al Sfântului Sinod al Bisericii Sârbe, la sfârşitul lui septembrie 1919 şi a rămas acolo până la 31 mai 1921. În acest timp a urmat la zi cursurile la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena şi şi-a dat toate examenele necesare pentru a-şi da doctoratul în teologia ortodoxă30. De data aceasta şi-a pregătit doctoratul din nou şi încă pe o temă şi mai specific ortodoxă: învăţătura Sfântului Macarie Egipteanul despre taina personalităţii umane şi taina cunoaşterii ei. Adică: cum este personalitatea umană în starea de cădere şi păcătuire şi cum este în starea de renaştere şi binecuvântare, după Sfântul Macarie; cum este acolo robia şi dincoace libertatea; cum este acolo cunoaşterea necurată şi greşită şi autocunoaşterea, şi cum este aici sfânta şi luminoasa şi izbăvitoarea cunoaştere umană şi cunoaşterea dumnezeiască. Când lucrarea a fost terminată şi examenele necesare trecute (examenele din Dogmatică şi Teologie comparată, care condiţionau dreptul la examenul de doctorat), Sfântul Sinod din Serbia i-a suprimat brusc bursa pe mai departe, iar aceasta era necesară pentru tipărirea lucrării (aşa cum este necesar la Facultatea din Atena) şi ierodiaconul Justin 31 a trebuit să se întoarcă imediat în patrie, din nou fără să ducă la capăt ceea ce începuse. Doctoratul îl va relua ceva mai târziu (din ianuarie până în iunie 1926) cu aceeaşi lucrare, cu profesorul Diovuniotis, de asemenea la Atena, dar trecând printr-un necaz şi o încercare mare: a trebuit să scrie din nou lucrarea, pentru că din răutate omenească şi invidie (la Sremski Karlovac) lucrarea terminată i-a fost furată de pe birou, pentru ca în acest fel să îi împiedice cariera teologică ulterioară, iar pe urmaşi să îi lipsească de cărţile sale atât de înţelepte întru Dumnezeu şi folositoare sufletului. Independent de lucrul la doctoratul în teologia ortodoxă, şederea Părintelui Justin în Grecia ortodoxă a fost de o mare importanţă şi folos pentru el însuşi şi pentru cauza Bisericii lui Dumnezeu în Serbia şi în Grecia. La Atena a cunoscut mai îndeaproape poporul grec ortodox, religiozitatea lui străveche şi viaţa vie bisericească, şi prin aceasta s-au îmbogăţit şi el şi poporul său. Mai târziu ne-a povestit cu obişnuita sa smerenie că, locuind la o bătrână grecoaică credincioasă, a învăţat de la ea mai multă religie decât de la mulţi alţii din Universitate. Ea, zicea Părintele Justin, ştia aproape toate Vieţile Sfinţilor pe de rost şi eu, ca monah, m-am ruşinat şi m-am minunat în faţa evlaviei ei. (Atunci Părintele Justin şi-a procurat din Atena unele ediţii ale Vieţii Sfinţilor şi le-a adus în Serbia pentru a le folosi mai târziu în lucrul său asupra traducerii Vieţii Sfinţilor în limba sârbă). 29

Unele dintre cugetările sale privind rugăciunile şi lacrimile pe care numai unicul Dumnezeu le cunoaşte în întregime erau notate parţial de către Părintele Justin în Jurnalul de rugăciuni, despre care va fi vorba mai târziu, sau chiar pe bucăţele de hârtie. În acelaşi timp, dispoziţia sa faptică şi starea sa le recunoaştem într-o măsură considerabilă din scrisorile şi lucrările care în totalitate poartă pecetea unei experienţe personale profunde. 30 Mai târziu a explicat că adevăratului teolog îi este necesar astăzi doctoratul nu din cauza orgoliului omenesc sau a aşa-zisei “ştiinţe curate”, nici că socoteşte că i-ar fi acesta o garanţie pentru o corectă teologhisire, ci din cauza lumii în care trăim şi a mentalităţii oamenilor care adesea consideră că o autoritate formală, care se obţine prin doctorat, dă o mai mare credibilitate însăşi învăţăturii pe care o reprezintă. 31 A fost hirotonit ierodiacon în mai 1920, probabil cu ocazia uneia din scurtele veniri din Grecia în Serbia. De altfel, îşi iubea tare mult slujirea de ierodiacon şi mereu slujea. 18

La Atena el a cunoscut minunatele slujbe bizantine în bisericile bizantine arhipline cu oameni credincioşi. Într-una din aceste biserici bizantine vechi din centrul Atenei, în care ţineau slujbe fraţii ruşi (în cea mai mare parte emigranţi din Rusia, care veniseră la Atena prin Constantinopolul de atunci şi erau primiţi de fraţii greci), el slujea adesea ca ierodiacon, şi acolo se ruga cel mai des. Din ziua când a fost numit ierodiacon şi a început să slujească Sfânta Liturghie, Părintele Justin, putem so spunem deschis, a început să reînnoiască în sine şi în jurul său vechiul ethos şi stil liturgic al vieţii creştine conform Sfinţilor Părinţi, adică tradiţia şi practica permanente ale vieţii bisericeşti: ca aceasta să fie în întregime şi întru totul centrată în jurul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Pentru că, după spusele Sfinţilor Părinţi, întregul moral creştin ortodox şi caracterul vieţii duhovniceşti constă în “reculegerea în rugăciune cu evlavie”, prin care această reculegere nu este doar o autoreculegere personală, ci şi reculegerea tuturor credincioşilor la Sfânta Liturghie, în Biserică – Trupul lui Hristos, astfel ca Sfânta Liturghie să fie într-adevăr inima şi plămânii prin care trăieşte şi respiră întreaga Biserică şi fiecare credincios în parte. Părintele Justin s-a contopit şi s-a unit cu Liturghia ca şi cu inima omului îndumnezeit şi atunci şi mai târziu în viaţa sa, şi prin aceasta a trăit şi a respirat, atât în biserică, precum şi în viaţa de toate zilele în afara bisericii. De aceea, de atunci şi până la capătul vieţii pământeşti, a slujit Liturghia cu o trudă neobosită şi cu bucurie, ca un înviat pe cruce al lui Hristos şi respira prin ea şi mirosea ca ea32. Despre această slujire a sa la biserica din Atena cu fraţii săi de suferinţă ruşi, ca şi despre rugăciunile şi lacrimile sale de fiecare zi şi din fiecare noapte în chilia sa în tot timpul şederii la Atena, ne mărturiseşte însuşi Părintele Justin mişcător şi impresionant într-un Jurnal de rugăciuni prescurtat. Acestea au fost de fapt însemnările vieţuirii sale zilnice de monah, trăite zi de zi şi noapte de noapte, unde a notat numărul şi felul rugăciunilor sale şi anumite cugetări şi stări în rugăciune, apărute în cursul acelor zile şi ani. Acest Jurnal ne dezvăluie toată măreţia şi efortul faptelor râvnitoare de Dumnezeu ale tânărului ierodiacon Justin, care trăia în rugăciune şi de lacrimi pentru sine şi pentru alţii, încât pentru noi astăzi nu mai este nici o ciudăţenie de unde provine la el, mai târziu, acel belşug de haruri şi virtuţi spirituale. După o mărturisire categorică, el se ruga atunci şi plângea zi şi noapte pentru toţi şi toate: pentru fraţii săi aflaţi în mari nevoi şi încercări, pentru toţi urgisiţii şi mucenicii, pentru toţi desfrânaţii şi sinucigaşii, pentru cei pentru care nu are cine să se roage, pentru flori şi vegetaţie, pentru păsări şi animale, pentru toate creaturile de sub bolta cerească. Şi toate acestea le făcea cu o nemărginită autosmerire înaintea Preadulcelui Domn Iisus şi toate cu liniştite şi abundente pârâuri de lacrimi calde. Deşi el ascundea toate acestea cu bun simţ, totuşi oamenii din jurul lui, mai ales cei din biserica rusă din Atena, observaseră şi se minunau de lacrimile şi de rugăciunile lui şi i se adresau cu rugămintea să se roage la Dumnezeu pentru ei şi pentru necazurile lor care nu erau mici în acea vreme. Acest iubitor de Hristos şi de fraţi se ruga atunci şi mai mult pentru ei toţi şi pentru fiecare în parte şi, de asemenea, pe unii îi ajuta şi în alt fel, cât şi cum putea. Doar câte ceva din toate acestea este notat în amintitul jurnal. Despre acest Jurnal de rugăciuni ţinut atunci, blândul nostru Bătrân nu a vorbit nimic niciodată şi probabil că nici el însuşi nu şi-a mai amintit de el mai târziu (pentru că acel caiet a fost găsit după moartea sa vârât undeva printre cărţi). Faptul că el nota atunci zilnic rânduiala sa de rugăciune şi că fără să vrea ne-a lăsat mărturia faptelor sale, nu trebuie să ne mire şi să ne surprindă. El nu era singurul care a făcut aşa ceva. Ceva asemănător a făcut şi Sfântul Simeon Noul Teolog, care vorbea deschis despre faptele sale binefăcătoare şi despre întâmplări minunate, ca nici un alt sfânt înaintea sa, dar întotdeauna cu nemărginită smerenie şi osândire de sine. În timpurile mai noi, la fel au făcut unii dintre părinţii din Pustia Optina în Rusia, dar şi sfinţii Ioan de Kronştadt şi Siluan Athonitul. Iubitorul de rugăciune Părinte Justin a făcut aceasta numai la început şi doar pentru sine, ca un fel de spovedanie zilnică, ca o verificare a gândurilor sale şi un autocontrol al conştiinţei sale (mai târziu a întrerupt ţinerea unui astfel de jurnal, exceptând faptul că uneori nota unele gânduri şi sentimente ale sale pe bucăţele mărunte de hârtie, lăsându-le apoi în cărţile sau în caietele sale ca semne sau ca material pentru vreo nouă lucrare pe care intenţiona să o scrie). În toate acestea trebuie să avem în vedere şi acea neobişnuită meditaţie şi rarul simţ filosofic pe care îl avea Părintele Justin, prin care el ne aminteşte adesea de profunda înţelepciune şi chibzuinţă a lui Iov şi Solomon, dar şi chinul sufletului, aşa că nu e de mirare că el, asemeni mult cugetătorului şi mult 32

Încă de când era ierodiacon a tradus din limba greaca Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură-de-Aur şi a tipărit-o la Sremski Karlovac în 1922. Într-un articol din 1922 scria: “Sfânta Liturghie a fost întotdeauna centrul şi esenţa fiecarui suflet ortodox adevărat. Aruncaţi o privire în sufletul sfinţilor ortodocşi şi veţi vedea că sunt ţesute din trăiri liturgice”. 19

pătimitorului Iov, şi-a dorit ca ceva din acele chinuri ale formării intelectuale şi spirituale ale sale, în care se năştea omul nou şi apărea raţiunea duhovnicească în el, să le noteze şi să le pună într-o carte spre amintire (cf. Iov 19, 23-24).33 În Jurnalul de rugăciuni este notată multa tristeţe şi jale a Părintelui Justin din acele zile, dar aceasta este tristeţea şi jalea după Dumnezeu, iar ea este de neînlăturat pe calea fiecărui suflet dornic de Dumnezeu în această lume păcătoasă, ticsită de amărăciunea răului şi suferinţelor şi de capcanele şi încercările iadului. Această jale şi tristeţe nu au fost uşor depăşite nici de marii Părinţi ai Bisericii. Ca fire tânără, nevinovată şi sensibilă la toate durerile şi suferinţele omeneşti, creată şi cu prisosinţă dăruită pentru iubirea lui Dumnezeu, Părintele Justin a trecut cu curaj prin cunoscuta lege a vieţii duhovniceşti, după care în această lume şi într-o astfel de lume, tocmai aceste suflete se verifică şi se pun la încercare, pentru ca prin lungi şi chinuitoare fapte eroice să ardă în ei tot ceea ce este străin iubirii lui Hristos. Pe lângă toate acestea, este cunoscut din experienţa străveche a ortodoxiei şi faptul că actul de curaj al salvării omeneşti este actul de curaj al morţii de bunăvoie şi al răstignirii omului, pentru a se naşte şi a se ridica treptat, binefăcător, un om nou întru Hristos, format după chipul Aceluia Care l-a creat (Coloseni 3, 9-10). Acel chinuitor şi îndelungat act de curaj spiritual se petrece prin ţinerea cu stăruinţă a tuturor poruncilor evanghelice, dar cel mai roditor se petrece prin lacrimi de rugăciune şi pocăinţă, în care arde şi se topeşte vechea inimă şi vechea minte în om şi se concepe şi se formează o nouă inimă şi o nouă minte, cum vorbeşte despre aceasta, într-un mod de neîntrecut, Sfântul Macarie Egipteanul, pe care Părintele Justin l-a studiat cu deosebire în vremea şederii la Atena, aplicând asupra sa învăţătura duhovnicească şi experienţa acestuia. Ni se pare că, în această perioadă a actelor lui de curaj evanghelice şi monahale, tânărului Părinte Justin se poate şi trebuie să i se aplice ceea ce a scris el un an mai târziu despre tânărul monah Rastko la plecarea la Muntele Sfânt: “Rastko s-a revoltat împotriva răului în sine şi în lume, împotriva morţii în sine şi în lume. De aceea toată viaţa lui monahală a fost o neîncetată luptă cu răul şi cu moartea şi stăpânirea păcatului şi morţii prin rugăciune, post, veghe, lacrimi, pomană, smerenie, îmblânzire, iubire de Dumnezeu, iubire de frate, şi prin celelalte virtuţi evanghelice”. “Nu există încercare şi nici păcat, va scrie Avva în alt loc, care să nu ardă complet în focul rugăciunii sufletului nostru; nu există nici pasiune care să nu plătească la fel; nu există nici diavol care să nu ardă în flacăra neîncetată a rugii noastre înlăcrimate”. “Aproape niciodată nu am coborât în sine, notează el în Jurnalul său, fără a-mi plânge neputinţele, fără a mă revărsa în lacrimi şi plâns cu suspine… Prin grozăviile vieţii păcătoase în lume, numai prin rugăciune şi lacrimi poate omul să răzbată până la minunatul Chip al lui Hristos… Umple, Doamne, inima mea de Tine, dar mai înainte goleşte-o de tot ce e lumesc şi de toate celelalte dorinţe.” Din toate cele spuse, un lucru este neîndoielnic: actul rugăciunii şi al pocăinţei Părintelui Justin în această perioadă a şederii la Atena a fost excepţional consolidat şi a fost un semn cert al binefăcătoarei cercetări a Domnului, cum a fost şi la toţi cei plăcuţi lui Dumnezeu, căci harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi... poartă grijă de sfinţii Săi (Înţ. lui Solomon 4, 15). Conform căilor necunoscute de noi ale blândei Providenţe Dumnezeieşti e sigur că aşa şi trebuia să se petreacă cu el pentru ca acest neobişnuit ascet al lui Hristos să treacă prin toate luptele şi să fie neînvins şi astfel cununile nevoinţei şi răsplata să se înmulţească. Domnul, care - după vorbele Proorocului - cercetează inimile şi rărunchii (Ieremia 11, 20), a vegheat asupra slugii Sale credincioase în actele de curaj şi în luptele contra păcatului chiar până la sânge, cum spune Sfântul Apostol (Evrei 12, 4)34, şi l-a arătat pe el ca pe un biruitor luminos şi iscusit cunoscător al tuturor tainelor luptei duhovniceşti, pentru ca mai târziu, cu experienţa sa bogată, să le fie altora de folos şi mântuire. Într-unul dintre textele sale mai târzii ne-a expus şi ne-a descris singur, pe scurt, principalele momente şi stadii ale luptei duhovniceşti, precum şi roadele ei binefăcătoare, în următoarele cuvinte cutremurător de adevărate: “Pentru a nu mai mirosi a lut, câţi ani trebuie să introducă omul pacea cerului în aluatul fiinţei sale, câţi ani să se prelucreze pe sine prin virtuţile evanghelice? Din peştera întunecată a 33

Unul dintre ucenicii lui, scriind mai târziu o introducere pentru cartea sa Abisuri filosofice, a tălmăcit în mod nepriceput lupta mentală şi spirituală a Părintelui Justin cu gândurile şi tentaţiile şi a caracterizat aceasta drept “imaginea tragediei omului care gândeşte” sau chiar ca pe “vârtejul furibund al gândului răzvrătit care ţintuieşte pe crucea incertitudinii”. Cel mai bun răspuns la o asemenea percepere incorectă a luptei spirituale îl reprezintă însuşi articolul Părintelui Justin (în aceeaşi carte), “Revolta căpuşelor”. 34

De câteva ori în cursul acestor ani, tânărului şi postitorului ierodiacon şi apoi ieromonahului Justin i-a curs sânge din gât în urmă spargerii unor vase capilare. În iunie 1921 a petrecut, din cauza aceasta, 20 de zile la Vrnjačka Banja pentru refacere. De altfel, sănătatea l-a ajutat bine în cursul vieţii, fiind rod al permanentei sale vieţi ascetice cumpătate. 20

trupului meu Te privesc, Doamne, şi arăt, dar nu pot să zăresc deloc. Şi ştiu, presimt şi ştiu că tu eşti un arhitect, Doamne, care poate construi casa veşnică a sufletului meu. Iar zidarii sunt: rugăciunea, lacrimile, postul, iubirea, smerenia, blândeţea, răbdarea, nădejdea, pocăinţa… Atunci tot ce aparţine omului este în mişcare, în emoţii, într-o plăcută vibraţie, într-o frică gradată. Ca pe soare şi în soare: totul este ca într-un haos şi ca într-o furtună agitată; erupţii neîntrerupte, arteziene de foc, ninsori cu scântei de foc, protuberanţe kilometrice. Şi soarele astfel agitat revarsă asupra lumii noastre pământene o lumina calmă şi liniştită şi dătătoare de viaţă, care parcă nu ştie de nici o furtună şi de nici un viscol. La fel se întâmplă şi cu oamenii lui Hristos, mai ales cu sfinţii: ei se retopesc pe sine în extazul rugăciunii iubirii şi credinţei şi din trăirile lor furtunoase, prin care leagă pământul cu cerul, torc raze tăcute şi calme, a căror lumină blândă şi gingaşă căldură linişteşte furtunoasele inimi omeneşti şi îmblânzeşte sălbaticele suflete omeneşti… Omule, cerul este acoperişul pământului. Iată, ce mult ţi-e dat să creşti în înălţime! Dar la fel şi să te scufunzi în adâncurile sinelui! Să nu fie înălţimea vârfului disproporţionată faţă de adâncimile rădăcinii.” (În josul cascadei timpului) Tot acest act de curaj atenian al Părintelui Justin, care s-a continuat şi mai târziu şi a durat de fapt până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, a fost o revărsare şi o trezire a viei sale credinţe şi a nemăsuratei iubiri pe care o avea faţă de Preadulcele Domn Hristos. Pe El L-a iubit mai mult decât pe oricine altul şi pentru El a trăit şi a murit prin toate actele sale de curaj şi mai ales prin rugăciune şi lacrimi. De aici şi la el, ca şi la alţi mulţi sfinţi ortodocşi, rugăciunea a fost nu numai căutarea iertării şi primirea mântuirii, ci şi mult mai mult decât atât: expresia şi revărsarea iubirii şi a iubirii lui Dumnezeu, despre care mărturisesc şi aceste cuvinte ale unui Luminat, cu adevărat pline de smerenie: “Doamne, eu sunt om doar pentru a greşi, iar Tu eşti Dumnezeu doar pentru a mă ierta!”. Părintele Justin a fost într-adevăr un neobişnuit şi un excepţional iubitor de Hristos, cu adevărat iubitor al Unicului Iubitor de oameni, şi de aceea toate actele lui de vitejie duhovnicească se pot explica doar prin iubirea faţă de Hristos. De fapt, doar iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi iubirea de Hristos a omului pot să explice până la final toată taina ascunsă care se petrece între Hristos şi sfinţii Săi şi în această lume şi în cealaltă. Mulţi ani mai târziu, un coleg al lui de şcoală şi prieten apropiat, de fel din Atena, iar acum profesor de teologie şi un renumit teolog ortodox, ne-a spus că în timpul şederii la Atena, tânărul Părintele Justin a lăsat asupra lui cea mai puternică impresie prin faptul că înainte de toate era un om al credinţei vii şi un om al rugăciunii, un adevărat om evanghelic. Şi într-adevăr, credinţa vie şi puterea rugăciunii Avei Justin, ca şi autorăstignirea lui lăuntrică din dragoste de Hristos, autosmerirea lui în mijlocul amarei taine a vieţii şi a lumii cufundate în păcat, se răsfrângeau şi pe faţa lui melancolică şi plină de duh şi atunci şi mai târziu. De aceea l-a şi îndrăgit acel prieten al său. Datorită faptelor şi virtuţilor sale, Părintele Justin atrăgea la sine mulţi oameni ca un magnet, în timp ce altora acest lucru le provoca respingere. Acestora din urmă li se părea că prin faptele sale şi prin aspiraţiile sale duhovniceşti îi persecuta, pentru că ei, în indolenţa lor, nu aveau voinţă, nici ardoare ca săl urmeze în actele lui de curaj. Astfel că s-a repetat şi la el, mai ales cu vreun an mai târziu, acel îndeobşte cunoscut adevăr care li s-a întâmplat tuturor oamenilor lui Dumnezeu, adică faptul că omul drept este chinuit în această lume şi că viaţa lui Dumnezeu este pentru oamenii acestei lumi obositoare şi respingătoare. Dar psihologia oamenilor care nu acceptă, ba chiar îi alungă pe oamenii drepţi, a fost de mult întrevăzută şi descrisă de Înţeleptul Vechiului Testament cu aceste cuvinte: Să vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte isprăvilor noastre şi ne scoate vină că stricăm legea şi ne învinovăţeşte că nu umblăm cum am fost învăţaţi din copilărie; Căci viaţa lui nu seamănă cu viaţa celorlalţi şi cărările lui sunt schimbate (Înţ. lui Solomon 2, 12;15). Soarta a mare parte dintre oamenii sfinţi şi râvnitori ai lui Dumnezeu este în această lume aşa cum s-a arătat şi în cazul Sfântului Ioan Gurăde-Aur, şi anume că aceştia ori îi trezesc, ori îi irită, deci oricum nu-i lasă indiferenţi. În acest sens, ei sunt judecători ai acestei lumi încă din viaţă (cf. 1 Corinteni 6, 2; Ioan 3, 19). Părintele Justin s-a întors în ţară de la Atena în anul 1921, în ajun de Pogorârea Sfântului Duh. Întâi a trecut pe la părinţii săi din Vranje şi apoi a luat legătura cu Patriarhul la Belgrad şi Sremski Karlovac. Patriarhul Dimitrie l-a primit foarte frumos, pentru că întotdeauna l-a iubit părinteşte şi l-a binecuvântat ca de atunci să lucreze la Seminarul Sfântul Sava (mutat de la Belgrad la Karlovac în acea vreme). În vara aceea, înainte de a-şi lua în primire îndatorirea de dascăl, Părintele Justin a vizitat unele mănăstiri ale noastre împreună cu colegii şi prietenii, aşa cum a făcut şi mai târziu în viaţă, pentru că mănăstirile i se lipiseră de inimă pentru totdeauna. 21

Intrând deci ca dascăl la Seminar (în octombrie 1921), a predat Sfânta Scriptură a Noului Testament, iar după aceea şi Dogmatica şi Patrologia. Cum a predat şi cât de inspirat a tălmăcit Evanghelia Mântuirii, ne-o dovedesc interpretările sale, notate cu pasiune pe atunci şi multiplicate de elevii săi, iar acum deja publicate parţial 35. Înaintea fiecărei predări din Evanghelie sau din Apostoli, el se ruga călduros, cu lacrimi, şi anume cu aceste cuvinte ale rugăciunii, scrise spre mărturisire: “Doamne, Cel mai slăvit de Sfântul Evanghelist şi Apostol al Tău, binecuvântează-mă pe mine păcătosul şi învaţă-mă ce şi cum să vorbesc”. Prin asemenea rugăciuni scurte sau prin altele la fel se ruga de asemenea şi când trebuia să propovăduiască în biserică sau să ţină undeva vreo prelegere din Sfânta Scriptură sau în general din învăţătura teologică36. Despre felul în care a predat Dogmatica şi Patrologia din nou ne mărturisesc cel mai bine textele multiplicate sau tipărite ale Dogmaticii, în care se vede cunoaşterea de către el a Sfinţilor Părinţi, a ştiinţei lor înţelepte şi a teologiei. Ce au însemnat pentru el Sfinţii Părinţi şi teologia lor dogmatică, ne-o vor arăta cel mai bine următoarele cuvinte ale sale, pe care nu putem să nu le amintim: “Ortodoxia şi ortodoxia iluminării. Iluminarea este viaţa în Sfântul Duh şi prin Sfântul Duh. Nu există ortodoxie în afară iluminării, în afară purtării de duh. În lumea realităţilor umane iluminarea este măsura ortodoxiei. În măsura iluminării e măsura ortodoxiei. Ortodox este numai ceea ce este de la sfinţii purtători de duh, de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Teologia ortodoxă este o teologie evanghelică pentru că este de la Duhul Sfânt, pentru că este de la Apostolii şi Sfinţii Părinţi purtători de duh: «Cu Sfântul Duh al teologiei»… Da, cu adevărat, teologia evanghelică este numai prin Duhul Sfânt, se dobândeşte numai prin El şi se creează numai cu El. De aici, pentru noi, ortodocşii, Părinţii Bisericii sunt purtători de duh – singurii teologi adevăraţi, singurii cunoscători ai tainei ortodoxiei, singurii dascăli ai veşnicului adevăr despre Dumnezeul în Trei străluciri. Ei sunt conducătorii noştri, ei – învăţătorii de teologie, ei – trâmbiţele Duhului Sfânt, ei – păstrătorii tainei Sfintei Treimi, ei – ochii lui Hristos. Din cauza tuturor acestora, ei sunt măsura şi îndreptarul a tot ceea ce este ortodox, a tot ceea ce este evanghelic. Ce nu este de la ei, ce nu este în duhul lor, nu este ortodox. Numai ceea ce se poate adeveri prin duhul lor este ortodox, este evanghelic, este veşnic. Studierea Sfinţilor Părinţi este din această cauză o chestiune primară a teologiei ortodoxe. Această idee se botează în apă vie şi toată se scurge în viaţa veşnică. Sufletul întinereşte, simţământul devine veşnic, gândul prinde aripi şi zboară ca vulturul în înălţimi curate. Şi creşte prin toate nemărginirile dumnezeieşti, stimulat de logosul său purtător de dorinţa de dumnezeire”. Din prea marea sa iubire faţă de sfinţi şi faţă de teologia ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, Părintele Justin, imediat după venirea la Seminarul din Karlovac şi împreună cu ieromonahul Irineu Đorđević, a cerut ca la Seminar să se introducă Vieţile Sfinţilor ca obiect constant în planul şi programa de învăţământ37. Pentru că el s-a luptat de la început împotriva modului scolastic lipsit de viaţă şi protestantraţionalist al instruirii tinerelor suflete şi de aceea a cerut ca predarea şi studierea ştiinţei ortodoxe şi bisericeşti să se facă prin metode ortodoxe şi ale Sfinţilor Părinţi. Şi, în general, putem spune că pentru Părintele Justin adevărata ştiinţă şi cultură creştine au fost întotdeauna legate de sfinţenie şi sfinţire şi aceasta înseamnă act de curaj şi nevoinţă: “Sfinţenia este un act de curaj şi de aceea cultura este un act de curaj”. De aici, el a avut adesea greutăţi cu forurile bisericeşti şi s-a izbit de neînţelegere tocmai din partea lor, ceea ce l-a costat şi dese mutări dintr-o şcoală în alta şi diverse prigoniri şi marginalizări. Dar el nu a şovăit, ci, atât prin viaţa sa cât şi prin învăţătură şi prin predare şi educare, L-a mărturisit pe Domnul Hristos şi opera Sa de mântuire, învăţare, culturalizare şi transformare a oamenilor. De aceea, pentru mulţi oameni şi mulţi elevi ai săi, Părintele Justin până azi a fost şi a rămas modelul şi idealul dascălilor şi profesorilor seminarişti şi de asemenea şi al Facultăţii, când a predat mai târziu acolo. Părintele Justin a fost şi pedagog la Seminar. El a educat evanghelic ortodox numeroase generaţii de teologi, seminarişti şi clerici şi i-a îndrumat spre slujba bisericească şi în ştiinţa teologică. El nu a fost 35

Până acum este publicată complet numai Interpretarea Sfintei Evanghelii după Matei. În postfaţa acelei ediţii am încercat să expunem întrucâtva abordarea Sfintei Scripturi şi felul interpretării sale, de aceea nu ne vom opri prea mult asupra acesteia. 36 Se ştie că în cursul acestor primi ani de la întoarcerea în ţară el a ţinut o serie de prelegeri despre Sfânta Scriptură la Uniunea Femeilor Ceştine din Belgrad şi la Asociaţia Creştină a Femeilor de la Facultatea de Teologie. În ce priveşte predicile, ştim că propovăduia pretutindeni, oriunde slujea, şi slujea foarte des în diferite locuri din ţara noastră. Discursurile sale erau ascultate de oameni cu interes. Nušić a introdus celebrul său discurs din Vinerea Mare în antologia discursurilor universale . 37 Textul propunerii făcute este publicat în revista Viaţa creştină, nr. 3/1923. În acestă revistă, cât timp a apărut şi cât timp a redactat-o Părintele Justin, există un bogat şi însemnat material despre munca sa la Seminar şi în general în Biserica noastră. 22

dascăl şi profesor “de catedră”, ci înainte de toate un viu şi adevărat martor al lui Hristos, şi de aceea întreaga sa viaţă de profesor şi pedagog şi munca sa au fost o “bună mărturisire” despre Hristos Mântuitorul, pentru care el a ştiut să aprindă atât de minunat iubirea elevilor săi şi mai târziu a studenţilor. Sunt nenumărate mărturisirile acestor dragi elevi ai săi şi noi vom reproduce aici una: “Chipul omenesc al pedagogului nostru, al Părintelui Justin, scrie unul dintre elevii săi, şi modul în care ne-a introdus în tainele Evangheliei au fost ceea ce ne-a adus şi ne-a legat de el. Cel mai frumos şi mai de preţ lucru pe care l-am învăţat de la el a fost să-L iubim pe Hristos. Iubirea faţă de Hristos, pură şi plină de elan tineresc, a fost ceea ce ne-a legat de dascălul nostru care în curând a devenit părintele nostru duhovnicesc. Şi toţi l-am numit Părintele Justin ”. Munca sa educativă cu elevii Părintele Justin a perceput-o ca pe o lucrare asupra vieţii lor veşnice căci, aşa cum a spus ocazional într-un discurs, el însuşi a procedat astfel: “Cine nu-i învaţă pe ceilalţi să se pregătească pentru viaţa veşnică este un pedagog mincinos”. Metoda lui în munca de educare era doar Evanghelia şi scopul tot evanghelic: de a deveni desăvârşit, aşa cum desăvârşit este Tatăl nostru ceresc (cf. Matei 5, 48). Aceasta se obţine cu ajutorul Bisericii ortodoxe şi al vieţuirii duhovniceşti, iar el a fost întruchiparea vie a uneia şi a alteia. El i-a învăţat pe copii mai ales starea de rugăciune ortodoxă, adică mersul la biserică şi exersarea voluntară, cu plăcere, a actelor de curaj şi a virtuţilor ortodoxe. Nu toţi elevii săi erau la fel de receptivi la munca sa de educare şi la străduinţa pentru ei şi sufletele lor, dar toţi erau siguri că-i iubeşte şi că se roagă la fel pentru toţi. Unul din rapoartele sale de pedagog38 ne spune cel mai bine ce însemna pentru el şi care anume era relaţia sa cu elevii: “Instruirea de către pedagog în practicarea Evangheliei – acesta este scopul educării în teologia ortodoxă. Acesta şi nimic altceva. Cine impune un alt scop este contra lui Hristos. Minunatul Domn Iisus a venit în această lume a groazei şi a morţii: ca El să fie tot în toate. Cei ce trec pe lângă El, fără El, împotriva Lui – sunt hoţi şi tâlhari. Conştiinţa despre El ca unicul şi de neînlocuitul Dumnezeu şi Domn domină în fiecare suflet cu adevărat ortodox. Dacă ceva din educaţie nu conduce către El, neîndoielnic duce la antihrist. Educaţia ortodoxă năzuieşte: ca Evanghelia Mântuitorului să cuprindă tot sufletul omului, toate nemărginirile şi imensităţile sale şi astfel metamorfozează omul într-o fiinţa veşnică şi dumnezeiescumană. De aceea educaţia ortodoxă este un act multilateral personal. Ea nu se poate impune cu forţa, nici în mod mecanic. De la început şi până la sfârşit este voluntară, o lucrare personală a omului ca posesor şi purtător al sufletului său. De aceea este necesar un efort duhovnicesc neîntrerupt, un act de curaj personal. Educarea în spiritul Evangheliei nu este altceva decât colaborarea evanghelică a pedagogului şi a celor care învaţă în tot ceea ce este al lui Hristos. În aceasta constă bucuria şi suferinţa; bucurie – fiindcă omul lucrează pentru împlinirea chemării unicei bucurii adevărate: Evanghelia, suferinţă – fiindcă este greu să stăpâneşti sufletul şi de bună voie să-l supui legilor dumnezeieşti ale Evangheliei… Începutul autoeducării evanghelice a omului este: să devii critic necruţător faţă de tine însuţi. Şi încă critic evanghelic, ceea ce iarăşi înseamnă: neîncetat şi necruţător să critici prin Evanghelie fiecare gând al tău, fiecare dorinţă a ta, fiecare sentiment al tău, fiecare lucrare a ta. Şi toate acestea sunt exprimate cu înţelepciune dumnezeiască în acele cuvinte ale unui sfânt părinte: «Osândirea de sine este începutul izbăvirii». “Soarta a tot ceea ce este evanghelic a exprimat-o Domnul Hristos prin minunata Sa pildă despre Semănător şi sămânţă. Şi această pildă s-a realizat în mică măsură şi în munca de educare în seminarul nostru. Un teren bun a dat seminţei evanghelice un rod de o sută de ori, de şaizeci de ori mai mare; şi au fost şi spini care au sufocat destule seminţe evanghelice şi pietre care s-au comportat indiferent faţă de sămânţă. Dar acesta din urmă este un motiv special care întăreşte rugăciunile noastre şi dorinţele din rugăciune: ca minunatul Semănător Ceresc să înmulţească pământul cel bun din sufletele celor pe care îi educăm”. Părintele Justin s-a rugat mult, în mod deosebit pentru elevii săi ca pentru copiii săi duhovniceşti, şi s-a preocupat de problemele şi nevoile lor trupeşti şi duhovniceşti. I-a ajutat cât a putut, şi spiritual şi material, iar la terminarea şcolii i-a condus cu binecuvântarea sa, cu rugăciuni şi lacrimi, la munca în via Domnului39. Şi în general în această perioadă de muncă în Seminar se ruga foarte des şi mult, poate nu 38

Din Seminarul de la Bitola, pentru anul şcolar 1932/1933, tipărit în Raportul din acelaşi an. Astfel, într-o zi (15 iunie1925) a notat în Jurnalul său: “Mă rugam în cameră pentru absolvenţi – ca Domnul să-i conducă prin întreaga viaţă: plâns şi lacrimi multe atunci şi mâhnirea că mă despart de ei”. Cine a simţit iubirea de părinte şi rugăciunile Părintelui Justin, aceluia nu i-a fost greu ca în asprimea lui ocazională să recunoască grija părintească pentru binele lui. Asprimea apărea cel mai adesea când era vorba de fumat la elevii încă tineri, ceea ce era interzis în Seminar. Atunci le spunea: “Nu mi-l pot imagina pe Apostolul Pavel cu ţigara în gură!”. Este mişcător exemplul grijii sale pentru tânărul Tihomir Kostić 23 39

mai puţin decât mai înainte la Atena. În această perioadă a fost hirotonit ieromonah şi de atunci a slujit încă şi mai des şi s-a rugat cu fervoare pentru alţii, mai ales la Sfintele Liturghii. Şi hirotonisirea sa a fost astfel. În anul 1922, praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul a căzut într-o luni. În ziua de dinainte, Patriarhul Dimitrie îl hirotonise pe prietenul lui Justin, Irineu, ca ieromonah. În ajunul acelei duminici, Patriarhul i-a propus şi lui să îl sfinţească ieromonah la acelaşi praznic. Dorind, din smerenie, să rămână ierodiacon, asta şi pentru că iubea mult acest rang şi slujba, el l-a rugat pe Patriarh să nu facă aceasta şi să-l lase cum a fost până acum. În acea noapte s-a rugat foarte mult şi cu lacrimi Domnului Cel Preadulce şi Fecioarei şi de asemenea Sfântului Ioan Gură-de-Aur să-l lumineze şi să-l înveţe ce are de făcut. A doua zi, duminică după-amiaza, la Seminarul de la Karlovac, episcopul Nicolae ţinea ca de obicei o interesantă prelegere, iar elevii şi Părintele Justin au întârziat la biserică la vecernie. Când a ajuns Părintele Justin la biserică a văzut că însuşi bătrânul Patriarh şi-a pus patrafirul şi a început să slujească. “Acest lucru, zice el, m-a lovit atunci atât de tare încât am simţit în sinea mea o schimbare puternică şi am spus: voi primi ascultarea şi numirea”. Astfel că a doua zi Sfinţia Sa Dimitrie l-a hirotonit preot. În timpul hirotoniei întru preot a plâns în faţa sfântului scaun ca un copil mic, din pricina măreţiei tainei preoţiei. A simţit că a trecut vremea slujbei lui dragi de ierodiacon şi că acum pe umerii lui apasă o slujbă şi o responsabilitate mult mai grea: binefăcătoarea slujire pastorală care nu îi va mai oferi atâta timp liber pentru rugăciune şi pentru grija faţă de sufletul său. Şi într-adevăr, de când a devenit ieromonah, a devenit nu numai preot slujitor, ci şi păstor al multor suflete. Multora le va deveni în scurt timp părinte duhovnicesc, atât elevilor de la Seminarele unde preda, cât şi multor altor suflete credincioase din Biserica sârbă, atât pentru cei mai tineri cât şi pentru oamenii cu serioase probleme duhovniceşti. Adesea este invitat la bisericile parohiale şi la mănăstiri ca să slujească şi să predice. De asemenea, este adesea invitat să ia parte la adunări duhovniceşti şi de rugăciune sau la adunări de însemnătate creştinească, bisericească, teologică şi internaţională mai largă. Îi iubea în mod deosebit pe pioşii fraţi cucernici şi îi ajuta sub toate aspectele şi îi susţinea, dar îi şi avertiza asupra posibilelor pericole40. El a considerat mişcarea ortodoxă a Bogumililor drept o reacţie populară a sufletelor simple, flămânde de Dumnezeu, împotriva culturii străine europene care, în locul aplecării ortodoxe înaintea lui Hristos, impune poporului nostru aplecarea înaintea omului şi a idolilor. “La sufletul poporului nostru nu merge cultura raţionalist-scolastică a Europei catolice şi protestante” a spus şi a scris el; de aceea a apărut în popor mişcarea Bogumilă ca revoltă împotriva “culturii europene mecanice şi distrugătoare”. “Profundă e foamea sufletului nostru - spune el mai departe - mai profundă decât bănuiesc mulţi inteligenţi de-ai noştri”. Şi apoi adaugă: “Acea foame nu o poate potoli nimeni în afară de Domnul Hristos şi de Sfinţii Lui”. De aceea fraţii bogumili l-au iubit pe Părintele Justin şi atunci şi mai târziu şi lau considerat – după episcopul Nicolae, drept conducător al lor, părinte duhovnicesc şi învăţător. Faţă de episcopul Nicolae, Părintele Justin avea atunci o relaţie filială şi de ucenic, ca faţă de dascălul şi învăţătorul său. Relaţia lor de atunci era în multe privinţe asemeni modelului de relaţie şi iubire dintre Sfântul Antonie cel Mare şi Sfântul Atanasie cel Mare. Este emoţionant un eveniment care sa petrecut între ei în acei primi ani petrecuţi la Karlovac. Când au ieşit Rugăciunile de pe lac ale Preasfinţitului Nicolae, Părintele Justin le-a prezentat cu o excepţională însufleţire şi mulţumire către Dumnezeu pentru că a dat poporului sârb un asemenea rugător şi duhovnic. Prezentarea a încheiat-o cu o rugăciune: “Doamne, Iubitorule de oameni, învredniceşte-mă cu puterea prealuminatului rugător Părintele Nicolae”41. Atunci Preasfinţitul pustnic de la Ohrida, misionar apostolic al acelor vremuri, a compus şi a dedicat ieromonahului Justin un minunat Acatist al lui Iisus Biruitorul morţii. A scris Acatistul cu mâna sa şi s-a semnat pe el modest, cu numele de “monahul Nicolae”. Părintele Justin a notat acel eveniment şi din Pirot, care ţinea regulat toate posturile (mai târziu episcopul Vasile din Žiča), atunci când unii profesori au vrut să-l dea afară din Seminar. 40 Apariţia mişcării Bogumililor la noi (diferită de mişcarea eretică a bogomililor), după al Doilea Război Mondial, a provocat diferite luări de poziţie şi interpretări ale acestei mişcări religioase. Unul dintre primii care au evaluat corect şi cumpătat toate calitaţile şi însemnătatea acestei mişcări, dar a şi atras atenţia asupra unor posibile pericole de deviere, dacă nu este ajutată de Biserica însăşi, a fost Părintele Justin (în articolul său profetic clarvăzător “Mişcarea religioasă contemporană în cadrul poporului nostru”, Viaţa creştină nr. 3/1922. De asemenea şi în articolul “Misiunea lăuntrică a Bisericii noastre”, încă de la început, el a susţinut din toată inima dorinţa adevăraţilor bogumili de a avea drept conducător duhovnicesc pe Episcopul de la Ohrid, Nicolae. 41 În Viaţa creştină, nr. 1-2/1923. 24

în Jurnalul său de rugăciune cu aceste cuvinte: “Scriind prezentarea la Rugăciunile de pe lac am plâns scriind despre mine cât sunt de închis în simţiri şi strâns ca un şurub: am simţit bucuria că Domnul Multpreamilostiv ni l-a dat pe Preasfinţitul Nicolae, cel prea drag… Iar când am primit Acatistul am plâns din cauza sentimentului păcătoşeniei mele şi al lipsei rugăciunii”. Este într-adevăr emoţionantă până la lacrimi această iubire reciprocă şi marea smerenie a unuia faţă de celălalt, dascăl şi elev, care arată Marea Înţelepciune a lui Dumnezeu şi Iubirea de oameni Dumnezeiască pentru noi (cf. Matei 11, 25-26). În această perioadă, Părintele Justin a mai avut relaţii duhovniceşti deosebit de strânse şi cu un alt mare şi sfânt om al lui Dumnezeu. Acesta a fost ierarhul şi teologul ortodox rus – Mitropolitul Antonie Hrapoviţki, care se afla atunci la Sremski Karlovac. Părintele Justin se ducea la el foarte des, se spovedea la el şi slujea împreună cu el, şi a dobândit de la el mult folos duhovnicesc şi s-a împărtăşit de experienţa sa ascetică. În multe rânduri a şi scris despre el, mai ales după binecuvântata răposare a lui Antonie 42. Ceea ce a învăţat de la el şi cum l-a simţit a descris în această scurtă frază: “ La noi Mitropolitul Antonie a intrat deja în tradiţie, şi încă în cea mai mare parte tradiţie preoţească. El a scris mai puţin, dar a trăit viaţa din Vieţile Sfinţilor şi de aceea este preţios tot ce a rămas scris de la el”. În afară de Mitropolitul Antonie, Părintele Justin s-a apropiat duhovniceşte şi de Preasfinţitul arhiepiscop al Chişinăului – Anastasie, pe care l-a preţuit în mod deosebit datorită rugăciunilor sale îngereşti. De asemenea, a fost într-o strânsă prietenie spirituală cu părintele protoiereu Aleksei Neljubov (al cărui nume, zice el, era în contradicţie cu ceea ce era el în realitate: era tot numai iubire şi rugăciune fierbinte). La el s-a şi spovedit o vreme. Şi de altfel Părintele Justin îi iubea foarte mult pe fraţii ortodocşi ruşi, aşa cum îi iubea şi pe fraţii ortodocşi greci şi bulgari. În Bulgaria a mers mai târziu: când a devenit profesor la Facultatea de Teologie şi-a dus studenţii în vizită la locurile sfinte şi la mănăstirile din Bulgaria. Iubirea duhovnicească şi prietenia l-au legat şi de încă o personalitate remarcabilă a vremii noastre: când era profesor la Bitola, a fost confrate şi coleg cu plăcutul lui Dumnezeu - Sfântul Ioan Maximovici, ultimul episcop de Shanghai, care, în duh de rugăciune şi de nevoinţă, a trecut la Domnul în San Francisco (America), fiind cunoscut încă din timpul vieţii prin abundenţa harismelor dumnezeieşti. Dar pe cine n-a iubit Părintele Justin ? Durerea şi tristeţea fiecăruia le simţea ca şi cum ar fi fost durerea şi tristeţea sa, plângea cu fiecare şi se ruga insistent pentru acela, cel mai adesea în taină şi pe ascuns. De aceea, parcă ar scrie despre sine şi se spovedeşte când spune: “În această lume tristă şi amărâtă, darul lacrimilor este cel mai emoţionant şi mai dumnezeiesc dar. A plânge deasupra tristei taine a lumilor – le este dat doar aleşilor. Iar prin cei mai aleşi a plâns întreaga creaţie, prin cei care se roagă au plâns ochii trişti ai sfinţilor întristaţi ai neamului omenesc”. Într-adevăr, el a şi fost unul din aceşti rari sfinţi întristaţi şi mijlocitori de rugăciune înaintea lui Dumnezeu pentru întregul neam omenesc mult încercat şi pentru fiecare fiinţă omenească cu chip dumnezeiesc şi al lui Hristos şi pentru fiecare creatură. Uneori această întristare compătimitoare din rugăciune venea la Părintele Justin pe de o parte ca urmare a smereniei sale şi a căinţei, şi pe de alta în urma prea multor preocupări cotidiene şi împovărării cu treburi şi griji legate de viaţa şi munca în şcoală şi-n alte locuri, până la puternica dorinţă de a părăsi lumea şi a se retrage într-o mănăstire sau chiar la Sfântul Munte Athos. Presat de treburi şi griji, de predări la şcoală şi în alte locuri, pe lângă aceasta şi de redactarea revistei pe care o edita în acei ani cu colegii săi43, el, ca şi Sfântul Sava cândva, tânjea după timpul răpit rugăciunii şi după liniştea rugăciunii. De aceea a fost firesc faptul că a apărut în el dorinţa de a părăsi toate acestea şi de a se retrage undeva într-o mănăstire în pustiu, pentru rugăciuni mai sârguincioase şi pentru fapte. Din Jurnalul de rugăciuni se vede că atunci se dojenea adesea singur şi plângea, ca şi cum ar fi “neglijat” şi “ar fi abandonat de tot” faptele sale monahale. Astfel, în Jurnalul din 1922, în ajunul Sfântul Ioan Gură-de-Aur – Sfântul pe care îl iubea cel mai mult şi căruia s-a rugat neîncetat întreaga viaţă – în plânsul rugăciunii şi, învinovăţinduse, îşi spune sieşi: “Oare sunt eu monah? Toate faptele mele sunt pierdute… Trebuie să las toate acestea şi 42

Acestea sunt articole scurte: “Slăvit înaintea lui Dumnezeu” şi “El printre noi” (ambele publicate în Gândul creştin nr. 8/1935 şi nr. 7-8/1936) şi prelegerea mai lărgită “Taina personalităţii Mitropolitului Antonie” (publicată în Teologia, caietul nr. 1/1939). 43

E vorba de Viaţa creştină, una dintre revistele noastre cele mai bune de dinainte de război. Pe lângă toată iubirea şi truda pe care Părintele Justin le depunea în redactarea acestei reviste, este emoţionantă şi caracteristică spovedania sa cu această ocazie în Jurnalul de rugăciune: “Din cauza îngrozitoarei acaparări de către Viaţa creştină, rugăciunile îmi sunt reduse la jumătate. Sentimentul autojudecării mă roade: aceasta nu e o treabă pentru sufletul meu. Dorinţă de singurătate şi rugăciune”. În afară de Viaţa creştină, Părintele Justin a mai colaborat înainte de război şi la următoarele reviste şi publicaţii: Gândul creştinesc, Fapta creştinească, Răspântia, Teologia, Ortodoxia, Glasul păstorului, Vestitorul, Patria, Idei şi altele. 25

să merg în pustiu, la Athos, şi să mă dedic rugăciunii şi postului… Când am să pornesc eu odată cu totul după Preadulcele Domn spre viaţa de nevoinţă din mănăstire?”. La sfârşitul aceluiaşi an, cântărind anul care se termina, el socoteşte despre sine cu smerenie că viaţa sa de post şi rugăciune a murit şi de aceea se roagă cu lacrimi Sfântului Vasile cel Mare: “Sfinte Părinte Vasile cel Mare, învie-l pe mortul din mine în Noul An”. Totodată, în aceeaşi noapte, la scurgerea anului 1922 şi la începutul noului an, el face în jur de două mii de mătănii şi rugăciuni şi termină cu smerenie însumarea rezultatelor spirituale cu această expresie evanghelică care ne dezvăluie demnitatea lui, nu mai puţin cu rugăciunile şi lacrimile: “Ca de obicei – pătimesc”. Cât este totuşi de necesară şi binefăcătoare sfânta virtute a pătimirii pe calea dumnezeiesc-umană a vieţii spirituale şi a izbăvirii omului drept credincios o ştiu numai cei care au trăit personal acel adevărat cuvânt al Izbăvirii în Sfânta Evanghelie: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19). Ca şi bunavestire a Apostolului: ca Domnul şi Dumnezeul nostru se numeşte şi este nu numai Dumnezeul iubirii ci şi Dumnezeul răbdării şi al mângâierii (Romani 15, 5). Într-adevăr, în actul răbdării evanghelice, răbdarea pentru Dumnezeu şi pentru Biserica lui Hristos, ale cărei necesităţi pastorale au şi pretins rămânerea lui în lume, Părintele Justin a perseverat biruitor şi de aceea a dobândit pentru sine noi cununi de la Dumnezeu. El într-adevăr şi-a salvat sufletul prin răbdare. Rămânând în lume şi făcând o lucrare apostolească, el s-a trudit ca munca sa şi preocupările sale zilnice să le împlinească şi să le sfinţească prin rugăciunea din minte şi inimă către Iisus. Evident, a dorit ca unei asemenea rugăciuni să i se dedice şi mai mult, de aceea îl atrăgea înfocată dorinţa spre mănăstire şi pacea pustiei. Că acea rugăciune i s-a lipit de suflet încă de atunci, se vede din Jurnalul său de rugăciune. În mai multe locuri din acestea, de exemplu în anul 1922, notează că zile la rând a făcut câte cinci sute, o mie şi două mii de rugăciuni ale lui Iisus. Acest lucru se vede şi din faptul că citea cu sârguinţă scrieri ale sfinţilor asceţi pustnici, ca şi scrieri ale lui Ignatie Briancianinov despre importanţa acestei rugăciuni sfinte: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” cu care s-au hrănit de când lumea nenumărate suflete doritoare de dumnezeire. Munca Părintelui Justin la Seminarul din Karlovac a continuat până în anul 1927. De fapt, în acel an, în martie, el a dat şi a luat examenul de profesor, iar lucrarea de diplomă a fost un studiu profund ortodox, ascetic şi teologic: “Teoria cunoaşterii la Sfântul Isaac Sirul”. Aceasta este o lucrare care prezintă concis toate tainele şi profunzimile nevoinţelor ortodoxe, pe calea renaşterii şi mântuirii duhovniceşti, de la omul vechi păcătos până la omul nou renăscut şi îndumnezeit în Hristos. Tot în această vreme, el împreună cu prietenii săi, în cea mai mare parte colegi de studii la Oxford, a editat şi a redactat Viaţa creştină (revistă pentru cultură creştină şi pentru viaţa bisericească). Nevoitor şi râvnitor în orice act plăcut lui Dumnezeu, Părintele Justin a fost plin de râvnă şi în munca sa asupra insuflării conştiinţei bisericeşti în poporul nostru şi în aflarea criteriilor ortodoxe după care trebuie să se călăuzească Biserica. Cum din copilărie era iubitor de dreptate, şi mai ales acum ca monah-ascet şi teolog iluminat al Sfinţilor Părinţi, în acea iubire de adevăr şi iubire de dreptate, el – asemenea preferatului său iluminat Sfântul Ioan Gură-de-Aur sau sfinţilor monahi studiţi, a expus în public părerile sale şi uneori şi criticile privitoare la viaţa bisericească, la faptele şi comportarea unor slujitori ai Bisericii sau organizaţii religioase44. Prezentând şi examinând atent problemele vieţii şi muncii bisericeşti, ieromonahul Justin, ca redactor al revistei, nu a “criticat” doar, cum au spus unii şi atunci şi mai târziu, cu rea intenţie. Au fost şi critici, desigur, dar cele mai multe au fost evaluările şi examinările pozitiv-ortodoxe ale evenimentelor şi timpurilor în care s-a trăit şi s-a lucrat, au fost atenţionări frăţeşti şi filiale şi rugăminţi, susţineri şi laude unde trebuia, dar şi entuziaste clarviziuni profetice. Toate scrierile sale de atunci, şi mai ales articolele, nu au pierdut nici astăzi nimic din prospeţimea şi actualitatea lor, căci toate sunt îmbibate de spiritul şi dragostea Sfinţilor Părinţi, de duhul binefăcător pentru Biserica lui Hristos şi pentru mântuirea oamenilor. Tot ce este cu adevărat omenesc, cu adevărat bisericesc şi ortodox, chiar dacă ar părea greu şi amar, şi-a găsit ecoul şi sprijinul în revista Părintelui Justin şi a colaboratorilor săi: “Este uşor să fii romano-catolic, scria el atunci, şi mai uşor să fii protestant, dar e greu – prea greu este să fii ortodox. Căci a fi ortodox

44

În revista Viaţa creştină, al cărei redactor a fost în cea mai mare parte Părintele Justin, a existat o rubrică - “De pe biroul redactorului” unde erau expuse şi comentate, lăudate sau criticate, evenimentele actuale şi fenomenele vieţii noastre bisericeşti şi publice. De asemenea, sunt evaluate şi examinate cu atenţie în general fenomenele religioase, sociale, culturale, ideatice, de la noi şi din lume. Este urmărită cu o deosebită atenţie viaţa şi calvarul Bisericii în Rusia sovietică (mai ales în ultimii ani, cu deosebire în anul 1927). 26

înseamnă: a face permanent act de curaj de la om la Dumnezeul-om, a fi în permanentă zidire a ta însăţi prin fapte dumnezeiesc-omeneşti.” Însă unora dintre slujitorii Bisericii, şi mai ales celor de pe poziţii mai înalte, această muncă şi o astfel de lucrare nu le-au fost pe plac. Trebuia să ai vitejie duhovnicească şi abnegaţie şi autocritici ascetice ca să poţi suporta acea reamintire şi arătare a adevărului, dar şi critica pentru neadevăr şi nedreptate, iar acest lucru nu a fost niciodată uşor pentru oameni şi deci nici de această dată. Unii s-au ridicat împotriva revistei Viaţa creştină şi împotriva oamenilor care lucrează la ea, adică în principal împotriva Părintelui Justin. Însuşi Părintele Justin a aflat şi a simţit ce se petrece în jurul său, dar din iubirea sa de adevăr şi din iubirea de dreptate în slujba Bisericii lui Hristos, nu a dat înapoi, nici atunci şi niciodată în viaţă. Iată ce scrie el însuşi, după câţiva ani de la apariţia revistei, despre Viaţa creştină45: “Viaţa creştină iese încărcată de binecuvântările multor cititori, dar şi de insultele unora. Dacă nu ar fi acestea din urmă, Viaţa creştină nu ar fi creştinească, căci tot ce este de la Hristos «este piatra încercării», «piatra indignării». Viaţa creştină ştie ce vrea şi vrea ceea ce vrea Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, de aceea i-a revoltat pe aceia care parţial nu vor aceasta. Biserica ortodoxă este ceva atât de sfânt, atât de preacurat, atât de supraomenesc şi de binefăcător, încât de tot ceea ce este bisericesc trebuie să te apropii cu frică de Domnul Iisus cel Viu. Viaţa creştină recomandă neîncetat o asemenea preoţească, ortodoxă metodă de lucru în Biserică… Ea mărturiseşte neîncetat că Domnul Hristos cu Duhul Sfânt conduce Biserica prin Sfinţii Părinţi. Nu ne propovăduim pe noi, ci pe Domnul Iisus prin Sfinţii Părinţi, de aceea Viaţa creştină nu este iubită de cei care se propovăduiesc pe sine, care se impun pe sine în locul Sfinţilor Părinţi, care normează după timp… Noi nu încetăm să accentuăm că în Biserică cel mai bine gândesc cu Duhul Sfânt… Sunt unii care cer reformism în cadrul Bisericii, dar nu simt că reformismul modern este pentru Biserica ortodoxă la fel ca deformismul! Viaţa creştină este contra acestuia; ea are un punct de vedere ortodox când afirmă că prin sfinţi ni s-a arătat calea ortodoxă pentru transformarea personalităţii şi a societăţii: reformează-te întâi pe tine însuţi prin generozitatea Sfântului Duh, iar Domnul însuşi îi va reforma pe alţii prin tine. Din cauză că am dat înapoi din faţa Sfinţilor Părinţi şi a Asceţilor noştri ortodocşi de neînlocuit, ne-am molipsit de reformismul apusean. Am uitat porunca: Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit (Romani 12, 2).” Din cauza unei astfel de poziţii verticale şi juste, Părintele Justin a avut necazuri şi înainte de acestea, când s-a preocupat de binele material şi spiritual şi de progresul elevilor săi de la Seminar. Din pricina unui asemenea caz, anumiţi arhierei care s-au simţit atinşi prin scrierile sale au vrut să-l trimită pe ieromonahul Justin în faţă judecăţii Sfântului Sinod46. L-a scăpat de judecată Sfinţitul Patriarh Dimitrie, arhiereul său superior, răspunzându-le arhiereilor respectivi că ceea ce a scris Părintele Justin este purul adevăr. De altfel, Patriarhul Dimitrie l-a iubit şi preţuit pe ieromonahul Justin, şi cu această ocazie, chemându-l la el, i-a spus cu blândeţe părintească: “Ştii, fiule, tu eşti un bun monah şi totul este bine, numai că trebuie să scrii mai puţin, căci ai pana ascuţită şi pe unii oameni îi doare.” Între timp, nici Prea Fericitul Patriarh nu a putut să împiedice să se împlinească şi asupra slugii credincioase a lui Hristos – Părintele Justin – adevărul Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi că “dreptatea pe lumea această merge pe picioarele pătimirii”. Toţi oamenii lui Dumnezeu, mai ales cei mai înfocaţi şi mai zeloşi lucrători în Via Domnului, din vremurile apostoliceşti şi până în zilele noastre, au trecut prin nevoi, încercări şi suferinţe. Purtând şi mărturisind Adevărul Dumnezeiesc, ei au întâmpinat întotdeauna în jurul lor rezistenţă şi împotrivire. Căci virtutea e lucru greu şi aspru pentru oamenii care nu sunt gata ca de dragul ei să suporte truda şi jertfirea de sine. De aceea, soarta tuturor oamenilor virtuoşi şi sârguincioşi în lucrarea dumnezeiască este de a întâmpina rezistenţă şi împotrivire în jurul lor şi până la urmă să fie şi prigoniţi. Aşa a fost şi cu Părintele Justin. În vara anului 1927, deşi formal “mutat”, a fost de fapt expulzat la Prizren47. 45 46

47

În rubrica “De pe masa redactorului”, nr. 1/1925. Ocazia nemijlocită a fost “Scrisoarea deschisă către Sfântul Sinod”, publicată în Viaţa creştină nr. 10/1924.

Pretextul nemijlocit pentru mutarea la Seminarul din Prizren a fost că, după ce Părintele Justin a semnalat că munca rectorului de atunci de la Karlovac, M.P., se desfăşoară în defavoarea seminarului pe mai multe planuri, s-a constatat din partea comisiilor trimise că Părintele Justin avea dreptate şi rectorul respectiv a fost pensionat. Calomniile pe care rectorul, pentru a se apăra, le-a aruncat atunci asupra Părintelui Justin s-au dovedit a fi total false şi el a fost pe deplin disculpat, dar “din necesităţi de serviciu” a fost totuşi mutat la Prizren. 27

În spatele acestei “mutări” stătea intenţia clară a celor care l-au izgonit ca în felul acesta să facă să piară şi revista Viaţa creştină, ceea ce s-a şi obţinut (pentru că la Prizren nu erau condiţii de editare şi tipărire). În articolul scris cu acea ocazie 48, Părintele Justin nu se lamentează, nici nu se plânge din cauza prigoanei şi a suferinţelor personale (“Omul îl goneşte pe om – molia o goneşte pe molie, scria el. Ce e grozav în aceasta? Nimic”) şi nici din cauza revistei Viaţa creştină. Dar el simte nevoia să-şi apere calea şi poziţia ortodoxă, fiindcă prin aceasta apără Adevărul. Cu această ocazie, scrie: “Eu trebuie să apăr calea pe care merg, nu pentru că e a mea, ci – a Lui, a lui Hristos, pe care El a descoperit-o, El a deschiso, El a statornicit-o. Această calea dintâi şi unica, din prăpastia urât mirositoare a pământului până în înaltul înmiresmat al cerului. Prima şi unica şi – altă cale nu există. Toate celelalte căi se rotesc într-un inel al grozăviilor fără de ieşire. Calea Sa e Personalitatea Dumnezeiesc umană, nesfârşită şi nemărginită. Dacă omul păşeşte pe ea, păşeşte în Adevărul veşnic şi în viaţa veşnică, deoarece Calea, Adevărul şi Viaţa sunt una în Domnul Iisus… Jalnic e sufletul omului până la moarte şi după moarte dacă Domnul – făcător de minuni – nu-l conduce pe calea Sa dumnezeiască. Acea cale a lui Hristos se păstrează în Biserica Ortodoxă prin Duhul Sfânt, prin Sfinţii Părinţi… Dacă eu sunt Iona pe corabia Bisericii Sârbe, aruncaţi-mă în mare, doar s-o linişti furtuna, să se salveze corabia. Şi poate că vreun chit mă va primi în pântecele său şi, când va fi nevoie, mă va arunca pe mal… E binevenită orice suferinţă de dragul Domnului Celui de neînlocuit. Cu cât mai multe suferinţe se prăvălesc peste credinţa mea, aceasta se înfige şi mai profund în inima mea. Pentru un creştin, suferinţele sunt purgatoriu; şi încă ceva – primăvară pentru sufletul lui, şi prospeţime, şi întinerire… În lupta pentru ortodoxie, eu am mers pe calea Sfinţilor Părinţi direct spre Adevărul ortodox al lui Hristos şi niciodată nu am făcut pe placul oamenilor, căci dacă aş fi făcut pe placul lor, atunci nu aş fi fost nici ultima slugă a lui Hristos. Eu sunt convins încă în continuare că numai prin însuşirea filosofiei Sfinţilor Părinţi şi a înţelegerii ortodoxiei prin acte de curaj poate reînvia sentimentul nostru bisericesc, letargic şi paralizat… Şi în timp ce lumile se dezlănţuie deasupra noastră şi păcatele noastre în noi, sufletul ortodox dornic de Dumnezeu tânjeşte după viaţa sfântă întru Domnul Hristos, după Sfânta lucrare în biserica noastră mult încercată, tânjeşte şi se roagă cu suspine: «Preasfântă, preacurată, binecuvântata, slăvita noastră Născătoare de Dumnezeu şi Preapropiată Marie cu toţi sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră, lui Hristos să o dăm. Ţie, Doamne!»”. Şi într-adevăr a fost păcat că Viaţa creştină s-a stins aşa de repede şi în felul acesta. Pentru că mulţi, mai ales păstorii tineri predispuşi spre nevoinţă şi misionarism, găseau în ea un bogat material ortodox şi sprijin şi însufleţire pentru munca lor. Mulţi şi-au îndreptat atenţia asupra poziţiei redactorului acestei reviste strict bisericeşti şi ortodoxe şi nu numai că au luat la cunoştinţă, ci au fost călăuziţi spre o ortodoxie sobornicească şi au fost îndemnaţi la o iubire creştinească pentru fraţii lor din întreaga lume, mai ales pentru cei în suferinţă şi pentru mărturisitorii din Rusia de sub noul Diocleţian. În afară de aceasta, revista urmărea regulat toate mişcările bisericeşti şi teologice în ortodoxie şi în general coincidea cu părerea Sfântului Sinod al Arhiereilor sârbi care era reticent faţă de toate activităţile noi, reformatoare, care veneau de la Patriarhii de atunci ai Constantinopolului şi de la Congresele tuturor ortodocşilor şi de la Sinodul Ecumenic care se pregătea (la care Părintele Justin şi atunci şi până nu de mult a făcut referiri critice), sau de la ruşii din „Biserica vie”49. De asemenea şi atunci, ca şi mai târziu, în această publicaţie el atrăgea atenţia asupra pericolului propagandei uniate romane şi asupra papismului şi protestantismului neacceptate de omul ortodox50. 48

Articolul se numea “Apologia căii mele”, în Viaţa creştină nr. 8-9/1927. De asemenea, Părintele Justin regreta schimbarea calendarului în unele dintre Bisericile ortodoxe, din cauza grabei şi a modului în care s-a efectuat acea schimbare. El a numit aceasta “răscoala rugăciunii” şi “violarea comuniunii în rugăciune”. 50 Făcând aluzie la o chemare de atunci a romano-catolicilor către ortodocşi să se apropie şi să se subordoneze Bisericii de la Roma şi papei, Părintele Justin scrie: “Şi proorocii noştri ortodocşi ştiu ceva şi proorocesc ceva. Ei ştiu taina voastră şi fac proorociri bizare. Oare aţi auzit proorocirile lor? Dacă nu, ascultaţi-le. Omul e mic, mult prea mic, fie el chiar papa, pentru ca să ne facă pe noi să părăsim pe Dumnezeul-Om şi să ne apropiem de om. Noi am aprofundat prea mult şi am dat în vileag a treia încercare diavolească, pentru ca mai să poată să ne scandalizeze cu ea. Închinarea în faţa papei – în faţa omului – provoacă un zâmbet mâhnit în sufletul întristat ortodox şi el se roagă zi şi noapte Domnului ca să-i aducă pe închinătorii la om pe calea Adevărului Dumnezeiesc, în viaţa Omului-Dumnezeu… Mai uşor îi este cămilei să treacă prin urechile acului, decât romano-catolicului să intre în împărăţia tainică a Bisericii Ortodoxe. În spatele tuturor definiţiilor retorice şi scolastice despre om, pentru ei acesta este, la urma urmelor, omul – mecanism care se poate pune în funcţiune şi la lucru numai dacă îl întoarce mecanicul principal de la Roma” (Viaţa creştină, nr. 5-9/1927). 28 49

La finalul publicaţiei erau excelente articole teologice, atât ştiinţifice cât şi de popularizare, din toate domeniile, şi de asemenea şi traduceri din toate domeniile şi traduceri ale lucrărilor Sfinţilor Părinţi, pe care în general le tradusese însuşi Părintele Justin (Discursurile Sfântului Ioan Gură-de-Aur, ale Sfântului Macarie Egipteanul, ale Sfântului Efrem şi ale Sfântului Isaac Sirul, şi, ceva mai târziu, şi Lavsaiconul lui Paladie). Părintele Justin, ca şi poporul nostru ortodox, a fost dintotdeauna interesat de citirea cărţilor duhovniceşti, de aceea a susţinut şi lăudat tot ceea ce a apărut la noi din acest domeniu şi atunci şi mai târziu. Deşi el însuşi nu a reuşit niciodată să meargă la Sfântul Munte Athos 51, recomanda întotdeauna şi credincioşilor şi preoţimii, mai ales monahilor, să viziteze ca pelerini Muntele Sfânt şi să înveţe cucernicia celor de acolo şi sârguinţa în nevoinţă. Părintele Justin a rămas la Seminarul de al Prizren doar un an (din august 1927 până în iunie 1928), apoi a fost readus la Sremski Karlovac. Deşi a petrecut acolo doar un an, el s-a bucurat de dragostea elevilor şi a învăţătorilor, pentru că prin viaţa şi munca sa a dovedit ca teologia “nu este dialectică, nici jonglerie abilă cu textele Sfintei Scripturi, ci o vie şi binefăcătoare creştere în marea taină a lui Hristos şi a Bisericii lui Hristos”, cum scrie despre el unul din elevii lui de atunci din Prizren. Aşa a fost şi câţiva ani mai târziu, când era profesor la Seminarul din Bitola (din 1932 până în 1934), despre care ne mărturisesc şi scrisorile elevilor săi şi mărturisirile lor prin viu grai. După moartea rectorului Dobrosav Kovačevič (9 octombrie 1929), la Karlovac au apărut noi necazuri pentru Părintele Justin. Atunci Sfântul Sinod l-a numit pe Părintele Justin pentru a îndeplini funcţia de rector. Mai târziu ne-a spus că atunci dorea cu adevărat să devină rectorul Seminarului, nu din vanitate, ci numai pentru a putea să organizeze mai bine viaţa şi munca tinerilor seminarişti, spre mai marele folos al Bisericii sârbe. În martie 1930, a fost numit rector nu un profesor de teologie, ci un profesor de la gimnaziul de fete din Belgrad, N.Đ., un om cu alte principii decât cele ale Părintelui Justin şi ale majorităţii profesorilor. Repede au izbucnit conflicte între cei cu spirit de sacrificiu şi domnul bonvivant. Acest lucru s-a reflectat şi asupra unei divizări a elevilor, iar noul rector a început prigonirea elevilor care-l iubeau pe Părintele Justin şi care îi rămăseseră loiali. Cei care aveau puterea erau de partea rectorului şi Părintele Justin a fost din nou îndepărtat de la Seminarul de la Karlovac. De data aceasta a fost trimis la o muncă grea în afară ţării, dar care până la urmă s-a arătat a contribui la sporirea sa şi la o mai mare slavă a lui Dumnezeu şi folos Bisericii Ortodoxe. Conform hotărârii Sfântului Sinod al Arhiereilor Bisericii Sârbe, la jumătatea lunii decembrie a anului 1930, Părintele Justin a fost trimis ca însoţitor şi ajutor al episcopului de Bitola, Iosif (Cvijović), delegat al Sfântului Sinod în Rusia Subcarpatică şi Cehoslovacia. Sarcina lor era să ajute la o mai bună înţelegere a ortodoxiei şi o mai bună organizare bisericească a ortodocşilor din Cehoslovacia, mai ales în ţinuturile subcarpatice, unde în ultimii zeci de ani, creştinii de acolo începuseră să se întoarcă la ortodoxia de care se îndepărtaseră din cauza impunerii forţate a unirii cu Roma în vremurile de dinainte. Acest ajutor din partea Bisericii sârbe fusese cerut de înşişi creştinii din Cehia şi de aceea acolo deja se afla şi lucra episcopul de Niš – Dositej. Acum trebuia, tot cu discreţie, să fie ajutaţi concret aceşti fraţi ortodocşi, cu atât mai mult cu cât situaţia bisericii din Cehoslovacia era complicată din cauza sciziunii a înşişi ortodocşilor. Biserica Sârbă a răspuns acestei chemări cu apostolească iubire, trimiţându-l pe episcopul Iosif şi pe Părintele Justin. La Praga i-a aşteptat şi i-a primit frăţeşte episcopul ortodox Gorazd, iar apoi i-au primit şi reprezentanţii puterii cehe, căci trebuia ca totul să fie legal şi fără vreo impunere. Începând cu 17 decembrie 1930, ei au pornit în lucrarea lor misionar-apostolică prin regiunile subcarpatice, vizitând întâi oraşele: Ujgorod, Hust, Iza (unde ortodoxia fusese propovăduită din 1904), Brno, Mukačevo, Vladimirovo, Preševo şi Cracovia, iar apoi şi numeroase sate, atât în ţinuturile de şes, cât şi în Carpaţii deluroşi52. S-au oprit şi la unele mănăstiri ortodoxe abia deschise: la mănăstirea de călugări Sfântul Nicolae (aproape de oraşul Iza) şi la mănăstirea de maici Lipši, unde se întâlneau peste 70 de surori care erau, cum notase Părintele Justin, “bogate în sărăcie şi simplitate”. 51

Deşi nu a avut ocazia să meargă la Sfântul Munte, Părintele Justin ţinea legături spirituale cu acest centru duhovnicesc şi ascetic al ortodoxiei, ceea ce era de înţeles pentru el care era în acelaşi duh. Ne-a spus el însuşi că a avut ocazia să facă cunoştinţă cu unele persoane de la Sfântul Munte, în trecere prin ţara noastră, cum ar fi arhimandritul Părinte Chiric, ale cărui învăţături spirituale şi sfaturi ascetice au fost foarte preţuite de Avva şi pe care le-a pomenit toată viaţa. Adesea ne-a repetat şi ne-a recomandat un astfel de sfat scurt, folositor sufletului. Constă în aceea că aproape cu orice ocazie omul trebuie să se roage cu această scurtă rugăciune sfântă: “Doamne, iartă şi ajută!”. 52 În acesta şedere de un an în misiunea şi munca sa, Părintele Justin a lăsat după sine însemnări, notate atunci probabil cu scopul de a prezenta un referat Sfântului Sinod. 29

Aceşti doi misionari apostolici au călătorit peste tot, prin toate localităţile ortodoxe, pe ploaie şi zăpadă, au slujit Sfintele Liturghii şi au propovăduit Evanghelia lui Hristos şi învăţătura ortodoxă, ca mai demult egalii lor întru apostolat – Fraţii Chiril şi Metodie. Ei şi-au dus la îndeplinire sarcina de misionari cu abnegaţie, mai ales Părintele Justin (fiindcă Mitropolitul Iosif s-a întors la Belgrad după câteva luni, din cauza unor treburi bisericeşti), întărindu-i cu orice chip pe aceşti tineri şi prea puţin consolidaţi enoriaşi. După impresia generală a Părintelui Justin, poporul era simplu şi religios, suferise mult din cauza uniaţilor, în timp ce printre preoţi, pe lângă cei cinstiţi şi zeloşi, erau şi neglijenţi şi modernişti. Activitatea misionară a Părintelui Justin consta în slujire şi propovăduire, în instruirea în ceea ce priveşte conducerea duhovnicească, în organizarea bisericesc-parohială şi a vieţii monahale, a slujirii liturghiei obişnuite şi a altor orânduieli canonice ortodoxe. Prin toate acestea trebuia să fie întărit şi înrădăcinat poporul lui Dumnezeu în adâncurile binefăcătoare ale Sfintei Ortodoxii, să fie răsădit ca măslinul şi viţa de vie din raiul duhovnicesc al Celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos. Cu alte cuvinte, trebuia întărită Biserica ortodoxă din Cehoslovacia. În această grea lucrare dar plăcută lui Dumnezeu, ieromonahul – iar după aceea protosinghelul Justin (pentru că Mitropolitul Iosif i-a înmânat o medalie şi i-a transmis aprecieri din partea Sfântului Sinod) l-a ascultat filial şi din toată inima pe Mitropolitul Iosif, astfel că mai târziu acesta l-a lăudat Sfântului Sinod şi Patriarhului spunând că nimeni niciodată în viaţa lui nu l-a ascultat astfel şi nu l-a slujit ca Părintele Justin. Pentru lucrarea apostolică plină de abnegaţie din Cehia, Mitropolitul Iosif a propus Sfântului Sobor Arhieresc al Bisericii Sârbe să-l aleagă pe Părintele Justin ca episcop al nou înfiinţatei eparhii la Mukačevo în zona Subcarpatică. În legătură cu aceasta, între Părintele Justin şi episcopul Iosif s-a dus o lungă corespondenţă şi muncă de convingere, dar la sfârşit Părintele Justin nu a acceptat totuşi să primească rangul şi poziţia. Despre acestea s-a păstrat o scrisoare a sa către Presfinţitul Iosif 53 (remisă prin corespondenţă şi Patriarhului Varnava şi Episcopului Nicolae), în care Părintele Justin motivează refuzul său astfel: “Rog pe Preasfinţia Voastră să mă ierte că fac aceasta. Scriu acestea aşa cum îmi dictează imperios conştiinţa mea. Este vorba de calea pe care îmi conduc sufletul prin lumea aceasta, către lumea cealaltă… Preasfinţia Voastră mi-a adus la cunoştinţă în câteva rânduri şi mai ales în aceste zile înainte de plecarea la Sfântul Sobor Arhieresc că trebuie să rămân episcop în Rusia Subcarpatică. Eu am refuzat aceasta şi refuz şi acum. Şi acest refuz al meu nu este rezultatul unor stări sufleteşti de moment, ci este rodul unor cugetări îndelungate şi ceea ce este mai important: rodul sentimentului meu permanent şi neschimbat că eu nu sunt potrivit pentru rangul de episcop… Eu m-am privit îndelung şi serios în Evanghelie, m-am privit în Evanghelie, m-am judecat prin Evanghelie, şi am ajuns la o concluzie şi o hotărâre de nezdruncinat: în nici un caz nu pot şi nu-mi permit să primesc rangul de episcop, pentru că nu am nici cele mai elementare însuşiri evanghelice pentru aceasta. Dacă aş primi acest rang aşa cum sunt, eu – conştient, şi de aceea fără a mă ierta – aş fi condamnat de judecata din pilda Mântuitorului despre omul care, fără a chibzui, a început să-şi zidească un turn şi nu a putut să-l termine, căci mai întâi nu a stat să socotească ce-l va costa şi dacă are putere şi mijloace ca să-l termine. Eu mă cunosc foarte bine pe mine însumi: îmi este foarte greu să-mi ţin propriul suflet în limitele binelui lui Hristos, darămite sute de mii de suflete străine. Şi să răspund pentru ele în faţa lui Dumnezeu! Măsurându-mă cu măsurile evanghelice, judecându-mă cu judecata grozavă a Evangheliei, găsesc pretutindeni în mine dezolante lipsuri şi defecte păguboase, de aceea am luat cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată fiinţa, hotărârea de neînlocuit: ca sub nici o formă să nu accept visul de a fi episcop… Pe lângă acestea: eparhia Mukačevo este de o asemenea factură încât în ea, cu cel mai mare chin, abia se poate descurca ca episcop un om cu o imensă experienţă şi înţelepciune. Cum însă aş putea-o face eu – neexperimentat, de-a dreptul stângaci? Aici totul este într-o haotică agitaţie; nu s-a vărsat încă nimic în formele (canonice) legal definite, nici în obiceiurile religiosbisericeşti şi în tradiţii… De aceea, aici este necesar un episcop în vârstă, încercat, care dispune de o mare şi binefăcătoare experienţă şi de o rutină în muncă bine călită. Fără acestea, se poate duce totul de râpă”.54 Deşi Mitropolitul Iosif a încercat să-l convingă sub orice formă şi să-l înduplece pe Părintele Justin să primească episcopia (“Nu pierdeţi din vedere nici faptul, îi scria el, că felinarul nu se pune sub bancul de nisip… de aceea împăcaţi-vă cu ceea ce vine”), smeritul Avva a fost de neclintit în decizia sa. La toate argumentele Mitropolitului, el răspundea de obicei cu argumente din Sfânta Scriptură, iar 53

Scrisoarea e scrisă la dată de 2/15 septembrie 1931 în Mukačevo. De Sfântul Ilie, în 1931, a fost pus pe tronul episcopal din Mukačevo, în cadru solemn, episcopul Iosif, iar mai târziu a fost ales pentru această eparhie şi înscăunat Preasfinţitul Damaschin (mai târziu Mitropolit de Zagreb). 30 54

Mitropolitul Iosif, care de altfel îl iubea, mai în glumă mai în serios, i-a spus: „Tot ce este necesar constă în faptul că tu cunoşti Sfânta Scriptură în acest fel!”. Legăturile Părintelui Justin cu credincioşii din zona Carpaţilor au rămas totuşi strânse şi după înapoierea din Cehia (la începutul anului 1932), pentru că nu numai că mulţi îi scriau de aici, numindu-l părintele lor duhovnicesc, şi nu doar pentru că el i-a ajutat pe unii şi din Serbia, ci avea şi un număr considerabil de elevi ai săi şi mai târziu studenţi din ţinuturile Subcarpatice, care considerau Biserica Sârbă – Biserică-mamă. La înapoierea din călătoria misionară din Cehia, Părintele Justin nu a primit imediat post în Seminar, ceea ce a fost poate rezultatul nemulţumirii din cauza refuzării rangului de episcop (pe care mai târziu nu i l-au mai oferit niciodată). Între timp, în această perioadă scrie în grabă primul său volum din Dogmatica pe care o şi publică chiar în acel an (octombrie 1932). Abia în luna august a anului 1932 va fi numit profesor la Seminarul din Bitola, unde lucrează cu abnegaţie doi ani întregi. Ca şi în altă parte, şi în Bitola a depus multă trudă şi dragoste în instruirea teologică şi în educarea evanghelică a tinerilor seminarişti, predând şi aici Sfânta Scriptură şi Dogmatica. Ca întotdeauna, a fost foarte iubit şi preţuit de către elevii săi şi, de asemenea, şi de profesori şi dascăli, astfel încât doi ani mai târziu când a fost condus de la Bitola la Belgrad, unde a fost ales lector la Facultatea de Teologie, a fost condus de întreaga şcoală şi de un număr mare de locuitori evlavioşi din Bitola. Deşi cunoscut deja de mult în lume ca un teolog ortodox al Sfinţilor Părinţi, alegerea Părintelui Justin ca profesor la Facultatea de Teologie din Belgrad nu s-a petrecut fără dificultăţi, dar dificultăţi care depun mărturie despre autoritatea sa şi despre micimea sufletească şi răutatea altora. Majoritatea profesorilor de la Facultatea de Teologie, şi anume cei mai buni şi mai demni şi ca oameni şi ca teologi, era de mult pentru aceasta şi acţiona în acest sens. Căci se ştia deja că încă din cursul anului 1928 Mitropolitul ortodox al Bisericii poloneze şi Universitatea din Varşovia l-au invitat în câteva rânduri pe doctorul Justin Popovici să ocupe catedra de teologie dogmatică la secţia acestei Universităţi pentru studierea teologiei ortodoxe55. De asemenea era preocupat de acestea şi cunoscutul teolog rus Nicolae Glubokovski care atunci preda la Universitatea de la Sofia, care a şi scris (încă din 1932) Patriarhului sârb Varnava, ca fostului său elev, că trebuie să i se dea posibilitatea Părintelui Justin să lucreze în mod special la Seminarul ortodox, observând cunoştinţele sale, energia şi experienţa duhovnicească 56. Patriarhul nu a răspuns la această scrisoare şi nu este treaba noastră să cercetăm dacă a contribuit cu ceva la venirea Părintelui Justin la Facultatea de Teologie. Asupra unora dintre profesori şi ale altor personalităţi din afară (printre care se număra şi amintitul rector), care s-au străduit chiar să întârzie fie diplome, fie lucrări teologice ale Părintelui Justin, noi nu dorim să ne oprim aici, căci la ce-ar folosi să ne ocupăm de deşertăciunea şi de ranchiuna omenească?57 Slavă Domnului că a învins chibzuinţa şi, prin aceasta, renumele Facultăţii de Teologie din Belgrad a fost păstrat şi încă mai sus ridicat, iar cel care îl va înălţa cel mai sus şi îl va proslăvi va fi chiar lectorul ei şi după aceea profesor, arhimandritul Justin Popovici, ca dogmatician ortodox. Pentru că încă din cursul anului 1935 el publică şi al doilea imens volum al Dogmaticii sale în care – într-un unic şi de nerepetat mod, de la Sfinţii Părinţi până astăzi – expune universalul adevăr al Ortodoxiei: despre Dumnezeul-om şi opera sa (Hristologia şi Soteriologia). După aceea Dogmatica sa a început să se predea în şcolile şi facultăţile teologice din Grecia, Bulgaria şi America 58 şi putem spune deschis că Teologia ortodoxă sârbă nu este aşa de renumită în toată lumea ortodoxă, pentru altceva în afară de Filosofia Ortodoxă a Adevărului a lui Justin Popovici (cum a intitulat el însuşi Dogmatica sa). După referatul pozitiv a doi profesori de la Facultatea de Teologie (1 februarie 1934), Părintele Justin este ales lector la catedra de Teologie comparată şi a intrat în post la 21 decembrie în acelaşi an. (Mai târziu este ales profesor de dogmatică). La 16 ianuarie 1935 a ţinut la Facultatea de Teologie prelegerea sa de prezentare pe tema “Despre esenţa axiologiei şi criteriologiei ortodoxe”, care reprezenta 55

În legătură cu aceasta există corespondenţă păstrată. Nu s-a ajuns la plecarea Părintelui Justin la Universitatea din Varşovia pentru că, după propunerea catedrei de Dogmatică şi acceptul său de principiu, au schimbat propunerea şi i-au oferit catedra de Teologie morală. 56 Aceasta o mărturiseşte însuşi Glubokovski în scrisoarea sa către Părintele Justin (mai 1932); de altfel, el a corespondat cu Părintele Justin şi a colaborat la Viaţa creştină. 57 Despre unele atacuri josnice, dar şi despre strălucite apărări ale Părintelui Justin, se poate citi în ziarul din Valjevo Glasul oraşului Valjevo din 13. 02. 1934 şi 13. 01. 1935. 58 Pentru faptul că din Dogmatica Părintelui Justin s-a predat la unele universităţi din America, există mărturii scrise ale profesorului Georges Florovski şi ale episcopului Nicolae Velimirovici, ambii din America. 31

o mărturisire ortodoxă a credinţei în Dumnezeul-om Hristos şi în Sfânta sa Biserică Ortodoxă, cum nu s-a mai auzit din vremea Sfântului Sava şi a Sfântului Grigorie Palama, şi care nu mai fusese auzită prin universităţi. “Domnul Hristos, ca personalitate dumnezeiesc-umană este cea mai mare valoare şi măsura infailibilă; fiind o asemenea personalitate, El este în acelaşi timp şi cel mai înalt criteriu al tuturor valorilor adevărate… Căci nu există Dumnezeu alături de Dumnezeul-om, nici om alături de Dumnezeulom… Întreaga sa învăţătură şi lucrare Domnul Hristos o reduce la personalitatea Dumnezeiesc-umană şi o explică prin ea. De aceea şi Biserica Apostolească, Ortodoxă a lui Hristos, în creştinism se reduce la personalitatea dătătoare de viaţă a Dumnezeului-om: şi învăţătura, şi adevărul, şi dreptatea, şi binele, şi viaţa. Chipul lui Hristos este cea mai înaltă valoare a ei şi cea mai preţioasă. Pentru că, creştinismul este creştinism prin Dumnezeul-om; în aceasta constă însemnătatea sa excepţională, şi valoarea, şi puterea. Domnul Hristos s-a lăsat pe Sine, personalitatea Sa Dumnezeiesc-omenească Bisericii; de aceea Biserica este numai Biserica Dumnezeului-om şi în El Dumnezeul-om este esenţa, este scopul şi ideea şi toată valoarea Bisericii; El este sufletul ei, şi inima ei, şi viaţa ei; El este însăşi Biserica în pliroma dumnezeiesc umană, căci Biserica nu este altceva decât Dumnezeul-om Hristos, continuat în toate veacurile.” După asemenea mărturisire a lui Dumnezeu-omul, ca a Sfântului Pavel şi a Sfinţilor Părinţi, lectorul a vorbit despre Biserică - Trupul lui Hristos şi despre credincioşi ca despre celule vii şi mădulare ale acestui trup dumnezeiesc-uman. După aceea a aruncat o privire critică asupra creştinismului apusean umanist, asupra romano-catolicismului şi protestantismului în care “temelia Creştinismului a trecut de la veşnicul Dumnezeu-om la omul trecător”, prin care s-a produs “o dureroasă şi tristă deformare a Dumnezeului-om, a lucrării Sale şi a învăţăturii Sale”. Numai Biserica Apostolească Ortodoxă a păstrat adevăratul Chip şi personalitate a Dumnezeului-om Hristos. De aceea, nu poate cineva să fie creştin fără credinţa în Dumnezeul-om Hristos şi în trupul Său dumnezeiesc uman – Biserica, în care El a lăsat toată Personalitatea Sa minunată.” În tot acest timp în care Îl mărturisea astfel pe Dumnezeul-om, Domnul Hristos, de la catedra universitară, Părintele Justin Îl mărturisea, nu mai puţin şi nu mai uşor şi în faţă judecăţilor şi în faţa principiilor acestei lumi. Şi anume, în timpul acesta, un om lipsit de Dumnezeu, Dragoljub Damjanović, a editat la Belgrad cartea Viaţa lui Iisus Nazarineanul, pe care Părintele Justin a recenzat-o în revista Viaţa creştină (nr. 1/1935) şi a prezentat-o ca pe o “carte gangsterească” despre Domnul Iisus, arătând caracterul ei neştiinţific, pamfletar şi anti-Hristos. Din această cauză, numitul Damjanović l-a acţionat în justiţie pe Părintele Justin, iar acesta a răspuns în faţa judecătorilor făcând apologia Iubitului său Dumnezeu şi Domn. A început cuvântarea sa de apărare cu aceste cuvinte mărturisitoare ca ale Sfinţilor Părinţi: “Domnilor, deşi domnul Damjanović Îl neagă pe Domnul Hristos şi Sfânta Sa Evanghelie, astăzi în faţa noastră a tuturor se întâmplă totuşi o profeţie a lui Hristos: Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul (Matei 10, 17). Astfel, iată, Evanghelia lui Hristos se adevereşte neîncetat şi arată veridicitatea ei… În ce mă priveşte, în această lume nu mă tem de nici o condamnare, în afară de cea a lui Hristos. Dacă trebuie să pătimesc de dragul Domnului Hristos, sunt pregătit s-o fac cu bucurie”. Această judecată s-a terminat, spre slava lui Hristos, cu victoria slugii şi mărturisitorului Său credincios şi cu ruşinea celui fără Dumnezeu. Din nefericire, aceşti oameni fără Dumnezeu începuseră să fie la noi tot mai mulţi59. Părintele Justin L-a mărturisit public şi neîncetat pe Domnul Hristos şi la alte tribune publice şi adunări, ca de exemplu la prelegerile de la Universitatea populară din Belgrad-Kolarac (unde a ţinut o strălucită prelegere despre Învierea lui Hristos, în 1939), sau în compania intelectualilor sârbi printre care se mişca şi cu care se împrietenise. Având o inteligenţă excepţională, de o instruire excepţională şi de o cultură vastă, el se bucura de reputaţie printre adevăraţii intelectuali a poporului nostru, dar ceea ce simţeau ei în el ca principal şi cel mai important lucru, era spiritualitatea lui, pentru că la el spiritualul împingea înapoi omenescul şi binefacerea depăşea intelectul. Astfel că el a fost unul dintre întemeietorii Societăţii Filosofice Sârbe (înfiinţată la 22 octombrie 1938 la iniţiativa filosofului Brane Petronijević). A participat şi la alte diverse reuniuni culturale, literare şi filosofice (a fost prieten mai ales cu Branislav Nušić), dar 59

În aceeaşi perioadă, Părintele Justin a scris şi împotriva unui oarecare “X,Y,Z”, care a insultat personalitatea Mântuitorului Hristos în numărul de Crăciun al publicaţiei Politika. Necruţatoarea critică a Părintelui Justin asupra murdăririi ateiste a Celui mai Sfânt sub soare a fost publicată în Idei, nr. 12 din 17. I. 1935. Şi mai înainte, în Viaţa creştină nr. 10/1923, Părintele Justin a scris împotriva unui oarecare Nicolaeević care l-a atacat pe Sfântul Apostol Pavel în revista Gândul, într-un material pe care Părintele Justin l-a numit “poveste” obişnuită şi “falsificare” a personalităţii şi a învăţăturii Apostolului Pavel . 32

întotdeauna şi pretutindeni L-a propovăduit pe Hristos şi nu pe sine, despre El şi nu despre sine sau altcineva a mărturisit. Cu prilejul unei anumite conduite a unei părţi a intelectualităţii noastre, încă din 1926 a publicat un strălucit articol cu titlul “Intelectualitatea noastră şi Biserica”, în care atrage atenţia acelei intelectualităţi care scapă din vedere dimensiunea dumnezeiesc-umană a omului şi prin această limitează, diminuează şi degradează omul, în timp ce pe de altă parte lăuda acea intelectualitate care îşi îndreaptă atenţia către om mai detaliat, mai profund, mai înalt, către omul mai puţin muritor şi mai mult nemuritor întru Hristos Dumnezeul-om60. Astfel, Părintele Justin a fost întotdeauna deschis şi plin de iubire pentru fiecare fiinţă umană, mai cu seamă pentru intelectualitatea căutătoare şi setoasă de adevăr şi cu deosebire pentru tineretul studenţesc. Prelegerile lui erau foarte frecventate de studenţi şi audiate cu bucurie, iar cărţile şi articolele lui erau citite, şi se citesc şi astăzi, ca delicatesă literară şi spirituală şi mai mult decât atât: ca pâinea cea de toate zilele şi ca indicator de drum duhovnicesc. Studenţii şi intelectualii se interesau în mod deosebit de cartea sa despre Dostoievski (pe care în acele zile dinainte de război a refăcut-o şi reeditat-o, dedicândo noilor Mărturisitori ai Ortodoxiei: Sfântului Patriarh Varnava al sârbilor şi Sfântului Tihon al Rusiei), ceea ce arată apropierea lui permanentă şi sinceritatea cotidiană pentru problemele general umane. Întotdeauna, în tulburea şi funesta luptă, Părintele Justin a fost apărător clar şi indubitabil al Sfintei Biserici Ortodoxe, apărător al libertăţii sufletului şi al duhului poporului nostru ortodox, mai ales al tinerilor ucenici ai lui Hristos şi al lucrătorilor în Via Domnului. Din această cauză l-au luat în nume de rău unele persoane bisericeşti şi de stat cu poziţii înalte, dar nu s-a speriat de acest lucru, căci niciodată nu a făcut nimic pe placul oamenilor, ci numai al Domnului Hristos şi al Bisericii Sale, iar toate acestea de dragul mântuirii omului şi a neamului său. Cât a simţit şi a trăit tragismul acelei vremi şi condiţiile în care se trăia în preajma războiului, se constată într-o vedenie pe care a avut-o în acele zile (despre care ne-a lăsat el însuşi o mărturisire scrisă): A văzut un monah necunoscut, cu părul şi barba crescute, cu un baston în mână şi într-o mantie scurtă, iar când această persoană a dispărut, s-a arătat capul Mântuitorului cu coroana de spini, care a dispărut, şi iar a apărut, şi iar a dispărut. Aceeaşi stare sufletească a trăirilor sale din acele zile şi ani o trădează şi un fragment din scrisoarea către un prieten din şcoală şi din viaţă, scrisă în 2/15 aprilie 1938: “În ce mă priveşte, mă simt aici (la Belgrad) ca Iona în pântecele chitului. Nu există nici un dram de aer al veşniciei: plămânii sufletului sunt gata să se usuce. Mâinile cuiva adună tot mai mult jăratec peste tinerele răsaduri ale lui Hristos din Via Domnului părăsită şi abandonată. Sfântul Sava are multe motive să cutremure cerurile cu plânsul său. Iar noi pe pământ – încă mai mult şi mai tare. N-a fost niciodată mai de trebuinţă înarmarea cu întregul arsenal al lui Dumnezeu ca astăzi. Iar ţelul este înarmarea cu rugăciune. Pe care să ne-o dăruiască Dulcele Domn cât mai multă şi cât mai bogată!… Am nevoie ca cei apropiaţi mie să facă de pază în jurul sufletului meu cu rugăciunile şi cu faptele lor.” *** Părintele Justin a venit la mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Ćelie de la Valjevo la 14/27 mai 1948 şi a rămas aici ca preot slujitor şi duhovnic. Despre această perioadă a vieţii sale, ce altceva să spunem decât aceasta: “Când viaţa dăruită întru Hristos trece în viaţa preoţească, atunci nu se poate cuprinde în cuvinte.” În Ćelie şi-a sfârşit Părintele Justin viaţa pământeană, având binecuvântatul sfârşit al omului drept şi plăcut lui Dumnezeu, cu faţa spre Bunavestire din 1979. Fără să propovăduiască altceva în afară de credinţa sa întru Domnul şi sfinţii Săi, mărturisind prin rugăciune, cu rugăciune începând, cu rugăciune sfârşim: Preacuvioase Părinte Justin e, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

60

Articolul este publicat în Viaţa creştină nr. 10-12/1926. 33

ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN ŞI POMENIREA LA 40 DE ZILE După ieşirea binecuvântatului suflet al Părintelui Justin din trupul său zidit de Domnul şi închinat Lui, a fost îmbrăcat în veşmintele alese de către elevii săi, preoţi monahi, şi anume în odăjdii preoţeşti albastru deschis, acelea în care de atâtea ori slujise până atunci Sfânta şi Dumnezeiască Liturghie, iar şi acum în aceleaşi odăjdii de Liturghie a plecat la soborul preoţilor slujitori cereşti unde – în Biserica Cerească – se împărtăşeşte veşnic cu Hristos, mai apropiat şi mai direct. După terminarea îmbrăcării, trupul său cald, binecuvântat, a fost coborât într-un sicriu nou şi apoi aici, în camera unde a şi răposat, s-a slujit scurta pomenire după adormire. Într-o procesiune solemnă a tuturor surorilor de la Ćelie şi a numeroşilor credincioşi, pentru că mulţi după sărbătoarea Buneivestiri nu plecaseră, iar alţii abia începuseră să vină – pentru că vestea despre prăpădirea Părintelui Justin se dusese repede şi în aceeaşi seară a ajuns deja până la Sfântul Munte şi Atena 61 – trupul Avvei a fost mutat la biserica mănăstirii Sfinţii Arhangheli şi depus în pridvorul bisericii. Citirea Sfintelor Evanghelii, întâi Evanghelia după Ioan, începută încă din timpul ieşirii sufletului fericitului Bătrân şi neîntreruptă în timpul îmbrăcării, a continuat la biserică şi s-a prelungit astfel în cursul a trei zile şi trei nopţi, până la ceasul slujbei de parastas. Citirea celor patru Evanghelii s-a întrerupt doar pentru sfintele slujbe de pomeniri, făcute în acele zile şi s-a înlocuit periodic cu citirea Psaltirii de către surorile călugăriţe şi de către credincioşii creştini care au petrecut toate aceste zile şi nopţi în biserica mănăstirii în schimburi, până la ceasul parastasului şi depunerea binecuvântatului trup în pământ. Credincioşi din toate părţile, din împrejurimile oraşului Valjevo şi al Belgradului, din toată ţara noastră şi din străinătate au început să sosească chiar din acea seară, pentru ca împreună, tineri şi vârstnici, mai ales tineretul seminarist şi studenţesc, împreună cu maicile şi surorile, să privegheze lângă sicriul fericitului Avva şi să ia parte la ascultarea şi citirea sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu al Cărui netăcut binevestitor şi neîntrecut tâlcuitor a fost acest nou Gură-de-Aur sârbesc. Iar preafericitul Bătrân îşi odihnea trupul în faţa noastră, cu binecuvântata pace dumnezeiască pe chipul său, care strălucea asupra noastră, binecuvântându-ne şi mângâindu-ne cu duhul său. Fericita sa binecuvântare se arăta cel mai mult în lacrimile rugăciunii, tăcute şi abundente, vărsate din inimile şi ochii noştri, cu valurile tristeţii şi bucuriei, inexplicabil schimbate şi prelinse în sufletele noastre. Într-adevăr, în acele trei zile şi trei nopţi, dar şi după aceea chiar până la patruzeci de zile, am trăit în experienţa reală acel adevăr al Sfinţilor Părinţi şi asceţi ortodocşi: că există un binefăcător plâns dătător de bucurie – numit în greceşte harmolipi, - care este în acelaşi timp şi plâns adevărat şi bucurie adevărată. Lângă sicriul Părintelui Justin am trăit aceasta cu adevărat în toate acele zile: lacrimile nu se puteau opri; dar acelea erau lacrimi trist-bucuroase şi de înviere, care se produc doar în ceasurile de adevărată şi binefăcătoare pocăinţă. Aici totul era liniştit şi blând, nu erau ţipete şi plânsete cu suspine, văicăreli şi bocete; doar ploaia tristeţii şi mângâierii, ţesută cu binefăcătoarea şi paradisiaca melancolie – cu sentimente atât de proprii sfântului Avva şi probabil de aceea acum şi nouă, dăruite de el. Parcă am fi sărbătorit Paştele şi asta înainte de Paşte, ceea ce a şi spus un muntenegrean: „Înmormântarea Părintelui Justin a fost sărbătoarea de Paşte”. Aceasta s-a simţit în acele trei zile şi nopţi şi în atmosfera din jurul sicriului Părintelui Justin: fericitul adormit plăcut lui Dumnezeu, odihnindu-se după truda faptelor sale în pacea Domnului său, parcă respira liniştit în sicriu – ceea ce după spusele părintelui Profirie din Grecia era de asemenea semnul dumnezeieştii desfătări şi al binefăcătoarei umbriri – şi răsuflarea sa liniştită şi dătătoare de pace, mai 61

În aceeaşi seară, unele mănăstiri de la Sfântul Munte au slujit şi pomeniri pentru odihna sufletului Părintelui Justin. Vestea despre răposarea Părintelui Justin a ajuns repede până în America. La Academia Ortodoxă Sfântul Vladimir lângă New York, al cărei doctor de onoare fusese Părintele Justin, rectorul Academiei, Părintele A. Schmeman, împreună cu profesorii şi studenţii au slujit chiar în ziua înmormântării parastasul, în acelaşi ceas când se ţinea slujba de parastas la mănăstirea Ćelie. În cursul acelor zile s-au ţinut slujbe de parastas şi în multe mănăstiri şi biserici din Grecia. 34

bine zis suflarea Duhului Sfânt, s-a transferat şi asupra noastră. N-am simţit deloc durerea şi oboseala, doar ne-am bucurat cu melancolie de speranţa dulce a învierii, cu sentimentul viu al nemuririi Avvei. Nu putem spune că în aceeaşi măsură, dar oricum într-o oarecare măsură, şi noi am simţit lângă sicriul său ceea ce a simţit el însuşi lângă răposata sa mamă, amintită în biografia sa mai înainte: un adevărat şi real simţământ al nemuririi. Hristos Înviatul în învierea universală era o realitate, intervenită acum şi aici, nu numai pentru dispărutul Avva, ci şi pentru noi cei prezenţi lângă sfântul său trup plăcut mirositor. Şi pentru acest dar să fie slăvit Domnului Atotmilostiv şi să fie lăudat cel plăcut Lui, care şi prin moarte a mărturisit ceea ce a propovăduit şi mărturisit întreaga viaţă: că învierea lui Hristos şi a noastră întru El, Alfa şi Omega creştinătăţii, şi că “bucuria paradisiacă a existenţei se trăieşte prin înviere”. Şi pe lângă toate acestea, minunat a fost faptul că şi mulţi alţii ne-au mărturisit la fel: cum în acele ceasuri şi zile, rugăciunile noastre pentru Părintele Justin s-au prefăcut şi s-au schimbat, lent şi pe neobservate, în rugăciuni către el şi Domnul lui şi al nostru, pentru noi păcătoşii şi nevrednicii. În acea prima seară, sâmbătă, s-a slujit toată noaptea priveghiul de înviere, de la ora 10 seara până la 3 după miezul nopţii, iar duminică dimineaţa Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare. După citirea Sfintelor Evanghelii şi a ecteniilor de odihnă deasupra sicriului Părintelui Justin, a vorbit ieromonahul Atanasie despre propovăduirea în toată viaţa a Buneivestiri - a Evangheliei acestui binevestitor al lui Hristos. Blagoje - Justin, singurele binevestiri faţă de multe vestiri amare în această lume şi viaţă. După Sfânta Liturghie, la care toate surorile s-au împărtăşit, s-a pus masa la mănăstire pentru toţi cei prezenţi întru pomenirea adormitului Părinte iubitor de străini. Şi în următoarele două nopţi, până la parastas, iar sau slujit slujbe toată noaptea, iar în următoarele două zile s-a slujit şi Sfânta Liturghie. Marţi 10 aprilie (28 martie pe stil vechi), dimineaţa devreme a sosit Preasfinţia Sa Episcopul de Šabac şi Valjevo, Ioan, cu Preasfinţitul Episcop de Zvornik şi Tuzla, Vasile şi cu numeroşi alţi preoţi. Cu lacrimi în ochi s-a întâlnit Preasfinţitul Episcop Ioan cu egumenii şi surorile mănăstirii şi cu toţi copiii duhovniceşti ai Părintelui Justin, spunând în acelaşi timp că nu ştie cine şi cui trebuie să prezinte condoleanţe mai degrabă, pentru că durerea pentru pierderea Părintelui Justin este aceeaşi la toţi şi generală. Plecându-se în faţa trupului Avvei Justin şi slujind mica pomenire, a dat apoi binecuvântarea ca Sfânta Liturghie să fie slujită de Episcopul Vasile împreună cu numeroşi preoţi şi diaconi. Liturghia a început la ora 9 şi după ea s-a făcut parastasul. Încă din zorii dimineţii începuse să sosească lume credincioasă din toate părţile, din apropiere şi de departe, din ţară şi din străinătate. Toţi se grăbeau să se aplece şi să sărute sfântul trup al Sfântului Avva, pentru că în trecut mulţi se spovediseră la el şi se formaseră, s-au încurajat duhovniceşte şi au renăscut. Acest slujitor al lui Dumnezeu şi ascet întru Hristos într-adevăr a arătat în ziua înmormântării sale cât a fost de preţuit, iubit şi respectat. Căci la înmormântarea sa s-au văzut şi chipuri necunoscute până atunci, dar atrase de adormirea unui asemenea om al lui Dumnezeu şi sârb, adevărat creştin şi purtător de Hristos. În jurul amiezii, în biserica Sfinţilor Arhangheli a început marea slujbă de parastas, în odăjdii preoţeşti strălucitoare, deasupra trupului binecuvântat al Părintelui Arhimandrit. În frunte cu Episcopul de Bačka, Nicanor, a slujit Mitropolitul Irineu al Bisericii ortodoxe greceşti din Creta (Patriarhia Constantinopolului) şi Episcopul de Vranje, Dometie, care a venit din Vranje ca Episcop al locului natal al Părintelui Justin. Au fost prezenţi, alături de episcopul gazdă de Šabac şi Valjevo şi părinţii arhierei din eparhiile vecine, elevii şi prietenii Părintelui Justin: Preasfinţiţii Hrisostom din Braničevo, Ştefan din Žička, Irineu din Niš şi deja amintitul Vasile de Zvornik şi Tuzla. La slujba de parastas au luat parte şi numeroşi arhimandriţi, egumeni şi ieromonahi din mănăstirile noastre, nu numai din eparhia Šabac şi Valjevo, ci şi din alte eparhii mai apropiate sau mai îndepărtate şi de asemenea, dacă nu chiar mai numeroşi, au fost prezenţi preoţi şi diaconi, elevii de altădată, prieteni loiali şi cei care îl cinsteau pe Părintele Justin. Numeroşi monahi şi numeroase monahii din mănăstirile noastre de pe tot cuprinsul ţării n-au putut să nu fie prezenţi la conducerea pe ultimul drum a Părintelui Justin – modelul lor de monah, dascăl şi călăuză spre Împărăţia Cerurilor. Nepoata de soră a Părintelui Justin, cu familia ei din Belgrad şi anumite rude mai îndepărtate ale sale din Vranje şi Niš au fost de asemenea la înmormântare, în timp ce sora sa Stojna nu a putut călători din cauza bătrâneţii şi neputinţei. Nu numai clericii şi monahii sârbi l-au condus pe Binecuvântatul Avva, ci a fost considerabilă şi participarea, la slujba de parastas a acestui Părinte ortodox, a numeroşi clerici şi laici din alte Biserici ortodoxe, în primul rând din Grecia şi din Biserica ortodoxă Rusă şi de asemenea din diaspora ortodoxă. Părinţii arhimandriţi: Gavril din Atena şi Marko din Wiesbaden, protopopul Vasile al Bisericii Ruse din 35

Belgrad, preoţii ortodocşi Nicolae şi Vasile din Atena, ierodiaconul Gavriil din Hilandar de la Sfântul Munte, monahul Ghervasie de la Patras din Pelopones, egumena Justin a de la mănăstirea Sfânta Treime de lângă Atena, toţi cei legaţi spiritual de Părintele Justin de asemenea au fost prezenţi, mărturisind că iluminarea lui spirituală a devenit de mult a tuturor ortodocşilor şi universală. Cine ar mai fi putut să numere uriaşa mulţime a credincioşilor prezenţi: din satul Lelić şi de pe întinsul ţinutului Valjevo, din Belgrad şi de pe cuprinsul Serbiei, din Prizren şi Kosovo, Bosnia şi Macedonia, Muntenegru şi Voivodina? S-au făcut auzite nenumărate valuri populare de tristeţe prin telegrame şi scrisori, care s-ar fi putut aduna în următoarele cuvinte ale cunoscutului poet popular din Muntenegru, bătrânul Hadži Radovan Bećirović: “Nu am putut veni, dar am fost cu voi în acea zi, duhul meu m-a condus: parcă am privit din acele grandioase chilii de deasupra podului nou cum îl purtaţi şi cum redaţi maicii ţărâne osemintele de mucenic ale unui mare ales al lui Dumnezeu…” Adunării trist-fericite i s-a alăturat un grup de cucernici creştini şi creştine, simpatizanţi şi elevi ai Părintelui Justin, din Atena şi din cuprinsul Greciei şi chiar şi din Europa (din Germania şi Franţa) care nu s-au plâns de trudă, nici de drum pentru a ajunge să se închine trupului Părintelui Justin şi să capete ultima lui binecuvântare şi să se alăture, în comuniunea credinţei ortodoxe a iubirii şi rugii, conducerii pe ultimul drum a sufletului acestuia spre ceruri şi a trupului binecuvântat în pământ, până la învierea din morţi şi a doua slăvită Venire a lui Hristos. Unitatea Ortodoxiei, pe care Părintele Justin a şi simţit-o pe viu şi a accentuat-o puternic în timpul vieţii şi pe care a mărturisit-o prin credinţă, iubire, rugăciune şi slujire a Domnului, departe peste graniţele poporului său şi ale Bisericii sale, s-a manifestat aici spontan la înmormântarea sa: în unitatea sobornicească a credinţei şi iubirii, a rugăciunilor şi cântărilor. Cântările de înmormântare, ecteniile de odihnă, glasurile şi rugăciunile şi, înainte de toate, Cuvântul Evangheliei, sau auzit la înmormântarea lui în mai multe limbi ortodoxe. Surorile de la Ćelie au cântat sârbeşte, preoţimea sârbă şi rusească în slavonă iar fraţii din Grecia în greacă. Aproape în tot timpul întregii slujbe de parastas, iar ea a durat în jur de patru ore, s-au salutat şi şiau luat rămas bun de la Părintele Justin mulţi credincioşi şi multe credincioase, majoritatea în linişte şi rugăciune, iar câteva zeci cu voce tare. Mai întâi şi-a luat rămas bun de la Părintele Arhimandrit şi duhovnic la Ćelie, episcopul său – Preasfinţitul Ioan, ca arhipăstor şi gazdă (discursul lui îl prezentăm mai departe în întregime). După aceea, a vorbit în greacă Mitropolitul Irineu din Creta (şi discursul său îl prezentăm mai departe), iar după el Episcopul din Vranje Dometie, salutându-l pe Justin din Vranje în numele concetăţenilor săi. Părintele ieromonah Amfilohie Radović, lector al Facultăţii de Teologie, a prezentat apoi calea vieţii şi munca acestui mare duhovnic şi teolog ortodox, salutându-l pe marele Avva în numele numeroşilor săi fii duhovniceşti şi de asemenea din partea Facultăţii de Teologie a Bisericii Sârbe, unde a fost profesor Părintele Justin. În numele diasporei ortodoxe şi-a luat un cald rămas bun arhimandritul Marko Arndt, neamţ ortodox din Wiesbaden (al cărui scurt discurs îl prezentăm în întregime) iar în numele Facultăţii de Teologie din Salonic şi al Centrului Patriarhal de studii de Patrologie din Salonic – lector Atanasie Anghelopulos. De la Seminarul din Karlovac, pepiniera duhovnicească a Părintelui Justin, a vorbit rectorul şi protopopul Mladomir Todorović, iar după el – din nou în greacă – a vorbit despre Avva teologul Emanuil Harkjolakis din Atena, în numele său, în numele profesorului de teologie Muratidis din Atena şi în numele altor credincioşi care-l respectă pe Părintele Justin pentru poziţia sa de mărturisitor. Cu această ocazie s-au transmis şi condoleanţele a doi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Greceşti: ale Mitropolitului din Eghina, Hierotei, şi ale lui Policarp din Corfu, care nu au putut ajunge la înmormântarea Părintelui Justin. În numele numeroşilor studenţi teologi prezenţi din Facultatea noastră de Teologie şi-a luat rămas bun de la Părintele Justin – ca ideal al lor în teologia ortodoxă - Veljko Milutin, teolog diplomat. Aproape toate salutările de conducere şi de rămas bun au fost însoţite de lacrimile întregului popor. Adunarea poporului lui Dumnezeu în această sfântă zi în jurul bisericii Sfinţii Arhangheli şi a trupului preoţesc al Bătrânului Justin era pătrunsă de o plăcută pace a veşniciei. La terminarea cântărilor din biserică s-a trecut la ocolirea de trei ori a bisericii mănăstirii cu sicriul purtat pe umeri, iar după aceea, trupul a fost redat ţărânii pământeşti – a fost coborât în pământ la sud de altarul bisericii Ćelie. Înainte de coborârea în mormânt, cuvântul de mulţumire şi rămas bun a fost adresat Părintelui Justin de ieromonahul Artemie, şi aceasta mai ales în semn de mulţumire a tuturor monahilor sârbi către acest mare Monah şi iubitor al monahilor. 36

După ultimele cântări de înmormântare şi rugăciuni, în timp ce smeriţii gropari – în general ţărani din împrejurimi, acei minunaţi şi simpli oameni ai noştri care îl iubiseră atât pe Părintele Justin, precum şi el i-a iubit părinteşte şi frăţeşte - au început să acopere scumpul mormânt, din multe piepturi ale preoţilor şi monahilor prezenţi a început să răsune de trei ori cucernic şi cu bucurie, în slavonă, greacă şi sârbă: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruind! Şi în timp ce sfântul pământ al mănăstirii Ćelie acoperea această nou descoperită Comoară a Înţelepciunii, sa auzit neaşteptat şi neanunţat vocea poetului: “A mers condus de dreptate, de iubirea Ta apărat, Hristoase! Veşnică pomenire Ţie noule evanghelist creştin!…” * Cum atunci era Postul Mare, nu s-au putut sluji Liturghiile zilnice de odihnă (cele 40 de Sfinte Liturghii sunt slujite neîntrerupt abia de la Paşte), dar de aceea mormântul Părintelui Justin a devenit parte componentă a sfintei biserici a mănăstirii Ćelie, căci de atunci la el se fac cădelniţările şi rugăciunile curente, pomenirile şi parastasele, şi se cântă cântările şi troparele, chiar ca în vechea Biserică a lui Hristos de la mormintele Sfinţilor Mucenici şi Mărturisitori. Căci fiecare credincios al lui Hristos, adormit în comunitatea bisericească şi mai ales un asemenea om plăcut lui Hristos, nu iese niciodată şi nu pleacă, ci rămâne pe vecie şi-şi are locul în Biserică, precum veşnic viul, ceresc-pământescul trup al lui Hristos. Pomenirea de 40 de zile a Preafericitului Avva a căzut înainte de prăznuirea Paştelui (miercuri 16/3 mai). Atunci s-au adunat iar numeroşi oameni la Sfânta Liturghie la Ćelie şi la parastasul de la mormântul Avvei. Dintre Arhierei, alături de Preasfinţitul Ioan ca gazdă, au fost şi membri ai Sfântului Sobor Arhieresc care se ţinea în acele zile la Belgrad: Episcopii Pavle de la Raška-Prizren, Grigorie al Americii de Vest şi Nicolae al Dalmaţiei. O deosebită iubire şi respect în rugăciune faţă de fericitul adormit Părinte Justin a arătat atunci egumenul mănăstirii Grigoriu de la Sfântul Munte, părintele arhimandrit Gheorghe (anterior lector la Facultatea de Teologie din Atena) pentru că la acest parastas a venit cu doi monahi şi cu un prieten doctor din Salonic, pentru a se ruga la mormântul Avvei şi i-a adresat minunate cuvinte de iubire. (Cuvântul lui la mormântul Avvei îl redăm în întregime mai departe). Au fost iarăşi destui fraţi ortodocşi greci, printre care şi arhimandritul Nicodim, de la o mănăstire de pe Insula grecească Evia, şi de asemenea într-un număr mare au venit din nou studenţii teologi de la Facultatea noastră din Belgrad. La fel ca la înmormântarea fericitului Avva, şi la parastas tuturor celor prezenţi li s-a oferit o masă bogată a iubirii din partea surorilor mănăstirii, căci aşa este tradiţia ortodoxă monahicească a sârbilor. Sigur s-a bucurat în cer de toate acestea duhul Sfântului Avva, duhul acestei noi “Comori Spirituale” care odihneşte “Pe malul râului Bistrica, Lângă temelia bisericii Ćelie Alături de osemintele lui Birčani Ilije” (P. Bećirović). Domnul Cel Iubitor de oameni să-l aibă în veşnica Sa pomenire cu toţi ceilalţi sfinţi ai Săi şi pe noi să ne miluiască şi să ne izbăvească cu rugăciunile Sale sfinte. Ieromonah Atanasie

37

38

CUVÂNTUL EPISCOPULUI IOAN LA ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN Fraţi arhierei, voi preoţi şi voi toţi care aţi venit astăzi să ne luăm rămas bun de la Arhimandritul Părinte Justin Popovici. De astăzi, noi toţi cei din eparhia Šabac-Valjevo suntem orfani. Pentru că noi toţi: şi preoţi, şi ieromonahi şi călugăriţe, mai ales surorile acestei familii de la Ćelie împreună cu mine, prin moartea Părintelui Justin am pierdut pe părintele nostru grijuliu, care s-a rugat zi şi noapte la Dumnezeu pentru noi, a vărsat lacrimi pentru păcatele noastre în fiecare zi şi s-a îngrijit de noi părinteşte. În apropierea lui ne-am simţit cumva siguri, apăraţi sub aripa sa. Într-adevăr, este un mare dar de la Dumnezeu să ai în apropiere un asemenea cuvios în rugăciune. Am citit undeva că stăpânitorii bizantini socoteau că cea mai mare bogăţie a împărăţiei lor era dacă aveau un asemenea mare om de rugăciune şi ascet. De ce? Pentru că în zilele grele şi de mare încercare ei puteau să ceară de la Dumnezeu milostivire şi să salveze de la nenorocire şi dezastru fie poporul întreg, fie vreun oraş sau vreo sfântă familie. Noi, în eparhia Šabac-Valjevo, în această sfântă familie, am avut această comoară nepreţuită, pe marele duhovnic şi om de rugăciune, pe Arhimandritul Justin. Iar astăzi, când ne despărţim de el, adică îl conducem spre familia cerească, noi rămânem, cum am spus la început - orfani. Dar ne consolăm ştiind că de astăzi vom avea în Părintele Justin un şi mai mare om de rugăciune şi ocrotitor din cealaltă lume, pentru că suntem siguri că sufletul lui va fi în apropierea lui Dumnezeu. Părintele Arhimandrit Justin, mai mult de şase decenii pline, prin viaţa şi lucrarea sa, scrie cele mai frumoase pagini ale Bisericii Ortodoxe Sârbe. Astăzi nu se poate imagina lucrarea Bisericii sârbe între cele două războaie mondiale fără Justin Popovici şi profesionalismul său în Sremski Karlovac, Prizren şi Bitola şi mai ales fără munca sa la Facultatea noastră de Teologie din Belgrad. Părintele Justin Popovici a educat, în munca sa de-a lungul multor ani în seminare şi la facultate, multe şi multe generaţii, care iată, de mai bine de 40 de ani, au ajuns să conducă toate treburile Bisericii Ortodoxe Sârbe. Dar acestea nu sunt toate meritele Părintelui Justin. Părintele Justin nu a fost numai conferenţiar, pedagog, ci a fost şi unul dintre cei mai mari şi mai profunzi teologi gânditori şi cel mai productiv scriitor teolog, cel mai merituos lucrător în aria teologiei. Fără această muncă a Părintelui Justin, noi am fi şchiopătat cu ambele picioare şi am fi fost aproape necunoscuţi în restul ortodoxiei, şi mai ales în lumea romano-catolică. Într-un cuvânt, Părintele Justin, prin viaţa şi munca sa, s-a întreţesut pe sine în viaţa Bisericii Sârbe, aşa că moartea sa deschide în organismul bisericesc nu numai o mare groapă, ci deschide o prăpastie imensă, care nu se va putea umple multă, multă vreme. Despre Părintele Justin ca profesor, pedagog, şi mai ales despre Părintele Justin ca scriitor, gânditor şi teolog, eu presupun că vor vorbi aici cei care sunt competenţi să vorbească despre aceasta şi să facă o evaluare profesională a muncii Părintelui Justin. Eu acum, la despărţirea de Părintele Justin, vreau să exprim cea mai profundă durere a preoţilor de mir şi din mănăstire din eparhia Šabac-Valjevo, a tuturor credincioşilor şi a tuturor membrilor comunităţii creştine a acestei eparhii, care l-au respectat şi l-au iubit în mod deosebit pe Părintele Justin, aşa cum şi el i-a iubit pe ei. Şi mai ales doresc să exprim durerea surorilor acestei sfinte familii de la Ćelie, cu care Părintele Justin a vieţuit peste 30 de ani şi a împărţit cu ele şi binele şi răul care ne-a lovit după acest război, când s-a format ordinul surorilor de la Ćelie. Pentru aceste surori Părintele Justin a fost totul, dar absolut totul: şi duhovnic, şi ocârmuitor, şi aspru părinte, dar şi cel mai iubitor frate şi tată. Surorile l-au numit pe Părintele Justin – Avva, iar acest cuvânt, în gura surorilor, nu însemna ceea ce înseamnă în Orient, ci prin acesta ele îşi exprimau faţă de Părintele Justin un deosebit respect. Pentru ele aceasta însemna ceva dumnezeiesc, ceva ce nu aparţinea nimănui, ci doar Părintelui Justin. Într-adevăr, ele pierd prin moartea Părintelui Justin cel mai mult şi este foarte greu să le poţi consola astăzi. 39

În acest moment îmi amintesc cum i-a consolat un duhovnic pe copiii cărora le murise tatăl. Duhovnicul a spus: „Pe tatăl vostru l-a chemat la Sine la slujbă cel mai mare şi cel mai puternic Împărat. O să vă întristaţi, oare, din cauza aceasta? Nu sunteţi mândri şi nu vă făliţi că însuşi tatăl vostru nu numai că a devenit mai mult decât a fost, ci din acel loc poate să vă ajute mult mai mult.” Fie ca această alinare să fie şi a surorilor de la Ćelie. De astăzi Părintele Justin este în slujba împărătească în ceruri. Şi întradevăr, din noua sa slujbă el va putea să facă mult mai mult pentru această sfântă familie decât a făcut pentru ea până acum. În istoria sa, această mănăstire nu a avut un mai mare monah şi un mai mare stâlp în rugăciune. Mănăstirea Ćelie dă o impresie sărăcăcioasă în toate, şi biserica, şi clădirile, şi proprietăţile, şi din câte ştiu şi frăţia mănăstirii Ćelie a fost modestă de-a lungul veacurilor. Însă, există totuşi în trecutul mănăstirii Ćelie ceva măreţ, ceva plăcut Domnului, dacă mila lui Dumnezeu l-a adus pe el, cel mai mare teolog al Bisericii Sârbe, ca prin el să proclame opera sa principală şi prin aceasta să ridice mănăstirea Ćelie la rangul de mare lavră. Cine nu ştie astăzi de mănăstirea Ćelie? Despre Ćelie se vorbeşte în întreaga Grecie, la Muntele Athos, în ţările Europei şi în America şi probabil şi în alte părţi. Pentru toate acestea, fie-i nemărginită mulţumire Arhimandritului Justin. Această sfântă casă va păstra rămăşiţele sale pământeşti ca pe cel mai mare sfânt lucru şi va înălţa rugăciuni lui Dumnezeu pentru sufletul lui. Cinste Părintelui Justin !

40

CUVÂNTAREA MITROPOLITULUI IRINEU LA ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN Simt o foarte adâncă tulburare că azi mă aflu în această binecuvântată ţară, în acest ţinut spiritual şi minunat, în spaţiul sfinţit al acestei sfinte mănăstiri, în această sfântă biserică. Tulburarea mea creşte şi devine din ce în ce mai mare când mă gândesc la motivul pentru care astăzi, atât de brusc şi neaşteptat, mă aflu aici. Când păşesc pe pământul unei ţări, al unui oraş, al unei mănăstiri, al unui ţinut unde se proslăveşte Unicul Dumnezeu în Treime, unde azi se vitejesc numeroase suflete şi unde ele deja au făcut acte de vitejie duhovnicească mulţi ani – în acel moment mă simt la fel cum s-a simţit în Vechiul Testament Sfântul Prooroc Moise când s-a aflat pe Pământul Sfânt lângă Rugul care nu se mistuia. Când el a simţit nevoia să exprime teama sa, frica şi tremurul în faţa sfinţeniei dumnezeirii pe care a simţit-o lângă Rugul aprins, atunci şi eu, aflându-mă în acest moment aici, în faţa sfântului sicriu al unui mare şi sfânt om, al unui părinte al Bisericii Ortodoxe, simt că nu pot găsi destule cuvinte pe buzele mele, nici destule gânduri în mintea mea. Fiindcă în faţa luminoasei coroane, în faţa luminosului nimb, în faţa măreţiei, în faţa strălucirii, în faţa binecuvântării unui asemenea om cum este Părintele Justin – cel mai înţelept şi mai bun lucru pe care poate să-l facă omul este să tacă şi să se roage. Permiteţi-mi, cu toate acestea, să silabisesc câteva cuvinte în faţa acestei triste adunări. În faţă sfinţitei adunări a preasfinţiţilor arhierei, a cinstiţilor clerici şi a poporului credincios iubitor de Hristos. Voi spune câteva cuvinte despre acest mare slujitor al lui Dumnezeu, care e mort, dar e viu, despre Părintele Justin. Nu am avut acea binecuvântare, acea fericire să-l cunosc pe Părintele Justin în viaţă, aşa cum au avut fericirea să-l cunoască şi să se bucure de cunoştinţa cu el mulţi dintre cei care se afla în ţara în care trăiesc şi eu. În ciuda acestor lucruri, şi eu, ca şi mulţi alţi oameni de pe insula Creta şi din întreaga Grecie, am avut oarecare cunoştinţă în ce priveşte cinstita sa faţă. Nu numai eu, ci şi toţi episcopii, preoţimea şi întregul popor de la noi l-au cunoscut pe Părintele Justin şi au urmărit măcar de la depărtare munca sa. L-am cunoscut şi-l cunoaştem pe Părintele Justin ca pe un distins şi mare om al ortodoxiei, a cărui distincţie, a cărui binefacere şi sfinţenie au fost vizibile şi în locul unde trăim noi. Aceasta este minunea ortodoxiei şi minunea sfinţilor oameni ai lui Dumnezeu, care, atunci când se ridică la asemenea înălţimi spirituale precum Părintele Justin, devin cunoscuţi şi văzuţi şi ştiuţi în întreaga ortodoxie, în întregul univers. Astfel, Părintele Justin, care zace în faţa noastră, este cunoscut nouă tuturor în Grecia. Eu sunt, de asemenea, recunoscător lui Dumnezeu şi fericit, ca şi ceilalţi arhierei, ca preoţii şi ca şi poporul de pe insula Creta, că l-am cunoscut pe acest minunat răposat şi în alt fel. Rădăcina Părintelui Justin se află în această mănăstire, în această ţară, dar ramificaţiile ei se întind departe, se întind până la insula Creta a noastră. Astfel l-am cunoscut pe Părintele Justin şi pe chipurile elevilor lui, ale fiilor lui duhovniceşti, ale clericilor pe care i-am întâlnit; pe chipurile foarte dragilor şi respectaţilor noştri prieteni – pe chipul părintelui Atanasie, al părintelui Amfilohie, al părintelui Artemie, al părintelui Irineu, al părintelui Pahomie. Am văzut, nu numai eu, ci şi atâţia alţii care, în ţinutul meu, în ţara mea pasc turma lui Dumnezeu, am văzut în ei şi am cunoscut în ei pe Părintele Justin, pe marele teolog, pe teologul ortodox, pe părintele adevărat, pe ascet, pe bărbatul sobornicesc, pe dascălul sobornicesc. Aceasta este cunoaşterea pe care o avem şi eu şi ţinutul în care trăiesc şi biserica pe care o păstoresc, despre cel răposat. Şi în acest ceas mare, de credinţă, nu numai biserica locală de aici, ci şi întreaga Biserică Sobornicească Ortodoxă îl conduce pe ultimul drum pe marele său fiu, pe Părintele Justin. În acest moment, transmit iubirea şi respectul şi binecuvântarea în faţa lui Dumnezeu a Bisericii din Creta, a arhiepiscopului nostru, a preoţimii şi a poporului nostru. Simţim şi noi că împreună cu Sfânta Biserica Sârbă îl conducem pe ultimul drum şi-l înmormântăm pe respectatul şi iubitul Părinte Justin. 41

Ştiu că a fost un fel de lipsă de respect faţă de marele răposat faptul că am vorbit atât de mult, când ar fi trebuit să tac, dar am vrut să transmit sentimentele de iubire şi loialitate ale Bisericii Cretane faţă de acest om sfânt. De aceea îl rog pe preasfinţitul Prim-Ierarh al acestei regiuni şi pe ceilalţi preasfinţiţi arhierei, pe cinstiţii monahi şi întreaga tristă adunare care este strânsă aici, să-mi ierte lungul cuvânt. Am să termin cu mulţumiri aduse din tot sufletul lui Dumnezeu, Care dă toate cele bune lumii Sale şi Bisericii Sale şi Care l-a dăruit pe Părintele Justin Bisericii Sale Ortodoxe. Cu rugăciune, doresc să nu lipsească Dumnezeu de un asemenea dar binecuvântat nu numai Biserica Sârbă locală, ci nici întreaga Biserică Ortodoxă Sobornicească şi Universală, de asemenea personalităţi cum este Părintele Justin. Să odihnească Domnul cu drepţii sufletul lui şi să fie veşnică pomenirea sa.

42

DISCURSUL PĂRINTELUI GHEORGHE GRIGORIATUL LA PARASTASUL DE 40 DE ZILE AL PĂRINTELUI JUSTIN Preasfinţiţi arhierei, cinstiţi părinţi şi fraţi, Cu ajutorul rugăciunilor voastre sfinte, aş spune câteva cuvinte, care vor fi mult prea nevrednice faţă de ceea ce simţim azi noi toţi. Binecuvântatul pământ al sfintei Serbii este un pământ fericit care primeşte la sânul lui pe preafericitul Părinte Justin, bărbatul care are în sine sămânţa învierii. Preaslăvit fie Domnul cel înviat care ne-a dăruit în aceste vremuri grele ale noastre pe omul trimis de Dumnezeu, al cărui nume este Justin. Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul nostru, care nu lasă nemângâiat poporul său, ci în orice vreme ridică prooroci care mângâie inima Ierusalimului. Părintele Justin a alinat inima Ierusalimului pământesc şi ceresc. Toţi ortodocşii din lumea întreagă simţim că Părintele Justin nu a vorbit ca o persoană aparte, ci a vorbit cum vorbeşte gura Bisericii – a exprimat conştiinţa Bisericii, credinţa ei, a trăit durerea şi suferinţa ei, a purtat pe umerii săi crucea Sfintei Biserici. De aceea a devenit bucuria şi speranţa Bisericii. De aceea şi simţim acum că aici la mormântul lui se adună şi se reazămă toată Serbia ortodoxă, toată Grecia ortodoxă, Sfântul Munte şi întreaga Ortodoxie. Am venit cu smerenie de la Muntele Sfânt, din grădina Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, din Sfântul Munte al Sfântului Sava şi al Sfântului Simeon din Hilandar şi a multor alţi sfinţi din diferite familii şi neamuri, pentru a îngenunchea la mormântul Părintelui Justin şi pentru a-i mulţumi că în vremurile noastre grele a reînnoit propovăduirea Apostolilor şi a Părinţilor Bisericii. Şi ne-a amintit nouă tuturor că: - numai Domnul Hristos este singura noastră mântuire; nu este altă speranţă pentru om în afara Dumnezeiescului Om Hristos. - că Mântuirea se află numai în trupul lui Hristos, în Biserica Sa; şi că acest trup este Sfânta Biserică Ortodoxă. - că alţi creştini, de alte confesiuni, care nu urmează adevărata credinţă a lui Hristos, numai când se întorc prin pocăinţă la adevăratul Hristos pot ajunge la unitatea Bisericilor. Suntem recunoscători Părintelui Justin pentru că a învins duhul lumii acesteia şi pe cel al vremurilor. El reprezintă prin sine un mare dar al lui Dumnezeu, o puternică fortificaţie împotriva duhului laicismului care ameninţă să cuprindă teologia şi viaţa noastră. În conştiinţa noastră şi-n simţămintele noastre Părintele Justin este părinte al Bisericii Ortodoxe Universale. Am venit aici să primim rugăciuni, să cerem binecuvântarea şi rugăciunile sale pentru Sfântul Munte, pentru părinţii mănăstirii de unde am venit, mănăstirea Grigoriaţilor şi pentru toţi ortodocşii, pentru ca prin binefacerea lui Dumnezeu să putem rămâne credincioşi până la moarte Dumnezeului nostru, credinţei în Hristos şi Sfintei Biserici Soborniceşti Ortodoxe. Cu cât va mai trece vremea, cu atât mai bine vom putea să înţelegem că propovăduirea Părintele Justin este continuarea adevărată şi firească a predicii Sfinţilor Părinţi şi a ultimului dintre ei – Sfântul Părinte Grigorie Palama, Arhiepiscop de Salonic. Cu rugăciunile sale ne va ajuta să simţim tot mai adânc şi să înţelegem unitatea Bisericii Soborniceşti Ortodoxe şi adevărul: căci numai Ortodoxia a păstrat neatinsă şi neschimbată credinţa Evangheliei lui Hristos. Cer binecuvântare şi rugăciuni la Dumnezeu Prea sfinţiţilor arhierei prezenţi aici, ca să nu fim nebinecuvântaţi întru moştenirea duhovnicească pe care ne-o lasă tuturor Părintele Justin. Preafericitului Bătrân Justin să-i fie veşnică pomenirea!

43

44

CUVÂNTUL PĂRINTELUI ARHIMANDRIT MARKO LA ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN Când am venit la Belgrad în urmă cu câţiva ani inima mea s-a bucurat pentru că veneam pentru prima oară într-o ţară ortodoxă. Iar acesta este un mare eveniment pentru un om care trăieşte în diaspora, unde ortodocşii sunt în minoritate. Cu toate acestea, când am venit pentru prima oară la Părintele Justin la Ćelie, inima mea a tresărit de bucurie pentru că am ştiut că am venit la izvorul vieţii ortodoxe a Sfinţilor Părinţi în veacul nostru. Dar când am venit mai des, ulterior, m-am întrebat de câteva ori: oare oamenii de aici, din această sfântă mănăstire, din împrejurimi, din această ţară, ştiu şi preţuiesc această mare bogăţie pe care o au în acest loc? În orice caz, nu în asemenea măsură cât l-am preţuit noi în străinătate pe Părintele Justin, care a fost pentru noi şi a rămas sinonim cu ortodoxismul. El a fost stâlpul Ortodoxiei! Dar în acest moment nu mă voi mai întoarce înapoi, ci voi privi puţin înainte. Şi mă întreb: Ce testament ne-a lăsat Avva al nostru? În mijlocul nostru îi vedem pe elevii săi care – dacă dă Dumnezeu şi cu ajutorul rugăciunilor Avvei, vor continua munca sa. Aceasta este şi o ocazie şi obligaţie pentru noi toţi: să se continue ideea sa. Şi de noi depinde cât vom preţui această ocazie. Când arunc o privire asupra mea însumi şi asupra voastră, a tuturor creştinilor ortodocşi adunaţi aici, mă întreb din nou: ce testament ne-a lăsat Părintele nostru Justin ? Cred că nu voi greşi dacă spun că testamentul lui pentru noi este: să apărăm şi să păzim ortodoxia de toate atacurile diavoleşti care se năpustesc asupra sfintei noastre Biserici, din toate părţile, în timpurile noastre. Uneori se pare că aceste încercări, aceste năpăstuiri, sunt mai numeroase în interiorul Sfintei noastre Biserici, decât din afară. De noi depinde în ce măsură vom păzi curăţia inimii noastre şi curăţia Sfintei Ortodoxii. În această lucrare ne va fi mijlocitor şi ajutor Părintele Justin prin rugăciunile sale. Veşnica lui pomenire. Amin.

45

Nota Editorului: „Apocalipsa este o carte care, cred eu, are însemnătate prorocească pentru toate generaţiile creştine, până la sfârşitul vremurilor. Ca atare, fiecare generaţie a adaptat înţelesul acestei cărţi la epoca sa, fiindcă în fiecare epocă s-a ridicat împotriva credinţei câte un balaur. Înarmat cu toate puterile pământeşti, cu toate armele luptei împotriva lui Dumnezeu, fiecare balaur s-a ivit, a crescut, a şuierat, a scuipat otravă, dar în cele din urmă a plesnit şi s-a destrămat în cenuşă. Şi Atotputernicul Hristos a rămas întotdeauna biruitor asupra fiecărui monstru apocaliptic care a apărut. Aşa a fost de-a lungul tuturor veacurilor, şi aşa va fi şi în veacul cel de pe urmă, dinaintea Judecăţii lui Dumnezeu”62- Sfântul Nicolae Velimirovici. Plângând desfrâul şi apostazia vremurilor noastre, acest ierarh dădea glas frământărilor unui mare număr de creştini: „V-aţi putea întreba: va fi oare cu putinţă ca această generaţie atât de ticăloasă din istoria umanităţii să revină la cinste şi adevăr? E oare posibil? Fie ca Hristos, pe Care ei Îl dispreţuiesc, să îngăduie aceasta cât mai curând cu putinţă. Dar când se va întâmpla oare acest lucru? Acest lucru se va întâmpla doar când fraţii noştri din Occident vor începe să scrie cărţi în care să-l slăvească pe Hristos Dumnezeul nostru şi când miile lor de ziare vor tipări laude aduse virtuţilor creştine, precum şi adevăratelor fapte creştineşti, în loc de a scrie despre crime şi blasfemii împotriva dumnezeirii, precum şi despre comerţul cu instinctele cele mai josnice. Atunci când va avea loc această transformare, umanitatea eretică occidentală va fi curăţită şi va avea mireasma tămâiei celei cereşti. Atunci noi, creştinii ortodocşi, ne vom bucura fiindcă îi vom primi pe fraţii noştri rătăcitori. Şi păgânii Îl vor iubi pe Hristos şi vor cere să devină copiii Săi, fiindcă „creştinii” nu-i vor mai împiedica să devină copiii lui Hristos.”63 Nu este greu să observăm că lucrurile nu au mers în direcţia în care şi-ar fi dorit Vlădica Nicolae. Fraţii noştri din Occident, în loc să scrie despre Dumnezeul Bisericii şi să laude virtuţile creştine, sunt din ce în ce mai flămânzi după patimi. „Comerţul cu instinctele cele mai josnice” nu s-a împuţinat, ci dimpotrivă: a găsit noi pieţe de desfacere în ţările ortodoxe. În loc să se apropie de Dumnezeu, Europa a alergat să se închine idolilor acestui veac. Dar, cu toate acestea, Dumnezeu a nimicit balaurul care a prigonit Biserica în secolul trecut: balaurul comunist. Şi asta pentru că, în vremuri de mare încercare, Biserica a născut sfinţi. Sfinţi ca Vlădica Nicolae, sfinţi ca părintele Justin Popovici. Recunoaştem în aceşti sfinţi vitejii care s-au luptat până la jertfă pentru ca adevărul lui Hristos, mărturisit de Biserică, să nu fie sufocat. Viaţa părintelui Justin este o viaţă de poveste. Bunicii povestesc copiilor basme cu Feţi Frumoşi care omoară balaurii şi zmeii. Această carte ne-a spus şi nouă o poveste, dar una adevărată: viaţa unui erou al lui Hristos. Mass-media, „evanghelia păgână a zilelor noastre”, ne învaţă să căutăm şi să iubim modele care nu au nimic în comun cu virtutea, cu curăţia, cu sfinţenia. Dar, chiar dacă vocea Bisericii se aude din ce în ce mai slab, ea ne povăţuieşte să căutăm adevăratele modele, să căutăm eroii care ne pot ajuta să ne schimbăm vieţile. Părintele Justin nu este deocamdată canonizat. Abia a fost canonizat, anul acesta, Vlădica Nicolae. 64 Dar ucenicul a mers pe urmele dascălului său. Şi, de aceea, poporul aşteaptă acum canonizarea părintelui Justin, acestui mare propovăduitor al credinţei ortodoxe. Sfinţii nu sunt sfinţi abia de la canonizare. Sfinţenia vieţii a primit pecetea finală încă din clipa adormirii lor. Canonizarea Sfântului Ioan din Kronstadt a fost iniţiată de către Sfântul Nicolae Velimirovici. Fiind copleşit de sfinţenia părintelui Ioan, el s-a ocupat de strângerea de materiale pentru canonizare. De altfel, chiar dacă oficial canonizarea aceasta a avut loc abia în 1964, în urma iniţiativei 62

din Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia-Press, Bucureşti, 2002, p. 246. din volumul părintelui Justin Popovici Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 202 64 Am inclus în acest volum cuvintele sale Despre desfrâul Europei şi ca un semn de cinstire a acestui sfânt, a cărui canonizare a adus multă bucurie nu numai pentru credincioşii din Serbia, ci şi pentru toţi iubitorii de Hristos din toate părţile lumii. Textul este strâns legat de viaţa părintelui Justin: înţelegând mai bine mediul în care a trăit, vom înţelege mai bine şi măreţia lucrării sale duhovniceşti. E ca şi cum într-o lucrare istorică un autor, pentru a arăta iscusinţa în lupte a unui erou, a prezentat într-un capitol separat şi cât de puternici erau duşmanii săi. 46 63

Vlădicii Nicolae încă din anul 1930 s-au scris pentru folosul credincioşilor o slujbă şi un acatist al luminătorului din Kronstadt.65 Putem spune că aşa cum Sfântul Nicolae Velimirovici a luptat pentru canonizarea părintelui Ioan, tot aşa părintele Justin Popovici a luptat pentru canonizarea Vlădicii Nicolae, pe care îl numea „mărturisitor întocmai cu Apostolii”. La întrebarea: „cine luptă acum pentru canonizarea părintelui Justin?”, există voci care spun: „foştii săi ucenici, care acum sunt episcopi şi preoţi”. Poate că un răspuns mai potrivit la această întrebare ar fi următorul: „Pentru canonizarea părintelui Justin luptă sutele şi miile de oameni care au fost mişcaţi de viaţa şi de scrierile sale. Mulţimile de oameni ale căror vieţi au cunoscut o cotitură după ce l-au întâlnit pe Avva Justin sau după ce au citit ceea ce a scris.” Nădăjduim că citirea vieţii părintelui Justin va fi un dar preţios. Scrierea de faţă a prezentat datele biografice ale cuviosului, fără a insista asupra semnelor minunate de după moartea sa. Tipărirea ei are rolul de a arăta oamenilor că înţelepciunea acestui veac poate fi înfrântă de înţelepciunea cea adevărată. Neînţeles de către unii contemporani ai săi, şi mergând pe drumul prigonirii (pe care a mers şi Sfântul Nectarie din Eghina), părintele Justin – mutat la Mănăstirea Celie pentru a nu mai stingheri pe nimeni cu vocea sa profetică, a ajuns până la urmă acolo unde şi-a dorit: în Împărăţia lui Dumnezeu, alături de îngerii şi sfinţii pe care i-a iubit, i-a cinstit şi i-a urmat...

65

Observăm că acatistele pot preceda canonizarea. Tot aşa s-a întâmplat cu Sfântul Ioan Maximovici, al cărui acatist a fost întocmit de către părintele Serafim Rose, care nu a mai trăit până la canonizarea sfântului, dar care a prăznuit-o în ceruri. 47

Despre desfrâul Europei66 Vlădica Nicolae Velimirovici ... Slăvitul prooroc Isaia a proorocit următoarele: “Atunci când Domnul se va ridica spre a lovi pământul grozav... semeţia oamenilor va fi doborâtă şi singur Domnul va fi lăudat în ziua aceea” (Is. 2, 10–11). Iar Domnul s-a ridicat adesea spre a lovi pământul fiindcă oamenii se închinau altor oameni, în loc să I se închine Lui, singurului Dumnezeu; din pricina unor oameni semeţi care se socoteau pe sine dumnezei dinaintea semenilor lor. El S-a ridicat în zilele noastre şi cu adevărat a distrus întregul pământ în dreapta Sa mânie, pentru a termina o dată cu semeţia omenească şi pentru a smeri mândria minţii omeneşti. Modul de reacţie al lui Dumnezeu împotriva omului este adesea asemănător răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu. Ereticii timpului nostru I-au oferit Domnului nostru Iisus Hristos cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor, în timp ce ei şi-au aşezat propriii lor oameni mari pe locurile cele dintâi: politicieni, scriitori, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, chiar turişti şi jucători de fotbal. Ochii acestui popor erau fixaţi asupra acestor mari oameni, a acestor dumnezei moderni, în vreme ce doar câţiva ochi erau îndreptaţi către Hristos, biruitorul morţii. Această neruşinată răzvrătire a acestor oameni botezaţi, a ereticilor împotriva Dumnezeului Celui Preaînalt, trebuia să aducă, desigur, o reacţie a Dumnezeului Celui dispreţuit împotriva acestor naţiuni şi a acestor oameni nelegiuiţi. Iar Dumnezeu S-a ridicat cu adevărat spre a distruge pământul. Iar oamenii pământului au pătimit nenumărate necazuri dinaintea ochilor noştri. Nu numai că aceşti mari oameni zeificaţi s-au dovedit a fi flăcări ce s-au stins, de la care ceilalţi nu mai puteau afla căldură, ci s-au dovedit a fi demni de cuvintele proorocului Isaia, după care oamenii se vor ascunde „în peşteri şi în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului de teama Domnului şi din pricina slavei puterii Sale” (Is. 2, 19). Şi nu s-a întâmplat acest lucru în ultimul război? N-au intrat oare oamenii de pe diferite continente în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului pentru a se salva de semănătorii europeni ai morţii, aşa cum s-a întâmplat în ţara noastră (Serbia) şi în alte părţi? Iar aceşti semănători ai morţii nu sunt decât acele mărimi din lumea noastră, acei idoli ai poporului care stăteau în locurile de frunte de la masa acestei lumi, dispreţuindu-L pe Hristos ca pe cerşetorul aflat la celălalt capăt al mesei (...). Fraţii noştri botezaţi, înşelaţi de ereziile luterane şi catolice, s-au considerat a fi mai înţelepţi decât Hristos. Ei ne considerau pe noi, ortodocşii, drept oameni ignoranţi şi necivilizaţi. Dar într-adevăr, cuvintele lui Pavel s-au dovedit a fi adevărate şi în cazul lor: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” (Rom. 1, 22). Iar acest lucru era aşa fiindcă ei au respins înţelepciunea duhovnicească a lui Hristos, Cel smerit şi plin de dragoste şi au adoptat, după exemplul filosofilor păgâni, înţelepciunea trupească şi lumească, plină de mândrie şi viclenie. „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios... şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului.” (Rom. 1, 23/25). Cu alte cuvinte, ei au luat toată slava lui Hristos şi au pus-o pe umerii muritorilor, pe care mai apoi i-au adus la rangul de noi Mesia. Astfel ei percepeau slava după înţelepciunea lor lumească. Iar sensul culturii şi al civilizaţiei era pentru ei respect faţă de creatură, adică faţă de natura vizibilă şi închinare la aceasta şi nu închinare la Creator; dumnezei muritori şi natură zeificată! Aceasta este acum ultimul stadiu al umanităţii occidentale în coborâşul său veşnic şi de necontrolat de pe culmile lui Hristos spre prăpăstiile satanei. Acesta este momentul de vârf al egalizării oamenilor, începând cu vechea idolatrie a Romei şi până la Asia zilelor noastre. Mii de cărţi sunt scrise anual, cărţi care slăvesc oameni celebri, lăudând civilizaţiile lor, iar mii de ziare slujesc acestei glorii efemere şi false zilnic, aflându-se în slujba lucrărilor omeneşti pe care le slăvesc sub numele exagerat de „civilizaţie”. 66

idem, pp. 199; textul a fost scris în timpul celui de-al doilea război mondial, într-o celulă din lagărul de la Dachau, din Germania. 48

Din această pricină, Dumnezeu i-a lăsat în seama plăcerilor şi a patimilor lor ruşinoase, pentru a-şi afla satisfacţia doar în cele pământeşti şi nu în cele cereşti, şi doar în ceea ce îi oferă diavolului satisfacţie şi râs, în vreme ce îngerii lui Hristos se vaită. Ei îşi află mulţumirea în plăcerile trupeşti, în jefuirea altora, în exploatarea celor mici şi slabi, în înmulţirea bunurilor pământeşti şi creşterea puterii şi autorităţii prin acapararea de noi zone de influenţă, în distracţii şi petreceri, în respingerea oricărei religii, pe care o numesc superstiţie, în negarea lui Dumnezeu, într-o viaţă cu totul trupească, în neruşinata afirmaţie a descendenţei omului din maimuţă, în coborârea demnităţii umane la nivelul zoologicului. Dar v-aţi putea întreba: va fi oare cu putinţă ca această generaţie atât de ticăloasă din istoria umanităţii să revină la cinste şi adevăr? E oare posibil? Fie ca Hristos, pe Care ei Îl dispreţuiesc, să îngăduie aceasta cât mai curând cu putinţă. Dar când se va întâmpla oare acest lucru? Acest lucru se va întâmpla doar când fraţii noştri din Occident vor începe să scrie cărţi în care să-l slăvească pe Hristos Dumnezeul nostru şi când miile lor de ziare vor tipări laude aduse virtuţilor creştine, precum şi adevăratelor fapte creştineşti, în loc de a scrie despre crime şi blasfemii împotriva dumnezeirii, precum şi despre comerţul cu instinctele cele mai josnice. Atunci când va avea loc această transformare, umanitatea eretică occidentală va fi curăţită şi va avea mireasma tămâiei celei cereşti. Atunci noi, creştinii ortodocşi, ne vom bucura fiindcă îi vom primi pe fraţii noştri rătăcitori. Şi păgânii Îl vor iubi pe Hristos şi vor cere să devină copiii Săi, fiindcă „creştinii” nu-i vor mai împiedica să devină copiii lui Hristos. Iar răutatea şi vicleşugul nu vor mai exista printre oameni şi nici războaie între naţiuni, ci va domni pacea lui Hristos care este dincolo de puterea de înţelegere a minţii, precum şi slava Sa, care nu are egal nici în veacul acesta şi nici în veşnicie (...). Suprema fericire a omului este întruparea lui Dumnezeu; iar cea mai mare catastrofă pentru om este, de asemenea, îndepărtarea sa de la acest Dumnezeu şi reîntoarcerea sa în slujba satanei. La popoarele occidentale neortodoxe, această nenorocire îşi are izvorul mai ales din pricina a două motive. Cel dintâi e ura împotriva unui cler eretic, cel de-al doilea este ura împotriva evreilor. Ambele uri au încolţit în inimile occidentalilor din aceeaşi sămânţă. Iar această sămânţă este efortul atâtor clerici creştini, precum şi al evreilor, de a domina cu totul viaţa oamenilor şi a statului în orice domenii. Ura unui astfel de cler s-a transformat în ura faţă de Biserică, ura faţă de iudei, care cuprinde şi ura faţă de Domnul nostru Iisus Hristos Care a fost iudeu. Cu adevărat Hristos a fost evreu datorită Maicii Sale şi a poporului în mijlocul căruia S-a născut. Tocmai acest popor a fost cel dintâi care L-a respins şi L-a ucis printr-o moarte cumplită. Şi atunci? Dacă cineva este împotriva evreilor, cum poate fi oare şi împotriva lui Hristos? Împotriva Celui cu care evreii au luptat timp de două mii de ani? Dar nu există nici o logică în toate acestea. Conduşi de ura faţă de evrei şi de cler, occidentalii L-au respins treptat şi pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au exclus din toate domeniile vieţii şi din instituţiile statului şi L-au limitat doar la cadrul bisericesc. De la Cel Care a spus după slăvita Sa înviere din mormânt: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18), tocmai de la El au luat aceşti orbi întreaga autoritate. Dar n-au făcut numai atât, ci au îndepărtat de pe pământ orice influenţă a Sa: în şcoli, în societate, în politică, în artă, în relaţiile dintre oameni şi naţiuni, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte. Dumnezeu, totuşi, nu poate fi batjocorit de toate acestea. Ori de câte ori oamenii, ca oaspeţi, devin prea independenţi la masa lui Dumnezeu, trebuie să vină un eveniment din partea Stăpânului casei. Două avertismente grozave le-au fost oferite generaţiilor de azi, două războaie mondiale pe parcursul a 20 de ani. Fie ca creştinii să îngenuncheze dinaintea lui Hristos pe Care ei L-au batjocorit şi să-I înapoieze acea autoritate, cinste, slavă şi respect ce i se cuvin doar Lui. Şi voi, de asemenea, fraţii mei ortodocşi, trebuie să faceţi acelaşi lucru dacă vreţi să scăpaţi de cel de-al treilea război mondial, care va fi mult mai grozav decât primele două (...). Ce este Europa? Ea este pofta şi dorinţa după putere, plăcere şi cunoaştere. Toate acestea sunt omeneşti: mai întâi dorinţa şi darul omenesc şi în al doilea rând, cunoaşterea umană. Şi cele două sunt personificate de către papă şi Luther. Ce este atunci Europa? Europa este papa şi Luther, dorinţa umană dusă la extrem şi cunoaşterea umană dusă la extrem. Europeanul papă este dorinţa umană de autoritate. Europeanul Luther este hotărârea plină de încăpăţânare a omului ca totul să fie explicat de către minte, raţiune; papa este conducătorul lumii iar omul de ştiinţă este suveranul lumii. Aceasta este Europa în rezumat, din punct de vedere ontologic şi istoric. 49

Una înseamnă capitularea omenirii în foc, iar cealaltă înseamnă capitularea omenirii în apă. Iar amândouă înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu, fiindcă una înseamnă respingerea credinţei, iar cealaltă respingerea Bisericii lui Hristos. Căci duhul răului lucrează în acest mod asupra trupului Europei de câteva secole. Şi cine poate alunga acest duh rău din Europa? Nimeni, în afara Celui al Cărui nume a fost însemnat cu roşu în istoria neamului omenesc ca fiind Singurul Care alungă demonii din oameni. Ştiţi deja despre Cine vorbesc. E vorba despre Domnul Iisus Hristos, Mesia, Mântuitorul lumii, Cel Care S-a născut din Fecioară, Cel Ce a fost omorât de evrei, Cel Ce a înviat din morţi ca un Dumnezeu, Cel adeverit de-a lungul secolelor, Cel îndreptăţit în ceruri, Cel slăvit de către îngeri, Cel mărturisit de către sfinţi şi primit de către strămoşii noştri. Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe „soarele dreptăţii”, şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor. Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ, precum întunericul din muşuroaiele din pământ în care trăiesc cârtiţele. După dorinţa omenească, orice naţiune şi orice persoană caută puterea, plăcerea şi slava, imitându-l pe papa de la Roma. După înţelepciunea omenească, orice naţiune şi orice persoană crede că este mai înţeleaptă decât oricine altcineva şi că merită toate lucrurile pământeşti. Atunci cum oare să nu există războaie între oameni şi naţiuni? Cum să nu existe nebunie şi sălbăticie în rândul oamenilor? Cum să nu existe îmbolnăviri, epidemii şi boli cumplite, secetă şi inundaţii, revoluţii şi războaie? Fiindcă la fel precum puroiul trebuie să se scurgă dintr-o rană infectată şi duhoarea trebuie să iasă dintrun loc plin de gunoi. Aceasta trebuie să se întâmple. Papalitatea face uz de politică fiindcă aceasta este singura cale de a dobândi puterea. Luteranismul face uz de filosofie şi ştiinţă fiindcă consideră că aceasta este singura cale de a dobândi înţelepciunea. Şi astfel dorinţa i-a declarat război cunoaşterii, iar aceasta sa declarat împotriva dorinţei. Acesta este noul Turn al lui Babel, aceasta este Europa. Dar în vremea noastră a apărut o nouă generaţie de europeni care a unit dorinţa cu cunoaşterea prin ateism şi i-a respins atât pe papă, cât şi pe Luther. Acum nici dorinţa nu este ascunsă şi nici înţelepciunea lăudată. Dorinţa şi înţelepciunea omenească sunt unite în vremurile noastre şi astfel s-a născut o uniune care nu este nici Romano-catolică şi nici luterană, ci în mod evident şi declarat satanică. Europa de azi nu este nici catolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara amândurora. Ea este cu totul pământească, fără a avea măcar dorinţa de a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii papei, fie pe scara înţelepciunii protestante. Ea neagă cu totul călătoria din această lume. Ea vrea să rămână aici. Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinţi în visurile sale. Nu vrea să audă de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Destrăbălarea o face să urască fecioria. Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinse. Oh, ce întuneric cumplit! Fratele îşi împlântă sabia în pieptul fratelui său, crezând că acesta îi este duşman. Toţi îşi reneagă fiii şi viceversa. Iar lupul este de departe un prieten mai credincios decât este omul. Oh, fraţii mei! Oare nu vedeţi voi toate acestea? Nu aţi simţit întunericul şi necredinţa unei Europe necreştine asupra voastră? Preferaţi Europa în locul lui Hristos, moartea în locul vieţii? Moise a pus înaintea poporului său aceste două alternative. Iar noi vă punem dinainte aceleaşi două alternative. Trebuie să ştiţi că Europa este moarte iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa şi veţi trăi în veci (...). Oh, fraţii mei! Secolul al XVIII-lea este tatăl celui de-al XIX-lea, iar secolul al XIX-lea este tatăl celui de-al XX-lea. Tatăl a rămas grozav de datornic. Iar fiul a plătit datoriile tatălui în întregime, dar el a ajuns şi mai îndatorat, iar datoria sa a trecut mai departe la nepot. Tatăl era bolnav de o boală foarte gravă, fiul nu s-a vindecat de această boală ruşinoasă a tatălui, ci a îngăduit să se transmită chiar mai departe şi în felul acesta ea a ajuns la nepot de trei ori mai puternică. Nepotul este secolul al XX-lea, adică tocmai secolul în care trăim. Secolul al XVIII-lea semnifică răzvrătirea pontifului roman împotriva Bisericii şi a clerului. Secolul al XIX-lea semnifică răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Secolul al XX-lea reprezintă alianţa cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit. Domnul a spus că el va pedepsi păcatele părinţilor până la a treia şi a patra generaţie. Nu vedeţi oare că Domnul îi pedepseşte pe nepoţi pentru păcatele strămoşilor lor europeni? Nu vedeţi biciul pe spatele nepoţilor din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor? Regele antihrist este 50

începutul secolului al XIX-lea. Papa-antihrist, este mijlocul aceluiaşi secol. Filosofii Europei, antihriştii (de la ospiciul de nebuni) sunt sfârşitul acestui secol: Napoleon Bonaparte, Pius, Nietzsche, cele trei nume fatale ale celor mai bolnavi oameni, suferinzi de boli ereditare. Sunt aceştia victorioşii secolului al XIX-lea? Nu, ei sunt purtătorii bolii cumplite moştenite din secolul al XVIII-lea. Oamenii cei mai bolnavi, Cezar, papa şi filosoful... ei da, nu în Roma idolatră, ci în inima Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci învinşii. Atunci când Bonaparte a râs dinaintea sfintelor biserici ale Kremlinului, când papa Pius a fost declarat infailibil şi când Nietzsche a anunţat public că se închină antihristului, atunci soarele şi-a ascuns faţa sa pe cer, întunecându-se. Şi dacă ar fi fost o mie de sori, aceştia s-ar fi întunecat cu toţii de ruşine şi necaz din pricina acestui lucru uimitor pe care lumea nu l-a mai văzut vreodată mai înainte: un rege ateu, un papă ateu şi un filosof ateu. Pe vremea lui Nero, măcar filosoful nu era un ateu. Secolul al XVIII-lea a fost secolul lui Pilat: el La comandat pe Hristos la moarte. Secolul al XIX-lea a fost al lui Caiafa: el L-a răstignit pe Hristos. Secolul al XX-lea este secolul Sinedriului format din Iude botezate şi nebotezate. Acest Sinedriu a afirmat că Hristos era mort pentru totdeauna şi că nu era înviat. Şi atunci, dacă puteţi crede, fraţilor, au venit neauzite flageluri asupra umanităţii europene, biciuiri până la măduva oaselor ei, prin revoluţii şi războaie. Cine este victoriosul atunci, dacă nu este regele, papa şi filosoful Europei care au respins şi negat creştinismul? Biruitorul este ţăranul din Balcani şi cel rus după cuvântul lui Hristos: „Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare” (Luca 9, 48). Cine a fost cel mai necunoscut, cel mai neînsemnat şi cel mai mic dintre toţi oamenii secolului al XIX-lea, secolul marelui Napoleon, al infailibilului papă Pius şi a nemaiîntâlnitului Nietzsche? Cine altul, în afara ţăranului pelerin rus „la locurile sfinte” şi luptătorul ţăran din Balcani împotriva semilunii, eliberatorul Balcanilor? Un câmp de luptă satanic, un cler satanic şi o înţelepciune satanică, iată ce au fost împăratul, papa şi filosoful secolului al XIX-lea. Ţăranul ortodox din Balcani reprezintă antiteza totală a acestora: mai întâi, eroismul purtătorului crucii, în al doilea rând, mărturia clerului şi în al treilea rând, înţelepciunea apostolică a pescarului. Cuvintele rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se referă la ei: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi le-ai descoperit pruncilor” (Mt. 11, 25). Şi ce le-a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? El le-a descoperit curajul, lumina cerească şi înţelepciunea divină. Cu alte cuvinte, El le-a descoperit tot ceea ce era opus împăratului, papei şi filosofului occidental; a fost precum ziua faţă de noapte (...). Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos şi nu cu civilizaţia ei. Iar marile, dar nebotezatele naţiuni ale Asiei şi Africii, care au înclinaţie către spiritualitate, ar fi încântate să înţeleagă creştinismul şi să-l cinstească aşa cum se cuvine. Şi este aşa fiindcă aceste naţiuni se fălesc cu credinţele lor, cu zeităţile lor, cu cărţile lor religioase: una cu Coranul, alta cu Vedele şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, ei nu se fălesc cu lucrul mâinilor lor sau cu civilizaţiile lor, ci cu ceva mai important pe care ei îl consideră mai măreţ decât aceste lucruri, cu ceva ce este de maximă importanţă pentru poporul lor. Europenii, însă, nu se fălesc cu Hristos şi cu Sfintele Scripturi, ci cu maşinile lor periculoase şi cu produsele ieftine ale mâinilor lor, cu alte cuvinte, ei se fălesc cu cultura şi civilizaţia lor. Iar consecinţa acestei preamăriri a faimoasei lor „culturi” este ura tuturor naţiunilor necreştine faţă de Hristos şi creştinism. Urându-i pe cei mici, ele îi urăsc şi pe cei mari. Urându-i pe europeni şi produsele lor, aceste naţiuni Îl urăsc şi pe Dumnezeul european. Dar să-i fie ruşine Europei fiindcă acest lucru n-o supără şi nici nu o îngrijorează. Din pricina altui lucru, ea a fost cea dintâi care şi-a urât şi respins propriul ei Dumnezeu. Din cauza influenţei unei Biserici rătăcitoare, Europa a ajuns în această situaţie nedorită la jumătatea secolului al XIX-lea. Dar ca să fim drepţi, europenii nu sunt răspunzători de acest lucru; responsabilitatea se află în mâna conducătorilor săi spirituali. Nu turma este răspunzătoare pentru această stare de lucruri, ci păstorii ei. Cel mai bun lucru pentru Europa ar fi să se fălească cu creştinismul ei, cu marea sa valoare şi nepreţuita sa moştenire. Aceasta s-ar fi întâmplat aşa cum s-a întâmplat în primele secole creştine dacă Europa s-ar fi identificat cu creştinismul. Preamărirea lui Hristos şi predicarea cuvântului Său era misiunea dăruită Europei de către Dumnezeu. În afara lui Hristos, Europa nu are cu ce se făli. Fără de Hristos, Europa este cea mai săracă dintre cerşetori şi cel mai neruşinat exploatator al acestei lumi (...). 51

Şcolile europene s-au îndepărtat de credinţa în Dumnezeu. Şi tocmai aici se află moartea umanităţii europene. În cazul civilizaţiilor păgâne, ştiinţa n-a fost niciodată despărţită de religie, chiar dacă religiile lor erau primitive şi false. Acest lucru s-a întâmplat numai în Europa, în acea Europă care a primit cea mai desăvârşită credinţă. Din pricina conflictului cu mai marii bisericii, Europa s-a mâniat şi a respins credinţa cea desăvârşită, dar a păstrat ştiinţa desăvârşită. O, fraţilor, ea a respins cunoaşterea divină şi a acceptat ignoranţa omenească! Ce nebunie şi cât întuneric! (...). Occidentul a devenit ateu. Acesta a fost motivul căderii sale în dizgraţie şi în rătăcire. În vremurile creştine, pe când Occidentul era ortodox, acesta era preocupat de cele duhovniceşti. Dar de îndată ce s-a îndepărtat de adevărul şi virtuţile creştine, vederea sa duhovnicească s-a micşorat din ce în ce mai mult, aşa încât aceasta s-a întunecat cu totul în secolul al XX-lea. Tot ceea ce i-a mai rămas acum sunt ochii fizici cu care vede doar frumuseţea exterioară a lucrurilor. Şi-a înzestrat ochii aceştia exteriori cu numeroase aparaturi perfecţionate aşa încât să poată vedea lumea perceptibilă mai bine şi mai precis, frumuseţea şi culoarea lucrurilor şi a creaturilor, numărul, măsura şi mărimea lor. Ea priveşte minusculii viermi şi microbi cu microscopul. Se uită prin telescop şi vede stelele de parcă acestea s-ar afla chiar deasupra acoperişului casei, aşa cum nimeni n-a mai făcut-o înainte. Dar vederea ei se opreşte aici şi nu poate merge mai departe. Preocupându-se doar de aspectele cunoaşterii intelectuale a lucrurilor şi a universului ce ne înconjoară, o, fraţii mei, civilizaţia occidentală este astăzi mai oarbă decât Arabia musulmană, India brahmană, Tibetul budist şi China taoistă. De fapt, Hristos nu S-a ruşinat mai mult în ultimele două milenii de nimic altceva decât de Europa, acolo unde oamenii botezaţi sunt mai orbi decât cei nebotezaţi! Din această pricină, marele Pavel i-ar spune aceleaşi lucruri Occidentului ateu de azi, precum odinioară galatenilor botezaţi din vremea sa. Iată ce le scria acestora atunci: „O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeţi adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit...? Atât de fără de minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup?” (Gal. 3, 1-3). Europa a pornit şi ea cândva în duh, dar acum sfârşeşte în trup, cu alte cuvinte, cu vederi trupeşti, cu raţiuni şi dorinţe trupeşti, de parcă cineva ar fi vrăjit-o! Întreaga sa viaţă se mişcă doar în plan bidimensional în zilele noastre: în lungime şi în lăţime. Nu cunoaşte nimic despre adâncime şi înălţime. Şi din această pricină se luptă pentru pământ, teritorii, pentru spaţiu, cât mai mult spaţiu. Vedeţi cum se ajunge de la un război la altul, de la o teroare la alta, fiindcă Dumnezeu nu a creat omul doar ca pe un simplu animal în spaţiu, ci pentru a pătrunde în adâncurile tainelor cu mintea sa şi pentru ca să urce cu inima spre dumnezeieştile culmi. Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O, amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pământească! Dacă ar fi suferit măcar a suta parte din aceste chinuri şi jertfe pentru împărăţia cerurilor, războiul ar fi devenit atât de ridicol încât i-ar fi făcut să râdă până la lacrimi. Doar cu mare greutate Îi oferă doi bănuţi lui Hristos, dar bisericii lui Moloh – satanei – ei îşi dăruiesc întreaga lor avere şi pe toţi copiii lor! Europa ar trebui să se închine şi să-L urmeze pe Hristos. Ea ar trebui să-şi amintească de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei doisprezece mari apostoli şi solzii i-ar cădea de îndată de pe ochi. Şi ea va fi din nou la fel de frumoasă ca Europa Ortodoxă a lui Hristos din timpul primului mileniu al creştinismului. Atunci ea va fi fericită şi noi vom fi fericiţi împreună cu ea. Atunci toate popoarele suferinde ale Europei se vor bucura şi vor cânta împreună cu noi veşnica doxologie: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta”. Amin. (...) Europenii cei mândri şi ambiţioşi nu-şi recunosc propriile lor greşeli. Ei au pierdut conştiinţa păcatului şi a căinţei. Pentru ei, altcineva trebuie învinuit pentru orice rău din lumea aceasta şi niciodată nu dau vina pe ei înşişi. Atunci cum ar fi oare cu putinţă ca ei să comită vreun păcat, fiindcă ei s-au aşezat pe tronul lui Dumnezeu şi s-au proclamat infailibili?! Conducătorul lor religios, papa, a fost cel dintâi care s-a declarat infailibil. Liderii şi regii occidentului i-au urmat mai apoi exemplul. Fiecare s-a declarat pe sine infailibil, şi cel care purta crucea şi cel ce purta sabia. 52

Iubitorul de Hristos episcop spune următoarele despre judecata dintre Hristos şi Europa: “Dacă istoriei ultimelor trei secole – al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea – ar fi să i se dea un nume corect, atunci nu ar exista vreo denumire mai potrivită decât înregistrarea judecăţii dintre Europa şi Hristos. Şi aceasta întrucât nimic nu a avut loc în Europa ultimilor trei sute de ani care să nu fi avut legătură cu Hristos Domnul. În această judecată dintre Hristos şi Europa se întâmplă următoarele: Hristos îi spune Europei că ea a fost botezată în numele Său şi că aceasta ar trebui să-I rămână credincioasă Lui şi evangheliei Sale. La acestea, Europa, cea care se apără, răspunde: toate religiile sunt la fel. Ni s-a spus acest lucru de către enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu ne poate obliga să credem în ceva. Europa tolerează toate religiile ca fiind superstiţii, din pricina intereselor sale imperialiste. Ea însăşi nu are nici o religie. Când, totuşi, îşi împlineşte toate scopurile sale politice, atunci îşi aranjează conturile foarte rapid cu toate superstiţiile oamenilor. Hristos întreabă atunci cu tristeţe: „Cum puteţi trăi, voi, oamenii, doar cu interesele voastre materiale, imperialiste, cu alte cuvinte, doar cu dorinţele animalice pentru satisfacerea poftelor voastre trupeşti? Am vrut să vă fac dumnezei, fiice şi fii ai lui Dumnezeu, dar voi vă îndepărtaţi de Mine şi încercaţi să deveniţi ca animalele de sub jug”. La aceasta Europa răspunde: „Eşti demodat. În locul Evangheliei Tale noi am descoperit biologia şi zoologia. Şi acum ştim că noi nu suntem urmaşii Tăi şi ai cerescului Tău Părinte, ci ai orangutanilor şi gorilelor, adică ai maimuţelor. Noi suntem în stare să devenim dumnezei fiindcă noi nu recunoaştem nici un alt dumnezeu în afară de noi înşine”. La aceasta Hristos spune: „Voi sunteţi mai încăpăţânaţi decât iudeii de odinioară. V-am înălţat din întunericul barbariei la cereasca lumină, dar voi v-aţi întors în întuneric aşa precum hipopotamul se duce în noroi. Mi-am vărsat sângele de dragul vostru. V-am arătat dragostea Mea atunci când toţi îngerii s-au îndepărtat fiindcă nu puteau suferi mirosul de iad ce venea de la voi. Când eraţi în întregime întuneric şi duhoare, Eu am fost singurul Care am rămas să vă curăţesc şi să vă luminez. Acum încetaţi cu necredinţa, fiindcă vă veţi reîntoarce doar la acel întuneric şi la acea duhoare de nesuportat”. La acestea Europa strigă batjocoritor: „Pleacă de la noi. Nu Te recunoaştem. Noi mergem pe urmele civilizaţiei şi culturii europene şi a filosofilor greci. Vrem să fim liberi. Noi avem universităţi. Ştiinţa este steaua care ne călăuzeşte. Lozinca noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Iar mintea noastră este dumnezeul tuturor dumnezeilor. Noi Te respingem. Tu eşti doar un mit străvechi în care credeau bunicii şi bunicele noastre”. Cu lacrimi în ochi, Hristos spune: „Iată, Eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi părăsit calea lui Dumnezeu şi mergeţi pe cea a satanei. Binecuvântările şi fericirea v-au fost luate. Viaţa voastră este în mâinile Mele, fiindcă Eu am fost răstignit pentru voi. Şi, totuşi, în ciuda tuturor acestor lucruri, Eu nu vă voi pedepsi, ci păcatele şi apostazia voastră faţă de Mine, Mântuitorul vostru, vă vor pedepsi. Eu am descoperit dragostea Tatălui Meu tuturor, şi prin dragoste am dorit să vă mântuiesc pe voi, pe toţi”. Europa spune atunci: „Dragostea? În programul nostru se află doar o ură cumplită şi rea faţă de toţi cei ce nu sunt de acord cu noi. Dragostea Ta e doar o poveste. Iar în locul acestei poveşti noi am înălţat steagul naţionalismului, internaţionalismului, al progresului, al evoluţiei şi al cultului personalităţii. Noi ne-am aflat mântuirea în toate acestea, aşa încât pleacă de la noi”. Fraţii mei, discuţia s-a încheiat în vremurile noastre. Hristos S-a îndepărtat de Europa, aşa cum a făcut-o odinioară cu ţinutul gadarenilor, atunci când gadarenii i-au cerut acest lucru. De îndată ce El a plecat, au izbucnit războaiele şi violenţa, teroarea şi ororile, catastrofele şi prăbuşirea tuturor valorilor adevărate. Barbaria precreştină a revenit în Europa, cea a avarilor, hunilor, lombarzilor, africanilor, numai că a fost de o sută de ori mai rău. Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântările şi a plecat. Iar ceea ce a rămas în urma Sa au fost întunericul şi duhoarea. Iar acum voi trebuie să decideţi cu cine veţi merge: cu întunericul şi duhoarea Europei sau cu Hristos? (...) Ce credeţi voi despre Europa? Africanii şi asiaticii îi numesc pe europeni „diavolii albi”. Şi astfel, ei ar putea denumi Europa „demonizarea albă”, „albă” datorită culorii pielii ei. „Demonizare”, din pricina întunecimii sufletului ei, fiindcă Europa L-a respins pe singurul Dumnezeu adevărat şi a ocupat tronul Cezarilor romani. Şi aceasta este întocmai ca în cazul Cezarilor romani. Este întocmai ca în cazul cezarilor de dinainte de distrugerea Romei care au proclamat tuturor popoarelor lumii faptul că oricine se putea închina la zeii lor după cum le era voia, fiindcă Europa avea să tolereze acest lucru. 53

De altfel, este de datoria lor să venereze, de asemenea, Europa ca pe cea mai măreaţă dintre toate zeităţile, fie în numele Europei înseşi, fie în numele civilizaţiei. Şi iată cum, fraţii mei, acest vampir, Roma cea satanică, a fost reînviată în vremurile noastre, acea Romă care, înaintea lui Constantin cel Mare, i-a persecutat pe creştini, trecându-i prin foc şi prin sabie, şi a încercat să împiedice venirea lui Hristos în Europa. Dar acum, „demonizarea albă” a devenit o boală mai grea decât în Roma antică fiindcă, dacă Roma păgână era chinuită doar de un demon, „demonizarea albă” e chinuită de şapte duhuri necurate, fiecare dintre ele fiind mult mai puternic decât demonul Romei. Şi iată că astfel avem o nouă Romă idolatră şi o nouă mucenicie a creştinismului. Fiţi, deci, pregătiţi pentru persecuţia ce va să vină din mâinile „demonizării albe”. Noua Europă păgână nu se făleşte cu vreo zeitate mai mare decât ea însăşi. Ea se făleşte cu înţelepciunea ei, cu bogăţiile ei, cu puterea ei. Fiind ca un balon umflat care este gata să explodeze, ea îi face pe africani şi pe asiatici să râdă de lăudăroşenia ei, care este precum un buboi copt, gata să se spargă şi să umple universul cu duhoarea lui. Aceasta este Europa anticreştină de azi, „demonizarea albă”. Europa trăieşte în ciclul ticălos al invenţiilor. Ori de câte ori cineva apare cu o invenţie nouă, toţi îl declară geniu. Şi iarăşi, oricine descrie invenţiile altora, a acestor genii, unul ca acesta este proclamat doctor în ştiinţe. Invenţiile Europei sunt numeroase, aproape nenumărate. Şi totuşi, nici una dintre aceste invenţii nu-l face pe om mai bun, mai cinstit sau mai luminat. Şi nici măcar o singură invenţie morală sau spirituală nu a apărut în Europa ultimilor o mie de ani, ci doar invenţii materiale. Şi toate aceste invenţii ale ei au adus Europa pe marginea prăpăstiei, a întunericului spiritual şi a unei pustiiri teribile fără precedent în istoria creştinătăţii. Nu ştim sigur dacă Europa, cu toate invenţiile sale, şi-a întors faţa de la Hristos cu voia sa proprie sau influenţată fiind de reaua voinţă a altora. Atunci când a fost inventat telescopul aşa încât puteau fi văzute stele îndepărtate, savanţii europeni le studiau în locul Evangheliilor lui Hristos. Atunci când a fost inventat microscopul, ei au râs din nou de Hristos. Atunci când au fost inventate trenul, motorul (maşina) cu aburi, telegraful şi telefonul, aerul vibra de lauda de sine a europenilor pentru a străbate mările, pentru a zbura prin aer, pentru a comunica de la mari distanţe; Hristos a fost considerat de Europa drept nefolositor şi învechit, demodat ca o mumie egipteană. Din păcate, Europa şi-a folosit toate invenţiile sale în mod sinucigaş în ultimii două sute de ani, pentru războaie mondiale, crime, ură, distrugere, înşelăciune, exploatare nemiloasă, pentru desacralizarea a tot ceea ce este sfânt şi sacru oamenilor, pentru minciuni, nesinceritate, destrăbălări şi ateism în întreaga lume. Şi, astfel, Europa nu înşeală pe nimeni cu toate acestea, ci pe sine însăşi. Naţiunile necreştine au înţeles ce este ea, ce oferă ea şi ce vrea ea; de aceea ei o numesc „demonizarea albă” (demonii cei albi, cu alte cuvinte). Ascultaţi ceea ce spune împăratul şi proorocul David: „Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru” (Ps. 19, 7). Aceşti fanfaroni vor umfla pernele slavei lor deşarte, iar noi ne vom înălţa. În vreme ce Pavel apostolul strigă şi mai tare: „O, omule, ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7). Să ştiţi că toate invenţiile au fost descoperite pe pământul care aparţine lui Dumnezeu, dinaintea ochilor lui Dumnezeu, iar în felul acesta vom învăţa atât smerenia, cât şi cinstirea!67

67

Traducere: prof. Paul Bălan. 54

Cuprins

Carte tipărită cu binecuvântarea.......................................................................................................................................................1 VIAŢA PĂRINTELUI JUSTIN .....................................................................................................................................................5 ÎNMORMÂNTAREA PărintelUI Justin .......................................................................................................................................34 ŞI POMENIREA LA 40 DE ZILE................................................................................................................................................34 CUVÂNTUL EPISCOPULUI IOAN LA ÎNMORMÂNTAREA PărintelUI Justin ....................................................................39 CUVÂNTAREA MITROPOLITULUI.........................................................................................................................................41 IRINEU LA....................................................................................................................................................................................41 ÎNMORMÂNTAREA PărintelUI Justin .......................................................................................................................................41 DISCURSUL PĂRINTELUI GHEORGHE GRIGORIATUL LA...............................................................................................43 PARASTASUL DE 40 DE ZILE AL PĂRINTELUI JUSTIN ....................................................................................................43 CUVÂNTUL PĂRINTELUI ARHIMANDRIT MARKO LA ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN ........................45 Nota Editorului:.............................................................................................................................................................................46

55