Viata Cotidiana in Barladul Secolului Al XIX-Lea Si Prima Jumatate a Secolului Al XX-Lea

MIRELA PROCA

MARCEL PROCA

Viaţa cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea

Editura SFERA Bârlad - 2011

Lector: Serghei Coloşenco Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PROCA, MIRELA Viaţa cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea / Mirela Proca, Marcel Proca. - Bârlad: Sfera, 2011 ISBN 978-606-573-156-1 I. Proca, Marcel 394(498 Bârlad)"18/19"

În loc de motto: „Departe, spre zarea de unde vin norii Și soarele adoarme-n noian de văpăi, Și toamna se-nșiră fugarnici cocorii: Acolo-i Moldova, măi murgule, măi. Acolo se-ngână păduri bârlădene Cu streșini culcate pe tainice văi, Cu lacuri ascunse-n adânc de poiene, Și glas de pâraie, măi murgule, măi”. George Tutoveanu

CUPRINS

INTRODUCERE .............................................................................................. 7 I.BÂRLADUL DE LA TÂRG MEDIEVAL LA ORAȘ MODERN I.1. Evoluții urbanistico-edilitare ......................................................... 14 I.1.1. Generalități ....................................................................... 14 I.1.2. Geneza orașului ................................................................ 15 I.1.3. Mahalalele și străzile orașului .......................................... 18 I.1.4. Planul orașului (trama – textura stradală) ........................ 29 I.2. Edilitatea ........................................................................................ 32 I.2.1. Probleme edilitare – străzile ............................................ 32 I.2.2. Salubritatea ...................................................................... 38 I.2.3. Sănătatea .......................................................................... 42 I.2.4. Piețe, târguri, oboare ........................................................ 48 I.2.5. Serviciile primăriei .......................................................... 58 I.2.6. Incendiile. Comanda pojărnicească ................................. 62 I.2.7. Iluminatul public al orașului ............................................ 66 II. STRUCTURILE COTIDIANULUI II.1. Modele temporale-modul de petrecere a timpului liber și a sărbătorilor .................................................................................... 71 II.1.1. Generalități ..................................................................... 71 II.1.2. Promenada - orașul ca spațiu al relaxării ........................ 73 II.1.3. Balul - sau visul de o noapte ........................................... 77 II.1.4. Loisirul sau timpul liber.................................................. 83 II.1.5. Paradele – sau spectacolul străzii ................................... 96 II.1.6. Iarmarocul sau bâlciul................................................... 107 II.2. Stilul de viață ............................................................................... 109 II.2.1. Habitatul ....................................................................... 109 II.2.2. Alimentele și alimentația .............................................. 119 II.2.3. Vestimentație, modă, croitori ....................................... 124 II.2.4. Condiția femeii în societate – viața conjugală.............. 134 II.2.5. Sărbătorile religioase .................................................... 141 II.2.6. Cele trei laturi ale existenței umane: nașterea, căsătoria, moartea........................................................ 144 II.3. Stabilimente publice .................................................................... 150 II.3.1. Hanuri – istoria evoluției de la han la hotel.................. 150 II.3.2. Hotelul .......................................................................... 158 5

II.3.3. Cârciumi, moravuri și figuri pitorești ........................... 162 II.3.4. Restaurante și viața de noapte....................................... 170 II.3.5. Berării, grădini de vară, birturi, cabarete ...................... 173 II.3.6. Mentalități cotidiene – cluburile și cafenelele .............. 177 II.3.7. Cofetării ........................................................................ 181 II.3.8. Magazine, prăvălii, comerțul cu amănuntul ................. 182 II.4. Politica, spiritul civic, diverse ..................................................... 188 II.4.1. Politica .......................................................................... 188 II.4.2. Presa locală și modul de manifestare a spiritului național ......................................................................... 193 II.4.3. Zilele naţionale - mod de impregnare a spiritului civic în mentalul colectiv ............................................. 196 II.4.4 O scurtă incursiune în istoria transporturilor bârlădene. De la trăsură... la automobil...........................................198 II.4.5. Fotograful – martor invariabil al vieții citadine ........... 206 II.4.6. Structuri etnice și confesionale .................................... 208 CONCLUZII ................................................................................................. 222 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................. 226 ABREVIERI ................................................................................................. 235 ANEXE........................................................................................................... 237

6

INTRODUCERE

Prin această lucrare am dorit să prezentăm o pagină importantă din istoria acestui oraş în condiţiile în care, până în prezent, această temă nu a constituit obiectul unui studiu de sine stătător. În acelaşi timp am considerat necesar să aducem la cunoştinţa celor interesaţi repere ale evoluţiei urbanistice, mentalităţii şi structurilor cotidiene specifice Bârladului pe parcursul unei perioade ce transcende limitele unui secol, iar transformarea și modernizarea sunt cuvintele de ordine. Tematica abordată se integrează, credem noi, antropologiei istorice, un domeniu complex, ce include deopotrivă cotidianul, mentalităţile, elemente de sociologie urbană şi chiar de literatură cum a demonstrat autoarea mai multor lucrări de referință – Ioana Pârvulescu1. În tratarea subiectului au intervenit și motivații subiective, determinate de situația actuală a orașului, de originea autorilor, dar și de un program de cercetare realizat după terminarea studiilor universitare care se cerea și se cere continuat. Cartea de față s-a născut ca urmare a interacțiunii cu operele unor istorici deja consacrați, precum cea a scriitoarei amintite anterior, Adrian Majuru ori Constanța Vintilă Ghițulescu2 ce ne propun o nouă istorie, o lectură mai facilă și, de ce nu, mai interesantă pentru cititor, dar nu neapărat mai lipsită de substanță. Istoria uită de multe ori că un oraș este în primul rând un univers viu, populat de oameni, cu traiul lor zilnic, cu necazurile şi bucuriile lor, vibrând la impulsurile sociale. Am intenţionat, ca în cele ce urmează, să pătrundem dincolo de locul în care se desfăşoară actul istoric şi să reînviem aspecte cotidiene, uneori chiar mai puţin “oficiale” din viaţa unei urbe moldave, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. De asemenea facem precizarea că nu am dorit să realizăm o lucrare științifică, în care subiectul să fie riguros tratat, ci mai ales în măsura în care condeiul ne-a ajutat să dăm o anumită savoare și cartea să se constituie într-o lectură ușoară și plăcută. În alt plan, am dorit să valorificăm prin această modalitate preocupările privind vechea imagine urbanistică a oraşului şi dinamica cotidiană. Dorind o Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureștiul interbelic (eseu), Editura Humanitas, București, 2003; Idem, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 2005. 2 Constanța Vintilă Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate,căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas, 2004; Idem, Focul amorului: despre dragoste și sexualitate în societatea românească (1750-1830), Humanitas, 2006; Idem, Evgheniții, Humanitas, 2006. 1

7

lărgire a câmpului de informare, ca şi a unghiurilor de vedere, revenim cu analiza de faţă pentru a examina aceeaşi chestiune dintr-o perspectivă lărgită şi în profunzimea ei, opţiune care explică orientarea noastră spre informaţiile oferite de izvoare. Încercarea noastră este, îndrăznim să credem, cu atât mai necesară cu cât tema în discuţie s-a concretizat până în acest moment, doar în câteva studii având un caracter general. O strategie frecvent folosită de către analiştii fenomenelor istorice la începutul demersului lor, constă, invariabil, în a deplânge lacunele ori imperfecţiunile ce caracterizează istoriografia subiectului explorat. Utilizat din raţiuni de legitimitate sau de simplă “captatio benevolentiae” – când deficienţele nu sunt, totuşi, reale – procedeul pare a fi devenit locul de trecere pentru orice nouă întreprindere în domeniu. Invocarea acestor neajunsuri în problematica cercetată nu are nimic retoric. În decursul timpului au apărut numeroase lucrări ce se referă la istoria oraşului Bârlad, oferind un câmp larg de cercetare istoricilor, existând în acest sens o bibliografie vastă, dar din păcate având caracter general ori abordând doar anumite subiecte. Un alt element ce merită luat în considerare îl reprezintă faptul că în aceste studii, accentul nu a fost pus decât foarte puţin pe relevarea conţinutului şi trăsăturilor, de evoluţie a structurilor cotidiene şi de evoluţie urbanistică, făcând obiectul acestei lucrări. Fără să exagerăm putem afirma că în istoriografia bârlădeană nu a existat o lucrare de sinteză de acest gen pentru perioada secolelor XIX şi XX. Din perspectiva subiectului abordat de un real folos au fost lucrările ce abordează tematica istoriei şi culturii locale: Ioan (Iacov) Antonovici, Documente bârlădene3; Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului4, cele patru volume Bârladul odinioară şi astăzi. Miscellaneum5; Monografia Municipiului Bârlad6; C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, cronică7 şi cele ale regretatului profesor - Traian Nicola, Colegiul naţional ,,Gh. Roşca Codreanu”8; Idem, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii9, Elena Ioan (Iacov) Antonovici, Documente bârlădene, vol. I-IV, Bârlad, 1911-1912 şi V, Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1926. Desigur printre acestea putem aminti și alte lucrări mai puțin cunoscute: Monografia judeţului Tutova, Bârlad, 1943 de Al. Crăciun, Monografia judeţului Tutova, Bârlad, 1937 de D. Balan, Monografia oraşului Bârlad, Bârlad, 1940 de Lucia Revalet. 4 Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului, vol. I-II, Bârlad, 1998; Ediția a II-a, Editura Sfera, Bârlad, 2002. 5 Bârladul odinioară şi astăzi. Miscelaneum, Bucureşti, vol. I-III,1980-1984, (vol. IV, în mss.). 6 Monografia Municipiului Bârlad, Bârlad, 1974. Din păcate multe din lucrările apărute după cel de-al doilea război mondial, sunt de regulă, realizate în grabă și nu oferă decât informaţii parţiale prelucrate conform cerinţelor comuniste precum: Judeţul Vaslui. File de monografie, Iaşi, 1973. 7 C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, cronică, ed. a 2-a, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2008. 8 Traian Nicola, Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu”, Iași, 1971; Idem, Colegiul naţional ,,Gh. Roşca Codreanu”, Bârlad, 1996. 3

8

Monu10, Ion N. Oprea11 etc. - prezintă un mozaic de informaţii despre această localitate atât sub aspect istoric cât şi cultural. Alte lucrări mai nou apărute în peisajul istorigrafic bârlădean exced, din păcate, subiectul și perioada abordată12. De asemenea, au fost utilizate informaţiile găsite în fondurile: Direcţiei Arhivelor Statului Iaşi şi Direcţiei Arhivelor Statului Vaslui, ale Muzeului ,,Vasile Pârvan”- Bârlad, Bibliotecii Municipale, presa locală, memorialistica, mărturii orale, colecţii particulare şi personale, pagini web şi o lucrare (în mss.) - Monografia Municipiului Bârlad13, Bârlad, 1968; Marcel Proca, Oraşul Bârlad. Evoluţie urbanistică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea14. Un adevărat noroc pentru noi, pentru a depăşi consideraţiile generale şi teoretice permiţându-ne să realizăm, în mare parte o frescă a societăţii de atunci, a fost descoperirea unor memorii inedite aparținând unui fost elev bârlădean, pe care le-am denumit generic Amintiri15. La acestea vom face deseori referire, pentru acurateţe şi inclusiv pentru reconstituirea atmosferei epocii. Scrise din prisma unui tânăr, devenit proaspăt citadin, conțin informații incitante, inedite și, deseori, apelând la înțelegerea și răbdarea cititorului, am reprodus diferite fragmente, chiar exagerând în acest sens pe alocuri. Acesta era, aflat din punct de vedere al mentalităţii, încă la graniţa dintre rural şi urban, două lumi între care oscilează, tranziţia realizându-se cu timiditate şi sfială, şi, de ce nu, cu umor. Personajul nostru, real desigur şi nu fictiv, poate stârni un fin amuzament cititorului avizat, dar și posibilitatea de a ne oferi informaţii dintr-o zonă a istoriei locale, aflată încă în zodia pionieratului. Studiile distinşilor specialişti Florin Constantiniu16, Alexandru Duţu17 şi Răzvan Theodorescu18, Civilizația românilor între medieval și modern. Idem, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad, vol. I-VI, 1999-2004. 10 Elena Monu, Familia Costache. Istorie și genealogie, Editura Sfera, Bârlad, 2011. 11 Ion, N. Oprea, Bârladul în presa vremurilor. De la revista “Păreri” la “Steagul roșu” -19321942, Editura Pim, Iași, 2007; Idem, Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene (1870-2008), Editura Pim, Iași, 2008; Idem, Lumânărică. Sfântul de la Tutova și pacea în care a trăit, Editura Pim, Iași, 2009; Idem, Campanie electorală. Fostul domnitor Mihai Sturza, la Bârlad, în “Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim. III, 2009; Idem, Bârlad. Istorie, cultură, amintiri, Editura Pim, Iași, 2010. 12 Dr. Constantin Teodorescu, Aspecte și mărturii ale trecutului recent al Bârladului (19442007), vol. I-II, Editura Dacri, Bârlad, 2009. 13 Monografia Municipiului Bârlad, Bârlad, 1968, (dactilografiată, în mss.). 10 Marcel Proca, Oraşul Bârlad. Evoluţie urbanistică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Sfera, Bârlad, 2009. 15 Gh. Silion, Amintiri, în mss. 16 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997. 17 Al. Duţu, Dimensiunea umană a istoriei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986. 18 Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1800), Editura Meridiane, București, vol. I-II,1992. 9

9

Orizontul imaginii (1550-1800), s-au constituit în adevărate jaloane într-un domeniu vast şi puţin cercetat. Contradicțiile teoretizante din istoriografia română nu au condus până în prezent la un punct de vedere comun, fiind încă tributare formulelor utilizate în Occident, insuficient racordate la realitățile concrete din România. Inexistenţa unui model unanim acceptat, pe lângă greutăţile pe care le-a generat, a adus însă şi bucuria ineditului, a noului ce se cerea relevat. De un real folos şi care ne-au deschis noi câmpuri de cercetare şi abordare a istoriei citadine au fost lucrările unor tineri istorici ce au abordat tematici privind sociologia urbană şi, mai nou, antropologia istorică. Din această pleiadă se remarcă, și cităm aleatoriu, prolificul Adrian Majuru19, dar şi alţi cercetători fascinaţi de ideea depăşirii limitelor impuse de perceperea istoriei în mod pozitivist: Florin Al. Platon20, Laurenţiu Rădvan21, Dan Dumitru Iacob22, Ovidiu Buruiană23, Adrian Silvan-Ionescu24, Cezara Mucenic25, Luminiţa Moscalu26, Iolanda Ţighiliu27, Alexandru Ofrim28, Paul Dominte29, Ion Bulei30, Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003; Idem (coord.), Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delicvenţă, vagabondaj, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006; Idem (coord.), Bucureştiul subteran. Sinuciderea, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006; Idem, Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi, Editura Compania, Bucureşti, 2006; Idem, Bucureşti. Povestea unei geografii umane, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2007; Idem (coord.), Prostituţia. Între cuceritori şi plătitori, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007; Idem, Cum se distrau românii odinioară, Editura Adevărul, București, 2011; Idem, Șapte variațiuni pentru flautul fermecat, Editura „Oscar Print”, București, 2011. 20 Florin Al. Platon, Societate şi mentalităţi în Europa medievală. O introducere în antropologia istorică, Editura Universităţii ,,AL. I. CUZA”, Iaşi, 2000. 21 Laurenţiu Rădvan (editor), Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007. 22 Dan Dumitru Iacob, Balurile înaltei societăţi din Principatele Române la mijlocul secolului al XIX-lea, în Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate, pg. 263-324. Menţionam că acesta este doar unul din numeroasele articole publicate de tânărul cercetător și doctor în istorie. 23 Ovidiu Buruiană, Incursiune în cotidianul Iaşului interbelic. Despre Iaşi şi ieşeni între cele două războaie mondiale, în Iaşi-memoria unei capitale, (Gh. Iacob coord.), Editura Universităţii ,,AL. I. CUZA”, Iaşi, 2008. 24 Adrian-Silvan Ionescu, Modă şi societate urbană în România epocii moderne, Editura Paideea, 2006. 25 Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea, Bucureşti, 2004. 26 Luminiţa Moscalu, Cotidian şi mentalităţi în Piatra – Neamţ (1864-1914). Studiu de antropologie istorică, Editura Timpul, Iaşi, 2009. 27 Iolanda Ţighiliu, Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova secolele XV – XVI, Editura Paideea, 1997. 28 Alexandru Ofrim, Bucureştii de azi, Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a II-a, 2011. 29 Paul Dominte, Viaţa cotidiană în Constanţa (1878-1918), Constanţa, 2010, (teză de doctoratîn mss.). 30 Ion Bulei, Atunci când veacul se năștea, Editura Eminescu, București, 1990; Idem, Românii în secolele XIX. Europenizarea, Editura Litera internațional, București, 2011. 19

10

Alin Ciupală31, Alexandru Lancuzov32, Silvana Rachieru33, Ion Scurtu34, Lelia Zemani35 etc. sunt doar câteva din numele ce pot fi amintite. În accepţiune particulară, antropologia urbană poate fi considerată o sub ramură a antropologiei culturale, care studiază modul de viaţă al actorilor urbani, stabilind diferenţele şi asemănările sociale şi culturale ale acestora. Interesul pentru cercetarea acestui domeniu a apărut în urmă cu câteva decenii, antropologii dorind, în primul rând, să stabilească orientările acestei ştiinţe apărute ca urmare a dezvoltării fulminante a vieţii urbane. Identitatea citadină este creată de clădiri, monumente, nume şi configuraţii ale străzilor, gesturi şi preocupări ale locuitorilor, modul de petrecere a timpului liber etc. Prin unitatea formată din material şi spiritual, oraşul se constituie într-un organism menit să transmită valorile intelectuale şi spirituale, să oglindească transformările de orice fel, pe care le traversează societatea. Ţinând cont de calitatea de “purtători ai unui trecut rural” a subiecţilor, iniţial, oraşul a fost studiat ca o prelungire a satului, un loc unde se desfăşurau, încă, practicile rurale. Însă viaţa urbană s-a dezvoltat cu repeziciune, apărând, astfel, moduri de existenţă diferite de cele arhaice. Cartea a fost structurată pe două capitole: capitolul I - Bârladul de la târg medieval la oraș modern și capitolul al II-lea – Structurile cotidianului. Dacă în prima parte am tratat aspecte urbanistice și edilitare din evoluția urbei în cea dea doua ne-a preocupat existența cotidiană – fără a o neglija pe cea publică determinată de diferitele interacțiuni cu mediul urban. Ne-am propus asfel ca individul să apară în toată plenitudinea sa de ființă socială, ancorată în realitățile vremii sale. Cotidianul uman – adică viața de fiecare zi - constituie reperul cel mai important al existenței umane. Fiecare persoană își are o viață proprie cu trăirile ei intrisece care este jalonată de elementele celei publice: profesie, condițiile de muncă, veniturile și cheltuielile, nașteri, căsătoria, moartea apropiaților, familia, habitatul, vestimentația, alimentația, starea de sănătate, școala, biserica, tipul liber și loisirul etc. Componenta esențială a vieții cotidiene este, bineînțeles, viața privată, în accepțiunea de cea particulară, individuală. Cercetarea ei poate oferi o perspectivă mai amplă și mai exactă a societății la un moment dat. Atmosfera celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea se încheagă din date de arhivă, din anunţuri înserate prin ziarele timpului, din impresiile Alin Ciupală (editor), Despre femei și istoria lor în România, București, 2004. Alexandru Lancuzov, București. De la tramvaiul cu cai la automobil, Editura Paralela 45, București, 2007. 33 Silvana Rachieru, Includerea/exluderea socială a femeilor în România modernă (1878-1914), în Despre femei și istoria lor în România, ediția de Alin Ciupală, București, 2004. 34 Ion Scurtu, Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010. 35 Lelia Zamani, Comerț și loisir în vechiul București, Editura Vremea, București, 2007; Idem, Negustori, negustorași și negustoreli în vechiul București, Editura Vremea, București, 2009. 31 32

11

călătorilor, din corespondenţă, regulamente, afişe, proclamaţii etc. Orice detaliu (vestimentar, arhitectural, familial, politic, literar) devine important în dificilul proces de reconstituire a intimităţii acestei epoci. Sistematizat, reprodus coerent şi laconic, summum-ul de date, evenimente relevă aspecte din viaţa femeilor, a bărbaţilor şi cea a copiilor, obiceiuri şi prejudecăţi, scene cotidiene şi de sărbătoare, canoane ale eticii matrimoniale şi reguli de comportament în societate, descrieri ale unor maladii şi, respectiv, ale unor metode de vindecare, informaţii despre lecturi literare, spectacole, concerte, călătorii etc. Din rândul sociologilor care s-au remarcat în fundamentarea acestei subramuri a antropologiei culturale îi putem aminti pe: Mihu Achim36 şi Nicolae Panea37. Oraşul Bârlad, având drept centru vital Curtea Domnească, a apărut şi s-a dezvoltat datorită poziţionării sale pe importantul drum comercial ce lega Marea Neagră de Marea Baltică. De-a lungul veacurilor, aşezarea a crescut treptat ca întindere. În absenţa mărturiilor cartografice şi în nesiguranţa de identificare pe care o dau descrierile călătorilor din epocă, se pot cu greu stabili etapele de amplificare a teritoriului Bârladului de la acest nucleu central format în jurul Curţii Domneşti până la oraşul reprezentat cartografic în secolul al XIX-lea. Baza documentară şi bibliografică vastă a înlăturat, considerăm noi, parţial, deficienţele prezentate anterior constituind o sursă suficientă de informaţii pentru a da lucrării un aspect unitar şi bine structurat. Tratarea unei asemenea teme presupune nu numai o abordare interdisciplinară, dar și o bună cunoaștere a tehnicii de a folosi informații dobândite din variate surse și o cât mai bună corelare a acestora. Bârladul de astăzi reprezintă, pentru cei mai mulți dintre noi, un oraș lipsit de obiective turistice și de patrimoniu cultural. Istoria unui oraș, indiferent de mărimea sa, nu este decât suma istoriilor particulare a celor ce au locuit aici, a poveștilor care le-au marcat vremelnica existență. A dezvălui poveştile necunoscute sau uitate ale Bârladului, a vorbi despre destinele unor personaje fascinante, a pune în lumină locuri ce încă mărturisesc despre trecut, înseamnă paşi pe care este necesar să-i parcurgem pentru a înţelege şi îndrăgi oraşul. Bârladul este un loc plin de povești ce așteaptă să fie împărtășite și de locuri ce se lasă, mai greu sau mai ușor, descoperite. Este un oraș cu multă istorie, legende și cu o atmosferă la limita mai multor lumi, pe scurt, un adevărat oraș. Nu putem înțelege moștenirea CETĂȚII fără să cunoaștem poveștile ce vorbesc despre domni, doamne și domnițe, despre casele în care au locuit și locurile lor de promenadă, despre moravuri, despre veselii și tristeți, într-un cuvânt despre viața așa cum înțelegeau să o trăiască bârlădenii noștri. În aceste condiții a scrie despre Bârlad a fost, este și va fi, încă, o permanentă tentație pentru cei care se

36 37

Mihu Achim, Antropologia culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002. Nicolae Panea, Antropologie culturală şi socială, Editura Omniscop, Craiova, 2000. 12

simt legați sufletește de acest oraș care surprinde prin melanjul cultural și arhitectonic. Considerăm demersul nostru drept un început pe o cale la capătul căreia, chiar dacă nu sunt surprize spectaculoase, se va contura măcar o minimă imagine urbanistică, a unor structuri de mentalitate și viață cotidiană a localităţii considerată, poate nu întâmplător, de George Călinescu “Weimarul Moldovei”. Dar începutul trebuie făcut, o dată şi o dată, eventual calăuzindu-ne după cuvintele regretatului Georges Duby din prefaţa de la interesanta lucrare Istoria vieţii private: ,,Ne aflăm pe un teren neumblat. Nu existau înaintași care să fi ales, sau cel puțin, reperat materialelei anchetei. La prima vedere, acestea sunt numeroase, dar împrăștiate în toate părțile. Ne vedem siliţi să străpungem ici-colo mărăcinişul, să jalonăm terenul; aidoma arheologilor care, pe o suprafaţă neexplorată, ale cărei bogăţii le cunosc, dar mult prea vastă pentru a fi cercetată sistematic pe toată întinderea ei, se mulţumesc să sape doar câteva tranşee de reperaj, putem doar sonda teritoriul, fără a nutri iluzia de a scoate la iveală ansambluri întregi”38. Constrânşi să bâjbâim, ne-am resemnat, de la bun început, să oferim cititorilor nu un bilanţ, ci un eventual program de cercetare.

Philippe Aries şi Georges Duby, Istoria vieţii private, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, pg. 5-6. 38

13

I. BÂRLADUL DE LA TÂRG MEDIEVAL LA ORAȘ MODERN I. 1. EVOLUȚII URBANISTICO - EDILITARE I. 1. 1. Generalităţi Ideea că oraşul exprimă imaginea societăţii înscrisă pe sol este, se pare, unanim acceptată. Dat fiind rolul jucat de oraşe de-a lungul istoriei, în dinamica lor sunt reflectate caracteristicile esenţiale ale evoluţiei societăţii, putând fi marcate principalele etape ale dezvoltării economice şi social-culturale1. Vizionarul istoric Fernand Braudel le caracteriza astfel: ,,Oraşele sunt ca nişte transformatori electrici: ele ridică tensiunile, grăbesc schimbarea, agită la nesfârşit viaţa oamenilor... Toate marile momente de creştere se exprimă printr-o explozie urbană”2. Spre deosebire de spaţiul occidental, unde în secolul al XIX-lea, revoluţia industrială a fost urmată de o dezvoltare urbană fără precedent, nu acelaşi lucru putem afirma despre spaţiul est european, şi, în speţă, cel din Principatele Române, care va cunoaşte o tranziţie lentă spre elementele caracteristice unui oraş modern. Evoluţia s-a făcut treptat, dezechilibrele şi decalajele înregistrate menţinându-se şi în perioada următoare. Societatea românească se va afla în plin proces de modernizare abia în timpul controversatei perioade regulamentare, când asistăm la o juxtapunere a structurilor oraşului medieval cu puseurile civilizatoare ce provin din Occident, având implicaţii în sensul adaptării la noile realităţi. Dacă la începutul secolului al VIII-lea oraşele şi târgurile nu mai dispun de autonomie, introducându-se spre sfârşitul acestuia o nouă formă de administraţie orăşenească – Epitropia obştii, dependentă de puterea centrală cu atribuţii edilitare şi de asistenţă socială. Regulamentul Organic reorganizează epitropiile sub forma eforiilor. Regulamentul stabilea, de asemenea, detalii referitoare la delimitarea spaţiului urban, pavarea uliţelor şi străzilor, lărgirea lor, salubrizarea, înfiinţarea de pieţe, alimentarea cu apă, iluminarea, aspecte care anterior făcuseră obiectul doar unor dispoziţii administrative. Se înfiinţau cimitirele, interzicându-se înmormântările pe lângă bisericile din oraş. Prefacerile majore se produc mai ales în a doua jumătate a secolului. Actele legislative adoptate în vremea domniei lui Al. I. Cuza au fost definitorii din acest punct de vedere.

Dorel Abraham, Introducere în sociologie urbană, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 68. Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 264. 1 2

14

I. 1. 2. Geneza oraşului Oraşul Bârlad, așezat în cadrul Podișului Central Moldovenesc, atestat documentar din 1408, a apărut şi s-a dezvoltat pe malul drept al râului Bârlad, pe un teritoriu delimitat de dealurile înconjurătoare. Locul ocupat este la contactul dintre subunități ale Podișului Bârladului: Colinele Tutovei spre Vest și Dealurile Fălciului spre Est. În zona orașului afluează câteva văi care au înlesnit amenajarea de drumuri spre acest loc: Jeravățul, Trestiana, Valea Seacă. Dealurile ce-l înconjoară sunt: Dealul Mare, Dealul Vârlezul, Dealul Cimitirului și Dealul Țuguieta. Din valea Bârladului, orașul ocupă o parte a albiei majore, terasa de 3-5 metri și terasa de 25-30 metri altitudine relativă3. Deși au fost descoperite urme de locuire încă din perioada neolitică, ca așezare urbană, Bârladul începe să se formeze și să se dezvolte în perioada premergătoare întemeierii statelor medievale românești. Pentru această perioadă nu există date certe, privind întemeierea târgului, documentele nefăcând referiri iar asupra celor existente istoricii îşi exprimă rezerve. La fel de controversate sunt şi opiniile privind originea numelui oraşului, fiind avansate în decursul timpului mai multe ipoteze. De-a lungul existenței sale orașul a cunoscut perioade de înflorire care alternau cu cele de declin. Marcus Bandinus, care a vizitat Bârladul în 1646, spunea că orașul avea 600 de case și peste 5000 de locuitori. Referindu-se la o perioadă mai târzie, mai precis - 1708, Dimitrie Cantemir arată că „acest oraș era odinioară foarte mare”4. Ceva mai târziu, în 1762, demnitarul englez J. Porter, ne conferă o imagine la fel de imprecisă și ne arată că în oraș „sunt câteva ulițe bunișoare și case de neguțători cu un singur rând”5. Prosperitatea orașului era asigurată de comerț, de aici și numele generic de târg pe care l-a primit Bârladul. Pe lângă importanța economică, Bârladul s-a menținut ca centru politic, administrativ, reședință a vornicului Țării de Jos și a Ținutului Bârlad, apoi a Ținutului Tutova (între 1434 și 1864), reședință de județ (1864-1950), reședință de Regiune și de Raion (1956-1968), iar după 1968 a devenit municipiu în cadrul județului Vaslui6. Ca şi în cazul celor mai multe dintre oraşele româneşti, şi de altfel pe întregul glob7, evoluţia treptată pe vatra actuală a fost condiţionată în mod complex de factorii economici şi de condiţiile urbigene ale cadrului natural8. Evoluţia sa rapidă şi menţinerea poziţiei de târg important al Moldovei a fost favorizată în primul rând de funcţia comercială, afectată ulterior de transformările geo-politice din zonă datorate expansiunii Imperiului otoman. Judeţul Vaslui. File de monografie, Iaşi, 1973, p. 212. Al. Papadopol Calimah, Bârlad-notiță istorică, Bârlad, 1889, pg. 3-4. 5 Ibidem, p. 65. 6 Judeţul Vaslui. File de monografie. 7 Arnold Toynbe, Oraşele în mişcare, Editura politică, Bucureşti, 1979, p. 60. 8 N. Barbu, Al. Ungureanu (coord.), Geografia municipiului Iaşi, Iaşi, 1987, p. 121. 3 4

15

Bârladul se înscrie, ca atare, în rândul oraşelor de poziţie geografică9, pentru care rolul unor resurse sau condiţii naturale locale a fost secundar în raport cu rolul dominant al unui element poziţional major – situarea pe un important traseu comercial. Astfel, pe aici trecea principalul drum care făcea legătura dintre Marea Neagră şi Marea Baltică (pe linia Liov-Colomeea-SiretSuceava-Iaşi-Bârlad-Cetatea Albă)10, fiind loc de vad şi de popas11. Opera de consolidare a oraşelor de pe acest drum, care a început sub Alexandru cel Bun a fost continuată de urmaşii săi, mai ales de Ştefan cel Mare care a acordat privilegii negustorilor ce se vor stabili în Bârlad şi Vaslui12, a constituit o importantă premisă pentru dezvoltarea acestora. Oraşul s-a dezvoltat, potrivit cercetătorului Cristian Onel, pornind de la malul drept al râului Bârlad, în apropierea actualei biserici Vovidenia de-a lungul Drumului cel Mare care intra în Bârlad prin podul Gospod (Domnesc) și care continua spre Biserica Domnească. Tot aici, “drumul împărătesc”13 sau al Ţarigradului14, era intersectat de drumul secundar ce venea dinspre Bacău spre Galaţi ori vechea reşedinţă de ţinut - Fălciu - şi vadul Prutului15. Târgul s-a dezvoltat pe o structură liniară, cel mai răspândit tip morfostructural din ţara noastră, de oraş stradă. Pentru acest tip urbanistic este specifică concentrarea întregii vieţi comerciale şi administrative de-a lungul unei străzi sau mai multor străzi în cadrul cărora se distinge “Strada Mare”16 şi care a evoluat treptat prin înglobarea mahalalelor. Această caracteristică a avut importane urmări urbanistice structura stradală fiind neregulată, cu case amplasate la întâmplare şi care dispuneau de vaste spaţii înconjurătoare. Oraşul vechi se compunea din târgul propriu-zis sau vatra târgului şi din moşia din jurul târgului, care cuprindea un teritoriu în diametru de circa 18 km. Încercăm să facem delimitarea în spaţiu a vetrei târgului, după documentul lui Constantin Mihai Racoviţă din anul 1757 şi după “Tabla măsoriştei târgului de la anul 1815”, care redau aceleaşi limite şi coincid cu vechile delimitări17. Vechea vatră cuprindea centrul oraşului, mărginită la miazănoapte de gârla Cacaina (Valea Seacă); la răsărit de apa Bârladului; la miazăzi de o linie Vasile Cârcotă, Premisele apariţiei şi evoluţiei municipiului Bârlad, în “Şcoala bârlădeană ”, 1971, p. 83; Pentru detalii și considerații actualizate vezi lucrarea – Cristian Onel, Procesul de constituire urbană a Bârladului, București, 2008 -, (teză de doctorat- în mss.; pe site-ul Universității București, Facultatea de Istorie - putând fi consulat un rezumat al acestei lucrări ). 10 Alexandru I. Gonţa, Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania în secolele XIIXVII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 20. 11 I. Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican, Dicţionarul geografic al judeţului Vaslui, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, 1988, p. 35. 12 Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 31. 13 Ioan (Iacov) Antonovici, Documente bârlădene, vol. II., Bârlad, 1912, p. 79. 14 Ibidem, p. 127. 15 I. Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican, op. cit.. 16 Vasile Cucu, Oraşele României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 120. 17 Gheorghe Clapa, Vatra târgului Bârlad, în ,,Academia Bârlădeană”, nr. 7, 2000, p. 10. 9

16

ce începe de la râul Bârlad, trece prin dreptul bisericii Sf. Gheorghe – pe timpuri în curtea bisericii Sf. Gheorghe era biserica Ungurească, de care se face menţiune în documente, şi mergea până în Drumul Mare; la apus se mărginea cu Drumul Mare care trecea la apus de biserica Gospod – biserica Domnească şi care corespunde cu strada Vasile Lupu de astăzi – fostă Ţarigrad18. În concluzie și în accepțiunea cercetătorilor problemei supuse scurtei noastre analize – vatra veche a târgului era mărginită la nord de cimitir şi la sud de terenul unde aveau loc execuţiile publice, punct numit Movila Spânzuraţilor. Spaţiul pe care a evoluat Bârladul era întretăiat de străzile: Uliţa Veche fostă Paloda, apoi Ion Iacomi; Uliţa Mare astăzi strada Ştefan cel Mare; Uliţa Nouă fostă Cojocărească; Uliţa Armenească fostă Cojocari, astăzi M. Sadoveanu; Uliţa Strâmbă, astăzi str. Fagului; Drumul Mare, fostă strada Ţarigrad, astăzi Vasile Lupu. Înfăţişarea oraşului nu diferea foarte mult de celelalte aşezări urbane din Moldova sau Ţara Românească. De jur împrejurul centrului oraşului erau dughene; obloanele prăvăliilor şi beciurilor se deschideau direct în stradă. Aici se făceau, în anumite zile fixate, târgurile de vite şi de produse agricole. Locuitorii mai ales cei din centru, practicau predilect negoţul, iar cei din suburbii se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor. Pentru deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, dispunem din informaţiile de arhivă de două importante documente: ,,Tabla măsoriştei târgului de la 1815 pe toate mahalalele mărginaşe şi Vatra Veche”, şi ,,Condica visteriei Moldovei din 1816”, care ne oferă date cu caracter demografic19. “Tabla măsoriştei târgului de la 1815” ne interesează atât pentru cunoaşterea structurii sociale şi etnice a populaţiei Bârladului cât şi pentru indicarea noilor dimensiuni teritoriale ale oraşului. Condica Visteriei din 1816, ca document oficial, înregistrează impozitele pe care birnicii urmau să le achite din fiecare mahala, de asemenea, şi numărul celor care erau scutiţi. Este greu după aceste date totuşi să se precizeze populaţia oraşului, întrucât nu figurează toate categoriile sociale, şi cu atât mai puţin să putem constata modificările teritoriale. În strânsă legătură cu sporul demografic, vom urmări şi evoluţia târgului Bârlad la începutul secolului al XIX - lea. Până la mijlocul secolului nu avem indicaţii precise în legătură cu perimetrul vetrei oraşului. Abia noua hotărnicie, elaborată la 20 februarie 1757, de domnul Constantin M. Racoviţă, stabilea şi vatra oraşului Bârlad, între malul râului Bârlad în direcţia Bisericii Domneasca şi a Văii Seci ce vine de la Perieni, marginea drumului cel mare ce merge mai sus de Biserica Domneasca şi în malul vâlcelei în colţul de la deal şi de sus; în colţul de jos şi de la deal în dreptul bisericii Ungureşti; malul râului Bârlad din vale de biserica Ungurească20. 18

Ibidem. Ibidem. 20 Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului, vol. I, 1998, p. 67. 19

17

I.1.3. Mahalalale şi străzile oraşului Istoria Bârladului se defineşte, ca în cazul atâtor altor târguri româneşti, printr-o perpetuă extindere a periferiei, a marginilor de oraş. Între aproximativ 1500 şi 1830, termenul de mahalla21, venit din turcă, desemnează un cartier, indiferent dacă era marginal sau central. Înţelesul de district periferic apare după 1834, când oraşele moldave şi valahe preiau elemente de viaţă urbană occidentală, iar mahalalele centrale se topesc în sânul unui oraş cosmopolit. Noul oraş dincolo de a fi europenizat a continuat să fie alcătuit din vaste cartiere cu un mod de viaţă aproape rural, cărora li s-a aplicat indistinct eticheta de mahala. Periferia reprezintă dintotdeauna o situaţie de tranziţie de la sat la oraş, tranziţie care a persistat şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, când dicţionarele statistice mai menţionează că jumătate din numărul locuitorilor continuau să se ocupe cu agricultura22. Târgul extinzându-se în toate direcţiile, mahalalele erau despărţite de maidane, islazuri, păduri, vii sau livezi; prin urmare, delimitarea lor nu putea fi decât aproximativă. Este de presupus că datorită modului de evoluţie erau numeroase asemenea maidane şi locuri virane neîngrădite, încât aproape că egalau suprafaţa ocupată de clădiri. Pe aceste întinse şi numeroase locuri goale staţionau carele ţăranilor în zilele de târg sau cirezi de vite şi mai târziu circuri. Maidanele situate în poziţii mai bune, mai cercetate, erau mai rentabile şi trezeau interesul negustorilor. Astfel, la 15 octombrie 1825, târgoveţii bârlădeni se ,,jăluiesc” domnului Ioan Sandu Sturdza, pentru acei din partea de jos sau de miazăzi a oraşului de a ,,se regula şi pentru partea aceea de târgu un meidan, unde să-şi adune carele şi lumea ce aduce diferite lucruri de vânzare să poată face alijverişuri, hotărăşte ca, afară de meidanul de la biserica Gospod, să fie şi locul acesta cumpărat de dânşii de la vistiernicul Canta”23. La fel de numeroase Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, 2003, p. 8. 22 Al. Lahovary, Dicţionarul statistic al României, Bucureşti, 1912, p. 74. 23 Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, pg. 296-300; N. Corivan, C. Turcu, Comerţul între anii 1848 şi 1864, în Dezvoltarea economiei Moldovei 1848-1864, Editura Academiei, Iaşi, 1963, p. 287. Atotstăpânitoarele maidane erau o prezenţă constantă nu doar în mici târguşoare de provincie cum era Bârladul, ci chiar şi în capitală: ,,Asemenea locuri virane pe care se aruncau toate impurităţile, ba chiar cadavre de animale, fincă nu exista serviciu comunal de salubritate, erau în Bucureşti pe toate uliţele şi din centru şi de la periferie, dar mai cu seamă pe acestea din urmă. Ce era câmpul Moşilor şi chiar grădina lui Heliade care umbrea fosta casă a lui Ioan Heliade Rădulescu, decât un întins maidan ce se cerceta numai pe timpul târgului Moşilor? Dar maidanul rămas după dispariţia grădinii de pomi înnobilaţi ai lui Ioanid, de unde se aprovizionau toate grădinile de pomi roditori din Bucureşti şi din ţară chiar, maidan ce se împreuna cu cel aflat pe actuala Grădină a Icoanei, formând pe vreme ploiasă o baltă cu lintiţă verde deasupra? Dar nenumăratele maidane cu suprafeţe de pogoane, de pe la margini? Dar cele aflate pe întinderi mai restrânse, inundate pe vremea ploilor, care după următoarea secetă, 21

18

erau islazurile şi viile, ultimele o prezenţă constantă în peisajul urbanistic al oraşelor moldave24. În Bârlad, un plan al oraşului din 185125 precizează pe dealul Ţuguiata o uliţă a Vinului, iar altul, de la 189526, ne indică nu mai puţin de cinci vii, una dintre ele pe dealul menţionat fiind aproximativ de două ori mai mare decât suprafaţa Grădinii publice. Imaginea unei astfel de lumi suburbane din prima jumătate a secolului al XIX-lea este surprinsă, am putea spune aproape fotografic – şi de aceea ne permitem să o reproducem aproape integral –, în memoriul institutorului I. Vasiliu şi publicat în utila lucrare a episcopului I. Antonovici, Documente bârlădene: ,,Mahalaua Poştei-vechi, ce făcea parte din qvartalul lui cuconul Gheorghe Taşcă, prezenta o deosebită importanţă economică. Partea cuprinsă între strada Principală, începând de la magazia Cerbul de Aur, şi strada Traian până la Gară, era locuită aproape în întregime de locuitori, care se ocupau cu agricultura, cu recoltarea viilor, cu creşterea vitelor şi cu cărăturile cerealelor în portul Galaţi. Nu numai moşia oraşului, dar şi dealurile moşiilor Odaia Bursucani, ce era pe atunci moşie închinată la greci şi stăpânită de un egumen grec, şi mai toată moşia Dealul Mare, era pe atunci proprietate a fraţilor Nicolae şi Gheorghe Roşca Codreanu, fondatorii liceului de atunci, toate acestea erau arendate de locuitorii din mahalaua Poşta-veche, cari locuitori se mai ziceau şi munteni, se vede că aveau şi acest nume, întrucât aveau ocupaţia locuitorilor de la munte. Aproape toţi locuitorii din această mahala erau fruntaşi şi fiecare fruntaş era situat pe o întindere de loc destul de mare pe care se vedea o casă de locuit cu toate adaosurile ei, saivane bine făcute şi încăpătoare, unde puteau să se adăpostească ca într-o casă toate vitele ce se ridicau la unii fruntaşi până la 30 de capete, şoproane cu poduri mari, unde se aşezau carele uriaşe şi unde se punea nutreţul tăiat de stohuri, ca să fie uscat şi să-l mănânce vitele cu gust, o grădină plină cu copaci, mai ales aguzi, căci fiecare gospodină se ocupa în timpul verii cu creşterea viermilor de mătase27, de la care aveau un folos destul de mare şi table de verdeţuri, aproape toate verdeţurile ce trebuiesc în gospodărie, coşere pline de porumb, chilere cu două despărţituri, într-una se evaporându-se mlaştinile, erau gata să primească o panoramă cu cadou sau vreo comedie, un fel de magherniţă improvizată din scânduri sau sub un cort, în care se expuneau: femei cu barbă, copii lipiţi, înghiţitori de foc şi de săbii, scamatori…”. Victor Bîlciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 23. 24 Evreii din România în texte istoriografice. Antologie, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, p. 259. 25 Partea arsă a târgului Bârlad, Bucureşti, 1951. Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”. 26 Harta judeţului Tutova, Bucureşti, 1895. Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”. 27 La mijlocul secolului al XIX-lea în Moldova o mare răspândire a căpătat-o creşterea viermilor de mătase care se produceau în ţinuturile din Ţara de Jos: Covurlui, Tecuci, Tutova, Vaslui, Fălciu. Emanoil Darie, Dezvoltarea economică şi socială a fostului ţinut Tutova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, (lucrare ştiinţifico-metodică pentru obţinerea gradului didactic I), Iaşi, 1980, p. 8. 19

păstra secara, ce se măcina şi se făcea în casă de către gospodine pâinea de secară, şi în cealaltă despărţitură se păstra orzul, cu care se hrănea caii, căci fiecare fruntaş avea şi o căruţă cu unul sau doi cai, şi în fine coteţe, unde se creşteau câte patru sau cinci scroafe cu purcei căci fruntaşii cu toţi servitorii lor, de cum începea iarna şi până se isprăvea, se hrăneau cu carne de porc curată şi gustoasă, ce provenea de la porcii lor. Dacă fruntaşii locuitori se ocupau cu cele din afară ale gospodăriei, plugăria şi transportul cerealelor la Galaţi, apoi femeile lor se ocupau cu cele dinăuntru ale gospodăriei. Mulsul vacilor, căci fiecare fruntaş avea până la cinci vaci cu viţei, transformarea laptelui până la unt şi brânză, căci fiecare fruntaş avea în zemnice putini de brânză şi unt, ţesutul de in, cânepă şi bumbac, din care preparau toate albiturile familiei întregi, precum şi ţesutul scoarţelor sau covoarelor de lână, cu care se mobila casa întreagă, creşterea păsărilor ce dau ouăle ce este hrana cea mai gustoasă şi mai hrănitore a omului, toate acestea erau încredinţate braţelor viguroase ale femeii. […] A doua parte din qvartalul lui cuconu Gheorghe Taşcă, ce se numea tot mahalaua Poştei-vechi, venea în stânga stradei Traian, cum mergi spre gară, Strada Principală, Strada Sf. Gheorghe, Strada Pompieri până la râul Bârlad și până la podul Treierarhi, în care se află bisericile Sf. Gheorghe şi Sf. Treierarhi. În cea mai mare parte aceste mahalale se aflau locuitori fruntaşi, ce se ocupau cu plugăria, creşterea vitelor şi cărăturile28, restul însă era ocupat de locuinţele negustorilor, care aveau prăvălii în centrul oraşului, de meseriaşi cismari, care lucrau ciubote cu tureatcă până la genunchi, de fabricanţi de brahă, ce preparau o brahă gustoasă şi hrănitoare şi care era băutura principală a muncitorului, căci pe atunci se bea foarte puţin vin, se bea numai la zile de sărbătoare şi foarte puţin, nu se vedeau oameni beţi, cum se văd în ziua de astăzi, de cirezari, adică negustori, care făceau strânsoare de vite, le vindeau sau le tăiau la sahanaua, ce era construită în apropiere de malul râului Bârlad şi în direcţiunea Gării”29. Dezvoltarea urbană din prima jumătate a secolului al XIX-lea va determina transformarea mai vechilor mahalale în uliţi, străzi sau cartiere. Tabla măsoriştei târgului de la 1815 inventariază ca situându-se pe spaţiul vetrei de origine al acestuia următoarele uliţe şi mahalale: Uliţa Veche, Uliţa Mare, Uliţa Nouă, Uliţa Armenească, Uliţa Strâmbă; Mahalaua din Jos de Cacaina şi Mahalaua de Jos de Podul Domnesc30. Planul din 1851 ne oferă şi el informaţii importante asupra principalelor străzi şi cartiere ale oraşului, la epoca la care ne referim. Titulatura acestora reflectă factori cu un caracter divers: sociale (Uliţa Boierească), vechimea (Uliţa Nouă), situarea geografică (Uliţa Cacainei), comunitatea etnică a Se confirmă concluzia că în majoritate oraşelor moldave, ca şi în Bârlad, un loc important în ocupaţiile locuitorilor continua să fie practicarea agriculturii şi creşterea animalelor. 29 Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1926, pg. 234-237. 30 Ibidem, vol. II, 1912, pg. 343-389. Vezi şi Oltea Răşcanu-Gramaticu, op.cit., pg. 66-71. 28

20

locuitorilor (Uliţa Jidovească, Uliţa Ţigănească, Uliţa Armenească), profesiile exercitate în zonă (Uliţa Ciobotarilor, Uliţa Soponarilor, Uliţa Casapilor, Uliţa Silitrei), edificiile mai importante sau instituţii aflate în zonă (Uliţa Vovideniei, Uliţa Sf. Ioan, Uliţa Sf. Spiridon, Uliţa Şcoalei şi Uliţa Codreanului), sau altele (Uliţa Gociului, Uliţa Poleită, Uliţa Fanariului, Uliţa Oarbă, Uliţa Focului, Uliţa Stamati, Uliţa Lupaşcu)31. Un alt util document de lucru este un raport al Eforiei Bârlad32, din 8 iunie 1850, către Departamentul Lucrărilor Publice ce enumeră majoritatea străzilor şi cartierelor bârlădene din acea epocă. În mediul urban extracarpatic, primele proiecte de identificare şi semnalizare a străzilor, prin denumiri şi numere oficiale, se plasează în contextul programului de sistematizare urbană susţinut prin Regulamentul Organic. Cu toate că stipulaţiile acestuia au intrat în vigoare cam în acelaşi timp în Ţara Românească şi Moldova, la numai jumătate de an diferenţă, punerea lor în practică a înregistrat în ambele principate decalaje substanţiale. La Bârlad, proiectul demarat în principate din 1832, se pune în aplicare, şi atunci parţial, abia în 1850. Dacă întârzierea cu care au recţionat autorităţile locale nu s-a datorat doar unei inerţii birocratice, atunci o altă posibilitate ar fi problema identificării reale pe teren, a unor uliţe şi huidiţe, în contextul deteriorării naturale sau deschiderii din iniţiative particulare a unor căi de comunicaţie şi a dezvoltării nesistematice a localităţii. Din analiza sumară a documentului precedent şi a celui următor se poate lesne observa că majoritatea străzilor şi uliţelor nu erau desemnate la acea dată prin nume proprii, ci prin racordarea la o serie de repere cu rezonanţă în mentalul colectiv al vecinătăţii, ocupaţiei ori naţionalităţii.

Dan Dumitru Iacob, Denumirea străzilor şi numerotarea caselor din oraşele şi târgurile Moldovei la mijlocul secolului al XIX-lea. Documente, în “Historia Urbana”, tom. IX, 2001, nr. 1-2, pg. 105-106; Partea arsă a târgului Bârlad,1851. 32 Ibidem. 31

21

Eforia Bârlad, 1850 iunie 8 Listă de numire uliţălor şi a hudiţălor din târgu Bârladu făcută după porunca cinstitului Dipartament Public şi di cătră însărcinatu din parte Eforii Târgului Bârladu. No. 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1

Arătare Uliţa: Uliţa spre podu Năutenilor; Uliţa spre Cotu Negru; Uliţa spre Sfântu Spiridon; Uliţa spre Grosu; Uliţa spre Boier Sturza; Uliţa spre Crângu; Uliţa spre Ovidenii şi scoalii publică; Uliţa Mari spre podul di pi Bârlad; Uliţa spre ocolu di cară; Uliţa jidovească spre Crângu; Uliţa jidovească spre Sfântul Ilii; Uliţa cojocărească spre podul di pi Bârlad; Uliţa spre ocolu di viti; Uliţa spre Pocită; Uliţa tij spre Pocită; Uliţi

16 1 1 1 1 4

Hudiţile: Hudiţa spre săidăcării; Hudiţa spre biserica Ovidenie; Hudiţa spre hanu jidovăsc; Hudiţa spre bisărica Vovidenie; Adică şaisprezăci uliţi şi patru hudiţi.

Chiar dacă listele de străzi nu sunt complete şi uniforme, ele oferă informaţii preţioase despre morfologia urbană, toponimia urbană, existenţa şi poziţia unor unor proprietăţi private, servind în coroborare cu alte date, studiilor de urbanism, sociologie, economie şi demografie referitoare la oraşul Bârlad. Primul cartier al târgului a fost Uliţa Veche, care cuprindea zona centrală locuită de negustori şi meşteşugari. Uliţă Veche era considerată prin raport şi cu alte oraşe, una din cele dintâi uliţe ale târgului, deşi a fost menţionată târziu, abia în 16 martie 1777, într-un document prin care mai mulţi negustori cercetează “un loc domnesc ce se află pe Uliţa Veche”33. Aici erau 33

Oltea Răşcanu – Gramaticu, op. cit., p. 68. 22

amplasate numeroase dughene şi prăvălii şi de aceea constituia una din principalele artere comerciale ale oraşului. Calificativul de veche i s-a atribuit, după ce au luat fiinţă alte uliţe ca: Uliţa Nouă, Uliţa Mare. Uliţa Mare (str. Ştefan cel Mare) apare în documente abia la 26 decembrie 1758, deşi se poate aprecia că era mult mai veche, fiind cunoscută în epocă cu numele de “Uliţa cea Mare ce vine de la podul gospod şi merge spre biserica gospod”34. Strada avea un specific deosebit, reprezentând un adevărat centru cultural şi comercial al oraşului, prin numărul mare de librării (Librăria Nouă ,“Eminescu” a fraţilor Sava şi Nicolae Petroff - unde Nicolae Tonitza a cunoscut primele sale fioruri artistice), cele opt tipografii ale târgului (a lui Lupaşcu, Peiu, Munteanu, Librăria Şcoalelor şi a fraţilor Chiriac), financiar (sediile băncilor “Moldova”, Banca de Credit), două farmacii (Droc şi Silvestru) şi numeroase dughene spre Podul Pescăriei descrise atât de plastic de scriitorul Victor Ion Popa – în cunoscuta piesă – “Take, Ianke şi Cadîr”. Aflată în mijlocul oraşului, ea se desfăşura pe o întindere de aproximativ 300 de metri de la strada Regală perpendicular pe râul Bârlad, până la Podul Pescăriei, pod ce cu mult talent a fost redat pe pânză de pictorul bârlădean Mihai Adamiu. Pavată cu piatră cubică, având clădiri vechi, din care numai câteva cu etaj, datorită înclinării către râu, era o stradă curată, deşi fără canalizare, ploile având grijă să care la vale tot ce apa putea duce din ceea ce viaţa de oraş lăsa pe străzi35. Strada era importantă prin faptul că făcea legătura între strada Regală cu cartierul Podeni şi prin strada Paloda, cu piaţa Sf. Ilie, având un specific aparte, reprezentând centrul cultural şi comercial al oraşului. Tot aici se afla şi celebrul hotel Traian, una din cele mai impunătoare clădiri din oraş, şi cel mai important. În ceea ce priveşte tipul de construcţie ce se găsea aici, o mare parte din clădiri s-au păstrat până la procesul de sistematizare din anii 1980, în forma lor de sfârşit de secol XIX - chiar dacă unele au dispărut (mai ales în urma incendiilor), ele au fost înlocuite cu case construite după aceeaşi tipologie, de ocupare densă a terenului, pe loturi înguste şi cu front continuu la stradă. Acesta este atipic însă pentru Bârlad, oraş plin de curţi şi grădini, ce înglobau chiar terenuri agricole până târziu, în secolul al XX-lea. Cred că o explicaţie a acestei dezvoltări după principii diferite faţă de restul oraşului se datorează tocmai destinaţiei comerciale a zonei, ce a determinat străzi dens ocupate gen: Ştefan cel Mare, Strâmba, Ion Iacomi, Cojocăreasca, Paloda, Jidovească-Templelor etc. Acestea formau vechea vatră a târgului de altădată. Dezvoltarea intensă a oraşului de după Regulamentele Organice şi mai ales din a doua jumătate a secolului al XIX-lea vor adăuga vocaţiei comerciale 34

Ibidem. Neculai Dragomir, Strada Ştefan cel Mare la sfărşitul secolului XIX, în Bârladul odinioară şi astăzi. Miscelaneum, vol. II, 1983, p. 613. În continuarea lucrării vom folosi abrevierea – B. O. A. 35

23

şi religioase a zonei o nouă funcţiune: cea financiar-bancară. Este momentul afirmării statului modern, iar instituţiile acestei modernităţi se vor aşeza, multe dintre ele, în această inimă vie a cetăţii: Banca Moldova, de Credit, Tutovei, viitorul C.E.C., Cercul Comercial Industrial, Palatul Poştelor. Această modificare a structurii urbane, venită probabil pe calea influenţei franceze şi a necesităţilor de creditare a activităţilor economice, poate fi considerată, drept o ,,desacralizare” a zonei. În orice caz, chiar dacă oraşul se va dezvolta în secolul al XX-lea mai ales către nord, funcţiunea moştenită a centrului istoric se va păstra până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. După aceea, interesul pentru păstrarea specificului şi pitorescului acesteia a început să scadă şi calitatea urbanistico-economică de asemenea (comerţul cade în derizoriu şi kitsch, structura socială şi etnică a populaţiei se modifică, mai ales în urma naţionalizării). Denumirea unei alte străzi – Uliţa Nouă (str. Mihail Sadoveanu), amintită într-un act de vânzare din 2 iulie 1777 şi, ulterior, în altul, din 22 iunie 1780, trebuie raportată la Uliţa Veche, ambele denumiri fiind caracteristice evoluţiei demografice şi, implicit, teritoriale înregistrate de târgurile moldoveneşti din secolul al XVIII-lea şi, mai ales, în cel următor36. Pe Uliţa Jidovească se întâlneau numeroase magazine aflate în proprietatea comercianţilor evrei, aşa cum reiese şi din titulatură. Aceasta se prelungea dincolo de strada Principală spre Piaţa Sf. Ilie, porţiune care, datorită configuraţiei sale, a căpătat numele popular de Strâmba. O denumire întâmplătoare, anostă chiar, care majorităţii bârlădenilor nu le sugerează nimic dacă nu am încerca o introspecţie atemporală a vechii urbe. Din strada Regală (astăzi Republicii), imediat în dreapta, după marele magazin de băcănie, considerat, “de lux” al lui “Goldstein – Băcăuanul” se situa Lipscaniada berladnică redenumită ulterior Fagului, după deplasarea ei mai spre sud, dar cu păstrarea specificului de inimă comercială a cetăţii. Aflată în mijlocul oraşului, cu o întindere redusă de circa 150-200 m, făcea o legătura organică cu Piaţa Mare ,,Sf. Ilie”. Traseul curbat i-a adus şi denumirea populară şi încetăţenită de uliţa Strâmbă, locuită preponderent de evrei, ca şi cea a Templelor, dar şi de români şi mai rar armeni . Pavată cu piatră cubică era mărginită pe ambele laturi de clădiri vechi, din care numai câteva cu etaj. După specificul vremii şi al proprietarului, la parter se afla prăvălia, şi la etaj, locuinţa. Beciuri mari şi încăpătoare pentru mărfuri, ori necesităţi casnice de tot felul, veneau să întregească un peisaj urbanistic undergraund. Lipsa canalizării şi a unui paviment de calitate făcea să fie o stradă nu tocmai curată şi uşor inundabilă, nimic deosebit de altfel pentru Bârladul de atunci ori de mai târziu ce oscila nestatornic, după capriţiile vremii bineînţeles, între nori de praf înecăcios şi o mare de noroi cleios. Presa vremii atrăgea 36

Oltea Răşcanu – Gramaticu, op. cit.. 24

atenţia acestor neajunsuri, astfel, la 13 octombrie 1894, în ziarul “Paloda”37 se critica igienizarea necorespunzătoare a zonei, ce devenise un pericol public şi se solicita maliţios edililor urbei prezenţa unui sergent care să aibă în vedere menţinerea curăţeniei. Alături de strada Ştefan cel Mare concentra activitatea comercială a oraşului, la fiecare pas putând fi întâlnite prăvălii mărunte, dughene aparţinând evreilor, armenilor, românilor şi chiar altor naţii, cum plastic ne introduce întrun mental colectiv şi atmosferă de epocă celebrul scriitor bârlădean V. I. Popa, unde se vindea şi se cumpăra aproape tot ce se putea imagina. Forfota, agitaţia cumpărătorilor şi acel du-te-vino al orăşenilor şi ţăranilor ce treceau dinspre sau înspre piaţă îi conferea un pitoresc aparte. Peste tot vedeai o mulţime de prăvălii care îşi prezentau marfa direct în stradă, în saci, în butoaie sau lăzi, din care răzbăteau un amalgam de mirosuri ameţitoare: dulciuri, mirodenii, afumături şi sărături. Un furnicar de lume de tot felul: meşteşugari cu şorţuri lungi până aproape de călcâie şi mânecile suflecate; vânzători care te trăgeau de mână sau te asurzeau îmbiindu-te cu tot ce se poate imagina; cucoane şi slujnice plecate la târguit şi care în trecere vorbeau de divorţul Doamnei cutare, de copilul Domnişoarei cutare sau de flirturi romantice; ţărani desculţi, dar cu căciulă. O amalgamare de culoare, moravuri, figuri pitoreşti, desprinse parcă din creaţiile lui Caragiale, V. I. Popa ori Tănase şi…, totul la porţile Orientului, cu o viaţă citadină diferită de a Occidentului, dar nu mai puţin plină de farmec. În perioada comunistă majoritatea imobilelor aflate în zonă au fost naţionalizate sau părăsite de foştii proprietari care au emigrat în Israel. Treptat, nemaiexistând o preocupare constantă pentru întreţinerea lor şi un plan urbanistic unitar, s-au degradat, prezentând imaginea sumbră a unor clădiri dărăpănate cu tencuiala căzută şi mâncată de igrasie. La cutremurul din 1977 marea lor majoritate au fost afectate şi, în anii următori, demolate ca parte infimă a unui plan mirabolesc în care trecutul, fie el şi urban, nu trebuia să se întâlnească cu un prezent mereu reconstruit. Vechea Strâmbă nu mai există, astfel, decât în memoria bunicilor noştri şi în casetele cu imagini de arhivă, în memorialistică, la colecţionari, ori mai nou în albume (Gheorghe Vasiliu, Sergiu-Marian D. Găbureac38, C.D.- ul Bârladul de odinioară şi astăzi etc.). Desigur că existau şi alte trasee stradale importante precum Strada Gării ori mai cunoscută, astăzi, sub denumirea de Bulevardul Primăverii care îşi au şi ele propria istorie. Racordarea la mai vechea şi strălucitoarea stradă Principală se realiza la început de secol XX prin două artere de circulaţie: Bulevardul Elisabeta şi strada Traian. Dezvoltarea acestei zone s-a realizat din punct de vedere teritorial în o mai veche mahala a Bârladului şi anume Mahalaua Poştei – Vechi. Desigur, fondul construit nu era foarte numeros, dar rolul de spaţiu de “Paloda”, 13 octombrie 1894. Sergiu-Marian D. Găbureac, Bârladul odinioară şi în zilele noastre –monografie-album-, Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2008. 37 38

25

tranziţie spre căile ferate (cea mai modernă modalitate, de atunci, pentru transportul mărfurilor şi călătorilor) a avut drept consecinţă apariţia unor noi cârciumi, magazine, depozite şi case ce au ajuns să mărginească drumul de o parte şi de alta. În spatele gării se afla un mic rond, unde a fost amplasat un monument închinat eroilor CFR-işti bârlădeni căzuţi la datorie în primul război mondial, asemănător cu cele din faţa Şcolii Normale „Principele Ferdinand” şi al Şcolii de Arte şi Meserii. Un alt monument de pe aceeaşi stradă a fost cel al omului politic Manolache Costache Epureanu. Bustul realizat din bronz, a fost amplasat iniţial pe Bulevardul Elisabeta şi, ulterior, mutat în faţa Casei Sturdza (actualmente Muzeul colecţiilor). Monumentul a dispărut în perioada comunistă ca şi cel la care am făcut referire anterior în jurul anilor ’50. Trebuie totuşi menţionată existenţa unei noi reprezentări statuare, cu titlu poate reparatoriu, apărută relativ recent în peisajul urbanistic bârlădean, cel din faţa Poliţiei municipale. De la gară începeau şiruri de case mărunte, nici una cu etaj, unele aşezate la stradă, altele în fundul unor curţi mari. Drumul era iniţial nepavat şi din el se ramificau, ca şi astăzi, străduţe ce duceau spre: cimitir, vărărie, cişmeaua Gura Leului şi alta către piaţa Sf. Ilie. Tot aici erau numeroase depozite de materiale de construcţie atât datorită apropierii de linia ferată, cât şi a spaţiilor libere existente, precum cele aparţinând lui: Wilhelm Rosenstrich (cherestea şi lemne de construcţie), Hari Grimberg, S. Goldenberg and H. Camiel, Ad. Lobel and B. Bercovici (lemne de construcţie şi var), Şaraga etc. Pe lângă acestea şi locuinţele particulare mai existau două frizerii (Vasile Constantinescu şi cea de lux a lui Petrică Niculau), brutăria Steaua a lui Noaimer, cofetăria lui Pavel Pitpinic, băcăniile lui Balaban şi Caracaş, fabrica de tăbăcărie – Petrache Peiu, un Atelier special de reparat galoşi şi şoşoni din gumă “La cizma roşie” – proprietar I. Sălcianu şi 3 fabrici de sifoane. Clădirea construită cu destinaţia de a deveni gară a fost grav avariată la cutremurul din 1940 şi s-a recurs la modalitatea demolării etajului considerat instabil. În anul 1965 a fost înlocuită cu o construcţie modernă din oţel şi sticlă ce există şi astăzi. Zona a fost periodic afectată de calamităţi, mai ales inundaţii ca urmare a colmatării fundului văii largi a râului Bârlad. Această situaţie a determinat amplificarea fenomenului de inundaţie, resimţit cu violenţă în secolul al XIXlea, dar și ulterior în anii 1932-1934 şi cele succesive din 1969 (17 martie şi 15 iulie), când apa acoperise casele până aproape de turea în zona Gura Leului şi Cerbul de Aur. Raportul dintre centru şi periferie se modifică la rândul lui. Dintr-un spaţiu exclusiv marginal, de mahala, fosta periferie devine unul tranzitoriu, urbanistic, economic, social şi mental. Dintr-o lume suburbană, ce-şi păstrase cu consecvenţă rădăcinile săteşti, intrăm într-una preurbană în care modernitatea îşi face simţită stângaci prezenţa, impusă de conectarea la Europa. 26

Dar dincolo de această zonă centrală, plină de farmec şi nostalgii, treptat, prin extinderea teritorială, au fost înglobate şi alte mahalale în jurul vetrei vechi a oraşului: Podeni, Munteni, Mahalaua din Sus de Cacaina, Mahalaua din Jos spre Ocolul de Vite, Mahalaua din Jos spre Poştă, Mahalaua din Jos de Promoroci. Condica liuzilor, din 1803, indică Mahalaua de Mijloc şi Mahalaua Sârbilor, aceasta din urmă după cum indică numele era locuită de etnici slavi, în majoritate sârbi39. Uliţa Armenească îşi trăgea numele de la negustorii armeni care îşi aveau aici prăvăliile (astăzi str. Paloda), prezenţa comunităţii armeneşti fiind menţionată din secolul al XVII-lea. Mahalaua de Jos de podul Domnesc şi-a luat numele prin raportare la vechea vatră a Bârladului, dar şi privind mahalalele din jur. La sud, peste apa Bârladului, de unde începea moşia lui Pallade, moşie dăruită de Vasile Lupu, în 1637, a luat fiinţă cartierul Morănilor, deoarece locuitorii din partea locului se ocupau cu industria morăritului - îndeletnicire frecventă pe atunci de-a lungul cursului Bârladului. Mai târziu, numele mahalalei Morănilor (Morăriilor) s-a schimbat în Podeni, probabil din cauza numeroaselor poduleţe peste ochiurile de apă ce rămâneau de pe urma inundaţiilor, situat la răsărit de albia râului Bârlad, într-o foarte sinuoasă curbură a râului. Mahalaua la care ne referim, atestată documentar într-un act din 1 septembrie 1696 ca făcând parte din hotarul Bârladului, era cuprinsă între apa Bârladului şi Gârla Tupiloaiei. De la gârla menţionată, în jos era satul Morăni, care va fi înglobat târgului la începutul secolului al XIX-lea40. Mahalaua Munteni, din punct de vedere toponimic, se referă la originea locuitorilor veniţi de la munte şi aşezaţi aici, probabil în secolul al XVIII-lea. În aceeaşi perioadă, Mahalaua din Sus de Cacaina apare în documente sub forma Mahalaua din Sus până în Cacaina, sub motivul apropierii de acest pârâu al mahalalei, apoi sub denumire dublă - Mahalaua Cacaina de Sus, numită Cotu Negru pentru ca să se impună astăzi toponimicul Cotu Negru. Mahalaua din Jos spre Ocolul de Vite se întindea de la biserica Sf. Dumitru până la Ocolul de la Movilă, iar în continuare urma Mahalaua din Jos de Ocolul de Vite spre extremitatea sudică oraşului. Vizavi se situa Mahalaua din Jos de Poşta Veche, cuprinsă între Strada Poştei Vechi (str. Dr. Bagdasar) şi strada Principală (str. Republicii) până la magaziile de la Cerbul de Aur şi de acolo spre Gară (str. Primăverii). S-a numit aşa după numele poştalioanelor, mijloace de locomoţie atât de caracteristice timpului . În ceea ce priveşte Mahalaua din Jos de Promoroaci, aceasta era mai izolată şi s-a format odată cu extinderea oraşului pe şesul Bârladului, presărată cu mulţi tumuli sau movile de mărime redusă de pe vremea migraţiei. Din 39 40

Oltea Răşcanu – Gramaticu, op. cit, p. 69. Gh. Clapa, în op. cit. 27

secolul trecut şi până astăzi, este menţionată în acte sau denumită de localnici sub forma simplă de Promoroaci. O stradă cu acest nume s-a păstrat până în timpurile noastre. Mahalaua Bujoreni denumea la început un sat din apropierea târgului şi care a fost înglobat Bârladului. Dezvoltarea şi diversificarea meşteşugurilor s-a concretizat în structurarea unor uliţe şi mahalale în funcţie de profilul meseriilor locuitorilor, toponimia lor reflectând în consonanţă acest fapt: Mahalaua Căsăpiei, Mahalaua Tăbăcarilor, Mahalaua Tălparilor, Mahalaua Mungeriei, Uliţa Bogasâiarilor, Uliţa şi Mahalaua Silitrei, Mahalaua Morilor de Vânt, Uliţa Cizmăriei, Uliţa Soponarilor. În jurul Uliţei Căsapilor (str. Vasile Conta) şi al pârâului Cacaina era situată Mahalaua Căsăpiei, indicând artera pe care locuiau aceşti meşteşugari. Mahalaua Tăbăcarilor, consemnată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu sporirea numărului de meşteri în această ramură, s-a dezvoltat în preajma Uliţei Tăbăcarilor. Mahalaua Tălparilor se învecina cu a tăbăcarilor, atelierele lor fiind amplasate în apropierea râului Bârlad, ca urmare a necesităţilor de preparare. Cojocarii, blănarii erau grupaţi pe Uliţa Nouă, numită şi Uliţa Cojocarilor sau Uliţa Cojocărească. Mahalaua şi Uliţa Mungeriei, menţionată într-un act abia din 10 septembrie 1810, se situa în apropierea bisericii Vovidenia. Precizăm că în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, producătorul şi vânzătorul de lumânări era denumit mungiu41. Într-un document din 23 ianuarie 1813, era indicată Uliţa Bogasâiarilor care şi-a luat numele de la bogasier (turcă-bogasy = pânză colorată care se întrebuinţa la căptuşit). De multe ori negustorii bogasieri îşi lăsau mărfurile în păstrare în incinta bisericii Vovidenia pentru a fi ferite de jafuri şi incendii42. Deşi atestată documentar în secolul al XVIII-lea, Mahalaua şi Uliţa Silitrii (str. Deşteptării), credem că era mai veche, deoarece silitrarii bârlădeni au fost menţionaţi în acte, cu un secol înainte. Uliţa şi mahalaua cu acest nume indica zona unde locuiau târgoveţii care produceau silitra. Uliţa Cizmăriei sau a Ciobotarilor, precizată la începutul secolului al XIX-lea, grupa meşteşugarii de profil (str. Stroe Belloescu), ca şi Uliţa Saponarilor, şi era cu mult mai veche, ţinând cont de tradiţia celor ce se ocupau cu fabricarea săpunului. Mahalaua Morilor de vânt s-a constituit în secolul al XIX-lea, dar elementul de raportare geografic a fost cu mult mai vechi, deoarece morile de vânt bârlădene erau menţionate din secolul al XVIII-lea, iar tradiţia Dealul Morilor s-a păstrat până astăzi. 41 42

Oltea Răşcanu – Gramaticu, op. cit, p. 70. Ibidem. 28

În anul 1932 își face apariția Cartierul Nou, situat în partea de apus a oraşului pe toată lungimea sa, până la cimitirul Eternitatea. Astăzi se continuă mărirea Cartierului Nou, numit şi Cartier Deal, pe dealul Cimitirului. Oraşul, deşi aşezat pe şes, în lunca Bârladului, cu posibilităţi de a se întinde, a avut totuşi obstacole, din cauza părăsirii vechilor albii ale râului, prin formarea de belciuge, iar primăvara prin revărsări care împiedicau circulaţia. I.1.4. Planul oraşului (trama – textura stradală) Totalitatea trăsăturilor exterioare ale unui oraş alcătuiesc, potrivit diferitelor manuale şi dicţionare, morfologia urbană sau fizionomia sa. În mod direct ori indirect aceasta este determinată de o serie de cauze precum: specificul natural, caracteristicile evoluţiei teritoriale în timp, ocupaţiile locuitorilor şi altele. În acelaşi timp, particularităţile fizionomice (morfologice) se pun în evidenţă prin trei elemente componente de bază: planul oraşului, profilul urban, precum şi tipul clădirilor43. Structura fiecărui oraş este rezultatul evoluţiei în timp a dezvoltării acestuia, având o configuraţie relativ radială în centrul aglomerării urbane se află CETATEA, în jurul căreia gravitează, ca “subsisteme urbane”, celelalte cartiere. Datorită dezvoltării lor independente acestea prezintă caracteristici diferite atât funcţional, cât şi arhitectonic. Textura stradală este unul din elementele cele mai caracterizante ale fizionomiei unui oraş, dându-i acestuia trăsăturile care îl individualizează. Planul oraşului Bârlad a fost determinat de condiţiile de topografie locală, de particularităţile dezvoltării istorice, de evoluţia economică, dar şi de factorul uman cu diversitatea sa. Condiţiile naturale, dar mai ales cele istoricoeconomice au determinat pentru acest oraş un plan dezordonat şi haotic. Reţeaua sinuoasă de străzi prezenta tendinţe rectangulare doar în zonele nucleului comercial – meşteşugăresc reprezentat de străzile sale principale: strada Ştefan cel Mare şi Strada Principală, pentru care se încearcă o oarecare sistematizare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Muzeul “Vasile Pârvan” din Bârlad dispune de o colecţie de planuri din perioada 1851-1906 (Partea arsă a târgului Bârlad, 1851; Harta judeţului Tutova – cu planul oraşului, 1895; Planul oraşului Bârlad, 1900; Planul oraşului Bârlad, 1900-1906) ce oferă informaţii valoroase despre structura stradală şi evoluţia teritorială a oraşului Bârlad în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Bârladul, aşa cum reiese din statistici, se afla în plin proces de dezvoltare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numărându-se printre primele oraşe din Moldova din punct de vedere social şi economic şi tot atunci Mihail Apăvăloae, Piatra-Neamţ – Studiu monografic, Editura Cetatea Doamnei, PiatraNeamţ, 2005, p. 335.

43

29

apar, ca fiind evidente, semnele tranziţiei din zona Orientului spre cea Occidentală. Urbea intersectată de râul cu acelaşi nume, de-a lungul veacurilor, a constituit un important vad comercial. Negustorii şi meşteşugarii au stat la baza dezvoltării vieţii citadine, dând târgului şi oraşului moldovenesc, în general, un caracter comercial – meşteşugăresc, umbrit însă de numărul mare al celor ce continuau să se ocupe cu agricultura şi creşterea animalelor. Nu numai viaţa economică, ci şi întreaga înfăţişare a oraşului cunoaşte prefaceri adânci, în toate domeniile vieţii publice, fiind evident procesul de modernizare în administraţie, în justiţie, în activitatea poliţienească şi prin reorganizarea unor servicii publice. Transformările erau evidente mai ales în imaginea arhitectonică a oraşului, în aspectul său urbanistic, care începea să corespundă tot mai pronunţat accepţiunii şi imaginii generale despre o astfel de aşezare. Însăşi concepţia despre urbanistică a devenit mai modernă, lucru vizibil, pe alocuri, în forma rectangulară a reţelei stradale, în lărgirea vechilor străzi – denumite mai nou emfatic bulevarde, după model francez şi, nu în ultimul rând, în înfăţişarea arhitectonică a clădirilor. Evoluţiile politice, economice şi sociale declanşate după 1821 şi perioada regulamentară, cunosc un proces de accelerare după Unirea din 1859, la care se adaugă voinţa de sincronizare culturală, s-au tradus în activitatea constructivă la nivelul României prin câteva aspecte esenţiale: 1) apariţia de noi tipuri de clădiri / programe de arhitectură (imobile de locuinţe plurifamiliale, gări, clădiri administrative, pentru învăţământ, de spectacol, industriale, comerciale, şi hoteluri în loc de hanuri etc.); 2) importul şi asimilarea noilor materiale şi tehnologii de construcţie (metalul şi betonul armat, aplicate la început la construcţii de geniu civil şi industriale, apoi la toate tipurile de construcţii şi având ca finalitate formarea unor serioase antreprize moderne de construcţii); 3) necesitatea exprimării prin arhitectură a noului etos modernizator. La acestea se adaugă dezvoltarea fără precedent a oraşelor, constând atât în modernizarea celor existente (prin înlocuirea fondului construit de proastă calitate, limitarea extinderii necontrolate a suprafeţei, adaptarea structurilor stradale la noile funcţiuni şi ierarhizarea lor, densificarea ţesutului construit, creşterea nivelului de înălţime în mod special în centru, zonificarea funcţională, construirea şi punerea în evidenţă a clădirilor reprezentative, crearea unui nou tip de reprezentativitate urbană etc.), în restructurarea radicală a altora (Giurgiu, Brăila), cât şi în edificarea de noi oraşe pe plan prestabilit (Turnu Severin, Turnu Măgurele, Olteniţa etc). Odată cu Regulamentele Organice se instituie şi se perfecţionează formele şi instrumentele de control care vor administra modernizarea urbană. Acestea atestă oficial (prin regulamente şi legi urbanistice, planuri directoare etc.) cristalizarea treptată şi evoluţia unei voinţe constructive şi a unei gândiri urbanistice din ce în ce mai clar orientate funcţional şi formal. Primele legi de urbanism apar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: ,,Legea comunelor” (1864), planurile de aliniere şi 30

regulamentele de construcţie (1890) la care se adaugă diferitele reglementări locale. Tot acest program urbanistico-edilitar, realizat nesistematic şi asincron, vine să reabiliteze în mod paleativ o realitate sumbră regăsită în descrierile călătorilor străini din prima jumătate a veacului. Relatările acestora despre fostele sau actualele capitale, din spaţiul extra şi intra carpatic, sunt importante surse documentare pentru reconstituirea unui mod de viaţă de mult dispărut44. Călătorii străini au poposit, cum era firesc, şi în oraşele de provincie, oprindu-se în descrierile lor asupra problemelor urbanistice şi edilitare care li se par a fi mai importante. În general, acestea erau: sistematizarea oraşului, organizarea şi modernizarea reţelei de străzi, canalizarea, iluminarea, organizarea spaţiilor de agrement. În plus, se acorda atenţie arhitecturii oraşelor, avându-se în vedere tipul de construcţii şi materialul din care erau realizate. Din punctul de vedere al acestora şi implicit al modului de soluţionare a tranziţiei de la oraşul medieval la cel aparţinând epocii moderne, se conturează mai multe tipuri de oraşe. Pe de o parte sunt cele din Principate şi Basarabia, iar pe de alta, cele din Banat şi Transilvania. Diferenţele nu sunt întâmplătoare constituind, după opinia diferiţilor cercetători a acestui fenomen, o zonă gri de demarcaţie între civilizaţii precum: cea orientală, căreia i se subsumează Principatele şi cea habsburgică, din care fac parte Banatul şi Transilvania45. La cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea elementele de urbanizare au fost percepute şi consemnate de călători străini, în special apuseni, dar şi de cei ruşi sau din spaţiul otoman. Oraşele din Ţara Românească şi Moldova nu se bucură, de aprecierea călătorilor străini. În principal aici sunt surprinse elemente legate de ruina provocată de războaiele ce au devastat tot secolul al XVIII-lea spaţiul românesc, aspectul oriental al aşezărilor urbane, lipsa unei arhitecturi civile, a unor edificii publice impunătoare, care să dea prestigiu centrului administrativ al urbei46. La polul opus, oraşele din Banat şi Transilvania se prezentau ca fiind încadrate în aria civilizaţiei central-europene. Barocul târziu se făcea simţit în stilul arhitectonic, iar sistematizarea, canalizarea şi iluminarea erau probleme deja rezolvate la nivelul mijloacelor specifice epocii47. Este clar că la începutul secolului al XIX-lea, pe toată aria geografică locuită de români, nu existau oraşe autohtone de tip occidental, decât cu excepţii în arealul transilvănean. Acest fapt a reieşit în mod destul de clar din descrierile călătorilor străini – în special al celor veniţi din Apusul continentului – care remarcau, de asemenea, izbitorul contrast al influenţelor receptate din Orient şi Occident. Ileana Căzan, Imaginea celuilalt – societatea românească între exotic şi modernitate, văzută de călătorii străini din secolele XVIII-XIX, în “Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie”, Număr Special, 2005, p. 4. 45 Ibidem. 46 Ibidem. 47 Ibidem. 44

31

I. 2. Edilitatea I. 2. 1.Probleme edilitare – străzile În cadrul administrării urbei şi a lucrărilor de interes public, liniile directoare ale edililor au avut drept obiective, în funcţie de posibilităţile financiare şi gradul de imperiozitate, elemente implicite ale urbanităţii şi modernităţii: asigurarea transportului şi a salubrităţii, combaterea diferitelor calamităţi, reorganizarea spaţiului urban, apă potabilă, alimentarea cu energie electrică etc. Au fost introduse şi diferite reglementări privind modul de iluminare, de încălzire, poliţia comunală, comercializarea produselor, toate menite compatibilizării, măcar relative, cu spaţiul urban occidental. Situaţia străzilor şi a pavajului era extrem de precară în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Domnitorul Mihail Sturdza, conştient de persistenţa acestei probleme, a căutat să îşi facă la nivelul întregului principat un titlu de glorie din rezolvarea problemei căilor de comunicaţie48. În fiecare ,,mesagiu” adresat Obişnuitei Obştii Adunări, el prezenta un adevărat bilanţ înşiruind propagandistic numărul de stânjeni de şosea construit şi costul acestor lucrări. Această realitate este redată şi în jalba obştei târgului Bârlad din luna iunie 1835, cu ocazia trecerii domnitorului Mihail Sturdza prin oraş. Arătând că iraturile (veniturile provenite din impozite), ,,nu ar ajunge şi pentru închipuirea facerii uliţelor, s-au socotit să se încarce pe vinul şi rachiul ce-ar intra în târg pe toată vremea până ce vor găti facerea şoselelor câte 10 parale la vadra de vin şi 5 lei la vadra de rachiu”49. În continuare, arătându-se că lucrarea din 1835 ,,neputând păşi după neîndemânarea vremii au rămas pe 1838, când atunci, potrivit cu îmbunătăţirea Obşteştei Adunări pentru lucrarea drumurilor s-au dat isprăvniciei poruncă la 5-a curgătoarei de a scoate locuitorii la lucru”50. Situaţia mai mult decât negativă a pavimentului localităţii este descrisă şi în memoriul lui Andrei V. Ionescu, care arăta că în anul 1861, când fusese ales membru al municipalităţii oraşului Bârlad a propus pentru remedierea problemelor -,,paveluirea oraşului cu piatră de Putna”51-, lucrare ce costa 12.000 de galbeni, încât a trebuit să se “pună biruri, adică de 8.000 de galbeni, căci municipiul nu dispunea decât de 4.000 galbeni anual”52.

Emanoil Darie, Unele aspecte ale dezvoltării economiei fostului ţinut Tutova în prima jumătate a secolului XIX, în “Acta Moldavie Meridionalis”, nr. VII-VIII, 1995-1996, p. 232. 49 Ibidem, p. 233. 50 Ibidem. 51 Memoriul lui Andrei V. Ionescu, în Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 262. 52 Ibidem. 48

32

Aşa zisul pavaj, format în general din bolovani de râu, nu înlătura gloderia nespus de mare53. Ca şi în alte oraşe, la începutul secolului al XIX-lea, mijlocul cel mai des utilizat pentru asigurarea unei circulaţii rezonabile pe uliţe, a fost podirea cu bârne. La sfârşitul anului 1836, Eforia din Bârlad arăta că a cumpărat ,,două tulumbe, a meretemisit podurile şi a făcut un hambar de pus orzul cailor eforiceşti cu îngrăditură şi pentru fân”54. Deşi constituind o problemă edilitară de primă prioritate, cea a întreţinerii uliţelor, nu a putut fi asigurată la un nivel satisfăcător decât la începutul secolului XX. Astfel, dintr-un ,,Inventar pe toată averea mobilă a oficiului Cancelariei Primăriei”55 din anul 1885 rezultă că eforturile în acest sens s-au soldat cu o creştere constantă, chiar dacă insuficientă şi nu întotdeauna de calitate, a suprafeţei pavate: Strada Stânjeni pavaj Principală 6492,02 Ştefan cel Mare 741,11 Cojocari 313,70 Canalu de la Căldărari 35,49 Piaţa ocolului de vite 4179,32 Soponarii 416,58 Fierarii 198, 73 Potrivit unei statistici din anul 1887, existau ,,46235,72 stânjeni strade de piatră, 1578 strade de prund, 26 poduri de lemn, 2 poduri de piatră şi 3 canaluri” 56. Situaţia străzilor ocupa un loc important şi în cadrul rubricilor ziarelor bârlădene. Cu multă vehemenţă şi periodic se criticau indiferenţa autorităţilor comunale, faţă de aspectul necivilizat al oraşului, care devenise un adevărat lait-motiv aproape la fiecare ediţie. Jurnaliștii bârlădeni, mânaţi de dorinţa de se constitui ca element al comunităţii locale sau din interese partinice, au atras permanent atenţia asupra acestei lipse de civilizaţie urbană: ,,Am zis şi altădată că sunt câteva străzi uitate de Dumnezeu, uitate şi de primărie, unde zace veşnic noroiul şi onor primăria nici nu se gândeşte nicidecum la astfel de lucruri. Aşa se află într-o completă mizerie strada vechiului cimitir orăşenesc, pe unde nu eşti în stare să treci cu niciun chip, şi nici birjarii nu vor să-şi mâne caii în aşa noroiu şi păcătoşii, măcar să se îngrijească să pună o leacă de nisip - pace; apoi câte sunt în halul acesta ! precum şi mica stradă ce trece pe lângă şcoala de fete Nr. 2 lângă domnul Buşilă, unde era chiar şi o copilă ce trecea pe acea stradă, căzând cu gherghef cu tot înotând prin glod”57. Imaginea de târguşor oriental se regăsea 53

Ibidem. Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., p.189. 55 Ibidem, p. 191. 56 Ibidem, p. 192. 57 “Bârladul”, nr. 19, 1887, p. 5. 54

33

surprinzător şi pe strada Principală considerată, din acest punct de vedere, o ,,adevărată ruşine”58. Problemă esenţială şi atemporală pentru Bârlad a fost și este cea a drumurilor. Deși promisiunile electorale de ieri cuprindeau și refacerea infrastructurii, inițiativele aveau tendința de a se „înțepeni” în spațiul temporal dintre alegeri, chipurile din lipsa fondurilor. Promisiunile făcute de fiecare guvern înaintea alegerilor sunt repede uitate sau amânate sine die fiindcă: ,,cea dintâi grijă e de a-şi căpătui sateliţii săi, după ce s-au căpătuit mai întâi pe sine”59. Străzile nereparate, praful, mormanele de gunoaie, bălţile improvizate în timpul ploilor, glodul, ,,unde foarte bine te poţi înfunda până la urechi” erau aspecte curente ale târgului de provincie. Se critică de presă, de asemenea, situaţia deplorabilă a mahalalelor, unde ,,glodul e în împărăţia lui şi în care edilii noştri, n-au trecut niciodată prin asemenea locuri”60. Lipsa de fonduri, indiferenţa, corupţia administrației comunale constituiau cauzele stării deplorabile ale Bârladului, care avea ,,aspectul unui oraş turcesc din cele mai înapoiate”61. Se insista, de obicei în van, asupra luării unor măsuri rapide, pentru a se evita izbucnirea unor epidemii: ,,Nici strade în bună regulă şi nici îngrijite, nici pavagii în condiţiile altor oraşe cu bazalt sau cu lespezi, pe unde să meargă lumea ca într-un oraş puţin civilizat, nici curăţenie, nici serviciu pentru stropirea stradelor. Cadavre de animale în putrefacţie, aruncate pe la colţuri şi pe maidane, infectând aerul, aşa că ferească Dumnezeu de holera asiatică ce ne ameninţă, va secera cu sutele din populaţia Bârladului”62. Într-un raport prezentat Consiliului Comunal de primarul George Vidra, în şedinţa de la 23 ianuarie 1908, acesta arăta că între lucrările întreprinse de Consiliului Comunal a fost şi pavarea câtorva străzi cu piatră cioplită de Putna, asfaltarea bulevardului Gării cu piatră de granit, facerea şi şoseluirea a două porţiuni din stradelele Speranţa şi Cerealele63. Potrivit datelor cuprinse în recensământul din 1912, existau nu mai puţin de 137 de străzi, 6 bulevarde, o şosea, 6 stradele în lungime de 70 km, suprafaţa oraşului totalizând 581 ha64. Norocul orășenilor era campania electorală care avea loc la fiecare patru ani, iar cu acest prilej se desfăşura o acţiune de amploare - marea „pavare”. „...chiar acum se continuă pe strada Principală, cu mare iuțeală, asfaltarea trotuarelor în vederea alegerilor comunale”. Din nefericire, alegerile comunale nu se fac decât la intervale de patru ani”65. “Paloda”, nr. 41, 1895, p. 3. “Vocea Tutovei”, nr. 6, 1897, p. 3. 60 Ibidem. 61 “Paloda”, nr. 6, 1892, p. 4. 62 Ibidem. 63 Expunerea situaţiei Comunei Bârlad, pe anul 1906-1907, Bârlad, 1908, p. 5. 64 Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., p.191. 65 “Paloda”, nr. 7, 1894. 58 59

34

Reacția administrației locale a fost clasica și eterna „cârpoceală” după principiul atât de specific şi păgubos al românului - lasă că merge și așa. După cum sesizează jurnaliștii vremii, edilii nu au făcut altceva decît să „astupe” gropile cu nisip. Și să vezi iarna. Ehe… iarna era altceva dacă este să ținem seama de clasica expresie de acum – „iarna nu-i ca vara”. Expresie filosofică şi plină de înţelepciune care este valabilă oricând, implicit și acum o sută de ani, pentru că politicienii se pot schimba, dar politichia nu. Când binefăcătoarea zăpadă, prin aspectele sale estetice, se așternea peste oraș problemele bârlădenilor se agravau, după cum se menţiona în ziarul ,,Bârladul”: „Nu vreau să vorbesc de efectele bune ale zăpezii pentru ogoarele noastre,” de faptul că acoperea mizeria de pe străzi, „ci văzând-o acum cum se topește, mă gândesc la efectele ei din punct de vedere higienic...”66. Și ca și cum toate acestea nu erau de-ajuns, înainte de reabilitare, albia râului Bârlad traversa orașul, cu tot „cortegiul” de neajunsuri ce decurgeau de aici. Astfel, din când în când, locuitorii din anumite zone ale orașului „beneficiau” de o baie periodică, ritualică chiar, „stradele orașului în special spre Grădina publică, spre gară, strada Prut, Traian sunt inundate cu apă, iar trăsurilor le trece apa până la butuc”67. Iar autoritățile, mult prea obișnuite cu situația, erau pregătite să răspundă prompt: „netrebnicii acestei administrații... benchetuiau la Hotel Europa înconjurați de fel de fel de mâncări în risipă de vin și șampanie” (sic!)68. Unii bârlădeni mai cu umor, au făcut haz de necaz și au compus o epigramă, onor întregii administrațiuni locale: „Cu cât apa în Bârlad crește, Crește jalea tuturor, Numai Vidra și cu Pește, Sunt în elementul lor”69. Astăzi, e drept, au trecut o sută de ani, Vidra nu mai este, Bârladul nu mai inundă, dar mai sunt străzi neasfaltate în care ai șansa să te împotmolești la prima ploaie, gunoaiele mai „tronează” nederanjate pe străzile lăturalnice, apa mai curge cu nisip și rugină, iar... Cacaina, celebra Cacaină..., e plină de aceleași mizerii de îți mută nasul în zilele caniculare. Ce vremuri...! Cea mai reprezentativă şi cu un aspect mai îngrijit era Strada Regală căreia bârlădenii îi spuneau în mod curent Strada Mare sau Strada Principală şi care a fost descrisă astfel, de martorii oculari: ,,Se întindea de la căzărmi şi până la Grădina Publică, având circa trei kilometri. Era pavată cu bolovani rotunzi de râu, prin centru cu piatră cubică de granit, iar spre Grădina publică era asfaltată, de altfel singurul asfalt din tot oraşul. Pe toată lungimea ei, era mărginită de trotuare, iar canalizarea nu exista. Zoile şi lăturile se aruncau la rigolă, în “Bârladul”, nr. 12, 1905. “Bârladul”, nr. 20, 1912. 68 “Bârladul, nr.13, 1908. 69 Ibidem. 66 67

35

stradă. Excepţie făcea o mică porţiune din centru. Prin curţi existau fântâni, iar în centru se aflau două cişmele care aprovizionau apă tot centrul oraşului. La periferie erau locale. La zile mari, strada era măturată de cei câţiva lucrători ai salubrităţii. Aceştia, înarmaţi cu târnuri, adică nişte măturoaie cu coadă lungă de doi-trei metri, stăteau în mijlocul străzii şi învârteau în semicerc târnurile, astfel că dintr-o învârtitură parcurgeau toată lăţimea străzii şi praful se ridica în nori. Gunoiul era încărcat într-o căruţă hodorogită, trasă de un cal deşelat. În urma măturătorilor se înălţau nori de praf şi de aceea operaţia aceasta se executa dimineaţa, când se crăpa de ziuă, înainte de a se trezi oraşul, praful depunându-se pe firmele şi obloanele magazinelor. Vara, ucenicii magazinelor ieşeau cu un fel de stropitori cu burlui jos şi desenau pe trotuarul cenuşiu, înfierbântat, un şir nesfârşit de opturi negre care stingeau arşiţa zilei70. Strada Regală, spre ieşirea din urbe, nu avea aspectul unei mahalale periferice, ci din contra. Aici şi pe bulevardul Epureanu se aflau cele mai frumoase case din oraş. ,,Rar un târg moldovenesc, care să nu se termine printro periferie săracă. Oraşul nostru făcea excepţie”71. Înfăţişarea mai plăcută a bulevardului era determinată şi de numeroşii arbori plantaţi pe porţiunea dinspre Grădina Publică72, precum şi a zonelor verzi din jurul Şcolii Normale73 şi a Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”74. Un alt element indispensabil legat de infrastructură în afară de străzi, au fost podurile, având în vedre structura hidrografică a târgului Bârlad în perioada supusă analizei. Harta oraşului Bârlad din 1906 ca şi cea din 1895, realizări cartografice de excepţie şi importante surse de informaţie, dacă ne este permis să ne pronunţăm, întocmită la scara 1/5000 conturează cu claritate limitele localităţii, reprezentând totodată relieful zonat pe cartiere, cu detalii topo-cadastrale (reţea de străzi, cursuri de apă, proprietăţi, sedii, terenuri virane, ape etc.)75. Astfel, Bârladul de la începutul de secol XX prezenta, nu doar imaginea unui peisaj urbanistic haotic şi neunitar, ci şi unul complementar datorat unei reţele hidrografice ce îngloba în spaţiul citadin: râul Bârlad, pârâul Valea Seacă, George D., Dumitru Stoica, Mielu Moldoveanu, Lulu Macarovici, Strada Mare a oraşului Bârlad la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în B.O.A., vol. III, 1984, pg. 298299. 71 Ibidem, p. 317. 72 “Bârladul”, nr.1, 1903, p. 3. “Strada Principală a luat un aspect particular, datorită iniţiativei edililor de a o înfrumuseţa. Plantarea a început de la podul de piatră şi până la Grădina Publică”. “Bârladul”, nr. 8, 1911, p. 4. 73 S. Haliţa, Raport privitor la înfiinţarea de grădinişi şi pepiniere pe lângă şcolile normale de învăţători şi şcolile rurale prezentat domnului ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, Bucureşti, Imprimeria statului, 1899, p. 11. 74 “Bârladul”, nr. 1, 1903, p. 4. 75 Th. Negrutzi, Planul oraşului Bârlad. 1900-1906; Harta judeţului Tutova-1895. 70

36

zone mlaştininoase, gârle şi iazuri temporare, ce se schimbau ca importanţă şi suprafaţă în funcţie de variaţiile climatice şi a precipitaţiilor. Albia râului Bârlad avea până în anul 1934 un cu totul alt traseu pătrunzând în perimetrul aşezării prin partea nord-estică şi făcând un cot care cuprindea în zona interioară întregul cartier Podeni. În urma inundaţiilor catastrofale din 1932 s-a luat hotărârea efectuării unor lucrări hidrotehnice pentru modificarea cursului şi de realizare a unei albii în afara zonei locuibile, prin partea estică a localităţii, reluate în anii 1950 şi 1970. Totodată, o altă consecinţă a fost înfiinţarea şi dezvoltarea a noi cartiere Deal, Ţuguieta şi Cotu-Negru. Chiar după schimbarea cursului râului Bârlad şi scoaterea lui în afara localităţii, precum şi înlăturarea altor gârliţe mărunte, zonele mlăştinoase s-au păstrat până în a doua jumătate a secolului XX, când procesul de urbanizare şi sistematizare a luat amploare procedându-se la drenarea şi secarea lor pentru a permite construirea pe suprafaţa rezultată a unor obiective cu caracter civil şi industrial. Merită menţionat că dincolo de aceste eforturi urbanistico-edilitare, pânza freatică de suprafaţă se menţine în zona cartierelor Podeni, Munteni şi Gară, iar cei mai în vârstă încă mai pomenesc de cele două inundaţii succesive din anul 1969 (17 martie şi 15 iulie), când apa acoperise casele până la turea în zona Gura Leului. Frecvenţa inundaţiilor mai ales din cartierul Podeni, care se afla în interiorul buclei râului Bârlad, a determinat pe edilii localităţii, din diferite perioade de timp, să aibă în vedere construirea ori întreţinerea unui număr însemnat de poduri şi punţi. Dincolo de calitatea lor, materialul din care erau construite (lemn, piatră şi mai apoi metal) au jucat un rol fundamental, din punct de vedere funcţional, asigurând o legătură organică, chiar şi temporară – până la următoarea viitură, între diferitele părţi ale localităţii. Harta realizată de inginerul Th. Negrutzi menţionează nu mai puţin de 29 de poduri (pod de piatră Pânzăreasca, la bariera Tecuciului şi pe strada Principală; poduri de lemn: Nastea, la bariera Munteni, Mocani, Roşu, bariera Cotu-Negru, Cotu-Negru, Verde, Sf. Ioan, Lăteasca, Şargu, Raita, Pescărie, Buliga, la bariera Fălciu, Tuchiloaea, Galaţi, Teohari, Negru, Trei-Ierarhi, la bariera Gării, la bariera Trestiana, la bariera Siret, Tutova, Chirăuş şi Apostol) şi 8 punţi (Chiper, Codrescu, Belloescu, Dancu, Balan, Sf. Spiridon, Gorga, la Cimitirul Eternitatea)76. Dintre acestea se mai păstrează Podul Roşu, Podul Verde, Podul Pescăriei şi al lui Buliga. Deşi ruptura dintre modern şi arhaic începe să îşi facă loc în mod evident, dincolo de neajunsurile semnalate, rămâne observabilă confruntarea dintre formele exterioare împrumutate din apus şi fondul românesc.

76

Ibidem. 37

I.2.2. Salubritatea Secolul al XIX-lea avea să acorde o importanţă însemnată igienei, parte integrantă a modernizării statului. Evident că tema nu este românească, Europa naţiunilor acordă un loc important medicalizării societăţii, iar medicul îşi ţese încet, încet un câmp de acţiune care îl va face indispensabil pentru orice proiect de viitor77. Trebuie menționat şi surprins decalajul acestui proces – dacă „Europa“ se arată preocupată de sănătate şi igienă, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi această grijă devine argument capital în creşterea populaţiei, în Țările Române, dezbaterile, rapoartele şi legiferările prind cu adevărat contur abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Fiecare lucru dovedit util şi fiecare lucru considerat periculos capătă o lege şi un regulament: vaccinarea, industriile insalubre, transportul cadavrelor, comerţul cu substanţe medicamentoase şi otrăvitoare, verificarea morţilor, igiena şi salubritatea locuinţelor combaterea conjunctivitei granuloase, fabricarea alimentelor şi băuturilor, alienaţii şi spitalele, prevenirea bolilor molipsitoare, funcţionarea căminului moaşelor, curăţenia din ogrăzile particulare. De pildă, la 1893 se decide înfiinţarea unor Consilii de igienă şi salubritate publică, pentru fiecare judeţ, cu atribuţii destul de largi, întrucît igiena şi salubritatea publică pot însemna la un moment dat foarte multe. Or, la această epocă consiliile ar trebui să se ocupe de alimentaţia populaţiei, să ia „măsuri ca ţăranii să fie povăţuiţi asupra traiului care le convine mai bine”, „să redigeze (sic!), la caz de trebuinţă, poveţe populare pentru populaţia rurală”, „să intervină... unde hrana nepotrivită devine cauză de boli”, să supravegheze şi să dea sfaturi cu privire la fabricarea şi comercializarea băuturilor alcoolice, alimentarea cu apă potabilă, să privegheze prostituţiunea, curăţenia uliţelor, construirea instituţiunilor publice...78 . Multe, mult prea multe pentru nişte consilii formate totuşi din oameni feluriţi... dar dotaţi cu legi şi regulamente. Dacă este să ținem seama de regulamentul din 1889 accentul era pus pe curăţenia generală din septembrie şi martie; pe măturarea curţilor cel puţin o dată pe săptămână, iar în fiecare sâmbătă strada jumătate ar trebui, de asemenea, măturată; pe spoirea caselor la fiecare trei luni, cu var curat, fără „alte amestecuri de culori“; pe curăţirea grădinilor de buruieni şi plantarea de arbori, „care aduc răcoarea casei şi curăţă aerul”, fără ape mocirloase pentru porci şi gâşte prin curţi sau pe străzi; pe interzicerea sacrificării vitelor mari în curţi sau, şi mai rău, în stradă, şi pe Alina Ioana Şuta, Oana Mihaela Tămaş, Alin Ciupală, Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici, Legislaţia sanitară în România modernă (1874-1910), Presa Universitară Clujeană, 2009, p. 745. 78 Constanța Vintilă Ghițulescu, Nevoia de igienă şi legislaţie sanitară în România modernă, în “Dilema veche”, nr. 378, 2011. 77

38

amenajarea unui loc destinat unei astfel de activități, pe curăţirea şi spălarea locului unde a fost sacrificat porcul sau mielul; pe curăţenia din preajma cârciumilor, cu obligaţia cârciumarilor de a mătura în fiecare zi, a ridica gunoiul strâns o dată pe săptămână etc. Primăriile sunt direct responsabile de aplicarea acestui regulament şi mandatate să aplice pedepse, urmând codul penal. Multe altele sunt reglementate acum, e de-ajuns să privim această colecţie de documente utilă şi interesantă, datorată unor cercetători harnici şi devotaţi, nu numai celor care studiază secolul al XIX-lea, ci tuturor celor implicaţi în permanenta şi interminabila modernizare a societăţii româneşti79. Şi dacă tot ne întrebăm cât de înapoiaţi suntem... îi suficient să privim prin casele şi curţile României de azi şi să observăm că multe, mult prea multe dintre ele nu corespund nici măcar unui regulament de la 1893... Revenind la particular, în cazul nostru – Bârladul –, igiena și salubritatea orașului depindeau în cea mai mare măsură, de modul în care erau construite casele,respectarea legislaţiei, dar mai ales de modul în care se realiza curățenia din piețe, străzi și curțile particulare. În 1890 se constată, într-un raport anual al primăriei, că foarte puține locuințe întruneau condițiile igienice corespunzătoare”80. O problemă importantă o constituia mizeria din locuințele și curțile particulare („țăranul român nu se teme de gunoaie, din contră, el crede că sunt priincioase sănătății și de aceea nu se îngrijește să le îndepărteze dinaintea casei”)81. Lipsa de igienă favoriza izbucnirea epidemiilor, „în nenumărate rânduri orășenii au avut a suferi de boli epidemice precum anghina difterică, ciuma, holera sau tuberculoza, boli ce făceau ravagii în rândul populației”82. Măsurile luate de edilitate erau în cele mai dese cazuri anemice, sau lipseau cu desăvârșire. Spre exemplu, poliția avea sarcina de a încheia procese verbale și de a amenda proprietarii care nu-și ridicau gunoaiele din curți. Dar asta nu rezolva problema. Jurnalele vremii constatau „înapoierea” orașului din acest punct de vedere și propuneau măsuri precum constituirea unui serviciu care să ridice periodic gunoiul cetățenilor și de asemenea înființarea unui obor unde să fie duse animalele care sunt lăsate să „vagabondeze” pe străzi („prin stradele orașului nostru întâlnești oricând tot soiul de animale: porci, vaci, bivolițe... care pe lângă că ocazionează stricăciuni... sunt și un obiect de spaimă pentru femei și copii”)83. Igiena orașului era influențată și de pârâul Cacaina, pe care bârlădenii obișnuiau să îl folosească drept groapă de reziduuri menajere, după cum constata un raport al edilităţii care se plângea de lipsa de civilizaţie: „depun 79

Ibidem. Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, Tipografia George Cațafany, 1890, pg.14-15. 81 Dr. Gheorghe Crăiniceanu, Igiena țăranului român, București, 1895, p. 30. 82 “Progresul”, nr. 9, 1885. 83 Ibidem. 80

39

gunoae,... depun și diferite imundicii, în dauna sănătății publice, dacă mijlocele nu permit o canalizare”84. În anul 1908 primarul de atunci, Gheorghe Vidra, are inițiativa de a muta closetul public „din fața cazinului pe pârâul Cacainei – nume cu deviza activității sale”85. Nu este cazul să amintim care era mirosul în oraș atunci când treceau, „vidanjele”, (ca să le spunem elegant), după curățarea latrinelor, și rapiditatea cu care erau închise ferestrele. De altfel bârlădenii, cu umorul care îi caracterizează, au făcut un cântecel cu specific pentru a mai parfuma atmosfera: ,,Chiar de mănânci Icre negre sau fasole cu cârnați Totul se transformă în.....”86 „Reterădiile” (latrinele) din oraș erau în mare parte primitive, iar în unele locuințe chiar de loc, excrementele erau depuse „împrejurul casei, împrejurul gardurilor, coșarelor. Adică oriunde găsește un loc mai retras, fără să aibă un loc ales pentru trebuință naturală”87. Pentru că o asemenea stare de fapt nu mai putea fi tolerată, primăria a luat hotărârea de a-i obliga pe proprietari să-și construiască toalete corespunzătoare normelor de igienă de atunci și să le desființeze pe cele improprii, instituind măsuri punitive care trebuiau aplicate de poliția administrativă88. Curățenia orașului era realizată de către Primărie care dispunea de un serviciu format din „16 căruțe de un cal și 12 pălmași în 6 luni ale anului”, pentru care era alocată suma de 19.900 lei. Ei aveau sarcina de a stropi străzile principale pe timpul verii și întreținerea sacalelor cu care se transporta apa89. Deși în oraș existau numeroase fântâni, apa acestora nu era potabilă, după cum se semnala în presă și în diferite rapoarte: „apa lor și mai ales a celor ce sunt pe sub cimitir, este parte văroasă, parte încărcată cu microbi și gaze vătămătoare sănătății”90. Alimentarea cu apă potabilă în sistem centralizat este o caracteristică edilitară a unui oraş modern, dar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se făcea din puţuri în general insuficiente şi adeseori, după cum am văzut, având apă nepotabilă. În aceste condiții aprovizionarea cu apă a orașului se făcea, parţial, de la Dealu Mare din bazinul Tuchiloaia. La început bazinul era acoperit cu scândură și tablă, ulterior el a fost modernizat de către primarul N. N. Gregoriade în 1911. Nevoile populației erau asigurate şi cu ajutorul sacagiilor. Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, p. 15. “Bârladul”, nr. 13, 1908. 86 Mărturie orală - Helen Sheinfeld. 87 Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici, Modernizarea lumii rurale din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, București, 2005, p. 65. 88 Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, p. 16. 89 Ibidem, p. 14. 90 “Bârladul”, Nr. 5, 1903. 84 85

40

Cele trei sacale ale orașului, care aveau forma unor trunchiuri de con, erau conduse de doi bărbați și o femeie: „auzi sacaua cum trăncăne pe două roți descentrate, trasă de un cal cu profilul coastelor ieșit vizibil prin piele, mânat agale de sacagiu”91. Elixirul argintiu era transportat din casă în casă, pe toate străzile, drămuind căldarea să nu se piardă nici o picătură din prețiosul lichid, „venea sacaua acasă, cumpărai două, trei găleți cu apă” iar pentru alte necesități se folosea apa de ploaie strânsă în butoaie așezate sub streșini92. În darea de seamă a primăriei din 1878, serviciul sanitar al orașului era asigurat de doi medici care aveau sarcina ca pe lângă îngrijirea bolnavilor din oraș, să se ocupe de salubritatea alimentelor și inspecții la „debitele pentru îndestularea publică”, „vor verifica condițiunile igienice de întreținere ale halelor, abatorului, pităriilor internatelor, teatrelor, hanurilor, birturilor, crâșmelor, băilor și altor locații insalubre”93. Medicul veterinar al târgului, avea îndatorirea de a „priveghea oborele de vite, a inspecta vitele din iarmarocul orașului, ... halele de carne, pește, brânză... oprind punerea în consumare a acestor materiale nesănătose, dând judecăței pe contravenitori”94. De asemenea, poliția sanitară veterinară a luat măsuri împotriva turbării având în vedere că au fost semnalate și astfel de cazuri95. Desele epidemii care izbucneau ca urmare a unei igiene necorespunzătoare i-au determinat pe edilii orașului să găsească soluții, mai mult sau mai puțin eficiente, pentru a le preveni. Andrei V. Ionescu, care vizitase Parisul, a încercat să aducă orașului de pe malurile Bârladului și Cacainei (sic!), obiceiuri ca pe malurile Senei: „pe căsapi îi îmbrăcasem în alb, având fiecare câte o bonetă albă franceză pe cap. Brutarii trebuiau să fie tunși și rași, cu unghiile tăiate, îmbrăcați anume în haine albe, curate....pâinea, carnea și orice obiecte de îndestulare publică, trebuiau să fie drept măsurate; cafenelele, locantele și crâșmele asemenea erau inspectate ca să fie în bune condițiuni. Laptele se grăduia în fiecare zi, cel rău se lepăda în Bârlad, peștele sărat și proaspăt asemenea se inspecta și tot ce găseam stricat îl trimeteam afară din oraș și acolo îngropându-l cu var în pământ, în anumite locuri destinate pentru aceasta; cheltuiala îi privea pe vinovați”96. Cu toate acestea, lipsa unui spațiu amenajat unde să fie sacrificate animalele, punea în pericol sănătatea bârlădenilor. „În strada Orientului, lângă podul cel mare de peste Bârlad, se permite în fața agenților publici tăierea mieilor și mascurilor (porcilor). Malul Bârladului fiind prea înalt, apa râului nu Ciucă Octavian, Romulus Botenu, Spațiu tutovean, în B. O. A., vol.I, p. 326. Sergiu Brandea, Strâmba, Editura Pim, Iași, 2010, p.168. 93 Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria Basarabia, 1878, p. 7. 94 Ibidem, p. 8. 95 Ibidem. 96 Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 271. 91 92

41

poate ajunge ...spre a spăla sângele închegat care clocește în gunoi în dimensiune de mai bine de o palmă”97. În aceste condiții construirea unui abator devenea imperativă. Cum nimic nu se face fără bani, iar bugetul orașului nu permitea o asemenea cheltuială, edilii au impus o taxă de cinci bani pentru ficare kg. de carne, taxă care era colectată în fondul „abatorul”98.

I. 2.3. Sănătatea „Să fiți sănătoși și veseli” Caragiale Urarea din Caragiale: „Să fiți sănătoși și veseli” era pertinentă dacă ne gândim că în secolul al XIX-lea sănatatea era o mare problemă ca urmare a lipsei de igienă și a medicamentelor, iar veselia era de la sine înțeleasă. Astăzi, numeroase boli au fost „eradicate”, dar în ceea ce privește veselia ea s-a ,,îmbolnăvit”, nu mai știe românul să facă haz ca altădată. De-a lungul vremii, patologia românilor s-a transformat în funcție de contextul social, istoric și economic, iar sărăcia a ridicat mari probleme populației indiferent de perioada la care ne referim. Problema curățeniei, a aprovizionării cu apă, a infrastructurii, a serviciilor medicale nu a putut fi rezolvată de autoritățile bârlădene datorită mijloacelor materiale insuficiente fapt care „a dus deseori la izbucnirea unor molime pustiitoare”. Menționăm în acest sens epidemia de ciumă din 1829 în timpul căreia au murit 750 de persoane și cele de holeră din anii 1831-1832, 184099. Cea din 1831 a făcut ravagii printre locuitorii orașului, numărul morților ajungând la 499, aproape nouă la sută din populație. Că situația era cu adevărat dezastruoasă o dovedește și atitudinea medicului primar Lazecico de la spitalul din Bârlad care anunță că renunță la indemnizația de 300 de lei pe care o primea lunar, pentru a o pune la dispoziția îngrijirii bolnavilor de holeră din oraș100. Cum preparatele medicale nu erau – și nu sunt – pentru punga tuturor, așijderea consultațiile medicale, lumea nu se codea să apeleze la ajutorul vracilor, vrăjitoarelor sau la babe, care, cu unsorile și descântecele lor, fie te puneau pe picioare, fie te trimiteau în lumea de dincolo. „Când era vorba de suferința mea, mama recurgea la toate “doftoroaele” pentru a mă vindeca.

“Progresul”, nr. 3, 1898. “Bârladul”, nr. 2, 1908. 99 Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în B. O. A., vol. II, p. 534. 100 Ibidem. 97 98

42

Babele erau de tot felul de specialități …de deochi, de năjit, de săgetătură, de întâlnitură cu ducă-se pe pustii, buba cea rea, stingă frigările…”101. Pentru tratarea „boalelor mai erau utilizate și metodele empirice, realizate de neprofesioniști. Este cazul „bărghierului” Ciortoloman care făcea concurență stomatologului Vainfeld deoarece reușea să scoată măselele „cu șfoara și fără durere”, iar crizele de reumatism, durerile de șale și alte celea, le trata cu ajutorul lipitorilor care tronau falnice în borcane pe rafturile stabilimentului personal102. Totuși, din când în când, autoritățile îi pedepseau sever pe vracii care dădeau prea des greș. Astăzi îi zicem pompos... malpraxis. Deosebirea este că azi, deși sunt prea dese aceste episoade, nu-i mai pedepsește nimeni. În același timp nu trebuie să fim prea sceptici. În țările noastre exista o adevărată „farmacopee” tradițională ce avea la bază rădăcini, ierburi, flori, semințe din care se făceau alifii și fierturi ce deseori își dovedeau eficacitatea103. Situația nu trebuie însă exagerată imaginându-ne că singurele metode de tratare a bolilor erau doar cele empirice, tradiționale. Evident că de-a lungul timpului și-au făcut apariția în oraș și specialiștii în medicină precum și instituțiile abilitate să rezolve problemele de sănătate ale bârlădenilor. Potrivit dr. N. Botezatu, care a realizat un istoric al spitalului bârlădean, prima instituție de acest gen a luat ființă în 1838, însă nu din inițiativa autorităților locale, așa cum am fi tentați să gândim, ci la inițiativa unei persoane particulare, vorniceasa Elena Beldiman. Prin testamentul pe care l-a lăsat, a impus moştenitorilor săi, fraţii Neculai şi Iancu Greceanu, obligaţia de a întreţine un spital cu 10 „crivate”-paturi. La rândul lor frații Greceanu au cerut sprijinul Epitropiei Generale Sf. Spiridon din Iaşi, care și-a dat acordul pentru un număr de 20 de paturi. Dintre acestea, 12 „sponsorizate” de frații Greceanu, iar 8 intrau în sarcina instituției mai sus menționate104. Localul ales iniţial a fost însă cu totul necorespunzător activității căreia îi era destinat, astfel, Epitropia Generală este nevoită să cumpere un nou spațiu în 1843, schimbat în 1872, datorită condițiilor improprii, cu…un han105. Obştea oraşului s-a angajat să-și aducă propria contribuție la întreţinerea spitalului, obligând contractanţii care livrau pâine, carne şi lumânări spitalului, de a da o anumită parte din aceasta fără plată. Așa cum s-a dovedit, spitalul s-a lovit permanent de probleme financiare care îi amenințau funcționarea. O serie de documente arată că instituția a avut de suferit din punct de vedere al

101

G. Silion, în mss, f. p. Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., vol. II, p. 849. 103 Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas, 1995, p. 223. 104 I. Graur, Nicu Botezatu, Istoricul spitalului din Bârlad (1838-1944), în B. O. A., vol. II, p. 541. 105 Ibidem. 102

43

întreţinerii localului şi gospodăririi, precum şi în ceea ce priveşte capacitatea sa şi îngrijirea bolnavilor. Medicamentele folosite pentru tratamentul bolnavilor erau livrate pe bază de contract de către spiţerul din târg, care se obliga să le furnizeze la un preț cu 50% reducere faţă de Taxa Vienei. Cum spitalul nu și-a putut onora plățile la timp, spițerul Brubkner a refuzat în 1841 să mai livreze medicamente106. De-a lungul vremii, spitalul, dacă poate fi numit așa, a suferit transformări periodice în ceea ce privește dotările. În ceea ce privește numărul de bolnavi care au fost tratați, statisticile vremii arată că „în perioada 1841 1862 s-au spitalizat anual, în medie câte 243 bolnavi, cu o durată de spitalizare mijlocie de 36 zile. Mortalitatea în spital era destul de scăzută (4,2 %) în comparaţie cu alte spitale. Din totalul numărului de paturi, numai 1/3 erau afectate femeilor, dar în realitate proporţia lor ajunge abia 13% din totalul internărilor”107. În privinţa diagnosticelor puse bolnavilor internaţi, aceleași statistici arată că acestea erau precise, clare şi mai variate decât cele ale spitalelor din acea perioadă, fapt care atestă o bună pregătire a medicilor. Situaţia spitalului în această perioadă era însă dificilă, dacă este să cităm raportul de inspecţie din iunie 1859 al protomedicului Moldovei, directorul Iacob Cihak. Spitalul cuprindea numai 14 paturi, iar localul „ar fi rău pentru o crâşmă, mai vârtos pentru un spital”. El mai constată lipsuri grave în starea veselei, ferestre şi uşi defecte: „oghialuri” vechi şi uzate, halate neschimbate de 13 ani, lipsă de baie, de gheţărie şi instrumente. Spitalul nu avea nici chirurg, nici hipodoctor108. De asemenea, în 1863, alt document, întocmit de epitropul C. Iamandi, cu prilejul vizitei făcute de Domnitor la spital, mai puţin detaliat, arată lipsurile materiale în care se zbătea instituţia. Spitalul a fost inaugurat cu 20 de paturi, dar capacitatea sa nu a rămas constantă, ea variind până în 1870 între 14-28 paturi (crivaturi); în dosarul cu acte al inspecţiei făcute de epitropul Lupu în ianuarie 1869 se arată situaţia materială rămasă tot precară, iar clădirea era „în cea mai deplorabilă stare”. Deoarece aceasta nu merita nicio reparaţie, spitalul se va muta în 1872, într-un han la marginea oraşului, unde va rămâne până în 1881, când se va instala în noul local109. Una dintre cele mai luminoase figuri de medici bârlădeni a fost doctorul Constantin Codrescu. Născut la Bârlad (1840), după ce absolvă şcoala primară în oraşul natal, face studii secundare la Iaşi, pe care le absolvă în 1859. Gh. Clapa, Noi date privind istoricul spițerilor și drogheriilor din Bârlad (II), în „Pagini medicale bârlădene”, nr. 8, 1998, p. 7. 107 Ibidem. 108 Ibidem. 109 Ibidem. 106

44

Considerat ca unul dintre cei mai distinşi absolvenţi, i se acordă o bursă a statului pentru Universitatea din Paris, unde îşi ia teza de doctorat în 1865, întorcându-se la Iaşi ca medic secundar la spitalul central. Trimis în acel an să inspecteze spitalele, filiale din Moldova, dependente de casa Sf. Spiridon din Iaşi, găseşte tocmai spitalul din oraşul său natal, în condiţiile cele mai vitrege. Venit la Bârlad în 1866, dr. C. Codrescu, preluând conducerea de la dr. Dronescu, găseşte localul spitalului într-o stare deplorabilă, acoperământul şi duşumelele putrede, zidurile crăpate şi infiltrate de umezeală, acoperite de mucegai. Capacitatea paturilor era înăduşitoare, deşi nu conţineau decât 15 paturi, mobilierul era însă murdar şi zdrenţuit, aşa că inspira „oroare privitorului”, aşa cum va scrie el însuşi. Revenise însă la Bârlad, hotărât să-şi îndeplinească proiectul pe care-l concepuse, acela de a vedea oraşul natal dotat cu un spital modern110. Noua clădire a spitalului, a cărui plan a fost realizat de către arhitectul A. Orăscu, a fost inaugurată pe 26 aprilie 1881. La această dată, spitalul a început să funcţioneze cu 72 paturi, deşi capacitatea sa era de 130 paturi111. Spitalul avea un sistem de calorifere în pereţi ce îmbina încălzirea cu ventilaţia naturală, ceea ce făcea să nu se simtă în saloanele de bolnavi, acel miros caracteristic, care exista în toate spitalele de atunci. Mirosul provenea datorită faptului că bolnavii erau internați la comun, indiferent de afecțiune, astfel lângă bolnavii cu afecţiuni de boli interne, fiind spitalizaţi bolnavi cu cangrenă gazoasă. Fiecare salon avea în continuare o cameră a deliranţilor, un cabinet de baie separată pentru publicul din oraş şi o canalizare proprie112. În, “Analele Medicale ale Spitalului Bârlad şi Elena Beldiman din anul 1898”, se menționează că în acel an au fost realizate 262 operaţii - „44 au fost suturări de plăgi, 79 incizii de flegmoane şi panariţii şi ca operaţii mai mari: o histerectomie, 3 fibroame uterine, 2 chiste de ovar, o nefrectomie şi 16 herniotomii”113. Cazurile diverse reclamau necesitatea înființării unei secții de114 chirurgie și a angajării unui chirurg. Pavilionul de chirurgie şi cel de boli contagioase au fost construite mai târziu, între 1911 şi 1915, la inițiativa familiei Corbu115. De altfel, în 1915 documentele meționează primul specialist în domeniu în persoana dr. Alexandru Vrânceanu. În același an a fost înfiinţată și o ,,secţie 110

Ibidem. Sama Generală a Epitropiei Spitalului Bârladu şi Elena Beldimanu, Tipografia Asociaţiunii “Unirea”, 1886, p. 25. În faţa spitalului a fost amplasată în 1903 o statuie reprezentându-l pe dr. Constantin Codrescu, opera sculptorlui Fritz Stork. Clădirea spitalului a fost demolată în 1978, deși era una din cele mai monumentale din oraș. 112 I. Graur, Nicu Botezatu, Istoricul spitalului din Bârlad (1838-1944, op. cit., vol. II, p. 546. 113 Analele Spitalului „Bârlad și Elena Beldiman, Tipografia George Catafany, 1898, p. 36. 114 Dare de seamă a Epitropiei spitalului Bârlad și Elena Beldiman, Tipografia și legătoria de cărți const. D. Lupașcu, Bârlad, 1911, p. 21. 115 Ibidem. 111

45

specială de boli contagioase şi sifilitice”, așa cum afirma dr. Codrescu, „realizarea cât mai curând a unui asemenea deziderat, se impunea prin faptul nenorocit că afecţiunile sifilitice sunt atât de răspândite în populaţia noastră, şi cu deosebire în cea rurală, că ar putea da loc unui întreg serviciu de spital”116. În Rapoartele statistice anuale, aceste afecţiuni predomină în proporţie de 20 – 30 %; “această proporţiune considerabilă pare a fi permanentă pentru acest judeţ, cel puţin după cât am avut ocaziunea să constat în curs de 20 ani, de când sunt medic primar al Spitalului din Bârlad”. Personalul medical şi auxiliar se compunea dintr-un medic primar, un medic secundar, 8 infirmiere şi un bărbier – subchirurg, după 1892 adăugându-se un intern şi un ajutor farmacist. Infirmirele nu erau calificate, căci nu exista nici o şcoală în ţară pentru pregătirea personalului mediu, lucru de care se plânge dr. C. Codrescu, cerând ,,crearea unui corp sanitar mediu pentru serviciul spitalelor, căci aceasta este o plagă de care suferă toate spitalele”117. Regulamentului instituției, elaborat în 1892, a fost aplicat abia din iulie 1894. Privitor la consultaţiile gratuite şi internările în spital, Regulamentul precizează că erau admise următoarele categorii de bolnavi: “muribunzii lipsiţi de tot felul de adăpost, stâlciţii şi răniţii prin accident, detunaţii, înecaţii şi turbaţii, orfanii şi vagabonzii bolnavi, acei cuprinşi de boale grave sau de boli chirurgicale lipsiţi de mijloace, bolnavii cuprinşi de boala sifilitică. Se vor primi în spital şi la orice oră, orice bolnav a cărui afecţiune i-ar pune viaţa în pericol, în al doilea rând pe cei cu boale acute şi grave şi în al treilea rând toţi bolnavii lipsiţi de mijloace şi care nu au posibilitatea de a se înapoia la domiciliul lor, dacă sunt din altă localitate”. Cum funcționarea spitalului era asigurată doar de către organizațiile filantropice, regulamentul avea și scopul de a limita internarea unui număr mare de bolnavi nevoiași care asaltau instituția. Ca și astăzi viața, moartea, sănătatea nu este pentru toți la fel, fiecare își are prețul ei118. Se refuza primirea în spital a contagioșilor, bolnavi de ciumă, holeră, variolă, a bolnavilor incurabili, a infirmilor şi alienaţilor. Pentru bolnavii cu plată au fost instituite 3 clase: - Cl. I – bolnavii trataţi câte unul singur într-o rezervă; Cl. II – mai mulţi într-o rezervă; Cl. III – bolnavii erau trataţi în salonul comun. Costul pentru zilele de tratament era stabilit la 12 lei pentru cl. I, 8 lei pentru cl. II şi 3 lei pentru cl. III, plata făcându-se anticipat pentru zece zile. Din 1892, se mai adaugă cl. IV pentru militari. În Regulament se stabilea de asemenea organizarea, funcționarea și conducerea spitalului119. 116

I. Graur, Nicu Botezatu, Istoricul spitalului din Bârlad (1838-1944),în B. O. A., vol. II, p. 545; Constantin Codrescu, Microbii morbigeni, Tipografia Asociațiunei Unirea, Bârlad, 1886. 117 Ibidem, p. 546. 118 Ibidem. 119 Ibidem 46

În ceea ce privește personalul medical sunt menționați o serie doctori precum dr. Hubert sau Uber120. De asemenea, în Tabla măsoriștii oraşului Bârlad din anul 1815 găsim menţionat ,,că a locuit în mahalaua de prin Vatra Veche nr. 4, un oarecare Nicolae Doftorul, fără a şti dacă era un medic cu studii de specialitate sau un empiric şi doi spiţeri: Samoil şi Gheorghe”121. Alt medic de care avem cunoştinţă la începutul secolului trecut era dr. Emanoil Costin. Strănepot al cronicarilor Miron și Nicolae Costin și-a făcut studiile medicale la Viena, la Bârlad a îndeplinit funcţia de “physicus”, iar în 1857 a fost ales deputat de Bârlad în divanul “ad-hoc”. Înmormântarea celebrului doctor a fost făcută pe spezele comunei, având în vedere “eminentele servicii în interesul umanităţii, oferite cu un rar devotament timp de 30 ani”122. Dr. Cerchez a condus spitalul până în 1914, sub conducerea sa constituindu-se pavilioanele de chirurgie şi boli contagioase. În perioada 18921898, dr. Cerchez a tipărit “Analele medicale ale Spitalului Bârlad şi Elena Beldiman” care erau rapoarte ştiinţifice ale activităţii spitalului şi în care se publicau observaţiile clinice şi terapeutice ale cazurilor mai importante, constituind o bună documentare asupra morbidităţii din acea vreme. În ianuarie 1922, după revenirea trupelor de pe front, i-a ființă primul spital militar la Bârlad care a funcționat pentru început sub forma unei infirmerii de garnizoană. Odată cu spitalul s-a reînființat și farmacia garnizoanei care asigura nevoile de medicamente. Clădirea spitalului consta din două pavilioane de trupă care aveau o capacitate de 100 de paturi. Anexele spitalului cuprindeau „bucătăria, dormitorul trupei, grajdul, pivnița, ghețăria, morga”123. Personalul spitalului cuprindea un medic, șeful spitalului, un farmacist, un ofițer contabil, un plutonier sanitar și câțiva oameni de trupă. În sprijinul bolnavilor, spitalul a fost dotat cu un laborator clinic pentru examene, o cameră obscură pentru examene de nas, gât și urechi. Igiena bolnavilor era asigurată de „o bae de abur, căzi și dușe pentru ofițeri alături de baia trupelor”124. Datorită numărului mare de bolnavi și a bolilor variate, spitalul a fost împărțit în patru secții în cele două pavilioane: - Pavilionul chirurgo-veneric, 50 de paturi; - Pavilionul medico-contagios, 50 de paturi125. Dosarul observațiilor clinice arată că în acest spital au fost tratați 7384 de bolnavi, la care se adaugă 21000 de consultații date la bolnavii din afară126.

120

Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, Tipografia Neculai P. Peiu, Bârlad, 1912, p. 383. Ibidem, p. 353 122 “Semănătorul”, nr. 7, 1871. 123 Dare de seamă științifică asupra spitalului militar și a serviciului sanitar din Garnizoana Bârlad dela 1 ianuarie 1922 la 31 decembrie 1928,Tipografia N. Peiu, Bârlad, p.1. 124 Ibidem. 125 Ibidem, p. 2. 126 Ibidem, p. 3. 121

47

I.2.4. Pieţe, târguri, oboare Piaţa urbană, ca element al planului oraşului, a jucat un rol semnificativ în comercializarea produselor având caracter agricol, dar şi în proiectarea modificărilor urbanistice, pe termen mai lung ori mai scurt. Introdusă relativ târziu ca preluare a modelului occidental, poziţia acesteia, ori mai precis acestora, a fost în general subsumată spaţiului central al oraşului, punct de legătură cu alte zone comerciale complementare. Tot în acelaşi perimetru nucleu, gravitau şi alte spaţii având acelaşi rol funcţional. Trebuie să menţionăm că dezvoltarea lor cuprinde mai multe etape, pornind de la târgurile medievale şi oboarele de vite la caracteristici primitive ale pieţelor moderne. Piaţa Sf. Ilie Oraşul dispunea de trei pieţe (Domneasca, Sf. Ilie, Oborul de vite127) şi locul unde se ţinea iarmarocul anual, numărul lor fiind impus de faptul că Bârladul servea ca loc de desfacere a mărfurilor din tot judeţul Tutova şi chiar şi pentru judeţele vecine. Adiacent acestora diferite spații virane, din mahalale ori zone centrale, au fost utilizate pentru comercializarea unor produse, în general agricole dar și diverse alte tipuri de mărfuri. Potrivit surselor documentare ele erau destul de numeroase cele mai importante fiind cele de pe locul unde a fost construită Casa Națională128 (actuala bibliotecă municipală), din apropierea bisericilor Sf. Dumitru și Vovidenia129. Constatăm că, pentru prima parte a secolului al XIX-lea, este valabilă influența orientală ce permite folosirea maidan-urilor drept zone utilizabile pentru comerț. ,,În acesta din urmă, o piaţă destul de vastă şi pavată se face iarmarocul săptămânal de vite, precum şi vânzarea nutreţului şi a lemnelor, celelalte două pieţe, Domneasca şi Sf. Ilie, au destinaţii prin dispoziţii municipale pentru vânzarea obiectelor de îndestulare publică şi altele”. ,,Expunerea administraţiunei comunei urbei Bârlad făcută de primar în şedinţa de la 5 martie 1890. Cu ocasiunea presentării budgetului pe anul 1890-1891, Bârlad, Tipografia George Caţafany, 1890, p. 17. Spațiul respectiv a fost utilizat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea și ca spațiu de pedeapsă, execuție publică și de vânzare a robilor. 128 ,, Acest ocol format din locul cumpărat de la vistiernicul Canta, pe la 1825, a existat acolo, unde prin 1879 se numea grădina ,,tiriplic “. Nu știu (?) pentru ce se numea astfel. Pe acel loc se află astăzi Casa Națională, zidită de Stroe Belloescu și dăruită Primăriei orașului Bârlad. În fața clădirii acelei case, drept lângă trotuarul străzii mari, a existat și ,, fântâna roată “, care s-a desființat când s-a zidit Casa Națională. Că în acel loc a fost piață, țin și eu minte că, până la înființarea grădinii, se aduna acolo carele cu poloboace sau butoaie cu vin, ce se aduceau de sătenii podgoreni spre vânzare, fiind cotite de un funcționar al comunei. […] Meidanurile de la Biserica Sf. Dimitrie și Vovidenia au dispărut după ce s-a făcut răscumpărarea moșiei târgului, și deci acele locuri libere au fost vândute și ocupate cu clădiri. Iacov Antonovici, op. cit., vol. IV, Tipografia și legătoria de cărți Constantin D. Lupașcu, Bârlad, 1924, pg. 299-300. 129 Ibidem. 127

48

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se accentuează funcţia comercială, dispunând, în anul 1898, de nu mai puţin de 976 stabilimente comerciale130. Dintre acestea se detaşau ca număr cele care comercializau: coloniale, articole de manufactură, măcelării, de băuturi spirtoase, articole de fierărie, lemn, cherestea, de galanterie, pielărie etc. Majoritatea mărfurilor, cu excepţia cerealelor şi vitelor, se vindeau în cadrul prăvăliilor şi depozitelor, pieţele nedispunând de amenajări specifice, cu excepţia celei de lângă biserica Sf. Ilie. Titulatura pretenţioasă de pieţe li se acorda, fie din neglijenţa acelora care nu văzuseră una în Occident, fie tocmai din ştiinţa unora ce putuseră aprecia facilităţile de care dispuneau. Mai conforme cu realităţile autohtone erau denumirile: de Piaţa Otcupului, Piaţa Carelor sau Obor de vite. Focul cel mare de la mijlocul veacului, care a distrus în mare parte fondul construit, a permis şi primele intervenţii urbanistice majore, aşa cum a fost sistematizarea zonei din jurul bisericii Sf. Gheorghe şi Sf. Ilie (denumită la un moment dat și “Cuza vodă”). Faptul că la mică distanţă coexistau două instituţii de cult ne demonstrează că densitatea de locuire era ridicată, aici constituindu-se un important vad comercial. Atunci marele dezastru a afectat şi biserica Sf. Ilie construită din lemn, situaţia fiind diferită în cazul celeilalte ce dispunea de ziduri de piatră. Se pare că focul, ajuns la maxima sa intensitate, şi-a oprit tocmai aici năprasnica distrugere, încât harta ce s-a făcut drept mărturie ne înfăţişează locurile ca un adevărat deşert. Pe spaţiul liber ce a rezultat, Casa Obştii Bârladului131 a hotărât, la 1 iunie 1851, cu ocazia sosirii Ministrului Lucrărilor Publice, înfiinţarea pieţei “Sf. Ilie”, pe locurile Bisericii “Sf. Gheorghe”, între strada principală şi strada Dobranici cu motivaţia de a se ,,înlesni adunarea carelor şi a norodului la ziua de iarmaroc”132 - fapt care ne arată, dacă mai era nevoie, destinaţia acestor spaţii publice - denumite modern pieţe. La 28 octombrie 1857133 este emis actul prin care a început formarea noii pieţe, făcându-se un schimb de proprietate între biserică cu Casa Obştei (dând locul ce-l avea în schimbul altuia din strada Principală), a treia din oraş după Piaţa Domnească şi Oborul de vite, singura care şi-a păstrat destinaţia de piaţă alimentară până în ziua de astăzi. Dezvoltarea comerţului a dus şi la o specializare a acestor pieţe. Piaţa Domnească îşi va pierde treptat din importanţă, fiind mai mult amenajată ca un parc central, şi comerţul cu vite va fi scos treptat din zonele centrale fiind respins treptat spre periferie, iar piaţa Sf. Ilie se va transforma într-una alimentară. Aceasta din urmă dispunea şi de marele avantaj că străzile din jur 130

I. Lahovari, op. cit., p. 449. Pentru considerații generale privind atribuțiile acestei instituții vezi- George Oprișanu, Casa Obștiei din Bârlad, “Tipografia Nouă”-Toriceli Slobozeanu, Bârlad, 1928. 132 Iacov Antonovici, op. cit., Tipografia Neculai P. Peiu, vol. I, Bârlad, 1911, pg. 199-200; Gh. Vasiliu (cu texte de Gh. Clapa), Bârladul de altădată, (album ilustrat apărut sub egida Primăriei Municipiului Bârlad), Editura Sherpa, Târgu-Mureș, 2001, p. 9. 133 Ibidem. 131

49

concentrau principalele activităţi comerciale ale oraşului, aici fiind Lipscaniada bârlădeană.

Imagine din Piața Sf. Ilie în anii `30 Situată în fața bisericii cu același nume avea configurația unui patrulater. Spre ea convergeau mai multe străzi precum: Cojocăreasca, Strâmba, Paloda, Iacomi, făcând legătura cu principalele artere stradale cum erau Ștefan cel Mare și Republicii. Prelungirea străzii Strâmba forma latura de nord a pieței și mergea până la piața de păsări, înglobată acesteia134. Aici erau vândute rațe, găini, gâște, curcani, dar și purcei și miei cu ocazia sărbătorilor de Crăciun și Paște. Pe latura din sud se aflau amplasate prăvăliile de pește care vindeau marfă pentru toate gusturile, buzunarele și necesitățile. Pe lângă dughenele care vindeau diferite produse precum galanterie și mărunțişuri, erau magazine de sticlărie, oale, vopsele, pantofi și pânzeturi. În spatele acestora se afla un alt șir de dughene care comercializau produse de băcănie. Piața propriu-zisă era formată din câteva rânduri de mese așezate ca băncile la școală, unele învelite cu tablă, vreo 20-25, unde țăranii își expuneau spre vânzare produsele agricole: zarzavaturi, brânzeturi, flori, ouă, lapte, smântână, făină.

134

Sergiu Brandea, op. cit., pg. 193-194. 50

Imagine din Piața Sf. Ilie în anii `30 În partea de nord a străzii erau amplasate măcelăriile, de unde puteai cumpăra orice pofteai, de la muşchiuleț de porc și vițel, la măruntaie și alte fel de fel de cărnuri expuse de măcelari pricepuți în a-și vinde marfa135. Fără a dispune, ca în cazul Bucureştiului sau alte oraşe mai avansate urbanistic, de hale, mijloc modern de comercializare a produselor ţărăneşti, cele care se vând direct de la producător, planul oraşului din 1895136 ne prezintă la punctul 51. Căsăpii şi la punctul 52. Zarzavagii. În oraș funcționau și două zalhanale (abatoare) - ce existau deja în 1815, în funcție de locație una “de sus” și una “de gios”137, ori de dimensiuni variate fiind amintite abatoarele mare și mic138. În “Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad”, din 1890, se preciza necesitatea înfiinţării lor datorită condiţiilor precare în care se făcea comercializarea unor produse: ,,Localurile unde se expune spre vânzare carnea, în mare parte barăci de o construcţie improprie, lasă mult de dorit în privinţa conservării mai ales în timpul verii”139. Micile hale ce abia se propuneau a fi construite beneficiau deja de un pompos Serviciu al halelor cu un personal compus dintr-un: perceptor, un intendent şi un gardist140. Într-un perimetru în care domina comerţul a apărut ca o necesitate adaptarea locuinţelor prin transformarea parterului în prăvălie, înfiinţarea pentru mulţimile venite în zilele de târg a hotelurilor succesoare a hanurilor (care își 135

Ibidem. Harta județului Tutova, (incluzând și un plan al orașului Bârlad), 1895. Fondul Muzeului ,,Vasile Pârvan”- Bârlad, nr. inv. E 10395. 137 Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, pg. 343-349; Ibidem, vol. V, p. 237. 138 “Bârladul”, 12 februarie 1912. 139 Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, p. 17. 140 Ibidem, p. 18. 136

51

vor continua totuși existența sub forma cârciumilor-hanuri și în prima jumătate a secolului al XX-lea) şi băncilor. În acest sens putem aminti existenţa a nu mai puţin de trei hoteluri situate pe strada Ion Iacomi, ce intersecta Strada Strâmbă: Europa, Bristol şi Traian141. Vechea piaţă a fost sistematizată în anii ’80 când toată zona a fost curăţată cu buldozerele şi din vechiul peisaj urbanistic a rămas doar biserica Sf. Ilie. Neputând să o înlăture şi pe aceasta se proiectase construirea de blocuri de jur împrejur astfel ca să nu mai poată fi observată. Abia în acest moment, ca urmare a unor eforturi urbanistice modernizatoare şi remarcabile ale edililor din ultimii ani, se poate vorbi de o piaţă cu un aspect civilizat. Piaţa - parcul Domneasca Examinând izvoarele istorice, constatăm existenţa, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a mai multor spaţii vegetale amenajate pe locul unor mai vechi piețe ale oraşului. Pe lângă Grădina publică apare menţionată o alta, numită “grădina mică din oraş”142 sau alteori “grădina Primăriei”143 - situată pe strada Parcului -, la care erau necesare diferite îmbunătăţiri precum gard de împrejmuire şi “gratie de lemn la canalul” ce trece prin aceasta. Parcul era situat pe strada principală, pe o parte din amplasamentul actual al Bibliotecii “Casa Națională – Stroe S. Belloescu”144, unde îl regăsim în planurile oraşului din 1895145 şi 1900146. Cu întreţinerea ambelor grădini, „locuri de distracţie pentru orăşeni”147, se cheltuia anual 5600 de lei, alţi 1500 fiind alocaţi pentru muzică şi festivităţi148. Având forma unui dreptunghi şi o suprafaţă de cc. 2000 m², dispunea de câteva alei cu forme geometrice, gazon, boschete, flori şi câţiva arbori. Cu un spaţiu mult mai generos, dar dispunând multă vreme de amenajări mai sumare, a fost şi Parcul Domneasca (ce şi-a luat numele de la Biserica Domneasca cu hramul Adormirea Maicii Domnului). Situat pe

Strada Iacomi făcea legătura între Piaţa Sf. Ilie şi strada Ştefan cel Mare. Pe parcurs era întretăiată de strada Fagului (Strâmba). 142 Direcția Județeană a Arhivelor Statului Vaslui, Fond Primăria Bârlad, dosar 2/1868 , f. 167. 143 Ibidem, f. 166. 144 ,,În grădina Parcului de pe strada Principală s-a clădit un frumos şi admirabil aşezământ în stil românesc (Casa Naţională)”. Traian Nicola, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, vol. 1 A-B, Primăria Municipiului Bârlad, 1999, p. 237. 145 Harta judeţului Tutova. 146 Th. Negrutzi, op. cit. 147 Regulament pentru organizarea serviciului comunei urbei Bârlad, Tipografia George Cațafani, 1899, p.16. 148 Ibidem. 141

52

teritoriul unei mai vechi pieţe, menţionat în planul din 1851149 cu denumirea de piaţa carelor, apariţia acestui nou loc de agrement s-a aflat în seria de activităţi edilitare ale fostului primar Andrei V. Ionescu. Cu o viziune modernă, civilizatoare chiar, acesta a înscris printre realizările sale mai importante: pavări de străzi, iluminat public, înfrumuseţarea Grădinii Publice şi sistematizarea centrului actual150 unde în trecut a existat o piaţă numită Domneasca şi mai târziu, în perioada interbelică, Piaţa Unirii151. În memoriile sale, ne oferă informaţii despre cum a amenajat zona în 1875: ,,În Piaţa Domnească am construit un bazin pentru apă şi rezervor pentru caz de incendii, ca să fie apă abundentă şi să se poată lua cu uşurinţă. Vizavi de magazinul lui Hagi Lazăr Cambur, astăzi proprietatea domnului Paveliu, comerciant de coloniale, era o piaţă ce se numea a Otcupului, mlăştinoasă şi cu totul murdară, acolo staţionau carele cu poloboace de vin, adesea pentru desfacere şi tot aici se coteau de însărcinaţii primăriei. Am oprit a se mai vinde vinurile acolo şi am strămutat Otcupul în Piaţa Ocolului de vite, iar în locul rămas fără nici un serviciu am făcut Scuar, prevăzându-l cu copaci, gazon şi flori, de către grădinarul comunei, adus de mine din Paris”152. După Unirea Principatelor şi constituirea României moderne, a început un proces alert de modernizare a ţării şi, implicit, a oraşelor. Adoptarea de modele occidentale se regăseşte, după cum putem constata, până şi în acest târg de provincie, care era Bârladul secolului al XIX-lea. Arta grădinăritului se doreşte a se ridica la standardele etalon ale vremii, care este reprezentat de cel francez, care îşi va impune şi aici trăsăturile aparţinând clasicismului. Cele două noi parcuri vor completa în mod fericit amenajările vegetale ale oraşului ele concurând, mai vechea grădină publică, drept spaţiu de distracţie şi promenadă prin amplasamentul lor central. Dar prăpastia uriaşă dintre intenţie, rezultat al unor vizite de câteva luni pe an în Elveţia, Franţa sau aiurea, şi realitatea moldavă continuă să ne arate că civilizaţia urbană românească se afla într-o zonă, gri, de tranziţie dintre Orient şi Occident. Centrul pe care edilul Ionescu l-a vrut constituit ca o cetate utopică a rămas ancorat mentalităţilor periferice şi Partea arsă a târgului Bârladul. I. Antonovici, op. cit., p. 265. Aici a existat până în 1971 și un bazin suspendat, el constituind o importantă rezervă de apă în cazurile deselor incendii de care Bârladul nu a fost ferit. Monografia municipiului Bârlad, în mss., 1968, p. 246. 151 M. Dobranici, Geografia judeţului Tutova, Bârlad, 1936, p. 34. Vezi şi Marcel Proca, Evoluţia urbanistică a zonei centrale a oraşului Bârlad în secolele XIX-XX, în “Academia Bârlădeană”, nr. 16, trim. III, 2004, p. 10; Idem, Evoluţia urbanistică a zonei centrale a oraşului Bârlad. Piața civică, în “Studii și articole de istorie”, tom LXXVI, 2010, p. 241. 152 I. Antonovici, op. cit., vol. V, p. 267. În epocă, deja se încetăţenise ideea înfrumuseţării spaţiilor urbane. La 1870, Consiliul Comunal din Bucureşti lua, spre exemplu, hotărârea să pună în mijlocul Pieţei Zarafilor; ,,fântână cu basin şi cu statuă - Diana de Gabies […] adusă din Franţa” alegere firească într-o epocă în care studiile clasice erau la mare preţ, iar Franţa era modelul demn de urmat. Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea XXI, Bucureti, 2004, p. 70. 149 150

53

tributar unei vecinătăţi cvasigeneralizate a oraşelor noastre ce sunt străbătute de mici pârâuri transformate, de românul inventiv şi în lipsă de altceva, în ,,canalizări naturale” - denumite popular Cacaine. Doar din considerente sociologice ori retorice s-ar putea face un studiu câţi din bârlădenii de ieri sau de astăzi cunosc denumirea reală a acestuia de pârâul Valea Seacă. Pavarea zonei era o stringentă necesitate căci, aşa cum relatează Andrei V. Ionescu, într-un memoriu din 1861, în centru ,,gloderia era nemaipomenit de mare , astfel că în dosul Hotelului Grandes s-a înecat un cal şi altul vizavi de Leizer Kaufman pe strada Principală”153. Acum, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ne aflăm parcă la 1837, când călătorul rus Demidov, descrie Bârladul ca ,,o mare de pământ cleios în care caii înoată până la pântece”154 şi notează, în continuare, plin de amuzament, că ,,are de gând să ajungă oraş după locul mare pe care se întind străzile, din care nu lipsesc decât casele şi oamenii”155. Aspectul urbanistic dezolant al spaţiului din mijlocul oraşului, cu exagerările de rigoare, îl regăsim şi la 1881. Dincolo de diferitele amenajări urbanistice potrivit celor precizate în ,,Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad”, din 1890 avea totodată şi rolul de piaţă156. Bârladul apare ca un oraş al hilarului şi al paradoxurilor. Pospăiala Occidentală reprezentată de aceste parcuri, insule de Europă, care constituiau buricul oraşului, se prezintă sub un aspect grotesc accentuat de revărsarea mahalalei duminica şi în zilele de sărbători. Făcând un efort de imaginaţie, ne 153

Ibidem, p. 261. Anatol Demidov, O călătorie în Principatele Române, Alcalay, f. a., p. 81. 155 Ibidem, p. 82. 156 Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p. 17; Cu toate eforturile diferiţilor gospodari ai urbei, trecerea timpului nu pare să afecteze acest spaţiu central, carte de vizită la urma urmei a unui târg ce se voia mai răsărit, şi care continua să creeze o proastă impresie diferiţilor vizitatori, cum rezultă din descrierea scriitorului I. Simionescu (1926): „Chiar în mijlocul oraşului nu se simte dragostea de arbori, nici de pajişte verde. Aproape de liceul cel nou, de vreo 40 de ani clădit, este vechiul liceu de lângă Biserica Domnească, cu clopotniţa de scânduri, gata să se prăbuşească. În faţa lui se află un parc, iar în mijlocul parcului se ridică statuia unuia din fraţii Codreanu, Nicolae, al căror nume e legat de instituţiile culturale ale Bârladului. În loc ca statuia să impuie, invocând amintirea unui om de bine, îţi deşteaptă mila, răsfrântă bineînţeles asupra celor care nu pricep, ce rost are o statuie. Parcul este plin de bălării, prin împrejmuirea sărăcăcioasă de sârmă ghimpată a străbătut un măgăruş, care păştea ce mai găsea verde. De jur împrejur, dragă Doamne, s-au plantat arboraşi. Neîngrijiţi, neudaţi, cu pământul bătut la rădăcină, păreau nişte crengi uscate, înfipte în pământ, cum stau înfipte la capetele mormintelor din satele de munte, brădişori descetinaţi, semnul tinereţii celui înmormântat. În acel moment, privind de o parte clădirea dărăpănată a liceului vechi, care adăposteşte acum Poliţia sau un Comisariat, alăturea Biserica Domnească şi ea lăsată în părăsire, iar de cealaltă parte a drumului, Parcul, în jurul statuii unui om căruia Bârladul îi datoreşte atâta, mi se pare că mă aflu în cimitirul simţămintelor noastre de pietate, de respect pentru trecut, de dragoste şi grijă pentru locul în care ne ducem viaţa”. I. Simionescu, Bârlad, în BOA, vol. III, 1984, p. 295. 154

54

putem închipui atmosfera de acum o sută de ani, din piețele ori parcurile bârlădene: „slugărimea cu simbrie […] cu oribilele rochii multicolore de stambă ori cu pantalonii de lână albă strânşi pe pulpe, cu vorba tare, râsete gălăgioase, glume triviale, pumnii daţi în semn de iubire. […] Se gâdilă, se îmbrâncesc, se pupă, în indiferenţa generală, fiecare fiind ocupat identic”. Modificări se vor produce abia în prima decadă a secolului următor, odată cu amplasarea aici a unei statui. Aceasta, reprezentându-l pe Nicolae Roşca Codreanu, operă a sculptorului I. Scutaru, a fost inaugurată la 6 decembrie 1908, cu ocazia sărbătoririi jubileului de 50 de ani a Liceului “Gh. Roşca Codreanu”. La manifestarea prilejuită de dezvelirea statuii, au participat numeroşi bârlădeni, personalităţi ale timpului, foşti elevi ai liceului şi chiar un grup de studenţi ieşeni. În condiţiile în care imobilul unde funcţiona Primăria oraşului, aflat în cartierul Podeni, Strada Dimitrie Cantemir nr. 2, 3 devenise impropriu ca urmare a repetatelor inundaţii de la începutul anilor ‘30, în 1934 au început lucrările la noua clădire, prilej cu care statuia lui Nicolae Roşca Codreanu a fost mutată pe amplasamentul actual, în faţa instituţiei ctitorită de acesta - Şcoala Secundară Profesională de Fete “N. Roşca Codreanu”- actualul orfelinat. Modificarea compoziţiei spaţiale a parcului şi pieţei a început la 21 octombrie 1934, când a avut loc solemnitatea punerii pietrei de temelie a localului Primăriei Bârlad, cu concursul primarului Teodor Buzescu, şi a arhitectului C. Moşinschi. Parcul Domneasca a fost din nou amenajat, ca dovadă a interesului pentru mobilarea stradală, iar în centrul lui fiind ridicat un bust din bronz reprezentându-l pe filantropul Stroe Belloescu, ceremonie la care au fost prezenţi episcopul Nifon al Huşilor şi C. Angelescu, ministrul Educaţiei Naţionale. Apărut câţiva ani mai târziu în acelaşi loc, la 14 iunie 1936, rodul contribuţiei şi activităţii Ateneului Popular C. F. R., bustul a dispărut în anii ’50, ca atâtea alte monumente bârlădene. Festivitatea a avut loc în prezenţa ministrului Educaţiei Naţionale, prof. dr. Constantin Anghelescu, şi a episcopului Huşilor, Nifon Criveanu, politicieni locali şi elevi. După 1945, au fost realizate modificări şi amenajări succesive. Între 1952-1953 parcul a fost reamenajat şi a primit denumirea de Parcul Eroilor Sovietici. Cu această ocazie, aici s-a amplasat o placă funerară în amintirea eroilor sovietici “eliberatori”, căzuţi în luptă în timpul celui de-al doilea război mondial în preajma oraşului. Tot în aceşti ani, în faţa Primăriei s-a amenajat un scuar semicircular, iar în 1965 s-a construit o fântână arteziană şi două peluze. Pavat cu gresie colorată şi încadrat cu spaţii verzi a pus în evidenţă unul din principalele monumente ecleziastice ale Bârladului, Biserica Domnească, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, şi una din puţinele clădiri monumentale de atunci – cea a primăriei. Parcul, în care decenii de-a rândul generaţii de bârlădeni au petrecut clipe plăcute, a dispărut după construirea Casei de Cultură “George Tutoveanu” şi alegerea unei soluţii nefericite pentru modificarea traseului principalei artere de circulaţie, în anii 1971-1972. 55

Oborul de vite Un alt spaţiu urban ce a cunoscut evoluţia de la piaţă a oraşului spre alte destinaţii a fost Parcul Renaşterea. Pe locul acestuia, în apropiere de Biserica “Sf. Voievozi”, s-a aflat în secolul al XIX-lea Oborul de vite sau Piaţa ocolului de vite. Planul oraşului din 1851, la care am mai făcut referire, prezintă zona sub denumirea de Piaţa Pompierilor, dovadă şi a primei locaţii a serviciului de pompieri din oraş. Fântâna de aici, subliniată pe hartă, constituia probabil un ajutor la îndemână în caz de incendii, alături de apa Bârladului sau cea şi mai utilă a Cacainei, până la construirea bazinului din Parcul Domneasca. Dincolo de funcţia sa comercială şi de spaţiu de socializare este menţionat, în izvoare, ca având destinaţie de loc de pedeapsă şi execuţie157. Barbară, dar conformă cu legislaţia epocii, pedeapsa publică îşi avea rolul său social bine determinat, constituind tiparul unui adevărat ritual. Potrivit lui Michel Foucault158, această manifestare îmbracă mai multe aspecte: face din condamnat vestitor al propriului sfârşit, repetă scena mărturisirii, fixează supliciul pe crima însăşi159 şi pune în centrul scenei poporul – spectator, dar nu în ultimul rând martor al exemplului dat prin execuţie160. Pedeapsa vizibilă, explică, se justifică într-o cetate punitivă care consideră criminalul un “material educativ”161 şi pe care îl exploatează într-un astfel de mod în diferite locuri publice: la răscruci, în parcuri şi grădini, la margine de drumuri etc.162. Fără a încerca să facem un studiu asupra aspectului de spaţiu public spaţiu de pedeapsă, dorim să identificăm o astfel de legătură în Bârlad, graţie memoriilor lui I. Vasiliu: “Pedeapsa corporală, pe acea vreme, se executa la capitala judeţului de unde era criminalul. Atât Buzu cât şi Moacă au fost torturaţi sub ochii orăşenilor. Se anunţa cetăţenilor ziua de tortură a criminalului. El era pus liber într-un careu de călăraşi cu săbiile scoase, în afară de careu era călăraş nearmat, dar cu un biciu plumbuit în mână, ce trebuia să aplice loviturile pe corpul vinovatului, doboşarii mergeau înainte şi băteau tobele, din care ieşeau nişte sunete lugubre, ca şi cum ar fi fost nişte sunete ce anunţau moartea cuiva, şi înaintea toboşerilor era un amploaiat de la isprăvnicie, îmbrăcat în uniformă rusească, căci pe atunci toţi funcţionarii administrativi purtau uniforme, care amploiat ţinea în mână un sul de hârtie, pe care era scris faptele vinovatului şi numărul loviturilor pe care urma să le primească. […] Cortegiul lugubru trebuia să se oprească în patru răspântii: piaţa 157

Gh. Vasiliu, op. cit., p. 6. Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, Humanitas, Bucureşti, 1997. 159 Ibidem, p. 86. 160 Ibidem, p. 102. 161 Ibidem, p.174. 162 Ibidem, p. 175. 158

56

domnească, chiar la marginea stradei de intrare în curtea bisericei; în colţul stradei principale, vizavi de magazinul Broder, pe atunci era prăvălia de bogasierie a lui Pavilică; colţul unde se încrucişează strada Ştefan cel Mare şi Paloda, unde a fost clădirea teatrului; piaţa ocolului de vite, în apropierea locului unde este o fântână. În fiecare dintre aceste puncte avea să se oprească cortegiul. Amploaiatul se urca pe un scaun, ca să fie văzut de lume, citea sentinţa şi însemna pe o bucată de hârtie numărul loviturilor hotărâte; vinovatul îşi expunea trupul gol şi jandarmul aplica loviturile mortale; puţini puteau să sufere loviturile la cele patru răspântii; mulţi cădeau ameţiţi sub lovituri; mulţi mureau după de la a doua sau de la a treia, sau de la a patra răspântie”163. Execuţia publică, până la eludarea ei, cu rol demonstrativ se realiza în locuri ce permiteau aglomerarea umană şi, de obicei, în zilele de târg. Acelaşi autor ne relatează un astfel de exemplu: ,,Pe vremea domniei lui Mihalache Sturdza, după povestirea tatălui meu, în piaţa ocolului de vite, s-a ridicat două furci şi un odgon, unde s-a spânzurat vestitul bandit Munteanul. Corpul a stat o Iacov Antonovici, op. cit., p. 253. Vezi şi Apud , I. Zănescu, Osândiţi şi osânde în Bucureştii de odinioară, în “Magazin istoric”, august 2005, p. 13-15; ,,Pe lângă pedeapsa cu moartea, care rămăsese în vigoare ca şi alte articole din codul lui Caragea, se mai dădeau pedepse ca acestea: gradul I — bătaia prin mijlocul stradelor. Vinovatul era dezbrăcat în pielea goală, până la brâu, şi bătut cu nuiele pe două, trei sau mai multe strade de prin oraşe; şi de aci s-a născut vorba: „că l-a dat prin târg”. Acei care se încercau a face răscoală erau sluţiţi prin tăierea nasului. Gradul II: ţintuirea de cercelul urechei la colţul unei strade mai umblate; vinovatul stătea ţintuit de dimineaţa până la apusul soarelui. Această pedeapsă se dădea acelor negustori ce înşelau lumea la cântărit sau falsificau alimentele de hrana zilnică, de întâia trebuinţă. Gradul III: închisoarea în puşcărie, pe timp mai îndelungat, pentru mofluzi; gradul IV: tăierea mâinilor de la încheieturi, pentru plastografi; gradul V: osândirea la ocne, pe timp mărginit sau pe viaţă; cei osândiţi pe un timp mărginit mai erau scoşi la lumina zilei din când în când, iar pe cei osândiţi pe viaţă nu-i mai scoteau niciodată din fundul ocnii, unde lucrau, ca şi cei dintâi, la tăierea sării. La ocnă pe viaţă se osândeau omorâtorii de neveste, de amante, de rude de copii şi alţi omorâtori comuni, iar omorâtorii de părinţi şi ai mai multor oameni deodată erau osândiţi, în cea mai mare parte, la punerea în ţeapă şi lăsarea cadavrelor lor, ca şi pe spânzuraţi, trei zile în câmp, pe locul de executare, cu o hârtie pe piept, în care era scris numele mortului cu aceste cuvinte: „Cine va face ca mine, ca mine să pătimească”. Osândiţii la puşcărie purtau butuc de lemn la picioare, făcut din două părţi, scobit aşa ca să intre piciorul şi ţintuite, împreună, cu cuie de lemn; cu butucele astea de picioare, puşcăriaşii erau scoşi la muncă, cu păzitori, de curăţau podurile de gheţuri, noroaie; la alte munci private nu erau puşi. În puşcărie stau ca într-o cazarmă, în odăi încăpătoare, de câte 50 indivizi. Odăile nu aveau paturi, ci pe jos erau aşternute rogojini, pe marginea cărora puşcăriaşii îşi lungeau picioarele îmbutucate. Era o odaie spaţioasă pentru bolnavii mai uşor; acolo se afla un butuc mare, obştesc, lucrat din două grinzi mari de stejar, scobite cât intra piciorul; o grindă era aşezată jos, şi alta deasupra, iarăşi scobită, servea drept capac. Bolnavii se aşezau, seara, pe rogojină şi băgau câte un picior în câte o gaură, apoi se lăsa bârna de deasupra, ca un capac, şi i se punea lacăt la căpătâi. Cei rău bolnavi se trimeteau, sub pază, la spitalul Colţea, unde era santinelă compusă din 20 seimeni, ce se schimbau de la cazarmă în toate zilele, precum se face şi astăzi schimbul santinelelor pe la diferite autorităţi. Toate astea au durat până la anul 1823, când a venit Grigore Ghica domn”. Dimitrie Papazoglu, Istoria fondărei oraşului Bucureşti, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 11. 163

57

zi şi o noapte, pe urmă s-a săpat o groapă chiar lângă furci, unde s-a aruncat corpul spânzuratului şi s-a acoperit cu ţărnă”164. Pentru a fi cât mai vizibile în secolul al XVIII-lea condamnările la moarte erau duse la îndeplinire pe movila din apropiere unde, pentru iertarea păcatelor celor spânzuraţi aici, în 1802 a fost ridicată biserica “Sfinţii Voievozi” de Ecaterina Drahnea şi alţi donatori165. Pe coordonatele fostului obor de vite, în 1935166, a fost amenajat Parcul “Regele Carol al II-lea” şi căruia edilii, extrem de atenţi la schimbările politichiei naţionale, îi vor schimba numele în 1940 în cel de “Mihai I”. În mijloc exista o fântână cisternă, iar de jur împrejur era un spaţiu pentru staţionarea carelor. După 1948 s-a amplasat şi s-a construit Uzina de apă a oraşului care a cuprins o parte din acest parc (de la centru spre str. Stroe Belloescu), în restul spaţiului continuând să existe, până în anii ‘70, un parc al copiilor intitulat - Parcul Libertăţii167. I.2.5. Serviciile primăriei În anul 1878, serviciile administrației oraşului erau organizate din punct de vedere tehnic, după cum urmează: Serviciul biroului central, Serviciul sanitar, Serviciul tehnic, Serviciul financiar, Serviciul actelor de stare civilă, Serviciul de verificare, Serviciul de întreținerea locurilor publice, Serviciul poliției comunale, Serviciul biroului de avocatură168. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este cel care, în 1864, a înființat poliția comunală de pe lângă primării, în fruntea căreia se afla însuși primarul. Foştii gardişti devin sergenţi de stradă, constituiţi într-un corp şi sunt însărcinaţi cu urmărirea respectării orarului localurilor publice, supravegherea circulaţiei vehiculelor, combaterea cerşetoriei, îndrumarea cetăţenilor, supravegherea indivizilor suspecţi. Ordinea în oraș era asigurată de serviciul poliției comunale condus de un șef. Poliția comunală avea angajați: un șef de poliție, un comandant de sergenți, cinci comisari administrativi, cinci subcomisari, doi comisari comunali, doi subcomisari comunali, un supraveghetor al iluminatului, 123 gardiști169. Comisarii constată toate contravențiile și „execută ordonanțele și lucrările ce le sunt puse în vedere; însoțesc pe ajutorul de primar și medici la

164

Ibidem, p. 257. Iacov Antonovici, În slujba bisericii şi a şcoalei. 1880-1923, Huşi, 1926, p. 163; Dragoş Stoica, Repertoriul bisericilor şi aşezămintelor monahale ortodoxe din fostul judeţ Tutova, (lucrare de diplomă), Iaşi, 1998, p. 54. 166 M. Dobranici, op. cit., p. 32. 167 Monografia municipiului Bârlad, 1968. 168 Raport asupra administrațiunei și trebilor comunei urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria ,,Basarabia” Gh. Cațafany, 1978, p.7. 169 Ibidem, p. 19. 165

58

inspecțiuni”170. Subcomisarii comunali sunt atașați la hale, oborul de cereale și piețe. Ei supraveghează menținerea ordinii și curățeniei și constată contravențiile. De asemenea ei îi ajută pe medici în inspecții și fac rapoarte zilnice cu privire la evenimentele întâlnite171. De asemenea, comisarii constată toate contravențiile și execută ordinele și lucrările ce le sunt puse în vedere, însoțesc pe ajutorul de primar și medicii la inspecții. Subcomisarii comunali sunt atașați la hale, oborul de cereale și piețe. Ei priveghează la menținerea ordinii, a curățeniei și constată contravențiile, ei secundează pe ajutori și pe medici în cercetări și raportează zilnic de împrejurări172. După cum vedem atribuțiile poliției administrative sunt destul de vaste cu respectarea art. 81 al Legii comunale și a celorlalte dispoziții și regulamente ale primăriei. Funcția de șef al Poliției comunale se cere să o îndeplinească polițaiul administrativ, căruia i se acorda o diurnă echivalentă salariului cuvenit șefului poliției comunale, fiind obligat să îndeplinească toate atribuțiile șefului poliției comunale. Salariul său ca și al secretarului și a unui scrib era asigurat de către stat. Anual, deși primăria cheltuia 64.000 de lei, numărul angajaților nefiind suficient în raport multiplele obligații și mărimea orașului173. Ca reşedinţă de judeţ, oraşul dispunea şi de o închisoare cunoscută sub denumirea de arest preventiv, situat în zona unde se află acum Spitalul T. B. C. Acesta ca şi multe alte edificii publice se afla la începutul secolului al XIX-lea într-o stare precară, după cum aflăm din următorul document: ,,Arestul preventiv este instalat tot în vechiul local, proprietatea judeţului, care nu mai corespunde destinaţiunei sale având nevoie de o reparaţiune radicală. Cu ocazia împrumutului de 98000 lei din anul 1905, se hotărâse în mod expres ca suma aceasta să servească nu numai la construirea unui nou local de curte cu juraţi şi judecătorie de ocol, ci şi la reparaţiunea radicală a arestului preventiv. Suma de mai sus a fost însă complet absorbită şi nici nu va ajunge pentru plata clădirei curţei cu juri şi a judecătoriei. Prin urmare, arestul preventiv va rămânea în starea în care se află, pentru că mijloace noi nu se pot găsi. Numărul arestaţilor intraţi anul trecut a fost de 1084 faţă cu 901 intraţi în anul 1907. Diferenţa în plus de 183 se explică din cauza răscoalelor ţărăneşti. Zilele de hrană au fost în număr 17.591 faţă de 16.077 ale anului 1906”174.

170

Ibidem, p. 12. Ibidem. 172 Ibidem, p. 13. 173 Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p. 17. 174 Expunerea situaţiei Judeţului Tutova pe anul 1907. Raport prezentat consiliului general în şedinţa de la 15 Octombrie 1907 la deschiderea sesiunii ordinare, Bârlad, Tipografia Comercială C. S. Leţcae, 1907, pg. 12-13 . 171

59

Până și găinarii trebuie să se reprofileze.

Corpul sergenților din oraș executa paza de zi și de noapte. Caracteristica perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este reprezentată de schimbarea sediilor, a funcţionarilor poliţieneşti, implicarea politică a Poliţiei, deoarece una din atribuţiile nescrise ale Poliţiei fiind aceea de a garanta partidului aflat la guvernare reuşita în alegeri. Existau mai multe sedii ale comisariatelor, legate de sediul central prin legături telefonice încă din 1906. La începutul secolului al XX-lea, pază era un fel de a zice, dacă te gândeai că numărul vardiștilor angajați nu trecea de zece, din care unul stătea permanent de pază la prefect acasă, altul la sfântul Sisoe, șeful partidului liberal, altul la conu Vasile, șeful partidului țărănist, unul în centru la Manzavinatos, unde instruia birjarii, și toți zece, erau înarmați cu sticle de trascău înfundate în buzunarele mantalelor, pentru a-și dezmorți iarna ciolanele, iar vara pentru întărirea balamalelor175. Cum reușeau ei să asigure ordinea în oraș și securitatea cetățenilor, ne dovedesc numeroasele știri publicate de ziarele bârlădene: „În noaptea de joi spre vinerea trecută, un îndrăzneț hoț, a scos fereastra cu geamul de la magazinul de ceasornicărie a domnului Ștein din strada Principală, furând mai multe ceasornice și lanțuri ce erau expuse la acea fereastră. Cu toate că fereastra era lumintă de un felinar ce este postat lângă ea, hoțul nu s-a putut vedea de sergentul de noapte. Marfa furată se zice că a fi de 400 de lei”176. Preocupările primăriei erau extrem de diverse. De la cele de natură: edilitară, urbanistică, igienă, sănătate, transport și altele până la cele care priveau problema orfanilor. Potrivit unei statistici din 1890 putem considera că numărul acestora era destul de ridicat. Astfel, până la 1 ianuarie 1889, au fost găsiți 70 de orfani, din care 42 erau băieți și 28 fete. În decursul anului au mai fost luați în îngrijire încă 175 176

Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A.,vol. II, p. 842. “Paloda”, 6 aprilie 1895. 60

11 copii. Din diferite cauze, între care putem suspecta și îngrijirile sumare acordate au mai rămas până la sfârșitul anului 67. Dintre aceștia 7 au fost dați spre îngrijire, conform regulamentului, și doi au fost încredințați ca ucenici unor meșteșugari. Cu întreținerea celor aflați la diferite familii, primăria cheltuia anual peste 9000 lei, suma alocată pentru doicile copiilor mici ajungând la 10-12 lei, iar pentru cei mai mari era de 15 lei. De asemenea, Primăria, prin serviciul său medical, exercita controlul în ceea privește sănătatea și buna îngrijire a orfanilor177. Spre a veni în sprijinul acestor copii, a luat ființă din inițiativa Societății doamnelor bârlădene un azil de copii orfani.178. Ca urmare a donației făcute de Elena Pruncu în 1918 (casa și mobilierul aferent din Cotu-Negru) instituția se va numi Azilul Elena, Constantin Maior Pruncu179. Azilul era condus de o administratoare și dispunea de un personal format din o bucătăreasă, doici și un om de serviciu180. Situația copiilor instituționalizați era dintre cele mai cumplite, astfel, potrivit mărturiilor unei fetițe, Macsim Dumitra, care a crescut la azil, puțini au fost cei care au reușit să supraviețuiască condițiilor îngrozitoare de aici. „Dintre copiii sugari, aduși în perioada mea la azil, numai Jana a supraviețuit, ceilalți au murit, plângând de foame sau uzi și înghețați. Seara, când li se făcea baie, se deschidea ușa de la dormitor și ferestrele, dezbrăcau copiii, care după câteva zile se îmbolnăveau și mureau. Noaptea îi duceau la cimitir”181. În anul 1898, cu sprijinul Casei regale din iniţiativa regelui Carol I, a luat ființă Orfelinatul agricol „Ferdinand” pe moșia regală de la Zorleni182. Construcția clădirii a început din 1897 când Principele Ferdinand era grav bolnav și se dorea obținerea grației divine pentru facilitarea însănătoșirii acestuia. Obiectivul acestui aşezământ era acela de a ,,creşte cu îngrijire un număr de orfani săraci, aleşi din clasele muncitoare şi a fiilor de militari, pentru a fi pregătiţi la viaţa agricolă prin practică şi prin dobândirea cunoştinţelor necesare unui ţăran bun gospodar”183. La dispoziţia orfelinatului au fost puse 25 ha teren arabil, fără a se plăti impozite. Întreaga activitate se desfăşura după regulamentul de organizare elaborat în anul 1889 şi revizuit în 1903 şi 1906184. Din acest regulament se remarcă faptul că ,,din munca orfanilor se va opri anual 5 % pentru cheltuieli de 177

Ibidem, p. 25. Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p.145. 179 Ibidem. 180 Alexandru Căpățână, Tata vals, în B. O. A., vol. II, p. 831. 181 Ibidem, p. 832. 182 “Albina”, anul I, nr. 16, 18 ianuarie 1898. 183 Ibidem. 184 Regulament pentru întocmirea și organizarea Orfelinatului Agricol „Ferdinand”, de pe moșia regală Zorleni-Tutova, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1906. 178

61

hrană şi echipament, restul de 95% se va împărţi anual în părţi egale, numai pentru orfanii care au împlinit vârsta de 17 ani. Zestrea orfanului nu i se va da în bani ci în natură (casă, vite, instrumente agricole) când se va statornici pe pământul moştenit sau pe moşia Slobozia – Zorleni”185. În caz contrar, autoritățile doreau ca acești copii să termine ciclul primar de învățământ și apoi să intre la diferite meșteșuguri. Inaugurarea a avut loc la data de 18 octombrie 1898, în prezența Ministrului de finanțe, domnul George Palade, Episcopul de Huși, Iacov Antonovici, administratorul domeniului privat al M. S. Regelui, domnul Basaet, și directorul Orfelinatului, Mihai Lupescu186. Tot în serviciul primăriei intra ajutorul pentru infirmi și neputincioși. De menționat că în anul 1889-1890, suma alocată în buget pentru această categorie socială era de 7500 lei. De asemenea, pentru bolnavii „cu o gravitate accidentală sau acei lipsiți cu totul de mijloace, comuna întreține 50 de paturi în „Spitalul Bârlad și Elena Beldiman” la a cărui construcțiune a pus mijloacele sale”187. În 1915, Primăria Comunei Bârlad înființează și un azil pentru infirmi, instalat în casele Comunei din Simila. Primăria se obliga să asigure din bugetul propriu suma necesară funcționării acestui spațiu. Regulamentul de funcționare al azilului stabilea reguli stricte privind internarea și îngrijirea persoanelor încadrate în această categorie188. Personalul care se ocupa de îngrijirea infirmilor era format dintr-un medic care făcea vizite de două ori pe săptămână, doi infirmieri și un îngrijitor189. În ceea ce privește condițiile asigurate în azil, fiecare infirm avea un pat de fier, un mindir de paie, două perne, o pătură, patru prostiri de pat, un halat pentru iarnă, patru cămăși, o cană pentru băut...”190. De menționat faptul că se încerca astfel limitarea cerșetoriei pe străzile orașului și în piețele publice191.

I.2.6. Incendiile. Comanda pojarnicească Este absolut normal ca Bârladul secolului al XIX-lea alcătuit din case care nu aveau în construcţia lor decât materialul caracteristic regiunii, adică lemn şi pământ, să sufere mult de pe urma incendiilor. Pe uliţele strâmte şi întortocheate, casele, construite în cea mai mare parte după modele arhaice, 185

Ibidem, p. 10; I. Duma, File de monografie, 1994. Gh. Vasiliu, op. cit., p. 29. 187 Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p. 25. 188 Regulament al Azilului de infirmi, Tipografia N. P. Peiu, 1915, p. 1. 189 Ibidem, p. 7. 190 Ibidem, p. 4. 191 Ibidem, p. 10. 186

62

acoperite cu paie, stuf, scânduri sau şindrilă, cu coşuri defectuoase, erau permanent la discreţia diferitelor calamităţi: incendii, inundaţii şi cutremure. Izbucnirea unui foc de altădată – după cum ne relatează Paul de Alep, călător străin, care a trecut prin ţara noastră în secolul al XVII-lea – se anunţa prin “tragerea clopotelor”, care, cu acea ocazie, băteau numai într-o parte, adică în dungă, cum spunea poporul, şi prin sunetele lor jalnice şi triste chemau oamenii să le dea ajutor192. Frecvenţa lor a determinat autorităţile să organizeze servicii specializate care au apărut în marile oraşe din Muntenia şi Moldova, în principal la Iaşi şi la Bucureşti, încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Eficienţa respectivelor servicii era mult diminuată în contextul slabei organizări şi motivaţii pentru pregătire şi intervenţie, fie datorită inexistenţei unor reglementări clare în domeniul prevenirii incendiilor (mai ales în Muntenia şi Moldova, întrucât în Transilvania erau valabile reglementările impuse de Cancelaria de la Viena). Primele reglementări moderne în ceea ce priveşte organizarea şi sistemul de prevenire şi pază a incendiilor în Ţările Române l-a avut, ca în atâtea alte domenii, Regulamentul Organic. Prevederile sale au asigurat organizarea într-o formă occidentală pentru acele timpuri, a serviciului de stingere şi prevenire a incendiilor193. Autorul ideii de organizare militară a pompierilor a fost un general rus, aflat în Muntenia, pe nume Starov. Iniţiat la 1833, proiectul de organizare – “Formiruirea comandei de foc sub denumirea de roata de pompieri pentru oraşul Bucureşti”, va fi aplicat iniţial de domnul Moldovei, Mihail Grigore Sturdza, la Iaşi, în anul 1835. Practic, după o perioadă scurtă, de numai patru luni şi jumătate, la 15 mai al aceluiaşi an “roata de pojarnici” de la Iaşi îşi intra în atribuţii. După modelul companiei din Iaşi, s-au înfiinţat pe rând companii de pompieri în toate oraşele din Moldova, la Bârlad comanda pojărnicească apărând în anul 1841, iar la Huşi în 1850194. Astfel, în 1841, Departamentul Treburilor din Lăuntru anunţă că în târgul Bârlad se va înfiinţa o ,,comandă pojărnicească de douăzeci de oameni” şi ,,se va ţine la mezat pentru procurarea celor necesare”. Pentru dotarea acesteia, Eforia din Bârlad anunţă că a cumpărat două tulumbe, iar Departamentul Treburilor din Lăuntru se pronunţă în vederea ţinerii unei licitaţii pentru ,,îmbrăcămintea slujitorilor isprăvniceşti şi ai pojarnicilor”195. Înfiinţarea unui asemenea serviciu de pompieri sau tulumbagii, cum se spunea pe atunci, era foarte interesant şi util, în contextul deselor calamităţi ce au afectat oraşul. Astfel, în 14 octombrie 1826, ,,Uliţa mare” (Paloda de astăzi) a ars timp de şase ore, cu care ocazie a ars şi biserica Vovidenia cu tot ce era în George Potra, Din Bucureştii de altădată, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 177. 193 Cană Alecsandru, Monografia grupului judeţean de pompieri Vaslui, 1995, p. 6. 194 Ibidem, p. 7. 195 Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., p.187. 192

63

ea. Foarte pustiitor a fost incendiul şi din 17 aprilie 1851, păstrat în amintiri ca focul cel mare. Oraşul a ars timp de 23 de zile fără întrerupere, “focul pornind de la Solomon, feciorul lui Leiba stolerul. Au ars 2500 de case, printre care şi biserica Sf. Ilie”196. În Bârlad mai fuseseră asemenea focuri care au consumat câteva case de pe o singură stradă şi chiar parte dintr-o mahala, dar o asemenea distrugere nu mai cunoscuse şi nici nu avea să mai cunoască. Însăşi menţiunea de Uliţa arsă, dintr-un document datat 20 mai 1855, pare să amintească acest dezastru197. Existenţa Uliţei focului situată lângă Piaţa Pompierilor arată că şi-a luat denumirea de la Foişorul de foc al Bârladului, existent în prima jumătate a secolului al XIX-lea198. Pericolul permanent al unor incendii devastatoare a impus nu numai organizarea serviciului de pompieri în oraşul Bârlad, ci şi stabilirea unor reglementări privind modul de realizare a construcţiilor. În a doua jumătate a secolului, se acordă o importanţă sporită stabilirii unor reguli, care să rezolve spre binele ambelor părţi relaţia oraşului cu locuitorii din punct de vedere al spaţiului construit. La început, regulamentele de construcţie ce se întocmesc vor mai ales să ferească urbea de pericolul teribil al incendiilor, apoi, încetul cu încetul, se adaugă celelalte aspecte specific citadine: aliniera, înălţimea, calitatea construcţiilor, igiena şi chiar estetica faţadelor. Înşişi târgoveţii, puşi în faţa unor asemenea nenorociri, în reconstruirea caselor afectate luau şi măsuri de prevedere. Coşurile de fum erau mai înalte, sobele erau mai îngrijit realizate şi cuptoarele de copt pâine au început a fi amplasate cât mai departe posibil de pereţii casei199. La începutul organizării acestei companii de pojarnici, situaţia, atât a personalului cât şi a uneltelor din dotare, era destul de precară. Cu timpul însă, starea acestor companii s-a modificat simţitor. Li se construiesc cazărmi şi foişoare de foc, li se îmbunătăţeşte dotarea cu mijloace de stingere, li se pun la dispoziţie ,,căciuli de tinichea”200. Prima locaţie a unităţii de pompieri a fost în zona oborului de vite, unde, pe harta din 1851- Partea arsă a târgului Bârlad apare menţionată Piaţa Pompierilor201. Odată cu terminarea turnului – clopotniţă a bisericii Sf. Gheorghe - în iunie 1858, acesta a devenit şi punct de observaţie pentru prevenirea incendiilor sediul unităţii fiind în imediata vecinătate202. Din 1908, primarul Gheorghe Vidra a mutat sediul pompieriei în

Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în B.O.A., vol. I, pp. 534-536. Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit.. 198 Ibidem. 199 Cezara Mucenic, op. cit., p. 49. 200 Cană Alecsandru, op. cit., p. 7. 201 Partea arsă a târgului Bârlad. 202 Nicolae I. Antonovici, Ioniţă Titinaş , Bucureşti, 1943, p. 7. 196 197

64

cel al primăriei, situat cu aproximaţie pe amplasamentul actual, iar cel al edilităţii în cartierul Podeni203. În timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin decretul nr. 143 din 24 septembrie 1860, se hotăra că ,,…pompierii districtelor din Moldova până la înfiinţarea unei noi legi vor fi supuşi legii ostăşeşti, precum dorobanţii şi grănicerii din Ţara Românească.” Un alt decret, nr. 702 din 28 martie 1874, venea să stabilească structura noilor unităţi de pompieri. Organizarea lor era pe: ,,divizioane, baterii, semibaterii şi secţiuni conform cu importanţa oraşului”. În cadrul acestei forme de organizare, la Divizia a III-a Galaţi, erau înfiinţate Bateriile Galaţi - cu o secţie la Brăila, una la Focşani şi o alta la Bârlad204. Prin Ordinul General nr. 3149 din 9 iulie 1891 se hotăra desfiinţarea bateriilor de pompieri artilerişti şi înfiinţarea unor secţii de pompieri205. La 1 august 1891 s-au înfiinţat serviciile de pompieri în funcţie de mărimea oraşului respectiv. Pentru a nu înființa propriul serviciu de pompieri, Primăria Bârlad a recurs la plata unei subvenții către stat pentru a rămâne încadrat cu militari. Secţia Bârlad avea următorul efectiv: 1 sergent major, 3 sergenţi, 6 caporali, 30 de soldaţi şi 20 de cai206, care la începutul secolului al XX-lea îşi mută sediul în apropierea amplasamentului actual. Totuși, autoritățile locale erau nemulțumite de suma pe care trebuiau să o plătească207. Pentru întreținerea pompierilor din oraș în anii financiari dintre 1891și1897 Bârladul era nominalizat alături de celelalte orașe mari al țării: București, Iași, Galați, Craiova, Ploiești, Brăila etc.208 cu suma de 32.000 mii de lei care se adăuga chiria șoproanelor.

“Bârladul”, nr. 3, 1908, p. 5. Strada Dimitrie Cantemir începea din apropierea Podului Pescăriei şi se termina în dreptul Podului Negru (…). La începutul străzii, colţ cu strada Cuza Vodă, se afla vechea primărie. Colţul fiind teşit, în aceată teşitură, pe colţ, era o potcovărie. Spatele primăriei se afla pe strada Cuza Vodă, iar faţada pe strada D. Cantemir. Localul primăriei, într-un trecut mai îndepărtat, a servit ca sediu Şcolii Normale şi al externatului de fete ,,Charles Drouhet”. Această proprietate: construcţii, curte şi grădină, avea o faţadă de peste 100 de metri. În grădină creştea liliacul în boschete înalte înconjurate de frumoase ronduri de flori (…). În faţa corpului principal, în mijlocul curţii, se afla un bazin circular din care apa aruncată în înalturi, recădea pulverizată în culorile curcubeului. Alături, la umbra unui brad bătrân se afla o cişmea din fontă, din care apa curgea prin gura unui leu. Partea de sus a teului se afla în fundul curţii, cu direcţia de la nord la sud. Din mijlocul acesteia o aripă se îndrepta spre stradă, terminându-se cu un demisol”.Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B.O.A., vol. II, p. 602. 204 Cană Alecsandru, op. cit.. 205 Ibidem. 206 Ibidem. 207 Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p.19. 208 Istoricul garnizoanei Bârlad, în mss., p. 6. 203

65

Oraşul a fost afectat în timp şi de alte calamităţi naturale: cutremure (1802, 1813, 1814, 1838, 1864, 1934, 1940)209, inundaţii (1805, 1817, 1825, 1865, 1933, 1934)210, furtuni, molime etc. I.2.7. Iluminatul public al oraşului Bârlad După instituirea noii administrații în 1831 aceasta a devenit preocupată și de iluminatul public. Felinarele instalate pe ulițe, cu lumânări de seu erau în număr de 60, între 1841 și 1860211. În anul 1849, Eforia orașului anunță în „Bulentin. Foaie oficială” că se va ține o licitație pentru procurarea unei cantități de 2268 de ,,olio curat, luminarisirea cu olio a 50 de lampe” din orașul Bârlad212. Documentele aflate în cadrul Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Vaslui, fond Primăria oraşului Bârlad, din a doua jumătate a veacului al XIXlea, confirmă că problema iluminatului a preocupat Consiliul Comunal al oraşului Bârlad. Analiza documentelor de care dispunem astăzi dovedesc existenţa iluminatului, cu gazâncă. Astfel, printr-o adresă din 4 decembrie 1870, către arhitectul oraşului, se cerea ca împreună cu antreprenorul iluminăsirii oraşului să constate starea fanarelor “ şi maşinilor şi a stâlpilor” şi împreună cu “Dl. Adjutor să raporteze de toate stricăciunile şi lipsurile ce vor fi în cel mai scurt timp”213. Regulamentul iluminării oraşului a fost pus în aplicare la 1 ianuarie 1871, “regulând numărul lampadarelor ce au fost în purtare fiecărui lampistru”214. Dacă pentru anul 1871 se cerea arhitectului oraşului să prezinte devizul pentru “facerea din nou a 57 de fanare”, precum şi “56 fanare cu stâlpii lor la strada spre gară fiindcă de la 1 septembrie viitor urmează a se pune în circulaţie calea ferată şi este necesitate a se aşeza la gară nişte asemenea fanare”, ne confirmă o adresă datată la 14 august 1872215. Potrivit “Expunerii Administraţiei urbei Bârlad” făcută de primar în şedinţa din 5 martie 1890, cu ocazia prezentării bugetului pe anul 1890-1891, serviciul iluminării oraşului s-a făcut de antreprenori angajaţi cu contract, cărora li s-a plătit anual peste 27000 lei, având îndatorirea de a ilumina 580 fanare în oraş şi 30 în grădinile Comunei ,,arătîndu-se că numai în timpul de 209

Traian Nicola, op. cit.; Gheorghe Clapa, Marile seisme care au zguduit Bârladul, în “Bârladul”, nr. 109 din 2006, p. 12. 210 Ibidem; Gheorghe Clapa, Caracteristicele şi înfăţişarea râului Bârlad, în “Bârladul”, nr.116 din 2006, p. 13. 211 Traian Nicola, op. cit., p. 535. 212 Ibidem. 213 D.J.A.S.V., fond cit., dosar 2/1870, f. 2. 214 Ibidem, f. 3. 215 Ibidem, f. 4; 44; 53; 54. 66

vară, anul curent, numărul fanarelor din oraş s-au înmulţit cu 36, aşezându-se pe unde trebuinţa a reclamat”. În această atmosferă, contractul a expirat la 10 octombrie 1891. Antreprenorii aveau obligaţia ca până la încetarea contractului să înlocuiască 400 stâlpi, fanarele şi maşinile lor, deşi comuna a cheltuit o sumă considerabilă pentru serviciul iluminatului public, el nu era satisfăcător216. Din lucrarea Lumina electrică în Bârlad, Dare de seamă prezentată Consiliului comunal de Th. G. Emandi, Bucureşti, 1906, reiese că poliţaiul oraşului, în urma inspectării făcute, a constatat că ,,lămpile ce sunt aşezate pe la diferite puncte pentru iluminarea oraşului, sunt parte din ele stricate pe la geamuri, altele plecate într-o parte şi în sfârşit neregulate cum se cade”217. Până în anul 1910, iluminatul public consta în utilizarea felinarelor. Lampagiul cu o scară mică, pe când se însera, aprindea lampa la fiecare felinar şi în zorii zilei stingea lămpile, le curăţa şi le făcea plinul. Conform dosarului nr. 176 din anul 1896 al primăriei urbei Bârlad, în acel moment iluminatul public se făcea prin lămpi cu petrol. Părerile celor din Consiliul comunal erau împărţite. Unii propuneau înlocuirea iluminatului cu petrol lampant prin lămpi cu gaz aerian, aşa cum se folosea parţial în capitala ţării, iar alţii cereau menţinerea iluminatului existent și înlocuirea doar a modelului de lămpi, motivând propunerea prin pericolul de moarte pe care l-ar fi prezentat electricitatea sau eventualitatea unor explozii în cazul gazului aerian218. În anul 1903 s-a tratat cu casa Muntz & Teodorovici pentru întocmirea unui studiu preliminar privind iluminarea oraşului, după care s-a adjudecat altora întocmirea proiectului. “Proiectul de iluminat general cu electricitate a oraşului Bârlad” întocmit de Muntz & Teodorovici a fost prezentat în ianuarie 1904 şi a fost înaintat spre aprobare, Consiliului Tehnic Superior, aşa cum era procedura legală. Din proiect reiese că oraşul Bârlad dispunea de 850 lămpi cu petrol ordinar, de 10 lumânări intensitate şi 40 lămpi de petrol sistem Washington cu 300 lumânări intensitate cerută, cele mai multe din ele având necesitate de reparaţii radicale219. Forul superior nu avizează favorabil proiectul, având în vedere lacunele importante conţinute de proiect şi atrăgând atenţia asupra unor grave erori constatate, aşa după cum rezulta din Jurnalul nr. 108 din 1904 al Consiliului220. Dacă acest proiect ar fi fost studiat în mod corespunzător din punct de vedere tehnic, oraşul ar fi beneficiat încă de atunci de iluminatul cu electricitate. Consiliul Comunal nu demobilizează în faţa acestui eşec, însărcinând conducerea primăriei să continue iniţiativa, căutând un nou proiectant. Primarul Expunerea Administrației Urbei Bârlad..., Bârlad, 1890, p. 13. Lumina electrică în Bârlad. Dare de seamă prezentată Consiliului Comunal de Th. G. Emandi, București 1906, p. 5. 218 Ibidem, p. 5. 219 Ibidem, p. 7. 220 Ibidem. 216 217

67

oraşului Bârlad Theodor Emandi, apelează la sprijinul organelor centrale care recomandă doi specialişti din Bucureşti. Întocmirea proiectului este încredinţată inginerului inspector general Al. Davidescu şi inginerului I. Ştefănescu-Radu. Proiectul întocmit este avizat favorabil de către Consiliul Tehnic Superior în şedinţa din 29 iulie 1905, prin Jurnalul nr. 141 din 1905221. Prin Ordinul nr. 20136 proiectul este aprobat de ministerul de interne222. Șeful Consiliului Tehnic Superior era inginerul Anghel Saligny, care a semnat și jurnalul. Problema este supusă votului Camerei Deputaţilor şi al Senatului, care aprobă legea prin care Comuna urbană Bârlad era autorizată să contracteze lucrarea223. În şedinţa camerei cel care s-a opus modernizării iluminatului la Bârlad a fost doctorul chirurg Ernest Juvara, deputat de Tutova, care a afirmat că oraşul nu va putea suporta cheltuiala de exploatare a instalaţiilor electrice şi că ar fi bine ,,să se aştepte ultimul cuvânt al ştiinţei, deoarece zilnic se fac noi invenţiuni”. De remarcat că noul proiect prevedea montarea în iluminatul public al oraşului a 670 lămpi cu incandescenţă - cu filament de cărbune - fiecare a câte ,,25 de lumânări” şi a 98 lămpi cu arc electric a câte ,,650 lumânări”. Proiectul mai cuprindea şi un studiu privind iluminatul locuinţelor, al şcolilor, diverselor instituţii şi al unităţilor militare existente, precum şi un calcul al rentabilităţii, din care rezultă că valoarea cheltuielilor necesare în noul sistem de iluminat nu depăşea pe cele existente în iluminatul cu lămpi petrol224. Datorită faptului că raza oraşului era sub 2 km - oraşul cuprindea o suprafaţă de 300 ha – s-a proiectat o centrală de distribuţie în curent continuu – 2 ori 220 volţi, cu posibilitatea de a se folosi şi curentul alternativ produs prin comutarea cu inele colectoare la dinamurile generatoare. Energia electrică era transportată de la centrală prin “6 feederi” instalaţi în 6 puncte din oraş, de unde reţeaua se ramifica în cele 6 sectoare. Amplasamentul uzinei electrice s-a stabilit pe un teren central, situat în incinta şcolii primare din oraşul Bârlad, local în care a funcţionat anterior clasul real al lui Gheorghe Roşca Codreanu, ctitorul renumitului liceu, teren completat cu o proprietate particulară alăturată. Aici s-a construit hala de maşini, precum şi instalaţiile anexe auxiliare, devenind mai târziu sediul Întreprinderii de reţele electrice225. Mai precizăm că se prevăzuse o instalaţie electrică aeriană, iar pentru centrul oraşului cabluri subterane. Pe străzile principale, stâlpii trebuiau să fie din tuburi de oţel “cu oarecare ornamenturi de fantă”, iar “în celelalte părţi s-au prevăzut stâlpi de stejar daţi la rândea”. Pe data de 14 decembrie 1905, Consiliul de miniştri şi la data de 21 decembrie 1905 Parlamentul au aprobat 221

Ibidem, p. 43. Ibidem, p. 47. 223 Ibidem, pg. 121-122. 224 Ibidem, p. 133. 225 Ionel Selbinschi, Lumina electrică la Bârlad, în B. O. A., vol. III, p. 291. 222

68

instalarea iluminatului în oraş şi contractul cu Societatea Ganz & co. din Budapesta. Astfel, adjudecarea lucrărilor s-a făcut prin licitaţie publică de către Societatea sus amintită, specializată în astfel de lucrări, valoarea contractată fiind în final de 396973 lei plătibilă în timp de 12 ani, începând cu 1 iunie 1906, cu o dobândă de 6 %. În contractul încheiat se preciza că pe timpul duratei anului de garanţie, va pune la dispoziţie personalul necesar pentru menţinerea serviciului, plata acestui personal căzând în sarcina oraşului. Societatea era datoare să instaleze 98 de lămpi cu arc voltaic de 8 amperi, 108 lămpi incandescente trebuind să înlocuiască în timp de o jumătate arcurile voltaice, 557 lămpi incandescente care vor arde toată noaptea, în total 98 arcuri voltaice şi 665 incandescente plus 20 la uzină226. În “Expunerea situaţiei comunei Bârlad pe anul 1907-1908 şedinţa din 23 ianuarie 1908”, la pagina 7 se arată că, intrarea în funcţiune a uzinei electrice în anul 1906 a dovedit că această lucrare va trebui să coste mai mult. În loc de 396.974 lei, instalaţia a costat 773.994 lei şi în loc 30.000 lei anual, 102.406 lei întreţinerea anuală, afectând bugetul comunei. Din “Expunerea situaţiei comunei Bârlad, la 14 decembrie 1910” rezultă că profitul ce-l trage din această instalaţie cu abonamentele particularilor nu poate să acopere cheltuielile şi “interesele capitalului întrebuinţat”. În 1907 fusese elaborat, deja, “Regulamentul exploatării uzinei şi instalaţiei electrice comunale pentru iluminatul public şi particular”227. Ca expresie a creşterii puterii economice, oraşul Bârlad şi-a construit din buget propriu o uzină electrică, care a intrat în funcţiune în anul 1906. Prin aceasta s-a asigurat iluminarea parţială a oraşului şi au fost înlocuite felinarele cu gaz care fuseseră introduse în 1870. S-au pus globuri de sticlă mată protejată printr-o plasă de sârmă. Globurile puteau fi urcate cu ajutorul unui scripete şi un dispozitiv montat pe un stâlp care era acţionat cu o cheie specială. Oraşul Bârlad a făcut un mare salt pe calea urbanizării, realizându-se o mutaţie specială de opaiţ, lumânare şi gazorniţă – lampa cu petrol, la iluminatul electric. De la cazărmi la Grădina publică, pe strada principală, stâlpii şi lampioanele erau amplasate pe partea dreaptă. Pe Bulevardul Epureanu, lampioanele erau suspendate de un cablu ancorat la doi stâlpi aflaţi faţă în faţă, astfel că lampioanele erau suspendate deasupra mijlocului străzii. Uzina funcţiona cu curent continuu şi în fiecare glob era montat un arc electric. Iluminatul public s-a extins şi bârlădenii au beneficiat de un confort sporit în casele lor luminate cu becuri. Adevărul este că, pentru o populaţie de 27000 locuitori, cât avea Bârladul în 1906, cele două motoare a câte 95 cai putere, prevăzute pentru a furniza energia necesară atât iluminatului public cât şi celui particular, s-au dovedit în scurtă vreme insuficiente, fapt care a determinat Primăria să 226 227

Oltea Rășcanu-Gramaticu, op. cit. , p. 197. Ibidem. 69

amplifice puterea instalată cu încă un grup electrogen, reprezentând în total circa 200 kw suficientă pentru a face faţă tuturor solicitărilor de atunci228. Oricât de ciudat ar părea, un incendiu a provocat distrugerea centralei în anul 1924, oraşul rămânând neiluminat o perioadă de timp. În aceste condiţii, în mod provizoriu, s-a instalat în sala maşinilor o locomotivă cu aburi, care acţiona un dinam, putând deservi doar unele prăvălii şi instituţii. Iluminatul oraşului a fost concesionat unei societăţi pe acţiuni, constituită în acest scop, societate care a repus în funcţiune instalaţiile, reparând unele agregate existente şi importând maşini noi. După primul război mondial, uzina a trecut din nou în patrimoniul statului, sub egida Primăriei, apoi în exploatarea Întreprinderii comunale, până la electrificarea ţării şi intrarea oraşului în sistemul naţional de distribuţie a energiei electrice229. Evoluția urbanistică a orașului Bârlad a fost un proces complex și îndelungat dominat deseori de lipsă de viziune și de perspectivă. Orașul nu a avut niciodată un proiect care să vizeze evoluția sa în timp, în ciuda numeroaselor tentative de sistematizare după modelul unor mari orașe europene. Încercările disperate de a da o nouă față orașului nu au fost însă susținute de competențe de arhitectură și de mijloace financiare, astfel că rezultatul a fost dezvoltarea haotică a orașului, lucru care se poate constata și astăzi

228 229

Ionel Selbinschi, op. cit.. Ibidem, p. 292. 70

II. STRUCTURILE COTIDIANULUI II. 1. Modele temporale - modul de petrecere a timpului liber şi a sărbătorilor „Istoria mentalităţilor: extrem de seducătoare şi înspăimântător de grea”- spunea Lucien Febre II. 1. 1. Generalități Structurile mentale au constituit acele structuri de percepţie, comportament şi atitudine, proprii şi comune tuturor grupărilor umane şi, implicit, diferitelor structuri sociale şi nivelelor cultural-spirituale. La urma urmei, fiecare civilizaţie are un sistem dominant de valori, care serveşte drept cadru oricărei gândiri, acţiuni, sentiment sau creaţie artistică. Spaţiul şi timpul sunt coordonatele existenţiale ale societăţii omeneşti. Nici o societate nu poate trăi în afara spaţiului sau în afara timpului. Cele două noţiuni au fost analizate, în general, fie ca elemente fizice (mai ales de Albert Einstein), fie din punct de vedere al categoriilor filozofice. Timpul activează, în primul rând, asemenea unei linii vii, Platon definindu-l ca „o imagine în mişcare a eternităţii”. Se răsfrânge atât asupra vieţii sociale cât şi cotidiene. Mentalul colectiv îi urmează fluxul suferind transformări şi dobândind noi şi noi valenţe pe parcursul evoluţiei acestuia. Dar nu numai aceste elemente ale societăţii au tras sforile în diferitele transformări ci şi cele din sfera politicului. Aşa cum vesteşte titlul său, acest capitol are două volete: el încearcă să decupeze timpul şi apoi structurile cotidiene aferente acestuia. Cum scria Fernand Braudel (teoreticianul „duratei lungi”) în monumentala lucrare Timpul lumii: „Nu este oare prezentul, mai bine de jumătate, pradă unui trecut care se încăpăţânează să supravieţuiască? Şi nu este trecutul, prin regulile, diferenţele şi asemănările lui, cheia indispensabilă pentru orice înţelegere a timpului prezent?”1 Concepţia despre timp a locuitorilor din Bârlad reprezintă o componentă a viziunii despre lume pe baza căreia se prefigurează viaţa cotidiană. Bârlădenii şi-au armonizat viaţa după diferitele cicluri: zi-noapte, lună, anotimp, an. Diviziunile timpului sunt indicate prin repere alimentare (mic-dejun, prânz, five o clok-pentru protipendadă, cină), de sărbători şi Duminica clopotelor Fernand Braudel, Timpul lumii, Editura Meridiane, Bucureşti, vol. II, p. 83; Interesantă de analizat este şi dizertaţia despre timp a lui Pierre Chaunu în lucrarea Istorie şi decadenţă, Editura ,,Clusium”, Cluj-Napoca, 1995. Pentru considerații generale vezi și Philippe Aries, Timpul istoriei, Editura Meridiane, București, 1997. 1

71

bisericilor din oraş, ca şi în cazul înmormântărilor. Exista un timp laic (al vieţii cotidiene şi al activităţilor obişnuite) şi unul al Bisericii determinat prin calendar şi frecvenţa sărbătorilor religioase (pe lângă Duminică, Paşte, Crăciun, Anul Nou şi altele, extrem de numeroase la români). Utilajul mental al timpului şi spaţiului, ca să folosim expresia lui Emmanuel Le Roy Ladurie, din Montaillou, sat Occitan de la 1294 până la 13242, cuprinde şi alte diferenţieri legate de durata deplasărilor folosind diferite mijloace de deplasare. Desigur, putem adăuga şi altele: timpul negustorului, cel al muncii, al pauzelor, al siestei, al vizitei, al promenadei, al sărbătorilor etc. O bună organizare a timpului dispune de un instrument esenţial: modul de folosire a timpului, pe care în genere stăpâna casei îl respectă şi, totodată, îi obligă pe executanţii săi membrii familiei şi servitorimea, acolo unde există, să îl respecte. Legea fundamentală a unei bune gestionări a timpului este regularitatea. Cel mai important este trezitul de dimineaţă. Stăpâna casei este, în general, prima care se scoală şi ultima care se culcă. Ea are misiunea de a pune pe prim plan momentele când familia se reuneşte în jurul mesei pentru a se înfrupta din bucate3. Într-o astfel de societate în care nota predominantă este tranziţionismul, şi să ne explicităm, de la feudalism – la modernitate şi contemporaneitate, de la Orient spre Occident, de la arhetipuri arhaice la celebrele forme fără fond etc., timpul se subînscrie unei mentalităţi a multiplului. Astfel, timpul nu mai poate fi perceput ca având drept caracteristici omogenitatea şi continuitatea. Desigur, el poate fi fracţionat în diverse moduri (mai putem adăuga: timpul rural, timpul urban, timpul protipendadei şi timpul clerical; timpul muncii, al negustorului şi al patronului), după cum am încercat să demonstrăm în acest excurs. Abia după apariţia şi introducerea pe scară largă a orologiilor, s-a făcut trecerea de la timpul creştin la timpul tehnologic (modern)4.

Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou, sat Occitan de la 1294 până la 1324, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, vol. II, p. 133. 3 Philippe Aries şi Georges Duby (coord.), Istoria vieţii private, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997, vol. VIII, p.186. 4 Daniel J. Boorstin, Descoperitorii, Editura Meridiane, Bucureşti, vol. I, p. 57; dr. Laurenţiu Chiriac, Timpul în viziunea creştină a Occidentului medieval, în „Elanul”, Anul XII, nr. 100, iunie 2010, p. 21. 2

72

II. 1. 2. Promenada - oraşul ca spaţiu al relaxării Pentru a reda atmosfera epocii şi a oraşului din secolul al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea, inclusiv ceva din mentalitatea bârlădeanului de atunci, trebuie investigate diversele spaţii de socializare, indiferent de natura acestora, dar în principal cel al străzii. Un tablou privind Bârladul nu poate fi complet fără surprinderea unor crâmpeie din viaţa de zi cu zi a urbei. Strada este unul dintre principalele spaţii publice ale oraşului. Ea este un indicator al cotidianului, prezentând multiple funcţii – utilitare, economice, sociale –, fapt care o plasează cu prioritate între spaţiile care merită a fi cercetate. Modernitatea înseamnă şi descoperirea străzii. Oamenii încearcă şi reuşesc treptat, mai ales spre sfârşitul secolului în oraşe de provincie cum era Bârladul, să recupereze spaţiul public, preluând asincron pe niveluri de generaţii, repere ale urbanismului european ce încep să se manifeste în obiceiuri, preocupări şi comportament. Citadinul epocii moderne, în momentul părăsirii spaţiului privat, se conectează invariabil, la realităţile fizice şi psihologice, inerente pătrunderii în cel public al străzii, cu elementele sale determinante. Petrecerea timpului liber în afara locuinţei oferea nu doar prilejuri de întâlnire şi de valorificare a timpului liber, ci şi un mod al etalării publicităţii/brandului: prestanţă fizică, vestimentară – indicator al bunului gust, etalon al bogăţiei şi al statutului social, discuţii cu diferite persoane – simbol al socializării, rafinamentului intelectual şi, de ce nu, ca o recunoaştere a popularităţii şi importanţei personajului în cadrul comunităţii locale. Şi unde se putea mai bine etala acest element de reprezentare exterioară decât într-un spaţiu public? Promenada a însemnat şi un „tip de cultivare a mersului, a artei conversaţiei, o diversificare a formulelor de salut, de prezentare ori de invitare către o destinaţie sau alta”. De la obiceiul rural, transmis locuitorilor mahalalelor de a sta pe băncuţe la poarta casei, s-a aflat acest obicei mai activ, ce presupunea şi o comunicare mai apropiată5. Zgomotul străzii, cu fundalul sonor inconfundabil, al circulaţiei permanente, cu persoane grăbite aparţinând unor diferite categorii sociale, reprezenta pentru mulţi o eliberare dintr-un spaţiu privat plin de restricţii privind conversaţiile tacticoase şi galante faţă de doamne şi de exponenţii generaţiilor trecute. Dar să nu exagerăm... convenienţele şi conduita sunt cu atât mai sever de respectat, cu cât persoana în cauză este mai cunoscută, mai ales în mici localităţi de provincie cum era Bârladul acelor vremi. Era vremea când se definește o cultură a străzii ce reclamă rafinarea comportamentului și manierelor, politețea, atitudinea prevenitoare față de ceilalți trecători, cenzura Adrian Majuru, Bucureşti. Povestea unei geografii umane, Bucureşti, Editura Institutul Cultural Român, 2007, p. 72.

5

73

gesturilor, tonul civilizatal conversației, diversificarea formelor de salut – deprinderi însușite, în primă instanță de protipendadă6. În orice caz delimitarea nu era una exclusivă existând zone de tranziţie şi de intruziune ambivalentă. Persoanele rămase în cadrul spaţiului privat admirau de la fereastră ori de la balcon spectacolul mulţimii revărsate pe stradă, salutând ori discutând ocazional cu diferiţi cunoscuţi, comentând ultimele toalete- de…!!! după moda de la Paris, ori criticând ironic (persoanele în vârstă şi în orice caz nostalgicii), mai ales după primul război mondial, spiritul de economie al doamnelor ce începuseră să-şi dezgolească braţele şi umerii. Remarcăm că deşi, la mijlocul secolului al XIX-lea existau străzi rezidenţiale (Principele Ferdinand - fostă şi actuală Manolache Costache Epureanu), locuite preponderent de membrii elitei sociale şi străzi centrale pe care se aflau instituţii administrative în care lucrau funcţionarii, străzi cu un preponderent caracter economic (Strâmba, Ştefan cel Mare, Paloda, Bulevardul Elisabeta etc.), manifestările protipendadei sunt mai rare în acest spaţiu şi, ca atare, mai greu de identificat, strada rămânând spaţiul predilect al activităţilor populare. Singura prezenţă mai consistentă a elitelor în acest spaţiu este determinată de plimbarea cotidiană, când străzile erau aglomerate, pentru scurt timp, şi de echipaje care se îndreptau spre zonele de promenadă. Un fost elev bârlădean, Gheorghe Mangu se destăinuie evocând asemenea promenade: „În vremea aceea, la Bârlad erau trăsuri elegante şi confortabile, trase de cai frumoşi şi bine îngrijiţi. Seara trăsurile treceau cu perechi la promenadă spre Grădina publică. Punct de atracţie al oraşului, aceasta era o oază de pomi şi flori, un parc natural cu alei, bănci şi un chioşc în care cânta fanfara militară”7. Reţeta succesului monden cuprindea, evident, şi vestimentaţia, indicator al bunului gust, al stării materiale şi, implicit, al celei sociale. Şi unde se putea mai bine etala acest element de reprezentare exterioară decât într-un spaţiu public? Alecu Russo, vizitând Iaşul, remarca şi el că, din acest punct de vedere, se evidenţiază Copoul, care este, potrivit autorului: „arena în care cucoanele noastre, mari şi mici, tinere şi bătrîne, urâte ori frumoase, se întrec în strălucirea toaletelor”8, indicându-ne o altă funcţie a promenadei, desfăşurată de-a lungul bulevardelor principale sau în parcurile oraşului, aceea de estradă publică a paradelor de modă cotidiene. Aici erau afişate multe dintre piesele vestimentare şi accesoriile de maximă noutate, abia primite din străinătate, pentru care se cheltuiau sume considerabile. Promenada nu era doar un mod de petrecere a timpului liber, dar Cum se distrau românii odinioară, Editura Adevărul, București, 2011, p. 25. Gheorghe Mangu, Amintiri despre Bârlad, în Bârladul odinioară şi astăzi.Miscelaneum, Bucureşti, vol. I, 1980, p. 728. În continuare vom utiliza prescurtarea B. O. A. 8 Alecu Russo, Iassy et ses habitants en 1840, în Alecu Russo, Scrieri, Bucureşti, 1908, p. 252. 6 7

74

şi o feminizare a spaţiului public, în sensul că, cel mai adesea, în jurul femeilor se concentra întregul ritual. Intra în cutumele sociale ca o damă să se plimbe la şosea cel puţin de două ori pe săptămână. Femeile purtau toalete strălucitoare şi bijuterii care frapau prin numărul şi valoarea lor. Bărbaţii nu se lăsau mai prejos, purtând elegante şi scumpe costume civile sau uniforme militare de gală. Toate acestea erau etalate cu ostentaţie, în ciuda prafului stârnit de trăsuri. Pentru o parte însemnată a societăţii şi cu precădere a clasei mijlocii - mai puţin apetentă la lucruri de bon-ton, plimbarea era evenimentul cel mai important al zilei, aşteptat cu nerăbdare şi pregătit din vreme, după cum aflăm din sursele timpului: „Localnicii, în special femeile, au o slăbiciune atât de mare pentru această plimbare, încât nici un fel de urgenţă nu-i poate face să renunţe; a nu lua parte la plimbare ar însemna pentru ei o mare amărăciune. Toate doamnele, în special cele din clasa de mijloc, aşteaptă cu nerăbdare îndrăgita plimbare, pentru care se gătesc ca pentru bal”9. Nerăbdarea poate fi pusă, desigur, pe seama satisfacţiilor pe care le furniza plimbarea, dar şi a faptului că cei care doreau să iasă la plimbare trebuiau să se conformeze unui program zilnic, fixat de convenienţele sociale, dar depinzând şi de anumite necesităţi administrative, aleile folosite şi în scop de promenadă trebuind, în prealabil, stropite vara şi curăţate de zăpadă iarna. Astfel, în programul cotidian al protipendadei de la începutul veacului al XIXlea, plimbarea de după-amiază era frecvent urmată de vizite amicale sau de complezenţă care ţineau până noaptea târziu. Plimbarea la Şosea, cu boschetele unde perechile amoroase strâns înlănţuite – depăşind strictele convenienţe sociale ale vremii –, unde se legau şi se desfăceau dintr-o ocheadă căsătorii în eterna simfonie a dragostei, era la fel de populară ca şi astăzi. Colţul vegetal al grădinii constituia şi constituie un adevărat rai pentru anumiţi citadini – ale căror intenţii clar şi bine stabilite –, nu pot fi eludate, cu excepţia celor ce rămân nepăsători la poezia naturii şi a refugiului şi care se delectează cu spectacolul mulţimii şi al conversaţiei. Tot acest spectacol se desfăşura de-a lungul Străzii Mari şi, implicit, de-a lungul renumitelor bulevarde: Elisabeta, Palade şi Regală. Prin structura sa aparent haotică, aleile întortocheate şi vegetaţia pe alocuri abundentă, care obturează perspectiva, grădina este o oază de linişte şi solitudine, mediu apreciat de unii – îndrăgostiţi, poeţi -, dar detestat de alţii. În consecinţă, ea nu oferă societăţii cadrul ideal de coagulare, socializare şi reprezentare publică pe care i-l pune la dispoziţie promenada. Pentru corijarea acestor carenţe, s-a abdicat de la canoanele arhitecturii peisagere, în care deschiderile picturale aveau prioritate, fiind concepută ca o sală de spectacol în care publicul să se poată admira din cât mai multe unghiuri şi zone ale grădinii. Luând în consideraţie afluxul de vizitatori, arhitectul a conceput două Pagini inedite despre Bucureştii anului 1833, în „Revista Arhivelor”, anul XII, nr. 1, 1969, p. 274. 9

75

alei pentru promenadă; aleile din centrul grădinii se intersectau perpendicular, pentru ca lumea să se poată vedea, iar o serie de spaţii au fost lăsate deschise sau înălţate, cum este cazul Pavilionului de muzică, pentru a permite perspectiva asupra publicului10. În programul cotidian, plimbarea are un loc bine determinat, ocupând un interval orar plasat între siestă şi căderea întunericului, singurele variabile care interveneau în configurarea acestui orar fiind ciclurile climatice. Indiferent de ora zilei sau a nopții ori de programul mai riguros sau mai lejer al trecătorului, îngăduia mici plăceri și capricii de moment: drumul la servici era adesea însoțit de aroma unei băuturi răcoritoare, cu iz alcoolic ori nu, de la vreo braserie, iar acel înapoi către casă, la orele târzii ale după-amiezii, trecea mai întâi fie printro cafenea cu atmosferă intimă, la club, ori prin saloanele unui restaurant, unde clientela se putea delecta cu meniuri pentru orele dimineții, prânzului, amurgului și nopții11. Dacă plimbarea era în familie ea putea avea ca finalitate oprirea la un spectacol de teatru, varieteu ori cinematograf. Publicul ce ieşea la promenadă mergea într-un ritm imprimat atât de aglomeraţie, cât şi de necesitatea de a putea privi societatea sau chiar de a conversa în trecere. Cu excepţia străinilor, peisajul sau monumentele, destul de puţine de altfel, nu atrăgeau în mod deosebit atenţia celor ieşiţi la plimbare. Punctele principale de interes, spre care se îndreptau mulţimile erau rondurile care delimitau fie capetele unor tronsoane de promenadă, cum era rondul din Grădina publică din jurul havuzului şi, ulterior, a bustului lui George D. Palade, fie finalul promenadei, cum era cel de la capătul Străzii Regale din dreptul Parcului Domneasca, ori Parcul cel mic de la Casa Naţională. Cuplurile se roteau în jurul acestor ronduri sau mergeau în sus şi în jos de-a lungul aleilor, respectându-se, de obicei, un singur sens. În amintirile bârlădenilor au rămas celebrele bătăi cu flori ale doamnelor, aflate în trăsuri şi, ulterior, în automobile, din timpul plimbării de-a lungul bulevardului, mai sus amintit, sau de la intrarea în parc. Indiferenţa mulţimii faţă de amenajări, atenţia fiind concentrată pe spectacolul promenadei, nu va constitui însă o piedică în calea interesului autorităţilor sau a membrilor comunităţii de a înfrumuseţa spaţiile publice, din varii motive, cu monumente. În 1903, Grădina publică va beneficia de un prim monument, din considerente mai mult electorale decât artistice, dedicat omului politic bârlădean George D. Palade, inaugurat la 27 mai, dată nefastă pentru cel reprezentat statuar, ce a decedat în faţa propriei imagini cu ocazia banchetului organizat festivist de oficialităţi12. Pe o alee secundară apare, din septembrie 10

M. Proca, op. cit., p. 103. Adrian Majuru, op. cit., 2011. 12 “Răzeşul”, 1926, p. 19. O relatare, a acestui nefericit moment, o avem datorită amintirilor generalului Constantin Vasiliu Răşcanu: “Remarcarea unui trist eveniment şi în acelaşi timp înălţător îndemn îmi este şi acum viu în inima mea: era către sfârşitul lunii mai, elev în clasa a VII-a de liceu, cu cartea de istorie în mână, la umbra pomilor seculari din grădina publică, mă 11

76

1924, un bust al lui Alexandru Vlahuţă, opera cunoscutului sculptor Ion Dimitriu – Bârlad, graţie iniţiativei Societăţii Culturale “Academia bârlădeană” şi a “Ligii pentru drepturile şi datoriile femeilor din Bârlad”, societăţi reprezentate de poetul George Tutoveanu13. Animaţia intensă de pe străzi şi din parc în serile canicularelor zile de vară, este şi astăzi o caracteristică a urbei. Bulevardul Republicii, fost Regal ori Palade, Bulevardul Primăverii, fost Elisabeta, fiind saturate în asemenea momente de o masă amorfă de persoane ce parcurg ritualic zona delimitată de grădină şi centrul oraşului. De aceea, din pricina aglomeraţiei, existau şi există intervale orare în care era un adevărat supliciu să străbaţi aceste artere importante ale oraşului. II. 1. 3. Balul – sau visul de o noapte O lume care dansează, trăind din plin farmecul şi bucuria unei frumoase nopţi de carnaval. Pe vremuri lumea ştia a petrece. De-a lungul anilor balul a făcut furori în Europa şi în lume, indiferent de clasele sociale: bal la curte, bal câmpenesc, bal mascat, bal de sală sau bal republican. Încercăm să redăm măcar o părticică din atmosfera secolului al XIX-lea și a ceea ce a însemnat „Belle Epoque”. Obiceiul balului modern a apărut la noi în secolul al XIX-lea, cu aproximaţie între 1806 şi 1812, când Principatele Române au fost administrate de armata rusă şi ai cărei ofiţeri, cel puţin din punctul acesta de vedere adoptaseră moda occidentală. Adrian Majuru în lucrarea, ,,Povestea unei geografii umane” citând-ul pe Neagu Djuvara, menţionează: ,,În lumea aceasta, atât de multă vreme lipsită de plăceri, ofiţerii ruşi aduc cu ei două năpaste, două boli care, de acum încolo, aveau să devină endemice: jocul de cărţi şi adulterul”14. preocupam pentru examen. În grădină la o masă, în apropierea bufetului, erau douăsprezece persoane între care era şi Gh. Palade, fostul ministru de finanţe, pe care revista “Furnica” de atunci îl înscria mereu cu numele de “Don Paladu”. Era o masă de oameni politici liberali. Se ţineau cuvântări. Începuse a vorbi Gh. Palade şi eu şi prietenul meu Gogu Alexandrescu, curioşi ne-am apropiat de locul unde era masa şi am putut să aud câteva ultime cuvinte pronunţate de Gh. Palade, după care a căzut mort”. Constantin Vasiliu – Răşcanu, Oraşul natal, în Şcoala bârlădeană, 1974, p. 95. Vezi şi O. Răşcanu – Gramaticu, op. cit., vol. II, 1998, p. 349. 13 Gh. Vasiliu, op. cit., p. 28. 14 Adrian Majuru, Bucureşti. Povestea unei geografii umane, p. 106; Apud Neagu Djuvara. Între Orient şi Occident. Ţările Romîne la începutul epocii moderne (1800-1848), Humanitas, Bucureşti, 2006, pg. 116-117 . Din punctul de vedere al călătorilor occidentali orice petrecere chiar cu specific românesc, semăna cu un bal așa cum ne dăm seama din următoarea relatare a contelui Emanuel D’ Antrigues ce trece prin Bârlad, la 7 iunie 1779, și ne prezintă o atmosferă 77

Dar influenţele sunt de fapt mult mai profunde. Desele războaie rusoaustro-turce, din epoca fanariotă, au dus la succesive ocupaţii ruso-austriece asupra Principatelor. Musafirii nepoftiţi şi nedoriţi vor aduce cu ei în Principate o modă nouă, cea occidentală, o limbă nouă, cea franceză, plăceri şi distracţii noi, baluri, muzică apuseană, jocul de cărţi, o mentalitate nouă, emanciparea femeii, năravuri bune şi rele, moda banchetelor, pofta de petreceri cu dans şi băutură din belşug, fără o semnificaţie anume. Ulterior s-a consolidat cu prilejul ocupației rusești din 1828-1834 și a celei din timpul războiului Crimeii (1853-1856). Prin Bârlad s-au succedat atunci armatele turcești, rusești și austriece ,,cu beneficiile implicite”. Institutorul I. Vasiliu surprinde aceste momente în memoriile sale și redă documentar atmosfera de atunci: „Nici n-a apucat să zică lumea cuvântul: Doamne, bine că ne-ai scăpat de ruși și cuconu Gheorghe Tașcă vine la noi și spune părinților mei că vin nemții. [....] Ocupația rusească a fost bătaia cu biciul; ocupația nemțească, cum o numea poporul, a fost bătaia cu scorpii. Dacă ocupația austriacă pentru țărănime era o povară insuportabilă, pentru boierime această ocupație era un deliciu. Ofițerimea austriacă devenise pentru boierime, mai ales pentru cucoane, niște adevărați intimi ai familiei. oarecum fantezistă și bizară, rod al unei imaginații bogate și probabil al lipsei de informație: „În cinstea călătorilor, ocârmuirea găsise de cuviinţă să dea un bal, obligând vreo 20 de fete să vină să danseze forţat în cinstea oaspeţilor; mirându-se de tristeţea dansatoarelor şi mai ales de jalea uneia ce juca şi plângea totodată, domniţei i se spuse că bietele fete erau supărate fiindcă în ziua aceea fiind o mare sărbătoare bisericească, un lăsat de sec (!), obiceiul era ca tineretul să petreacă, iar ele hotărâseră înainte de sosirea noastră, să facă între ele o mică petrecere, pentru care părinţii, lor cheltuiseră şi bani. Dar cum sosirăm noi, cârmuirea crezând că va face plăcere domniţei să le vadă jucând, trimisese poruncă fetelor să vie toate acolo. Trei din ele, pentru că n-au venit îndată, au şi fost întemniţate (!). Celelalte trebuiau să-şi petreacă ziua jucând fără voie şi fuseseră chiar ameninţate că vor fi bătute şi ele şi părinţii lor, dacă ar îndrăzni să se tânguiască domniţei. Cât despre fata care era cea mai mâhnită din toate, cruzimea cârmuirii era revoltătoare. Mama ei murise cu o zi înainte, dar fiindcă era frumoasă, o sileau să joace cu ochii înlăcrămaţi şi cu inima frântă // de durere. Aflând despre toate acestea, domniţa chemă pe ispravnic şi, pretextând că e obosită şi doreşte să se odihnească, 1-a rugat să trimită fetele acasă. Acestea, bucurându-se foarte mult, s-au dus să petreacă în voie la mica serbare ce-o pregătiseră. Domniţa le trimise fel de fel de băuturi răcoritoare şi o masă bună. Când cheful fu în toi, merserăm cu toţii acolo. Cea care pierduse pe mama sa, se dusese acasă la ea. Domniţa îi trimise de mâncare şi, ştiind că e săracă, îmi spuse să-i dau şi o sută de ţechini (!). în viaţa ei nu văzuse fata atâţia bani, pe care, de altfel, nu i-am dat dânsei, ci tatălui ei pe ascuns, de teamă să nu-i fie luaţi. Petrecerea a ţinut până la miezul nopţii. Iţi jur că mie, care nu pot suferi balurile şi care găsesc că jocurile moldoveneşti seamănă cu ale urşilor (!), mi-a plăcut balul acela mai mult decât mi-au plăcut sau îmi vor place vreodată cele de la Operă. Era atâta veselie. Copilele acelea binecuvântau pe domniţă şi se uitau la ea ca la o zână... Li se părea aşa de ciudat că rangul, demnitatea, puterea să poată fi în mâinile cuiva un mijloc de a face bine... Ea însăşi se bucura, de plăcerea ce o făcea acestor sărmane, făcându-le să uite, pentru câteva ceasuri măcar, marea lor sărăcie. În sfârşit, după ce le-am dat la fiecare câte un mic dar, ne-am întors la gazdele noastre foarte mulţumiţi de ziua pe care o petrecuserăm...”. Călători străini despre Țările Române, vol. X, partea I, Editura Academiei Române, București, 2000, pg. 295-296. 78

Splendoarea uniformelor, deprinderea jocului de cărți, cochetăriile de dans și de salon, faptul că erau străini și se recomandau feciori de grafi și de conți, toate aceste lucruri deșerte înnebunise pe unele femei ale unor boieri, ce se credea cea mai nenorocită ființă pământească, dacă nu s-ar fi găsit în adorația unui ofițer graf, sau ofițer conte. Casele boierimii se transformaseră în niște adevărate saloane de jocuri de cărți, în niște adevărate saloane de picnicuri, în niște adevărate restaurante de libațiuni, la care ofițerii austrieci erau primii invitați. Cucoanele, în conversațiile lor, credeau (că își fac n.ns.) o mare favoare, când ziceau: astăzi am avut la dejun pe graf ofițer X, astăzi la jocul de cărți pe conte ofițer Y, cutare sau cutare este în relație amoroasă cu ofițer baron Z”15. Dar dincolo de considerațiile critice și realitatea neplăcută a ocupației străine jocurile erotice sub forma cochetăriile de salon și dansurile la recepții și baluri combinate cu șarmul și frumusețea bârlădencelor au avut și efecte pe măsură. Doi ofițeri austrieci cantonați la Bârlad au demisionat din armată și s-au căsătorit aici: căpitanul de cavalerie Șolț și doctorul maior Șabner. Acesta din urmă s-a căsătorit cu una din fetele lui Alecu Tuduri. Din această căsătorie a rezultat Alexandru Șabner Tuduri personalitate marcantă în orașul din a doua jumătate a secolului – viitor doctor, deputat și senator16. Obișnuința acestor baluri era atât de mare că se organizau asemenea evenimente – la mijlocul secolului al XIX-lea – și pentru copii ca modalitate de a învăța să danseze și a manierelor de societate: „….Aproape de sfârșitul carnavalului de iarnă, când copii familiilor de mai sus, împreună și cu mine, ajunseserăm să învățăm toate jocurile ce se jucau pe atunci într-un bal, dl. Fătu, văzând că copii săi erau ascultători și aveau multă silință la carte, s-a hotărât să dea un bal, în care să nu joace decât copii, dintre care eu nu puteam să lipsesc, și după bal să urmeze o copioasă și aleasă gustare. Invitații la această petrecere erau familia Lăjescu, Coroiu și toți profesorii de la gimnaziu. Jocul, sub privegherea celor de mai sus, a început la ora 8 și a continuat până la ora 12. Fiecare joc se termina în aplauzele de bravo ale asistenței. După joc a urmat masa, la care au luat parte părinții, invitații și toți copii”17. Orice trecere a domnitorului ori a unei înalte oficialități prin oraș ducea inevitabil la primiri fastuoase, ospețe, recepții și baluri18. Indiferent de modul de realizare și amploare, ele nu se constituiau în excepții și apanajul boierimii, ci erau elemente ale cotidianului pentru protipendada orașului din diferite timpuri. Forme de socializare, de relaţionare Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. V, Huși, 1926, pg. 242-243; Pentru contextul internaţional al războiului Crimeii, vezi şi - Gh. Cliveti, România şi crizele internaţionale. 1853-1913, Editura Fundaţiei “Axis”, Iaşi, 1997. 16 Ibidem, p. 243. 17 Ibidem, p. 220. 18 Ibidem, pg. 244-245 . 15

79

cu alţii diferiţi, aflaţi pe trepte sociale sau cu alte niveluri de cultură şi educaţie, moda de salon și a five-o-clock-urilor, balurile – şi ceaiurile dansante de mai târziu – au stimulat considerabil comunicarea între reprezentanţii aceleiaşi generaţii ori fiind o punte între acestea. Despre costumele și fantezia vestimentară sau rigorile etichetei sau a manierelor în lumea aristocrată se cunosc multe lucruri cu ocazia balurilor. Importanța lor în viața socială a epocii a fost reliefată și de însuși Principele Carol, care pe vremea când era adolescent a scris câteva rânduri ce compun o scurtă povestire și redă atmosfera unui bal și tipul de concurență care se desfășura prin saloane. Când prezentul ni se pare prea greu şi apăsător, putem să evadăm în ireal și să visăm la o viață mai puțin agitată și stresantă a vremurilor de aur când și petrecerile aveau un ritm al lor propriu cu reguli parcă imuabile. Balurile, cu vise de început de drum, carnete de bal (ce cuprindeau lista tuturor dansurilor pentru ca doamnele, cochetele, de atunci să nu uite cui au promis diversele dansuri ale serii), povești de dragoste în ritmul muzicii anilor ce s-au dus. Nu poți să nu zâmbești, citind numele dansurilor, care erau atunci la modă: Valse, Quadrile, Polka, Lenciers, Mazurca, Pas quatre, Pas de patineurs şi celebrul Cotillon compus din: Les Bouqets, Les Arcades, Moulinet etc. Îţi poți, închipui de asemeni emoţiile stârnite de aceste baluri, sălile luminate feeric, uniformele sclipitoare de fireturi ale ofiţerilor, fracurile şi rochiile vaporoase ale doamnelor, ce dădeau un deosebit aer festiv. Pe atunci se mai păstra încă obiceiul ca în asemenea ocazii, tinerele fete din boierime să poarte frumoasele noastre costume naţionale. Forfota inerentă pregătirilor măcina gândurile domnițelor tot anul dinaintea sezonului de baluri... Premergător intrării în societate a domnișoarelor, primul dans aducea, de regulă, și primii fiori de dragoste... Dar la bal... tineretul dansa cu patimă, cu nesațiu, de la fetița care de abia începuse să umble până la fetișcana care mânca dans cu pâine; de la băiețașul cu pantaloni scurți până la ,,donjuanul” care-și amaneta paltonul ca să-și închirieze ,,un costum de seară”. Costumele erau motiv de competiție și principala preocupare a mondenilor ce nu puteau lipsi de la niciun bal și care deveneau actori pentru o seară. Convenienţele de societate silesc un om de lume să meargă la bal, dar nu oricum, ci îmbrăcat în ţinută obligatorie. Spre mijlocul secolului fracul este obligatoriu pentru domni, rochia de bal pentru doamne şi mănuşile pentru toată lumea. Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a prins aristocrația în acorduri de Strauss, învârtit în haine scumpe de la Paris și stropit cu parfumuri franțuzești. Era clar că Orientul pierdea teren în favoarea manierelor și finețurilor importate din Occident. Pe lângă balurile private, se organizau numeroase baluri publice, unele găzduite tot în casele particulare, când nu exista vreo sală publică disponibilă sau când se dorea un fast sporit. 80

Dar cele mai multe baluri publice se desfăşurau în sălile de teatru, datorită în principal raţiunilor legate de spaţiu. Pe vremuri lumea ştia a petrece. Iar eleganţa celor de altădată se mai păstrează doar în fotografiile cu chipuri uitate, de oameni care au zâmbit şi au râs ca şi noi, ori mărturii așa cum este aceasta redată de un ziar de epocă: BALUL SOCIETĂŢII DOAMNELOR ROMÂNE „Sâmbăta trecută a avut loc la Palatul Administrativ balul anual dat de Societatea Doamnelor Române din oraşul nostru şi care are ca preşedintă pe M. S. Regina. Frumoasele saloane ale Prefecturii, luminate a giorno şi aranjate cu mult gust, erau neîncăpătoare pentru mulţimea elegantă, care-şi dăduse întâlnire la această petrecere reuşită. Trebuie să recunoaştem cu plăcere că amabilele doamne, care formează comitetul societăţii, au dat şi de astă dată proba că ştiu să asocieze cu mult talent utilul cu frumosul şi că au tactul, ca atunci când ne obligă să contribuim la fapte de caritate, să ne dea în schimb momente de plăcere, care ne fac să iubim în viitor binefacerea. Balul s-a deschis la ora 11 la sunetele armonioase ale muzicii Regimentului 12 „Cantemir” şi numeroasele perechi au început să alunece în vârtejul valsului ameţitor. S-a dansat cu multă vioiciune şi s-a petrecut admirabil până când Aurora, cu degetele de roză, începuse să deschidă porţile cerului. Surprizele de cotilion, confecţionate cu mult gust de către însăşi membrele societăţii – căci cele comandate nu sosiseră la timp, ca şi anul trecut au fost foarte reuşite. Cotilionul a fost condus cu multă îndemânare de domnii Colonel Naumescu şi Balli. Din eleganta şi distinsa asistenţă am remarcat pe doamnele VasiliuCristescu, vicepreşedită a Societăţii, în verde, Dr. Davidoglu în negru, Elena Eamandi în gri, Portăşescu în mauve, Fogtberg în gri, Colonel Tocineanu în negru, colonel Steriade în alb cu dantele, Aglae Juvara în chaudron, Colonel Naumescu în verde perlat, Maria E. Juvara în gri, Ana Drăgănescu în rose perlat, Gr. Vasiliu în vieux-rose cu dantele, Viola Balli în bleu cu dantele, Ema Gane în rose cu negru, Căpitan Gheorghiu în verde, căpitan Steriade în bleu, Pastia în bleu, Maior Harhas în orange, Benedetto di Luca în alb, Dr. Constantinescu în alb, Mironescu în negru, Stănescu în rose, Moscu în bleu, Roşianu în negru, Lascăr Davidoglu în negru, Barbu în rose, Vrioni în gri, Antonescu în bleu, Vorochievici în bleu etc. Domnişoarele Florica Juvara în rose, Ghica (Vaslui) în alb, Steriade în alb, Romano în alb, Ghimuş în alb, Clement în alb, Vasiliu în alb, Loulache Cristescu în alb, Pogonat în rose, Atanasiu în alb, Chiricuţă în bleu, Antonescu în rose, Davidescu în negru etc. Fracul şi epoletul erau reprezentate prin domnii Teodor Emandi, E. Juvara, Gr. Vasiliu, Drăgănescu, Pastia, Simionescu, Paruş, Davidoglu, Vernescu, Petrescu-Dâmboviţa, Moscu, Albu, Balli, căpitan Roşianu, Nica, 81

Benedetto di Luca, Alexandrescu, Atanasiu, Eremia, Arthur Anastasiu, Stoenescu, Gâţă ( Focşani), Miciora, Puiu Emandi ( Focşani). Colonel Tocineanu, Colonel Steriadi, Colonel Naumescu, Maior Harhaş Căpitanii Gane, Pleşoianu, Dârzetano, Panapol, Gheorghiu, Dr. Constantinescu, Locotenenţii Cociu, Castano, Margaitopol, Băleanu, Cealâc, Iacovache, Popovici, Pană, Dobrescu, Nicolau etc.”19. Balurile erau un eveniment monden atât pentru protipendadă cât și pentru locuitorii mahalalelor. Acestea se desfășurau atât în spații publice, cât și în cele particulare. Fiecare casă, cu pretenții aristocratice își avea stabilită seara de primire pentru recepții, eventual baluri ori alte evenimente socializante, cel puțin, o dată pe săptămână. Toate acestea trebuiau să surprindă și participarea diferitelor notabilități locale. Uneori, aceste evenimente nu aveau altă țintă decât una “frivolă” legată de “etalarea toaletelor”, dar alteori au avut și caracter politic ori umanitar20. Așa – numitele - ,,Baluri”, cu un pregnant caracter popular, aveau loc și în mahalale, depășind rolul de divertisment și fiind locuri de socializare. Reacțiile critice din epocă subliniază faptul că acestea încurajau în subsidiar potrivit mentalității epocii –imoralitatea. Dincolo de acest aspect, moda balului mascat făcea o tranziție subtilă spre înlăturarea barierelor sociale, făcând posibilă o înlăturare flexibilă a diferitelor tipuri de “caste” și tabuuri sociale. Interesantă, pe alocuri, este și modalitatea de publicitate incipientă, prin folosirea de afișe colorate, postate în diferite locuri vizibile din oraș. Persoanele ce se simțeau încorsetate de diferitele tipuri de cutume aveau posibilitatea să-și afirme în mod incognito personalitatea, chiar pentru un moment temporar în lungul drum al vieții, ori pentru o clipă cât viața unui fluture de noapte21. Inițial, reticenți la noile tipuri de petrecere a timpului liber, locuitorii orașului încep să fie atrași de teatru, spectacole muzicale, plimbări prin parcuri sau pe bulevarde, sport și frecventarea cluburilor. Dacă în cadrul elitei societății, elementul de modernitate se concretiza disproporționat, în funcție de educație și modalitatea de adaptare la o Românie ce mereu regăsește în istoria “Bârladul”, 5 februarie 1912; La țară și chiar și în mahalale erau gustate și rămân de bază: hora, sârba, sau muzica de petrecere. Mai târziu, după primul război mondial, imaginea modului de distracţie va suferi transformări radicale. Cine voia să danseze mergea la localurile publice. Cercurile exclusiviste vor cădea în valurile unei democraţii crescânde. Ceaiurile dansante erau și ele din ce în ce mai prezente. Foxtrotul, conga, tango-ul, cucaracea vor lua locul valsului, mazurcii şi cadrilului. Domnişoarele vor lăsa, de acum, acasă pe mamiţica lor pentru a se putea distra în voie. Ion Bulei, Atunci când veacul se năştea..., Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 361; Romeo Chelaru, Aspecte culturale bârlădene (1900-1948), (lucrare ștințifico - metodică pentru obținerea gradului didactic I în învățământ, în mss.), pg.83-84. 20 Luminița Moscalu, Cotidian și mentalități în Piatra Neamț (1684-1914). Studiu de antropologie istorică, Editura Timpul, Iași, 2009, pg. 165-166. 21 Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, București, Editura Compania, 2003, pg. 165-166. 19

82

trecută, ori din păcate prezentul actual, formele fără fond. Mahalalele păstrau tradițiile în diferite forme de divertisment, de la horele de sărbători făcute cu participarea întregii comunități, la diferitele sărbători având conotație religioasă, sau eventual cele legate de viața familială. În Bârladul din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XXlea se organizau numeroase asemenea recepții și baluri ce reunea tot ce era mai select în orașul de atunci, completate cu retrageri cu torţe şi iluminaţie în centru. Balul recruților, al copiilor, carnavalurile cu măști sunt amintiri. Cântecul ce chema altădată la bal, acompaniat de aroma de cafea și prăjituri, ce era cântat de buzele doamnelor: ,,pregătește-ți pantofii, îmbracă-te frumos, că deja se anunță balul...” nu mai este astăzi decât o simplă amintire.

II. 1. 4. Loisirul sau timpul liber Prin aceste două modele de petrecere a timpului liber, apanajul cu precădere al protipendadei, dar nu numai, observăm că modul de petrecere a timpului liber cunoaşte diferite forme de manifestare ca şi forme diferite de percepere a acestuia din unghiuri diferite. Concepţia despre timp este totuşi una integralistă, jucând un rol fundamental în configurarea vieţii cotidiene.

Vedere de epocă Avem, pe de o parte, distracțiile prilejuite, prin tradiție, de diferite evenimente din viața fiecăruia, ca de pildă nașterea, botezul, logodna sau căsătoria, emanciparea și majoratul, dar și de sărbători creștine, zilele sfinților cărora le purtăm numele, Anul Nou, iar pe de altă parte, de sărbătorile oficiale, mai vechi ori mai noi, cum ar fi Ziua Națională, 1 Mai, Ziua Femeii, Ziua 83

Tineretului etc. Toate acestea au fost și sunt celebrate anual, cuprinse parcă întrun calendar cu reguli fixe și imuabile22. Grădinile, în special, erau locurile în care bârlădenii petreceau de Sfântul Gheorghe, Florii, Paști, Sfinții Constantin și Elena, Sfânta Maria ori Sfântul Dumitru23. Timpul liber putea fi petrecut, de asemenea, prin intermediul plimbărilor în diferitele parcuri ale orașului: Grădina publică (unde Duminica şi de sărbători concerta fanfara militară şi conex se organizau diferite serate, spectacole, teatru, cinematograf şi alte manifestări având caracter distractiv), Parcul Domneasca, din centrul urbei, şi Parcul Primăriei situat pe locul unde se află acum Casa Naţională “Stroe S. Belloescu”. Dintre toate acestea cea importantă și cu rezonanțele cele mai adânci în mentalul colectiv era desigur Grădina publică. În centrul acesteia, atestând persistenţa modelului oriental, potrivit unei relatări din 1857, se afla “un havuz24 înconjurat de bănci şi grilaje de lemn”25. Aici în zilele de sărbătoare sau la sfârşit de săptămână, pe lângă “dulcele vers” al păsărilor, puteau fi audiate reprezentaţii ale tarafurilor formate din lăutari26, nelipsiţii lăutari ţigani, care “cântau la ureche, de inimă albastră”27, mulţumindu-se cu bacşişurile ce li se dădeau, sau ale fanfarei militare28. Din această perspectivă, Grădina publică moşteneşte modul de conduită social specific spaţiilor naturale de agrement. Masele populare nu au reuşit să facă o distincţie netă între locurile naturale de agrement şi cele amenajate. Şi în pădure, şi în Grădina publică, ele se comportă la fel, într-un mod direct, simplu şi gregar, debarasate de convenţiile sociale care, în mod obişnuit, guvernează comportamentul în spaţiile publice moderne. Grădina publică era o creaţie nouă pe care omul de rând, ignorant, a apreciat-o după educaţia şi sistemul său de Adrian Majuru, Cum se distrau românii odinioară, p. 26. Luminița Moscalu, op.cit ., p. 167. 24 Havuz = bazin de apă, descoperit, construit în parcuri, în scuaruri, de obicei cu fântână arteziană în interior. 25 Dan Berindei, Amintiri inedite din anii luptei pentru Unire (1857-1859), în “Studii şi cercetări ştiinţifice”, seria Istorie, Iaşi, nr.1-2, 1959, p. 191; Traian Nicola, Bârladul în perioada Unirii, în B. O. A., vol. I, p. 85. 26 Ibidem. 27 C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată (1878-1884), Editura Eminescu, Bucureşti, vol. II, 1993, p.135; G. Potra, Din Bucureștii de altădată, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 237. 28 D. A. Sturdza şi alţii, Acte şi documente relative la renaşterea României, Bucureşti, vol. III, 1889, p. 371. Constantin Bacalbaşa ne evocă atmosfera unei astfel de petreceri într-o grădină bucureşteană: „…toţi se aşezau pe iarbă sau pe pături, şi începeau masa, adică petrecerea în timpul căreia multe oale cu vin alb sau roşu se goleau. Bărbaţii dezbrăcaţi la jiletcă ori la cămaşă, femeile cu testemenelele desfăcute, cu coadele resfirate, toţi învioraţi de băutură, vorbeau deodată ori cântau. […] Când soarele începea să apună, grupurile se sculau şi începeau să plece, lăutarii se mai ţineau după câte unii mai damblagii, iar pocnetele oalelor sparte răsunau neîncetat până ce grădina se deşerta”, modul de distracţie al bârlădenilor neputând fi desigur decât asemănător. Constantin Bacalbaşa, op. cit., p. 135. 22 23

84

valori. Dovada o reprezintă unele instrucţiuni, cu iz balcanic, impuse în secolul al XIX-lea în Grădina Cişmigiu: ,,Preumblarea prin gradină este slobodă tuturor… de la răsăritul soarelui pâna la 10 ceasuri seara, şi în timpul nopţii cu lună pâna la 12 ceasuri” ”; Dobitoace, precum şi alte sunt poprite cu totul de a intra în grădină”29. Pe lângă pavilionul menţionat anterior, un proces-verbal din 7 august 1897 menţionează recepţia altor două pavilioane (a căror necesitate era susţinută de arhitectul oraşului încă din mai 1894)30 - unul de ploaie şi unul pentru fântâna din mijlocul aleii principale31. Dar cel mai solicitat şi mai important pentru rolul său social a fost “Pavilionul de muzică”. Potrivit cerinţelor vremii: ,,capela de muzică trebuia să cânte de la un punct mai înălţat şi de la un loc mai ferit de razele soarelui”32, comisia ţinând seama în alegerea locului de faptul că “este atât pentru vederea cât şi audiul publicului”33. Cu sau fără Pavilion de muzică, locul tarafurilor de ţigani, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, l-a ocupat mai puţin pitoreasca, dar, în schimb, mult mai riguroasa fanfară militară. Aceasta avea un program bine stabilit, pentru beneficiul publicului bârlădean, concertând de trei ori pe săptămână: marţi, joi şi duminică de la orele 15 la 18, iar în zilele caniculare de la 18 la 2134. La începutul secolului al XX – lea, responsabil de organizarea unor asemenea manifestări muzicale era căpitanul Pănculescu, şeful muzicii militare35. Pe lângă aceste amenajări permanente, comandamentele sociale impuneau şi amenajări temporare, cum este cazul unei estrade pentru o tombolă de binefacere organizată de Comitetul Doamnelor din localitate în data de 26 august 189336. Dar parcul public bârlădean nu reprezenta doar spaţiul unor petreceri populare, cu muzică şi dansuri, ci, după cum am văzut, şi al unor manifestări G. Potra, op. cit, p. 256. Referatul arhitectului oraşului, din 16 decembrie 1880, făcea următoarea precizare - ,,gardul de la Grădina Publică este cu totul ruinat, şarampoii sunt putrezi şi chiar au început a cădea mai vârtos cu ocasiunea încât grădina este expusă a fi pradă vitelor”. D.J.N.A.V., Fond Primăria Oraşului Bârlad, dosar 2/1868, f. 53. Pentru parcul bârlădean riscurile erau cu atât mai mari, cu cât, una din principalele ocupaţii a târgoveţilor o constituia creşterea animalelor şi, după constituirea Obştei Bârlad, doar membrii acestora aveau drept de imaş gratuit. Potrivit “Statisticeştilor ştiinţe” din 1842, la ocolul Târgului este trecut şi oraşul Bârlad, cu nu mai puţin de 850 de vite de arat, 440 de cai ai orăşenilor şi 180 ai boierilor, precum şi 1940 de cornorate. D.J.N.A.I., Fond Departamentul din Lăuntru, Tr. 1772, op. 2020, dos. 1933, f. 31. 30 D.J.N.A.V., Fond cit., dosar 1/1892, f. 52. 31 Ibidem, f. 58. 32 Ibidem. 33 D.J.N.A.V., Fond cit., dosar 1/1892, f. 45. 34 “Bârladul”, nr. 37, 1888, p. 2. 35 George D., Dumitru Stoica şi alţii, Strada Mare a oraşului Bârlad la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în B. O. A., vol. III, pg. 302-303. 36 D.J.N.A.V., Fond cit., dosar 1/1892, f. 22. 29

85

publice: exerciţii şi parade militare, diverse solemnităţi, tombole, serate muzicale, banchete, adunări populare etc. Astfel de locuri aveau, deci, funcţii multiple, inclusiv cea de coagulare civică37. În 1912 “Liga Culturală” a făcut un marş de la “Casa Naţională” la Grădina publică, cu prilejul comemorării Basarabiei: ,,Cortegiul însoţit de societatea muzicală “Armonia” care a intonate cântece de vitejie, ajunge la Grădina publică, unde pe o estradă împodobită cu flori şi steaguri are loc: un serviciu religios, cuvântarea lui Stroe Belloescu, corul lui Eugen Bulbuc, orchestra şi corul lui V. Buică etc.”38. Inovaţiile peisagere şi îmbunătăţirile edilitare de care Grădina publică şi celelalte parcuri ale oraşului au beneficiat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au trebuit permanent să se raporteze la legătura intrinsecă dintre spaţiu şi rolul său socializant. În anumite momente teritoriul acesteia reprezenta centrul vieţii sociale a oraşului. Un articol din presa timpului ne oferă perspectiva asupra unor asemenea momente: ,,Serata veneţiană anunţată şi amânată de atâtea ori din cauza timpului nefavorabil s-a dat în seara zilei de 10 iulie în Grădina publică din urbea noastră. Luminaţia splendidă, artificiile bine executate şi ariile frumoase cântate de muzica regimentului nostru au delectat cu prisosinţă publicul asistent. Am observat cu părere de rău că aşteptările d-lor Comisari ai Comitetului exposiţiunii Cooperatorilor Români n-au fost încununate de succes din cauză că foarte puţin public a răspuns la apelul domniilor lor”39. Acest episod nu reprezintă decât unul din multiplele manifestări sociale, cotidiene sau nu, ce se petreceau pe scena arenei publice oferită de spaţiul generos al parcului citadin. Inimă a comunităţii locale şi a celei culturale, Grădina publică este deseori surprinsă ca un tărâm mirific în amintirile foştilor elevi şi oameni de cultură bârlădeni. Amintirile lui Paul Bujor, profesor la Universitatea din Iaşi, coleg cu Vlahuţă, la Liceul Codreanu, sunt deosebit de interesante. Elevii liceului bârlădean prin anii 1875-1877 grupaţi în jurul lui Vlahuţă, nu cunoşteau altă distracţie decât cititul cărţilor în afară de manualele şcolare şi plimbările pe În 1857, în anii luptei pentru Unire, parcul bârlădean a devenit o adevărată „tribună” în care a fost promovat dezideratul naţional al vremii. În acel moment, partida naţională locală a profitat de sărbătoarea ce reunea potrivit tradiţiei lumea din oraş: ,,pentru a face manifestare naţională… şi plătind lăutarilor îi sili să cânte Hora Unirii, ce era interzisă la acea epocă de a fi cântată în locurile publice. Pe la ora 5 p. m., era plină grădina de lume, când iată că apare Comitetul Unionist la havuz. La auzul fermecătoarelor sunete s-a iscat un entuziasm de nedescris, în public. Ispravnicul timpului, Alecu Dia, cu slujbaşi ce erau în grădină, au trebuit să plece prin fundul grădinii, ca să nu fie expuşi mulţimii ce se îmbătase de bucurie. Membrii comitetului unionist, cu muzica în frunte, urmaţi de mulţime, au venit în centrul oraşului unde sau adus vase cu vin şi s-a încins o horă ce a ţinut toată noaptea la lumina putinilor de păcură ce ardeau şi iluminau sărbătoarea”. Dan Berindei, op. cit., pg. 190-194; Se reedita, astfel, la alte proporţii, desigur, modelul din 1848 al Marilor Adunări populare de pe câmpiile de la Blaj sau Filaret. 38 “Liga culturală” (Buletin), Bârlad, nr.2, aprilie – iunie 1912. 39 “Paloda”, nr. 2, 1894, p. 2. 37

86

aleile din Grădina Publică. În Grădina Publică s-a refugiat Vlahuţă o zi întreagă, cînd era pe punctul de a isprăvi liceul, pentru a scrie poemul “Dormi în pace”, corectându-l şi perfecționând-ul. ,,Desigur e grădina cea mai frumoasă din Moldova” spunea Paul Bujor. Vlahuţă şi Bujor, chinuiţi de nostalgie, s-au întâlnit la Bârlad în vara anului 1905, au mers în Grădina Publică, plimbându-se pe toate aleile în căutarea fantomei primei tinereţi40. Garabet Ibrăileanu, elevul aceluiaşi liceu, între 1887-1890, şeful spiritual al societăţii literare “Orientul”, se lăsa furat în amintirile din copilărie şi adolescenţă, de nostalgia grădinii bârlădene, pe care o considera mai frumoasă decât grădina din Roman din anii gimanziului. ,,O altă fericire, scrie Ibrăileanu, era grădina publică mare şi misterioasă ca o pădure, în care am auzit într-o seară cu lună, după o zi cu ploaie, un flaut dintre copaci, iar în iunie când preparam examenele ne duceam să învăţăm în pădure la patru dimineaţa”41. Alt moment literar al grădinii bârlădene a fost în 1904, când Emil Gârleanu, George Tutoveanu şi Dimitrie Nanu au luat hotărârea de a întemeia revista “Făt-Frumos” “după nesfârşite preumblări şi discuţii, pe sub bolţile prinse de fior ale grădinii publice, într-o primăvară timpurie, scăldată în viorele şi senin”, cum îşi aduce aminte Tutoveanu într-un interviu publicat în 1928, în revista “Scrisul nostru”42. Corneliu Moldoveanu, alt scriitor bârlădean, îşi aminteşte cum plecau la Grădina publică, Tutoveanu, Nanu, Mândru şi el, străbătând strada Principală, după ce porniseră de la tipografia Catafany de pe Ştefan cel Mare, unde coborau la ziarul “Paloda”43. Modurile de distracție erau extrem de variate, contemporaneitatea impunându-și propriile repere pe harta loisirului și al ludicului: curse de cai sau automobile, călătorii în țară sau străinătate, înotul, tenisul, echitația, spectacole sportive, teatrul, cinematograful, concertele, velocipedul apoi bicicleta etc. Plimbările la şosea reprezentau doar una din distracţiile elitei alăturat promenadei, dar şi a celor din clasa de mijloc care aspirau să fie acceptaţi în lumea bună şi, câteodată, chiar şi pentru cei din clasa de jos. De asemenea, cititul unui ziar, al unei reviste, reprezenta şi el o modalitate de petrecere a timpului liber, fie că se realiza în spaţiul intim al locuinţei ori în spaţii publice, cum erau cluburile şi restaurantele, ce permiteau un spaţiu colocvial şi comentarea ultimelor ştiri, mai ales dacă stârneau patimi electorale. În Bârlad au apărut de-a lungul timpului numeroase publicaţii abordând diferite orientări politice: “Bârladul”, “Paloda”, “Progresul”, “Vocea Tutovei” etc. Altele aveau caracter literar, științific ori cele ce reflectau posibilitățile de petrecere a timpului cum este ziarul sportiv, apărut în 1908, G. G. Ursu, Grădina publică a Bârladului şi scriitorii, în BOA, vol. I, Bârlad, 1980, p. 52; Gh. Vasiliu, op. cit, p. 26. 41 Ibidem, p. 53. 42 Ibidem. 43 Ibidem. 40

87

“Hipodromul”, iar în 1912 își făcea apariția la Bârlad prima revistă cinematografică din țară. În plus preţul de vânzare al ziarelor şi abonamentele era rezonabil, mai ales în condiţiile în care acestea încercau să acopere domenii cât mai variate. Lectura era completată de alte distracţii în cafenele, sălile de dans ori de muzică, petreceri la restaurant, jocul de cărţi, mai târziu apărând şi biliardul. Mai elitiste dar nu mai puţin plăcute, ba chiar dimpotrivă, erau concertele. Marele maestru George Enescu a concertat de mai multe ori la Bârlad, peste ani fiindu-i ridicată o statuie în Grădina publică, drept recunoştinţă (singulară, sub acest aspect, în ţară - sculptor - Ion Vlad -1958)44. Putem enumera cu precădere, printre acestea, concertele Principesei Elena Bibescu, care revenea periodic de la Paris, deşi nu îi era tocmai facil. Aflăm din presa vremii diferite știri cu rol informativ, dar care stârneau entuziasmul melomanilor: „Duminică, 24 aprilie 1882, la iniţiativa lui Al. Esarcu, a dat un concert de binefacere, în Sala Renaşterea”45. Spre mijlocul lunii martie, inundaţiile au adus importante prejudicii Bârladului. Apele dezlănţuite, ca de atâtea ori, provocând importante pierderi, iar prinţesa cu gentilețea ce o caracteriza, profund impresionată, promite primăriei un concert ale cărui beneficii să fie date sinistraţilor46. Desigur că, pe lângă această mare personalitate, au fost și numeroşi alţi artişti ce au contribuit la dinamizarea vieţii cultural-artistice bârlădene. Violonistul Toma Micheru, cu o solidă reputaţie internaţională, se va produce în faţa publicului cunoscător din urbe, la 13 ianuarie 1886. Feeria sonoră, ca urmare a unei invitaţii entuziaste, în cadrul unei serate muzicale, s-a desfăşurat în casele aparţinând lui I. Palladi-Susanu. Aici, vioara boemului Toma Micheru a fost secondată de pianul principesei Elena Bibescu47. La 1 martie 1897 marea soprană Elena Teodorini, aflată în culmea gloriei europene, susţine un concert la Teatrul Iasculovski… iar orchestra Regimentului 12 Cantemir un concert de muzică clasică48. În afară de saloanele boiereşti, concertele în Bârlad aveau loc şi în frumoasa Grădină publică, dar mai ales la Teatrul Iasculovski, a cărui directoare 44

Celebrul George Enescu a onorat cu concertele sale Bârladul, în anii 1917-1918, 1923, 1927, 1929, 1936. Ionel Selbinschi, Statuia lui George Enescu la Bârlad, în Bârladul odinioară şi astăzi. Miscelaneum, Bucureşti, 1984, ol. III, , p. 288. 45 “Paloda”, aprilie 1882; Apud C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, cronică, ed. a 2-a, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2008, p. 481. Muzica de cameră a rămas și peste ani o tradiție în societatea bârlădeană. Peste ani, fostul profesor codrenist, Gh. Neștian, mărturisea referindu-se la perioada interbelică: ,,Aș putea zice că în casa mea a fost cel dintâi dar și ultimul cvartet bârlădean. Nici la Iași, cu Conservatorul său nu era organizată muzică de cameră ca în Bârlad”. Autobiografia profesorului G. Neștian, în B. O. A, vol. II, 1982, pg. 226231. 46 Ibidem, p. 486; ,,Progresul”, 20 martie 1883. 47 Apud C. D. Zeletin, op.cit., p. 491. 48 Ibidem, p. 523. 88

fusese o vreme Fany Tardini, actriţa legată de un episod al biografiei lui Eminescu, în aula Liceului “Gh. Roşca Codreanu”, ori în Sala Renaşterea din parcul cu acelaşi nume, numită şi „Baraca grecului”, pe al cărei loc, după dărâmarea ei în 1894, avea să se construiască Pavilionul cu acelaşi nume. Grădinii i se mai spunea şi „Ţarcul grecului”, deoarece şi ţarcul, şi baraca fuseseră amenajate de negustorul P. Manzavinatos, care-şi desfăcea aici colonialele. Design-ul grădinii şi înzestrarea sălii fuseseră asigurate de Jean Goldhaber. După cum era starea vremii, concertele, conferinţele ori seratele se ţineau fie afară, fie înăuntru. Potrivit regulamentului “Societăţii pentru învăţătura poporului român”, redactat şi publicat de profesorul Ion Popescu în anul 1882, accesul se făcea cu taxă de intrare. Întâi sală, apoi pavilion, Renaşterea găzduia concertele artiştilor din străinătate ori străini de oraş, cât şi concertele formaţiunilor de muzică instrumentală şi vocală ale Liceului ,,Gh.Roşca Codreanu”, ale Gimnaziului real Manolache Kostaki Epureanu, ori ale Şcolii Normale49. Ca să ne facem o idee despre intensa activitate muzicală din oraş nu putem să nu remarcăm desele apariţii, pe diferite scene, ale corului “Armonia” ori a “Societăţii Filarmonice” (înfiinţate de Eugen Bulbuc), multe dintre ele având loc în casa (care era un adevărat creuzet al vieţii culturale bârlădene) profesorului de muzică de la Liceul ,,Gh. Roşca Codreanu” – Eugen Bulbuc, precum şi existenţa unui magazin specializat în vânzarea de instrumente muzicale şi librete50. În cadrul acesteia din urmă, concertele erau dirijate de Eugen Bulbuc şi Oscar Hinche. Deseori la aceste concerte îşi dădeau concursul Maria de Maujoreni (pian) şi, mai ales, Clotilda Averescu (soţia viitorului mareşal, fost comandant al garnizoanei Bârlad, 1898-1899, n. ns.). Numărul acestor activităţi cultural-artistice este extrem de numeros, inventarierea lor nefăcând în sine obiectul lucrării de faţă. Ne-am dorit însă să reliefăm măcar sumar, impactul acestora asupra cotidianului bârlădean. Dincolo de aspectul urbanistic precar al unui târg de provincie, animaţia culturală de aici a stârnit mirarea, admiraţia, uneori dorinţa de ajutor şi chiar de implicare. Sub acest aspect nu aş da decât două exemple, primele care îmi vin în minte: N. Iorga – care iniţial în 1906 nu remarcă, cu acribia caracteristică, decât aspectul vetust al unei aşezări urbane ce seamănă mai mult a sat decât oraş, pentru ca, ulterior, sentimentele sale faţă de el să se schimbe gradual,51 de la aprecierea 49

Ibidem , p. 533. Traian Nicola, Colegiul naţional ,,Gh. Roşca Codreanu”, Bârlad, 1996, p. 116; Idem, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad, 1999, p. 368. Acest cor, “Armonia” și-a creat un bogat repertoriu și clasic cu care a reușit să facă turnee de succes la: Iași, Galați, Focșani, Vaslui, Tecuci depășind cadrul strict al localității și confirmând calitatea și valoarea acestuia. Dar, elementul de consacrare națională a fost reprezentat de concertul de la Arenele Române din București, cu ocazia Expoziției regale din 1906, când a primit medalia de Aur și Diploma de onoare. “Paloda”, Bârlad, nr. 6, 1906. 51 Apud, C. D. Zeletin, op.cit., p. 537. 50

89

revistei “Făt-Frumos”, pe care o considera a doua din ţară după revista “Semănătorul”, la conferinţe susţinute aici, donaţii de cărţi şi sume de bani nu a fost decât un pas, mic pentru o personalitate marcantă ca Iorga, dar mare și benefic pentru Bârlad. Clotilda Averescu, un nume aproape necunoscut – reversul existând doar în asociere cu celebritatea soţului şi sprijinul consistent acordat culturii berladnice. Trecerea cuiva pe aici, mai mult ori mai puţin temporară, poate da naştere la sentimente duale, fie de respingere superficială, fie de ataşament. Un sentiment inexplicabil, pe care nimeni nu poate să îl definească asemeni dorului (a cărui definiţie o găsim în dicţionar, dar impalpabil), dar pe care cei atinşi de virus i-au spus ,,bârlădenită cronică”. Această femeie cultă şi rafinată, după o scurtă imersiune în societatea bârlădeană, va dezvolta o formă a acestei boli, fără antidot, medicamentaţia paleativă constând la revenirea frecventă șe de asociere la diferite activități culturale. În cele mai mari orașe din țară – București, Iași, Cernăuți, Galați, Brăila etc., dar și la Bârlad – existau teatre care prezentau uneori chiar și 2-3 spectacole pe săptămână. Activitatea teatrală bârlădeană debutează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aici au funcționat în decursul timpului mai multe teatre precum “Iasculowschi”, “Carol” ori simple barăci sau săli, unde începând cu anul 1860 trupe de actori conduse de M. Millo, Al. K. Robescu, vasluianul Constantin Tănase etc. au poposit pe diferitele scene bârlădene. Din lectura presei vremii și afișe putem constata că activitatea teatrală cuprindea cu precădere turnee ale teatrelor bucureștene sau ieșene, și piesele de amatori ale liceelor bârlădene52. În secolul al XX-lea a mai existat un Ateneu Popular și un Teatru Muncitoresc a căror activitate a făcut posibil ca în anul 1953 să ia ființă Teatrul de stat “Victor Ion Popa”. Teatrul “Carol” fusese construit în anul 1915 în locul mai vechiului teatru “Iasculowschi”53 existând până la un puternic incendiu din anul 193654. Din nr. 9 al revistei “Răzeșul” din 1926 aflăm că „în prezent este proprietatea doctorului Fridman care l-a reparat și îmbunătățit”55. Denumirea de teatrul Carol nu se trăgea şi nu avea nici o legătură cu numele regelui Carol, cum s-ar putea crede, provenind în fapt de la prenumele întemeietorului și anume primul proprietar - Carol Zisman. Actualmente acolo unde a fost clădirea teatrului se regăsesc în peisajul urbanistic ruinele Băii comunale. Dar unde există teatru pot să existe şi alte genuri de spectacole. Iar teatrul “Carol” cunoscut și ca cinematograful “Carol” devenea periodic gazdă Liceenii diferitele instituții școlare bârlădene au făcut treptat din teatrul de amatori o adevărată tradiție. În 1905 montaseră cu success la public piesa “Domnul și doamna Popescu”, iar în 1909 “O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale. Romeo Chelaru, op. cit., p. 94. 53 Aici în 29 decembrie 1906, N. Iorga a susținut o conferință având ca temă “Bibliotecile publice”. Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în B. O. A., vol. I, p. 540. 54 “Răzeșul”, nr. 9, 1926. vezi și Romeo Chelaru, op. cit., p. 93. 55 Ibidem. 52

90

nu numai pentru piese de teatru ci şi conferinţe, spectacole de operă, de operetă, filme sau festivaluri muzicale. De asemenea, cum arta nu aduce întotdeauna profit sala era închiriată și pentru spectacole din viața cotidiană: nunți, baluri, festivități, întruniri56. Presa, mai ales cea interbelică, abundă de informații privind spectacolele desfășurate aici57. Nu putem să nu amintim de spectacolele teatrului “Carabuş” condus de Constantin Tănase, întemeietorul teatrului de revistă, şi care atunci când erau jucate pe scena teatrului “Carol” stârneau isterie. Spectacolele lui Tănase sunt descrise savuros de memorialistul Romulus Boteanu în volumul doi din “Bârladul odinioară şi astăzi”: ,, ...Sosirea la Bârlad a lui Costică Tănase, care aducea în trupa sa celebrele actrițe: Nutzi Pantazi, Silly Vasiliu, Natalița Pavelescu, Elena Burmaz, Mia Apostolescu, înconjurate de un reprezentativ “Viitorul”, din 27 august 1922. Astfel ziarul “Viitorul”, din 27 august 1922, anunţa că teatrul “Carol” a trecut sub o nouă direcţiune şi va fi renovat în curând: ,,se închiriază pentru nunţi, baluri, festivităţi, întruniri”. Revista “Graiul nostru”, numerele 4-6 pe 1925 ne semnalau că la teatrul , “Carol” concertează artiştii de la Opera Română din Bucureşti. Aflăm de aici că Emilia Guţianu şi Costescu Duca au cântat arii străine din Haydn, Verdi, Gounodsau Rossini dar şi arii româneşti: ,,public cu ovaţii şi ploaie de flori. Frumoasă sărbătoare a Bârladului”. La rubrica Însemnări din “Graiul nostru”, numărul 5 pe 1926 se vorbea de turneul trupei teatrului Naţional din Iaşi în frunte cu V. Ghiţescu şi Sorana Ţopa. Cronicarul pomenea de două spectacole intitulate ,,Gelozia” şi ,,Cuiburi sfărâmate” şi se spunea că ,,din mulţimea atâtor trupe care ne-au vizitat iarna asta …este aproape singura care a venit să joace nu să se joace”. Cronica teatrală din aceeaşi revistă “Graiul nostru”, numărul 7 pe 1926, ne semnala o nouă piesă jucată la Bârlad, nu ştim dacă tot pe scena teatrului “Carol”, e vorba de ,,Manechinul sentimental” de Ion Minulescu. Din numărul următor al revistei descoperim că ,,teatrul “Carol”, proprietate a doctorului Fridman, în urma reparaţiilor, şi-a deschis porţile. Stagiunea aceasta o va deschide trupa d-lui Ioan Livescu cu piesa ,,Tartuffe” de Moliere”. O interesantă cronică teatrală ne face G. Ponetti în numărul 10 pe 1926 din revista “Graiul nostru” relativ la piesa Naţionalului ieşean, ,,Strigoii” de H. Ibsen jucată la Bârlad: ,,Piesele marelui gânditor scandinav sunt puţin gustate de marele public de la noi, unde teatrul uşor de reviste ,vodeviluri şi operete face săli pline.Nu ne-a mirat lipsa ,,intelectualilor” noştri şi nici ,,reţeta” slabă de la casă. Actorii Agata Bârsescu, A. Braeski şi C. Vernescu au jucat magistral”. Revista îşi continua cronica teatrală şi în numărul 3-4 pe 1927 de unde aflăm că ,,una din piesele slabe care au venit anul acesta în turneu la noi e ,,Mitu boerul” o comedie de moravuri de Barbu Alinescu”. În acelaşi număr al revistei este lăudat festivalul artistico-literar dat de elevii codrenişti la teatrul “Carol” în martie 1927. Comentatorul descria evoluţia orchestrei liceului condusă de maestrul Şerbănescu ,corul condus de profesorul E. Bulbuc şi comedia lui Moliere jucată tot de liceeni şi intitulată ,,Vicleniile lui Scapin”. Din ziarul “Veacul nostru” din 1 iunie 1934 aflăm de o serbare şcolară dată la teatrul “Carol” de către Liceul de fete “Iorgu Radu” cu scopul de a strânge fonduri pentru trimiterea la băi a elevelor sărace. După imnul regal a urmat corul cu cântece naţionale, apoi dansurile şi în final filmul cultural ,,Regele copiilor”. O şezătoare care s-a dat la teatrul “Carol” cu sprijinul societăţii literare “Academia Bârlădeană” este semnalată în revista “Scrisul nostru” numărul 9-10 din 1930. S-a recitat din scriitorii: Nedelea, Tutoveanu, Cozma iar trioul de vioare şi violoncel (Saşa, Paloda şi Stoica) au cântat serenada de Beethoven. Romeo Chelaru, op. cit., pg. 94-95. 56

57

91

grup de balerine... constituia în orașul nostru un mare eveniment. [...] De obicei, Costică Tănase era întâmpinat la gară de toate oficialitățile orașului care, cu regularitatebla mijlocul nopții, după spectacol, îi organizau un banchet la Manzavinatos. Dar, până seara la începerea spectacolului, în trăsuri reținute din vreme de Iancu Braunstein, artiștii principali în frunte cu Costică Tănase plecau acasă la colonelul E. Boteanu unde coana Lenuța îi aștepta cu vestitele sărmăluțe moldovenești și cu delicioasele plăcințele poale-n brâu, stropite cu vin puterea ursului adus direct de la Dealul Mare. Aici se mai organiza și câteun pokeraș, în timp ce ofițerii cei mai frumoși ai Bârladului dansau în draci sau la mare tandrețe pe marile dive, așa ca să țină minte orașul, Bârladul!...”58. După spectacolele de revistă, C. Tănase era condus cu fanfara la Manzavinatos unde, după tradiționalul banchet, cu inima înmuiată actorul devenit filantropul Tănase dăruia bani pentru biserica din Murgeni sau pentru școala din Puiești, spre adânca disperare a consoartei59. Tabloul ne creeză impresia lecturii unei schițe de Tudor Mușatescu, cu turnee de teatru jucate aproape gratis pentru ,,invitați”. Oamenii veneau la teatru sau la concert îmbrăcați elegant; pentru femei fiind un bun prilej de a-și etala cele mai moderne costume, croite la case de modă din țară sau străinătate ori la croitorii bârlădeni. La balcon sau în spate, în zone ce nu permiteau o perspectivă foarte bună, erau rezervate locuri pentru studenți și pentru cei ce nu aveau dare de mână. Cinematografia a avut, poate, dintre toate formele artistice, cea mai rapidă traiectorie ascensională şi, raportându-ne şi la zilele noastre, putem afirma cu certitudine că procesul de transformare continuă cu aceeaşi uluitoare viteză. Cu aceeaşi viteză a influenţat cotidianul, mentalităţile, ideea de a petrece timpul liber şi modul de distracţie. Orice familie respectabilă îşi dorea să petreacă o seară la cinematograf, excepţie făceau tinerele fete şi eleve, ori elevi cărora le era interzis categoric, prin regulamentul şcolar şi convenienţe. Dar cum… fructul oprit este cu atât mai atrăgător, prin diferite subterfugii se găseau soluţii de a pătrunde în lumea magică… de vis. De la îmbrăcămintea civilă, utilizarea hainelor părinţilor şi metode de îmbătrânire prematură nu era decât un pas. Lumea feerică a adolescenţei combinată cu magia marelui ecran a creat idile, uneori viitoare căsătorii, farmecul artiştilor făcându-le pe domnişoare să viseze, iar pe tinerii şi băieţaşii ce urcau ori se strecurau printre garduri să conceapă aventuri şi fapte de eroism. Prima proiecţie cinematografică din Romania a avut loc pe 27 mai 1896 prin prezentarea filmelor La Lumière în birourile editoriale ale ziarului de limba franceză “L'Independence Roumaine” din Bucureşti, unde este organizat și primul cinematograf de francezul Andre Forese60; în mai 1897 au fost produse Romulus Boteanu, Titanic Vals, Ramona și Costică Tănase, în B. O. A., vol. II, pg. 857-862. Ibidem. 60 Adrian Majuru, Cum se distrau românii, p. 152. 58 59

92

primele jurnale româneşti şi în 1912 a fost prezentat primul film artistic Independenţa României/Romania's Independence. Cinematograful, cea de a şaptea artă, inventată de fraţii francezi La Lumière în anul 1895, a devenit o prezenţă vie şi în spaţiile publice bârlădene după anul 1900, când a început să se răspândească exponenţial şi în oraşele de provincie. Presa vremii semnalează prezenţa mai multor săli în Bârlad unde se proiectau filme. Găsim, astfel, menţionate cinematografele: “Majestic”61, “Carol”, “Lux” şi “Francez”. Pentru atragerea clientelei restaurantul Stănică Cojocaru – fost Gabor, îşi făcea o intensă reclamă, atrăgând atenţia că în fiecare seară oferă potenţialilor clienţi spectacole cinematografice. Dar această nouă artă vizuală nu era folosită doar în scop distractiv, ci şi cu valenţe educaţionale, Şcoala Normală şi Liceul de fete “Iorgu Radu” dispuneau de propriile aparate de proiecţie. În anul 1941 oferta se diversifică şi se îmbunătăţesc condiţiile prin apariţia mai noului şi modernului cinematograf “Unirea”, condus de Zamfir Tăbăcaru. Cum la început filmele erau mute şi alb-negru, spectacolele erau însoţite de muzică de pian sau trompetă care era destinată să creeze o coloană sonoră, să confere emotivitate publicului la anumite scene şi să ofere dinamism episoadelor de acţiune. Printre primele menţiuni din presă (“Viitorul”, 6 septembrie 1919) se numără o reprezentaţie, din august 1919, în beneficiul Azilului de copii găsiţi “Elena şi Maior Pruncu”. Intrat în graţiile publicului, care începe să savureze cu entuziasm această nouă posibilitate de distracţie, îl regăsim ulterior cu un program regulat şi diversificat. Duminica şi lunea rula frumosul film al casei Pathe-Frères numit ,,Femeia necunoscută”, iar marţi seria a treia din ,,Ravengar”62. Tot din același ziar suntem informaţi că ,,publicul amator de cinematograf a început să se plictisească de filmele care se dau în atâtea serii şi continuări. Aşa că spre beneficiul onor clientelei, ca să respectăm limbajul de epocă: ,,Direcţiunea a contractat filme noi cu case de filme din străinătate’’. După cum se poate constata trend-ul contemporan al continuării filmelor şi serialelor de box-office avea precedent şi în epoca la care ne referim, demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, că istoria şi istorioarele se repetă... şi nu neapărat ciclic. Drept urmare, în 1922 se putea viziona filmul ,,Instinctul”, în zilele de duminică şi luni, iar în viitorul apropiat era anunţată o comedie spumoasă ,,trilogia lui Max Linder, succes colosal, două ore de râs continuu”, ne relatează ziarul “Brazdă nouă”, din 1 decembrie 1922. Apariția gramofonului, a patefonului și apoi a radioului a reprezentat o adevărată revoluție în modul de petrecere a timpului liber în cadrul spațiului privat și de aducere a plăcerii de a asculta muzică în mediul familial. Radioul își face simțită prezența în oraș după 1925. Primul aparat de acest gen a aparținut Înaintea grădinii - cinema “Majestic” acolo fusese grădina teatrului “Renașterea”. Ulterior la începutul secolului al XX-lea (cca. 1910) în zonă se construiește clădirea Băncii Naționale. Actualmente pe acel spațiu se află Hotelul și restaurantul “Premier”. 62 “Libertatea”, 26 septembrie 1920. 61

93

doctorului Weinfeld, impresionând, nu doar prin deliciile oferite, ci și prin dimensiunile sale mare cât un garderob și cu zeci de butoane”. Răspândirea sa a fost rapidă căci pe strada Regală se găsea și un atelier de reparat radiouri aparținând evreului Blecher. Presa locală ne prezintă o listă cu o ofertă surprinzător de variată de tipuri și mărci de asemenea produse. Din “Veacul Nostru”, datat ianuarie 1934, aflăm că la Carol Zisman (strada Regală 78) se vindeau aparate de radio marca: Columbia, Eumig, Schlaub și Lumophon. Reclama omniprezentă și de... ,,sufletul comerțului”, chiar în condiții de criză și de război, încerca să influențeze cumpărătorii interesați. Astfel, conform ziarului “Vocea Tutovei”, 15 noiembrie 1941, constatăm și existența unor alți comercianți de profil, cum este cazul și al lui Mitică Munteanu ce deținea magazinul “Universal Radio”, aflat pe strada Regală nr. 62. Apariția gramofonului, a patefonului și apoi a radioului a reprezentat o adevărată revoluție în modul de petrecere a timpului liber în cadrul spațiului privat și de aducere a plăcerii de a asculta muzică în mediul familial. Radioul își face simțită prezența în oraș după 1925. Primul aparat de acest gen a aparținut doctorului Weinfeld, impresionând, nu doar prin deliciile oferite, ci și prin dimensiunile sale ,,mare cât un garderob și cu zeci de butoane”. Perioada interbelică a adus cu sine o nouă modă și o eliberare de inhibițiile și tabuurile bunicilor. Odată cu aceasta, mai cu seamă după 1900, sporturile mai lejere au pătruns treptat în universul distracțiilor, oferindu-le alternativă și celor care doreau amuzament și relaxare activă: oina, tenisul de câmp, golful, fotbalul, voleiul, handbalul, în vreme ce sporturile mai dure (deși nu avem relatări despre practicarea lor la noi în oraș) precum pugilismul, atletismul etc., au fost îmbrățișate de toți cei cu spirit competitiv și dornici să facă performanță63. Astfel, alte modalități de petrecere a timpului liber, îndrăgite de generaţiile tinere, erau și activitățile sportive. În evocările sale, profesorul Gh. Gâlcă menționează că în copilăria sa, dinainte de 1918, sportul cel pasionant și mai practicat era oina. În fiecare an, pe 21 mai, se organiza o întrecere între echipele Școlii Normale și cele ale Școlii de arte și meserii. Competiția era urmărită cu sufletul la gură de întreaga populație, iar învigătorii ce deveneau adevărate vedete erau aclamați și purtați triumfal până în oraș64. Cu prilejul unui asemene meci, din 1910, două personalități ale culturii bârlădene Iacov Antonovici și Tudor Pamfile au fost primiți în audiență de ministrul Spiru Haret65. Un eveniment de excepție în viața sportivă a urbei a avut loc în 1915, când aici s-au desfășurat lucrările Congresului anual al Federețiilor române de gimnastică. Cu acest prilej au rostit

63

Adrian Majuru, Cum se distrau românii, pg. 27-28. Gh. Gâlcă, Evocări, în B. O. A., vol. I, pg. 497-500. 65 “Ion Creangă”, nr. 6, 1910. 64

94

alocuțiuni personalități militare și politice locale precum generalul Năsturel și prefectul județului de Tutova, Grigore Vasiliu66. Ziarul “Sportul”, din aprilie 1924, menționa cu entuziasm activitatea echipei de fotbal ,,Paloda”67 din Bârlad. Echipa activa din 1921 și a avut meciuri cu echipe similare din Tecuci și Galați. O altă asociație sportivă, ,,Avântul”, înființată în 1942, dispunea și ea de echipe de oină și fotbal. În orașul Bârlad, verile au fost întotdeauna toride, iar locurile răcoroase aveau mare căutare. Un astfel de loc era în curtea Bisericii Eşanu din cartierul Podeni unde se desfăşurau, cu precădere în vacanţe, multiple activităţi recreative, cum putem afla din memoriile lui Neculai Costăchescu: „Aici se făcea sport prin jocuri de: cadril, ogoi, ţicu şi oină într-un spaţiu mai larg, dar pe un teren viran din apropiere. Se făcea gimnastică la bară şi paralele. Se juca şah şi table şi se pleca la scăldat, la Păruş, unde am deprins înotul fără mâini, numai prin activitatea picioarelor. Malul apei Bârladului de pe dreapta era mărginit de o plajă largă unde se făcea şi plajă. Mai existau asemenea plaje la locurile de scăldat: la Moara lui Bălan, la Călugăru, la Căldare şi la Ghiolul cel mare. Acestea erau ştrandurile unde ne bălăceam şi stăteam la SOARE toată vara”68. După cum putem observa orașul nu dispunea de un ștrand modern și nici de locuri special amenajate. Ostroavele și apa râului Bârlad erau suficiente. Generații diferite, în posturi diferite se puteau bucura în egală măsură de răcoarea oferită de plăcerea scăldatului. Nu mai conta goliciunea trupului, pescarii de ocazie ori animalele rătăcite în zonă, cu toții putând să împartă luciul apei într-o comuniune aproape perfectă. Abia în perioada interbelică își va face timid apariția costumul de baie și accesoriile pentru plajă: creme împotriva arsurilor solare, uleiuri aromate, colace și bărcuțe de cauciuc etc. Desigur că existau şi alte modalităţi de a te spăla şi de a te bucura de beneficiile apei, dar în condiţii mult mai confortabile. Fie în cadrul locuinţei, fie la băile publice. În oraş funcţionau două asemenea stabilimente, Diana şi Maria - ultima aparţinând lui Ioan Manoliu. Prima nu era prea apreciată pentru că oamenii riscau să ,,răcească”, dar ambele, dincolo de serviciile oferite, reprezentau şi un spaţiu de socializare, unde puteai să petreci în mod cât se poate de plăcut câteva momente ale zilei. Oricum, doamnele, în aşteptare, nu scăpau ocazia de a colporta ultimele noutăţi. Programul pentru partea feminină era stabilit, lunea şi joia după-amiază. Tot din presă aflăm că pentru o şedinţă la clasa I se plătea 1,50 lei, iar la clasa a II-a-0,75 bani69. De cele mai multe ori îmbăierea se făcea cu regularitate săptămânală, deși erau și categorii de persoane pentru care baia era un eveniment lunar. Vara Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în loc. cit., p. 541. Aceasta dispunea de un teren pe latura de nord a Grădinii publice, amenajat cu sprijinul elevilor codreniști a Primăriei și a colectelor publice. 68 Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II, p. 609. 69 “Bârladul”, nr. 16, 26 aprilie 1889. 66 67

95

aceștia puteau să profite de beneficiile râului Bârlad, ori ale unei averse de ploaie. În anii puterii populare a fost amenajat și primul ștrand al orașului, însă baia publică nu a dispărut, mai ales datorită dificultăților în furnizarea apei calde la domiciliu. II.1.5. Paradele – sau spectacolul străzii Pe lângă promenadă, cotidianul stradal cuprindea o multitudine de activităţi ce presupuneau interacţiunea umană, strada şi spaţiile aferente, dincolo de aspectul util, fiind prin excelenţă un loc favorizant socializării. Dincolo de manifestările cotidiene existau şi evenimente având caracter spectacular şi care trezeau temporar din amorţire provincialul târg moldav. Situat la intersecţia unor importante artere de comunicaţie oraşul a fost tranzitat, şi nu numai, de mai marii epocii, inclusiv de personalităţi cultural-artistice ce determinau reacţii pe măsură din partea oficialităţilor şi a populaţiei. Cele mai cunoscute şi cu cele mai detaliate relatări se referă desigur la conducătorii statului: domnitorul Mihail Sturdza,70 domnitorul Grigore Ghica, ,,La anul 1859, ianuarie, soseşte la Bârlad Domnitorul Mihail Sturza venind din ducatul „Baden - Baden", cu dorinţa de a fi reales Domnitor al Ţării, lucrând contra fiului său, Grigore M. Sturza, carele, de asemenea, îşi pusese candidatura în Adunarea Ţării de pe atunci consemnează preotul Carp Ion: răspândindu-se prin oraş vestea cum că soseşte fostul domnitor Mihail Sturza, toată lumea însemnată, boieri şi cucoane, negustori şi negustorese, au căutat să-i iasă în întâmpinare; în acel timp era o petrecere la Crâng şi anume la via cuconului Neculai Alexă, Frumuzache Fendulea, Gheorghieş Dragu Mamii, Constantin Jemnariu, Dumitrache Păruş, Manolache Barbu zis Brişcu, Hagi Lazăr, Ion Velea şi alţi negustori fruntaşi, în frunte cu sfinţiile lor economul Iorgu Chiru şi catihetul Neculai Păun au ieşit întru întâmpinarea musafirului la Sărăria oraşului, în partea de jos. Sosind domnul Mihail Sturza, negustorii mai sus notaţi, dimpreună cu preotul Iorgu Chiru şi catihetul Neculai Păun au scos caii de la trăsura de poştă în care era Domnitorul fost şi s-au înhămat ei şi aşa l-au condus în gazdă la conu Alecu Sturza. Ceilalţi, obosiţi de petrecerea de o săptămână ce o făcuseră în via de la Crâng, încântaţi fiind de mirosul şi dulceaţa vinului şi a muzicilor cele mai vestite de pe atunci, s-au retras fiecare pe la casele lor, Domnul Mihail Sturza a stat în gazdă la conu Alecu Sturza 3 zile vizitat fiind de aristocraţia oraşului, în mod de nedescris. La plecare, candidatul la domnie Mihail Sturza a fost condus ca şi la venire. Adică de negustorii de mai sus care fiind odihniţi după petrecerile pe care le făcuseră mai înainte la Crâng, iarăşi s-au înhămat la trăsura Domnitorului şi au mers până în dreptul Grădinii publice. Domnul Mihail Sturza, drept mulţumire, le-a oferit prin comandierul său, un fişic în care erau 100 de galbeni. Încântaţi de acest dar, ei iarăşi s-au întors în via de la Crâng şi au petrecut alte trei zile şi trei nopţi. În timpul petrecerii reluate, domnul Constantin Jemnariu, vestitul mucalit din oraşul Bârlad din timpul acela, fără să fie observat de nimeni, se îmbracă cu giubeaua de mătase a părintelui Iorgu Chiru, puse patrafirul lui după gât, luă bastonul de protopop în mână şi se aruncă în râmnicul cu peşte. De unde, în cele din urmă, ieşi plin de murdărie şi de apă. Cu 70

96

caimacamul Vogoride,71 domnitorul Al. I. Cuza şi, ulterior, domnitorul Carol I, viitorul rege. potcapul în mână, plin cu peşte viu, ducându-se în casă, în mijlocul celor ce petreceau şi care, văzându-l, au făcut, vă închipuiţi, mare şi îndelung haz. Numai părintele Iorgu Chiru plângea de necaz, din cauza giubelei şi a potcapului care arătau aşa cum s-a spus. Ca să pună capăt supărării preotului, cei de faţă i-au dat cu cea mai mare mulţumire 50 de galbeni din fişicul de 100 primiţi de la fostul domnitor Mihail Sturza. Această veste răspândindu-se prin oraş a făcut ca multă vreme lumea să nu mai vorbească decât de petrecerea de la Crâng, rămânând proverbială până în ziua de azi”. Ion N. Oprea, Campanie electorală. Fostul domnitor Mihai Sturza, la Bârlad, în ,,Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim. III, 2009, p. 16; Idem, Ioan Antonovici depozitarul. Opere, Editura Pim, Iaşi, 2011, vol. I, pg. 205-206. 71 ,,După ce domnitorul Gr. Ghica îşi luase firmanul de aşezare în scaunul Moldovei şi trecuse prin oraş de la Galaţi şi Tecuci, se anunţase sosirea sa în oraş. La bariera Tecuci i se pregătise un frumos arc de triumf, împodobit numai cu flori artificiale sau, cum se zicea pe atunci, flori de târg. Sosirea sa a avut loc cam pe la ora patru de seara; era un timp ploios. Se formase o călărime de vreo două sute de flăcăi din toate clasele societăţii: ţărani, negustori şi boieri, toţi îmbrăcaţi în costume naţionale. Această călărime a ieşit înaintea domnitorului la hanul lui Epure. Domnitorul era într-un cupeu, tras de poştalioane, excortat de o sută de călăreţi înainte şi de o sută în urmă. Ajuns la arcul de triumf, cortegiul se opreşte, aerul răsună de urale, domnitorul se scoboară din cupeu, însoţit de un aghiotant, amândoi îmbrăcaţi în uniformă rusească, îşi scoate şapca din cap, se întoarce şi priveşte mulţimea, făcând în toate părţile închinăciuni, şi cu glas tare şi cam tremurător zice: „oameni buni liniştiţi, a trecut potopul ! Cu ajutorul lui Dumnezeu voi cârmui ţara cu înţelepciune şi voi aduce bine la toată suflarea omenească”. După ce a terminat cuvântarea către popor, domnitorul cu aghiotantul său s-a suit în cupeu, având înaintea şi în urma cupeului câte o sută de călăreţi, urmând apoi la rând trăsurile boiereşti, a apucat pe strada Principală şi a intrat în curtea caselor lui Alecu Sturza, unde trebuia să fie găzduit. Seara, după ospăţ, a adunat pe toţi boierii din oraş, pe cei mai însemnaţi neguţători şi un număr de fruntaşi ţărani şi au ţinut cu ei un mare sfat. A doua zi, în zori de ziuă, a plecat spre Vaslui şi de-acolo spre Iaşi. În urma Tratatului de la Paris, domnitorul, care părăsise ţara din cauza ocupaţiei ruseşti şi austriece, se reîntoarce a doua oară în scaunul Moldovei. De astă dată domnitorul pleacă de la Iaşi la Bârlad, era în timpul verii. Primirea s-a făcut la bariera Iaşi, unde era arcul de triumf. A fost condus în alai până la casa lui Alecu Sturza, unde era găzduit. După ce s-au făcut recepţiile şi prezentările obişnuite, s-a suit în cupeu urmat de un şir de trăsuri şi a venit drept la Şcoala Nr. 1 de băieţi. Ion Popescu, care era directorul şcolii, concentrase pe toţi băieţii în sala dinspre râul Bârlad şi recomandă băieţilor să fie cuminţi şi să strige ura, când va apare domnitorul. Apare domnitorul, un om mic la stat, bine făcut, cu o căutătură binevoitoare. În câteva cuvinte spune elevilor scopul învăţăturii şi le recomandă silinţă şi ascultare. Cere lui Popescu să-i prezinte o carte de citire şi, după câteva momente, i se prezintă cartea ce se citea pe atunci. El o ia în mâini, se uită pe prima pagină, trece la a doua, la a treia, până ce ajunge la ultima, fixând câte un moment ochii la fiecare, încât ţi se părea că vrea să se convingă de conţinutul ei. Pe urmă o închide, o dă lui Popescu şi zice: „e bună”. Pe urmă se uită din nou la copii, îi priveşte cu drag, parcă nu-i venea să se mai ducă, apoi pleacă capul, face o mişcare cam silită, zicând: ,,voi sunteţi viitorul şi fericirea ţării! vă las sănătoşi” ! A plecat ! După ce a vizitat mai multe părţi ale oraşului, între care şi podul de lemn de peste Bârlad, s-a reîntors la locuinţa lui Alecu Sturza şi a doua zi a părăsit oraşul. 97

Al. I. Cuza, de altfel originar din Bârlad, s-a interesat îndeaproape de oraşul natal; voia să fie bine informat, prin rapoarte trimise direct de şefii instituţiilor; uneori cerceta personal şi pe neaşteptate aceste instituţii. Desigur, nu era un caz singular, dar avea un statut special pentru domnitor. Numai în 1860 avem două atestări ale periplurilor bârlădene (la 21 iulie şi în august)72. Anterior, pe 18 iulie a avut loc o vizită de lucru a ministrului de interne Mihail Kogălniceanu, unde trece în revistă autorităţile politice, principalele instituţii ale urbei, cu excepţia protoieriei73. Tradiţia populară a consemnat în memoria orală, cum, îmbrăcat în haine obişnuite, cutreiera oraşele, spre a-şi da seama, la faţa locului, de starea adevărată a lucrurilor, de felul cum vindeau negustorii marfa, în special alimentele de primă necesitate, dacă măsurau sau cântăreau drept, dacă agenţii administraţiei îşi făceau datoria. Când trece, în august 1860, prin Bârlad, Cuza e informat în scris de preşedintele municipalităţii care-i prezintă bugetul oraşului şi-i arată preţurile medii ale articolelor de primă necesitate: făina, pâinea, carnea de vacă, lumânările. Un raport scris îi prezintă şi unul dintre magistraţii locali, indicând stadiul lucrărilor tribunalului, precum şi suma de bani aflată în păstrarea acestei instituţii74. Asemenea rapoarte scrise privind Bârladul mai primeşte Cuza şi la 15 ianuarie 1863. Potrivit Tratatului de la Paris de la 1856, domnitorul Grigore Ghica s-a retras din domnie şi, până la alegerea domnitorului de Adunarea Ţării, conform convenţiei din 1853, se numeşte caimacan Vogoride, un nepot al lui Conache de la Ţigăneşti. În jurul, anului 1857, Vogoride trece prin oraş. La bariera Iaşi i se pregătise un arc, unde îl aştepta o mulţime de lume. În sfârşit soseşte. Se dă jos din cupeu. Era îmbrăcat în costum militar turcesc cu obişnuitul fes roş. Pe fes, pe mânerul săbiei şi pe bumbii de la tunică era semiluna, marca Imperiului otoman. La un mic discurs ce i se adresează de către unul din boierii prezenţi, el îi răspunde câteva cuvinte, într-o românească stricată, în vârful limbei, cam cum vorbesc chelnerii greci de pe la cafenelele greceşti. Se suie în cupeu, urmat de un lung şir de caleşti şi se opreşte la casele lui Alecu Sturza unde era găzduit şi cu care era în legătură de înrudire, după cucoana Smărăndiţa, soţia lui cuconu Alecu, căci ea se cobora din familia Conache”. Iacov Antonovici, op.cit, pg. 244-245. 72 Costin Clit, Mihail Kogălniceanu în vizită de lucru la Bârlad (1860) – Document inedit, în ,,Academia Bârlădeană”, Nr. 14, trim. I, 2004, p. 15. 73 Ibidem. 74 ,,Până la unirea definitivă a Principatelor, trecerea domnitorului Cuza de la o capitală la alta, se făcea prin acest oraş. Acest domnitor avea un dispreţ pentru alaiuri, le refuza şi nici nu se mai încerca să i le facă. Îmi amintesc de o împrejurare. Se anunţase sosirea domnitorului în oraş şi i se preparase un arc de triumf la bariera Iaşi, unde era o mulţime de lume: oficiali şi notabilităţi ale oraşului. Cupeul domnitorului se opreşte ceva mai sus de Grădina Publică, cam la cantonul cu două rânduri a judeţului, unde îl aştepta un escadron de jandarmi călări. Noi, care eram lângă arcul de triumf şi priveam în sus, vedeam cum călăraşii se reîntorc înapoi şi cupeul domnitorului în loc să vină spre noi, apucă spre drumul ce trece pe lângă clădirile lui Nastea şi, călăraşii, care sosiseră, ne spune că aşa a poruncit domnitorul. Ne-am întors toţi cu impresia, că am căscat gura. Locul, unde se găzduia domnitorul Cuza, erau casele Costăchescu, ce vin mai sus de piaţa ocolului de vite. Acest personaj era aghiotant al domnitorului şi prefect al judeţului. După ce Costache Costăchescu a demisionat din aceste demnităţi şi prefect al judeţului a urmat Iordache Lambrino, ce era cumnat cu domnitorul, căci ţineau în căsătorie două surori, 98

Cu prilejul primei călătorii prin Moldova prinţul Carol I, venind de Iaşi prin Vaslui, poposeşte la 25 august/6 septembrie 1866 la Bârlad, prilej cu care sunt consemnate următoarele: ,,Soarele arzător chinuieşte mult pe călător pe drumul prăfuit până la Bârlad. Bârladul e un oraş frumuşel, capitala districtului Tutova; primirea aici ca pretutindeni e nespus de călduroasă, se vizitează biserica, şcoala şi spitalul, şi la două se urmează drumul printr-un ţinut frumos, păduros, spre Tecuci...”. Acesta este primul contact al monarhului cu urbea noastră şi nu cel din anul următor pomenit de I. Antonovici, în atât de utila sa lucrare - Documente bârlădene, deja amintită. De la acesta toţi scriitorii ulteriori preocupați de istoria locală, şi nu numai, au preluat informaţia, omiţând ori neluând în considerare scurta vizită din primul an de domnie75. În anul 1867, când oraşul Bârlad a avut onoarea de a-l primi din nou pe domnitorul Carol I de Hohenzolern-Sigmaringen, autorităţile locale au decis ca să fie găzduit la reşedinţa Greceanu, actualul sediu al Protoieriei. La masa festivă au luat parte şi o serie de personalități locale precum: Manolache Kostaki Epureanu şi Scarlat Vârnav – devenit ulterior călugărul Sofronie. Cei doi se cunoşteau foarte bine pentru că studiaseră împreună la Paris şi militaseră pentru unire. În perioada la care facem referire erau contracandidaţi la alegerile pentru Camera deputaţilor. Manolache Kostaki Epureanu a profitat de acest prilej pentru a-şi tachina insistent adversarul politic, amintindu-i de tinereţea tumultoasă când jucau cancan la Paris în tovărăşia demimondenelor grizete. Savurosul şi spumantul schimb de replici, potrivit relatărilor contemporanilor, au înviorat atmosfera spre deliciul asistenţei, poate cu excepţia lui Carol I mai riguros din fire76. Viaţa cotidiană a fost determinată și influențată și de existența garnizoanei oraşului Bârlad cunoscând dincolo de elementele obișnuite şi alte aspecte mai interesante și spectaculare. Spre exemplu, ne putem referi la diferitele manevre militare desfășurate pe raza orașului. Astfel, în baza Decretului din 28 august 1882, o parte din armata permanentă şi din cea găzduirea domnitorului se făcea la casa lui Lambrino, ce vine pe Strada Speranţa, la o mică depărtare de Podul-Roş. De multe ori domnitorul, la ducere spre Bucureşti şi la reîntoarcere spre Iaşi, se oprea la moşia Banca, proprietate a cumnatului său, mai ales când era să stea o noapte, ca să se repauzeze; trecerea prin oraş era absolut necunoscută”. Iacov Antonovici, op.cit., p. 247; vezi în acest sens și Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 399; Elena Monu, Alexandru Ioan Cuza și Bârladul, în Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Sfera, Bârlad, 2008, pg. 134-135. 75 Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), Erc Press, 2011, vol. II, p. 31. 76 ,,În 1867, Vodă Carol când au venit pentru prima oară în oraşul Bârlad, au tras în casele lui Iancu Greceanu, astăzi aparţinând avocatului M. Cristescu-Vasiliu. La recepţia ce s-a făcut lui vodă, am luat şi eu parte ca notabil şi fruntaş al comerţului, oprit fiind apoi la Masa Domnească, ce s-a dat în seara zilei aceleia”. Iacov Antonovici, op. cit., p. 277; C. D. Zeletin, op. cit., p. 534; Pentru consideraţii prvind familia Greceanu şi casa unde a fost primit domnitorul vezi: Elena Monu, Casa Greceanu - Actualul sediu al Protopiatului Bârlad, în ,”Păstorul Tutovei”, serie nouă, Nr. 2, 2009, pg. 26-28. 99

teritorială a fost concentrată între Focşani şi Bârlad, pentru instrucţie şi manevre, în perioada 20 septembrie - 4 octombrie 1882. Cu această ocazie oraşul a primit vizita M. S. regelui Carol I, care și-a stabilit aici cartierul general, a reginei Elisabeta, a episcopului Calinic Dima al Huşilor, a reprezentanţilor armatelor străine ce au participat ca observatori la manevre. În onoarea tuturor acestor oaspeţi, la 12 octombrie 1882 s-a dat un spectacol muzical, urmat de un banchet în grădina şi sala „Renaşterea” (în fapt după descrierile contemporanilor o simplă baracă), având bineînţeles şi o latură culinară77. A luat parte, de asemenea, principesa Elena Bibescu, și episcopul Hușilor Calinic Dima Ploieşteanul. Slujba religioasă care a precedat festinul s-a ţinut, în prezenţa cuplului regal, la biserica Sfântul Ilie. Şi cum scrie cu fineţea sa caracteristică domnul C. D. Zeletin: ,,Puţinele descrieri din presă ale interiorului barăcii nu redau, totuşi, acea demnitate care, cu siguranţă, o făcea, vrednică să-l primească pe regele ţării. În privinţa exteriorului, baraca nu era decât o baracă....”. În orice caz rămâne plăcut impresionat de frumuseţea doamnelor prezente78. De asemenea, o bună impresie au lăsat locuitorilor Bârladului manevrele militare din septembrie 1894 desfăşurate în zona Bârlad-Crasna la care au participat regele Carol I şi principele Ferdinand. Deşi oraşul a găzduit timp de 5 zile 20.000 de militari „nici o nemulţumire nu avem a înregistra”, se scria într-un ziar local „nici cel mai mic incident, căci, spunem cu mândrie că, de la general şi până la soldat, s-a observat o perfectă ordine, o delicateţe ce indică o distinsă cultură”. Desfăşurarea acestor manevre pe lângă aspectul spectacular al parăzilor, recepțiilor, banchetelor, balurilor, spectacolului uniformelor ofiţerilor de diferite grade şi arme, producea înviorarea comerţului local şi înflăcăra imaginaţia tinerelor domnişoare ce începeau să viseze la o posibilă partidă. 77

Istoricul garnizoanei militare din Bârlad, (în mss.). Apud C. D. Zeletin, op.cit., pg. 533-534; O sumară descriere a acestei vizite o avem şi datorită memoriile unui institutor din acele vremuri: ,,Cu ocazia manevrelor din toamna anului 1882, ce a avut loc în împrejurimile orașului nostru, M. S. Regele, având cartierul pe tot timpul manevrelor în oraș, a binevoit să viziteze școlile, între care și școala unde funcționam eu, întovărășit la această vizită, pe lângă alți demnitari, și de ministrul de Instrucțiune publică, Gheorghe Chițu. M. S. Regele a vizitat și apus întrebări din diferite obiectele din program la toate clasele, dar în special la elevii din clasa a IV-a unde funcționam eu în calitate de institutor. Întrebările ce au fost puse de M. S. Regele au fost asupra istoriei patriei: domnia lui Mihai Viteazul, din geografie, Țările Române din imperiul Austro-Ungar. Răspunsurile sigure, clare și precise ale elevilor a mulțumit pe M. S. Regele și domnul ministru al instrucțiunii publice, care, acesta din urmă, adresându-se către mine mi-a zis „Vei fi decorat din ordinul M. S. Regelui”. Domnul ministru al Instrucțiunii publice cu ordinul No. 1831 din 24 februarie 1884 îmi înaintează brevetul No. 1458, prin care M. S. Regele îmi conferă Ordinul Coroana României în grad de cavaler”. Memoriu scris şi subscris de Ioan Vasiliu. Institutor onorific, în Iacov Antonovici, op. cit., pg. 227-228. 78

100

Dincolo de acestea mai erau şi alte părţi pozitive pentru locuitori. Înainte de începerea manevrelor în zona Bârladului a sosit un batalion de geniu care „a pus în bună stare podurile, fântânile ce începuseră să sece şi alte lucruri care puteau să împiedice executarea regulată a planului de manevre”79. O asemenea desfăşurare de forţe şi mai ales prezenţa majestăţii sale Regele, nu putea să nu intre în atenţia opiniei publice bârlădene şi a presei, care va aloca pagini substanţiale evenimentului, din care vom face doar spicuiri pentru a avea o radiografie a evenimentului în epocă: „…Zilele de 20, 21 şi 29 vor rămâne memorabile în amintirea concetăţenilor noştri, în aceste zile peste 20.000 de oameni au fost aşezaţi în corturi în partea nordică a oraşului nostru, parte ce prezintă o întinsă câmpie, înconjurată la est şi vest de dealuri şi udată de râul Bârlad. Joi 22 curent, orele 9 şi jumătate dimineaţa, trenul regal sosise în gara noastră, aducând pe principele Ferdinand cu toată suita sa şi batalionul I de vânători. Oraşul era frumos decorat. Lumea compusă din bărbaţi, femei şi copii, începuse să se adune pe stradă încă de la ora 8 dimineaţă. Prefectul judeţului, dl. G. Emandi, a dat dispoziţii ca la recepţia principelui, ce a avut în salonul gării, destul de bine şi cu gust decorat să se vadă o deplină ordine. […] Toate trupele au fost scoase în ordine în stradă. Principele, după marşul de o oră făcut pe Bulevardul Elisabeta şi pe străzile Traian şi Principală, ce lega Gara cu Grădina Publică, soseşte cu batalionul său. Trecerea marţială făcută în faţa trupelor, a atins sublimul. Muzica şi uralele, ce izbucneau din piepturile a 20.000 de oameni făceau să răsune văile. […] După dejun, porni spre Zorleni, proprietatea casei regale, unde şi-a aşezat cartierul Princiar. Seara, toţi generalii şi coloneii din regimente fiind poftiţi la Zorleni au luat cina împreună cu Alteţa Sa Principele Ferdinand. A doua zi a trecut prin oraş M. S. Regele, însoţit de principii de Saxa Meiningen şi Coburg”80. Acelaşi ziar „Paloda”, din 9 și respectiv 11 mai 1894, preciza, spre exemplu, următoarele: „Informațiuni. Programul serbării zilei de 10 mai: I) La ora 10 și jumătate dimineață se va celebra la Biserica Catedrală un Te deum de către părintele protoiereu al județului, înconjurat de cler, în asistența domnului prefect de județ și a autorităților civile și militare. II Sergenții de oraș vor fi așezați pe străzi între Catedrală și străzile principale. III Elevii Școlii Normale, ai Liceului și ai Gimnaziului cu drapelele lor, vor asista la ceremonie în piața bisericească, aranjați de profesori în înțelegere cu comandantul paradei. IV După terminarea serviciului divin defilarea și felicitările, se vor primi la palatul Prefecturii.

79 80

Istoricul garnizoanei militare din Bârlad, (în mss.). “Paloda”, 29 septembrie 1894. 101

V Toate magazinele din oraș, în semn de respect pentru această mare sărbătoare, până la orele 13 din zi să fie închise. VI De la orele 3 până la 6 p. m. muzica Primăriei execută diferite arii în Grădina Publică a orașului. VII La ora 8 seara muzica Regimentului va face o retragere cu torțe pe străzi după care, la ora 10, va cânta în centrul orașului, lângă Podul de piatră. Făcut astăzi 6, Mai 1895, în cabinetul Prefecturii judeţului Tutova. Prefect, Şutzu Comandantul Garnizoanei, Lt.- Col. Diculescu. Primar, N. C. Budu”. 81 . Şi serialul continuă ... se publică desfăşurarea Zilei Naţionale la Bârlad: „ Ziua de 10 Mai s-a serbat în orașul nostru în toată splendoarea. Străzile: Principală, Ştefan cel Mare şi strada Speranța până la Palatul administrativ sunt decorate cu steaguri tricolore. Pe la orele 10 s_a oficiat un Tedeum la biserica catedrală Domneasca de Protoiereul judeţului înconjurat de clerul oraşului, la care au luat parte toate autoritățile civile şi militare, garnizoana din orașul nostru, elevii școlilor primare şi secundare şi un public numeros. După terminarea serviciului divin, Grigore Șuțu, prefectul județului, a primit felicitări în sala de recepție a Palatului Administrativ, din partea autorităților pentru M.S. Regele, mulțumindu-le pentru aceasta și încredințându-le că va fi interpretul fidel către guvernul M. S. pentru aceste felicitări. Seara, orașul a fost splendid iluminat când armata, cu muzica în frunte, a executat retragerea cu torți prin cele mai importante străzi. Focuri bengale și rachete au fost aruncate din balconul clubului conservator, a cărui inaugurare sa făcut chiar în această seară”82 . Nu exista televiziune şi documentare de arhivă, dar presa o suplineşte în epocă cu succes prezentându-ne peste ani evenimentul aproape fotografic, cu toate etapele sale. Militarii garnizoanei Bârlad au contribuit activ la viaţa comunităţii în care îşi făceau misiunea. Sărbătorile laice sau creştineşti erau prilejuri pentru desfăşurarea unor ceremonialuri militare la nivelul oraşului cu: parade, retrageri cu torţe etc. Totodată, se organizau concursuri sportive, activităţi culturalartistice cu un pronunţat caracter educativ. Ei au sprijinit material unele societăţi de binefacere, cum a fost cea a „Doamnelor Române Bârlădene”83. Orice trecere prin urbe a unor personalităţi, mai mult ori mai puţin marcante, avea drept consecinţă organizarea unor primiri festive, oraşul îmbrăcând haine de sărbătoare. Din păcate aceştia plecau şi Bârladul se întorcea la imaginea sa reală, anostă, colbuită sau înnoroiată, după cum dicta vremea şi la celelalte racile. Pe 20 noiembrie 1889 Bârladul este vizitat de primul “Paloda”, 9 mai 1895. “Paloda”, 11 mai 1895. 83 Istoricul garnizoanei militare din Bârlad, (în mss.). 81 82

102

ministru, de atunci, G. Gr. Cantacuzino. Ei şi ce? par a spune bătrânii clătinând uşor din cap. Dar tinerimea se bucură: ,,Nenumăraţii privitori adunaţi pe ambele trotuare au salutat cu urale zgomotoase. Toate străzile sunt frumos pavoazate cu drapele tricolore şi ghirlande de verdeaţă, iar din mai multe balcoane doamnele aruncă flori”84. Unul din cele mai spectaculoase evenimente a fost primul zbor aviatic deasupra oraşului, efectuat de un fiu al său Gh. Negrescu şi căruia i s-a făcut o primire triumfală la 27 mai 1912. Foştii lui profesori de la Liceul Codreanu au organizat un banchet la Restaurantul Manzavinatos şi i-au oferit un ceas de aur85. A doua zi i-a făcut o demonstraţie de zbor regelui Carol I sosit la Bârlad de la Iaşi, unde, cu o zi înainte, asistase la dezvelirea statuii lui Al. I. Cuza, din Piaţa Unirii. Dacă venirea aviatorului Gh. Negrescu a reprezentat o plăcută surpriză, cea a regelui era cunoscută şi minuţios planificată86 . “Bârladul”, 20 noiembrie 1889. Gh. Negrescu, Amintirile unui pionier al aerului, în B. O. A., vol. III, p. 269; Pentru informaţii privind personalitatea aviatorului şi evenimentul în sine, vezi: Constantin Chiper, Personalităţi militare bârlădene, Primăria Municipiului Bârlad, 2001, p. 38; Radu Coroamă, Piese din patrimoniul cultural naţional referitoare la viaţa şi activitatea generalului vasluian Gheorghe Negrescu, în ,,Acta Moldaviae Meridionalis”, p. 122; Traian Nicola, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad, 2003, vol. V, p. 270; Un alt fost bârlădean pomeneşte de un miting aviatic în 1911, dar nefiind susţinută de nici o altă sursă din cele cercetate ne permitem să ne exprimăm îndoiala, fiind posibilă o eroare de memorie. ,,Pe acelaşi câmp (al iarmarocului n. ns.) am fost dus de părinţi la primul miting de aviaţie ce a avut loc la Bârlad, prin 1911 (???) , cu aeroplane felurite…” . Pompiliu Voiculeţ – Lemeny, Primele amintiri, în B. O. A., vol. I, p. 716. 86 ,,PROGRAMA- recepţiunii Majestătii Sale Regelui în ziua de 28 Mai 1912 la Bârlad: I. La ora 10 jum. Majestatea Sa Regele va sosi în automobil la biserica Catedrală, unde se va oficia un tedeum de protoereul judeţului, înconjurat de întreg clerul oraşului, şi cor; II. La ora 11 a. m. Majestatea Sa Regele va traversa oraşul pentru a merge la căzărmi, unde va inspecta trupele; III. La ora 12 Majestatea Sa Regele va primi la palatul Administrativ în sala de recepţiune; pe reprezentanţii naţiunei, autorităţile locale şi cetăţenii judeţului şi ai oraşului, cari vor binevoi a se aşeza în modul următor: În dreapta intrării: 1) D-nii Senatori şi Deputaţi. 2) Comandantul garnizoanei. 3) Primarul cu Consiliul Comunal. 4) Clerul. 5) Preşedintele Consiliului judeţean şi membrii Consiliului. 6) Preşedintele tribunalului cu membrii tribunalului, Judele instructor, procurorul, Judecătorii de ocol şi toţi stagiarii. 7) Decanul cu întreg baroul avocaţilor, 8) Administratorul financiar cu şefii de secţie. 9) Corpul medical şi veterinar al oraşului şi judeţului. 10) Camera de comerţ. 11) Preşedintele comitetului Comunităţii Israelite. 12) Banca Naţională şi reprezentanţii celorlalte bănci. La stânga: Viceconsulul Austro-Ungariei, Foştii demnitari şi foştii reprezentanţi ai judeţului şi oraşului, rugaţi a se aşeza după poziţiunile ce au ocupat. Corpul didactic secundar, normal, şi primar. Domni şi doamne care doresc a saluta pe Majestatea Sa Regele. De la Palatul Administrativ Majestatea Sa Regele va porni la gara Bârlad, iar la ora 2.00 va avea loc plecarea trenului Regal din Bârlad. Elevii şi elevele şcoalelor, vor fi aşezaţi pe bulevardul Gării, şcoalele de băieţi ocupând partea dreaptă, iar cele de fete partea stângă a bulevardului. Prefectul jud. Tutova V. Călinescu”. I. Antonovici, op. cit., pg. 297-298. 84 85

103

O inedită, dar nu mai puţin interesantă, este o relatare privind modul în care trupele ruseşti, staţionate în Bârlad, au ales să sărbătorească ziua de 1 Mai. Nu vom insista asupra contextului internaţional deoarece el este destul de bine cunoscut, dar vrem să surprindem o pagină din istoria modernă a oraşului. Autorităţile române îngrijorate atât de numărul soldaţilor adunaţi cât şi de lozincile pro-bolşevice strigate, au supravegheat cu atenţie desfăşurarea manifestaţiei: „Bârlad, 1917, 1 Mai – Dare de seamă din partea brigăzii de siguranţă, către Prefectura judeţului Tutova, asupra serbării de 1 Mai, de către armatele ruse aflate în garnizoana Bârlad şi în comunele învecinate. Astăzi a avut loc în localitate serbarea zilei de 1 Mai de către armatele ruse aflate în garnizoana Bârlad şi în comunele de prin împrejurul oraşului. La această serbare au luat parte ca la 6000 persoane; ofiţeri superiori, inferiori, grade inferioare şi soldaţi din diferite arme, cum şi vre-o 30 de doamne de Crucea Roşie. Serbarea a decurs în modul următor: Mai întâi toţi soldaţii cu ofiţerii lor s-au adunat pe câmpul de aviaţie, unde erau construite trei tribune pentru vorbitori. Încă de la orele 9 dm. au început a trece în grupuri, purtând steaguri roşii şi plancarde cu diferite inscripţii ca: „Trăiască republica democratică”, „Vrem pământ”, „Trăiască Pacea între popoare”, „Război până la izbândă”, „Uniţi-vă muncitori din toată lumea”, „Să se păzească tânăra libertate ca să nu se piardă” etc. “ La acestă serbare au mai luat parte şi delegaţi din Rusia, delegaţi de pe frontul Tecuciului şi delegaţi din partea flotilei din Marea Neagră . La ora 12 a. m. Când toţi soldaţii s-au adunat complet, muzica militară a întonat rugăciunea pentru cei căzuţi pe câmpul de luptă, apoi pe fiecare tribună s-a suit câte un ofiţer, arătând însemnătatea zilei de 1 Mai pentru poporul rus. Le spune apoi să se aranjeze câte opt soldaţi în rând, pentru a manifesta prin oraş. Plecând în ordine au parcurs strada Regală, strada Dobranici, Bd-ul Ferdinand, apoi s-au înapoiat iarăşi pe strada Regală, la locul de unde plecase pe câmpul de aviaţie. În tot timpul manifestaţiei, soldaţi şi ofiţeri au intonat cântece socialiste. Fiecare soldat purta pe piept cocarde roşii, iar care ţineau ordinea, purtau o lenţă albă. Muzicele militare care era în număr de două, intonau din când în când „Marsilieza”. La orele 2 jum. manifestanţii au ajuns la locul tribunelor. Aici au vorbit 40 de persoane: ofiţeri, soldaţi, cum şi un deputat venit din Petrograd. Toţi au arătat asistenţei însemnătatea zilei de 1 Mai a proletariatului din Rusia, care sub vechiul regim au fost robi, neavând nimeni o palmă de pământ, muncind din greu pentru boierii care aveau moşii nemărginite. Arată că astăzi când poporul rus a recăpătat libertatea, ştie pentru ce luptă...” 87. 87

I. Antonovici, op.cit., pg. 298-299. 104

Paradele, defilările, retragerile cu torţe şi chiar manifestaţiile reprezentau pentru bârlădeni un adevărat spectacol a străzii şi o binevenită ieşire din cotidian. Oraşul se însufleţea, mulţimile se adunau alături de toţi gurăcască, pentru a gusta ceva din aerul de sărbătoare ce plutea deasupra oraşului. Doamnele şi domniţele şi nu numai se arătau impresionate de uniformele şi ţinuta ofiţerilor, de mustăţile lor falnice şi de întreaga desfășurare a unităţilor militare din garnizoană. Cum să te poţi opri din a admira uniformele celor din Regimentul 2 Roşiori: „Soldaţii purtau cizme negre lucitoare înalte, pantaloni albi cu găetane negre pe pulpe, veston roşu încheiat cu nasturi strălucitori de alamă în care erau prinse brandenburguri negre, căciuli de iepure cu capace şi pompoane albe. Mândri în şiruri de câte patru, ţinând în mâna dreaptă suliţa, având în steguleţe în două culori-alb şi roşu-rezemată în scara şeii”88. Mai târziu, în perioada interbelică, cu ocazia sărbătoririi Zilei Unirii 24 ianuarie, a avut loc o defilare spectaculoasă ce a rămas impregnată în mentalul colectiv şi care merită consemnată măcar pentru ineditul situaţiei 89.

Pompiliu Voiculeţ – Lemeny, op. cit.. „Trecuse de vreo două săptămâni de la 24 ianuarie cu tradiţionala defilare şi care, pentru că fusese cu totul ieşită din comun, era încă comentată de bîrlădeni mai ales prin modul în care se desfăşurase. Dar să v-o povestesc şi pe asta. Fusese un ger de peste minus 25 grade, de crăpau pietrele, şi totuşi defilarea trebuia să aibă loc. De cum se făcuse ziuă, trupele în frunte cu ofiţerii ieşiseră din cazărmi, parcurseseră toată strada Regală, mergînd pînă dincolo de Grădina Publică, pe şoseaua Zorlenilor, unde se reîncolonaseră cu faţa spre centru având în frunte Regimentul 12 infanterie, urmat de Regimentul 10 călăraşi, Regimentul 2 roşiori, şi 23 artilerie, în faţa trupelor, aşa se obişnuia pe atunci, urmau să defileze elevii şcolilor Codreanu, Normală, Comercială şi Meseriilor. Comandantul garnizoanei, generalul Constantin Filiti, chemat urgent în ajun la Bucureşti, printr-un curier special, l-a însărcinat pe colonelul Emanoil Boteanu, ca cel mai vechi ofiţer din garnizoană, să primească defilarea trupelor. Coana Lenuţa, nevastă-sa, de dimineaţă începuse să-1 împopoţoneze cu uniforma de paradă, cu zeci de fireturi, leduncă, rozetele ele la cizme care sclipeau de te vedeai în ele, şirul întreg de decoraţii şi barete montate la tunică, apoi, sabia, chipiul şi cu cei doi “cocheri” după dânsul, în trăsura care-1 aştepta afară la locuinţa din fundătura Nicolae Iorga, astăzi casa Niţu. În fine ajuns la locul de defilare al cărui punct central se afla lângă chioşcul marelui florar al Bârladului, Diaconu, montat chiar lângă Podul de Piatră, alături de cinematograful Majestic. Cu tot gerul de afară, o mulţime de lume era adunată şi pe dreapta şi pe stânga, veniseră aşa cum se obişnuia pe atunci pe familii, fiecare să-şi vadă odrasla din şcoala cutare defilând. dar mai ales să vadă- tradiţionala întrecere în prezentare între cele două mari şcoli Codreanu şi Normală. Mai erau acolo şi fetele, multe-multe fete, parcă ieşiseră cu toatele din casă. Erau fetele care se dădeau în vînt pe atunci — ca şi acum — după ofiţerime; care după infanterişti, că erau mai iuţi, care după călăreţi, că erau mai frumoşi, care după artilerişti că aveau bătaia cea mai lungă. Îngheţ-îngheţ, dar aproape că nimeni nu rămăsese acasă, toată lumea voia să vadă parada şi stătea ciucure înşirată pe trotuare, de la Grădina Publică până la Casa Naţională, ba chiar şi mai departe pînă la Cerbul de aur. Mulţimea ţopăia din cauza frigului, în aşteptare. De cum a ajuns la Podul de Piatră, colonelul Boteanu a observat ostaşii fanfarelor reunite zgribuliţi, cu ţurţuri la mustăţi şi cu instrumentele sub braţ, suflând în pumni şi aşteptând ordinul de începere. 88 89

105

Fiecare oraş îşi are o trăire proprie, o anumită percepţie a vieţii zilnice şi a evenimentelor ce ies din strictul cotidian, creând o omogenizare şi sentimentul apartenenţei la comunitatea locală. Inerent între locuitorii unui anumit oraş şi respectivul oraş - cel natal sau locuit mult timp - se stabileşte în timp o legătură intimă, dublu formativă: relaţia biunivocă dintre orăşean, ca purtător al unei anumite amprente culturale

Aghiotantul i-a raportat colonelului că defilarea trebuie începută imediat deoarece trupele sunt aproape înghețate. Colonelului Boteanu i-a venit pe loc o idee năstruşnică făcînd ceea ce nu se mai făcuse niciodată în ţară, a executat cea mai originală defilare. A pus fanfara să joace pe picioare timp de două-trei minute ca să se dezgheţe şi în loc de marşurile obişnuite, a dat ordin ca trompeţii şi tobele să execute ,,atacul de război” şi acestea au început: Ra-ta-ta-rata-ta, ra-ta-ta-ta-ra-ta, ura ! ura ! Noi, elevii, care eram în capul coloanei şi trebuia să deschidem defilarea, am rămas o clipă descumpăniţi deoarece ceea ce auzeam era cu totul neprevăzut în program. Dar, din rîndul oficialităţilor a sărit in salturi spre noi profesorul de gimnastică Vasile Bădărău, acela care ne pregătise pentru defilare şi care cu o voce de tunet ne-a ordonat: „elevi !! mâinile strînse pe piept, ca pentru pas de alergare, în rînduri ordonate şi în cadenţă, cu onorul la dreapta în pas alergător, înainte marş ! Ura !!” Şi cu dînsul în frunte, exact ca la război, elevii şcolilor au pornit ca la atac, strigând cât puteau de tare Ura !-Ura !-Ura ! strigau ostașii, ura! striga plin de entuziasm publicul de pe trotuare, care flutura pălării, căciuli, batiste şi fulare, ura ! strigau toţi elevii şcolilor care mai mult ţopăiau decît defilau, făcînd în plus şi ca toţi dracii. Normaliştii, copii aproape toţi de la ţară. Începuseră a chiui ca pe văile Tutovei. Ura ! începură a striga oficialităţile şi invitaţii surprinşi de împrejurare, în timp ce fanfarele cu trompeţii aruncau în văzduh din ce în ce mai strident acordurile atacului la baionetă: „ra-ta-ta, ra-ta-ta, ra-ta-ta-ta-ta, ra-ta-ta, iar tobele băteau de spărgeau auzul, astfel că într-o euforie generală, au trecut repede dincolo de aşa-zisa tribună oficială şcolile, în timp ce lumea uitase de ger şi juca de bucurie pe picioare. Noi elevii, odată împrăştiaţi, ne-am lipit de marginea trotuarelor pînă înspre drogheria lui Perlmuter, cam pe la Băcăuanu, să vedem ce va mai urma . Şi ce a urmat a fost o poveste ca de vis. În fruntea regimentelor aliniate, se aflau glorioasele drapele cu faldurile lucrate în fir de aur, din care, sfîrtecate de gloanţele duşmanilor în marile bătălii la care luaseră parte, rămăseseră doar două trei fâşii de care atîrnau cele mai înalte decoraţii ce le fuseseră acordate. La auzul sunetului trompetelor pentru atac, drapelele au fost înălţate de către majurii „portdrapel” şi încărcaţi de decoraţii, sus în bătaia vîntului: Munteanu la 12 infanterie, Atanasiu la 2 roşiori, Vasile Ariton la 23 artilerie, iar la 10 călăraşi, Costică Mînzatu de stătea pe la Morile de Vânt. Cînd colonelul Dumitrescu, comandantul lui 12 Cantemir, care se afla cu trupele în faţă a auzit goarnele executînd atacul, şi-a dat seama imediat de ceea ce se petrece, a ordonat ostaşilor să pună baionetele la arme şi cu acestea în poziţie de atac, în pas alergător mărunt şi cu onorul la dreapta, a dat drumul trupelor cu Ura ! înainte marş ! La auzul comenzii ofiţerii şi-au tras săbiile şi-au trecut rapid cureluşele de la chipiu sub bărbie, declanşînd în rîndul trupelor un Ura ! general, astfel că într-o jumătate de oră defilase tot regimentul. Cu celelalte unităţi, treaba a mers mai repede, deoarece călăraşii şi roşiorii şi-au plasat lăncile ca pentru şarjă şi cu călăreţii aplecaţi pe grumajii cailor, a căror potcoave aruncau scântei, au trecut ca o vijelie peste Podul de Piatră, în timp ce regimentul 23 artilerie, care încheia defilarea, în galop şi într-un zgomot asurzitor de tunuri alergate, a trecut, cum s-ar spune cu caii pe burtă. Trebuie să vă mai spun că acest iureş, acest pas alergător de atac s-a încheiat cu un Ura ! strigat de toate trupele”. Romulus Boteanu, Iarnă grea în Bârlad, în B. O. A., vol. II, pg. 854-856. 106

specifice locului, şi oraş, ca expresie materială a atitudinii culturale a locuitorilor săi90.

II.1.6. Iarmarocul sau bâlciul Trăsuri săltând pe caldarâmul plin de gropi, case mari cu etaj şi frumoase, magazine evreieşti, armeneşti, amestec de culoare şi cenuşiu la poarta Orientului. Iată un aspect al Bârladului de secol XIX. Un amestec insolit de circ, de negustorie şi tradiţii populare. Eveniment de excepţie în viaţa socială şi comercială, prilej de amintiri şi reverii pe parcursul întregului an, îl constituia şi îl constituie încă acest vestit iarmaroc anual, stabilit din 1863, între 15 şi 29 august. Dispunea de un cu totul alt regim spaţial în comparaţie față de comerţul cu vite şi cereale, care erau vândute în cadrul târgurilor săptămânale, în zilele de marţi şi miercuri. Dezvoltarea comerţului în secolul al XIX-lea a făcut să crească substanţial numărul iarmaroacelor şi a zilelor de târg. Aproape că nu era proprietar de moşie care să nu ceară să i se dea prin hrisov privilegii de a avea iarmaroace sau zile de târg pe moşie. Acelaşi lucru îl constatăm şi în mediul orăşenesc. La o jalbă a neguţătorilor bârlădeni, din 22 iunie 1835, domnitorul Mihail Sturdza stabileşte la 10 februarie 1837 patru zile de iarmaroc în cursul anului91. Activităţile comerciale erau însoţite de activităţi distractive şi petreceri populare cunoscute sub denumirea de bâlciuri. Acestea sau altfel numite – târguri – reprezentau, neîndoielnic, spaţiul public unde se putea vinde tot ce prisosea în fiecare gospodărie şi se putea cumpăra ceea ce lipsea. Bâlciul în integralitatea sa nu era numai un loc de negoţ, de distracţii, ci şi un loc de „socializare”, de schimb de opinii. Vraja bâlciului aduna şi continuă să adune întreaga populaţie a oraşului şi a satelor înconjurătoare de la periferie. Paiaţele circului, acrobaţiile, defilarea femeilor tinere, frumoase, sulemenite din belşug şi pe jumătate dezgolite, alcătuiau petrecerea numeroşilor vizitatori, ori de alde cască-gură, atât de familiar românului. Căldura şi praful completau tabloul acestei sărbători zgomotoase şi cu generoase accente bahice. Atmosfera era încărcată (de altfel nimic nou că istoria se repetă ciclic) cu parfumuri de, piei de oaie, bărbaţi asudaţi, cu mirosuri condimentate de mititei şi usturoi, stropite cu zeama de prună, strugure şi bere. Pe acelaşi loc, eludând stricte convenţii sociale, se înghesuiau mici burghezi, târgoveţi, ţărani, persoane din protipendadă şi nelipsiţii alogeni. Să nu uităm atracţiile de tot felul, pornind de la diferitele maşinării, circul, cele culinare şi mai ales modul de realizare a 90 91

Rodica Crişan, Reabilitarea locuirii urbane tradiţionale, Editura Paideea, 2004, p. 81. I. Antonovici, op. cit., vol. II, 304. 107

publicităţii (a brand-ului) ce s-a impregnat într-un fel ori altul în mentalul colectiv. Vedem, astfel, un exemplu în următoarea descriere: se striga „calde gogoşele, tare-s bunicele, când dai banii pe ele, şi copii fug după ele. Haideţi, cu 5 bani gogoaşa şi zece bani franzela le dau!”92. Veneau aici negustori şi geambaşi din toate colţurile ţării. Se vindeau haine, diverse produse, cai, vite, oi, capre, porci. Misiţii făceau preţul, treaba se încheia nu după prea multă tocmeală şi chibzuire, urma adălmaşul şi… ţine-te băiete ! Mehengiii le mai subtilizau celor chercheliţi chimirul, strângeau bănuţii sătenilor, geambaşii, speculanţii şi înşelătorii cu glume şi vorbe de clacă; din când în când un sergent de stradă trecea prin mulţime urmat de păgubaş. Într-o parte a iarmarocului se întindeau căruţele cu grâu, porumb, fasole, linte, floareasoarelui, harbuji, pepeni, struguri timpurii şi câte şi mai câte… Într-o altă parte, putini de murături, căzi, poloboace şi butoaie de toate mărimile, butoaie mai ales, deoarece nu cu mult timp după încheierea bâlciului urma culesul viilor care, altădată, se întindea uneori până la cea dintâi zăpadă. Iarmarocul era un straniu amestec de miez sătesc şi de periferie orăşenească, de folositor şi gratuit, de emoţie şi de rutină, de candoare şi de şiretenie93. Alte amintiri, alţi ani, dar aceeaşi imagine: ,,Trecem în revistă „minunăţiile” întâlnite, cârciumi cu tarafuri de lăutari - predominând acordeonul şi ţambalul, butoaie cu vin, miros de pastramă friptă la grătar, prăvălii improvizate sub rogojini şi prelate de corturi, cu fel de fel de mărfuri, ceramică, vase, oale smălţuite, ceaune din aluminiu. Un sector numai cu dogărie - putini, găleţi, butoaie şi chiar budane sau căzi mari. Este o hărmălaie de nedescris - drept ca de bâlci. Pocnete (de petarde), strigăte „Hai, neamule, dă 2 lei şi intră şi vezi femeia şarpe şi viţelul cu 2 capete!”, Păpuşari ce mânuiesc sfori ascunse şi scot ţipete piţigăiate din gura „Mărioarelor”-, Roata norocului, încercarea puterilor cu barosul sau berbecul de fontă, zidul morţii, circul cu clovni şi artişti exhibiţionişti, cu o mică estradă la intrare, pe care evoluează trei dansatoare şi pe lângă care eu, de ruşinea bunicului, las ochii în jos când văd rochiţele dansatoarelor scurte până în dreptul genunchilor! Dar peste toate aceste construcţii improvizate, zboară până în înaltul cerului lanţurile lui Iuju învârtite de un motor puternic ce alimentează electric sutele de becuri multicolore ce scaldă noaptea „măgăoaia de lumini, în sunete de alămuri”. În partea de sud se află iarmarocul de vite - cai, vaci cu sau fără viţei, oi sau capre. Printre toate aceste animale, foiesc tot felul de „geambaşi veniţi din toată ţara”94. 92

Gh. Silion, în mss. Nicolaie Dimoftache, Menţiuni bârlădene, în B. O. A.,vol.I, p. 386; Pentru o descriere a iarmarocului la Bârlad, vezi şi – Romulus Boteanu, Flori, tradiţii, iarmaroc, în B. O. A., vol. I, pg. 558-562. 94 Dumitru Leonte, Iarmarocul de la Bârlad, în ,,Academia Bârlădeană”, Nr. 6, trim. III, 2004, p.7. 93

108

În spaţiul public s-a configurat o istorie, a cărei analiză dezvăluie detalii interesante despre realităţile timpului. Acesta reprezintă o structură spaţială difuză, indiferentă la tipul de manifestare urbană ori cel de proprietate. Caracteristica principală a spaţiului public constă în transmiterea prin semiologia lor proprie, către locuitorii oraşului, a unor semnale care invită la o participare in corpore şi afectivă la cotidian95.

II. 2. Stilul de viaţă - tipologia locuinţelor II. 2. 1. Habitatul O incursiune în acest segment al structurilor cotidianului96 înseamnă o multiplicitate a domeniilor de investigat. Locuinţa, alimentaţia, vestimentaţia, modul de manifestare în spaţiul privat şi public ne configurează stilul de viaţă al locuitorilor oraşului. O casă nu este doar un spaţiu utilitar, ci o adevărată lume, un cosmos ghidat după propriile legităţi şi cutume, făcând o trecere graduală şi temporală de la rural la citadin şi de la micro-cosmosul salonului şi al locuinţei la macro-cosmosul reprezentat de oraş. Orăşeanul se află situat permanent într-un sistem complex de relaţii cu oraşul, ce au ca centru social familia, iar ca centru spaţial locuinţa. Ca atare, nu este deloc indiferent în ce fel locuim. Personalitatea unui oraş nu se face simţită decât în măsura în care el oferă plimbări în trecut; ceea ce înseamnă că oraşul trebuie să păstreze întotdeauna o anumită valoare istorică de referinţă, pe baza căreia să-şi definească firesc viitorul. Locuinţele au jucat şi continuă să joace unul din cele mai relevante roluri în evoluţia oraşelor şi în determinarea caracterului acestora, având în vedere nu numai contribuţia lor cantitativă şi calitativă la definirea cadrului construit, dar şi calitatea lor de martori ai vieţii cotidiene, trecute, prezente şi viitoare. Nu atât unicatele de excepţie, cât clădirile de rând sunt cele care determină caracterul unui oraş, prin agregări micro-urbane generatoare de atmosferă specifică, purtând amprenta unei istorii trăite zi de zi, ceas de ceas97. Caracterul de „oraş-grădină” al Bârladului, remarcat în timp de diverşi călători români şi străini pentru pitorescul vegetaţiei plantate haotic, puţinele parcuri având o organizare riguroasă fundamental diferit faţă de oraşele Ciprian Mihail (coord.), Artă, tehnologie şi spaţiu public, Paideea, Bucureşti, 2003, p.187. Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984, vol. I-II. 97 Rodica Crişan, Reabilitarea locuirii urbane tradiţionale, Editura Paideea, Bucureşti, 2004, p. 83. 95 96

109

occidentale ale epocii. Spaţiul vegetal generos a determinat un anumit tip de ordine urbanistică născută spontan şi, dincolo de calitatea locuirii din zonele rezidenţiale, ca expresie a unei legităţi interioare în care oraşul impune construcţiilor regulile sale98. Iniţial, oraşul a avut un profil scund, dominante fiind casele fără etaj, consecinţă a folosirii unor materiale puţin rezistente şi a condiţiilor economice, ca să nu mai vorbim de cele istorice. Invaziile repetate şi distrugerile adiacente au determinat un anumit profil de construcţie în spaţiul extra-carpatic ce putea fi reconstituit cu uşurinţă. Ceea ce întâlneau călătorii străini în peregrinările lor era rareori privit cu bunăvoinţă şi observaţiile în plan urbanistic sunt pe măsură. Excepţie face oraşul Botoşani, categorisit drept un “un oraş mare şi însemnat” sau un “orăşel destul de frumos”. În rest, târgurile din Moldova apăreau prăfuite, cu case modeste, cu o viaţă economică anemică, localităţi care nu se desprinseseră încă de lumea rurală, nici prin aspectele edilitare, nici prin cele culturale.99 Dacă, în ciuda lipsurilor edilitare semnalate, călătorii străini îşi exprimă surpriza - ea trebuie semnalată. Astfel, abatele Boskowich şi cei care îl însoţeau găsesc la Bârlad “însufleţire şi chiar oarecare belşug”,100 “câteva străzi mai bunişoare”101 şi case gospodăreşti cu ferestre de sticlă102. Nu aceeaşi imagine o păstrează însă contele d’Hauterive (diplomat francez), care remarca numărul extrem de redus al caselor din piatră sau lemn, marea majoritate a clădirilor fiind construite din chirpici sau cărămidă.103 Anterior, Elvia Celebi (călător turc din a doua jumătate a secolului al XVII-lea) ne descrie oraşul aşezat pe un deal cu râpe format din 200 case acoperite cu şindrilă, scânduri şi cu trestie. Străzile erau înguste, cu magazine instalate în clădiri joase; în alte uliţe atelierele celor mai felurite meşteşuguri cunoscute după numele acelora care le practicau: cizmarii, pe uliţa cu acelaşi nume, uliţa Casapilor, Mungeriei, mahalaua tăbăcarilor, tălparilor etc.104. Chiar şi la sfârşit de secol XIX întâlnim o imagine nu foarte diferită a modului de construcţie a locuinţelor şi a materialelor folosite. La data de 5 martie 1890 primarul prezenta, cu regret, în Expunerea Administraţiei Comunei Urbei Bârlad constatarea, că: „puţine din locuinţe se construiesc în cerinţele 98

Ibidem, p. 85. Ileana Căzan, Imaginea celuilalt – societatea românească între exotic şi modernitate, văzută de călătorii străini din secolele XVIII-XIX, în “Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie”, Număr Special, 2005, p. 4. 100 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 189. 101 Ibidem, p. 190. 102 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 357. 103 Ibidem. 104 Haricleea Preda, Bârladul văzut prin ochii călătorilor străini, în Bârladul de odinioară şi astăzi. C.D.- Rom omologat de M. E. C.T. ca mijloc didactic auxiliar. 99

110

corespunzătoare igienice, unde şi unde câte una pe la centru, iar în suburbii mai toate construcţiile se fac din paiante de vălătuci”105. Persoanelor cu posibilităţi financiare din oraşul Bârlad, le este caracteristică, în continuare, tipologia de casă aristocratică (clădiri masive, cu un singur etaj, construite pe bolţi de formă pătrată sau în cruce, cu patru faţade asemănătoare, cu intrarea acoperită şi o ornamentaţie în care se făcea simţită linia clasicismului, barocului, neoclasicimului şi ulterior eclectică), deşi în număr mic, s-au impus în fizionomia acestui oraş, prin dimensiuni, masivitate, durată, şi de ce nu, o anumită distincţie arhitecturală, clădiri aparent fastuoase pentru cei neavizaţi, uneori cu gust, dar ignorând anumite reguli urbanistice106. Potrivit recensămintelor în 1832 existau 1714 case, din care 266 aparţineau boierilor (vaste şi înconjurate de grădini), 11 biserici şi o mânăstire107. Clădirile cu etaj au apărut, în special, la începutul secolului al XX-lea şi în principal în zona centrală a oraşului. O statistică arată că dacă în anul 1898, existau 3926 de case, în anul 1912, erau 4009 clădiri locuite şi 257 nelocuite. Dintr-o altă statistică a clădirilor, întocmită pe baza recensământului din 1912, rezultă că 1057 erau cu o singură încăpere, 1621 cu două încăperi şi 1057 cu trei. Din aceeaşi statistică rezultă că şi numărul de clădiri ce compuneau o locuinţă varia în funcţie de starea socială, 2923 dispuneau de o singură clădire, 801 de două, 184 de trei, iar 101 de 4 sau chiar mai multe108. Conform surselor documentare disponibile, locuinţa urbană arhaică este în mod obişnuit aşezată cu faţada principală spre sud şi întotdeauna spre curte. În majoritatea cazurilor este constituită din subsol (demisol) şi parter. Anexele gospodăreşti nu fac corp comun cu casa, ci sunt construite izolat, cu excepţia atenanselor. Indiferent de starea socială a familiei, organizarea spaţiului interior al locuinţei urbane, cuprinde în general 4-5 încăperi aproximativ pătrate şi oarecum egale ca suprafaţă (cca. 5x5-5x6 m.) dispuse simetric de o parte şi de alta a unui spaţiu central relativ îngust şi alungit (corespunzător tindei din locuinţa rurală, sală de 12-14 mp.), ax transversal al casei şi spaţiu de legătură între camere, care comunică şi între ele. Spaţiul interior se prelungeşte către exterior cu un foişor pătrat orientat spre curte şi/sau cu un pridvor relativ îngustdoar în faţa intrării principale, uneori desfăşurat pe una ori trei laturi mai rar pe două. În prima jumătate a secolului al XIX-lea se modifică orientarea casei, faţada principală, cu foişor sau pridvor sprijinit pe stâlpi fiind întoarsă spre stradă. Această nouă orientare determină apariţia unor elemente înnoitoare, mai ales de ordin decorativ, în legătură cu accentuarea funcţiei reprezentative. 105

Ibidem. Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului, Primăria Municipiului Bârlad, vol. II, p.193. 107 Al. Ungureanu, Oraşe din Moldova, Bucureşti, 1980, p. 121. 108 Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., p. 185. 106

111

Faţadele încep să fie realizate în diferite stiluri specifice epocii: baroc, rococo (nesemnificativ la Bârlad), neoclasic, dar mai ales eclectic majoritar pentru casele de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Stâlpii de susţinere ai pridvorului au aspectul unor coloane zvelte din lemn, terminate cu capiteluri decorate modest şi legate prin arcade simple sau polilobate (casa Tuduri, casa Bulbuc şi o casă de pe aceeaşi stradă de la numărul 16)109. În cazul altora (casa Juvara- cca. 1867) îl întâlnim realizat din cărămidă masivă (1,5x5,5 m.) în stil neoclasic având capiteluri în stil eclectic, cu o bogata ornamentaţie. Acelaşi amestec de stiluri îl regăsim, de altfel, şi la alte case de epocă. Locuinţele târgoveţilor au acelaşi tip de spațiu, dar sunt compuse din camere mai puţine (2-4) şi mai mici, cu sală pe mijloc şi pridvor deschis pe una sau mai multe laturi ale casei110. Aici se impun, pe de altă parte, şi o serie de diferenţieri. În funcţie de destinaţie şi meseria proprietarului în zonele de densă locuire din centrul comercial, în partea din faţă se afla prăvălia ori atelierul, iar în spate ori la etaj locuinţele proprietarilor. Acestea erau construite conform tipologiei de casă vagon, din lipsă de spaţiu. Acelaşi tip îl întâlnim şi în alte zone, dar având rolul mai mult de locuinţă, intrarea se făcea prin lateral, prin curte. Imobilele boiereşti continuă să fie amplasate în cadrul unor spaţii vaste, cu faţada spre curte sau stradă şi rareori lipsite de un spaţiu de delimitare faţă de carosabil (una dintre acestea ar fi fostul Bankoop). Casele în sine oferă un spectacol curios făcându-se câteodată trecerea de la cele cu o înfăţişare sărăcăcioasă la altele mai aspectuoase. În funcţie de poziţia socială şi financiară a proprietarului este mai mult sau mai puţin dezvoltată, ca număr de încăperi şi suprafeţe. Diversele mărturii descriu casele vechi: ,,În 1914 toamna, ne-am mutat în Bulevardul Epureanu, 32, în casele lui Jenică Lupu, cumpărate cu 22 000 lei. Aici am stat boiereşte: patru odăi şi una de colo-colo, sufragerie, plus două odăi în subsol, una pentru cămară şi alta bucătărie, beci bun şi mare sub casă, două kioşcuri, unul pentru lucruri şi altul sufragerie de vară. În fine atenanse etc., plus grădina cu fântână, care avea apă bună de băut, căreia i-am făcut colac de ciment, apoi erau pomi fructiferi, la care am adus alţii de la pepiniera cumnatului Georges Lecca, de la VladnicCrasna. Am pus şi viţă-de-vie, fetească, adusă de la Tecuci, 241 butaşi”111. Construcţia casei Greceanu a fost realizată pe un teren aflat la 1815 în ,,mahalaua din gios, spre ocolul vitelor”112. Ea a fost începută de Ioan Greceanu (1770-1831) şi a fost finalizată de fiul său Neculai (1815-post 1851), încadrându-se în arhitectura specifică Moldovei din secolul al XIX-lea. Casa Grecenilor, 109

Ibidem, pg. 215-216. Rodica Crişan, op.cit., pg. 88-89. 111 Ibidem. 112 Gheorghe Ivănescu, Profesorul G. Neştian, trubadurul Academiei Bârlădene. Însemnări autobiografice, în B. O. A., vol. II, p. 232. 110

112

durată din cărămidă, pe o temelie din acelaşi material, era compusă din demisol, unde erau două camere, casa scărilor şi beciul, iar etajul cuprindea şase camere dispuse de-a lungul unei săli spaţioase. Prin analogie cu reşedinţele boiereşti ale vremii în casă se intra pe sub o boltă de cărămidă (cum este şi la Palatul Administrativ), susţinută de stâlpi masivi, acolo unde trăgeau trăsurile pe vreme rea; mai târziu bolta s-a înlocuit cu un balcon de stâlpi din metal, aşa cum este şi astăzi113. Casa Tuduri, de pe strada Belvedere, devenită Epureanu, 143 (astăzi numărul 3), a Catincăi Tuduri fusese cumpărată de aceasta, conform dreptului de preempţiune de la un oarecare Iacob Kimber. Proprietatea dispunea de un teren de 1500 mp., o casă cu etaj – casa mare – şi casa mică „care servea drept atenanse. Casa mare, zidită din cărămidă, pe fundaţie din pietre de râu, avea la parter saloanele despărţite printr-o sală cu lungimea de 5,50 m, şi alte trei camera mai mici, precum şi o hrubă; lăţimea pereţilor la parter fiind de 0,90 m. La etaj erau patru dormitoare, separate printr-o camera de zi cu o lungime de 6 m., care servea drept sufragerie. Casa mica, tot din cărămidă, legată printr-un culoar suspendat de casa mare, cuprindea camerele servitorilor, bucătăria, toaletele, cuptorul de pâine, ce se situau de-a lungul unui culoar în formă de L. Aşadar, pe orice vreme, vară sau iarnă, atât stăpânii, cât şi servitorii circulau numai în interior. Când s-au construit casele, pe la 1840, meşterii au tăiat dealul de două ori, amenajând trei curţi. Sus fusese plantată via, unde era şi un chioşc de lemn, care era separat de curtea mică printr-un zid format din patru rânduri de cărămidă. Peretele de vest al parterului casei mari s-a realizat pe o a doua intervenţie umană asupra dealului, fapt ce a contribuit la sporirea rezistenţei casei, fapt dovedit de supravieţuirea după cinci cataclisme cu magnitudinea ridicată. Un alt factor favorizant, a fost ideea constructorilor, în distonanţă cu tradiţia epocii, de a situa beciurile în exteriorul locuinţei principale şi, anume, unul sub casa mică şi unul sub vie. În faţa casei erau grădini, pomi fructiferi, nelipsiţii brazi şi nuci, magazii, fântână şi grajdurile pentru trăsurile cu cai114. Oraşul Bârlad dispune încă, cu toate vicisitudinile trecutului, de un important fond construit, ce reprezintă o importantă parte componentă a patrimoniului local şi naţional. Pentru a înţelege dimensiunile şi semnificaţia prezentului se impune, din respect pentru cei care au trăit şi au zidit aici, înaintea noastră – să se păstreze urmele trecutului – singurul element de comparaţie materială între trecut, prezent şi viitor. A lăsa în uitare sau în paragină monumentele istorice şi de arhitectură înseamnă a nega trecutul, inclusiv ştergerea urmelor civilizaţiei create aici de generaţiile dinaintea noastră. 113

Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, p. 380. Elena Monu, Casa Greceanu – Actualul sediu al Protopopiatului Bârlad, în ,,Păstorul Tutovei”, serie nouă, Nr. 2, anul 2009, p. 26. 114

113

Casele aristocrate aveau curţi spaţioase dispunând de case somptuoase, parcuri, livezi, numeroase dependinţe şi atenanse, cu o arhitectură remarcabilă, cum erau cele ale familiilor: Greceanu, Cuza, Lambrino, Sturdza, Palade, Tuduri, Emandi, Juvara, etc. Din documentele de arhivă se constată astfel, nu numai numărul în creştere al caselor, cât mai ales rafinarea acestora, unele putând fi considerate adevărate repere arhitectonice. Inventarierea caselor reprezintă o altă modalitate de investigare a perioadei aflată în atenţie. Din fondul construit în perioada la care ne referim, marea majoritate au dispărut datorită cataclismelor, lipsei de reabilitare şi, mai ales ca urmare a procesului de sistematizare urbană ceauşist. Unele se mai păstrează având statutul de monument istoric, iar altele, deşi au importanţă numai ca urmare a rezonanţei numelor persoanelor ce au locuit acolo, nu întrunesc condiţiile de clasificare. Datorită imaginilor de arhivă şi documentelor putem constata care au fost şi o să încercăm să enumerăm câteva dintre ele115. Aceeaşi similitudine o întâlnim şi în cazul imobilelor. Privite din exterior, casele sunt un prim spectacol; văzute din interior, un al doilea. Nimeni nu poate spune că unul ar fi mai simplu decât celălalt. Nu dispunem de suficiente date pentru a face o analiză pertinentă asupra modului de decorare a interiorului. Testamentele, actele de vânzare - cumpărare, donaţiile, falimentele, memoriile, observarea unor vestigii ce au supravieţuit vremurilor, pot constitui tot atâtea surse de informare şi reconstituire. Parfumul aparte de epocă, graţia pieselor de mobilier de secol XIX, nu se mai regăseşte decât arar. Pentru pasionaţi farmecul design-ului de epocă poate fi regăsit, doar în muzee, case memoriale, anticariate ori colecţionari. De-a lungul secolelor mobilierul a evoluat ca o ramură a artei decorative având stil, calitate şi uzabilitate. Dezvoltarea lui a fost strâns legată de dinamica istoriei sociale, iar schimbarea modului de viaţă cotidian a dus la crearea unor noi tipuri. Stilul şi ornamentele folosite reflectă perioada în care a fost lucrată mobila. Mobilierul era somptuos cu mobile de epocă, covoare scumpe, tablouri, obiecte de colecţie şi chiar biblioteci. O incursiune într-un ambient de epocă ne permite un testament (semnat în data de 20 februarie 1918, la Bârlad) al doamnei Elena Maior C. Pruncu. Chiar dacă nu sunt pomenite toate elementele de mobilier şi vestimentaţie, ci doar cele lăsate moştenire, impresionează numărul şi varietatea lor, arătând potenţa financiară a proprietarei, și putem enumera o listă lungă de obiecte: lampă pe picior de sticlă verde cu flori de bronz înaltă cu abajur-oglindă stil veneţian, lavabou de iatac cu oglindă mare, vas garnii cu cireşi de porţelan, toaletă de nikel cu măsuţa ei, covoare, măsuţă de lemn negru încrustată cu o placă neagră cu floare albă, două candelabre de bronz, măsuţă de marmură gris Idem, Case şi destine: Tuduri, în ,,Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim. III, 2009, pg. 2-3.

115

114

pe picior de bronz, farfurie de metal argintat oval, două teracote (evrei), candelabru Sèvres, o pereche candelabre şi pendula lor cu garnitură de argint, bahut (bufet, scrin, n.ns.) de lemn cu bustul lui List, samovar de argint cu un trepied pentru spirt, samovar de nikel, zaharniţă de argint, oglindă rotundă cu cadru argintat, paravan pictat pe atlas negru, serviciul de vin, de şampanie, pomiere de fructe, două statuete pe bronz negru, tablou brodat în salon, tablou aquarelă semnat -„Voinescu”, tablou semnat - „Voinescu”, tablou pictat Floarea Cactus, şi numeroase alte tablouri prin odăi, icoană- Maica Domnului, o farfurie metal argintat rotundă pentru bucate, albume, flori, şifonier cu oglindă, lenjeria şi napagiul aflate în dulapuri, scaunele de fantezie, tingiri şi tacâmuri aferente, lampă de bronz cu picior înaltă, oglinda Psiché, o masă de lemn incrustată cu motive tot din lemn colorant, măsuţa de lac crém, mesuţă fantezie având o ţesătură de sârmă, tava de metal oval, canapea de pluş, o dormeză, perdele, fotolii, cufere, maşină de cafea de argint cu ibricele ei, lingura de peşte de metal, servici pentru ceai Sèvres etc.116. Atmosfera ambientală specifică unui anumit stil de viaţă, din Bârladul sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, permite perceperea unor repere interesante ale acelui univers cotidian citadin cu un farmec aparte, în epocă. Maniera de alegere a unei mobile anume, stilul ei, dispunerea ei în planimetria imobilului ne poate oferi informaţii relevante pentru diverse aspecte ale vieţii de zi cu zi a locuitorilor unei astfel de case, statutul social, situaţia financiară, studii, gusturi, mentalitatea epocii etc. Conturarea pe baza documentelor a cadrelor ambientale din locuinţe, ce aveau ca centru al universului cotidian - salonul (sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea), ne permite să analizăm şi diverse aspecte ale socializării zilnice a locuitorilor. Salonul, considerat un spaţiu privat, deschis şi socializării, subliniază mai ales acele elemente ce pot evidenţia delimitarea sensibilă a dublei sale funcţionalităţi, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea: locul de reunire zilnică a unei familii elitiste şi, totodată, locul de primire a vizitelor, mai mult sau mai puţin oficiale (care impun nu numai plăceri ceremonial, dar şi respectarea regulilor severe impuse de etichetă). În funcţie de mărimea imobilului erau şi spaţii cu alte destinaţii. Departajarea locuinţei a introdus pe lângă salon: sufrageria, dormitorul bucătăria şi cămara. Salonul pentru ceai şi cafea a fost considerat mai mult locul destinat conversaţiilor feminine, pe teme casnice sau mondene, sau pur şi simplu un refugiu mai intim pentru timpul liber al membrilor familiei. A dispune şi a ţine un salon este o obligaţie pentru femei, care trebuie să fie atentă la ceremonial, la alcătuirea asistenţei, la evitarea aglomerării, să-l pună pe fiecare în valoare. Acestea sunt şi o modalitate de promovare a feminismului, permiţând doamnelor să participe la diferite modalități de sociabilitate specifice timpului 116

I. Antonovici, op. cit., vol. V, pg. 145-149. 115

respectiv117. De asemenea cel pentru jocul de cărţi e menit să reliefeze zona de conversaţie, cu precădere masculină (pe subiecte economico-sociale sau politice), după servirea mesei. Piese de mobilier specifice unui astfel de cadru ambiental (sunt cu precădere măsuţa pentru jocul de cărţi şi măsuţa pentru fumat), alături de obiecte ce pot sugera faptul că muzica avea locul ei bine marcat în viaţa de altădată, mai ales pentru relaxare şi în cazul seratelor. Biroul a fost considerat spaţiul de relaxare, prin lectură, dar şi de rezolvare a problemelor mărunte ale gospodăriei, precum şi a diverselor activităţi profesionale ce se impuneau atenţiei şi în timpul liber al proprietarului. Timpul bărbaţilor este acela al vieţii publice, folosirea lui fiind dictat de ritmul afacerilor şi, eventual, de viaţă politică. Puţini sunt cei care îşi pot permite să îl regleze după bunul lor plac. Viaţa privată devine portul în care bărbaţii vin să-şi tragă sufletul după munca zilnică şi solicitările lumii exterioare. De aceea nici un efort nu este prea mic pentru a face acest port cât mai armonios cu putinţă. Casa este cuibul, locul în care timpul se opreşte pentru a face loc fericirii vieţii interioare şi micilor bucurii ale colţului de lângă sobă118. Garnituri de mobilier, în stil eclectic, Émpire, neo-baroc, neo-rococo, ori derivat din Biedermeier, picturi şi fotografii de familie, obiecte utile sau decorative, piese de vestimentaţie (definitorii pentru simţul estetic al locatarilor, dar şi pentru bunăstarea lor materială) toate sunt elemente specifice interioarelor de epocă. Spre periferie casele din cartierele Podeni şi Munteni dispuneau, de asemenea, de terenuri vaste în jurul imobilului, dar având o altă amenajare şi destinaţie, ele fiind folosite pentru agricultură şi făcând mai mult o tranziţie între mediul rural şi cel urban. Latrina în cazul în care exista, se găsea invariabil în exteriorul locuinţei, în curte. Dar sunt şi excepţii pentru clasa mijlocie: „Cuconul Leon, secretatarul Primăriei şi om cu putere şi vază în oraşul Bârlad… avea canapea şi pe masa din odaia curată foarte multe lucruri de artizanat… cutii mici cât palma sau cât o cutie de chibrituri”. Majoritatea locuinţelor aveau cel puţin 1-2 odăi („Bulgarul alviţar şi bragagiu, ginerele mamei Profira, locuia aproape, în aceeaşi ogradă, într-o casă cu o odaie şi o tindă” - Gh. Silion, Amintiri), din care una era ţinută „de curată”, după cum se vede din textul anterior, dar se puteau întâlni şi mai multe aşa cum rezultă din anunţurile din ziare, care ne ajută să ne formăm o imagine generală asupra tipologiei caselor din zona urbană, aparţinând târgoveţilor: - „De Vânzare casele foste ale d-lui Ion Manoliu din oraşul Bârlad strada Lascăr Costin compusă din: 3 odăi şi un antreu, pivniţă, bucătărie, grajd şi fântână, grădină şi ogradă spaţioasă”.

117 118

Michel Vovelle, Omul Luminilor, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 302. Philippe Aries, Georges Duby. op. cit, p. 176. 116

- „De Vânzare casele din strada Epureanu nr. 40 (Vila-Herjeu), compuse din patru odăi, atenanse, grajd, şură, hambar şi beci, toate în bună stare, spre a putea servi la o gospodărie”. - „De Vânzare casele din strada Corbea compuse din trei odăi şi o livadă”119. - „De Vânzare Locul din Piaţa Sf. Ilie compus din o căsuţă cu beciul ei, un hămbăraş, un grajd etc. - De închiriat sau de vânzare de la 1 Octombrie viitor, 3 prăvălii cu 4 odăii jos şi 4 la etajul de sus, 2 beciuri zidite, un şopron înfundat şi alte atenansele posed în acest oraş lângă biserica Sf. Dimitrie din piaţa Domneasca, foste ale defunctului Nicolae Popa. - „De închiriat Casele mele din acest oraş mahalaua Munteni strada Podul- Roş No. 432, compusă din 4 odăi, antreu încălzit, cameră rece, odaie de servitori, bucătărie, pivniţă, hambar, lemnărie, grădină cu pomi roditori, ogradă bună; de la Sfântul Gheorghe viitor se închiriază. Doritorii se pot adresa la subsemnatul. N. B. La necesitate se pot construi grajduri şi şură. Gr. I. Handoca „ - „De închiriat Casele mele din strada Orient, în dosul bisericii Sf. Ilie, compuse din trei camere, bucătărie, grajd, şură, hambar şi pod pentru fân. Aceste case se dau cu anul sau cu luna mobilate. Doritorii se vor adresa la subscrisa proprietară care locuieşte în aceste case. Ruxandra Cipescu”120. O altă referinţă indică cu uimire şi uşoară ironie, chiar dacă excede tipologia caselor cercetate, ne permitem să prezentăm o locuinţă cu utilităţi moderne, fapt aproape cu totul neobişnuit în acea vreme, dar care ne arată în linii mari gradul de civilizaţie în urbe din moment ce este semnalată ca o excepţie: ,,Casa aceasta mare avea la stradă doar două camere şi un antret între ele, apoi în spate camere mici, scunde. În curte se mai aflau trei-patru odăi şi mai mari şi mai mici. Totuşi, casa era modernă, una dintre puţinele case din oraş cu chiuvetă la bucătărie, baie şi calorifere în camere. Aceasta aparţinea antreprenorului de origine italiană Francisc Giotta121. Lecturând asemenea referiri la modernitate ne abținem de a face un simplu exercițiu de imaginație și să ne închipuim cum arătau restul, care se conformau cotidianului. Din punct de vedere al regulilor de aşezare în teren, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se poate vorbi mai ales de o situare spontană şi aleatorie, poziţia caselor fiind determinată în raport cu clădirile existente şi reţeaua stradală neregulată configurată pe parcele. Primează casele individuale izolate pe loturi (cu suprafeţe cuprinse între 500 şi 5000 mp), înconjurate de “Vocea Tutovei”, 6 aprilie 1908. “Paloda”, 21 iulie 1894. 121 Mielu Moldoveanu, Strada gării la începutul la veacului XX, în B.O.A., vol. III, p. 321. 119 120

117

mari grădini cu un pitoresc de sorginte rurală, pătruns pe alocuri de elemente civilizatoare. În ceea ce priveşte tipul de construcţie ce se găsea în zona centrală, o mare parte din clădiri s-au păstrat până la procesul de sistematizare din anii 1980, în forma lor de sfârşit de secol XIX - chiar dacă unele au dispărut (mai ales in urma incendiilor), ele au fost înlocuite cu case construite după aceeaşi tipologie, de ocupare densă a terenului, pe loturi înguste şi cu front continuu la stradă. Orientarea locuinţei către stradă a determinat şi apariţia unor elemente înnoitoare, mai ales de ordin decorativ, în legătură cu accentuarea funcţiei reprezentative. Faţadele sunt tot mai mult puse în evidenţă prin decoraţiuni aparţinând unor stiluri diferite, dar şi a introducerii balconului cu parapet din fier (majoritar după cum se poate observa în imaginile de epocă) sau zidărie (exemplul vechiului C.E.C.), marcând în plan estetic şi arhitectonic schimbarea mentalităţilor şi orientarea către modelul occidental. Deşi progrese în plan urbanistic s-au produs treptat şi la nivelul Bârladului, acestea s-au făcut anarhic, dând unor cartiere înfăţişări dintre cele mai bizare. Despre o sistematizare propriu-zisă nu se poate vorbi până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, asta în condiţiile în care între anii 1900-1906 s-a întocmit primul plan topografic, de către inginerul George T. Negrutzi122, ce a constituit un important reper de proiectare edilitară pentru specialiştii de atunci. În anul 1920 a fost întocmit şi un prim proiect de sistematizare de către inginerul Davidescu, în baza căruia s-a realizat amplasarea unor obiective din zona centrală a oraşului: sediul Primăriei, Banca Naţională etc123. Târgul era în continuare lipsit de anumite facilităţi specifice unui oraş modern: fără canalizare, fără lumină, cu mici bălţi şi noroi permanent, înlocuit în lunile călduroase de un praf înecăcios, cu străzi strâmbe, fără nici o aliniere, fiindcă cetăţenii când clădeau îşi aşezau casele cum voiau124. Oraşul era străbătut de râul Bârlad şi de o Cacaină (Pârâul Valea Seacă) ce se plimba prin urbe, pe străzi sinuoase şi întortocheate, inundând cu apele lui murdare după câte o aversă curţile, pivniţele, casele oamenilor şi întreţinând gârle şi zone mlăştinoase125. Că Bârladul era din punct de vedere arhitectonic un târg de provincie uitat parcă de lume, o spun şi alte mărturii. Pictorul N. N. Tonitza îl descrie plastic astfel: ,,o hudiţă, încadrată de case mărunte, care se termină în fund cu o punte de lemn ce trecea peste gârliţa târgului”126.

M. Georgescu, Urbanizarea şi sistematizarea, în Monografia municipiului Bârlad, 1974, p. 157. 123 Ibidem. 124 Gh. Clapa, Evoluţia, structura şi fizionomia oraşului Bârlad, în “Bârladul”, 2-8 martie, 2006, p. 10. 125 Idem, Caracteristicile şi înfăţişarea râului Bârlad, în “Bârladul”, 23-29 martie, 2006, p. 13. 126 Gheorghe Gohoreanu, Alexandru Vlahuţă, în B.O. A., vol. II, 1983, p. 68. 122

118

Contrastele edilitare127 dintre centru şi mahalalele sărăcăcioase de la periferie nu trebuie estompate, dar nici exagerate, ele înscriindu-se în contextul firesc al epocii şi introducerii târzii a unei legislaţii moderne şi eficace în această privinţă. Preocupările conducătorilor oraşului erau îndreptate mai ales spre anumite direcţii prioritare precum: pavarea străzilor şi întreţinerea celor centrale, alimentarea cu apă potabilă, menţinerea în limite civilizate a curăţeniei, prevenirea incendiilor şi a diferitelor molime. Deşi de importanţă majoră, rezolvarea acestor probleme s-a făcut gradual şi fără rezultate notabile datorită bugetului redus128 şi apariţiei târzii a unor reglementări urbanistice129. După cum am încercat să demonstrăm în acest capitol că orăşeanul sau mai bine zis târgoveţul s-a aflat situat permanent într-un sistem complex de relaţii cu urbea, având ca centru social familia sa. Locuinţele au jucat şi continuă să joace unul dintre cele mai relevante roluri în evoluţia urbanistică a oraşelor şi în determinarea caracterului acestora, având în vedere nu numai contribuţia lor cantitativă şi calitativă la definirea cadrului construit, dar şi calitatea lor de martori ai vieţii cotidiene, trecute, prezente şi viitoare. II. 2. 2. Alimentele şi alimentaţia Alimentaţia a reprezentat şi reprezintă un element important al vieţii cotidiene, marcând gusturi diferite, preferinţe, obişnuinţe culinare specifice unui popor sau a unei anumite zone. Locuitorii se alimentau în funcţie de venituri, tradiţii, mediul de locuire, sezon, dar şi de mentalitatea epocii. În raport cu posibilităţile financiare ale fiecărei gospodării şi cu diferitele momente ale zilei, meniul putea cuprinde unul sau mai multe feluri de alimente. Mesele locuitorilor oraşului variau în funcţie de anotimp, dar şi de ocazie. O particularitate a alimentaţiei era reprezentată de schimbarea meniurilor în perioada de post a marilor sărbători creştine, de Paşti sau de Crăciun, (şase săptămâni înainte de Paşti, patru săptămâni înainte de Crăciun), cărora li se adăugau patru săptămâni înainte de Sfântul Petru; două săptămâni înainte de Sfânta Maria, toate miercurile şi vinerile din fiecare săptămână şi ajunul tuturor sărbătorilor. Abstinenţa alimentară era însoţită şi de o stare de tranziţie spre sacralitate: rugăciune, meditaţie, în general, arătând o predispoziţie spre un comportament în societate adecvat momentului130. Interesant de remarcat este faptul că în mediul urban pauper a fost preluat din zona rurală obiceiul de a se asigura în alimentaţia zilnică un singur fel de mâncare, predominate fiind următoarele: fasole (eternul borş ţărănesc de Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 75. 128 Ibidem, p. 192. 129 Ibidem, p. 193. 130 L. Moscalu, op. cit, p. 188. 127

119

fasole), cartofi, varză sau lactate. Hrana principală era mămăliga, dar care de cele mai multe ori, după mărturiile contemporanilor, era o hrană cu puţine calorii şi din păcate mult prea adesea chiar periculoasă din cauza folosirii de mălai şi porumb stricat ori necopt, reflectându-se în mod decisiv şi asupra stării de sănătate a populaţiei.

Vedere de epocă Alimentaţia ţăranului, mai bine zis lipsa de alimentaţie, bazată după cum am arătat pe porumb a dus în 1905 la 150.000 de pelagroşi. Şi colac peste pupăză, spunea P. P. Carp într-un discurs, la toată această nenorocire se mai adaugă şi cele 184 de zile de post pe an. Înaltul Sinod, mai ortodox şi decât cel al Rusiei, nu îngăduia nici postul cu peşte şi untdelemn, aşa încât bieţii ţărani şi orăşeni mâncau fructe necoapte, vişine, coarne, curechi şi fasole131. Ca factor agravant era consumul de alcool. După statistica lui L. Colescu, în perioada 1889-1893, media pe cap de locuitor a fost de 7,3 litri. Cantităţile cele mai mari îngurgitate se înregistrau acolo unde sărăcia era mai mare, adică la sate şi în mahalale.132 Oraşele, biete târguri de provincie în fond, din Vechiul Regat, constituiau totuşi, adevărate oaze de civilizaţie. În comparaţie cu lumea satelor, oraşul se voia un adevărat „Rai” , cu toate că nu ajunsese nici la porţile Purgatoriului.

Mircea Bălan, Beția la români, Editura Eurostampa, Timișoara, 2004, p. 249. Ibidem.

131 132

120

Pelagra făcea ravagii nu doar la sate ci şi în oraşe, tocmai datorită faptului că din punct de vedere alimentar se păstrau aceleaşi cutume. Studiind Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman” pe anul 1892, constatăm existenţa unui număr record de 133 de bolnavi care au fost diagnosticaţi şi trataţi, cu acest diagnostic, categoria cea mai numeroasă afectată de maladii cu caracter general (81 bărbaţi, 48 femei, doi băieţi şi două fete). Din investigaţiile doctorului Cerchez mai mult de jumătate dintre pacienţi au declarat că nu au consumat porumb alterat, dar au avut un regim alimentar de post, preponderent bazat pe vegetale precum: borş cu buruieni, mămăligă cu zeamă de mămăligă, ceapă, usturoi, castraveţi, fasole verde, mai rar mazăre şi linte, varză foarte des; cartofi, fasole uscate, prune uscate numai iarna şi în general destul de rar. Mulţi dintre bolnavi au declarat că au mâncat foarte puţin ori chiar niciodată carne de vită; uneori, dar nu foarte des, carne de porc, oaie şi de pasăre; brânza şi laptele era consumat mai frecvent de cei ce aveau vaci, dar nici pentru ei nu constituia obişnuinţă cotidiană fiind în genere păstrat pentru comercializare133. Această analiză sumbră a ceea ce mânca bârlădeanul sărac în toate zilele şi în mediul familial pe la 1906 - este confirmată şi de memoriile lui Gh. Silion: ,,La masă: dimineaţă ceai cu pâine, de-amiază şi seara borş cu fasole şi tacâm cu orez şi puţin zahăr. Rar când aceste bucate preferate se schimbau pe perje fierte cu slănină sau alte feluri. Borşul îl mâncam în strachina comună, iar tacâmul în talgere de lut pentru fiecare, aşezaţi în jurul unei mese rotunde pe trei picioare scurte de o palmă în mijlocul casei, iar băieţii pe scăunele cu trei picioare în jurul mesei. Mama Profira se ţinea de obiceiul de la ţară şi îl lăuda ca fiind mai sănătos”. [….] ,,Mătuşa Zoiţa Nour îmbrăcată permanent cu haine ca la ţară ne servea alternativ, doar două – trei feluri de bucate: borş cu fasole sau cartofi în care punea şi câte o sfeclă sau chiar câte o bucată de slănină, apoi tocană de cartofi, tochiţală făcută din jumări de porc - cu mămăligă şi murături, cartofi fierţi cu slănină şi varză fiartă cu mămăligă făcută tare ca pământul (cum spunea moş Alec- numai bună de împuşcat vrăbii)”. Lipsurile alimentare erau completate a la I. Creangă cu „gorgoaze”, adică vişine şi cireşe din copacul gazdei şi al vecinei. [….] ,,Pe lângă acestea primăvara aducea cu ea adevărate delicatese: ,,În momentele libere alergam cu mare bucurie pe islazul Bârladului, la nord de cişmeaua lui Bogdan şi spre apus până pe culmea văii - unde se găseau cele mai frumoase brânduşi a căror bulb dulce puţin făinos făcea şi stimula interesul tineretului la cules bulbi cu flori sau fără flori”134. Constatăm că deşi era o hrană simplă, pentru oamenii obişnuiţi, constituia o adevărată delicatesă.

Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”pe anul 1892, Bârlad, Tipografia George Caţafany, 1893, p.8. 134 Gh. Silion, în mss., p. 96. 133

121

Pentru gurmanzi o masă bună este întotdeauna o plăcere: „Ehe…..Îmi convenea la gazdă la domnul Leon, fiindcă doamna Sultănica gătea bucate foarte bune şi mai ales dulciuri după masă şi-mi dădea în voie ... deoarece avea de unde”135. Nici la internatul Şcolii Normale hrana oferită elevilor nu era prea abundentă sau suficient de consistentă încât să potolească nevoile alimentare ale unor tineri în dezvoltare: „La ieșirea de la orele 12.00, toată lumea cu șervetele de masă în mână se plasa pe coridoare în aceeași ordine și în același loc pe clase. La 12. 30 se făcea intrarea la masă cu aceeași ordine. După rugăciune se așezau în dreptul tacâmului compus dintr-o treime din pâinea de un kilogram, două farfurii adânci de aluminiu, o lingură și o furculiță. Apoi se servea cu elevii de serviciu din clasa a doua, castroane mari de borș, supă pentru zece elevi la castron, apoi felul doi în castroane mici de doi, patru la castron de pilaf de orez îndulcit, cu stafide, compot, sau chiar friptură cu sos odată pe săptămână. Responsabilitatea împărțirii în farfurii o avea cel desemnat de grupa de elevi din jurul castronului. Vai de el dacă nu împărțea bine, risca să rămână flămând fiindcă i se lua porția lui.[...] Regulile de etichetă și bun simț erau cu strictețe aplicate de toți elevii după diferite cărți. Eu citeam pe „Nu se cuvine”, o carte tradusă din englezește. Era vai de cel care greșea ceva în timpul mesei: ,,să pleznească buzele, să soarbă zgomotos, să înghită prost, să stea urât, să țină coatele în sus ca două aripi, să țină furculița cu două degete și să înfigă în sus cu ea, să țină lingura rău în mână sau să o ducă prea plină în gură, să mănânce hulpav, să se stropească pe haine ...că se pomenea cu râsul celor din jur, i se punea o poreclă care i se repeta de câte ori îl vedeam. Tot la masă se făceau anunțuri pentru serbări, chemări, pedepse, dispoziții”136. Un episod izolat, dar nu mai puţin interesant, îl reprezintă petrecerea Crăciunului anului 1910, în cadrul Şcolii Normale: „Înaintea vacanței de Crăciun se pusese o iarnă grea. Viscolele își făceau de cap cu zăpadă și ger, iar la față ardea ca focul. Cele trei zile ale Crăciunului l-am avut între noi în capul mesei pe directorul şcolii dl. Radoveanu, cu o căldare mare de vin bun lângă el, din care în timpul mesei ne umplea de două ori cănile cu ceai ce le aveam drept pahare. Mulți dintre noi se chefuiau ușor și-l întrebau pe dl. Radoveanu – îndrăzneț – multe lucruri la care răspundea cu bunăvoință, zâmbind... Meniul celor trei zile și a zilei de Sf. Vasile a fost în permanență: borș de carne de porc cu zarzavat mult, cartofi prăjiți cu friptură de porc, varză călită cu cârnați fripți. Felul trei era pilaf, prăjituri de cofetărie, mere, nuci, stafide, 135 136

Ibidem. Ibidem. 122

smochine, compot, dulceață și alte delicatese pe care noi le vedeam și gustam pentru prima dată.[…] Tochițală în schijer ....toți spuneau cum se pune slana și carnea în schijer și altul cum se grăbesc să întingă boțul de mămăligă făcut ciuciulete (urs) în mână și apoi în strachina cu brânză de oi. Și dacă se întâmpla ca unul să-şi înece remediul era cofăelul cu vin dus cu rapiditate la gură”137. Antitetică acestui tip aproape spartan de alimentaţie al oamenilor de rând era cel al persoanelor cu stare, ori cel practicat cu ocazia meselor festive organizate cu ocazia anumitor evenimente (sărbători, vizite oficiale, ceremonii). De asemeni, în diferite localuri şi restaurante, proprietarii, interesaţi în atragerea şi menţinerea clientelei, asigurau un meniu divers, bogat şi cu mâncăruri bine preparate, asortate cu băuturi fine şi deserturi pe măsură. Astfel, Tache Ionescu, împreună cu invitaţii, serveau la Teatrul Iasculovschi, cu prilejul uneia din vizitele electorale la Bârlad138, un meniu impresionant prin cantitate, diversitate şi calitate: „rulou cu pates, şalău cu sos Revingotte, pateu de iepure, mazăre cu crutoane Principesa Maria, salate, friptură de curcan şi viţel, brânzeturi, sote, Charlottes Russes, fructe variate, vin alb şi negru, Champagne, Cognaq Martel”. Dar meniul putea să fie foarte divers şi pigmentat electoral... din ziarul ,,Bârladul”139 datat – 15 februarie 1911, putem afla, peste timp, şi câte ceva din limbajul politic folosit în disputele electorale şi introducerea în discursuri pentru gurmanzi şi unele specialităţi culinare mai „deosebite”, după cum reiese din relatarea unei noi vizite a aceluiaşi Tache Ionescu la Bârlad. Cu ocazia banchetului inerent – pe la ora 8 spre seară – 20 de persoane au servit următorul meniu: „supă cu gogoşi junimiste, peşte marinat a la P. P. Carp, muşchi de modă pe canapea ciocoiască, sparanghel cu sos demagogic alb, friptură de curcan transfug (referire probabil la părăsirea Partidului Conservator de ilustrul politician n. ns.), îngheţată democratică, brânză electorală, fructe verzi şi uscate, vin de Odobeşti şi Nicoreşti - 1598, vin Pomery sec”.

137

Ibidem. “Bârladul”, 19 octombrie, 1902. 139 “ Bârladul”, 15 februarie, 1911. 138

123

II. 2. 3. Vestimentaţie, modă, croitori A încerca reconstituirea aventurii ideii de modă în secolul nostru, de la inventarea primei case de mode, “Worth”, pe la 1860, înseamnă, în fond, a pătrunde în adâncurile intime ale mecanismelor ce au dat naştere ideii de secol XX, de noutate, de modernism şi de identitate. Înseamnă, în fond, a reconstitui gesturi şi metehne. Siluete şi interioare. A reconstitui o viaţă demult trecută, dar încă vie în amintiri şi imagini nostalgice. Veşmintele, luxul, eleganţa, stilul, culorile, bijuteriile, accesoriile au fascinat dintotdeauna deopotrivă femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni. O întreagă lume se dezvoltă în jurul acestei ,,industrii” a modei. Cu alte cuvinte, o incursiune în modă este imposibilă fără cunoaşterea moravurilor epocii, a personalităţilor care puteau lansa moda şi o susţineau. Vestimentaţia a constituit una din preocupările locuitorilor Bârladului, în special a segmentului feminin. Tendinţele modei poartă amprenta stilului de viaţă din perioada analizată. Acestea pot oferi indicii despre concepţiile, ideile, sentimentele ori aspiraţiile locuitorilor epocii respective. Se consideră chiar că un costum, de pildă, poate avea o semnificaţie socială – semnul intrării în societate, eventual un simbol al civilizaţiei. Îmbrăcămintea locuitorilor era diferită, în funcţie de context, de situaţia financiară, statutul social, de mentalitatea şi preferinţele individului sau nu în ultimul rând a comunităţii din care făcea parte. În timp ce, pentru anumite persoane, îmbrăcămintea avea mai mult un rol practic de protecţie fizică, pentru altele, contau mai mult elemente ce ţin de modă, gusturi, principii estetice ori chiar de exprimare în public a personalităţii. Îmbrăcămintea poate transmite, totodată, informaţii relevante despre ocupaţia, poziţia socială sau referitor la originea etnică a persoanei în cauză. Din punct de vedere al psihologiei sociale, mentalul locuitorilor epocii este strâns legat de costum, atitudine, stil140. De asemenea, ea se diferenţia şi prin gradul de funcţionalitate, conexat la tipul de activitate prestat, Avem astfel haine pentru activităţi casnice, serviciu, diverse ceremonii şi sărbători. În prima jumătate a secolului a predominat îmbrăcămintea tradițională după moda orientală: ,,Atât cuconul Ioniță Chirănuș, cât și cuconul Ștefănică Gâlcă au purtat până la moarte costumul vechiu, vara șapcă, antereu de cutnie subțire, taclit și fermenea; iarna, căciulă, antereu mai gros, taclit, cațaveică și giubea. Prin curte și chiar în casă purtau ghicilicuri”141. Odată trecerea timpului se schimbă accesorii, mobile, maniere, trăsuri. Cu ocazia diferitelor ocazii şi ceremonii, bărbaţii îmbrăcau costume tip smoching, cămaşă albă, papion, sau cravată, iar pe cap joben. Schimbarea spectaculoasă de imagine a început să fie persiflată astfel: 140 141

L. Moscalu, op. cit., p. 199. Memoriile Institutorului I. Vasiliu, în I. Antonovici, op. cit., p. 237. 124

“De la papucii galbeni, işlic şi anterie Să treci la frac d-odată, mănuşi şi pălărie, Îmi pare c-astă treabă e foarte minunată Şi ţara are dreptul să fie încântată. Ieri noi vorbeam cu toţii turceşte şi greceşte, Azi chiar şi mitocanii vorbesc toţi franţuzeşte”. La sfârşitul secolului, pălăriile arătau ca adevărate ,,grădini de zarzavat”, acoperite cu egrete, aripi de păsări, flori şi panglici, iar modistele numesc acest aranjament ,,varză”. La spectacole acestea trezeau vociferări din partea publicului, deoarece pălăriile acopereau vizibilitatea scenei. Luminiţa Moscalu relatează că la Piatra-Neamţ apăruse pe un afiş publicitar al unei reprezentaţii teatrale precizarea că doamnele cu pălării nu sunt admise în staluri142. La 1891, pentru o simplă rochie de interior se foloseau 4,25 m de mătăsică, 10 m de mătase broşată, 3 m de crepdeşin, 1,5 m de fai, în timp ce o rochie de seară avea nevoie de 4,25 m de mătăsică, 12 m peching (ţesătură de mătase), 3 m de crepdeşin, 1 m de panglică de catifea şi o garnitură de flori. Bărbaţii vor opta pentru moda engleză, astfel încât, la mijlocul secolului al XIX-lea, tipul de dandy englez cucerise populaţia masculină şi asta pentru că, ne asigură istoricul Adrian-Silvan Ionescu, era mult mai economic ,,să fie purtate exclusiv haine închise la culoare, din materiale rezistente, care nu trebuiau curăţate şi reparate prea des”. Lenjeria feminină şi-a revelat din nou dantelele în decolteuri generoase din secolul al XVII-lea. Piesa principală era atunci corsetul cambrat, care juca şi rol de sutien, ce se continua cu cercurile fustei. Secolul al XIX-lea readuce în modă juponul pe care au fost aplicate diverse broderii şi dantele. Anul 1900 promovează imaginea unei femei ce are ca atuuri fragilitatea şi delicateţea. Talia de ,,clepsidră” se obţinea prin strângerea nemiloasa a corsetului. Acesta comprima toracele şi imobiliza ultimele coaste apăsând plexul. Obiceiul acesta provoca desele leşinuri ale doamnelor care, pentru a-şi reveni, purtau în geantă săculeţe de săruri cu miros înţepător. În schimb, slipul lung până la genunchi şi juponul din pânză, cu tivuri late din dantelă sau broderie, susţineau poalele înfoiate ale fustei, dându-i o formă de corolă. Mai târziu, circa 1910, a dispărut corsetul, în urma campaniilor de presă în favoarea unor haine accesibile femeilor active şi muncitoare. Acum juponul dispare, iar slipul îşi reduce volumul. Tot acum apar şi ciorapii susţinuţi de jartiere şi brodaţi cu o ,,baghetă” (dungă verticală laterală). Costumelor propriu-zise li se adăugau accesorii vestimentare de tipul pălăriilor, mănuşilor, pantofilor şi lornionului în cadrul serilor petrecute la teatru. Acestea erau asortate genţilor, umbrelelor sau bastoanelor, importante nu atât prin funcţionalitate, cât mai ales, prin plusul de imagine pe care îl ofereau 142

L. Moscalu, op. cit., p. 205. 125

persoanelor care le purtau. Ne putem face o vagă idee despre aceste accesorii tot din testamentul doamnei Elena Pruncu, pe care l-am pomenit anterior: ,,o pereche cercei diamante cu antici albe, broşă émail albastru cu floricică, perle şi diamante, broşă cu portretul iubitului meu bărbat, şal turcesc alb pătrat, şal turcesc alb cu flori, un X încrustat cu sidef (stil oriental), un évantail écaille negru, inel de aur cu briliante în greutate de 8 carate, marchiză-inel de safir înconjurat cu 36 briliante, o brăţară aur cu email albastru sistem vechi cu un briliant mare înconjurat cu briliante mici, un ceasornic remontoir pentru dame, trei volane de dantelă Point d’Angletere, 23x25 m., un şal turcesc de aproape 5 m de mare valoare, doi piepteni de argint sistem vechi, o tabacheră de aur masiv mică frumos lucrată, un săculeţ mic de argint”143. Încălţămintea feminină era reprezentată de pantofi cu toc înalt şi botine cu diverse decoraţii: catarame, şireturi etc. Pe perioada verii, doamnele purtau un gen de încălţăminte mai uşoară şi comodă - sandalele. Un alt element vestimentar indispensabil erau mănuşile, semn al statutului social. De asemenea, important era evantaiul confecţionat din diverse materiale şi care era folosit în diferite situaţii, de la plimbările cu trăsura, până la teatru ori la bal. Domnii nu ieșeau niciodată în oraș fără sacou și vestă, chiar dacă era vară și foarte cald. Coafura feminină a cunoscut, de asemenea, o evoluţie interesantă; părul era cel mai adesea prins în coc, acoperit într-o plasă de mătase. În Bârlad a apărut un salon de coafură şi parfumerie al lui Marcel Coiffeur, iar la începutul secolului al XX-lea coaforul Măceanca. Dincolo de firma impozantă este vorba, credem noi, de o frizerie cu ,,pretenţii franţuzite”144. După cum se poate observa, un alt element al modei este segment al parfumurilor şi al cosmeticelor. Anunţurile publicitare din presa locală a timpului reprezintă o dovadodă a utilizării unei varietăţi de cosmetice. Farmacia Bistriţeanu din piaţa Sf. Ilie comercializa o celebră pudră de flori, iar Magazinul de confecţii ,,La Marcel” pudra L’Imperatrice şi Mignardise (care ca pudră era ,,cea mai inocentă şi folositoare, albă, roză, brună fără bismut, după întrebuințarea căreia pielea devine moale și fină”)145. În anii '20-'30 are loc o revoluţionare a costumului feminin datorită intrării în activitate a primelor doctoriţe, avocate etc., ceea ce a dus la o simplificare atât a hainelor, cât şi a lenjeriei. Aşadar este eliminat furoul şi, tot în această perioadă, a apărut şi primul combinezon-slip, strămoşul body-ului. La periferii, vestimentaţia locuitorilor era mult mai simplă şi mai puţin dependentă de schimbările modei, ,,chiar dacă şi cea mai de jos muncitoare vrea în toaleta ei să fie ca soţia boierului, cea mai săracă mamă îşi împodobeşte fata cu cele mai scumpe stofe şi merge cu ea în fiecare seară la expoziţie, în Grădina

143

I. Antonovici, op.cit., vol. V, p. 146-149. L. Moscalu, op. cit., pg. 204-205 145 “Bârladul”, 1 aprilie 1895. 144

126

publică”146. În mahalale, în pofida modei imitaţiilor, respectarea tendinţelor modei era extrem de dificilă, pentru că locuitorii nu-şi puteau permite aceste cheltuieli, pijamaua, de pildă, era considerată un produs de lux inaccesibilă acestora. Mai mult, femeile erau implicate în activităţi casnice, fiind obligate mai întâi să-şi îngrijească locuinţa şi, abia în ultimul rând, de propria persoană, inclusiv ţinuta vestimentară. De obicei, ele purtau rochii simple din material ieftin, iar părul şi-l ascundeau sub un batic. Doar în zilele de sărbătoare sau de duminică, femeile se îmbrăcau, atât ele, cât şi copii, întreaga familie, cu hainele bune147. O situaţie deosebită şi pe care o putem considera un adevărat studiu de caz era uniforma elevilor de la Şcoala Normală “Principele Ferdinand”, actualul Liceu pedagogic “Al. Vlahuţă”. Pentru a consemna, pentru generaţiile viitoare ce însemna să fii în trecut elev normalist, putem încerca să facem o incursiune în trecut şi să reproducem din memoriile unui fost absolvent, Gh. Silion: ,,O mare plăcere care mi-a încântat privirea şi a deşteptat simţul frumosului în sufletul meu a fost vederea normaliştilor îmbrăcaţi în costume naţionale mergând perechi pe trotuarul bulevardului (G. D. Palade - actualul Republicii) din faţa spitalului „Bârlad şi Elena Beldiman”. Am spus mamei, atunci, cu bucurie în cuvinte puţine: vreau tare mult să învăţ şi eu la şcoala lor. Nu-mi puteam da seama ce va fi însemnând această şcoală, ca şi cuvântul normală. Nu-mi închipuiam încă pentru ce se pregătesc, după cum nu ştiam şi nici nu îmi spusese nimeni de învăţatul la liceu. Pregătirile au fost complicate şi îndelungate după examenul de concurs din septembrie 1909 şi a dat multă bătaie de cap mamei la confecţionarea lucrurilor necesare (aproape ca la o fată mare de măritat !). ,,Trusoul” începea cu aşternutul: - plapumă cu două cearşafuri, saltea de lână cu două cearşafuri, două sau o pernă mare de puf cu două feţe, pătură de pat, papuci la pat, ţolic; - 4 cămăşi, 4 ismene, două şervete de şters pe faţă, două şervete de masă; două perechi de ciorapi, ½ m molton pentru obiele, batiste, căciulă, pălărie, ghete, cizme; - pastă de dinţi, periuţă de dinţi, săpun de faţă, săpun de baie, aţă albă şi neagră - câte o mosorea cu 10 ace de diferite mărimi - perii de baie, ghete cu cioc, o cutie de cremă sau vacs; Cine nu avea trusoul complet la intrarea în şcoală stătea cu bagajul la portar până le procura. Celelalte: uniforma şi costumul naţional se convenea depunând costul lor la cancelarie pentru confecţionare prin licitaţie. Pentru uniformă se dădeau 60 de lei: manta, veston şi pantaloni; pentru costumul naţional părinţii dădeau o declaraţie scrisă că îl vor procura până la data de 1 aprilie. Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureşti, Editura Militară, 1992, p. 271. 147 L. Moscalu, op. cit., p. 202. 146

127

Termenul era scurt, de la examenul de admitere situat temporal la mijlocul lunii septembrie şi până la începutul cursurilor, erau aproximativ două săptămâni. Dar problema cea mai grea pentru părinţi o constituia achitare taxei, achitată în avans pe jumătate de an în valoare de 150 de lei plus încă 200 de lei pentru haine şi garanţie în eventualitatea unor geamuri sparte şi uşi de reparat”situaţie inevitabilă pentru orice elev mai neastâmpărat indiferent de epocă. Încercând să conştientizăm valoarea acestei sume în perioada începutului de secol XIX, putem face precizarea, pe baza acestor memorii, că suma de 500 de lei echivala cu doi boi din cei falnici, ori două hectare de teren arabil de bună calitate. Educaţia impunea sacrificii, mai ales pecuniare, dar reprezenta şi o posibilitate de a transcede pe scara socială, în o perioadă în care veniturile reprezentau un etalon al participării la viaţa politică. Dincolo de remarca evidentă că doar elevii mai înstăriţi puteau accede în ciclurile superioare de învăţământ, chiar dacă predomina în tranziţia spre modernitate amprenta iluministă, putem remarca şi obiectele indispensabile în îmbrăcăminte şi lenjerie. Cei care se doreau în pas cu moda criticau îmbrăcămintea tradiţionalistă a normaliştilor, făcându-se auzite remarci nu tocmai favorabile: „Toţi cunosc cum aceşti elevi, flăcăi prin etatea lor, purtând cămaşe peste izmene încât când îi priveai îţi făceau impresia unor ţărani de carnaval, ceea ce provoca râsul şi dezgustul publicului”148. Ulterior, acest costum naţional a fost înlocuit cu o uniformă de tip occidental. Nu mai era naţională, nici nu mai stârnea nici admiraţia, nici amuzamentul, dar era în consonanţă cu tendinţele modei.

Croitorii Una din cele mai numeroase categorii de meşteri la cumpăna secolelor XVIII şi XIX erau croitorii. Prima mărturie asupra existenţei acestui meşteşug datează din 1548 când era amintit un oarecare Lucaci Croitorul, de origine maghiară149. O altă importantă menţiune, dintr-un act de vânzare-cumpărare de la sfârşitul secolului al XVIII-lea menţionează trei croitori: Panica, Ianciu, Botezatu, care îşi aveau atelierele pe strada principală, de atunci, a oraşului (Uliţa Mare, ulterior Regală). Se respecta astfel unul din principiile de bază ale comerţului, firma să fie aşezată în locurile cu dever, adică tocmite la loc cu mare trecere, des utilizate şi cunoscute de clientelă. Tot în aceeaşi perioadă figurau nu mai puţin de 21 croitori, ceea ce reprezenta un număr apreciabil raportat la numărul de locuitori. Sunt pomeniţi, de asemeni, şi alţi meşteri:

148

Gh. Silion, op. cit., în mss. Oltea Rășcanu Gramaticu, op. cit., vol. I, p.100.

149

128

ceaprăzari, găitănari, cojocari, blănari, cizmari, ciubotari, tălpălari150. În funcţie de poziţia socială şi de modă croitorii executau îmbrăcăminte complicată pentru târgoveţii bogaţi şi boieri. Călătorul Boscowich vorbea despre influenţa modei poloneze, cel puţin în cazul evreilor. Oricum, la începutul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a celui de al XX-lea elementele dominante ale modei sunt predominant tot de origine orientală (anterie de mătase sau mai groase în funcţie de anotimp, dolmane, caftane de catifea cu blană, ferigele, taclit, caţaveică şi giubea). Croitorii încercau să-şi câştige clientela prin adoptarea unor denumiri de firmă asociate în mentalitatea colectivă ca fiind de rezonanţă, alţii a propriilor nume pe două considerente, de obicei meseria se moştenea în familie şi implicit se miza pe un brand deja cunoscut şi, de altfel, că teoretic în timp locaţia atelierului era deja cunoscută. De obicei, la parter era prăvălia sau atelierul şi la etaj locuinţa. În caz de schimbare a locaţiei se anunţa în presă sau prin cunoscuţi şi clienţi fideli. Nu toţi sunt inspiraţi să îşi facă o reclamă elocventă şi atractivă. Uneori erau alese nişte firme care puteau stârni ilaritatea clientului avizat. În orice gazetă, anunţurile publicitare aveau drept constantă elemente cheie, că marfa provenea din locaţii Occidentale, că totul este după ultima modă de la Paris, Londra, Viena, Berlin - capitalele eleganţei și că serviciul este întotdeauna prompt şi de calitate. Croitorii cei importanţi nu îşi făceau aproape niciodată publicitate în presă bazându-se tocmai pe renumele lor solid. Exista şi o poezioară care circula în epocă: “Croitorul bun nu bucăţeşte materialul. Croitorul bun nu leapădă nici un petec. Croitorul umblă cu haina descusută. Croitorul umblă rupt şi ciubotarul desculţ.” Dar acestea sunt excepţii, majoritatea apelează la presă pentru publicitate, iar în alte cazuri se apelează la aceasta dacă îşi schimbă locaţia atelierului, ori nou veniţii doresc să se remarce ori să devină cunoscuţi. Spre exemplificare vom face, în paranteză, o analiză a acestui element indispensabil promovării produselor de confecţii şi celorlalte. În general era nelipsită ca şi astăzi din presa vremii. Mai mult sau mai puţin creativă, încearcă, primitiv din punctul contemporanului, o promovare a marketingului de piaţă. Apelul la brand-uri cunoscute, şi neapărat Occidentale, nume de localităţi, capitale europene, obiective turistice, bătălii celebre, firme, produse, este aproape nelipsit într-o societate de tranziţie şi care adoptă indiferent cum, orişice care nu mai este Oriental. De la turban la ţilindru (joben), de la barbă la favoriţi englezeşti etc. Alţii, firi mai poetice, realizează o adevărată proză în scrierile 150

I. Antonovici, op. cit., vol. II, p. 343-388. 129

lor. Nu toţi dispun de inspiraţia necesară pentru a face o reclamă elocventă şi atractivă. Uneori erau alese denumiri de firmă ce aveau un efect contrar celui scontat, stârnind, pe alocuri, buna dispoziţie a clientelei ori a trecătorului avizat151. În anul 1880 David Adania fondează prima agenţie de publicitate din România, care purta numele său. Până acum, publicitatea la noi a trecut prin mai multe faze: strigatul mărfurilor în faţa prăvăliilor şi în zonele cele mai circulate; ,,anunciurile” (,,înştiinţările”), sau ,,mezaturile“, ,,vânzările” sau ,,înştiinţările particulare”, care erau informaţii despre marfă sub forma unor texte scurte şi apăruseră în ziarele vremii începând cu anul 1829. Acestea din urmă aveau o forma concisă pe care azi o numim ,,mică publicitate”, care va evolua însă în a doua jumătate a secolului la anunţuri mai substanţiale şi chiar jurnale de modă. Parisul, Londra, Berlinul erau considerate capitale ale modei. Parisul, în speţă, reprezenta în plan european centrul noutăţilor şi al inovaţiilor privind tehnicile şi stilul vestimentar. De asemenea, se remarcă încercarea croitorilor şi a proprietarilor de magazine de confecţii de a se adapta la preferinţa locuitorilor oraşului pentru moda europeană. Drept dovadă, este existenţa în paralel a caselor de modă, cu atelierele de croitorie. Anunţuri publicitare cu trimitere expresă la mărfuri occidentale întâlnim la mai mulţi croitori: August Wisconsil (cu stofe aduse din Anglia, Franţa şi Brun – intitulându-se pompos absolvent al Academiei din Dresda), Magazinul ,,La Marcel” (olandă de Ronnburg), Ioan N. Popa (stofe din Anglia şi Franţa, confecţii după ultimul jurnal), R. Goldstein (procură de la Paris şi Berlin tot ce are ca model în acest sezon). Interesantă este şi dispunerea lor în planimetria urbană sau pe străzile Principală (Radu Căruţaşu, M. Ratner, Ioan N. Popa, August Wisconsil, Moritz Segall, R. Goldstein, Henriette Witzling, Mihalache C. Topală, Magazin „La Ursu”), Strâmba şi Ştefan ce Mare (Vasile G. Antonescu, Magazin „La Marcel”). După cum se poate remarca majoritatea erau pe Strada Principală (Regală) unde erau mai la vedere, dacă ne putem exprima aşa, iar celelalte pe alte două artere stradale ce concentrau comerţul oraşului constituind în fapt „Lipscanii” Bârladului. În continuare vom da numeroase exemple în acest sens, în speţă anunţuri publicitare: ,,Croitoria Radu Căruţaşu - Strada Ştefan cel Mare Nr. 45 Execută tot felul de haine civile, militare şi de gală în cel mai scurt timp posibil, cu preţuri convenabile şi confecţionate în mod ireproşabil. Croitoria M. RATNER- str. Principală”152.

Adrian-Silvan Ionescu, Modă și societate urbană în România epocii moderne, Editura Paideea, 2006, p. 481. 152 “Vocea Tutovei”, 15 decembrie 1941. 151

130

„Atelierul special de Croitorie Vasile G. Antonescu care se mută la 26 octombrie 1909 pe Strada Ştefan cel Mare lângă magazinul de Fierărie a domnului Adolf Broder”. „Nou atelier român de croitorie. Civilă şi militară. Bârlad, strada Principală”. „Aduc cu onoare la cunoştinţa onor public şi în special bine-voitorei mele clientele că am adus un asortiment de stofe din Franţa şi Anglia pentru sesonul de: vară şi toamnă. Pe lângă aceasta posed haine de copii, care se confecţionează după ultimul jurnal. Rog deci pe onor public a-mi visita atelierul meu, asigurându-i că va rămâne mulţumit de calitatea stofelor şi preţurile moderate care le voi face având ca devisă concurenţa străină. Cu deosebită stimă, Ioan N. Popa Absolvent al Academiei de croitorie Dresdan dr.” „Atelier de Haine bărbăteşti” - Wisconsil Aduc cu onoare la cunoştinţa onor public şi în special bine-voitorei mele clientele că mi-am mutat atelierul de croitorie pentru haine bărbăteşti în strada Principală, alături de hala cu Bere, şi că am adus un asortiment de sofe din Franţa şi Anglia pentru sesonul de primăvară-vară şi vară. Pe lângă aceasta posed stofe pentru haine de copil, care se confecţionează după ultimul jurnal. Cu deosebită stimă August Wisconsil absolvent al Academiei de croitorie din Dresda”.

131

„La Magasinul „Marcel” A sosit tot ce este mai modern în stofe de bluze şi rochii etamine, colen, grenadin şi diferite lenagiuri, muselin de lână de aţă şi zefiruri speciale pentru bluzi de damă şi cămăşi bărbăteşti. Pălării pentru dame, modele de lars, umbrele albe, negre şi culori. Bogat asortiment de furnituri pentru trusouri ca: Broderii, mantale, turchon şi veritabile dantele valensien. Olandă de Ronnburg, demi-olandă, șifon, batist bonje, de aţă în toate culorile. Specialitate în parfumerie şi sopunerie franceză. Diferite articole de bronz, argint şi nichel pentru cadouri de logodnă, nuntă etc. etc. Renumita pudră secretul frumuseţii L ’IMPERATRICE cutia 2 lei, cutia mică 50 de bani”. „Marele şi Frumosul Magazin confecţiuni de dame şi HAINE GATA pentru bărbaţi, băieţi şi copii a d-lului R. Goldştein din Strada Principală menţionează că este ca întotdeauna bine asortat cu ultimele noutăţi. Proprietarul acestui magazin fiind însă un profund cunoscător în ale confecţiilor va procura tot ce Parisul şi Berlinul are ca modele în acesta ramura industrială pentru sesonul actual. Onorabila clientelă este asigurată că va rămâne mulţumită atât de calitatea excelentă a hainelor, cât şi de preţurile cele mai convenabile”153. „Magazin de mode – Strada Principală, alături de Librăria şcoalelor G. P. Vasile Henriette Witzling”. 153

“Bârladul”, 7 decembrie 1898. 132

„Atelier Ceaprăzărie şi croitorie Mihalache C. Topală Strada Principală şi Ştefan cel Mare în colţ”. „Atelier special de Reparat galoşi şi șoșoni în gumă „La Cizma Roşie” , Str. Gării nr. 12 . I . Sălcianu”154. „Magazinul nou La Ursu” Strada Mare în casele d-lui Jacob Abeles, un Magazin de Manufactură, Galanterie şi Confecţiune- oferă – frumos asortiment de Mătăserie, Lenjării pentru Rochii, Paltoane de Dame, Pălării de Dame şi Bărbăteşti, încălţăminte cele mai elegante de Dame şi Bărbăteşti, Stofe pentru haine Bărbaţi. În fine diferite articole de fantasie şi Mărunţişuri se vor găsi în permanenţă”155. Pe strada Strâmbă, la început de sec. XX, au existat magazinele de confecţii: “La doi cocoşi”, “Cocoşul de argint”, “Cocoşul cel mare” (poreclit “La Chantecler”) aparţinând fraţilor Finkelman, “La concurenţa” aparţinând lui Lupu Haimovici şi “Fluturele de aur”. Spectrul era foarte larg şi, adecvat pentru toate gusturile şi mai ales pentru toate buzunarele. De la stofele de calitate comercializate de Wisenfeld căutate cu predilecţie de protipendadă la cele din “aţâcă” ale lui Luju Rosemblum ori Lică Solomonovici. În capătul străzii, colţ cu piaţa “Sf. Ilie” se afla magazinul de manufacturi “La Printz” alături de magazinul de coloniale “La Greci”. Tot aici se găseau prăvălii cu articole de fierărie aparţinând lui Zissu ori Sava A. Petroff, cel ce deţinea de altfel şi o farmacie pe strada principală. În piaţă se afla una din numeroasele farmacii ale oraşului “Bistriţeanul” – proprietatea lui Mihai Şomlea care comercializa o renumită pudră de flori extrem de apreciată de doamnele vremii. Pentru a reda măcar aparent ceva din culoarea epocii şi mai ales din farmecul ei, reproducem una din reclamele apărute în presă: „A sosit la “Cocoşul cel Mare” un bogat asortiment de pufuri de iarnă, precum şi articole pentru nunţi şi botez. Acest nou magazin l-am asortat cu cele mai noi mărfuri din fabricile din ţară şi străinătate şi vând cu preţurile cele mai convenabile. Specialitate de furnituri de croitorie, lucruri de nunţi şi de botezuri diferite, parfumuri franceze şi germane, diferite mătăsuri, luizinuri, taftalinuri, ponjeuri şi musalinuri cu preţuri foarte ieftine. Nu perdeţi ocaziunea de a vizita magazinul meu ca să vă convingeţi de bunătatea şi ieftinătatea mărfurilor mele. Cu stimă, Hal Finkelman Mare asortiment de cămăşi şi gulere, galoşi şi şuşoni, bastoane şi umbrele.” Viaţa de zi cu zi a locuitorilor oraşului în perioada analizată a fost marcată de antimonia între rural şi citadin. Locuinţa, alimentaţia, vestimentaţia sunt asociate mai ales categoriei sociale căreia îi aparţine individul.

154 155

“Progresul”, 9 septembrie, 1889. Ibidem. 133

Sensul modernizării la români a fost sincronizarea dezvoltării spaţiului românesc cu aceea a Occidentului. Stilul de viaţă european a fost introdus, atât de tinerii care veneau de la studii din străinătate, cât şi datorită imigraţiei din Europa Centrală şi de Apus. II. 2. 4. Condiţia femeii în societate - viața conjugală Motto: „Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine Dar fiindcă azi mi te dai toată Am să te iert, E vechi păcatul și nu ești prima vinovată.” Ion Minulescu Prin aceasta prezentare se propune o privire de ansamblu, de reconstituire socio-culturală a societăţii româneşti în latura sa burgheză, în perioada care, în Franţa, a primit numele de ,,Belle époque”. Într-un veac în care oamenii, mai puţin ameninţaţi zilnic de vâltorile vieţii, tihneau în liniştea iatacurilor şi în separeurile restaurantelor, mecanismele noii societăţi româneşti, în curs de modernizare, produceau transformări intime în mentalul românului mai ales din clasa de mijloc. Un nou tip de femeie, mai voluntară, independentă, desprinsă măcar parţial de umbra soţului, un nou tip de bărbat, acum cetăţean cu drepturi, cu glas civic şi o gamă mai variată de funcţii liberale, un nou tip de copil, educat în spiritul blândeţii, tratat ca un adult pentru a-i dezvolta gândirea analitică şi nu pentru a-l maturiza forţat alcătuiesc acum familia. Perspectiva acestor oameni de „Belle époque” asupra vieţii merită observată şi analizată, deoarece se situează, la fel ca şi perioada în care trăiesc, la răscrucea dintre vechi şi nou, dintre două moduri destul de diferite de a privi realitatea şi de a se privi pe sine. De la pensioanele de domniţe... la şcolile de stat Aşa cum afirma Peter Burke, „istoria femeilor oferă o nouă perspectivă asupra trecutului, ale cărei consecinţe încep abia acum să se întrevadă”156 şi ca urmare şi în cazul României studiile dedicate istoriei femeilor trebuie încurajate. Izvoarele oferă mult mai mult decât construirea unui discurs istoric axat pe politic şi militar, ignorând practic individul şi concentrându-se pe comunitate. În paragrafele care urmează, voi insista asupra vizibilităţii ca şi a includerii femeilor române în societatea românească a Vechiului Regat. De-a lungul timpului, în domeniul educaţiei s-a făcut întotdeauna o diferenţă între sexe. Acesta s-a întâmplat în ceea ce priveşte instituţiile de 156

Peter Burke, Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 64.. 134

educaţie: şcolile, cursurile din universităţi, ca şi regulamentele de admitere în aceste instituţii, proiectarea programelor şcolare şi elaborarea materialelor didactice. Şcoala constituia o etapă importantă pe drumul pregătirii tinerilor pentru a-şi îndeplini cu cinste rolurile în familie. În instituţiile de educaţie, fetele şi băieţii au fost încurajaţi sau, respectiv, descurajaţi deseori să joace unele roluri, care îi identifica apoi în postura de femeie şi bărbat. Primele şcoli superioare destinate educării fetelor erau pensioanele, şcoli particulare, organizate după sistemul instituţiilor de educaţie pentru fete din Occidentul Europei şi, în special, din Franţa. Apariţia lor a fost determinată de răspândirea ideilor iluministe. Un rol deosebit a jucat concepţia pedagogului elveţian Pestalozzi, care a studiat legătura dintre familie şi viaţa socială şi a subliniat faptul că mama avea un rol decisiv în calitate de educator. Aceasta a reliefat rolul femeii în cadrul sistemului de educaţie, plasând-o într-un context social mult mai larg, definit, mai ales, prin reliefarea rolului femeii în cadrul familiei. Din păcate, de cele mai multe ori lucrările în domeniu accentuează doar laturile educaţiei masculine, percepute ca verigi importante în sistemul formării elitei şi neglijează rolul educaţiei jumătăţii feminine a societăţii. Fetele elitelor muntene şi moldovene din prima jumătate a veacului al XIX-lea erau trimise pentru a-şi completa educaţia fie în pensioanele particulare din Principate, fie în cele din străinătate. Câteva exemple merită a fi arătate. În Bârlad un astfel de pension a funcţionat sub denumirea de “Externatul de fete Drouhet”. Pentru fete, înscrierea lor la pensioane era determinată de dorinţa mamelor de a avea fiice care să se comporte ireproşabil în societate. Însă nu trebuie ignorată nici în cazul fetelor din elita românească importanţa dată cunoaşterii limbii franceze la perfecţie. Voi cita în acest sens observaţia sarcastică a lui Constantin Bacalbaşa, la adresa acestor membre ale societăţii anului 1883: “Femeile din aristocraţie nici nu prea ştiau româneşte, toată educaţia lor, tot sufletul lor era străin. Ochii şi mintea şi inima lor erau pironite asupra Parisului. Această elită, înstrăinată de neamul ei, vorbea, scria, citea, cânta şi petrecerea franţuzeşte. O greşeală de limba franceză în această societate era descalificarea şi ridicolul pentru veşnicie. O greşeală de limba română, o delicioasă glumă”157. Din nefericire, carierele către care puteau opta tinerele românce de la sfârşitul secolului al XIX-lea erau deosebit de restrictive, iar feministele timpului au sesizat această discrepanţă: ,,Şcolile noastre pentru fete sunt, cum se ştie, de două feluri, şcoli secundare şi licee, în care se grămădesc cele ce năzuiesc la carierele intelectuale, spre universitate, viitoarele profesoare şi profesioniste libere, sau funcţionarele de la bănci, poştă, telegraf, telefon şi şcoli profesionale din care ies: croitorese, cusătorese, modiste, lenjerese, brodeuse. Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată (1878–1884), Bucureşti, Editura Eminescu, 1993, p. 159. 157

135

Se observă însă că şcolile secundare-liceale dau o pleiadă de fete în majoritate sărace, care când isprăvesc şcoala ar avea nevoie să câştige şi nu găsesc posibilitatea: câte o meditaţie e greu de găsit şi e foarte prost plătită; iar până să ajungă profesoare profesioniste ori funcţionare mai e o cale lungă, lungă şi spinoasă”158.[[ De asemenea, este foarte limpede că pentru perioada 1878-1914 ideea dominantă era aceea a educaţiei pentru viitoare soţii şi mame bune. În mod surprinzător, chiar şi pionierele mişcării feministe susţineau această idee. O revistă apărută în această perioadă, în 1908, numită “Gazeta feminină” şi care se considera ,,organ al mişcărei feministe în literatură, artă, ştiinţă, viaţă socială şi economică, modă şi sport” propunea ca subiect de dezbatere pentru următorul număr următoarea problemă: ,,Cum ar trebui făcută educaţia fetelor din ziua de azi, spre a corespunde adevăratei lor meniri de viitoare soţii şi mame”159.]Aşa cum se poate observa şi din paragrafele anterioare, educaţia fetelor în Vechiul Regat urmărea atingerea a două scopuri majore: primul, să le asigure “o partidă bună” pentru căsătorie,[iar cel de-al doilea să le întărească identitatea socială prin intermediul unor cariere personale. În România problema instrucţiei fetelor, deşi prevăzută prin Legea instrucţiunii publice din 1864, a fost pusă cu greutate în practică, datorită dificultăţilor financiare şi, mai ales, mentalităţii epocii, după care femeia trebuia să cunoască mai ales îndeletniciri legate de viaţa casnică şi nu de activitatea publică. Dacă în învăţământul primar problema s-a rezolvat în mod satisfăcător, în învăţământul secundar greutăţile au fost aproape insurmontabile, ceea ce a permis menţinerea multă vreme a pensioanelor de fete. Întreţinerea şi taxele mult prea mari făceau ca doar fetele din rândul familiilor mai înstărite să poată accede în asemenea instituţii de educaţie, marea majoritate rămânând cu cunoştinţe minime dobândite în cele patru clase primare. Baza învăţământului consta, după cum am precizat, în însuşirea limbilor străine (franceză, germană, italiană), pe planul al doilea aflându-se discipline ca geografia, matematica şi chimia. Pensionul ,,Clotilda Dimitriu” a luat fiinţă în 1895, după desfiinţarea Institutului Drouhet, cuprinzând cursurile şcolii primare şi gimnaziale, şcolii secundare inferioare. Cea care a preluat vechiul pension a fost Clotilda Weunrich, venită din Sighişoara. Prin căsătoria ei cu şeful de gară Constantin Dimitriu în anul 1896, îşi schimbă denumirea în ,,Institutul Clotilda Dimitriu”. Acest institut a devenit în 1901 ,,Institutul de profesori asociaţi” la care au predat şi profesori de la Liceul Codreanu şi funcţionează până în 1903, când se închide. Redeschizându-se în 1906, pensionul activează pe rând în mai multe imobile de pe strada 1 Decembrie şi Republicii, precum şi în clădirea ce Şt. Mihailescu, Pro-Femina. Documente Istorice. Condiţii ale muncii feminine, în “AnaLize” 10/2001, p. 52. 159 “Gazeta femenină”, 1/1908, p. 6.25] 158

136

adăposteşte Protopiatul. Anterior primului război mondial, a funcţionat în fostele Case Deciu, actualmente Palatul copiilor. În secolul al XIX-lea pe întinsul ţării aceste pensioane erau destul de răspândite. Pentru întreţinerea acestui externat care necesita cheltuieli prea mari, Charles Drouhet a intervenit pe lângă Titu Maiorescu, ministrul instrucţiunii, ca acest externat să fie preluat de stat. Cererea lui Drouhet a fost respinsă, deoarece Titu Maiorescu considera aceste pensioane ca nişte şcoli iezuite cu un import de culturi care se cereau desfiinţate de la sine. Planul de reorganizare a învăţământului din 1898, propus de Spiru Haret, marchează lovitura dată pensioanelor particulare. Această reformă inaugurează epoca înfiinţării gimnaziilor, liceelor şi a altor categorii de şcoli secundare, care după anul 1900 iau o mare extindere în întreaga ţară. Înainte de anul 1921, anul înfiinţării liceului de fete, în oraşul Bârlad existau pentru băieţi 5 şcoli primare, o şcoală inferioară de meserii de băieţi, o şcoală normală de învăţători cu o vechime de 50 de ani şi un liceu de băieţi cu o vechime de 70 de ani. Toate aceste şcoli aveau localuri proprii, funcţionând în condiţii normale. Pentru fete, situaţia era mai grea. În oraş existau 5 şcoli primare de fete şi o şcoală de gospodărie, numită Şcoala profesională ,,N. Roşca Codreanu”. Nu exista nicio şcoală secundară, gimnaziu sau liceu pentru fete. Fetele dornice de cultură se pregăteau pe cale particulară prezentându-se la examen la şcolile de stat, examene care se ţineau la sfârşitul anului pentru fiecare clasă. Un pas înainte în folosul fetelor care doreau să facă liceul, se face prin înfiinţarea a două institute particulare şi anume: “Institutul Elena St. Dimitriu” care funcţiona în localul şcolii israelite din str. Republicii şi “Institutul Profesorilor Asociaţi” care funcţiona în casele Clotildei Dimitriu tot pe strada Republicii. Ambele angajau profesori cu ora dintre profesorii de la liceul de băieţi. Pregătirea fetelor la aceste institute era destul de costisitoare deoarece profesorii angajaţi era plătiţi din taxele percepute de la elevi. Numărul crescând al fetelor dornice de învăţătură, promoţiile noi date de cele 5 şcoli primare de fete, cu posibilităţi materiale reduse, impuneau necesitatea înfiinţării unui liceu de fete. Printre susţinătorii întemeierii liceului de fete, o contribuţie însemnată au adus-o profesorii Cezar Ursu, N. D. Neştian, scriitorul G. Tutoveanu, avocatul Vasile Georgescu şi numeroşi părinţi. La propunerea acestora, la 10 iulie 1921 s-a ţinut o consfătuire publică în localul “Liceului Codreanu” de băieţi, unde au participat oameni de seamă din oraşul Bârlad, precum şi mulţi părinţi. La această consfătuire s-a luat iniţiativa înfiinţării liceului de fete. De asemenea, s-au proiectat primele măsuri în vederea asigurării condiţiilor de funcţionare a noii şcoli. Directorul liceului de băieţi de atunci, dl. Cezar Ursu, oferă ca local de funcţionare pentru jumătate de zi, după-amiaza, clădirea liceului de băieţi cu tot materialul didactic. S-a mai hotărât să se ceară aprobarea de la Ministerul Instrucţiunii ca să fie trecut sub egida statului cursul inferior, iar cursul superior să funcţioneze sub îngrijirea unui comitet şcolar. 137

Cadrele didactice pentru noua şcoală au fost recrutate dintre profesorii liceului de băieţi, iar pentru funcţia de director al noului aşezământ educaţional i s-a dat delegaţie profesoarei Amalia Mironescu. Un liceu de fete s-a înfiinţat abia după primul război mondial, la 11 octombrie 1921, actuala Şcoală nr.1 „Iorgu Radu”, punând astfel capăt discriminării privind instrucţia fetelor160. În secolul XIX, statutul social al femeii era influenţat exclusiv de pătura sociala din care acestea proveneau. Sub influenţa Occidentului, femeile de la oraş au început să se modernizeze şi să iasă din condiţia de casnică. Femeile bine văzute erau boieroaicele, care mai erau numite şi cucoane. Pentru o femeie, o mare greutate în statutul ei o dădea zestrea. Cu cât avea mai multă zestre, cu atât era mai bine văzută şi mai dorită, precum un obiect preţios. Saloanele aveau o mare influenţă în epocă şi sunt menţionate în diverse scrieri mai multe “dame răpitoare care aveau intimităţi cu boierii”. Este perioada în care Miţa Biciclista şi-a făcut curaj să iasă cu bicicleta pe stradă, situaţie inedită pentru o femeie. Ea se plimba cu bicicleta, îmbrăcată în pantaloni de catifea mulaţi, cu bluze înflorate şi era considerată o frumuseţe a vremii, dar şi o “materialistă”. Femeile încep să se îmbrace ca la Viena şi Paris, poartă mănuşi, evantaie, peruci sau mese, pantaloni, pălării şi tot felul de umbrele dichisite. Nu le lipsea nici căţelul, cu care ieşeau la plimbare. Era important să știe să cânte la un instrument muzical, să danseze şi, în general, să aibă cultura muzicală pentru că era semn de mare rafinament. Latura estetică era foarte cultivată, în timp ce latura etică era lăsată în umbră. În această epocă, femeile primesc o educaţie riguroasă la internat, ferită de tentaţiile sexuale, drept pentru care exista o teamă de a nu fi privite ca fiind necuviincioase. Se spune în diverse scrieri ca încă din secolul al XVIII-lea româncele “aveau mare plăcere la amor” (I. L. Caragiale) în ciuda educaţiei pe care o primeau. Prostituţia era văzută ca un mare păcat, iar cele care se culcau cu turcii, erau aruncate în Dâmboviţa cu un bolovan de gât sau, ca să evite să fie aruncate, se aruncau singure. Adulterul era destul de frecvent printre femeile românce în secolul XIX, mai ales printre femeile emancipate. Cu cât făceau parte dintr-o clasă socială mai înaltă, cu atât adulterul era mai ascuns, pentru a nu cădea în gura lumii, însă devenea și mai incitant. Cu o seară înainte moșierul Horațiu Giurumia venind pe neașteptate acasă de la Epureni și-a găsit consoarta în pat cu vecinul de moșie, conu Mihai Barry „un bărbat pirpiriu dar frumos, elegant și cu țăcălie”. Ce a urmat a stârnit distracția întregului oraș și a alimentat întâlnirile de „socializare” ale bârlădenilor – adică bârfa – pentru o lungă perioadă...„Nu l-a bătut prea tare, nu l-a înjurat, nu l-a castrat, doamne ferește! ....dar după ce i-a tras două palme zdravene din acelea cu corespondență la Giurgiu, şi sub amenințarea revolverului, i-a dat drumul afară în zăpadă, cam pe la ora 5 după Marcel Proca (coord.), File de monografie. Şcoală cu clasele I-VIII Nr. 1 „IORGU RADU”, Editura Sfera, Bârlad, 2010, p. 9. 160

138

amiază, complet în pielea goală”. După ce consoarta a jurat pe icoană că nu mai face, s-au împăcat și drept răsplată au plecat într-un voiaj161. Interesant este că după o perioadă Maggy și-a surprins bărbatul în pat cu slujnica, Marghioala, pe care o căsătorise cu vizitiul din curte și o înzestrase pentru că era „fată bună, săracă și cuminte... mai ales”162. Că femeile aveau piper în sânge o dovedește un episod semnalat de Romulus Boteanu și care oferă celebritate unei Elvire, fiica lui Toma Dascălașu, proprietarul crâșmei cu același nume. Sus-numita, o fetișcană mărunțică de numai 16 ani, rotofeie și voinicuță, mergea legănându-se pe stradă spre disperarea elevilor codreniști care nu avea niciun succes la farmecele demoazelei. Idealurile domnișoarei se opreau la tinerii ofițeri care îi intrau în grații intonând sub ferestre „aria căsătoriei”. Elvirica noastră, atentă pe după perdea, recepționa mesajul: „mâine, în același loc și la aceeași oră”163. Poziția femeii într-o societate aflată în schimbare, evoluția imaginarului feminin în epoca premodernă și în cea modernă sunt în ultima vreme teme de interes pentru numeroși cercetători, eternul feminin fiind un fenomen de mister și senzație indiferent de epocă164. La sfârșitul secolului al XIX-lea comentariile legate de căsătoriile la români scot în evidență „starea de anarhie morală în care ne zbatem”, ce mai „suntem un popor fără moravuri”. Făcând apel la Sf. Grigore putem afirma că „întâia căsătorie este legală, a doua este învoită, a treia este suferită, iar celelalte, viață animală”. Concluzia care se desprinde de aici este că în perioada la care facem referire instituția căsătoriei era într-o continuă degradare: „intimitatea dorită, când nu se transformă în angoasă, devine o mare iluzie”165. O mare problemă erau căsătoriile de conveniență, de paradă, care aveau un impact devastator pentru stabilitatea cuplurilor. Schimbarea statutului femeii în societate, ca urmare a faptului că acestea nu se mai limitau doar la a se ocupa de gospodărie, ci aveau o slujbă și o zestre ce le asigura independența aduce noi transformări în plan marital. La cea mai mică neînțelegere cu partenerul, era proferată amenințarea cu divorțul, și aceasta, deoarece femeia nu mai depindea material de soț. Pentru a descuraja divorțurile, societatea încearcă să fie mai permisivă, acceptându-se situația „femeii amante”, femeia care își înșeală soțul, cunoscută fiind afirmația că „este ridicol să intentezi divorț când îți surprinzi soția în adulter”166. Orgoliul masculin se limita la a depune divorțul dar nu pentru că a fost înșelat, ci pentru faptul că a fost comparat cu cineva net inferior (dacă era cazul). Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., vol. II, Bârlad, p. 853. Ibidem, p. 854. 163 Ibidem, p. 846. 164 C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în prezent, Editura pentru literatură, București, 1996, p. 145. 165 Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, p.168. 166 Dumitru Velicu, Despre emanciparea femeii, Tipografia Viitorul, București 1907, p. 52. 161 162

139

Dincolo de aventurile mai mult sau mai puţin pasagere exista şi un alt fenomen ce trebuie luat în discuţie - cel al prostituţiei. Milenară ca profesie, percepţia asupra ei a oscilat în timp, uneori sacră şi cultivată dar cel mai adesea stigmatizată, iar persoanele care o practicau marginalizate în societate. Indiferent de cauze, considerată imorală ori un rău necesar, în toate epocile a reprezentat un adevărat flagel, nu atât prin prisma numărului deloc neglijabil al podăreselor, cât mai ales al răspândirii necontrolate a bolilor venerice ce duceau uneori la adevărate epidemii. Prima încercare de monitorizare și reglementare a prostituției s-a realizat în 1859, după ce din 1853 damele erau obligate să țină o „condicuță”. Practicantele celei mai vechi meserii din lume au fost apoi catagrafiate pentru ca lista cu pricina să fie trimisă medicului, care avea sarcina de a efectua controale regulate. Potrivit raportului primăriei Bârlad din 1878, „medicii primăriei... vor inspecta casele de prostituție, prescriind măsurile igienice și sanitare de îndeplinit, conformându-se regulamentului”167. Controalele erau absolut necesare pentru a lua măsuri „contra lățirii bolilor venerice” care, raportându-ne la urbea noastră erau, potrivit surselor vremii, foarte numeroase. Reglementarea prostituției s-a făcut după model occidental, mai exact belgian, în 1887, iar din 1895 a fost impus un regulament prin care „agentul comunal” avea obligația de a veghea la aplicarea celor 8 articole privind organizarea „prostituțiunii”. Departe de fi un “oraș al felinarelor roșii” existau și aici case de rendevous cunoscute și tolerate, dar la proporțiile unui târg de provincia. Prostituția se practica însă mai curând pe stradă, în apropierea hanurilor și a cârciumilor, constituind așa-zisa „prostituție clandestină”. Exista o înțelegere nescrisă între proprietarii de hanuri, hoteluri și birjari. Camerele fără clienți ori rezervate strategic erau ocupate târziu, când “peștii”, “patronii” ori diferiții ocrotitori puteau să își plaseze marfa vie. O proliferare a fenomenului s-a înregistrat între 1916-1918, în mai toate orașele moldave, ca urmare a retragerii armatei române și a unei bune părți din populația civilă, a condițiilor de război și a pauperizării. Apropierea frontului, numărul mare de soldați staționați aici, existența Comandamentului Armatei a 2-a române au constituit tot atâtea motive pentru a determina o mărire a concentrației de femei de moravuri ușoare în zonă. În spațiul mahalalelor „lumea deocheată” a damelor de consumație „controla toate mișcările orientate spre satisfacerea simțurilor”168. Orice bârlădean cu vârstă venerabilă îşi amintește locurile unde damele își practicau meseria, mai supraviețuind și astăzi nostalgici capabili să le menționeze pe cele mai cunoscute. Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria Basarabia, 1878, p. 7. 168 Adrian Majuru , Bucureștii mahalalelor, p.183. 167

140

În mare măsură, istoria femeilor din secolul al XIX-lea şi următorul este istoria modernizării societăţii româneşti şi, implicit, al emancipării acestora. Indiferent de formele în care au făcut-o, femeile şi-au jucat rolul modernizator. II. 2. 5. Sărbătorile religioase Fie că ești bârlădean sau de aiurea, fie că ești creștin sau nu, fie că mergi sau nu la biserică, viața cotidiană se desfășoară ținând seama de calendarul creștin. Anul se deapănă după ritmul sărbătorilor bisericești, de la Crăciun la Paște, de la nașterea Domnului până la sărbătoarea morților. Aceste sărbători, „treceri de o însemnătate deosebită ale anului”169 devin deseori ocazii pentru „reuniuni” familiale sau ale comunității. Obiceiurile legate de acestea sunt deosebite de cele moderne, când „împrumuturile” occidentale le-au schimbat în mare măsură. Scenariul sărbătorilor de altădată s-a păstrat doar în memoriile contemporanilor sau în amintirile bunicilor. În nopțile de Sf. Andrei fetele își ungeau porțile cu usturoi, apoi își căutau ursitul stând despletite între sfeșnice aprinse și privind în ceaune cu apă în care puneau oglinzi și stingeau cărbuni170. Sf. Nicolae era și este așteptat cu mare emoție de cei mici, care își așezau la ușă pantofii lustruiți în așteptarea dulciurilor sau după caz, (a se citi merit) a nuielușei. Cu câteva zile înaintea Anului nou, de sărbătoarea Crăciunului orașul prindea viață fiind dominat de o forfotă generală, bârlădenii de ieri și de azi obișnuind să pregătească cu mare atenție „chiolhanurile”, de-a dreptul pantagruelice, specifice marilor sărbători. Anul începea cu ziua de Sf. Vasile, o zi importantă pentru creștinii de oriunde, sărbătorită cum se cuvine, așa cum descoperim și în memoriile lui Gh. Silion care ne oferă câteva informații în acest sens: „înainte de răsăritul soarelui, cu toate că nu dormisem toată noaptea după datină și credință, am mers la semănat cu grâu, urând mulți ani cu sănătate și viață îndestulată , se primea după datină, miere de albine cu nuci, colaci și o „băncuță” de argint de 50 de bani”171. Boboteaza, sărbătoarea botezului Domnului, care simboliza purificarea de păcatul originar, avea drept ritual fundamental „sfințirea apelor”. Deosebirea cu zilele noastre constă în respectul acordat evenimentului, în lipsa îmbulzelii generale datorate dorinței de a „mai prinde” ceva agheasmă. Ritualul era respectat cu sfințenie de comunitate: „se fac trei cruci de gheață și multe ciubere, căldări cu apă umplute în dimineața sărbătorii, în fața mesei altar unde Philippe Aries și Georges Duby, op. cit., p.188. Romulus Boteanu, Flori, tradiții, iarmaroc, în B. O. A., vol. I, p. 555. 171 Gheorghe Silion,op. cit., în mss.. 169 170

141

preotul săvârșește slujba religioasă pentru sfințirea apei. La ultima strigare a sfântului duh pentru sfințirea apei, puștile oamenilor au trăsnit, iar femeile, fetele și băieții se înbulzeau să culeagă „fultuiala” puștilor care au fost încărcate cu câlți, petice, hârtie... fără gloanțe. Acest obicei mistic, vrăjitoresc se menținea din credința că aceste resturi se foloseau în descântece și dezlegări. De asemenea, băieții și fetele de măritat care le purtau credeau că „sunt cele mai bune talismane pentru grăbirea celui ursit”. Sărbătoarea Învierii Domnului – Paștele, era așteptată cu nerăbdare de tot norodul fie creștin, fie iudaic sau de alte confesiuni. Ea reprezenta certitudinea salvării. Pregătirile începeau cu „săptămâna mare” când însăși viața de zi cu zi era schimbată: în vorbă, în ocupații, purtare, cu vitele și oamenii. Asemeni în casă: scuturat, măturat, păturit și așezat, văruit și târnuit ograda, uneltele curățate, ocoalele rânite, vitele țesălate și cu cățuia cu tămâie aprinsă înconjurate (obicei vechi pentru alungarea duhurilor rele din bătătură și din jurul casei). Vasele de bucătărie sunt fierte ca să nu rămâie în ele vreo urmă de „frupt” (carne, ouă, unt, brânză, lapte). Se înlătură aruncându-se toate obiectele ce au produs nenorociri, dureri, căderi, tăieri și altele ca “necurate”. Aceste obiecte și locuri erau ferite și ocolite cu semnul crucii repetat pentru apărare de “ceasuri rele”. Locuri de acestea erau multe.... Vasele în care se gătiseră alimente de frupt erau păstrate cu grijă la locuri ferite în pod, cămară sau “chimniță”. În aceste zile “fruptul” vitelor se prelucrează și se depozitează la rece (cu mare strășnicie păzindu-se și de copii, vorba ceea, „tae popa limba”). Doar copiii mici, sugarii și cei până la trei ani mai sunt tolerați pentru puțin lapte cu mămăliguță ca ființe “iertate de păcat” de preot și de Dumnezeu172. Cap sau pajură?

172

Ibidem. 142

Conform calendarului popular, ziua de Constantin și Elena corespunde sărbătorii numite Constandinu Puilor sau Constantin Graur (patronul păsărilor din păduri). Se crede ca în această zi păsările își învață puii să zboare, iar recoltele vor fi mâncate de păsări, dacă se muncește la câmp. De asemenea, se considera ca este ultima zi în care se mai poate semăna porumb, ovăz și mei, altfel acestea se vor usca. Este ziua în care păstorii își aleg baciul și locul stânelor, femeile alungă duhurile rele cu tămâie și agheasma, iar bărbații aprind Focul Viu, în jurul căruia stau și se afumă împreună cu oile, ca să fie ferite de rele cât timp vor sta la stână, în timp ce, prin zgomote și strigăte, alungau vrajitoarele care furau sporul laptelui. La Bârlad însă, în secolul al XIX-lea în mediul citadin și chiar periferic acestuia, boierii deschideau grădinile lor particulare mulţimii, indiferent de starea socială, ba chiar încurajau frecventarea acestor spaţii pentru a întreţine, în acest mod, dimensiunea festivă a petrecerilor desfăşurate acolo. Pe de o parte, petrecerea trebuia să fie colectivă pentru a se împărtăşi acele valori, trăiri şi plăceri comune, care transcend ierarhia socială. Pe de altă parte, orice acţiune de creare sau gestionare a unui capital simbolic, cum este, de exemplu, imaginea publică, nu se poate realiza decât în prezenţa publicului. O interesantă şi inedită prezentare a unui asemenea mod de a sărbători în urbea noastră această zi o avem datorită memoriilor lui Ioan Vasiliu (cca. 1830-1850, n. ns.): Moşia Simila, ce este astăzi proprietatea oraşului, era pe atunci proprietatea lui Nicolae Greceanu (ca și actuala clădire a Protopopiatului): „La Sfinţii Împăraţi, Constantin şi Elena, ce cad la 21 mai, grădina era dichisită şi deschisă publicului. Era obiceiul ca, în acea zi, să plece din oraş familii întregi cu miei fripţi, cu clondiruri de vin, cu fel de fel de mezelicuri şi zimbele pline de jemne. După ce se sfârşea slujba bisericească, ieşea toată lumea din biserică şi mergeau de se aşezau pe iarbă, întinzând mese mari şi apoi începea gustarea şi cheful, asezonat de taraful de lăutari al boierului Greceanu”173. Datorită amintirilor unui orăşean, surprindem astfel un moment de viaţă şi de mentalitate românească. Putem astfel generaliza că spaţiul vegetal amenajat sau natural a fost altfel perceput şi conceput de români faţă de Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 249. Din spațiul urban cele mai întinse grădini pariculare erau cele aparținând familiei Greceanu (actualul sediu al Protopiatului) cel al familiei Sturza. “Casa Sturdza era înconjurată, ca toate casele boiereşti, de o suprafaţă considerabilă unde se aflau grajdurile, grădina, livada şi locuinţele servitorilor ”. Elena Diaconu, Case şi locuri, în Bârladul de odinioară şi astăzi, Bucureşti, 1980, vol. I, p. 165. Demonstrativ, în sensul existenţei unor asemenea grădini particulare boiereşti, o reprezintă, dacă mai era nevoie, un plan din 1851, ce ne indică două spaţii vegetale amenajate, una aparţinând familiei Iamandi şi alta de două ori mai mare, aflată în apropiere, dar fără a putea identifica proprietarul. Din observarea planimetriei acestora se pot constata numeroase alei drepte, circulare, ovale, ronduri de flori şi numeroşi copaci. Partea arsă a târgului Bârladul, 1851, Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”, nr. inventar 7980. Întinse grădini nu se regăseau doar pe moşiile boierilor (cum era cea de la Epureni) și în jurul caselor boierești ci şi pe lângă mânăstiri, după cum se poate observa pe o hartă a Mânăstirei Floreşti din 1848. 173

143

occidentali, acest fapt nefiind valabil doar în cazul unor importante concentrări urbane, cum era Iașul sau Bucureştiul, ci şi în cazul unor mici târguri moldoveneşti, cum era Bârladul. Comparând paradigma civilizatoare a Occidentului cu cea autohtonă, constatăm la noi o vocaţie de socializare populară, de estompare a diferenţelor sociale în spaţiul grădinilor înflorite, amintind de negura vremurilor, când pentru toţi, “de la vlădică la opincă, codrul era frate cu românul”. Un alt loc extrem de popular, în care sărbătorile indiferent de gen și inclusiv cele religioase erau percepute și resimțite in corpore, era Grădina publică. La jumătatea secolului al XIX-lea, parcul public era o adevărată pădure174, cu arbori bătrâni şi tineri, cu pajişti frumoase şi cu mult tufiş, care de la an la an era mai des şi mai mare. Având în vecinătate şi “marele iaz” de la Simila, se înţelege că acesta era foarte căutat în zilele călduroase. Aglomeraţia era mare de: Dragobete, Paşti, Sf. Gheorghe, 1 Mai (Arminden), Sfinţii Împăraţi, Constantin şi Elena şi alte sărbători, populaţia oraşului şi a mahalalelor venind să se răcorească şi să petreacă. Unii veneau cu mâncarea şi băutură de acasă, dar mulţi o cumpărau de aici, de la neguţători, care în aceste zile făceau un bun “alişveriş”. Sărbătorile ca Sf. Gheorghe, Mihail și Gavril, Petru și Pavel „erau manifestări ale cultului sfinților protectori”175 și importante prilejuri de socializare. II. 2. 6. Cele trei laturi ale existenței umane: nașterea, căsătoria, moartea Spațiul privat ca „spațiu particular al societății civile (piața, familia) și a unui spațiu particular al subiectivității intelectuale”176, presupune, simplist, ceea ce are loc dincolo de poarta sau ușa casei unei familii. Nevoia de independență, intimitate se simte tot mai mult în această perioadă. Deseori însă, acest spațiu tinde să se extindă și dincolo de aceste delimitări, spectacolul dat de „locatari” fiind urmărit și de vecini sau de simpli trecători, prilej de comentarii cu corespondență de bârfă, - ai auzit dragă ce... -, sau chiar intervenții directe dacă situația se solda cu artificii.

174

I. Antonovici, op. cit.,p. 267. Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. I-III, Editura „Grai și suflet” - Cultura Națională, București, 2001, p. 256. 176 Raymond Boudon, Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p. 216. 175

144

Durata vieții unei persoane era împărțită în două perioade, inegale de altfel, de un eveniment central: căsătoria. Timpul privat se raporta la „înainte” și „după” marele moment177. Biserica era omniprezentă toate marile evenimente din existența românilor fiind legate de ea. Momente esențiale ale existenței – nașterea, botezul, logodna, căsătoria, moartea se desfășurau în interiorul unui cadru prestabilit, în care dogmele bisericii au un rol esențial. Ca și astăzi, venirea pe lume a copiilor constituia cea mai mare bucurie a unei familii, un mare eveniment, „un dar ceresc”, care era sărbătorit ca atare. Momentul nașterii (parcă puteai să-l alegi) era foarte important deoarece de el putea depinde viitorul copilului abia născut. Dacă aveai nenorocul să te naști în „vinerea seacă”, spre exemplu, „evenimentul era comentat cu mare interes și curiozitate, dominat de preziceri fantastice, cu stihii fataliste. Reacțiile erau facerea semnului crucii, „scuipare și suflare în direcția celor patru vânturi pentru alungarea relelor”178. Astăzi, fițele de casă bună au reintrodus obiceiul ursitoarelor care să hărăzească micuțului câte în lună și în stele. La câteva zile după naștere avea loc botezul. Acest act – cu profunde semnificații – era oficiat de către preot, împreună cu dascălul, în biserică, de obicei sâmbăta după vecernie, cu toate celea – îmbăiere cu apă sfințită în cristelniță, miruire etc. După botez avea loc masa, luată acasă împreună cu nașii și rudele apropiate, prilej cu care se ofereau daruri copilului. În familiile cu stare, preotul era chemat acasă, iar masa era servită la restaurant. Mama, căci ea era cea care se ocupa de copii, „alăpta,... creștea pe copii în frica lui Dumnezeu și le inspira sentimente de cinste și hărnicie: „Cât am fost mic, mama avea mare grijă de mine. În afară de curățenia corpului, punea mare bază pe sănătate și hrana curată și bine gătită. Când era vorba de suferința mea , atunci recurgea la toate doftoroaele satului pentru a mă vindeca”179. Copiii erau de mare ajutor părinților, astfel băieții „secondau pe tații lor la plugărie și la cărături”, iar fetele trebăluiau pe lângă mamele lor în gospodărie ajutându-le la țesut, la mulsul vacilor, deprinzând toate câte erau necesare pentru viitoarea viață de familie. Perioada copilăriei, considerată cea mai „frumoasă” etapă a vieții, era împărţită între procopseala învăţăturii, ajutorul acordat părinților şi evadări cu prietenii şi amicii la scaldă, (că doar Bârladul e colea), la joacă, la o „miuță”, la căscat gura prin târg. Având în faţă un model bun, al părinților, copiii îl imită şi se supun acestora, a căror priveghere trebuie să fie foarte activă pentru că „răul“ ascuns în fiecare la naştere îi îmboldeşte la „cele rele de stricăciunea lor”. Părinţii au obligaţia de a fi tot timpul „cu ochii în patru”, de a-i îndrepta, uneori şi cu Philippe Aries și Georges Duby, op. cit., p. 206. Gheorghe Silion, în mss.. 179 Ibidem. 177 178

145

măsuri punitive, cum ar fi privarea de hrană sau „sfânta bătaie”, îmbrăcarea în haine simple, dar curate, care n-ar fi „înnoite“ decât cu dovada „silinţei înaintării învăţăturii“, fără a li se da „parale pân’ mâini spre a nu afla întrebuinţarea lor”. În plus, „nu se vor slobozi a vorbi neîntrebaţi şi întrebându-se a răspunde în duhul şi cazul întrebării fără abatere de cuvinte mai multe”; un mijloc eficace pentru a şti să păstreze o „taină”, dar şi pentru dezvoltarea gândirii. Singurătatea este de evitat pentru că implică „stricăciunea” provocată de „imboldurile” tentaţiilor de tot felul”180. Adolescența era vârsta tuturor visurilor, speranţelor, pasiunilor, nebuniilor, aventurilor de tot felul… . Dar dacă pentru un adolescent de astăzi, decada este promiţătoare şi covorul roşu pare să se deschidă spre libertate, pentru adolescentul de ieri, aceeaşi decadă putea să fie sfârşitul copilăriei şi începutul maturităţii precoce. La 20 de ani, o fată era deja soţie, mamă, gospodină, în cel mai fericit caz, sau în uliţă – la mijlocul unei cariere de „curvă”. Să ne aducem aminte că la pe la 1800, măritişul se învârte în jurul vârstei de 15-16 ani, că primul an de căsătorie aduce şi primul copil, că al doilea an de căsătorie ar putea aduce o altă sarcină şi tot aşa… Cu alte cuvinte, ritmul şi riturile de trecere parcurg un alt timp, ascultă de un alt calendar. Cât despre lumea bărbaţilor, şi ea are un ritm diferit de cel de astăzi. Căsătoria, survenită deseori spre 20 de ani, nu-i închide pe soţi între pereţii rigizi ai căminului conjugal, căci slujba şi treburile politiceşti cer spaţii de desfăşurare181. Începând cu 1864, prin promulgarea Codului Civil, a apărut obligativitatea căsătoriei civile, biserica pierzând competența de a încheia căsătorii. Asta nu înseamnă că ea și-a pierdut importanța pentru comunitate. Mentalul colectiv acorda o importanță esențială căsătoriei religioase, considerând „căsătoria civilă fără împlinirea ritualului religios fiind ca și concubinajul”182. În ceea ce privește marea ceremonie de intrare „în rândul lumii”, obiceiurile de nuntă se deosebeau de la o zonă la alta, vorba ceea „câte bordeie atâtea obiceie”, noroc cu femeile trecute de prima tinerețe, mai cu „experiență” care știau a le duce la îndeplinire. În ritualul de nuntă, pe lângă gătitul miresei, bărbieritul mirelui, jucatul găinii, cununia la biserică, și altele celea, zestrea miresei, mai exact defilarea ei, era un moment important al ceremoniei. Zestrea era formată din „două care mari, fiecare car cu câte cu șase boi de mărime uriașă,... o căruță cu doi cai, două vaci cu viței, teancuri de covoare, valuri de dimie, boccele pline cu scule de mătase galbenă și albă, valuri de pânzeturi, scroafe cu purcei, cusce cu păsări, într-un cuvânt o bogăție, totul complet pentru o nouă gospodărie.” Când își căsătoreau copiii, părinții le spuneau: „iată mijloace, muncește și trăiește bine și cinstit”. În ce privește cuplul nou format, Constanța Vintilă Ghițulescu, Tirania menajului, în “Dilema veche”, nr. 322, 2010. Idem, Despre vârstnici și nevârstnici, în “Dilema Veche”, nr. 350, 2010. 182 Luminița Moscalu, op. cit., p. 114. 180 181

146

el constituia bucuria și mândria părinților, mai ales dacă se dovedeau a fi harnici și înmulțeau ceea ce primiseră „măi, da harnicu-i Gheorghe! Așa om se cuvine să-l strângi în brațe”183. Prilej de mare bucurie și sărbătoare, căsătoria deschidea o nouă etapă în viață, a amorului conjugal, în care trebuia să încapă de toate: viață sexuală, voroave, socri, fraţi, cumnaţi, griji şi nevoi, patimi şi boli, petreceri şi întîlniri, iconomii şi economii, vecini şi amici, lipsuri şi bunăstări, ziua de mîine şi ziua de ieri, afecţiuni şi ciorovăieli, cicăleli şi tăceri, singurătăţi şi filotimii... cîte şi mai cîte,... și toate astea până când ... moartea ne va despărți. În casă, fiecare primeşte îndatoriri şi drepturi. Datoriile bărbatului se răsfrâng asupra întregii familii. El trebuie să aibă „casă de păstrarea agoniselii şi de lăcuit, a agonisi pe cale dreaptă, cinstită atât trebuincioasele din toate zilele, cât şi de peste tot anul, a îmbrăca şi a căuta nevasta şi copiii în patimă de boală şi a se pune şi răspunde pentru dânşii la orice nevoie”. Pentru asta primeşte „drepturi” depline asupra familiei sale: „a stăpâni şi a cârmui nevasta şi copiii, şi a le arăta treaba şi orânduiala îndatoririlor pe care sînt datori a le cinsti”. Soţia are datoria de a „iconomisi agoniseala, a ţinea şi a păzi curăţenia casei bărbatului şi a creşte copiii la pieptul ei”. Asta justifică drepturi „împreunate cu ale bărbatului”. Traiul bun constituie miezul modelului oferit copiilor ce-şi vor „imita” părinţii în toate. Or, pentru a imita, ei trebuie să aibă modele bune de urmat. Femeia, mamă şi soţie, este pionul central al menajului; ea trebuie să aibă calităţile unei stăpâne, dar şi supunerea unei roabe, respect şi consideraţie pentru stăpânul casei, dar şi hărnicie şi dăruire”184. Ultima taină a vieții, „dulcea și delicata moarte”, își avea și ea locul în mentalul colectiv, dând naștere unor credințe și ritualuri, unele făcând un salt în timp până în zilele noastre. Potrivit unei ziceri a zilelor noastre, singurele lucruri sigure în viață sunt moartea și taxele. Cum taxele nu constituie obiectul discuției de față, ne vom apleca preț de câteva rânduri, asupra subiectului care bântuie orice individ posesor de conștiință, fie el și bârlădean, și anume – moartea. De remarcat unul din epitafurile din cimitir care îți amintește că … nu ești veșnic: „Trecătorule, Eu ca tine am fost, Tu ca mine vei fi”. În vremuri de demult moartea era mai prezentă decât astăzi. Sărăcia norodului o făcea mult prea vizibilă, căci de murit nu-i mare „chestie”, îngropăciunea îi miza şi sărindarele, şi riturile alea funerare, şi… Uliţele, maidanele, şanţurile orașului ascundeau deseori cadavrele celor rătăciţi în viaţă; cerşetori, vagabonzi sau doar calici care „adormeau“ pentru vecie uneori pe câmpuri, sub poduri (vezi cazul lui Ghiță Hraștină care și-a dat obștescul sfârșit sub Podul Pescăriei), alteori pe la porţile unora185. 183

I. Antonovici, op. cit., vol. V, p. 238. Constanța Vintilă Ghițulescu, Tirania menajului, în “Dilema veche”, nr. 322, 2010. 185 Idem, Despre „delicata moarte”, în op. cit. , nr. 370, 2011. 184

147

În spațiul românesc, atitudinea în fața morții era de acceptare, de resemnare chiar: „liniștea în fața morții nu era doar o simplă imagine poetică, ea era chiar în firea țăranului și cum ar fi putut să nu fie într-o societate unde, chiar fără să socotim calamitățile occidentale, dar, din păcate, endemicemortalitatea era atât de mare la orice vârstă. La apropierea morții, omul se resemna: „Așa i-a fost scris”; iar despre o ființă dragă, moartă prea devreme se spunea: „N-a avut zile, zilele date de soartă se isprăviseră”186. Punerea în scenă a propriei morţi este o adevărată artă, fie că vorbim de ieri sau de azi, care presupune un pic de interes, delicateţe şi ceva efort de organizare. „Disperați” să trăim cât mai mult şi să experimentăm cât mai multe, moartea nu este, pentru mulţi dintre noi, decât o imagine sinistră, îndepărtată, ce mai! „mie nu mi se va întâmpla”. Aşa că lăsăm pe mâna altora delicatul moment de trecere, „trezindu-ne“ din somnul veşnic cu claxoane, fanfare, manele, mirosuri, bocete, vânzoleală, şi mult, mult... tărăboi187. Nu acelaşi lucru se întâmpla în timpuri mai vechi, căci moartea făcea parte din lucrurile importante ale vieţii. Dacă este să facem apel la testamentele lăsate, riguros întocmite, observăm că moartea este unul din personajele principale. „Ea” nu este apăsătoare, înfiorătoare sau urâtă, ci doar o etapă inevitabilă către tărâmul veşniciei şi al fericirii eterne. Este, în acelaşi timp, şi prilej de reglare, cu conştiinciozitate şi calm, a tuturor afacerilor pământeşti, de împăcare obligatorie cu toţi cei din jur. Interesante rămân instrucţiunile cu privire la grija pentru „cadavrul“ ce trebuie să cucerească eternitatea. Mai întâi de toate, trupul trebuie să fie decent şi curat, fără zorzoane şi împopoţonări inutile că doar nu are nevoie de ele acolo unde va merge. Cum moartea nu poate fi un spectacol plăcut pentru ochii şi nasurile celor din jur, unii mai aveau inspirația de a cere să fie acoperit sicriul pe toată perioada priveghiului ca să nu aducă vreo atingere celor care au venit să-l petreacă pe ultimul drum. Trecerea mortului prin mahala este văzut drept evenimentul special al zilei, el atrage priviri, gospodinele își lasă ocupațiile „importante” pentru a ieși la porți și a îndosaria cazul numărând preoți, ștergare, coșuri, covrigi, neamuri, calicii orașului profită de așa ocazie și urmează îndeaproape alaiul cu speranţa unei pomeni. Această mulţime, permanent în căutare de ceva, sperie şi tulbură slujbele religioase, liniştea din biserică, „petrecerea rudelor”. Spectacolul conducerii până la locul de odihnă era mai mult sau mai puțin „fastuos”, în funcție de posibilități, că doar și moartea are importanța ei. După depunerea trupului în locul cu verdeață unde nu este nici o apăsare, adică la cimitir, urma pomenirea ritualică unde participau toți cei ce l-au condus pe răposat.

186

Neagu Djuvara, op. cit., p. 272. Constanța Vintilă Ghițulescu, Despre „delicata moarte”, în op. cit..

187

148

Dacă este să ne referim spațiile unde erau depuși morții, trebuie să facem o deosebire între diferitele epoci istorice. Așa cum se obișnuia, în perioada medievală, morții eru înhumați în cimitirele aflate pe lângă biserici. O mărturie în acest sens se păstrează de la doctorul I. Codrescu care, într-un memoriu răspuns adresat Ministerului Instrucțiunii Publice, remarcă starea dezastruoasă a cimitirului de la biserica Domneasca „la miazăzi are deoparte cimitirul bisericii, prăbușit în multe locuri de ape stătătoare și cu un pământ saponificat prin mulțimea cadavrelor ce sunt îngropate”188. De altfel, la fiecare lucrare care se desfășoară în preajma vechilor lăcașuri de cult sunt descoperite oseminte ale celor înhumați odinioară acolo. Epidemiile care aveau loc în oraș, numărul mare de victime, mortalitatea ridicată ca urmare a lipsei de igienă și a unor tratamente eficiente, precum și sursa de infecție pe care o reprezentau vechile cimitire au determinat administrația orașului să găsească noi spații destinate înhumării cadavrelor. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Bârlad funcționau două cimitire, respectiv, Trei Erarhi și Eternitatea, care serveau atât pentru îngroparea ortodocşilor cât și pentru alte culte. Cimitirul Eternitatea a fost înființat în 1875 la inițiativa primarului Andrei V. Vasiliu. Planul cimitirului a fost făcut la Paris după modelul vestitului cimitir Pere Lachaise. În același timp a fost construită o capelă unde erau depuși morții și un spațiu pentru lucrătorii care se ocupau cu administrația cimitirului189. Câțiva ani mai târziu, în 1890, cimitirul a fost completat prin ridicarea unui cavou unde erau depuse osemintele din mormintele care au împlinit șapte ani190. Pentru administrația și întreținerea cimitirelor primăria aloca anual o sumă, care, în 1890 spre exemplu, era de 4650 lei. Începând cu anul 1845, comunitatea israelită din Bârlad primește acordul autorităților pentru înființarea unui cimitir evreiesc. Cimitirul, situat pe strada Tutovei, a fost inaugurat în anul 1899. Astăzi acest cimitir este în ruină, și constituie doar o mărturie a ceea ce a fost odinioară comunitatea evreiască din orașul Bârlad. Cu toate eforturile depuse, edilitatea nu reușea întotdeauna să mențină „liniștea și ordinea” în spațiul sacru, având în vedere că din lipsa fondurilor nu aveau suficient personal, așa cum ne prezintă ziarul “Bârladul”, din 15 februarie 1911. Articolul purtând titlul sugestiv de „Petiția morților din cimitirul Trei Erarhi” scris pe un ton ironic, demonstrează nepăsarea autorităților și a unor localnici care vandalizează cimitirul bârlădean:

Traian Nicola,Colegiul național „Gh. Roșca Codreanu”, Bârlad, 1996, p. 84 I. Antonovici, op. cit., vol. V. p. 267. 190 Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, Tipografia George Cațafany, 1890, p. 21 188 189

149

„Cinstite d-le Primar, Sunt zeci de anișori și poate și sute or fi de când pașnicile noastre locuințe n-au fost turburate și de când în liniște ne ducem traiul. Câte odată doar, vre-unul din noi era sculat din somnul veșnic, spre a fi adus să vă dea sprijinul sau să rămâneți la putere mergând să voteze pentru domnia voastră. Dar ceia ce ni se întâmplă astăzi este mai revoltător decât se poate închipui! Dușmanul nostru neîmpăcat Petrache Dinu și-a mutat 800 de copii – oile sale – pe deasupra locuințelor noastre. Pasc, sbiară, rup iarba și bietele floricele, ce împodobeau grădina locuințelor noastre imaculate, zgomotul turbură liniștea noastră sepulcrală și d-stră care sunteți paznicul, în loc să vă îndepliniți însărcinarea ce v-am dat o călcați. Ca să vă convingeți de adevăr vă rugăm să stați numai o zi și o noapte între noi și veți vedea ce profanare este. Vă salutăm cu mortuar respect și vă așteptăm la noul imaș comunal. Toți morții din Trei Erarhi”191. Cei care au răbdare să parcurgă textul, vor constata că situația nu s-a schimbat prea mult de atunci, e drept nu mai sunt turme care să pască iarba, dar mormintele încă se profanează, morții votează cu succes „catindații” la diverse „foncții”, iar bocetele au fost înlocuite cu grătar și manele la „monumentalele” cavouri țigănești.

II. 3. Stabilimentele publice II. 3. 1. Hanuri - istoria evoluţiei de la han la hotel Nu se cunoaşte numărul total al hanurilor ridicate de-a lungul timpului în Bârlad, dar din cercetarea diferitelor surse (studiile mai consistente fiind realizate de Constantin Botez, Adrian Pricop, Tradiţii ale ospitalităţii româneşti. Prin hanurile Iaşilor192, precum şi cel aparţinând profesorului Gh. Clapa, Hanurile, ratoşele şi ospeţiile - vetre de popas din ţinutul Tutovei (I),193, Ibidem,194 (II) şi ulterior republicat sub o formă prescurtată în revista ,,Baadul literar”195, se poate trage concluzia că au fost numeroase hanuri, raportat la importanţa comercială a oraşului şi a rolului de spaţiu de tranzit al “Bârladul”, nr. 5, 1909. Constantin Botez, Adrian Pricop, Tradiţii ale ospitalităţii româneşti. Prin hanurile Iaşilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989. 193 Gh. Clapa, Hanurile, ratoşele şi ospeţiile - vetre de popas din ţinutul Tutovei (I), în “Păreri tutovene’’, Nr. 602, 19-21 martie 2002, p. 6. 194 Ibidem, (II), Nr. 603, 22-25 martie 2002, p. 6. 195 Ibidem, în “Baadul literar”, anul I, nr. 3, noiembrie 2007, pg. 76-78. 191 192

150

mărfurilor. Pentru perioada secolului al XIX-lea şi început de secol XX cred că ne putem referi la un număr impresionant de asemenea stabilimente. Ajungem la această concluzie nu doar prin coroborarea unor surse diverse, dar mai ales ca urmare a luării în consideraţie a importanţei economico-sociale a oraşului Bârlad şi a situării sale, din punct de vedere geografic pe importanta axă comercială, de tranziţie spre partea nordică a Moldovei. A fost odată ca niciodată, că altfel nu s-ar povesti - HANUL. Fie că este vorba de mai mult decât celebrele: “Hanul Ancuței”, “La hanul lui Mânjoală”, „Hanul cu tei”, “Hanul lui Manuc”, Hanul “La trei sarmale” şi alte hanuri mai mult ori mai puţin vestite, încetăţenite în tradiţia populară şi literară ele se constituie în o parte intrinsecă a mitologiei actuale româneşti. Diferenţierea se produce la nivelul celor ce sunt simple creaţii literare ori cele ancorate în realitatea istorică. Prilej de voroave la o cană de vin bun, aburind de rece, din pivniţă cu ziduri groase şi adâncă, asezonate cu pui fript în frigare şi cu sfaturi parcă nesfârşite, mitice şi iniţiatice, pe un fundal sonor inconfundabil al lăutarilor. Drumeţii ce se adăpostesc aici şi le frecventează, devin pe rând oratori şi ascultători într-un adevărat ritual, aşa cum apare în creaţia sadoveniană, lăsând peste timp un aer de legendă şi stârnind interesul pentru întoarcerea la origini și istorie. Tipologia persoanelor ce pot fi întâlnite în aceste locaţii, din punct de vedere social şi al profilului psihologic, este extrem de divers, după cum este şi întâlnirea, la Hanul lui Talpău din Bârlad, cu fostul haiduc Nicolae Moacă (“cel ce primise 100 de lovituri la cele 4 răspântii”), relatată în memoriile institutorului I. Vasiliu - din secolul al XIX-lea,196 comercianţi, ţărani, diferite categorii de călători. În hanuri şi ratoşe, locuri de întâlnire a cărăuşilor veniţi din ţinuturile cele mai diferite, se desfăşura un schimb activ de informaţii privind starea drumurilor, posibilitatea de trecere peste râuri, cerinţele pieţii dintr-o anumită zonă, sistemul de vămuire, schimbările politice petrecute, locurile unde lotrii erau mai activi ş.a. Etimologia cuvântului han, astăzi termen arhaic, este fără tăgadă de origine orientală şi în speţă – persană – venit la noi prin filieră turcească. Clădirea denumită de aceştia caravanserai (provenit din termenul persan – karawanserai), caracteriza o curte vastă înconjurată de clădiri, unde poposeau caravanele şi loc frecventat, îndeobşte, de străini având diverse provenienţe etnice şi teritoriale. Astfel, hanul reprezintă un local de ospătărie la marginea drumurilor de ţară sau în oraşe, unde se puteau adăposti peste noapte drumeţii (cu caii şi căruţele lor), iar persoanele care-l aveau în grijă erau hangiul şi hangiţa. Potrivit lui Ulysse de Marillac, un han era un fel de vizuină, speluncă, caravanserai, posadă, cloacă….197. Neagu Djuvara afirma că numărul cârciumilor şi al pivniţelor unde se vindeau băuturi era necrezut de mare. 196 197

I. Antonovici, op. cit., vol. V. p. 256. Mircea Balan, Istoria beţiei la români, Editura Eurostampa, Timişoara, 2004, p. 191. 151

Femeile uşoare mişunau în aceste cârciumi şi prin preajma lor. Bucureştenii le porecliseră podărese, de la cuvântul pod care… ,,desemna străzile pardosite cu bârne groase”198. Clădirea era în aşa fel compartimentată, încât să poată rezolva cerinţele variate pentru oameni, animale, atelaje, fiind de obicei de formă patrulateră ori de U pentru a lăsa în mijloc loc de întorcere şi staţionare a carelor. În general ansamblul de imobile ale unui han era structurat astfel: parterul, unde se aflau prăvălii cu tot felul de mărfuri; etajul, cu încăperile de închiriat și anexele, care cuprindeau: odăi unde erau găzduiţi vizitii şi cărăuşii, bucătăria unde se prepara mâncarea, depozite de mărfuri, grajduri, magazii de furaje, beciuri mari şi încăpătoare etc. Modul de structurare al acestora rezultă şi din următorul anunţ din presa vremii: „de vânzare Hanul din Str. Dunării, Nr. 586, lângă abatorul cel mic compus 1 prăvălie cu 4 odăi, beciu cu gura în prăvălie, 2 ogrăzi, una grădină, un hambar cu 3 ochiuri construcţie de stejar, una magazie învelită cu tablă şi alte atenanse - a se adresa dl. V. P. Cerbu”199. Când locul de odihnă sub forma hanurilor sau a ratoşelor nu era încă generalizat, găzduirea călătorilor se făcea la orice locuinţă, mai avută sau mai modestă, şi în mod deosebit la mânăstirile situate în preajma rutelor comerciale. Asemenea locuri de odihnă au apărut la noi în strânsă legătură şi pe parcursul dezvoltării economice, în principal a comerţului şi, intrinsec, al căilor comerciale. Popasurile concentrau, prin serviciile lor, funcţii complexe, devenind la nevoie centre de reparaţii pentru atelajele de transport şi locuri de siguranţă pentru mărfuri şi chiar de comercializare a acestora. Ratoşele, care erau mai izolate de aşezări, căpătau aspectul unor mici fortăreţe în scopul satisfacerii siguranţei călătorilor. Orice ratoş sau han trebuia să beneficieze de o sursă de apă. Ratoşele din zonele unde lipsea piatra, ca material de construcţie, erau împrejmuite cu trunchiuri de copaci ciopliţi. Ca însemn de recunoaştere a ratoşului sau a hanului, în locul cel mai vizibil, pe o prăjină solid ancorată, se agăţa o roată, care semnala drumeţului că acolo se putea poposi. În prima jumătate a secolului al XIX-lea şi chiar şi în perioada următoare mărfurile erau transportate prin intermediul carelor, cărăuşii fiind în general, eternii ţărani. Viteza mică de transport şi costul ridicat îngreuna mult circulaţia mărfurilor şi, implicit, obliga transportatorul la opriri permanente în locaţii specifice. Astfel de denumiri (gen: han, ratoş, rateş, ratiş, cerdac, cârciumă-han, ospeţie) au ieşit treptat din uz nemaifiind cunoscute decât specialiştilor ori celor ce se familiarizează cu savuroasele creaţii sadoveniene. Doar documentele de arhivă şi pe alocuri memoria colectivă mai consemnează existenţa lor pe raza oraşului Bârlad.

198 199

Ibidem, pg. 161-162. “Bârladul”, 12 februarie, 1912. 152

La începutul secolului al XIX-lea există o sursă, o adevărată statistică intitulată - “Tabla măsoroştii târgului de la 1815 pe toate mahalale şi vatra veche”. În această condică extrem de utilă şi de importantă, pentru informaţiile pe care ni le oferă, sunt trecute numele târgoveţilor care locuiau în vatra veche a târgului şi în mahalale mărginaşe, fiind indicate în stânjeni şi palme liniare, periferia fiecărui loc de locuit. Pentru acest studiu redăm din text hanurile şi ratoşele pomenite, în funcţie de situarea lor în spaţiul urban:

Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

11. 12.

13. 14. 15. 16. 17. 18.

Uliţe şi mahalale Uliţa Veche Hanul domniei sale spătăresii Saftei Sturdza Constantin Gălăţanul, han, 2 dugheni şi locuinţa sa Ratoşul domniei sale stolnicesei Tarsiţa Vardala Uliţa Mare Hanul lui Vasâli Neculeevici (Talpău) Hanul d-lui vornicului Hrisoverghii, unde şăd jâdovi Uliţa Nouă Sandu Râşcăniţii, han şi locuinţă Uliţa Strâmbă Hanul şătrăresei Zmarandi Locul unde a fost hanul jăc. Strătilă Mahalaua din jos de Cacaina, pe vatra veche Ratoşul domniei sale spătarul Constantin Sturdza de lângă gospod Gheorghi Goiul, han şi locuinţa sa Mahalaua din vatra veche, din jos de podul gospod Hanul spătarului Cerchez, a Bisericii Gospod Hanul domniei sale aga Alecu Beldiman, de la Bostan Dughenele de pe moşie, în afară de vatra veche Hanul domniei sale vornicului Hrisoverghi Dascalu Gheorghi Ariţanosu, han Preotul Tudoranu, han Hanul cu 5 dughene a domniei sale Alecu Beldiman Ştefanachi Scântei, han ot ocolu Hanul domniei sale spătar Mihalachi Racoviţă MAHALALE DE PRINPREJUR Mahalaua Podeni 153

Nr. Stânjeni dughene 1 3

62 40 86

1 4

48 68

2 1

59

90

103 59

5

59 71 70 77 61 63

31. 32. 33. 34.

Hanul lui Hagi Chiriac cu o băcănie, pe locul mânăstirii Grăjdeni, ce îl are cu bezmen Iancul Eşanul, han şi băcănie şi o pitărie Hanul, pitărie şi alte dughene a domniei sale spătăresii Zmaranda Costandachi Hanul lui Dobre Abăgerul cu o dugheană Hanul lui Ion Petcul cu o dugheană Hanul lui Toader Moraru Hanul lui Ivan Chitariul Mahalaua din sus de Cacaina Hanul comisului Bălaşii Mahalaua din jos de Cacaina Hanul d-lui căminar Costachi Cerchez la ocolul de vite Hanul dascălului Dămian Ratoşul de la Sturza a protopopului Mahalaua din jos de Ocolul de vite Hanul lui Grigori sân Vătavu Ratoşul d-lui banului Petrachi Negre Ştefanachi Scântei, loc de han la ocol Ratoşul d-lui vornicului Hrisoverghii

35. 36.

Mahalaua din jos spre Pocită Ratoşul căpitanului Iancul Chirul Hanul domniei sale spătăresii Sturzoai la ocol

19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30.

57 51 98 98 69 44 45 72 55

62 69

112 99 78

131 81

Documentul ne indică un număr important, pentru epoca respectivă, de hanuri şi ratoşe (similare hanurilor) şi confirmă încă odată, dacă mai era nevoie, rolul de punct nodal de tranzit între principalele drumuri comerciale moldave. Mulţi boieri cu cinuri (ranguri) erau proprietari de hanuri în marile centre ale Moldovei inclusiv la Bârlad unde întâlnim pe: spătăreasa Safta Sturdza, spătăreasa Smaranda N. Costandache, spătarul Mihalachi Racoviţă, spătarul Costachi Cerchez, spătarul Constantin Sturdza, spătarul Mihalachi Racoviţă, stolniceasa Tarsiţa Vardala, vornicul Hrisoverghi, banul Petrachi Negre, aga Alecu Beldiman, logofătul Vasile Conta, comisul Bălaşa; dar marea majoritate aparţineau unor alte categorii sociale (preoţi, negustori, ofiţeri etc.)200. Procesul respectiv este interesant întrucât evidenţiază unele căi de atracţie a capitalului acumulat, din diferite surse, prin investiţii în acest domeniu. Ilustrativ în acest sens este şi faptul că Manolache Costache Epureanu a înfiinţat un han în apropiere de Scânteia, pe drumul spre Iaşi, de la Vaslui.

200

I. Antonovici, op. cit., vol. II, pg. 343-389. 154

Pe lângă unele hanuri, proprietarii deţineau aparte şi una sau mai multe dughene, aşa cum este cazul lui: Gheorghe Goiu, care pe lângă han, mai apare şi pomenit în text şi cu o dugheană; vornicul Hrisoverghi, cel ce deţinea patru dughene. Chiar dacă circa o parte dintre ele se repetă, unul este un fost han şi unul este pomenit ca spaţiu, pentru un probabil viitor han, numărul de circa 2527 de asemenea stabilimente, cu diferite funcţii asociate (cârciumi, dughene/prăvălii, băcănii, pitării, “raiuri”- case de toleranţă etc.) nu poate să nu ne impresioneze raportat la numărul de locuitori (potrivit datelor statistice 3630 în anul 1803 şi 5327 în anul 1832)201. Despre un alt han bârlădean se vorbeşte la 10 martie 1820, cu ocazia unui schimb de proprietăţi între Iancul Chiorul din ţinutul Covurluiului, care ceda părţile sale din moşia Iteşti, primind în schimb de la Duca Onofrei un han, ce apare şi sub numele de Hanul lui Onofrei202. Între persoanele ce apar în relaţii pecuniare cu hangii, depistăm pentru Bîrlad cererea logofătului cărturar Costache Conachi, care solicita cu insistenţă Divanului Apelativ al Ţării de Jos să scoată la mezat Hanul căminarului Enăcache Dragoş, care nu-şi onorase vechea datorie de 7 000 lei, plus dobânda aferentă. În august 1838, în târgul Bârladului este consemnat şi Hanul de piatră, care avea „pivniţă de cărămidă şi alte heiuri”. La începutul deceniului al cincilea era cunoscut şi aşa-numitul Han roşu, zidit din cărămidă, al lui Oprişan. Privitor la contractul de zidire al hanului, „de cărămidă” şi o hrubă de piatră, în 1841, aminteşte şi N. Iorga. În februarie 1843, inventarul averii răposatului sărdar Ilie Peiu includea şi un „han aflătoriu în Târgul Bârladului, cu trei odăi cu pivniţă şi grajduri şi ogradă”. De asemeni, în septembrie 1848, Catinca Neculau a vândut un han din mijlocul târgului în favoarea pitarului Costache Dimitriu203. Dispunerea lor în planimetria urbană este diversă fiind situate atât în zona vetrei vechi a târgului, în cartiere ori mai bine zis mahalale noi, dar şi în zonele periferice de la intrarea/ieşirea din oraş. În orice caz, factorul predominant în alegerea locului l-a constituit apropierea pieţelor, de-a lungul arterelor comerciale şi de tranzit. Hanul vornicului Hrisoverghi se afla pe Uliţa Mare, unde locuiau mulţi negustori de origine evreiască, a spătăresei Smaranda Costandachi pe Uliţa Strâmbă. Spătăreasa Safta Sturdza deţinea 11 dughene şi un han pe Uliţa Veche în Mahalaua din sus de Cacaina. În Mahalaua Podeni se aflau 7 hanuri, adică aproximativ acelaşi număr ca în zona centrală (Hagi Chiriac, Iancu Ieşeanu, spătăreasa Smaranda Costandache, Dobre Abăgerul, Ion Petcu, Toader Moraru, Ivan Chetraru).

Oltea Rășcanu Gramaticu, op.cit., vol. I, p. 203. Constantin Botez, Adrian Pricop, op.cit., p. 108. 203 Ibidem. 201 202

155

Hanurile, la începutul secolului al XX-lea, erau în general „hanuricrâşme” în marea lor majoritate şi la sume modice ofereau mâncare, băutură şi cazare, cât de cât confortabilă, preţul fiind de 10 bani pe noapte204. Hanurile au cunoscut şi atacuri banditeşti, incendii, dar numai furia demolărilor le-a învins. Dacă Tabla măsoriştii târgului, din 1815 menţionează nu mai puţin de 37 de asemenea stabilimente dintre care se remarcă ca urmare al impozitului mai mare pe care îl plăteau: ratoşul căpitanului Iancul Chirul din mahalaua de jos, hanul lui Vasile Neculaeevici (fost Talpău), hanul vornicului Hrisoverghi, ratoşul spătarului Constantin Sturza din mahalaua din gios, hanul lui Sandu Răşcăniţii, hanul lui Gheorghe Goiu, din mahalaua din jos, ratoşul stolnicesei Tarsiţa Vardala pe uliţa veche, hanul spătăresei Safta Sturza, pe Uliţa veche, hanul şătrăresei Smaranda, pe Uliţa strâmbă etc.), fapt firesc dealtfel în contextul importanţei de nod comercial al acestuia. În 1837 călătorul rus Demidov ajuns la Bârlad nu pomeneşte de existenţa hanurilor (aproximativ 30 la 1815 ) şi mai ales a unui hotel fiind nevoit să se mulţumească în clădirea isprăvniciei cu două divane, iar tovărăşii săi de călătorie cu duşumeaua unei camere, ce a devenit într-o desăvârşită curăţenie cel mai desăvârşit pat205, dar... treptat lucrurile au început să se schimbe. Odată cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, hanurile au început să dispară, lovite repetat, de incendii - cum a fost cel devastatator din 1826 şi cel din 1851 – şi de cutremure (1802, 1813, 1814, 1838, 1864, 1934, 1940), inundaţii (1805, 1817, 1825, 1865, 1933, 1934). Dincolo de aspectele economice un alt cuvânt important l-a avut de spus vechimea, adică uzura fizică, dar şi morală determinată de noile cerinţe ale timpului care le-a făcut să cadă treptat dar sigur în desuetitudine, fenomen evident la sfârşitul secolului. În mijlocul târgului au mai funcţionat Hanul Talpău şi Hanul Vâlcovici, din Piaţa Domnească. În sursele referitoare la Bârlad, mai apare Hanul Ştefanachi, „situat în ocolul de vite”, care a fost, în final, donat spitalului din localitate. De altfel, diferite hanuri au constituit locaţii pentru funcţionarea spitalul „Bârlad şi Elena Beldiman” la începuturi, după cum aflăm din următorul text: “La 24 octombrie 1840, sameşul Casei Sf. Spiridon Iaşi, C.

Luminița Moscalu, op. cit.. p. 99. Anatol Demidov, O călătorie în Principatele Române, Alcalay, f. a., p. 82. Nu erau singurele lucruri lipsă semnalate, de alfel, dacă continuăm lectura notelor de călătorie: “Sosirea noastră pe scara din faţa Isprăvniciei fu o adevărată debarcare. Ordinele privitoare la sosirea noastră veniseră în lipsa Ispravnicului, aşa că unul din inferiorii săi a fost acela care, cu o politeţe vrednică chiar de stăpân, făcu primirea în casa acestuia, ospitalitate de care aveam mare nevoie, pentru că până atunci ne lipsise odihna şi somnul. Cu toate acestea, locuinţa ispravnicului nu avea alte paturi decât două canapele lungi, şi duşumeaua unei camere în care domnea ce-a mai perfectă curăţenie s-a transformat pentru noi într-un pat foarte comod”. Vezi şi Marcel Proca, Bârladul în descrierea unui călător străin, în “Academia bârlădeană”, nr. 1213, trim. III-IV, 2003, p. 13. 204 205

156

Gheorghiade, raportează Epitropiei necesitatea unui nou local pentru spital, deoarece clădirile în care funcţiona, nu mai puteau fi reparate. Din această cauză, Generala Epitropie a fost nevoită să cumpere un alt local cu 15.000 lei. Curând însă şi acest nou local ruinându-se, se cumpără un altul, la 8 iunie 1843, casa dr. Lafari, cu 1000 de galbeni la blanchi, situată pe uliţa Cacaina, cu tot locul, grădina şi via, şi acesta impropriu, în care a funcţionat spitalul până în 1872, “când fiind ruinat până aproape să cadă de la pământ, s-a închiriat un han la marginea oraşului, unde a funcţionat spitalul în condiţiile cele mai mizerabile până în anul 1881, când bolnavii au fost transferaţi în clădirea nouă, ce poartă numele de „Spitalul Bârlad şi Elena Beldiman”206. Ulterior numărul lor a scăzut simţitor în strânsă legătură cu evoluţia mijloacelor de transport şi modernizării spaţiilor de cazare şi, bineînţeles, a pretenţiilor în creştere a călătorilor prin apariţia hotelurilor. Deşi de mult dispărute din peisajul urbanistic al oraşului acestea se mai păstrează în amintirea citadinilor de o anumită vârstă. Apelând la mărturii orale şi documentare putem identifica în oraşul actual asemenea locaţii. Unul dintre aceste hanuri apărut târziu şi reprezentând o formă incipientă de tranziţie spre hotel era un stabiliment ce se afla vizavi de actuala Policlinică stomatologică şi care oferea la timpul respectiv mai multe servicii: cârciumă, posibilitatea de a servi masa, locuri de cazare şi spaţii adiacente pentru cai, trăsuri şi căruţe, aşa cum rezultă din următorul anunţ din presa vremii: „Locantă economică – Strada Calea Tutova (actuala Str. 1 Decembrie). Cu onoare aduc la cunoştinţă Onor Public că terminând construcţia noului meu local din calea Tutova, am deschis un stabiliment de băuturi spirtoase, precum şi o locantă economică, asortată cu toate cele necesare, mobilând zece camere, în care primesc pasageri cu preţuri mai reduse decât oriunde şi se servesc prompt şi conştiincios, precum un grajd pentru cai şi bucătării pentru trăsuri. Semnat George Botez”207. În perioada comunistă aici a mai funcţionat un chioşc de vânzare al pâinii şi de tutun. Din impresionantul han, casa proprietarilor – aşa-zis boierească – şi poarta de fier forjat de atunci (actuala proprietate Genete) nu a mai rămas aproape nimic, ori poate pe alocuri, doar amintirea. Câteva clădiri şi ele modificate de trecerea vremii, beciul, şi un spaţiu ocupat aleatoriu de diferite firme se mai află pe un teritoriu plin altă dată de pulsul vieţii cotidiene. Hanul lui Epure de la bariera Tecuciului a fost un alt han vestit. Gh. Silion aminteşte în memoriile sale de un han aflat după rateş. Este posibil să se refere la acesta ori să fie vorba de un altul premergător. Din studierea denumirilor huidiţelor din Bârlad şi a hărţii ,,Partea arsă a târgului I. Graur, N. Botezatu, Istoricul spitalului din Bârlad (1838-1944). Organizarea sanitară în Moldova (sfârşitul secolului al XVIII-lea şi secolul al XIX-lea), în B. O. A., vol. II, p. 541. 207 “Paloda”, 27 octombrie, 1898. Vis-a-vis pe locul actualei Policlinici Stomatologice a funcționat un altul despre care nu avem, însă, suficiente informații. 206

157

Bârlad din 1851” rezultă existenţa unui ,,han spre uliţa jidovească” ce deservea conaţionalii. Această stradă ducea spre obor demonstrând încă o dată că cele mai multe hanuri erau concentrate în zone centrale în apropierea pieţelor, şi aici am putea reaminti: Hanul lui Talpău (lângă piaţa carelor – Sf. Ilie), Hanul din strada Dunării, Hanul Vâlcovici (Piaţa Domnească), Hanul Ştefanachi (obor) etc. Acestea sunt doar câteva din cele identificate de noi, fără să le mai punem la socoteală pe cele pomenite în “Tabla măsoroştii târgului de la 1815 pe toate mahalale şi vatra veche”. Desigur că numărul lor a fost mult mai mare şi cercetările pentru identificarea lor pot continua, mai ales în arhive. Alte zone cu rezonanţe în mentalul colectiv şi care au funcţionat în dualitatea han-cârciumă au fost „La Cerbul de Aur” (astăzi demolat) şi încă actualul… „ La Toma Dăscălaşu”- ce dispunea de câteva camere pentru cazare şi spaţiu de staţionare a carelor. Proprietarul mai avea în dotare şi o fetişcană zburdalnică cu mare trecere la ofiţerii din garnizoana Bârlad. Dacă încercăm o clasificare a hanurilor în funcţie de locul construcţiei constatăm că o asemenea tipologie nu este uşor de realizat, deoarece pot exista multiple criterii de identificare: în funcţie de aşezare – la margine de drum, la periferia oraşului, în centrul acestuia, formă, mărime, construcţie, proprietar, rol economic etc. Sarcina noastră este cu atât mai dificilă cu cât informaţiile de care dispunem sunt disparate pentru Bârlad, neexistând abundenţa de surse documentare ca în cazul oraşelor mari, cum este cazul Bucureştiului şi al Iaşilor. Se mai ştie oare?... de un fost rateş numit popular „La Puica” în zona barierei Puiești spre “Cișmeaua lui Bogdan”, de Hanul „La Moisuleasa” (ce dispunea de un impozant imobil cu etaj, lucru destul de rar în Bârladul acelor vremi – cu un triplu rol de: han, crâşmă şi cuib de plăceri) de pe strada Al. Vlahuță şi tot aici, în cartierul Podeni, Hanul Teacă, Hanul La Măceanca - din cartierul Munteni208, de numeroasele hanuri de pe fosta stradă Mocăneasa (actuala Vasile Pârvan), de cele de pe dealul Morilor de vânt cum era cel al lui Iamandi (unde se adunau geambaşii suspecţi şi ,,păsările de noapte”), ori de multe altele pierdute treptat în negura vremii.

II. 3. 2. Hotelul Această societate în plin efort de modificare politică, economică şi socială nu mai are nevoie de hanuri, astfel că ele vor dispărea. Unele, cele mai mici, devin locuinţe, altele îşi modifică cel puţin titulatura, adoptând denumirea de “hotel”, iar altele pur şi simplu dispar, adică sunt demolate ca urmare a

208

Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., vol. II, p. 850. 158

pierderii importanţei economice şi sociale. Treptat, în secolul al XIX-lea apare un nou tip de clădiri pentru călători – hotelul209. Din păcate sursele istorice ne oferă informaţii mult prea sumare pentru a ne face o imagine pertinentă asupra modului în care arătau în epoca respectivă şi a modului în care îşi fac apariţia în urbea noastră. În orice caz la 1878 funcţionau 10 hoteluri (?) trei mai importante şi şapte încadrate în categoria a doua210. Unele dintre ele, ca mod de organizare a hanurilor ori din punct de vedere al planimetriei, nu au fost foarte diferite de tipologia prăvăliei locuinţă: având spaţii comerciale şi restaurant la parter şi camere de închiriat la etaj. Dacă hanurile au reprezentat necesităţi economice, fiind în acelaşi timp şi apariţii încărcate de istorie şi pitoresc, hotelurile, clădiri moderne şi monumentale care le-au luat locul, s-au impus cu uşurinţă, nu numai prin arhitectură şi design, dar şi prin servicii cu un grad sporit de calitate211. O stradă cu reverberaţii adânci în mentalul colectiv al populaţiei urbei şi mai ales prin rolul său economic, o adevărată inimă a cetății, a fost şi Ion Iacomi, ce făcea legătura între Piaţa Sf. Ilie şi strada Ştefan cel Mare, întretăiată pe parcurs de strada Fagului (fostă Strâmba), pe care puteam întâlni trei din hotelurile de atunci ale oraşului. Apariţia lor aici nu este deloc întâmplătoare, fiind centrul negustoresc al oraşului ce cuprindea în perimetrul său cele trei străzi amintite anterior şi piaţa dezvoltată pe un loc mai vechi de adunare a carelor. Bârladul apare ca un oraş al hilarului şi al paradoxurilor. Pospăiala occidentală reprezentată de aceste hoteluri, insule de Europă, care constituiau buricul oraşului, se prezintă cel mai adesea sub un aspect pitoresc: Hotelul Europa, având proprietar pe un anume Brandes, era situat pe fosta stradă amintită anterior la nr. 39. Datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, primul de care avem cunoştinţă în urbea noastră, a fost construit pe locul mai vechiului Han “Talpău”, unde funcţiona renumitul restaurant – la acea vreme - “Venţel”. Din punctul nostru de vedere este interesant să remarcăm această continuitate han - hotel pe acelaşi spaţiu fizic şi într-o zonă cu preponderente valenţe comerciale. Dorinţa de modernizare şi racordare la noile realităţi o constatăm dincolo de acest fapt, pe de o parte prin recurgerea la publicitate şi pe de altă parte prin elemente distincte ce diferenţiază hanul de hotel. În 1919 aflăm, spre exemplu, din reclame că este “de prim rang” !!!, “complet renovat”, dispune de “confort modern”, lumină electrică şi totul la “preţuri moderate”212. Însăşi denumirea de Hotel Europa indică un trend frecvent utilizat în epocă, în sensul de a se folosi pentru brand-uri de firmă, Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004, p. 51. 210 Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878 , Imprimeria Basarabia, 1878, p. 16. 211 Lelia Zamani, op. cit, p. 31. 212 “Calendarul Tutovei pe 1919”, Bârlad, 1919, p. 69. 209

159

denumiri considerate de rezonanţă. Hoteluri purtând aceeaşi denumire, mai mari ori mai mici, apăruseră peste tot în Vechiul Regat de parcă numele în sine era sinonim cu condiţiile moderne aparţinând celor corespondente din Occident. Primul de acest gen şi aparţinând unei lungi serii apăruse la Bucureşti, Hotel d’Europe, “bine mobilat şi înzestrat cu toate cele necesare”213. În perioada comunistă a fost naţionalizat (1952) şi odată cu înfiinţarea Teatrului “Victor Ion Popa” (1955), clădirea a primit o nouă destinaţie fiind repartizat ca spaţiu locativ pentru actori. Faptul că nu era atât de modern şi corespunzător denumirii ce o purta şi incuba călătorului condiţii cu adevărat europene, o demonstrează o descriere a acestuia când a devenit „Casa Artiştilor”, o denumire în stil comunist și mult prea “pompoasă” pentru condițiile minime asigurate, după cum aflăm din mărturiile orale ale foştilor locatari: „Și aici, prima impresie m-a cam dezolat, deoarece, clădirea nu era prea arătoasă; o construcţie veche cu faţada înnegrită de vreme, cu un singur etaj. În interior, de-a lungul unui hol cu pardoseala de scânduri - vopsite maro, care scârțiau, o scară de lemn ducea la etaj, unde, ca și la parter, erau înșirate camerele ce aveau să găzduiască artiştii. Existau camere mai mici de câte un pat și două paturi, dar existau și apartamente de două și trei camere, unde urmau să se instaleze actorii familişti. În interior, paturi de lemn, mobilier vechi, fără apă curentă în camere și fără grupuri sanitare. Exista o toaletă în curtea interioara cu 4 cabine, câte două pentru bărbaţi și femei precum și o pompă de apă în curte. Camerele aveau pe masă căni de apă, cu pahare și pe lângă dulapuri câte un lighean cu suport pentru igiena locatarilor”214. Clădirea, fiind avariată la cutremurul din 4 martie 1977, a fost demolată potrivit politicii vremii în anul 1979. Terenul, rămas disponibil, situat în partea sud-vestică a pieţii centrale, dispune în acest moment de construcţii finalizate. Hotelul Bristol, cu o denumire la fel de europenizantă, mult mai modest şi lipsit de pretenţii, şi-a pierdut în era comunistă funcţionalitatea. Clădirea hotelului, cu un singur nivel, era parte integrantă a unei străzi cu imobile construite începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX, şi, implicit, aparţinând din punct de vedere arhitectonic şi funcţional acestei perioade. Camerele erau înalte cu uşi masive din lemn, balcoane şi ferestre cu ornamente metalice, gratii din fier forjat la intrările principale. Din interiorul unui hol îngust situat la intrarea în hotel accesul spre etaj, unde erau camerele, se făcea pe o scară spiralată din lemn, străjuită de un grilaj metalic. Confortul sonic nu era foarte bine asigurat, fiecare pas pe scară, hol, ori în interiorul camerelor fiind însoţit de scârţieli apreciabile, după cum îşi amintesc temporarii locuitori. După naţionalizarea sa, în 1952, a avut destinaţii diverse servind în 1957, pentru o scurtă perioadă şi ca internat pentru o parte din elevii codrenişti. 213 397

Cezara Mucenic, op. cit., p. 51. Vasile Mălinescu, mărturie orală. 160

Aceştia încă mai au nostalgia: “duşumelelor vechi şi neîngrijite pe care se remarca cu uşurinţă mersul milităresc al pedagogului, profesorul pensionar de geografie Ursoiu, încălţat în cea mai mare parte a anului cu cizme, a căror ascuţime şi duritate a vârfului aproape că nu a rămas elev din internat să nu le cunoască. Purtând monoclu, specific unei perioade de mult apuse, cobora de fiecare dată scările atunci când se întorcea din oraş vreun elev care, tot prin bunăvoinţa sa fusese învoit, verificând cu acribie dacă nu cumva depăşise cu vreun minut ora prevăzută în biletul de voie. Semnalul de întoarcere a celui învoit era dat de clopotul acţionat de un mâner situat pe partea exterioară a uşii de la intrare, într-un loc cunoscut doar de internişti”215. Imobilul fiind într-o stare avansată de deteriorare, etajul a devenit în scurt timp impracticabil, la parter menţinându-se până în momentul demolării (1982) câteva unităţi ale Cooperaţiei Meşteşugăreşti: un magazin pentru prezentarea şi desfacerea produselor acesteia, un atelier de cojocărie şi unul de marochinărie. Cel mai important şi cel mai mare dintre toate a fost însă celebrul hotel Traian, cu o clădire masivă – pe atunci – ce dispunea la parter şi de un restaurant “La Mielul alb”, ce a decăzut considerabil ca aspect în perioada comunistă. La parterul hotelului, de la ceaprăzăria lui Varlam, elevii îşi cumpărau chipiuri de uniformă privindu-se cu admiraţie, în faţa unei mari oglinzi. Tot de aici îşi procurau şi ofiţerii chipiurile lor, iar alături se afla în perioada interbelică frizeria lui Călin, denumit pentru convingerile sale politice de stânga comunistul. Aflat la intersecţia străzii Ştefan cel Mare (nr. 54) cu strada Ion Iacomi în faţa farmaciei Silvestru, la începutul sec. XX, a fost distrus de un puternic incendiu în 1944. După o reparaţie de faţadă şi repus în circuitul hotelier, a fost demolat nejustificat, dar în conformitate cu comandamentele vremii, în anul 1984. Desigur, într-un oraş cu iz balcanic dar şi cu veleităţi Occidentale, aveai şi alte posibilităţi de cazare, eventual la Singer pe Strada Regală, ori la hotelul Splendid (proprietar Iosif Abţug), distrus de marele cutremur din 1940216.

Virgil Giușcă, mărturie orală. George D., Dumitru Stoica, ş.a., Strada Mare a oraşului Bârlad la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în B.O.A., p. 307.

215 216

161

II. 3. 3. Cârciumi, moravuri şi figuri pitoreşti “Dintre omul bețiv și omul prost,eu prefer pe cel bețiv... căci bețivul tot se mai trezește, pe când prostul niciodată ! ...” ( Din presa vremii) Pătrunzând în Bârladul din prima jumătate a secolului al XIX-lea puteai să observi încă de la început mişcarea pe străzi şi aspectul de târguşor ce păstrează, cum îl descrie mai târziu N. Iorga, “icoana satului românesc”. Spre periferie, zonă predilectă a mahalalelor, casele sunt modeste şi ascunse de verdeaţa abundentă, dar pe măsură ce te apropiai de inima oraşului, acesta începe să se schimbe. La fel de numeroase ca şi islazurile erau viile, ultimele o prezenţă constantă în peisajul urbanistic al oraşelor moldave. Primele menţiuni (datând din 1646) aparţin călătorului străin, arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, care pomeneşte existenţa culturii viţei-de-vie, cu precizarea că bârlădenii sunt inferiori la acest capitol huşenilor, fiind mai preocupaţi de comerţ217. Deasemeni, interesul pentru astfel de culturi în zonă, rezultă şi din “perigrafia” ţinutului Tutova (1830) în care apare la toate ocoalele tendinţa de diversificare a culturilor şi, mai ales, în afara agriculturii. Predominante în acest sens sunt cele viticole şi pomicole. Semnificativă din acest punct de vedere este descrierea acestei situaţii la ocolul Corodului: “sunt în acest ocol şi puţine vii, cu toate că anul acesta puţin vin au ieşit, dar prisosul l-au vândut vadra de pe loc, 3 şi până la 4 lei vadra, iar unele sate, precum Cotoroae, Cerţeştii, Căueştii, Cărăpăceştii, sunt şi cu îndestule livezi de pomi”. La ocolul Similei “mai mult reazimă nădejdea lor că ar avea folos la vie decât la plugărie”218. “Tabla măsoroştii târgului de la 1815 pe toate mahalale şi vatra veche” înregistrează cu acurateţe numărul de cârciumi, prăvălii şi hanuri, aflate în posesia reprezentanţilor bisericilor, a boierilor şi negustorilor: Nr. crt. 1. 2. 3.

Uliţe şi mahalale Uliţa Mare Stoian sân Dima Băcal cu cârciuma de din dos Tij protopopul Ioan, crâşmă Mihalache sân Toader Şlicar, crâşmă Uliţa Armenească

Monografia oraşului Bârlad, 1968, (în mss.). Emanoil Darie, Dezvoltarea economică și socială a fostului ținut Tutova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, (lucrare științifico-metodică pentru obținerea gradului didactic I), Iași, 1980, p. 9.

217 218

162

30.

Neculai Leon cârciumă şi rachierie Crâşma (Bisericii) Sfântului Neculai ot Maftei Ariton Maftei Ariton, cârciumă şi pitărie Cârciuma postelnicului Constantin Bou ce zic şi Brăescu Uliţa Strâmbă Dumitrachi Tiriachiul, crâşmă şi o dugheniţă Cârciuma protopopului Grigore Cârciuma logofătului Panainte Năstase Mahalaua din jos de Cacaina, pe vatra veche Crâşma lui Panainti Păun Feredeu d-lui sluger Vasili Popa şi cârciuma alăture Cârciuma dascălului Verga Cârciuma d-sali Dumitrachi Duca Cârciuma d-sali slugerului Pavel Duca Cârciuma Cârste Pârţul Nistor Popa, două crâşme, căsăpie şi bărbierie Mile Brânză, două crâşme şi căsăpie Gheorghe Balmoş, cârciumă şi locuinţă şi băcălie Marin Chirănuş, cârciumă, dugheană şi locuinţa sa Postelnicul Constantin Brânză, cârciumă ot podul Cănănăului Cârciuma lui Mândrilă Cârciuma protopopului ot podu Cănănăului Mile Dumitru, cârciumă şi două dugheni Crâşma d-sali hatmanul Bogdan, ce şade Gherghina Neculai Andrei, cârciuma de lângă Mahalaua din vatra veche, din jos de podul gospod Cârciuma lui Toader a Chihăiţii, a Sfântului Gheorghe Toma Braşoveanu, crâşmă Iani Bungean cârciumă, dugheni sau şoproane, lângă Protopop Dughenele de pe moşie, în afară de vatra veche Pascal Gane, crâşma Caşului

31. 32. 33. 34. 35. 36. 37.

MAHALALE DE PRINPREJUR Mahalaua Podeni Nistor Popa, cârciuma, dugheană, rachierie Ion Rezmeriţă, locul crâşmei ce a fost mai înainte Feciorii Toceneanului, cârciuma şi locuinţa lor Stoian Sârbul, crîşmarul George Blănarul, cârciumă Drăgan Căldăraru, cârciuma de la Toader Antohi Vasile Resmeriţă, loc sterp de crîşmă cu fraţii săi

4. 5. 6. 7.

8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29.

163

38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53. 54. 55. 56. 57. 57. 58. 59. 60. 61. 62. 63. 64. 65. 66.

Constantin zăt Mihalachi Cioplitul, crâşma de la Ivan Varneolu, socrul său Preotul Ion Praja, crâşmă Logofătul Panaiti, crâşmă Năstasă Rotariul, cârciumă Ioniţă Tufă, cârciumă şi locuinţă Stere Grecul, cârciumă Tij Dumitru, crâşmă Vasile Ciobotarul, cârciumă Mahalaua din sus de Cacaina Iani Muntenul, locuinţă şi cârciumă Ştefănachi Scântei, crâşma ot Maftei Gherghescu Vătaful Gheorghe Daghie, pitărie şi cârciumă Crâşma lui Vasile Lupaşc Cârciuma lui Pascal Gane Cârciuma lui Şerban Lambrino Cârciuma plătită de domnul med. Constantin Panainte Cârciuma spătăresei Smaranda, la poarta dumneaei Mihali Grecul, cârciumă şi locuinţă Mahalaua din jos de Cacaina Ştefanachi Scântei, cârciumă Constantin a Stănculesăi, cârciumă şi locuinţa sa Ion vătaful d-sali spătar Cerchez, cârciumă Cârciuma lui Dobre Abăgerul Cârciuma preotului Constantin Cocul Mahalaua din jos, spre Ocolul de vite Ştefan Băcalul, cârciumă Dascălul Gavril, loc de cârciumă Postelnicul Gheorghe Purcel, cârciumă Mahalaua din jos de Ocolul de vite Stan Pitarul, cârciumă,pitărie şi locuinţa sa Mahalaua din jos spre Pocită Preotul Vasile Grosul, cârciumă Vasile Borş, cârciumă ot Pocita şi locuinţa sa (la Hiliuţi sunt trecuţi) Manoli Chire, cârciumă Manoli Chire (de meserie cojocar n. ns.), dugheană şi cârciumă

C. C. Giurescu a studiat o hartă rusească din 1835 a Principatelor, foarte amănunţită şi precisă - ruşii doar se pregăteau să anexeze Ţările Române -, din care rezultă numărul extrem de mare al cârciumilor. Nu sunt însă trecute decât „cele care constituiau unităţi izolate, în afara satelor şi târgurilor, nu şi cele cuprinse în însăși aceste aşezări”. Multe cârciumi sunt însemnate după numele proprietarului sau al arendaşului, cum ar fi cârciuma lui Dumitrache 164

lângă Bârlad, a lui Paladi între Bârlad şi Tecuci. Numărul cel mai mare de cârciumi îl găsim în ţinutul Covurlui, 26. Aici se bea, după cât se pare, puternic, gospodăreşte. Numai de la Galaţi la Oancea se aflau 10 cârciumi, una după alta. Dacă totuşi ocoleai şi te reţineai la primele 9, într-a 10-a era cu neputinţă să nu intri şi să bei ceva219. Potrivit Almanahului Gotha, în 1906, populaţia României se cifra la 6.585.534 locuitori. Numărul satelor se ridica la 9478 şi al comunelor la 2904. Dacă în sate se găseau 3825 de şcoli şi 66061 de biserici, crâşme funcţionau cel puţin una, în fiecare sat sau comună. Prin urmare, se puteau număra cel puţin vreo 15.000 de cârciumari, pe când, după socoteala lui Vasile Lascăr, nu erau decât 140 de medici de plasă, adică un medic de plasă pentru 36.000 de locuitori şi 61 de spitale rurale220. Neagu Djuvara afirma că numărul “cârciumilor şi al pivniţelor unde se vindea băuturi era necrezut de mare. Femeile uşoare mişunau în aceste cârciumi şi prin preajma lor. Bucureştenii le porecliseră podărese, de la cuvântul pod care... desemna străzile pardosite cu bârne groase”221. Englezul Robert Walsh, care a vizitat Bucurştiul în 1825, scria că oraşul “este plin de cârciumi şi ca să ademenească muşterii, fiecare ţine un număr oarecare de femei, gata oricând să joace şi să cânte la cel mai mic semn al clienţilor. Boierii pleacă de acasă ca să vină aici, şi-şi petrec serile cu cele mai nerușinate femei ce-şi pot face tagma de ocară”222. Curvele erau mai toate alcoolice şi aduceau un venit destul de mare visteriei, deşi insuficient faţă de numărul acestora. Extrapolând putem considera că şi la Bârlad exista o situaţie asemănătoare, exceptând dimensiunile oraşului şi numărul de stabilimente unde se comercializa băutură. Ulterior, un plan al oraşului din 1851 precizează pe dealul Ţuguieta o uliţă a Vinului, iar altul, de la 1895, ne indică nu mai puţin de cinci vii, una dintre ele pe dealul menţionat fiind aproximativ de două ori mai mare decât suprafaţa Grădinei Publice. Informaţii mai precise ne oferă un dicţionar geografic al judeţului Tutova din 1887 ce arăta pe cuprinsul comunei Bârlad, suprafaţa cultivată cu vii cuprindea în total 143 de hectare. Consumul nu era limitat doar la producţia locală şi zonală, fiind aduse şi comercializate vinuri aparţinând celor mai vestite podgorii: Nicoreşti, Panciu, Odobeşti, Cotnari etc. Pe piaţa orăşenească se găseau în mare cantitate produse industriale, din care foarte frecvente erau cele ale industriei alcoolului. Menţionăm că în Bârlad, în anul 1845 se găseau 233 crâşmari şi 34 calfe, 11 rachieri, 4

Mircea Bălan, op. cit., p. 191. Ibidem, p. 249. 221 Ibidem, p.162. 222 Ibidem, p. 163. 219 220

165

brăhari223, iar în 1878 sunt atestate 280 de cârciumi la o populaţie ce totaliza 25.000 de suflete224. Alcoolul nu este omniprezent şi nu se constituie ca paleativ al foamei zilnice. Acest flagel constituie doar un tratament pentru anumite stări de nervozitate, lehamite şi de ce nu - melancolie cotidiană. Se spune adesea că românul bea la necaz sau la bucurie. Dar cum viaţa este jalonată invariabil de cele două extreme, înseamnă că românul bea mereu. Se mai bea şi din plictiseală, din lipsa unei preocupări şi a face altceva, ceva mai bun. Crâşma nu oferă nu doar un adăpost celui care nu îl are, dar chiar şi un surogat de familie. Când propria casă devine anostă, plictisitoare, neatractivă, salonul restaurantului e un decor mult mai cald şi primitor. Dacă băutura nu aduce de obicei mari revelaţii ori idei geniale, în schimb poate aduce uitare ori să predispună la visare. Drogul, care este alcoolul, acţionează asupra sistemului nervos, al auzului şi văzului. Anturajul crâşmei creează un cadru favorabil schimbului de idei, băutura stimulează vorbirea, comunicarea dezinhibă. Cineva care nu are niciun cuvânt de spus acasă sau la locul de muncă, poate da, la un pahar, lecţii şi soluţii absolut geniale. Cel căruia i se oferă de băut, de obicei ascultă, cuminte, cele mai tâmpite tirade verbale. La un pahar de băutură se fac şi cele mai ciudate confidenţe, se leagă amiciţii, se încheie afaceri şi se rezolvă diferite probleme aparent dificile, dar nu şi în prezenţa muzei Bachus. Tot sub influența alcoolului la crâşmă, se mai reglau vechi conturi ori izbucneau bătăi spontane și... generalizate. Numărul mare al fabricilor de spirt, contrabanda cu alcool, denotă un consum exagerat, ceea ce automat duce la concluzia existenţei unui număr foarte mare de alcoolici, raportat la mia de locuitori. Pe lângă băutorii ocazionali, de zile festive, au fost şi sunt cei care beau zilnic o anumită cantitate, în timpul mesei sau independent de ea. Cantitatea zilnică, dorobanţul, ţoiul, cinzeaca, suta de grame, halba de bere, cana de vin mică, relativ rezonabilă, cu timpul va creşte fiind apreciată mai mult cantitatea şi nu calitatea şi savoarea băuturii. Corpul se obişnuieşte şi va cere din ce în ce mai mult pentru a ajunge la stare de bine. Cinzeaca devine sfert, sfertul o jumate şi de aici la litru şi dependenţa de alcool nu este mare. Din mulţimea celor care au trecut pragul unui birt, doar un număr infim au scăpat de dependenţa de alcool225. Oraşul nostru, ca şi atâtea altele din Moldova, dispunea de o toponimie cu unele din cele mai pitoreşti şi insolite denumiri. Cu timpul, multe din acestea au păstrat doar în memoria înclinată spre legende, transmise însă cu nestinsă fervoare de la o generaţie la alta în chip din ce în ce mai fabulos. Străzi, poduri, mahalale, hanuri, cârciumi, restaurante, grădini de vară, bodegi, 223

Emanoil Darie, op. cit., p. 17. Ibidem. 225 Mircea Bălan, op. cit., p. 235. 224

166

birturi cu denumiri curioase pentru urechea bârlădeanului de azi, au alcătuit şi continuă să alcătuiască harta unei stări şi spiritualităţi specific urbane. Podul Roşu, al lui Căcănău (Verde), Nastea, Pânzăreasca, strada Strâmbă-Jidoveasca, Mungeriei, Căsăpiei, Silitrei, Pocita, Speranţei, Aurita etc.; cârciumi: La Morile de vânt, Dranga, Cruceanu, Iamandi, Stavăr, Blank, Macovei, Palaloga, Macovei, Roşu, Adrian Boeriu, Petrea Atanase, reprezintă doar câteva exemple. Cele mai vestite şi mai cunoscute au rămas, dincolo de trecerea vremii, cunoscutele restaurante: Plevna (cu dansatoare exotice aduse de la Paris ori de la Viena), Manzavinatos, Renaşterea, La Mielul Alb, La Băieţii Veseli, Bicaz, La Cerbul de Aur vis-a-vis de Cerbul de Argint, Mioriţa ori eternul şi actualul La Toma Dăscălaşu. Cele mai numeroase şi căutate erau pe strada Gării, astfel încât în miticul urban a rămas încetăţenită ideea că aici mai întâi a apărut bodega şi birtul şi mai apoi strada. De altfel, această stradă constituia un mediu propice de scandaluri şi beţii deoarece era plină de cârciumi care: „începeau de la frizeria lui Vasile Constantinescu şi se înşirau la fiecare pas ca ciupercile după ploaie. Pe atunci „mitilicul” înfierbânta creierii şi provoca nenumărate victime.[…] Parcă văd şi acum cu ochii copilăriei puzderia de acari, frânari şi tot felul de manevranţi de vagoane cum, la ieşirea din schimb cu lădiţele în mână şi felinar atârnat, istoviţi de muncă, intrau direct în cârciumi de unde ieşeau fără bani şi istoviţi de băutură. Duceau o viaţă de neagră mizerie şi era o mare sărbătoare atunci când ajungeau acasă la neveste şi copii măcar cu câte o pâine neagră subsuoară. Pe mulţi la ieşirea din schimb şi mai ales atunci când se lua chenzina îi aşteptau nevestele ca să-i împiedice să cheltuiască toţi banii, ocazie în care asistai la scenele din cele mai triste, când acestea îşi trăgeau bărbaţii de mânecă ca să nu intre în cârciumi în timp ce jupânul de la de la tejghea îi striga în gura mare Domnu Gheorghe! am o ţuică pe cinste care o să-ţi întărească mădularele. De obicei câştigau negustorii, iar nevestele cu copiii plângând şi atârnaţi de şorţuri plecau acasă de unde reveneau după o oră-două pentru a-şi ridica de la mese bărbaţii chercheliţi, rămaşi fără bani în buzunare, consumaţi sau furaţi de vecinii ocazionali de la masă”226. Crâşmele, dimineaţă până seara vor avea mereu clienţi, din diferite categorii sociale. Sistemul de consum de băuturi pe credit, aşa numitul cont deschis, la un anumit local, dădea multora posibilitatea, ca până să devină solvabili, să poată bea câte ceva. Când acest lucru nu mai era posibil se apela la serviciile cămătarilor. Nu trebuie să ne mirăm, pentru că statistic vorbind, la o populaţie de 25.288 de locuitori în 1912, avem nu mai puţin de 118 cârciumi, cu alte cuvinte una la… 213 locuitori. Trist record, mai ales dacă ne gândim, că o statistică din 1904, aproximativă evident, consemna că se găseau în România 20.367

226

Mielu Moldoveanu, Pagină vie, în B.O.A., vol. I , 1980, pg. 629- 632. 167

cârciumi, adică una la 315 locuitori. Cu alte cuvinte, depăşeam cu mult media pe ţară. Un altfel de Take şi Ianke!!!! Pentru a încerca să redăm ceva din atmosfera epocii, de la începutul secolului XX, aducem pe scenă una din figurile pitoreşti ce populau cârciumile vremii. Şi cum nu dispunem de suficiente informaţii, apelăm la memoriilor bârlădeanului Gh. Silion, ce ne descrie, parcă, în maniera lui Victor Ion Popa şi a lui I. L. Cragiale un astfel de personaj: „Moşu Alecu Nour făcea mereu serviciul de noapte cu hainele date de poliţie. Din cauza bătrâneţii se ducea cu haine albastre de uniformă, făcute din lână curată de oaie şi groase ca să fie călduroase ! Apoi alte elemente specifice, curcanilor, acelor timpuri, cizme de iuft rusesc bun care erau destul de grele – dar… călduroase. Moş Alecu, ca să nu sufere noaptea de frig în cizme cumpăra la o lună de zile sau două, câte un metru de molton şi-şi făcea obiele la picioare. Şi tare mândru le aşeza pe picior ca pe un bandaj doftoricesc. După ce se necăjea puţin cu ele, până le băga în cizme se ridica cu greu îndreptându-şi spatele, după care îşi aşeza tacticos brâul alb de aba în jurul şalelor cu multă atenţie. Apoi, peste cămaşă şi flanelă îşi punea mundiru de la uniformă încheiat bine la gât, apoi punea baideru (fular de lână), lăudându-se că îi ţine cald ca un cojoc şi că i l-a făcut Zoiţa (soţia n. ns.) când a născut pe Gică - deci îl avea de vre-o 16 ani. Pe deasupra mundiru - ului punea mantaua grea şi lungă până aproape de pământ în care se învelea ca într-o plapumă. O încingea cu un centiron cu pafta mare cât o palmă, de care, la şoldul stâng atârna un toc de revolver mare care ajungea aproape de genunchi. Eu n-am văzut revolverul lui moş Alecu, dar am văzut în schimb că îndesa tare în el legătura cu mâncare, pe care i-o dădea mătuşa Zoiţa seara la plecare în pont, făcând tocul să stea plin ca şi cum avea în el un veridic şi înspăimântător revolver. Astfel echipat îşi aşeza capelu blănit pe cap şi cu toată povara, pleca încet purtând greu, mâinile înmănuşate, în ritm, cu paşi greoi şi zgomotoşi din cauza potcoavelor groase de fer ce atârnau de călcâiul cizmelor de iuft, cu turetcile bătrâneşti până deasupra genunchilor. Moşneagul era mândru de situaţia lui şi voia să îşi ţie ifosul – cum zicea el- de orăşean, că de !!! de aceia era şi sergent de stradă (paznic de noapte n.ns.). Leafa lui moş Alecu Nour era cheltuită înainte de sfârşitul lunii. Lua tot ce îi trebuie de la un băcan şi de la cârciumarul evreu din vale de cimitir, mai târziu cârciuma lui Ionescu, căruia îi dădea poliţe în alb de 30 de bani bucata. Acestea acopereau suma salarului de pe întreaga lună şi apoi în contul ei lua zilnic ce îi era de trebuinţă. În casă avea din poliţe ieşite la scadenţă şi achitate, un teanc gros de o palmă, strâns legat cu o sfoară groasă..... 168

Îmi spunea mie - că laudă cu şi încredere de care se bucură la evreu, fără să înţeleagă în neştiinţa lui câte sume plătea în plus, celui în cauză, la socoteala de sfârşit de lună, că acesta e cel mai cinstit om şi tot aşa îl şi crede, ba mai mult îl ascultă şi la poliţie - servici. În aceeaşi ladă în care ţinea pachetul cu poliţe avea şi note, un fel de ţidule mici de hârtie scrise de marfa ce o lua zilnic, cu preţul pe ele şi multe din ele conţineau şi rachiul ce îl lua moşul Alec când era obosit tare de serviciul de noapte. Aceste ţidule erau în dublu exemplar. Un exemplar era la evreu. Socoteala o făcea după ţidulelele de la jidanul negustor. Cum moş Alecu uita mai întotdeauna să-şi aducă ţidulele lui la confruntare cu ale negustorului, rămânea socoteala bună după cele scoase de cârciumar - baza era jurământul acestuia: Aşa să am eu parte de bine cât te-am înşelat. Să n-am parte de clienţii răi, dacă n-am avut măcar în gând treaba asta… şi alte jurăminte de om cinstit. El ştia să le spună potrivite întotdeauna cu clientul ce îl avea în faţă. Dar în cazul de faţă situaţia era cu atât mai simplă cu cât de bine cunoştea năravurile lui conul Alecu, care nu ştia decât să semneze hârtiile, iar de citit ştia să cheme în ajutor oamenii de treabă şi care îi spuneau repede unde a fost încărcat la plată. Şi, unde mai pui că după fiecare socoteală cârciumarul cel cumsecade, avea pusă deoparte sângeaca – sfertul de rachiu - şi un covrig subţire. Oricum era cunoscut faptul că domnul paznic era obosit de la serviciul de noapte, a raportului de dimineaţă de la poliţie …unde era ţinut în picioare, şi mai ales odată cu luarea lefei. Pe de altă parte era mulţumit comerciantul ce primise banii pe poliţa veche şi că a primit una nouă, în luna ce abia începe, dar tot cu semnătura în alb şi pentru o sumă dublă. Nu de alta…dar aşa era treaba negustorească pe atunci, să nu iasă nimeni în pierdere”227. Alt caz, tot pe linia modificării aspectului spaţiilor comerciale, sunt restaurantele. Desigur, hanuri, cârciumi ori alte stabilimente cu rol asemănător au existat întotdeauna şi chiar într-un număr destul de consistent. În orice caz aşa ne indică sursele istorice. Dar acestea nu se deosebeau ca tip de construcţie de celelalte prăvălii. Abia specializarea de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi modificarea percepţiei clienţilor privind aspectul spaţiilor cu valenţe socializante, au impus inerent proprietarilor o schimbare de design şi de calitate a acestora. O altă fostă bârlădeancă ne împărtăşeşte o serie de amintiri savuroase, ce fac referire la o epocă subscrisă perioadei interbelice: “Ţin minte câteva restaurante ca de exemplu, Restaurantul “Pintilie”, “Mielul Alb” de fapt o bodegă, şi poate Manzavinatos. ,,Pintilie” (viitor lacto-bar), care se afla la capătul apropiat de oraş al podului de lângă Cacaina (Podul Roşu, n. ns.) şi de lângă Cinematograf (Victoria): „era extra în mititei şi în alte specialităţi de carne. Conţinea o clădire foarte frumoasă, înăuntru căptuşită cu mult lemn, care crea o atmosfera intimă. Curtea care se utiliza în sezonul cald era acoperită cu o pergolă şi cu multă vegetaţie.

227

Gheorghe Silion, în mss. 169

“Mielul Alb” care se afla vis-a-vis de noi era în proprietatea Domnului Hîncu. Părinţii mei erau în relaţii foarte prieteneşti cu ei. Soţii Hîncu aveau un băiat, poate Emil, unul singur, mare, solid, prezentabil şi cam răsfăţat. Pe peretele din spatele tejghelei, drept în faţa ochilor când intrai, era atârnat un tablou somptuos pe care figura un cucoş îngâmfat. Sub el scria: Când acest cucoş va cânta, creditul se va aproba! Despre Manzavinatos nu ţin minte prea multe. Probabil erau greci, aveau nişte fete cam întîrziate, lungi şi fardate strident; dar nu prea le ajuta. Intrarea la restaurant era acoperită de o pergolă bogată cu plante care se căţărau pe ea. Dinafară, de pe trotuar, impresia era de semi-obscuritate cu puncte luminoase discrete şi misterioase; cel puţin după impresia mea de adolescentă predispusă la fantezii şi frustrată de a nu aparţine lumii celor mari”228. Dincolo de farmecul povestirii să ne amintim de Bârladul de odinioară….dar mai ales cu nostalgie şi umor. II. 3. 4. Restaurante şi viaţă de noapte Un vestit restaurant din Bârladul secolului XX - era cel intitulat “La Vasile Pascaru” de pe Strada Lirei – în locaţia denumită popular – Casele Bordei Verde. Lăudându-se promoțional cu un serviciu conştiincios şi preţuri convenabile, oferea diverșilor consumatori: mâncăruri calde şi reci, cu “renumite” vinuri (ce proveneau, bineînţeles, din mai puțin cunoscutele, dar mai profitabile după “aghezmuire”, podgorii locale) şi diferite băuturi spirtoase – în speţă ţuica de cazan vândută la ţoi, celebra pe atunci sângeacă229. Pe Strada Ştefan cel Mare nu prea existau cârciumi, care, în alte zone (cum ar fi Strada Gării) abundau. În schimb, bârlădenii şi cei care vizitau târgul aveau la dispoziţie un restaurant foarte căutat. Lumea îi zicea „Restaurantul Budăi”, după numele patronului. Aici venea zilnic să servească dejunul destul de multă lume. Printre clienţii fideli se număra şi trio-ul Toto Negură, renumit profesor de matematică, pictorul Constantinescu-Lungu şi Iosif Vexler, cel mai renumit fotograf al Bârladului. Cu o locaţie centrală era restaurantul lui Vasile Dragomir, lângă hotelul Traian şi celebrul restaurant „La Mielul Alb”, unde doritorii, funcţionari obosiţi de cifre şi doritori de relaxare, găseau chifteluţe calde şi fripturi la grătar, preparate de vestitul Vasile – bucătarul230. Alături era bodega Gheorghe, unde indiferent de oră puteai întâlni personaje pitorești: „O intrare îngustă, suiai câteva trepte, dădeai într-o cameră lungă şi îngustă, unde te întâmpina un miros apetisant de coloniale, brânzeturi, mezeluri, afumături şi vinuri. Înainte de prânz Helen Sheinfeld, mărturie orală. „Vocea Tutovei”, februarie 1908. 230 Neculai Dragomir, Strada Ștefan cel Mare la sfârșitul secolului XIX, în B. O. A., p. 614. 228 229

170

şi cină, era plină ochi de muşteriii veniţi la un aperitiv la ieşirea de la serviciu şi în drumul lor spre casă. Aici cerealistul Gogu Alexandrescu era nelipsit cu farsele lui. Dar mai avea obiceiul să ciugulească câte ceva din farfuriile tuturor comesenilor în loc să plătescă până când i s-a făcut o farsă cu felii de săpun așezate frumos pe farfurie în loc de cașcaval. Amicii au făcut mare haz, iar el a făcut spume la gură.” În oricare dintre acestea, cu doar ceva mărunţiş, puteai mânca pe săturate un borş de tăiţei şi o „limbă de vită cu mult, mult sos”231. Desigur că lista poate continua şi cu alte stabilimente având acelaşi profil precum restaurantul “ La Carpaţi”, situat pe strada Regală ori cum aflăm tot din reclame de altele cu oferte mai diversificate: “Mâncaţi numai la Restaurantul Stănică Cojocaru -Fost GaborFripturi mai bune, săli de consumaţie mai curate şi mai încălzite ca la acest restaurant nu se mai găseşte. La orice oră din zi şi noapte mâncăruri calde şi reci. Vinuri gustoase – bucătărie aleasă - preţuri moderate. În fiecare seară CINEMATOGRAF” Nici următorul nu dispunea de dotări mai reduse: „Restaurantul “Plevna” Local de noapte SITUAT ÎN CENTRUL ORAŞULUI După ieşirea de la spectacole aici pot fi găsite mâncăruri calde şi reci, vinuri alese. Camere separate”232. Dincolo de aspectul decent al textelor de reclamă ele ne indică existenţa unui alt gen de localuri, inerente spaţiului urban și anume - cabaretele. În Franţa, cuvântul “Cabaret”, exprima în mod iniţial orice restaurant care servea băuturi alcoolice. Cu toate acestea, istoria culturii gen cabaret a început în 1881 odată cu deschiderea primului local de acest gen “Le Chat Noir”, în districtul Montmartre din Paris. Pe parcurs, în funcție de trecerea timpului, multe dintre acestea se remacau prin programe de divertisment complexe, variind în durată și modalitate de întreținere a publicului. Cabaretele au introdus inovator, de unde și succesul, un nou grad de intimitate în modalitatea de distracție și socializare. Auditoriul aşezat la mese confortabile consuma alimente şi băuturi în timp ce “artiştii” se manifestau pe scenă ori în mijlocul lor. Inevitabil, membrii audienţei au devenit inerent parte a spectacolului, interacţionând cu artiştii interpreţi sau executanţi - şi chiar reciproc. Pe strada Ştefan cel Mare s-a aflat la începutul secolului al XX-lea o luxoasă frizerie aparţinând lui Iordache Tătaru dotată, de o opulenţă excesivă, George D., Dumitru Stoica, Strada mare a orașului Bârlad la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în B. O. A., p. 310. 232 “Calendarul Tutovei pe 1919”. 231

171

cu oglinzi şi candelabre de cristal. După schimbarea proprietarului îşi va modifica radical şi profilul. Stănică Cojocaru a transformat-o în cârciumă pe parcursul diurn al zilei, iar la căderea nopţii se aprindeau felinarele roşii, pentru doritorii de plăceri exotice. Dar nici concurenţa nu se lăsa mai prejos. Nu foarte departe în colţul de alături, exista renumitul cabaret Plevna, care, ca şi la cel menţionat anterior se foloseau pentru atragerea clientelei, programe artistice cu diferite vedete aduse din Franţa, Austria sau Budapesta. Protagonistele ce se produceau în separeuri erau de origine neoaşă românească având la bază cursuri de formare prin diferitele case de toleranţă ale vremii. Dealtfel nu erau singulare, un altul, Pintilie, îşi organizase un cabaret iarna, iar vara avea o grădină cu două scene. Şi cum inventivitatea românului în anumite cazuri nu are margini, încerca să satisfacă gusturile cele mai diverse. În timp ce pe o scenă era prezentă cea mai renumită orchestră a oraşului coordonată de maestrul Şerbănescu într-o manieră decentă, pe cealaltă, în momentele de respiro, apăreau artişti şi artiste cu scenete deocheate, spre delectarea mahalagiilor prezenţi dincolo de garduri şi spre disperararea vardiştilor. De o factură nu foarte diferită era şi cafeneaua Bursa – preferata “păsărilor de noapte”. Desigur, existau şi alte asemenea stabilimente dubioase. Pe strada N. Iorga se afla un restaurant a cărui denumire a fost uitată în decursul timpului, rămânând însă în miticul urban cu denumirea încetăţenită de “La patru curve” şi asta nu neapărat datorită clientelei ce îl frecventa, ci mai ales unui tablou mai deocheat ce prezenta patru domniţe în posturi indecente. Doritorii de aventuri erotice puteau frecventa şi numeroasele hanuri ale vremii, ce ofereau servicii multiple şi care reprezentau un punct de atracţie pentru reprezentantele acestei “faune”, aflate în căutare de muşterii. Reprezentative în acest sens erau cele, rămase în miticul urban, precum celebrul “La Moisuleasa” din cartierul Podeni, ori cel amintit anterior al lui Iamandi de pe dealul Morilor şi, desigur, altele (se pare din mărturiile orale – trei în cartierul Munteni şi un alt stabiliment pe strada Ion Iacomi, în apropiere de Hotelul Bristol) pe care documentele şi memoria colectivă nu le-a mai reţinut. Din sursele indicate rezultă că acest fenomen era destul de răspândit. Inerent în Bârlad apăreau şi boli specifice. Putem afla astfel din Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman pe anul 1892” că sifilisul: „este boala care a dat cel mai mare contingent de bolnavi din toate bolile care au fost tratate în spital. Ea este mai numeroasă chiar decât pellagra şi paludismul; având consecinţe mult mai rele chiar, decât acestea două, asupra generaţiilor viitoare, contribuind după cum se ştie foarte mult la descreşterea populaţiei.[….] Numărul bolnavilor suferind de sifilis a fost de 218 adică: 134 bărbaţi, 83 de femei şi o fată”233. Proporțional rata de îmbolnăviri era mare în rândul categoriilor mai expuse, cum erau de exemplu militarii cantonaţi la garnizoana 233

Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”pe anul 1892, p. 41. 172

Bârlad, astfel între 1922 şi 1928 au fost înregistrate potrivit surselor vremii 758 de asemenea cazuri “venero - sifilitice”234. Fiecare dintre toate aceste restaurante, indiferent de calitatea clientelei şi a ofertei, nu ştia cum să, mai atragă concurenţa. Modalitaţile erau dintre cele mai intersante, de la meniuri la ,,faună/prostituţie”. Una de pe strada gării era mai inovativă având ca decoraţie şapte draci ce zâmbeau călătorilor în drum spre gară. Vremuri de demult pe care cei care le-au trăit consideră că rămân cele mai frumoase, în ciuda atracţiilor din ziua de astăzi, la care ei nici nu au gândit vreodată. II. 3. 5. Berării, grădini de vară, birturi, cabarete Românii au fost, în general, consumatori de vin şi de ţuică, fără a putea fi consideraţi, ca nemţii ori ca ruşii, nişte împătimiţi ai băuturii. Se consideră că atracţia cârciumii asupra românului era determinată mai mult de nevoia de comunicare şi socializare decât de patima băuturii. Berea a pătruns mai târziu la noi şi a început a avea căutare, pe scară largă şi în cantităţi industriale, după 1880, dar asta nu înseamnă că nu exista şi anterior, mai ales pentru consumul casnic ori de mică amploare. Fabricarea şi consumul berii în Bucureşti sunt atestate documentar, ca şi la Bârlad - dar aici în cantităţi insignifiante, doar la începutul secolului al XIX-lea, când Johann, neamţul, are meritul de a deschide prima fabrică de bere în Valahia. Andrei Kube, care va moşteni afacere, îi va cere lui Grigore Ghica-vodă prelungirea privilegiului. În perioada regulamentară sunt pomeniţi în oraş un număr de 7 berari, iar anterior, la 1816, existau de asemeni câţiva în oraş fără a putea preciza cu exactitate numărul acestora. Tabla măsoriştii târgului de la 1815 - pomeneşte existenţa în premieră unui berar -, ceea ce confirmă răspândirea treptată în zonă a consumului acestei noi băuturi. În secolul al XIX-lea, berea venită din Occident a constituit un lux, ca mai toate produsele importante. De altfel, nici nu avea prea mare căutare, vinurile noastre româneşti, atât de bune, satisfăcând toate gusturile. Ziarul “Progresul”, nr. 16, din 21 aprilie 1885 ne indică şi cele care erau cele mai căutate de consumatorii oraşului aşa cum deducem din următoarea reclamă: “Desfacere de vinuri vechi la hotel Europe Vinuri albe vechi din Odobescu şi roşii din Nicorescu de pe renumitele vii Piscul Corbului. Desfacerea acestor vinuri fiind din vestita recoltă a anului

Dare de seamă științifică asupra Activităţii Spitalalului Militar şi a Serviciului Sanitar din Garnizoana Bârlad, de la 1 ianuarie 1922 la 31 decembrie 1928,Tipografia N. Peiu, Bârlad, 1929, p. 5. 234

173

1882, oferă publicului amator şi cumpărător o ocaziune rară, preţurile fiind cele mai favorabile.” Treptat, însă, au apărut fabricile de bere (încă de la începutul secolului al XIX-lea), mai apoi şi localurile specializate. Şi chiar dacă românilor le-a trebuit ceva timp pentru a aprecia calităţile acestui produs, berea, odată ajunsă pe piaţă, a început să concureze vinul şi să ducă la apariţia localurilor de acest gen. Sorturi de bere precum: Luther, Opler, Azuga şi Bragadiru încep să devină cunoscute şi apreciate235. În 1860, numărul fabricilor de bere de pe Dâmboviţa va ajunge la 6. Bucureşteanul şi, dealtfel tot românul, începuse să simtă gustul halbei şi al ţapului. Nu va trece mult timp până îşi va revendica şi paternitatea berii şi o va declara băutură naţională. Tot mai des se va auzi expresia ,,hai la o bere” şi tot mai rar ,,hai la un vin”. Ca o mostră de prost gust, se va spune tot mai mult, ,,hai la un şpriţ”. Prima berărie de care avem cunoştinţă în oraşul nostru este a restaurantului Plevna şi mai apoi noua modă a fost preluată şi de celelalte restaurante mai cunoscute ori mai puţin cunoscute din oraş ca a lui Manzavinatos şi Majestic, întâlnind în paginile de publicitate a ziarelor chiar existenţa unei ,,Hale cu bere” pe strada Principală. Modul de apariţie şi de organizare e surprins de obicei foarte bine chiar din anunţuri publicitare din ziare ca acesta: “Berăria familiară Luther Sala Plevna (restaurantul). Aduc la cunoştinţă ONOR PUBLIC, că am deschis în salonul restaurantului Plevna din acest oraş o Berărie cu adevărat familiară unde familiile vor fi distrate în fiecare seară de o Orchestră naţională şi vor fi bine şi frumos serviţi cu delicioasa bere specială Luther care se găseşte numai în localul meu cu: 40 bani halba, 25 de bani ţapul. Diferite specialităţi de vinuri cu preţuri moderate. Cu stimă Gheorghe Mihăilescu”236.

235

Lelia Zamani, op. cit., p.134. “Bârladul”, Nr. 16, 2 mai 1914.

236

174

Remarcăm deasemenea că obişnuitele tarafuri de lăutari fuseseră înlocuite cu o orchestră după moda vieneză, a nu se înţelege, însă, că repertoriul muzical putea avea aceaşi sursă elevată. Muzica se asculta în genere asortată “cu bere proaspătă, cu crenvurşti, cu şuncă, unt şi ridichi”237. Însuşi I. L. Caragiale a fost sedus de această nouă îndeletnicire, destul de prozaică în raport cu talentul scriitorului, dar fără a avea dealtfel prea mult succes, după cum o recunoaşte cu autoironie: “Iancu Luca Caragiale Vinde berea cu măsură, Face şi literatură, Însă nu face parale”238. Complementar se consuma în grădinile de vară aferente acestora şi în birturi. Alături de restaurante şi grădini se aflau birturile, şi ele tot un fel de restaurante, dar de o mai mică anvergură, care au ajuns să capete o pondere tot mai mare odată cu începuturile industrializării. Birturile sau micile restaurante făceau obiectul amatorilor de bucătărie românească, în general bârlădeni săraci provenind din clasa muncitorilor, în care grătarul sub forma micilor, cârnaţilor 237 238

George Costescu, Bucureştii vechiului regat, Editura Capitel, Bucureşti, 2004, p. 394. Lelia Zamani, op. cit., p. 144. 175

şi a momiţelor avea un rol de căpetenie, cu precădere în anumite zile. Mai puţin pretenţioase decât restaurantele şi cu preţuri acceptabile, masa de prânz variind în funcţie de meniul ales între 20 şi 90 de bani239, birturile adunau la mesele lor de sărbători, de târg ori de iarmaroc, o diversitate de oameni dornici să mănânce şi să bea ieftin, dar şi bine. Nici ţăranii mai înstăriţi nu le ocoleau în trecerea lor prin localitate. La 1878 existau un număr neprecizat de birturi şi 6 locante240. Pe lângă aceste categorii sociale întâlnim un cu totul alt gen de consumatori ce frecventau restaurantele din cadrul hotelurilor şi cele de sine stătătoare, unele mai mari, altele mai mici, în funcţie de posibilităţile patronilor. Dacă în vremurile trecute, viaţă publică bârlădeană era prea puţin evidentă (şi nu vorbim aici de evenimentele majore ale vieţii unui om: nuntă, botez, înmormântare), totul desfăşurându-se mai mult în familie, cu timpul mentalitatea se schimbă, luarea mesei în oraş cu prietenii ori cunoştinţele devenind o obişnuinţă, cu precădere pentru cei cu stare. Acest lucru a fost, multă vreme, mai degrabă apanajul bărbaţilor, femeile dominând în interior, în căminul lor şi în petrecerile organizate acolo. Desele ieşiri în oraş au început să devină o obişnuinţă pentru unii membri ai elitei. În acest mod se stabileau mai repede relaţiile, ideile circulau mai repede, impregnarea cu ceea ce era perceput ca nou la fel, iar modul de viaţă începe să capete o nouă perspectivă. Restaurantele aveau proprietari, atât români, cât şi străini241. Diferite date consemnează că românii consumau, cu predilecţie, alcool în două ocazii: la încheierea unei înţelegeri legate de o tranzacţie, când adălmaşul era obligatoriu, în zilele de sărbători şi, mai ales, când era luată leafa. Vinul şi rachiul erau consumate de obicei de bărbaţi, dar şi de femei: „Odată când am venit de la şcoală după amiază, mama Profira era plină de draci la culme, din cauza sângecilor de rachiu bun adus proaspăt de la ţară la crâşma lui Iamandei de lângă rai (casă de toleranţă, n. ns.)”242. O tradiţie în unele sate legată de trecerea adolescentului în rândurile bărbaţilor, a fost cheful care ducea inevitabil la îmbătare, preluat pe alocuri şi în mediul urban. Pe când flăcăul, proaspătul bărbat, se întorcea împleticindu-se spre casă, vecinii de pe garduri îl priveau meditativ, spunându-şi unul altuia, că în sfârşit şi ăsta a ajuns bărbat. Acest procedeu iniţiatic ca şi mediul înconjurător putea să îl marcheze pe tânăr, pervertidu-l spre alcoolism243. Femeile tinere considerau că alcoolul este un medicament, care odată administrat ar combate anemia244. A existat şi un obicei, bizar, acela de a oferi alcool copiilor pentru a nu plânge: ,,Un colţ de ştergar este umezit cu rachiu şi Luminița Moscalu, op. cit., p. 197 Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria Basarabia, 1878. 241 Lelia Zamani, op. cit., p. 125. 242 Gheorghe Silion, op.cit.. 243 Mircea Bălan, op.cit., 236. 244 Luminița Moscalu, op.cit., p. 196. 239 240

176

ştergarul este pus în gura celui mic”245. Uneori alcoolul era înlocuit şi cu alte produse profilactice în acelaşi scop: ,,Catinca - fiica mamei Profira - avea un copil mic de ţâţă pe care îl hrănea mereu cu ceai de mac ca să doarmă şi să tacă să nu supere pe mama Profira bolnavă de nervi (,,iuţeală la cap”)”246. În aceste condiţii, sănătatea şi vigoarea locuitorilor erau serios ameninţate de acest regim alimentar ce tindea să devină obişnuit. Acest lucru poate fi remarcat cu uşurinţă şi din statisticile spitalalului, doctorul Th. C. Cerchez făcând următoarea remarcă: ,,Abuzul băuturilor alcolice este foarte răspândit la poporul nostru şi dacă numărul bolnavilor cu simptome de intoxicaţie cronică, consecutivă acestui viciu este mic la spital, cauza este că aceşti nenorociţi nu se prezintă decât atunci când unul din aparatele mai principale se îmbolnăvesc încât nu mai poate funcţiona”247. De regulă, locuitorii mahalalelor nu se prea îndepărtau de casele lor, aşa încât, pentru ei preferate erau cârciumile de cartier – cele mai apropiate ca şi locaţie – unde grătarul, momiţele şi vinul bun nu lipseau. În acestea apăreau ocazional şi clienţi din centru, sau în trecere, dar obişnuiţii localului erau oamenii din mahala, care veneau acolo nu pentru a lua masa în oraş, ci ca să tragă un pui de chef.

II. 3. 6. Mentalităţi cotidiene-cluburile şi cafenelele În diferitele arhive personale, la colecţionari, ori oameni obişnuiţi există numeroase vederi de străzi şi instantanee fotografice, ce surprind infim ceva din farmecul vechiului oraş. Imaginile sunt doar o părticică a vieţii citadine de mult apuse şi trecute. Obiectivul aparatului foto nu a prins, şi nu putea altfel, decât foarte palid ceva din pulsul oraşului. Orice aşezare umană îşi are o trăire proprie ce cuprinde atât evenimente cotidiene, dar şi spectaculoase precum parăzile de 10 mai sau 23 august, baluri, recepţii, alegeri cu peripeţii, scandaluri gazetăreşti. Ici şi colo câte un pictor (Mihai Adamiu, Corneliu Vasilescu, AntonioRomeo Pălie, Georgel Pascu, Eugen Iftene etc.) cu talent, imaginaţie şi, mai ales inspiraţie, surprind, încă, ceva din această cronică nescrisă. Şi, dincolo de asta, dacă din întâmplare întâlneşti o persoană cu imagini vii încă în memorie, colbuite, parcă de trecerea vremii, greşeşti amarnic -,,Berladul” RENAŞTE, respiră, parcă se mişcă, uimeşte ochiul prin amestecul de vechi şi nou, de balcanism şi civilizaţie, dar cel mai interesant vezi o părticică din viaţa oamenilor săi, a oraşului de dincolo de oraş. Toate acestea ne oferă, dincolo de Mircea Bălan, op.cit., 236. vezi şi L. Moscalu, op.cit., p.197. Gh. Silion, op.cit., p. 93 247 Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”pe anul 1892, p. 35. 245 246

177

o simplă înfăţişare urbanistică, o altă imagine a Bârladului, cu aspecte privind istoria, economia, personalităţi născute aici sau care au trecut prin oraş. Peste tot puteai să vezi o multitudine de prăvălii care îşi prezentau marfa direct în stradă, în saci, în butoaie sau lăzi, din care răzbăteau un amestec de mirosuri ameţitoare: dulciuri, cafea, mirodenii, afumături şi sărături. Un furnicar de lume de tot felul: meşteşugari cu şorţuri lungi până aproape de călcâie şi mânecile suflecate; vânzători care te trăgeau de mână sau te asurzeau îmbiindu-te cu tot ce se poate imagina; ţărani desculţi, dar cu căciulă, cucoane şi slujnice, ţărănci cu frumoase catrinţe, toate plecate la târguit şi care în trecere vorbeau de divorţul Doamnei cutare, de copilul Domnişoarei cutare sau de flirturi romantice. Informaţiile istorice pot fi completate de apelul la imaginaţie. Pătrunzând în Bârladul începutului de sec. al XX-lea puteai să observi încă de la început mişcarea pe străzi şi aspectul de târguşor. Spre periferie, casele sunt modeste şi ascunse de verdeaţa abundentă, dar pe măsură ce te apropiai de inima oraşului, acesta începe să se schimbe. Trăsuri săltând pe caldarâmul plin de gropi, case mari cu etaj şi frumoase, magazine evreieşti, amestec de culoare şi cenuşiu la poarta Orientului. Dacă te nimereai dimineaţa, înainte de ora 8, puteai să vezi cum fiecare gospodar şi negustor îşi mătură partea de stradă din faţa magazinului sau casei, iar cei care nu făceau acest lucru erau amendaţi. Gunoiul era adunat de un car cu boi care cutreiera străzile şi, foarte curând era urmat de care cu butoaie pline cu apă. Pe timp de noapte, străzile erau în penumbră, felinarele abia reuşind pe ici pe colo să descâlcească întunericul. Pe lângă biserici, şcoli sau librării, mai erau şi cofetării, restaurante şi grădini, renumitele cabarete etc. Pieţele - spaţii, prin excelenţă socializante-, au fost desigur scena şi altor activităţi decât cele comerciale. Numeroasele mitinguri electorale desfăşurate aici au stârnit indignarea doamnelor bârlădene, pentru că în acest mod îşi pierdeau ,,servantele şi chiusinierele”- după cum consemnează un ironic şi amuzat ziarist, în “Bârladul”, datat 1899, atrase probabil mai mult de farmecul amploaiaţilor prezenţi decât de charisma politicienilor locali şi a invariabilelor lor discursuri electorale. Dar politică nu se făcea doar la mitinguri şi întruniri electorale, în presă, pe stradă, în pieţe ori la sediile de partid. Discuţiile pe teme politice îşi aveau savoarea lor în restaurante, cafenele ori chiar în cluburi. Ziarul „Bârladul” din 1912, întreba retoric, ca urmare a supărării exprimate de poetul George Tutoveanu: „- De ce-i vinovată „Liga culturală”, dacă intelectualii Bârladului nu frecventează seratele sale literare şi că în oraş au mai multă trecere cluburile şi cafenelele”248. Toate aceste dispute politicheşti, la o ceaşcă de cafea ...sau altceva (pentru că licoarea aburindă era servită împreună cu vinul şi rachiul) au fost

248

“Bârladul”, 1907. 178

bineînţeles, cu accente mai mult ori mai puțin pamfletare, reflectate şi în massmedia, după cum putem afla spicuind din presa vremii: ,,Clubul Tachist, De câteva zile, firmele de pe pereţii d-lui Adolf Broder s-au înmulţit. Pe lângă cele de până acum, care anunţau pluguri, grape, sape etc., sau mai adaougat unele cu inscripţia: Clubul conservator democrat. Cercetând îndeaproape am aflat că în adevar într-o cameră din etajul al doilea, s-a înfiinţat clubul Tachist sau mai bine zis Emandist. Acolo se adună aceşti amici politici, spre a bate apa în piuă, ca să scoată unt. În faţa unui auditor compus din bărbaţi ca: Ioan Scântee, Toma Berescu, Ştefan Furnescu, Ioan Ghinescu, Tănasă Negrescu şi alţii, toţi alungaţi de prin slujbe şi bine pregătiţi pentru puşcărie, se urcă la tribuna dl. Th. Emandi, ori fostul inspector şcolar Patriciu. Începând de la invazia popoarelor barbare în ţara noastră, numiţii oratori sbiară şi se sluţesc de ţi se pare ca i-a apucat ceva. Toate acestea însă în faţa menționatului auditor înseamnă, un fel de ,,tobă la urechea surdului”. Altceva doresc ei să audă; bunăoară voiesc să audă pe domnul Th. Emandi zicând: “Băieţi! Fiindcă voi bateţi petrele din cauza mea, iar unii o să staţi la puşcărie, pentru ca v-am lăsat frâu liber când aţi fost în funcţii, iată vă dau din punga mea câte ceva de cheltuială, spre a întâmpina nevoile de care suferiţi, mai ales acum în timpul iernii. Se cuvine să facă aceasta dl. Th. Emandi, cu atât mai mult, cu cât n-a muncit pentru banii cu care şi-a făcut averea. Procesul verbal de inspecţia primariei Urbei Barlad, făcut de dl. inspector financiar Culcer, este proaspăt în memoria cetăţenilor bârlădeni. Acest proces-verbal, bine făcut şi bine documentat arată hoţii, care de care mai revoltătoare, săvârşite sub primariatul de tristă amintire a domnului Th. Emandi. Prin urmare, a vorbi la club sau chiar în altă parte, pe sama altora fără să se fi justificat de pungăşiile cu care sunt acuzaţi, înseamnă că sunt groşi de obraz”249. Şi aici dacă ne permiteţi am dori să facem o mică paranteză: denumirea de cafenea (cahvenea) vine din cuvântul turcesc kahvehane, kave-hané, ceea ce înseamnă local public în care se poate bea cafea în schimbul unui preţ relativ mic, după moda turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, table sau ghiordum (un joc de cărţi) şi să fumeze tutun, dar mai ales să discute politică, făcând și desfăcând guverne. Îndeletnicirea de-a ţine cafenea a fost împrumutată şi de români, cu toate că în decursul timpului, în marea lor majoritate au fost ţinute de străini. După cum dovedeşte şi numele, cafeaua deţinea ponderea în cererea consumatorilor, dar, pe lângă ea, îşi face loc şi ceaiul după moda englezească, care ajunge treptat să egaleze acest produs atât de apreciat, dacă nu chiar să-l întreacă250.

249 250

“Bârladul”, Anul 27, nr. 46, 20 noiembrie 1908. Lelia Zamani, op. cit., p.145. 179

Cafeneaua, un fel de academie populară a cetăţenilor, era, în secolul al XIX-lea, un loc de întâlnire pentru cei care căutau prietenie şi interacţiune socială. Prin intermediul ei se făcea socializarea a tot felul de oameni, bogaţi şi săraci, învăţaţi sau cei fără carte. Înainte de apariţia cluburilor, hanurile, cârciumile, birturile şi cafenelele ţineau locul acestor instituţii. Între distinsele saloane şi ordinarele bodegi, cafenelele cu aromele lor de cafea şi tutun ocupau o poziţie intermediară. Acestea adunau oaspeţi mult mai diverşi, în comparaţie cu primele, dar mai triaţi faţă de ultima categorie. În cafenele, cafeaua era elixirul specific, iar ziarele indiferent de coloratura politică (“Progresul”, “Bârladul”, “Paloda”, “Vocea Tutovei” etc.), sursa nenumăratelor discuţii. Pe lângă jocurile consacrate se discuta politică şi ultimele noutăţi din oraş. Pentru că obişnuiţii localurilor de acest tip erau la curent întotdeauna cu tot ce se întâmpla, adeseori politicieni şi jurnalişti le frecventau pentru a colecta noutăţi şi opinii. Un spaţiu aparte în această lucrare a fost rezervat cafenelelelor, datorită rolului mai special pe care l-au avut în viaţa socială şi de ce nu chiar spirituală a urbei după modelul celor din marile oraşe, chiar dacă ele au apărut, de fapt, din premise economice. În Moldova consumul de cafea, acest elixir al epocii moderne, a fost introdus în secolul al XVIII-lea. Este greu de spus când au apărut primele cafenele la noi, dar prima menţiune a unei cafine datează din 14 ianuarie 1787, într-un act de vânzare a unor locuri de dughene pe Uliţa Mare şi se repetă în alt act din 16 ianuarie 1792251. În 1845 apare menţionată breasla cafegiilor împreună cu cea a cavafilor. Separată de cea a crâşmarilor, existenţa ei ne indică că obiceiul de a consuma acest produs era deja încetăţenit în localitate252. Acest fapt ne este confirmat şi de relatarea institutorului I. Vasiliu despre obiceiurile boierilor bârlădeni, datând cu aproximaţie din aceaşi perioadă: „Cam la vremea toacei, toată familia Greceanu cu toţi invitaţii, ieşeau şi se plimbau pe toate aleile (situate în gradina moşiei de la Simila n. ns.), apoi se aşezau pe la diferite mese, ce erau întocmite de mai înainte, iar robii, unii aduceau tablale cu dulceaţă, alţii tablale cu cafele, alţii narghilele de fumat”253. Analizând documentele epocii referitoare la oraşul Bârlad cât şi datele onomastice, putem aprecia că negustorii erau autohtoni dar şi de altă origine: saşi, unguri, armeni, greci, evrei, sârbi, bulgari ş.a. Uneori, ca şi meşteşugarii, apar grupaţi pe anumite uliţe, cum ar fi Uliţa Armenească (strada Paloda), Uliţa Jidovească (strada Fagului), Cojocarilor etc254. În orice caz, primele cafenele au aparţinut negustorilor armeni, evrei şi

I. Antonovici, op. cit., vol IV, p. 242. vezi şi Oltea Răşcanu - Gramaticu, op. cit., vol. I, p. 108 252 Emanoil Darie, op. cit., p.18 253 I. Antonovici, op. cit., vol. V, p. 249. 254 Oltea Răşcanu - Gramaticu, op. cit., vol. I, p. 108. 251

180

turci, pe la 1878 funcţionând deja 9 asemenea stabilimente publice255. Dintre cafenelele celebre din oraş putem aminti pe cea a lui Manzavinatos, Cafeneaua BURSA deschisă nonstop şi sediul neoficial al P.N.Ţ., pe strada Vidra nr. 146, ori mai puţin cunoscutele Cafenele-biliard – a lui Sârbu pe Cojocăreasca sau cele ale lui Raicu şi Sava pe strada Paloda. Tendinţa spre socializare şi creşterea interesului pentru divertisment au determinat o anumită specializare a cafenelelor. Unele dintre acestea erau cu predilecţie locuri ale protipendadei. Aceste cafenele mari şi frumoase au fost ridicate cu deosebire în centru şi care s-au impus repede şi nu numai prin luxul afişat, dar şi prin calitatea şi diversitatea produselor oferite spre consum: cafea, ceai, băuturi alcoolice de genul şampaniei şi coniacului256 şi răcoritoare, dulciuri, produse de patiserie şi cofetărie. La periferie, au rămas să se comercializeze cafea în prăvălii cum era cea a personajului Cadîr de dincolo de Podul Pescăriei. II. 3. 7. Cofetării Știința modernă asociază zahărul și consumul dulciurilor cu o moarte lentă dar sigură. De altfel suntem bombardați zilnic cu tot soiul de „amenințări” cum că e mai bine să renunțăm la dulcele viciu al dulciurilor că altfel.... Dar cine se poate lăsa. Că nu s-a inventat încă o ciocolată electronică care să ne scape de pericol. Dacă este să coborâm la o adâncime de câteva secole, nu avem prea multe a vă spune despre ce și cât consumau românii în materie de cofetăreli. Sigur este că preferințele în materie de desert situau pe primul loc fructele care se consumau în funcție de momentul zilei, unele la începutul mesei, altele la sfârșit. Poziția socială își spunea cuvântul și în acest domeniu. Dacă oamenii de rând se mulțumeau cu magiun, boierimea se înfrupta cu dulcețuri, șerbeturi fine de fructe și gem. De altfel fiecare din noi are imaginea farfuriuței de sticlă sau porțelan fin pe care trona sclipitor o lingură sau două de dulceață de cireșe amare sau nuci asezonată cu un pahar cu apă rece. Din nefericire obiceiul mătușilor sau bunicilor tinde să fie uitat pentru că astăzi nu mai suntem impresionați de „banala” dulceață. Vrem cofeturi rafinate dar, din nefericire, ne mulțumim cu extract din petrol pe post de cremă de unt sau frișcă. Apropierea de Orient a făcut ca românii să „importe” și să adapteze numeroase rețete dulci precum: cataiful, sarailia, ciubucul, baclavaua, rahatul, șerbetul și bineînțeles minunata, cremoasa, dulcea și aromata înghețată,... uff... de plăcere uitai să spui răcoroasa.

Raport asupra administraţiunii şi trebilor urbei Bârlad pe anul 1878. Luminița Moscalu, op. cit., p. 99.

255 256

181

Povestea preferințelor bârlădenilor pentru tot ceea ce ține de desert este destul de greu de însăilat datorită zgârceniei surselor istorice, și nu pentru că mai vechii noștri concitadini nu ar fi fost amatori de dulce. Undeva pe la 1831, în orașul Bârlad, alături de Dorohoi, Botoșani, Hârlău, Fălticeni, Bacău, Tg. Ocna, Focșani etc., statisticile vremii menționau existența a 41 de plăcintari și 21 de cofetari. Prezența lor demonstrează nu numai o diversficare a alimentației, dar și o treptată rafinare a gusturilor. Meniuri consistente şi desigur savuroase se puteau servi la numeroasele restaurante şi cofetării din oraş, precum Compotecas (str. Ştefan cel Mare), Guguianu - tatăl vestitului sculptor Marcel Guguianu-, ori la Confesirie Parisienne - Theodor Passini (pe strada Principală, în localul lui P. V. Neacşuasortată cu articolele cele mai noi şi proaspete de bomboane, dulceţuri diferite, îngheţată...), cea luxoasă a lui Handoca (cu mobilier de culoare neagră, unde se mâncau delicioase „pricomigdale”), a grecului Luverdis, a lui Manzavinatos (ce nu era ocolită de amatorii de dulciuri orientale cu siropuri şi arome dintre cele mai îmbietoare), Cofetăria Carmen Silva, Cofetăria Spiratos (situată pe strada Regele Carol la nr. 206), a lui Iani sau a lui Pitpinic (cu o îngheţată ce era vestită în toată ţara), cofetăria lui Velea Stoica, a armeanului Manuc Asfadurian - ce vindea cea mai bună cafea etc. Pe trotuar se aliniau, în dreptul cofetăriilor, mesele la care se bea cafea sau se mâncau prăjituri; cei care nu aveau suficienți banistăteau de vorbăcu un pahar de apă ori de sifon pe masă. Nelipsiți erau negustorii ambulanți, care vindeau înghețată, halviță, limonadă, bragă, covrigi, roșcove, figurine de zahăr etc. Chemările lor zgomotoase la marfa dulce și aromată puteau fi auzite de orice școlar sau copil, care aștepta cu poftă ora când știa că aceștia își făceau apariția. II. 3. 8. Magazine, prăvălii, comerţul cu amănuntul Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se accentuează funcţia comercială a orașului, dispunând în anul 1898, de nu mai puţin de 976 stabilimente comerciale257. Dintre acestea se detaşau ca număr cele care comercializau: coloniale, articole de manufactură, măcelării, de băuturi spirtoase, articole de fierărie, lemn, cherestea, de galanterie, pielărie etc. Majoritatea mărfurilor, cu excepţia cerealelor şi vitelor, se vindeau în cadrul prăvăliilor şi depozitelor, pieţele nedispunând de amenajări specifice, cu excepţia celei de lângă biserica Sf. Ilie. Potrivit documentelor statistice în oraşul Bârlad se găseau în 1815, 452 de dughene (prăvălii). Oraşul devine astfel nu numai o placă turnantă a 257

I. Lahovari, op. cit., p. 449. 182

comerţului zonal, dar şi unul din centrele de desfacere a produselor din şi pentru mediul rural de pe raza judeţului Tutova. Numai în anul 1845 sunt menţionate 89 de băcănii-indicând volumul mare de mărfuri comercializate prin intermediul acestora. Existenţa breslelor specializate, numărul lor mare indica şi o clientelă pe măsură. Astfel, în 1845, sunt menţionate 7 bresle negustoreşti:a băcalilor, a abăgerilor, a precupeţilor, breasla bogasierilor, croitorilor, a cojocarilor, cavafilor şi cafegiilor, breasla blănarilor şi a cojocarilor, breasla crâşmarilor, a surucciilor; şi 10 bresle meşteşugăreşti: a ciubotarilor, a mungiilor şi săpunarilor, a chiţarilor, a dulgherilor şi chetrarilor, a argintarilor şi lăcătuşerilor, a bărbierilor, a brăharilor şi trăistarilor, a tăbăcarilor, a olarilor, a săhăidecarilor şi boiangiilor258. O descriere sugestivă a principalelor străzi din oraşul Bârlad (Strada Mare, Strada Gării, Strada Ştefan cel Mare, Strada Dimitrie Cantemir), făcută în volumele II şi III din Bârladul de odinioară şi astăzi ne oferă informaţii valoroase privind statistica meseriilor. Astfel, pe Strada Principală sunt menţionate: 4 cârciumi (Dranga, Cruceanu, Iamandi, Stavăr), 6 bodegi şi restaurante, două depozite de „vinuri alese”, 7 băcănii, 3 plăcintarii, 3 brutării, 7 cofetării, două cafenele, 1 lăptărie, 1 bragagerie, 1 măcelărie, 1 magazin de mezeluri, 4 farmacii (din 5 câte existau la Bârlad), 3 drogherii, 3 de coloniale, 3 ceasornicării, 1 curăţătorie de pălării, 1 atelier de pălării, 1 mercerie, două croitorii, 6 cizmării, 6 frizerii şi un coafor, două ceaprăzării, 3 magazine de încălţăminte, 3 curelării, două tinichigerii, 1 atelier mecanic, 4 fierării, un magazin de fierărie, 1 magazin sticlărie, 1 magazin de mobilă, 1 magazin de parfumerie, 1 magazin de jucării, 6 tutungerii, 3 librării, două florării, 1 depozit de lemne, 1 atelier de vânzări auto. Pe Strada Gării se înregistrează 9 cârciumi, două frizerii, 1 cofetărie, 1 brutărie, 1 băcănie, 3 fabrici de sifoane, 3 depozite de cherestea. Pe Strada Dimitrie Cantemir erau: trei cârciumi (a lui Ionică Berbeci, N. Doba şi a lui Vasiliu), două magazine de pescărie, 1 potcovărie, un atelier de lumânări, 1 atelier de fierărie, 1 întreprindere de dubit piei, 1 atelier de caretăsărie, abatorul259. Aşadar în scurt, imaginea nu poate scăpa de influenţa micilor negustori ai târgului de vite şi de cereale, a iarmarocului anual, precum şi a puzderiei de cârciumi, a uliţelor înguste, slinoase şi mohorâte prin mijlocul cărora cu desagii în spinare, cu un pumn de unt şi câteva ouă, treceau ţăranii nevoiţi să-şi acopere nevoile şi lipsurile cele mai stringente. Comerţul cu produse alimentare şi băuturi a continuat să fie practicat în spaţiile hanurilor şi a cârciumilor, care dispuneau pe lângă amenajările necesare profilului şi de o serie de dughene. În Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, 343-389; vezi și Emanoil Darie, op. cit., p.17-18. Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II, p.609; Neculai Dragomir, Strada Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului XIX, în B. O. A., vol. II, p. 615; vezi şi S. Găbureac, Bârladul odinioară și în zilele noastre: monografie-album, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2008.

258 259

183

asemenea prăvălii mizere nu găseai decât opinci din piele de porc năpârlit, sticle de lampă, hamuri, gaz, roşcove, hăţuri şi sare vânătă pentru vite, în unele mai erau: sineală, săpun de rufe, mături, burlane şi făraşe, care toate la un loc nu se puteau cumpăra decât decât cu preţul unei vaci vândute la târg. În partea de jos a străzii, între Paloda şi Podul Pescăriei, în mai multe dughene cu mărunţişuri, comercianţii invitau clienţii să facă cumpărături de dulciuri, mături, frânghii, gaz, borş, stambe şi altele260. Prăvălie lângă prăvălie, lipite una de alta, cu un etaj, cel mult două, cu intrarea direct de pe trotuar, cu vitrine şi uşi, astupate noaptea de obloane metalice, rulate de sus în jos şi invers. Bârladul era plin de prăvălii cu tot felul de mărfuri alimentare sau industriale. Puteai să intri în magazinul de băcănii şi coloniale „La Carol” aflat în piaţa mare de lângă Biserica Sf. Ilie - considerată Catedrala oraşului -, iar pe stradă treceai printre saci, desfăcuţi la gură şi cu scafa corespunzătoare, plini cu orez de la Deta Banat, Glasse de Rangoom sau de India, saci de zahăr, făină trei sau patru zerouri, butoaie cu măsline, untdelemn, roşcove, banane, smochine şi alte fructe şi mirodenii cu iz african sau sud-american. În magazin, te servea patronul şi familia lui. Apoi te conduceau până la ieşire şi te pofteau aplecat şi politicos să le mai vizitezi „prăvălia”, chiar dacă nu vei cumpăra nimic. Maniera de abordare a clientului se potrivea cu sloganul scris cu litere uriaşe pe magazinul „Sora” de lângă Gara de Nord din Bucureşti: „Clientul nostru, Stăpânul nostru”! Sunt alte zeci şi zeci de prăvălii, în care puteai să găseşti tot ce îţi doreşte inima şi... ieftine, datorită resortului din mecanismul economiei de piaţă - concurenţa!261 . Pentru cei cu posibilităţi financiare mai reduse ori mai consistente existau, de altfel, numeroase prăvălii şi dughene înşirate de-a lungul străzilor (Strâmba, Ştefan cel Mare, Paloda, ori Regală) ce ofereau produse din cele mai gustoase şi variate, necesare traiului zilnic. Aşa erau–băcănia lui Carusi (vestită pentru mezelurile şi pastrama de producţie proprie), băcănia lui Roşca (de unde se puteau cumpăra “ţâri”, nişte scrumbii uscate, foarte gustoase...), cea de lux a lui Băcăoanu (în colţul străzii Regală cu Strâmba), brutăriile lui Ghiorgatus şi a lui Pisspiris, bragageria-plăcintărie a lui Menciu (refugiul liceenilor), FranzelăriaIohan Scrzetowsky (strada Paloda, nr. 119) - ce oferea potrivit reclamelor apărute în ziare, produse de profil: „ ...În toate zilele franzele de lux, pâine de secară, chifle de diferite feluri, cozonaci, prăjituri, pesmeţi, bomboane, dulceaţă de nuci, trandafir, zarzăre etc., etc.. Drojdie de Viena proaspătă în toate zilele. Preţuri moderate”262. Din scrierile vremii aflăm că de la Podul Pescăriei, pornind spre strada Dimitrie Cantemir, „după două case mici, pe partea stângă a străzii Anastase

260

Gheorghe Gheorghe, Amintire, în B. O. A., vol I , p. 649. Dumitru Leonte, Iarmarocul de la Bârlad, în loc. cit., p. 6. 262 Neculai Dragomir, op. cit., p. 615. 261

184

Panu, astăzi Al. Vlahuţă, se afla o casă mare cu etaj, în care a funcţionat Şcoala Normală, apoi Primăria. În partea dreaptă, se afla cel mai mare magazin de pescărie aparținând lui B. Wasserman, rămas în analele negoțului cu pește deorece ajunsese să dețină monopolul și să practice prețuri exorbitante. Invidia și supărarea confraților nu au modificat starea de lucruri deoarece o baracă modernizată și o rigolă asigurau îndeplinirea normelor igienico-sanitare, deh ... de nivel european. Dar mai important decât toate, era prietenia cu primarul Grimberg. Pe partea stângă se afla o băcănie şi pescăria lui Ilie Petrof. În colţul opus, pe dreapta, se afla un magazin de coloniale, proprietatea unor greci. Visa-vis de aceasta din urmă, era o brăgărie a unor bulgari sau turci”. Pe aici trecea zilnic şi dramaturgul Victor Ion Popa caracterizat de contemporani astfel: „Era de statură mijlocie și păşea drept şi apăsat. Purta lavalieră şi pălărie cu boruri semilargi. Ţinea capul sus”263. Între aceste prăvălii se găsea, pe partea dreaptă, dugheana lui Bizim, cel cu frumoasele fete, cu ochi verzi, personaj care devine turcul Cadîr din celebra sa comedie ,,Take, Ianke şi Cadîr”. Tot în cartierul Podeni locuiau o parte din persoanele importante ale orasului, iar mahalaua era plină de prăvălii. Cei mai buni afacerişti erau evreii, armenii şi turcii, pe care nimeni nu-i putea întrece. Cartierul era foarte curat, străzile erau pavate cu piatră de râu, iar unele dintre ele erau încadrate cu lespezi de bazalt264. Comerţ mărunt se desfăşura şi în alte cartiere, Gh. Silion povesteşte despre un asemenea „comersant”, episod ce ne-a adus aminte de - halvița.....`a la Sotea: „Peste drum de Școala Nr. 2 a lui Robu din Munteni, era moș Matei, care într-o mică încăpere a casei vindea tot felul de fabricate dulci: „pârtie”- un fel de magiun de perje tras în foi groase, nohot muiet, stafide, miez de nucă pe pistil, bomboane tari colorate, roșcove, turtă dulce și alte dulciuri pe care nu le mai țin minte. Pe la Crăciun aducea felii subțiri de bostan turcesc copt pe care le cumpărau băieții bârlădeni cu mare plăcere. Dulciurile erau păstrate în ulcele de lut smălțuit așezate pe raft în funcție de însemnătatea și cererea mărfii. La geam erau păhărele de un sfert de litru de „cristal” cu marginile mai groase de un deget. Mai la deal - pe stradă - lângă podul de lângă biserica Tuchiloaiei era covrigarul State. Sfărmături de covrigi din cauza căruței ... căra în tot județul”. Pe lângă comerţul desfăşurat într-o largă varietate de: prăvălii, băcănii, cofetării, brutării etc., un alt element l-a reprezentat comerţul ambulant desfăşurat pe stradă. Şi aici dispunem de o largă varietate de produse

263 264

Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II, p.601. Ibidem. 185

comercializate. De la bragă şi covrigi până la banala apă potabilă vândută de celebrii sacagii. Tot din memoriile lui Gh. Silion putem extrage câteva exemple sugestive: “Bulgarul alvițar și bragagiu, ginerele mamei Profira locuia aproape, pe aceeași ogradă, într-o casă cu o odaie și o tindă. Se ocupa după sezon cu vânzarea de bomboane de toate culorile și formele alături de o cofă de bragă sau limonadă- după împrejurări- toate lucrate de el și apoi purtate pe străzile orașului Bârlad cu mîinile și spatele- mai rar cu cobilița- în strigătele: „bragă rece”, „alvițe dulci și bune”, „înghețată”. Cum dădea copilul 5 bani, bulgarul le și număra 4-5 alvițe sau acadele mari cât buricul degetului, lăudându-le mereu că tare sunt bune și dulci și apoi „ ca la mine nimeni nu are acadele dulci și bune”265. Când făcea întâi înghețată, chema pe băieții de la gazda mamei Profira să-i facă prima saftea cu cinci bani fiecare. După ce ne da porțiile de cinci bani ca la orice client de pe stradă, apoi ne umplea câte un pahar mic cu pereții groși din vremurile lui Caragea și ni-l da gratuit pentru „bodaproste” și „mulțam la noi”. Cum venea vara, bulgarul făcea înghețată, după ce avea grijă să strângă ghiață într-o groapă făcută de el. În zilele geroase ale iernii arunca apa în groapă mereu, care, înghețând se umplea groapa, iar deasupra gropii punea pământ.” Un alt episod de comerţ ambulant este cel al covrigarului Capșa: „Un lucru era cert. Nu știu cum se făcea că niciodată nu ieșeam sătui de la masă (de la Şcola Normală, n.ns.) și trebuia, bineînțeles, cei care aveam gologani să ne suplimentăm cu câte o chiflă de 10 bani de la Capșa de ½ kg. Capșa era covrigarul nostru favorit care, pe orice fel de vreme el era nedespărțit de gardul din spatele școlii și a pătratului -fosta stradă Epureanu (şi de fapt şi actuala stradă Epureanu, n. ns.) - în stradă cu căruciorul lui cu două roate pe care se vedea o mică gheretă în formă de ladă, hambar cu rafturi și cutii pline cu toate bunătățile de cofetărie. Și când era cald și când ploua, și când gerul spulbera înghețând urechile, Capșa își anunța prezența în stradă, aproape în dosul latrinei cu vocea lui de trâmbiță stridentă și repetată: „a sosit Capșa !!!, Covrigi, chifle, turtă dulce caldă”. Tot aici toamna veneau căruțele cu mere”266. Un omolog al său peste ani era evreul Papană, care pentru a-şi asigura cele necesare traiului zilnic, patrula strada Strâmbă de dimineaţă până seara, dintr-o parte în alta. Din platforma atârnată de gât apăreau ca prin minune tot felul de produse mărunte, de la ace de siguranţă, butoni, panglici și chiar cravate şi toate bineînţeles la fabuloase ,,preţuri de chilipir”267. Piaţa Sf. Ilie era un loc foarte pitoresc, aici puteai întâlni oamenii cei mai diferiţi, negustori ambulanţi şi ale căror reclame au rămas întipărite în 265

Gh. Silion, op. cit.. Ibidem. 267 Sergiu Brandea, Strâmba, Editura Pim, Iași, 2010, p. 143. 266

186

mentalul colectiv: „dă-te-aproape neamule” sau „vin şi cumpără la mine, ace, brice şi carice”. Erau aceia care vindeau dulciuri, alviţa era tăiată în cubuleţe de diferite mărimi şi aşezată în rânduri, iar bomboanele cu forme şi dimensiuni variate aşezate în borcane, apoi era susanul, bomboanele pe băţ şi câte alte minunăţii pentru copiii vremii. Vânzătorii se apropiau de copii şi, ca să îi atragă, le dădea câte o bombonică: „ţine una în guriţă şi apoi ia o alviţă” sau „una mie, una ţie, una în gură la Ilie”. Nu lipseau nici „turcii”, îmbrăcaţi cu un model de costum naţional turcesc, cu fes pe cap, şi care transportau în spate o instalaţie din alamă strălucitoare, formată din câteva recipiente sferice, de dimensiuni diferite, care descreşteau de jos în sus, lipite între ele, la cea inferioară aveând un tub din care atunci când vânzătorul se apleca în faţă, curgea băutura. De obicei aceştia vindeau sirop, dar alţii vindeau bragă: „ia braga rece şi bună” îi auzeai strigând în limba lor românească268. Aşa cum am precizat pe lângă produse alimentare şi de mică producţie pe stăzile oraşului era comercializată şi apa oricât de nefiresc ni s-ar părea raportându-ne la nivelul de civilizaţie urbană din zilele noastre: „Nevoile populației erau asigurate cu ajutorul sacagiilor. Cele trei sacale ale oraşului, care aveau forma unor trunchiuri de con, conduse de doi bărbaţi şi o femeie străbăteau, două din ele Strada Dimitrie Cantemir şi una Strada Cuza Vodă, ducând apa spre centrul comercial al oraşului, trecând prin acest punct comun, Podul Pescăriei. „Venea sacaua acasă, cumpărai două, trei găleți cu apă” iar pentru alte necesități se folosea apa de ploaie strânsă în butoaie așezate sub streșini. La W. C.-ul din fundul curţii, nu se folosea apă. Pe lângă apă erau transportate şi comercializate gaz lampant, ghiață etc.269. Cartierul nostru, în exclusivitate, era aprovizionat cu apă de moş Gheorghe, care, cu două cofe, o ducea de la casă la casă”270.

Ibidem, pg. 194-195. În piaţă nu lipseau nici „scamatorii" care înşelau ţăranii invitându-i să găsească, contra unui rămăşag, care dintre cele trei cărţi de joc aşezate cu faţa în jos este „popa”, de aici şi reclama lor „uite popa, nu e popa”. Ca să-i îmbrobodească, aveau asociaţii lor, care puneau rămăşag şi care întotdeauna câştigau, ceea ce nu se întâmpla cu bietul ţăran. Majoritatea locuitorilor de la sate veneau la târg îmbrăcaţi în costume naţionale, în carele lor trase de boi, pe care le lăsau pe la hanuri, după ce-şi descărcau marfa în piaţă. Ziua de târguit se termina după amiaza, când carele se întorceau spre vetrele lor şi piaţa îşi căpăta pauza meritată, pentru câteva ore, până a doua zi, în zori. 269 Ibidem, p. 168. 270 Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II, p.609. 268

187

II. 4. Politica, spiritul civic, diverse II. 4. 1. Politica Motto: „Cum ai găsit discursul meu coane Petrache? Vezi, Porumbiță, i-a răspuns Carp, tu ai avut două pasiuni în viață: femeile și politica. La femei n-ai avut p…, în politică nu ai c…!” Constantin Argetoianu Dacă nu ştii să râzi, sau mai bine zis, dacă nu ştii să găseşti motive de râs în politică, mai bine nu te aventura. În politică, râsul e terapia supremă. Te ajută să vezi exact dimensiunile lucrurilor şi oamenilor. Politicienii, în general, sunt purtătorii unui mesaj tragic. Dacă îi iei pe de-a-ntregul în serios, te sminteşti271. Drept urmare rândurile pe care le veți găsi mai jos, dacă aveți curiozitatea sau interesul de a le parcurge, nu au pretenția de a fi un text „istoric” clasic, ci doar să surprindă câteva elemente ale manifestărilor politice bârlădene, notate într-o manieră care să nu „smintească”. În articolul Stat şi literatură, din ziarul “Epoca”, din 25 octombrie 1896, Caragiale afirma: „O aşa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă”. Și scriitorul continua critic: „această strânsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele societate aşezată. Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână şi să folosească şi altora decât acelor ce le-au ridicat”272. Încă de la „facerea” lor, românii au fost poeți și cunoscători într-ale politikiei. De altfel, în fiecare cârciumă, colț de stradă, club, găsim câte o „poiană a lui Iocan”, unde toți își dau cu părerea despre oricine și orice. În vremea la care facem referire, „dezmățul” politic era în floare ca și demagogia partidelor. Dacă se găsesc asemănări între ceea ce vom spune mai jos și situația contemporană, ținem să precizăm că acestea sunt pur întâmplătoare.

Adrian Cioroianu, în “Dilema veche”, nr. 378, 2011. Ion Cristoiu, Gazetarul Caragiale despre scena politică de azi, în “Jurnalul”, 6 decembrie 2009. 271 272

188

Scena politică românească a sfârșitului de secol XIX și început de secol XX, a fost marcată de activitatea a doar două partide, respectiv conservatorii și liberalii. Un partid era al boierilor și bogătașilor a căror reputație era stabilită de stirpea din care se trăgeau, iar celălalt era alcătuit de ceea ce numim clasa de mijloc- funcționari, meșteșugari, negustori - al cărei rol era „să precumpănească echilibrul politic al maselor alegătoare”273. Restul formau „prostimea”, așa cum erau (și sunt), numiți cei fără avere și știință de carte și al căror rol era „să țină, în operațiunile electorale rolul lichidului din experiența fizică a vaselor comunicante”274. Potrivit legii fundamentale în vigoare, respectiv Constituției din 1866, electoratul românesc era împărțit în trei colegii cenzitare. Dintre acestea, pentru Senat votau doar primele două, din care făceau parte cei cu dare de mână. Al treilea colegiu era al celor cu „dare din mâini” care trebuiau să primească ceva în schimbul votului. Procedeul de remunerare era relativ simplu, cu nimic deosebit de zilele noastre. Onor alegătorul, primea pentru votul ’mnealui o „bumașcă” (vezi o bancnotă, „șlapi”, găleată, mobil etc.) și un „adălmaș” la cârciumă. „Catagrafia” era ținută de celebrii „pristandăi”, organele responsabile cu ordinea, în civil, care se ocupau și cu „animarea” maselor. „Însuflețirea” poporului alegător, se făcea „in corpore și...cu vadra, individual”275. Onest în societate ca și în cercul restrâns al familiei, trăind pe lângă micile interese și realități politice, individul se asociază și promite sincer, mai ales când împărtășește și înțelege minciunile și poftele prestidigitatorului politic al mahalalei care-l captivează și îl înflăcărează momentan: „E flacăra focului de paie care fâlfâie cât e întreținut, apoi se stinge și iarăși fâlfâie dacă-l aprinzi”276. Parcă îi și vezi pe „respectabilii” domni bârlădeni, cu pălărie și baston, mergând seara la club, că doar aveam și noi „iacobinii” noștri, pentru a se pune la curent cu ultimele noutăți. Și mergeau ei la Clubul tachist sau iamandist, situat deasupra magazinului lui Adolf Broder, la Manzavinatos, sau Bursa unde în fum de țigare, la o bere, o brânză și o măslină, politica se vedea și se făcea altfel. Din când în când la aceste întruniri își făceau apariția și reprezentanții de la centru, însuși marele Tache Ionescu vizitând urbea noastră cu prilejul alegerilor. Conu Tache, supranumit „gură de aur” pentru retorica sa, trăiește în micul orășel de provincie „agonia și extazul”, fiecare vizită oferindu-i surprize diverse, de la succes deplin la dezamăgire. Cu prilejul unei astfel de vizite, conu Tăchiță se trezește că este așteptat la gară doar de câțiva „onorabili” , restul pierzându-se pe drum amețiți de întâlnirea - „de-a dreptul” electorală (sic!) - cu Bachus de la Manzavinatos. Dar ce mai... „era frumos, era splendid să fi văzut animația în centrul orașului.... Lumea se aduna în stabilimente și pe trotuare George Costescu, Bucureștii vechiului regat, Editura Capitel, 2004, p. 313. Ibidem. 275 Ibidem. 276 “Bârladul”, nr. 9, 1898. 273 274

189

spre a comenta, lăuda cu entuziasm impozanta manifestație și primire ce avusese loc”277. „Campaniile electorale” se realizau cu ajutorul gazetelor, că doar fiecare partid care se respectă are gazeta sa, și cu implicarea „profundă” a autorităților care aveau astfel șansa să „convingă”, prostimea să-i voteze și astfel să ajungă la osul mult visat. „Bandele colectiviste au început să opereze și în orașul nostru. Ele terorizeză mahalalele amenințând lumea.Vânzătorul diarului nostru a fost bătut crunt și umplut de sânge de comandantul de sergenți d-l Darie. Am reclamat parchetului”278. Alegătorii „de ocazie”, convinși în ultimul moment, („hic! Neicusorule, eu cu ține votez?”)279 erau supravegheați cu mare atenție. Când plecau să-și exercite „drepturile”, primeau o jumătate de „bumașcă” (un pantof, o jumătate de bancnotă...etc.), urmând ca cealaltă parte să o primească după ce își exprimau votul așa cum se cuvine. În cazul în care umblau cu „cioara vopsită” și ieșeau de la vot însemnați cu „crucea de tibișir” pe haină, era recompensat după merit și „ dus la braț sau cu targa la domițiliul „respectiv”280. Toate fiind bine stabilite și organizate, mai rămânea votul, care se desfășura într-o liniște și seninătate mai ceva decât a răposaților, care, fie vorba între noi, își dădeau și ei obolul pentru victoria... știm noi cui, că doar votul îi secret. Sărbătorirea victoriei „alor noștri” reprezenta un moment important al alegerilor. Nici urbea bârlădeană nu se lăsa mai prejos în a-și demonstra apartenența la „poporul” lui Caragiale. Despre modul cum își sărbătoreau bârlădenii aleșii, exprimându-și bucuria sau, din contră, „nefericirea” înfrângerii, avem câteva imagini sugestive surprinse de presa vremii. Sfântul Sisoe, conul Nae, așa cum era numit șeful organizației liberale, a dat poruncă „brutăriilor liberale” să fabrice urgent ”gogoși mari, rumene, dulci dar și cu doze puternice de sare amară” (sic!)281. Astfel, cu o oră înainte de sosirea trenului zeci de vânzători ambulanți strigau în mijlocul mulțimilor „i-a gogoașa național țărănistă -50 de bani bucata” ! Urmarea, au năvălit țăranii veniți la manifestație pe gogoșile „care se ieftiniseră de cum veniseră la putere” și bucuroși nevoie mare au înfulecat până la venirea trenului282. La intrarea în gară a trenului care-l aducea pe Conu Vasile „cu numirile„ o mare de torțe, mii de partizani, urale, sârbe, steaguri albe - ce mai , sărbătoare “Bârladul”, nr.2, 1902. “Bârladul”, nr. 8, 1898. 279 I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută, Editura Minerva, București, 1971. 280 George Costescu, op. cit., p. 315. 281 Romulus Boteanu, Ghiță Hraștină, în B. O. A., vol. I, p. 567. 282 Ibidem, p. 568. 277 278

190

pentru câștigarea alegerilor. Coloana înainta mărșăluind spre centrul orașului condusă de Conu Vasile încadrat de Conu Ghiță noul prefect. În fruntea coloanei se afla Ghiță Hraștină, care mărșăluia ca la defilare cu pantalonii rupți prin care i se vedeau toate celea, în uralele partizanilor și huiduielile adversarilor adresate celor care cu sutele, cu pantalonii în mână, năvăleau prin curți în căutare de closete sau care își făceau nevoile apărute instantaneu chiar la marginea trotuarelor împuțind aerul. Ghiță Hraștină care nu a vut onoarea de a consuma celebrele gogoși pentru că pur și simplu nu i s-au oferit, striga cât îl țineau puterile „să ne trăiești prefectule”, „la așa partid așa prefect !”283. A doua zi bârlădenii au avut a se împiedica de izmenele aruncate pretutindeni. Ghiță Hraștină al nostru, a fost găsit mort sub Podul Pescăriei după ce se „magnetizase cu jamaică” toată noaptea, nebun de fericire că doar venise la putere. Avea figura radioasă. Era fericit și țeapăn... ca un adevărat prefect284. Puterea corupe, dacă este să ne raportăm la afirmațiile lordului Atkins. A ajunge la putere este scopul oricărui partid politic indiferent de modalitățile pe care le utilizează pentru a-și atinge scopul. De altfel, în dragoste și în război totul este permis. Și că este așa, o dovedesc acțiunile reprezentanților politicii bârlădene, surprinse de presa vremii. Astfel, vezi alianțe pe care ieri le credeai imposibile, „scrisori pierdute”, Cațavenci, răsturnări de situație, comploturi, „prințipii”, Agamiță Dandanache, trădări și trădători „care va să zică”, pupat Piața Independenței”. Totul în isteria generalizată a maselor. „Masa inconștientă, gata să aclame, să restorne, ori să distrugă, gloata se electrizează și se lasă fascinată de trucurile senzaționale murmurând, vociferând sau amenințând și comentând părțile ce nu-i convin, cărora le dă forma imperativului de: vox populi, vox dei!”285. Investit cu ciomagul puterii în localitate, dl. Nicorescu a căutat să încheie alianțe spre a-și asigura reușita la alegerile comunale și, spre marea scandalizare a județului întreg s-a aliat cu dl. Iancu Codrescu dușmanul său de moarte în 1884. Ca să ne putem face o idee de monstruozitatea acestei alianțe, ne permitem să facem un scurt istoric, o pagină din moravurile politice ale colectivității: „Până la 1884 dl. Iancu a fost un fel de pașă al Tutovei. Dl. Nicorescu, membru al opoziției unite, cu concursul d-lui Palade și al întregii opoziții locale, a trântit cu mare glorie la alegeri pe dl. Iancu Codrescu. Triumful a fost așa de mare și de neașteptat, încât dl. Nicorescu a făcut o demonstrație unică în felul ei înaintea caselor d-lui Codrescu.

283

Ibidem. Ibidem. 285 “Bârladul”, nr. 9, 1898. 284

191

A adunat sute de oameni cu muzică în frunte și a înscenat un fel de prohod cântând psalmi de înmormântare. Și ca tortul să nu rămână fără cireașă, a săpat o groapă înaintea porții d-lui Codrescu și împrejurul acelei gropi s-au făcut slujbele obișnuite de înmormântare. - Veșnica lui pomenire! – acesta a fost strigătul, repetat în cor de trei ori de către demonstranți. A doua zi dimineață, când dl. Codrescu a ieșit cu trăsura, a căzut în groapă frângându-și coasta (sic!). De atunci dușmănie de moarte. Și astăzi, ce să vezi, acești doi dușmani nu numai că s-au împăcat dar au devenit și aliați. Nicorescu aliat cu Iancu Codrescu în contra amicilor săi de până ieri, și Iancu Codrescu contra dl. Toader Ioan amicul său de până acum. Dar mai frumos e, că nefiind prefect, o adevărată republică anarhică a luat ființă în localitate; astfel primarul Vidra e „în contra” lui Nicorescu, polițaiul orașului ascultă ordinele d-lui prefect, dl. Toader Ioan, iar directorul prefecturii e zăpăcit de toți și neștiind de cine să asculte, face după cum îl taie capul”286. Presa bârlădeană, a reflectat în bună parte, frământările acestui oraş, dar şi pe cele cu caracter general, subliniind, de fapt, la un nivel local impulsurile macro-sociale. Deşi unele publicaţii ale vremii încercau să pară detaşate de luptele politice care se tranşau în întreaga ţară, acest lucru nu este susţinut şi conţinutul articolelor de fond: “Tot vârtejul politic concentrat fiind la noi în Bucureşti, noi fiind departe de centru, nu putem intra în hora cea pasionată a politicii. Politica fiind mai puţin en vogue pe aici, nu ne vom arunca cu acea furie în discuţiunea unei idei, ca ziarele din capitală. Nu, ci fără ură şi părtinire vom privi lucrurile… Presa din provincie nefiind decât ca un mic izvoraş, ce iese din crăpăturile munţilor spre a se coborî în vale, în curentul cel mare – presa din capitală – trebuie să tindă a avea o apă lină, limpede, dulce, pentru ca şi şuvoiul din vale să conţină în el elemente bune. La aceasta şi tindem”287. Şi în continuare se adaugă: „Ca doritori de progres, vom fi alături şi susţinători a celor care tind la dânsul; şi fiind ca grupele politice care şi-au însuşit progresele sociale de astăzi sunt numai cele liberale, apoi toată aprobarea noastră va fi numai acolo. Principiile liberale în chestiunile sociale ne vor călăuzi totdeauna în modul de a privi lucrurile, iar nicidecum pasiunea, care încă nu avem”288.

“Bârladul”, nr. 8, 1898. “Bârladul”, nr. 11, 1887. 288 Ibidem. 286 287

192

II. 4. 2. Presa locală și modul de reflectare al spiritului național Motto: „Toate neamurile din preajma noastră și-au determinat viitorul prin rezoluții în conformitate cu sufletul național. E rândul nostru acum.” (Ziarul “Românul”, 21 noiembrie 1918) Răsfoind presa bârlădeană descoperi cu emoţie evenimente și personalităţi și, implicit, modul lor de reflectare în mentalitatea colectivă locală, despre care generaţiile mai vârstnice ori mai tinere au auzit întâmplător - din istoria orală-, fie din manualele şcolare, fie din bibliografii, ori cel mai adesea prin intermediul arhivelor și a pasionaților de istoria națională (din păcate din ce în ce mai puțini). Dar din noianul informaţiilor aflăm cu uimire şi satisfacţie totodată despre existenţa unei numeroase elite româneşti existentă între anii 1877 şi 1946, trecută apoi prin sabia nemiloasă a comunismului proletar care a decapitat-o şi la propriu şi la figurat. Poporul român avea o clasă mijlocie, urbană şi rurală, pe care se baza întregul eşafod al statului şi care a fost capabilă să mute graniţele ţării pe vechile ei albii. Nici ziarelor din a doua jumătate a secolui al XIX-lea ori de la începutul secolului al XX-lea, nu le era indiferentă soarta românilor din provinciile aflate sub ocupație străină, problema națională fiind reflectată deseori în cotidienele locale. Astfel, în „Semănătorul”, cel mai vechi ziar bârlădean, într-un emoționant articol, se scria: „Colo peste Carpați trei milioane de români sunt amenințați din moment în moment de a fi despuiați de limba lor natală, de legea lor străbună”289. Ioan Popescu (Popovici - originar din Transilvania ca și alți dascăli bârlădeni), își exprima crezul politic în aceeași direcție dorită de toți românii: “România să devină unită cu toate părțile ei, cultă și civilizată de la o margine la alta, mare tare, fericită, spre a recupera cu o oră mai devreme, cuvenitul ei loc între națiunile valoroase ale Europei”290. Deși în Bucovina procesul de deznaționalizare forțată era mai puțin intens ca în Transilvania, s-a acordat atenție acelor instituții românești care puteau servi lupta națională, s-a militat pentru întărirea școlii românești, a Bisericii române. Expresie înaltă a dorinței de unitate a tuturor românilor, au fost marile serbări naționale, printre care amintim pe cea de la Putna din august 1871, la care au participat 3000 de patrioți veniți din toate provinciile românești. La mormântul lui Ștefan cel Mare și-au exprimat credința și voința de a-și făuri un viitor comun. Consiliul comunal Bârlad a trimis suma de 500 lei în ajutorul Comitetului serbării de la Putna, delegând și un membru al Consiliului la această serbare din august 1871. 289 290

“Semănătorul”, an. II, nr. 9, 1871. Ibidem, an. I, nr. 11, decembrie 1870. 193

Ziarul “Semănătorul”, informează starea de spirit a bârlădenilor. Elevii Liceului „Gh. Roșca Codreanu” cereau oficialităților bârlădene să organizeze unele serbări în oraș „astfel cum o simțise în inimile lor românii adunați la sacrul mormânt de la Putna, cum poate fi manifestată și în sufletul bârlădenilor prin o serbare românească locală”291. Primăria aprobă ca la Biserica Domnească să se oficieze o slujbă religioasă în memoria lui Ștefan. În numărul următor, cititorii erau informați despre modul de desfășurare a serbărilor de la Putna292. „În problema unității naționale și ziarul local “Paloda” face propagandă în vederea susținerii „Ligii culturale a românilor”293. „Evenimentele din Transilvania, indiferent de alianța temporară ... și necunoscută de masele largi cu Tripla Alianță, erau pe larg comentate în presa locală. Astfel, în același cotidian “Paloda”, între 1894 și 1895, regăsim mai multe articole având conținuturi incendiare despre procesul „Memorandiștilor” și arestarea lui Ion Rațiu: „În temnițele ungurești” („În sfârșit ungurii și-au atins scopul lor criminal. Românii din Ardeal sunt batjocoriți, persecutați și aruncați în temniță ca niște criminali. Prigonirile și fărădelegile ungurilor față de frații noștri de peste munți n-au încetat și nici nu vor înceta, continuând pe o scară mult mai extinsă, pentru că protestele unanime ale presei și ale românilor n-au găsit nici un ecou înaintea Europei civilizate”), „Din Ardeal”, „Rațiu arestat”, etc. În anii 1879 și 1882 (iulie - august) - 82 și, respectiv, 80 de elevi ai Școlii normale au efectuat excursii în Transilvania însoțiți de directorul acesteia, Ion Popescu, având ca scop formarea sentimentelor patriotice și de cunoaștere a întregului spațiu al românismului, reflectate deasemeni în presa locală294. Ziarul „Paloda” din 28 august 1898 sublinia calitățile omului muncitor, inteligent, exigent, sobru, de o mare voință, conchidea: „Ion Popescu a insuflat elevilor iubirea de patrie, iubirea de limba lor strămoșească, încrederea în puterea și vitalitatea Românilor”295. Tot la Bârlad apare în 1917 un ziar intitulat „România Mare” la Tipografia C. D. Lupașcu - Bârlad, conținutul articolelor fiind centrate pe promovarea idealurilor naționale. Cotidianul și-a continuat apariția și după 1918 dar fiind tipărit la București și abordând o tematică mult mai diversă296. Pe plan local ziarul „Viitorul” reapare la 23 noiembrie 1918, când Grigore D. Vasiliu, președintele P.N.L. Tutova, făcea public Manifestul Partidului Național Liberal pentru ca în paginile lui liberalii să-și precizeze pozițiile asupra problemelor majore ale societății: 291

Ibidem, an. II, nr. 32, august 1871. Ibidem, an. II, nr. 34, 25 august 1871. 293 “Paloda”, 1 noiembrie 1892. 294 Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în B. O. A. , București, vol. I, 1980, pg. 537- 538. 295 Ion Oprea, op.cit, p.163; Despre personalitatea acestuia vezi și Gh. Vrabie, Bârladul cultural, Bârlad, 1938. 296 Ion Oprea, Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene.18702008, Editura Pim, Iași, 2008, p.158. 292

194

realizarea unității („România Mare”) și reformele ce trebuiau îndeplinite („Partidul liberal și reformele”)297. Episodul „Ligii Culturale” În cancelaria Liceului „Gh. Roșca Codreanu” s-au pus bazele secţiei Bârlad a „Ligii Culturale” de Sfântul Dumitru, la 26 octombrie 1909. Cu acest prilej, profesorul Neculai D. Neştian a fost desemnat în funcţia de casier, iar fratele său, directorul liceului, a devenit membru al secţiei Bârlad a „Ligii”298. În „Chemarea către bârlădeni” se scria, și cităm în continuare: „Împrejurările din ce în ce mai grele cu care trebuind să se lupte fraţii noştri de peste hotare și starea înapoiată în care se află populaţia României au făcut pe o seamă de bârlădeni să se întrunească în ziua de Sfântul Dumitru, 26 octombrie 1909 în cancelaria liceului şi să întemeieze o secție a „Ligii Culturale”. [...] Să nu uităm că solidaritatea a făcut în toate vremurile tăria popoarelor; prin urmare numai sprijinindu-ne unii pe alţii vom putea să înlăturăm orice primejdie și să contribuim la buna stare a tuturor. [... ] în curând toţi bunii români din orașul nostru se vor înscrie în această Societate, menită să lucreze pentru întărirea şi înălțarea neamului românesc de pretutindeni.” Comitetul secţiei Bârlad cuprindea, aproape în totalitate, profesori sau foşti elevi, nume dealtfel extrem de cunoscute în rândul oamenilor de cultură și politici bârlădeni: Stroe S. Belloescu (preşedinte), Ştefan Drăgănescu, Paul Constantintescu (vicepreşedinţi), Dimitrie Vasiliu-Bacău (secretar), Gh. D. Neștian, George Tutoveanu, Tudor Pamfile (membri), Theodor Ioan, Lupu Kostachi, Teodor Emandi (membri onorifici). Dintre membrii secţiei Bârlad a „Ligii” se pot identifica următorii profesori ai liceului: Gheorghe Alexandrescu, preotul Iacov Antonovici, D. Bănceanu, Eugen Chiriceanu, Ştefan Dobrescu, Vasile Gheţu, Dimitrie Ghimuş, Dimitrie Mironescu, N. Nazarie, Nicolae Negru, Grigore Negură, G. D. Neştian, Enache Pocletaru, George Constantinescu-Râmniceanu, C. D. Stamboliu, C. Ştefănescu, Vasile Triandaf. Din 1910 „Liga locală” a editat, trimestrial, “Liga Culturală. Buletinul Secţiei” având în general 16 pagini, format 23x15,5 cm, la Tipografia Nouă Toriceli Slobozeanu, iar mai târziu la Tipografia Neculai P. Peiu. Sediul „Ligii” era la „Casa Naţională’’. În 1911 erau recenzați 105 membri cotizanți ai „Ligii” (dintre care 22 ai profesorii Liceului „Gh. Roșca - Codreanu", iar doi profesau la Şcoala Normală). Tot în acel an scriitorul Haralamb Lecca a conferenţiat în cadrul „Ligii” despre „Noi, românii”, după care şi-au dat concursul corul şi orchestra „Şcolii Normale”. „Liga” a mai organizat și alte activități ce au “Viitorul”, din 23 noiembrie, 1911. Traian Nicola, Colegiul național „Gh. Roșca Codreanu” la 150 de ani, Bârlad, 1996, p. 123.

297 298

195

cuprins o paletă largă de manifestări de genul: lecturi, declamații, muzică vocală şi instrumentală299. Buletinul din aprilie-iunie 1912 este dedicat centenarului Răpirii Basarabiei - cu proză și versuri, din care putem reține titluri de articole: „Cum ni s-a răpit Basarabia” semnat de C. C. Stamboliu, profesor, dar și îndemnul „Sus inimile” de G. Alexandrescu, deasemeni profesor300. Odată cu apariţia „Academiei bârlădene” (1915) rolul „Ligii” începuse să îşi piardă din importanță, dar problema națională nu și-a pierdut pentru bârlădeni însemnătatea. Publicațiile acesteia, gen „Buletinul Ligii Culturale” din Bârlad și ulterior „Foaia Ligii Culturale” (al cărei număr 1 a apărut în anul 1916, luna Ianuarie, anul VI) conțin deseori și semnătura profesorului Neculai D. Neştian301. La 20 noiembrie 1913 conferențiază la Bârlad istoricul A. D. Xenopol, despre „Politica austriacă față de noi”, în cadrul „Ligii Culturale” (,,lume multă -pentru că nu se știa...- și însuflețire multă, fiindcă nu se putea altfel”)302. Anterior, în 1906 în cadrul aceleiași instituții mai avusese o intervenție în scopul strângerii de fonduri pentru ridicarea unei statui a domnitorului unirii - Al. I. Cuza la Iași. II. 4. 3. Zilele naţionale - mod de impregnare a spiritului civic în mentalulul colectiv În Vechiul Regat sărbătoarea naţională era fixată la 10 mai, în amintirea zilei când Principele Carol, viitorul rege Carol I al Romaniei, a sosit pe pământ românesc. Nu era singura sărbatoare oficială, dintre cele laice, pentru ca existau şi altele, mai vechi - ca 24 ianuarie - sau mai noi, apărute odată cu România modernă, care tocmai se năştea şi se dezvolta. Toate aceste sărbători oficiale erau marcate prin slujbe religioase, semn că primul gând era îndreptat către Dumnezeu, cu mulţumire şi rugă pentru cei care nu mai erau. Abia apoi veneau gesturile oamenilor politici, defilarile şi alte momente. La asemenea evenimente solemne erau invitate oficialităţile locale, personalităţi ale oraşului şi mai ales tinerii din şcoli cu scopul declarat de a le insufla sentimente patriotice văzând direct oameni care reprezentau societatea. Primăria şi Consiliul Comunal organizau ceremonia oficială iar diverse asociaţii, fundaţii, asigurau partea de spectacol şi distracţie care predomina în cele două, trei zile de sărbătoare. Faptul ca în această zi a ţării era primăvară, ba mai mult, în luna florilor, sporea sentimentul de sărbătoare înlesnind participarea oamenilor într-o proporţie semnificativă încât totul se transforma 299

Ibidem. Ion Oprea, op.cit, p. 368. 301 Gh. Clapa, N. D. Neștian, în mss. 302 Traian Nicola, op. cit., 1980, p. 541. 300

196

într-o petrecere populară de proporţii. Dimineaţa începea defilarea regimentelor din oraș, în uniforme de sărbătoare, prin faţa tribunelor, în decorul festiv, în preajma reperelor istoriei gloriase a înaintașilor. Partea oficială a manifestarii cuprindea desigur cuvântări ale personalităţilor marcante din oras dar succesul era asigurat în principal de măiestria şi strălucirea armatei, greul ducându-l fanfarele, căci muzica militară răsuna peste tot. Dimensiunile acestei manifestaţii îngăduiau prezenţa masivă a bârladenilor la plimbare, la picnic, sau alte feluri de spectacole desfăşurate în locul predilect de petrecere, Grădina publică. În mintea oamenilor a rămas amintirea unor “mobilizări exemplare” sau a unui festivism desuet, care a murit odată cu Ceauşescu. Fosta mare Zi Naţională mai traieşte doar din mirosul de mici, ultima amintire a celei mai mari sărbători comuniste alături de 1 Mai muncitoresc, ,,consumat” de toată lumea la iarbă verde și în propaganda electorală. ,,Istoria e mereu contemporană”, spunea cunoscutul filosof italian Benedetto Croce. A căzut comunismul, a căzut şi 23 august. Post-revoluţia nu a mai adus ca simbol 10 mai (teama de conotaţii cu monarhia a fost evidentă). A adus o alta dată, 1 Decembrie. Simbolul unităţii de neam şi destin istoric unitar. Toţi au acceptat. E un reper fundamental în drumul României spre modernitate. Dar într-o societate care se revendică mai puțin din simboluri şi mai preocupată de un prezent într-o continuă tranziţie. E şi un alt început, dar într-o istorie încărcată de începuturi, în care, mereu şi mereu, lucrurile se iau de la capăt. Relativismul nu este al istoricului, ci al vieţii istorice a popoarelor. Realizarea României Mari a reprezentat şi pentru bârlădeni un ideal şi un deziderat naţional la care aucontribuit. Membri ai unei comunităţi naţionale marcată de destinul românilor aflaţi sub dominaţie străină şi de sacrificiile participării României la Primul război mondial Marea Unire a pătruns în mentalul colectiv ca un eveniment ce marchează destinele unei naţii. Imediat ce s-a aflat de rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia conexată cu intrarea regelui Ferdinand şi a autorităţilor româneşti în Bucureşti, duminică, pe 2 decembrie, s-a iniţiat o manifestaţie organizată de Liga Culturală şi Societatea ortodoxă naţională a femeilor române - secţia Bârlad. La această manifestaţie au participat mii de bârlădeni, care au parcurs străzile Regală (actuală Republici), Epureanu şi Dobranici oprindu-se lângă Podul Roşu unde au luat cuvântul mai mulţi reprezentanţi ai Ligii Culturale, politicieni locali, reprezentanţi ai autorităţilor şi, în entuziasmul existent mulţimea adunată s-a prins într-o horă românească. Sărbătorirea Marii Uniri a continuat în aceeasi zi, până în seară, printr-o festivitate organizată la Cafeneua Manzavinatos, reunind în acelaşi loc persoane din diferite categorii sociale şi orientări politice. Sentimentul patriotic în timp de pace se recunoaşte uşor în asemenea aspecte aparent minore, dar profund umane. 197

II. 4. 4. O scurtă incursiune în istoria transporturilor bârlădene. De la trăsură... la automobil Mână birjar... la bulivard ! Obrazul subţire cu cheltuială se ţine ... Spre deosebire de alte domenii societatea românească nu a fost niciodată separată de societatea europeană în ce privește evoluția mijloacelor de transport. Locomoţia a reprezentat chiar şi pentru o societate mai puţin dezvoltată, cum era cea română şi în speţă cea bârlădeană, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a celui următor, un element subsidiar, dar nu mai puţin important al vieţii citadine. Înainte de apariţia căilor ferate şi a automobilelor, transportul se realiza cu: butci, rădvane, calești, carete, droști, poştalioane, căruţe, bihunce, trăsuri, şi birje. Denumiri arhaice şi care pot stârni oricând mirarea şi nedumerirea unui cititor contemporan. Până la 1823 mijloacele de transport gen caleașcă aveau un statut exclusivist, fiind rezervate domnului, boierilor și fețelor bisericești. Termenul de birjă a fost adus în Principatele Române de către ofiţerii ruşi în 1828303, iar mai târziu, sub influenţa eternului Paris, s-a făcut translaţia semantică de la birjar la cel de vizitiu, având ca sursă de provenienţă franţuzescul visiter, ,,a vizita”. Primele mijloace de transport publice individuale au apărut sub influenţă rusească la Bucureşti în 1828, iar la Bârlad se pare că au apărut în anii '70 ai secolului al XIX-lea, sub forma trăsurilor denumite generic de piaţă (deoarece în această zonă staţionau cel mai adesea), ca urmare a faptului că pe data de 13 septembrie 1872 a avut loc racordarea oraşului la reţeaua feroviară prin construirea căii ferate Tecuci – Bârlad şi a staţiei C.F.R. S-a simţit atunci nevoia asigurării transportului călătorilor care mergeau sau se întorceau de la gară. Importanţa acestora a crescut simţitor şi cuantificabil în timp, mai ales că după 1878, Bârladul devine şi nod de cale ferată, prin construirea liniilor Bârlad-Galaţi şi Bârlad-Fălciu. Acest fapt, ca şi construirea Şoselei Naţionale Iaşi-Bucureşti care străbătea localitatea de la Nord la Sud, a adus modificări în structura internă a oraşului şi a contribuit la sporirea tranzitului de persoane şi mărfuri304. Acest lucru a produs și importante translări de mentalitate în rîndul populației bârlădene prin regândirea transportului la distanță și prin apariția unei noi categorii de muncitori – cei angajați la căile ferate. Munca prestată de aceștia nu era deloc simplă și ușoară, ca dealtfel pentru toți angajații din România acelei vremi. La începutul secolului al XX-lea durata programului Alexandru Lancuzov, București. De la tramvaiul cu cai la automobil, Editura Paralela 45, București, 2007, p. 12-14; Pentru considerații generale vezi în acest sens și Adrian Majuru, Cum se distrau românii odinioară, Editura Adevărul, București, 2011, p. 208-213. 304 Monografia Municipiului Bârlad, 1968, în mss., p. 68. 303

198

pentru angajaţii C.F.R. putea să dureze şi 24 de ore şi chiar uneori putea fi depăşit, dacă distanţa ori mijloacele precare nu puteau asigura o înlocuire absolut firească. Aceasta mai ales în timpul iernii, datorită zăpezilor abundente şi a tehnologiei vremii (că de …şi atunci era perfect valabil principiul că iarna nu-i ca vara !!!): ,,când îţi era lumea mai dragă, atunci rămâneai în câmp să faci presiune la locomotivă, sau te opreai la vre-un canton să completezi apa la tenderul locomotivei”, muncă la care îşi ofereau concursul în mod benevol şi călătorii numai în speranţa că se va ajunge la destinaţie. Combustibilul întrebuinţat era lemnul de foc, nici măcar un cărbune cu o valoare scăzută caloric, aşa se explică şi presiunea de la cazanul locomotivei ce nu era constantă şi de lungă durată305. Călătoria pe linia Bârlad-Fălciu sau Crasna-Huşi (cu linie îngustă) pe timp de vară era în schimb o adevărată plăcere, dacă făceai abstracţie de viteza de mers, fiindcă aveai posibilitatea de a admira pe îndelete peisajul ba chiar mai mult puteai să cobori din tren, culegeai flori din pădurile de la Dobrina şi Horga şi erai înaintea trenului la pasaj, de unde te urcai înapoi, pentru că atunci trenurile la urcarea în rampă nu reușeau să depăşească o persoană mergând la pas normal. Trenurile de marfă, ce tranzitau sau se formau din Bârlad nu ajungeau decât la 30 - 40 de vagoane, care erau în general de un tonaj mic de 10-15 tone şi cu mărfuri ce nu ocupau capacitatea sau tonajul de încărcare al vagoanelor. Lungimea liniei de servici era de 400 de metri, ştrangulată şi cu o diagonală, insuficientă pentru cele 20 de vagoane ce se încărcau sau descărcau pe zi306. Birjele sau trăsurile se foloseau la transportul orăşenesc, promenadă sau pentru agrementul persoanelor cu o anumită stare socială. Până la apariţia lor, deplasarea persoanelor ce nu aparţineau protipendadei se făcea aplicând dictonul ,,încet dar sigur”, adică pedestru. Domnii îşi doreau să satisfacă dorinţele cucoanelor, iar dacă o plimbare le încânta, nu era mare lucru pentru cineva, mai ales cu prinţipii şi onoare. Ieşirile la aer liber constituiau o modalitate de evadare din cotidian, dar şi una de câştig a proprietarilor care răspundeau cererii de transport. În plus, cei ce aveau moşii în apropierea oraşului şi făceau destul de des drumul, mai ales vara, erau obligaţi să deţină astfel de trăsuri. 305

Ibidem, p. 69. Din ziarul bârlădean “Paloda”, Anul XIII, nr. 18, 11 august 1894, p. 5, putem afla spre exemplu și reperele orare ale venirilor şi plecărilor din gara locală: „Mersul trenurilor: - Tecuci- Bârlad, accelerat soseşte la orele 4.31 dimineaţă şi pleacă spre Iaşi la orele 4.39; - Tecuci- Bârlad, de persoane soseşte la orele 10.31 pleacă spre Iaşi la orele 10.41; - Iaşi- Bârlad, de persoane soseşte la orele 11.39 pleacă spre Tecuci orele 11.49; - Tecuci- Bârlad, de persoane soseşte la orele 5.14 pleacă spre Iaşi la orele 5.24; - Iaşi- Bârlad, mixt, soseşte la orele 5.50 pleacă spre Tecuci orele 6.50- seara;” - Iaşi- Bârlad, accelerat soseşte la orele 12.28 pleacă spre Tecuci orele 12.35- noaptea”. 306

199

Trăsurile nu erau doar un moft, ori etalon social, ci şi o necesitate determinată de gloderia aproape omniprezentă şi de starea pavajului plin de gropi, pe care îşi scâlcia ghetele trecătorul obişnuit. Un acid articol din ziarul “Progresul”, datat 17 aprilie 1885, intitulat - Soarta mahalalei Munteni confirma o crudă realitate: „De câţiva ani oraşul nostru a căpătat reale îmbunătăţiri în privinţa regulării şi pavării strazilor. În orice parte îţi arunci ochii vezi cu oarecare satisfacţie străzi bine pavate, cum nu se găsesc în multe alte oraşe, şi aceasta nu numai pe la centru, dar şi prin mahalale precum: Podenii, Cotul-Negru, Mahalua Poştei. Singurul păcat ce îl au este că nu sunt bine întreţinute adică curăţite şi reparate la timp încât pe unele locuri având pretenţia a merge de parcă eşti expus când eşti în trăsură să te ţii cu mâna de stomac ca să nu-ţi iasă maţele pe buric. Nu face nimic, şi aceasta se poate socoti o distracţie, hodorogeala având avantajul de a deştepta măcar pe acei puţini deştepţi, adică pe cei proşti. O singură mahala însă n-a avut norocul să se bucure şi ea de favorurile părinţilor noştri de la Primărie, aceasta este mahalaua Munteni şi cu toate acestea locuitorii acestei mahalale nu sunt nici turci nici tătari, sunt şi ei români, contribuiesc la toate sarcinile ţării ca toţi ceilalţi, plătesc de se spetesc biruri la Primărie pentru drumuri şi şosele, dar când vine vremea să se împărţescă bunătăţile vedem că numai unele mahalale se plimbă pe uscat, iar bieţii Munteni înoată prin glod şi prin spurcăciuni ca dobitoacele, trebuie să facă târg cu birjarii ca să-i decidă şi să-i ducă în Munteni”307. La început de secol al XX - lea, când ieşeai din gară şi o porneai spre oraş aflai drept în faţă o mică piaţetă în care călătorii găseau ziua şi noaptea câteva trăsuri, dar numai la orele de sosire a trenurilor. Zona era nepavată, iar gropile erau astupate, inerent dată fiind destinaţia locului, cu multă balegă de cal şi bălţi de urină. La trăsuri, în dreapta şi în stânga caprei pe care se afla vizitiul, clipeau felinare adormite ca şi birjarul, iluminate cu petrol şi geam de sticlă ori de cristal şlefuit, pe care era scris numărul de ordine. Studiind mărturiile contemporanilor găsim şi alte informaţii privind mijloacele de transport ce tresăltau pe caldarâmul plin de gropi al Bârladului şi care, la prima aversă de ploaie, se transforma într-o mare de bălţi noroiose: „Copil, priveam de multe ori şirul nesfârşit de care cu boi scârţiind pe stradă căutând ieşirea Tutovei, a Dealului Mare sau a Bereştilor, ocolind trăsurile cu câte unul sau doi cai care purtau spre gară tot felul de pasageri în dorinţa de a nu pierde trenul. Şi astăzi mi se pare o poveste nespus de frumoasă când meditez la acele clipe ale copilăriei mele, când urmăream mersul agale al boilor sub greutatea încărcăturii din saci pe care-l pot compara cu un fluviu de imagini de care mi-aduc pe val întreaga barcă a copilăriei plină de farmecul ei îndepărtat”308.

307 308

“Progresul”, Anul III, nr.10,17 aprilie 1885, p. 8. Mielu Moldoveanu, Pagină vie, în B. O. A, p. 629 - 632. 200

În general, trăsurile se prezentau bine, erau prevăzute cu poclit pentru ploaie şi strapontină (scaun pentru a treia persoană), unele dintre ele erau capitonate cu pluş roşu sau albastru, cu o pernă la spate, eventual în funcţie de condiţiile climatice, cu o învelitoare care se punea pe picioare, brodată cu monograma proprietarului. Roţile cu spiţe, vopsite cel mai obişnuit în alb atrăgeau atenţia, iar birjarul era îmbrăcat într-un fel de caftan având la oiştea de la trăsură doi cai înhămaţi. Fiecare proprietar se îngrijea ca trăsura sa să fie cât mai elegantă şi mai atrăgătoare, pentru „a lua faţa concurenţei”. Când se pleca în cursă, era obligatoriu ca birjele să arate cât mai bine şi mai agreabile. Cu timpul cercurile de fier de la roţi au fost înlocuite cu cele de cauciuc veritabil, astfel ca drumul să fie cât mai lin şi să nu fie prea zgomotoase; au fost adăugate aripi care protejau clienţii de stropii de apă murdară sau noroi, iar birjarii au ajuns să poarte giubele cu nasturi metalici şi ceaprazuri. Aveau, ca peste tot, coşuri sau burdufuri de piele, care graţie unui mecanism indispensabil se puteau ridica ori coborî după necesitate, în funcţie de vânt, ploaie sau soare. Pe atunci bârlădenii se mândreau cu aceste trăsuri deoarece erau mai mari decât birjele Iaşului, care erau trase de un singur cal. Pe timpul iernii, când zăpada acoperea străzile, acestea erau substituite de sănii trase de cai cu zurgălăi, care le anunţau prezenţa de la depărtare, şi care se închiriau în aceleaşi condiţii ca şi birjele309. Săniile aveau un aspect asemănător cu cel al unor cutii puse pe patine lungi şi subţiri şi se acopereau cu covoare de lână sau cu blană. Un alt loc de parcare era în apropierea Podului Roşu sau a Pieţei Sf. Ilie („unde ceainăriile adăposteau birjarii de noapte întârziaţi, care îşi plimbau între dânşii ceainicele aburinde”310), iar seara, lângă cafenelele mai frecventate, cum era cea a lui Manzavinatos ori Bursa, pentru a veni în ajutorul chefliilor311. Distracţia copiilor era de a se atârna de ele şi de a ajunge, spre supărarea birjarilor, pe nepusă masă în diferite colţuri ale oraşului, sau de a lovi caii în locuri sensibile spre disperarea vizitiului nevoit să facă pe nepusă - masă curse neplanificate. Pentru amortizarea şocurilor de la gropile de pe străzi, erau prevăzute cu arcuri elastice din oţel, ce erau reparate în atelierul lui Ludovic Teodorescu de pe Strada Principală312. Totodată în oraş existau mai multe ateliere de curelărie şi hamuri. Aceste produse erau extrem de căutate, având în vedere că orăşenii deţineau un număr considerabil de cai folosiţi la o mare varietate de vehicule cu denumiri din cele mai bizare pentru bârlădeanul contemporan: birje, trăsuri, tramcare, ghiociuri, gabriolete, bihunce, şarete, căruţe de ţară etc.

Idem, Strada gării la începutul veacului XX, în B. O. A, vol. III, București, 1984, p. 318-319. Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A.,vol. II, București, 1982, p. 842. 311 George D., Dumitru Stoica și alții, Strada Mare a orașului Bârlad la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în B. O. A, vol. II, p. 310. 312 Ibidem, p. 301. 309 310

201

Din ziarul “Bârladul”, datat 6 decembrie 1909 cu un articol intitulat Take Ionescu la Bârlad avem indicii despre cum trebuie să fi arătat o desfăşurare în forţă a acestor numeroase şi diverse mijloace de transport: ,,La plecarea de la gară T. Ionescu a fost luat în echipajul lui T. G. Emandi, iar ceilalţi fruntaşi precum şi o parte din cetăţeni în echipajele şi trăsurile de piaţă, prea puţine de altfel pentru numeroasa mulţime adunată”313. Relatarea ne indică dincolo de evenimentul politic în sine o posibilă aproximare a numărului de trăsuri, de peste 50 ce existau în acel moment în oraş. Desigur, numărul era mult mai ridicat deoarece se referă la cele aparţinând simpatizanţilor Partidului Conservator Democrat, plus birjele de piaţă, dar nu avem suficiente informaţii pentru a lua în calcul şi celelalte trăsuri existente, aparţinând protipendadei bârlădene. După anul 1930, tarifele s-au modificat, raportându-se la distanţă, dar şi la greutatea bagajului şi a persoanei transportate. Nostime vremuri, bizari oameni... precum un fost primar rămas în analele oraşului: „Pe conu Vasile Manta î1 înjurau toţi birjarii din centru şi nici unul nu mai voia să-l aducă acasă deoarece pe vremea cînd fusese primar sub averescani nu plătea nici-o dată birja. Acum era în opoziţie şi de... îşi plătea lăcomia. Ieşea de la primărie, hop în birjă ! venea de acasă la primărie, hop în birjă ! De !! acuma plăteşte-ţi boieria” 314. Curios este faptul că apela la acestea din moment ce Primăria dispunea de propriile trăsuri şi vizitii. Pe statele de plată ale acesteia găsim în aprilie 1920 doi vizitii Cosma Constantin şi pe Amăricăi Vasile. Dacă primul era plătit cu suma de 76 de lei, celălalt nu primea decât 66,50 lei. După o vreme în luna mai al aceluiaşi an lista este mult mai consistentă sub raport numeric: Gh. Ionescu (ce purta titlul pompos de primvătaf şi era remunerat cu importanta sumă de 126 de lei), Constantin Cosma (vizitiu la trăsura 1 cu un salar de 92,5 lei), Vasile Amăricăi (vizitiu la trăsura 2 cu un salar de 76 lei), Th. Jidvoriu (vizitiu la trăsura 3 cu un salar de 66,50 lei)315. Dintr-o ordonanţă a Primăriei aflăm şi care erau taxele pentru drumuri în 1934, ce se plăteau la intrarea în oraş: 3 lei pentru o căruţă cu un cal, 6 lei pentru o căruţă cu două vite şi tot aşa şi pentru una cu trei vite. Proprietarii de camioane cu un tonaj de până în 3000 de kg plăteau 38 de lei şi suplimentar câte 5 lei la fiecare 1000 de kg ce depăşea această limită316.

“Bârladul”, anul XXIX, nr. 24, 6 decembrie 1909, p. 4. Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în Bârladul.. , p. 856. 315 D.J.N.A.V., Fond Primăria Bârlad, dosar 7/1920, f. 21. 316 Ibidem, fond. cit., dosar 6/1934, f. 34. 313 314

202

Şi Bârladul de pe vremea trăsurii îşi avea poezia lui… Dar timpurile, moda şi, mai ales... gusturile, se schimbă. După apariţia automobilului acest mijloc de transport şi-a făcut apariţia în urbe. La început timid, în trecerea oficialităţilor, cum îl întâlnim la o paradă, din mai 1912, prilejuită de venirea regelui Carol I în oraş: „Convoiul oficial s-a format apoi din faţa Şcolii Normale cu Regele, un ministru şi prefectul judeţului într-o maşină care mergea încet către Palatul Administrativ (astăzi Teatrul “Victor Ion Popa”) - urmat de alte maşini oficiale şi de trăsuri cu cai frumoşi; iar în frunte moş Stroe S. Belloescu, moşneguţ alături de bătrânica lui într-o trăsurică de două persoane trasă de un cal mic (ponei) nu tocmai gras şi mânat de el mergea la pas, parcă în măreţia simplităţii, mai mândru decât toţi cei ce compuneau solemnitatea”317. Ulterior devine apanajul protipendadei şi a celor câtorva taximetrişti ce şi-au făcut din posesia lor, o mică afacere spre supărarea proprietarilor de trăsuri speriaţi de noul tip de concurenţă, dar trăind cu speranţa unei coexistenţe. O fostă bârlădeancă (Helen Sheinfeld – cca. anii `30, n. ns.) îşi aminteşte şi ea de aceste începuturi : „...pe vremea mea (???) singura maşină din Bârlad era a familiei Spiratos, şi ca din entuziasm, intrau pe nepusă masă cu ea în curte şi speriau pe Maria, femeia lor de casă. Cu trăsura se plimbau într-o măsură egală persoane de ambele genuri. Ghiocerul, era în mod unanim, de gen masculin”318. Apariţia noilor mijloace de transport a fost semnalată, cum de altfel era şi firesc, şi în presă: „Monitorul judeţului Tutova”, datat 1 august 1926, menţiona că instituţia Prefecturii achiziţionase în luna mai un automobil marca Fiat. Consilierii locali intervin şi solicită ca un altul, dobândit anterior, să fie reparat şi utilizat în mod secundar pentru serviciile sanitare. Ziarul “Brazda Nouă” (nr. 4, din 15 iunie 1928), făcea şi el o serie de comentarii: „Chestiunea automobilelor ce merg cu viteză mare în oraşul nostru a ajuns o adevărată batjocură. Mitocani îmbogăţiţi peste noapte se lăfăiesc în limuzine ce împroaşcă praf şi noroi. Poliţia şi autorităţile stau şi cască gura în loc să intervină. Propunem înfiinţarea „Ligii Pietonilor” care să pună ordine în circulaţia acestor vehicul. Acelaşi cotidian, din 20 mai 1929, solicita Primăriei întocmirea unui regulament de circulaţie având în vedere că: „Mersul automobilelor, pe străzile nemăturate ale târgului, determină bieţii pietoni să înghită praful azvârlit cu putere de roatele a peste 150 de automobile, câte număra oraşul nostru”. Dar culmea ridicolului a fost atins de celebrul primar Grimberg cu ale sale ordonanţe privind: interzicerea motocicletelor pe străzi (de fapt era vorba de o

317 318

Gh. Silion, Amintiri, în mss. Helen Sheinfeld, mărturie orală. 203

dispută personală cu un proprietar de motocicletă, pe care a și confiscat-o temporar) sub pretextul hilar de a nu speria caii și mâţele319.

În 1935 apar taximetrele, model Ford - 1929, ce variază ca număr, dar cu aproximaţie putem întâlni în Bârladul interbelic 6-7 asemenea automobile. În Bucureşti erau vopsite în verde şi roşu, dar pentru Bârlad nu avem informaţii în acest sens, deşi este foarte probabil să fi purtat semne distinctive. Deși la începuturi nimeni nu acorda vreo șansă automobilului de la primele apariții în public datorită costului și dificultății întreținerii, moda... eterna modă a produs rapide modificări de mentalitate. Automobilul dincolo de aplicațiile sale practice este perceput mai mult în sfera ludicului și losirului. Preferințele din ce

“Bârladul”, Anul XII, nr. 2, 3 februarie1911, p. 7. O altă ordonamță celebră era cea cea prin care interzicea scuipatul pe stradă. 319

204

în ce mai vădite ale publicului va face ca în anii 1939-1940, plimbarea cu trăsura să devină un obicei mai degrabă romantic. Printre cei mai cunoscuţi proprietari îi putem enumera pe: Ion Perianu, Scarlat Paiu, Iordache Berbeci, Costică Parfene, Gh. Berechet, Saul şi alţii. Locul de parcare era lângă Cinematograful Victoria unde se afla şi staţia de alimentare cu benzină şi uleiuri. Acestea erau solicitate pentru deplasări în exteriorul oraşului, pe ruta Puieşti de către angrosiştii de cereale. O statistică a anilor 1934-1936, deşi incompletă, ne oferă informaţii preţioase, indicându-ne că în Bârladul acelor vremi existau cca. 14 autoturisme aparţinând familiilor cu stare, 11 motociclete, 9 camioane şi un număr neprecizat de biciclete320. Pentru cei care nu aveau suficiente posiibilităţi financiare dar dornici de plimbări mai mult ori mai puţin romantice, cu acest ultim mijloc de transport, se puteau găsi soluţii, împrumutarea lor cu ora de la atelierul lui Leizer Manole, situat pe Strada Regală nr. 91321. După modificările politice şi mai ales economice din 1948 vor mai fi întâlnite doar câţiva ani (1957), după care dispar pentru totdeauna, fiind considerate o reminescență burgheză și înlocuite cu Zilluri şi mai ales Moskviciuri - model 203 - de stat. Surprinzător, peisajul citadin va fi populat în continuare de eternele birje ale bunicilor, ce vor fermeca prin aducere aminte şi utilitate bârlădenii încă un deceniu. În 1949 se înfiinţează Întreprinderea Comunală Bârlad care, pe lângă alte activităţi, se ocupa începând cu luna mai a anului 1952 şi cu transportul în comun, sub denumirea generică de E.T.A.C.S.. Începuturile au fost determinate de existenţa a două autobuze model Chevrolet. Antice şi… de demult, datând din perioada interbelică, recuperate probabil dintr-un parc de vechituri, şi-au făcut cu stoicism datoria pe traseul de la cazarma militară şi până la noua şi măreaţa F.R.B. (Fabrica de Rulmenţi Bârlad)322. În anul 1953 parcul auto suferă transformări radicale. Din păcate… mentalităţile mai greu. Noii citadini, denumiţi generic tovarăşi, se uitau nedumeriţi şi au început să se urce în ele abia după câteva zile. A dispărut astfel o epocă de care bărlădenii își aduc încă aminte, cu nostalgie.

320

Monografia Municipiului Bârlad. George D., Dumitru Stoica și alții, Strada Mare a orașului Bârlad la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în B. O. A , p. 307. 322 Monografia Municipiului Bârlad. 321

205

II. 4. 5. Fotograful - martor invariabil al vieţii citadine -oraşul şi fotografiaPlimbarea zilnică, promenada ocazională de la sfârşit de săptămână şi de sărbători, era indubitabil modul cel mai ieftin pentru orice citadin de a-şi petrece timpul liber. Fotograful era în aceste momente ceva indispensabil pentru a surprinde un moment idilic, al crâmpeielor vieţii reale, de zi cu zi a oraşului. Prima femeie fotograf din Bârlad şi se pare din ţară, oare de ce să ne mirăm, a fost Josefina Popovici (înainte de căsătorie – Ceaikovski - de origine poloneză) care în anul 1874 s-a stabilit în oraş, venind din Iaşi, la aproape patru decenii de la inventarea şi patentarea aparatului de fotografiat. Alţi fotografi renumiţi au fost Aron (menţionat începând cu anul 1892) de pe strada Principală şi mai apoi Iosif Vecsler. Acesta din urmă ca însoţitor al diferitelor trupe de teatru a trecut de mai multe ori prin Bârlad înainte de primul război mondial. Fermecat de frumuseţea răpitoare a unei bârlădence, Ana Sortz, cu care se va şi căsători un an mai târziu, se stabileşte în 1912 aici şi va deschide un atelier foto la parterul farmaciei Droc de pe strada Principală323. Fotograf de excepţie îl regăsim în timpul războiului ca reporter de front şi specialist al laboratoarelor armatei. Spirit inventiv şi cu talent la improvizaţie, cum este de altfel tot românul la nevoie, şi făcând o paranteză nu mă pot pronunţa dacă este o calitate ori un defect, după conflagraţia mondială, datorită penuriei de materiale ajunsese să îşi realizeze singur hârtia fotografică necesară. Dezvoltarea acestei arte în vechiul oraş este demonstrată şi de numărul mare de vederi produse şi comercializate de fraţii librari Petroff, Nicolaie şi Sava, de pe strada Ştefan cel Mare care având un acut simţ al posterităţii şi de ce nu al publicităţii au ţinut să se imortalizeze în propriile instantanee. Persoane simpatice, conştiincioşi şi respectaţi în meseria lor, îmbrăcaţi corect, chiar cu o oarecare eleganţă, cu statură impunătoare şi cu barbă recomandau şi îşi serveau politicos clienţii. Toţi aceştia, ca proprietari de atelier, trebuiau să fie la curent cu subiectele de actualitate, să aibă cu alte cuvinte permanent subiecte de conversaţie (a se înţelege în limbajul popular – de bârfă). Lumea care venea să se pozeze, se instala confortabil în fotolii de pluş, răsfoia pe îndelete albume puse la vedere pe mescioare şi alegea tacticos şi sporovăind neîncetat, fundalul ce i se părea mai potrivit pe gusturile sale: o pergolă de trandafiri, o ruină romantică de cetate cu un ciob de lună deasupra, faţada unei gări cu trenul gata de plecare sau interiorul unui salon mobilat în stil imperial. Un contemporan face câteva notaţii interesante: „Meseria deşi se bucura de oarecare căutare în rândurile burghezilor care îşi etalau opulenţa în toate formele posibile, avea legile ei cu nimic mai blânde decât ale oricărei alte meserii. Neobişnuiţi cu 323

G. D. Ciortoloman, Tehnica fotografierii la finele secolului XIX. La Bârlad, prima femeie fotograf din ţară, în B.O. A., Miscellaneum, vol. II, Bucureşti, 1983, pg. 371-374. 206

imaginea fixată pe obiectivul aparatului, al cărui mecanism se declanşa prin un adevărat ritual, azi din cale afară de comic, la apăsarea unei mingi de cauciuc şi după ce fotograful se ascundea minute întregi sub faldurile de stambă neagră care îi permiteau să prindă cât mai precis în focarul obiectivului modelul, oamenii trebuiau convinşi că fotografia corespunde realităţii naturale. Mai mult decât atât, trebuia înfrântă cerbicia orăşeanului zgârcit, a cărui atitudine faţă de noul mijloc de a cheltui banii a fost exprimată plastic de Ion Creangă în răspunsul la invitaţia ce i se făcea de a se fotografia”. „- La ce bun să dau un frăncuşor ca să mă văd lat pe tinichea? mai bine cumpăr cu el un coşuleţ cu brânză sau de păstrăvi şi mi-ar prii mai bine decât tinicheaua”324. Mai puţin cunoscuţi, dar nu neapărat mai puţin utili în surprinderea cotidianului au fost şi alţi fotografi precum Fănică Torneli (pe strada Vărăriei), Saveliuc (care a avut mai întâi atelierul în piaţa Sf. Ilie într-o baracă şi mai apoi pe strada Principală), Saulea (de pe strada Strâmbă) şi desigur mulţi alţii. Cercetând presa vremii nu am descoperit reclame ale atelierelor acestora ceea ce ne duce la concluzia că fiind puţini, ori extrem de cunoscuţi nu au simţit nevoia de a recurge la acest mijloc de publicitate. Exceptând modul de abordare şi atragere a elitelor, pentru cei din clasa mijlocie, în cadrul iarmarocului anual existau studiouri de moment, dar asta nu înseamnă că aveau un succes mai redus. În magherniţe numite pompos ateliere fotografice, cu pereţi şi acoperiş de pânză, gen: “Mireasa”, “Foto-lux” sau “La Grăniceru” – se imortalizau imediat pentru amintiri la anii bătrâneţii ori pentru impresionarea rudelor şi cunoscuţilor orice dorea clientul, dar pe fundaluri prestabilite, şi mai ales cu banii luaţi dinainte325. Fotogramele erau color sau simplu - sepia-, executate la alegere cu poziţii aparent teatrale- “aşezat, din picioare sau cu mâna în şold”, dar în care abia dacă în final recunoşteai personajele, mai ales că la cererea clientului se mai practicau şi operaţii estetice de înfrumuseţare. Gh. Silion, amintind despre un asemenea fenomen, îşi aminteşte despre o fotografie făcută surorii lui la bâlciul din august 1908: „Fotograful o ia de mână alături de mama şi o aşează pe o măsuţă - piedestal- în picioare. Mama stătea lângă ea să nu se sperie sau să fugă îndemnând-o să stea puţin şi să nu se uite la aparatul învelit în mantie neagră. După ce fotograful a prins momentul şi a făcut clişeul a spus „gata !”, şi mama a voit s-o ia pe Lenuţa de pe mesuţă. Dar ea, văzând atitudinile binevoitoare ale tuturor şi veseli pentru că a fost fetiţă cuminte, revenindu-şi cu bucurie, îi spune mamei că: „eu mai stau aşa !”. De aici, am trecut pe lângă grămezi mari de harbuji. Şi eu şi mama ne-am bucurat. Dar în tot timpul ca să-i fie luată atenţia de la harbuji îi arăta în permanenţă

324 325

Ibidem, p. 372. Romulus Boteanu, Flori, tradiţii, iarmaroc, în B. O. A., Miscellaneum, vol I, 1980, p. 558. 207

fotografile. Şi aşa am scăpat de scandal cu ea, şi de iarmaroc fără să ne fi bucurat deplin”326. De remarcat este faptul că acele fotografii erau de calitate fapt dovedit că ele s-au păstrat în condiţii excelente, vechimea lor fiind dovedită doar de nuanţele de sepia ce nu mai sunt actuale şi ieşite de mult din uz. Privindu-le peste timp descoperi în aceste mici fragmente de hârtie ceva din trăirile trecutului şi ale vieţii citadine de atunci. II. 4. 6. Structuri etnice şi confesionale „Avuţia culturală a omenirii constă în diversitatea dialogului său”. Koihiro Matsuura „Vezi înaintea ochilor un şir de case ca şi cum le-ai privi din stradă. Sunt acolo trei prăvălii modeste, de târguşor provincial. Întâia este a lui Take, a doua este a lui Ianke şi cea din urmă şi micuţă de tot a lui Cadîr. Casa lui Take şi a lui Ianke sunt construite absolut la fel, numai că sunt altfel zugrăvite. De pildă, zidurile casei lui Take sunt roşii iar tabla de pe acoperiş albă, pe când casa lui Ianke are zidurile albastre şi tabla de pe acoperiş roşie. Firma lui Take, pe care-i scris doar: “La Take” e neagră cu litere galbene, iar a lui Ianke e galbenă cu litere negre. Căsuţa micuţă a lui Cadîr şi firma lui au luat de la fiecare câte o culoare. Aşa de pildă, zidurile sunt roşii, tabla neagră, firma galbenă cu litere albe. Take şi Ianke ţin mărfuri la fel, coloniale, un pic de fierărie şi mărunţişuri de marchitănie. Numai Cadîr are specialitatea naţiei lui: cafea, rahat şi tot felul de dulciuri. Toate cele trei prăvălii au perdele în faţă, cât ţine micul trotuar provincial-fireşte şi ele deosebit colorate”327. V. I. Popa învie o lume care nu mai există - lumea târguşorului de provincie interbelic unde convieţuiesc în bună pace “turcul, ovreiul şi creştinul”; unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea („În mahalaua asta nu avem prăvălie decât noi doi. De la el cumpără creştinii şi de la mine ovreii. Cine nu-i nici creştin, nici ovrei, ceară de unde poate”), respectul faţă de părinţi e obligatoriu (măcar de ochii lumii), iar micile drame sunt rezolvate cu umor, astfel încât gura lumii să nu aibă ce toca, dar nici protagoniştii să nu sufere. Așa cum ne idică și textul celebrului dramaturg, Bârladul a fost un oraș multietnic și cu un spirit de toleranță ce nu se îndepărtează de specificul național al românilor din acest punct de vedere. Cercetând documentele epocii cât şi datele onomastice, putem aprecia că aici dispunem de o largă paletă 326

Gh. Silion, în mss.. V. I. Popa, Take, Ianke și Cadîr, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1958, p. 199. 327

208

etnică: saşi, unguri, armeni, greci, evrei, sârbi, bulgari, turci, italieni, francezi, lipoveni, eternii ţigani ş.a Neputând să realizăm o analiză pertinentă, și dealfel nici un ne propunem acest lucru, facem doar o scurtă trecere în revistă a câtorva din categoriile etnice ce au dat farmec și culoare micului târg moldav. Supușii străini, în marea lor majoritate, practicau negoțul și meșteșugurile, având un rol deosebit în economia târgului. Pentru a scăpa de restricțiile generate de sistemul de impunere și percepere a taxelor și mai ales de corupția aparatului administrativ, numeroși locuitori ai orașului au preferat să se pună sub protecția unor puteri străine, cum este cazul Austriei. Drept mărturie stau memoriile primarului Ioan Vasiliu care arată că „toată negustorimea, ca să scape de avalele ce le se impunea, când treceau armatele străine, erau nevoiți să se facă supuși și, mulți, cu adevărat, s-au făcut supuși, mai ales austrieci. Pe cea mai mare parte a prăvăliilor fruntașilor negustori vedeai țintuită o placă de fer, cam de trei decimetri pătrați, pe care se vedea pajura austriacă, vulturul cu două capete, semnul că el este scutit de bir și de toate avalele”328. Comunităţile etnice, dispuneau fiecare de o structură individualizată: afectivă, profesională, confesională şi psiho-patologică. Au existat, astfel, în funcţie de numărul membrilor comunităţilor o serie de Bârladuri etnice asemeni unor cercuri concentrice, sisteme de culturi, comportamente, obiceiuri, tradiţii, cutume, mecanism care polarizează un întreg corpus urban în care nu vom face decât o scurtă și selectivă incursiune. Italienii Prezenţa lor se datorează numeroaselor familii de constructori veniţi aici în mare exod în timpul regelui Carol I de Hohenzollern între anii 1887-1897. Italienii pot fi astfel întâlniţi în aglomerările urbane mai ales ca antreprenori, unde au participat la construirea unor mari şi impunătoare edificii. Ei se ocupau cu zidăria şi erau apreciaţi pentru grija pe care o puneau în munca lor, în comparaţie cu ţiganii şi ungurii, implicaţi şi ei în aceaşi meserie: ,,Pe strada Gării locuia antreprenorul de construcţii Robusti. Acesta era unul din zidarii italieni care emigraseră în România. Atunci au venit la Bârlad şi familiile Giota, Griandana, Franceschini, Madotto... Copiii lor erau complet românizaţi; nici unul nu ştia italieneşte. Dealtfel, nici părinţii lor nu vorbeau italiana literară, folosind în mod curent dialecte locale. Din simpli zidari săraci, cu toţii au ajuns constructori cunoscuţi şi antreprenori înstăriţi”329. Una din cele mai reprezentative clădiri ale oraşului - Palatul administrativ - actualul Muzeu “Vasile Pârvan”- a fost proiectat de arhitectul Baldorossi şi construită de muncitori italieni ce au populat zona din imediata vecinătate. Îi întâlnim practicând şi diverse alte meserii: profesori (Benedeto di Lucca şi Frederic 328

I. Antonovici, op. cit., vol. V, p. 239. Mielu Moldoveanu, Strada Gării la începutul veacului XX, în B. O. A. , vol. II, p. 320.

329

209

Pagano- Liceul ,,Gh. Roşca Codreanu”), în administraţia publică, măcelari, alte meserii (erau celebri în perioada interbelică fraţii Madotto ce dispuneau de un atelier numit pompos laborator de tocilărie - extrem de popular şi renumit având clientelă din întreaga ţară şi chiar din Bulgaria şi Serbia) etc. Ţiganii Începând cu ultimii ani ai veacului al XIX-lea, în Ţările Române apare încă o categorie de locuitori şi mai defavorizaţi, lipsiţi de proprietate, de pământ ori de case, dar şi de libertatea de mişcare, cu un cuvânt, robi: ţiganii (atzigan a nu se atinge). O duceau mai rău decât ţăranii, total neinstruiţi, umiliţi, dezbrăcaţi, bătuţi, vânduţi, abuzaţi sexual. Chiar şi datoriile puteau fi plătite în ţigani. Sensibili la frumuseţea ţigăncilor, stăpînii profitau adesea de statutul lor, abuzînd de cele tinere. Nu aveau drept de viaţă şi de moarte asupra robilor lor, dar îi puteau bate şi întemniţa, ceea ce nu se dădeau în lături să facă. Faptul că de cum găseau ceva de băut îl şi dădeau pe gât, fără a pierde vremea, părea un lucru normal, chiar dacă urma după aceea o cruntă bătaie la scară, la tălpi. Cu toate acestea, educaţia copiilor de boieri se încredinţa robilor şi toate doicile erau ţigănci roabe. Una din primele menţiuni scrise a existenţei lor aici, deşi îi putem localiza încă din evul mediu, datează din 5 iunie 1801 când spătarul Mihalache Sturdza menţionează într-un răvaş că a închiriat o casă a lui Iuraşcu, în târgul Bârladului unui ţigan din 1791330. Relatările contemporanilor ne pot lămuri Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, p. 97; De la același autor putem afla de altfel și alte informații relevante: “Protitependada, mai exact, clasa boierilor celor mari, aveau în stăpânire sute de robi. Aceştia erau aduși, de obicei, în piaţa ocolului de vite şi se vindeau la un preț bun. Între familile ce locuiau în oraş şi care aveau nenumărate cete de ţigani, fiecare ceată era pusă sub supravegherea atentă a unui bulibaşă, se vor cita: Alecu Sturdza, casele unde este Administraţia Financiară; Gheorghe Diamandi, casele unde este Palatul Administrativ; Nicolae Greceanul; casele unde este avocatul Mihail Cristescu; Scarlat Miclescu, casele din Munteni; Nedelc Oprişan, casele: unde este şcoala profesională N. Roşca Codreanu; Giurgea, casele de lângă doctorul Cerchez; Scântei, casele unde este căpitanul Udrea; Andronache Donicu, casele unde este inginerul Lăzărescu. Pe urmă veneau boierii cu ranguri de boieri mai mici, ce aveau câte un număr mai mic de robi. Stăpânii aveau dreptul de viaţă şi de moarte asupra robilor. Aveau posibilitatea de a-i vinde sau de a-i da ca zestre, familii întregi sau separaţi. Ei erau întrebuinţaţi la muncile câmpului, la lucrarea fierului, la construirea a diferite tipuri de clădiri, ca bucătari şi mai ales ca lăutari, rămânând din acest din punct de vedere o permanentă prezență în societatea românească. Robii nu aveau voie să se strămute dintr-un loc în altul, decât cu învoirea stăpânului. Ei erau împrumutaţi pentru munci şi în cazul acasta, erau puși în mişcare, mânaţi de vătafi boiereşti, cum se mânau vitele şi, la cea mai mică nesupunere, erau loviţi cu biciul plumbuit până la sânge. În acea epocă pedepsele robilor erau înfiorătoare, făcând abstracție de normele actuale de civilizație. Cea mai mică greşeală a unui rob se pedepsea chiar de către stăpâni sau invitaţi cu pumni în faţă, sau cu coada ciubucului peste corp, sau dacă aveau la îndemână vreun bici 330

210

îndeajuns asupra statului robilor şi modul în care aceştia erau trataţi, în funcţie de mentalitatea epocii şi capriciile boierilor. Indiferent de epocă sunt nelipsiţi din peisajul urbanistic bârlădean, menţinînd şi după emancipare aceleaşi ocupaţii, dar şi obiceiuri neortodoxe ce stârneau indignarea comunităţii. În continuare spicuim câteva referiri apărute în presă şi memorialistică: Mulţi dintre ei erau nomazi, iar staţionarea lor chiar şi temporară putea să bulverseze tihnitul trai moldovenesc: „În spatele gării deseori se întâmpla să își așeze corturile țiganii care împânzeau orașul cu spoitul tingirilor, iar femeile cu ghicitul în palmă, în cărți sau în ghioc, extorcând banii naivilor care credeau în cine ce știe ce fel de semne sau de baliverne. De cum apăreau șatrele toată lumea își ascundea în magazii, în beci, sau chiar în pod găinile care, lăsate libere, dispăreau din ochi în ceaunele șătrarilor. De obicei aceștia se instalau lângă balta plină de broaște, locul unde câmpul era mereu verde lăsând posibilitatea cailor să pască pe îndelete și fără opreliște din partea autorităților cu care aranjau de câte ori era nevoie. De cum venea seara toți câinii erau slobozi în curte ca un mod oarecare de siguranță, dar de obicei aceste șatre dispăreau pe neașteptate într-o noapte lăsând cotețele goale, câinii otrăviți, iar de prin curți tot ce se putea lua era luat și pe degeaba reclamații, degeaba plângeri, răspunsul pentru toți era invariabil „de ce nu v-ați apărat avutul? și cu asta basta”331. Ziarul “Paloda”, din 1895, în articolul „Ţiganii nomazi”, critică obişnuinţele acestora: ,,de obicei acești musafiri nepoftiți intră cu țigăncile lor prin locuințele oamenilor, cu câte un clește sau vătrai de vânzare”332. Dacă se refuză cumpărarea, atunci țiganul recurge la alt mijloc, adresându-se țigăncii, care imediat strigă: „să-ți dea baba cu ghiocul, să-ți ghicească norocul, că doar avem și noi copii mulți: Două la oi, Două la boi, Două la țâțe la cimpoi, Două în car, Două sub car, Două în chilna carului, Iar Ciurilă, Și Burilă, Și Frățilă, plumbuit, începea al lovi până ce îi ţâşnea sângele. Cu venirea de a doua oară la domnie a lui Grigore-Ghica, s-a hotărât dezrobirea. Decretul domnesc de dezrobire s-a citit în tot oraşul prin sunete de tobă. Zile întregi, dezrobiţii umblau prin oraş, cântând şi jucând, şi strigau: „ura, să trăiască Vodă”. Familiile de ţigani, ce se mai văd astăzi prin oraş, sunt descendenţi ai robilor. Ei păstrează încă aceleaşi profesiuni, fierari, lăutari, bucătari etc.”. Ibidem, vol. V, p. 156. 331 Mielu Moldoveanu, Pagină vie, în B.O.A., vol. I, pg. 630-631. 332 “Paloda”, 1895. 211

Și Mândrilă, Și Mafteiu, Și Dorofteiu, Șed la foc că-s mititei. În acest interval țiganul cotrobăiește și șterge ceva de prin casă. Poliția ar trebui să-i c-am cărăbănească de pe aici, să dea cu ghiocul în altă parte sau la răcoare”333. După cum se poate observa, din textul anterior, obiceiurile neortodoxe ale acestora stârneau reacţii negative în sânul comunităţii locale, dar autorităţile, ca şi astăzi, nu s-au dovedit capabile să rezolve o problemă atât de spinoasă. Mult mai târziu, dar în contexte similare, îi regăsim și în perioada interbelică, în ziarul “Veacul Nostru” (15 iulie 1934), criticându-se cerșetoria din Bârlad cu țigănci și copii jegoși peste tot. Desigur că aveau şi alte ocupaţii pentru care priceperea lor era apreciată şi utilizată în diverse prilejuri, neavând conotaţii peiorative şi constituind o dovadă a stabilirii de relaţii inter-etnice: ,,O grijă deosebită se acorda tigăilor”. În faţa casei, pe strada noastră, se plasau ţiganii. Cu prilejul diferitelor sărbători evreieşti se găteau tot felul de alimente specifice acestei naţii, prilej cu care se apela la ţigani spoitori care executau cu măiestrie „spoirea” acestora cu cositor, transformându-le în obiecte „cuşer” pentru Paşte”334. Într-un oraş cu o mare diversitate etnică, cum era Bârladul, toleranţa şi coabitarea în condiţii normale erau ceva firesc. Evreii Vechimea comunității evreiești – „cazul Bârlad” nu ține de domeniul legendei sau al colportării de zvonuri, ci de adevărul indubitabil al documentelor. Desigur, nu de la începutul efectiv al dăinuirii lor pe aceste locuri, dar, totuși, mult îndărăt în istorie. Și ce altă confirmare mai convingătoare și-ar fi dorit evreii bârlădeni, decât aceea a marelui istoric Ibidem. Nu sunt singurele măsuri preconizate pentru înlăturarea acestora din peisajul urbanistic cotidian. Lecturând “Buletinul oficial al prefecturii județului Tutova”, An II, 1-31 august 1942, se găsește o scrisoare a ministrului de interne (generalul D. I. Popescu) către prefectul județului (colonel I. C. Zănescu). Ca urmare a difetelor rapoartele primite mareșalul I. Antonescu reținea, în stilul concis și caracteristic, următoarele aspecte negative privitoare la urbe: „1. Piețe murdare; 2. Străzile și curțile murdare, gardurile rupte; 3. Case cu proptele rămase așa de la cutremurul din 1940; 4. Foarte mulți țigani și țigănci, unii fără nici-un rost, altele vânzătoare de flori și porumb fiert femei cu bidinele pe umeri, cerșetori, copii văcsuitori de ghete cu picioarele goale și murdari”. În aceste condiții Mareșalul ordonă să se recurgă la următoarele măsuri: „ A. Igienizare și amenzi; B. Să se refacă gardurile rupte; C. Să se repare casele; D. Țiganii nomazi, cei care nu-și pot justifica existența și cei cu condamnări, vor fi adunați prin grija jandarmeriei și trimiși în Transnistria; E. Casele fără autorizație să fie dărâmate iar noi autorizații să se dea după ce se face planul de sistematizare; F. Standardizarea firmelor pentru magazine”. Vezi și Romeo Chelaru, Aspecte culturale bârlădene (1900-1948), (lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didacic I în învățământ), în mss., Iași, 2008, p. 76. 334 Sergiu Brandea, Strada Strâmbă, Editura Pim, Iaşi, p. 117. 333

212

Nicolae Iorga, care în vol. VI din Studii și documente, consemna că, în 1738, la Bârlad, ,,este numit staroste Marcu al lui Lazăr” ca să fie ,,purtător de grijă la toate nevoile și la colibele voastre și să fie el cu doi-trei dintre voi pe care l-ați ales”335. Atestarea - purtând pecetea Domnului Moldovei, Grigore Ghica - este reluată de Enciclopedia Iudaică. Din document rezultă, așadar, că la Bârlad se constituise o obște ca prezență cantitativ și calitativ structurată, aptă să-și aleagă conducerea și deci, evident, mai veche ca existență - probabil peste trei secole. În Jurnal de călătorie de la Constantinopol până în Polonia..., din 1772, Joseph Boscowich, poposind la Bârlad, remarca locuințele bune ale evreilor. ,,Sunt mulți dintre acești evrei”, care ,,se îmbracă, ca în Polonia, în haine lungi (caftane) negre, cu tichii de piele sau de stofă asemenea celei din care se fac hainele noastre din Italia”336. În 1832 numărul evreilor a fost într-o continuă creștere, de la 335 (cifrele diferă în funcţie de cercetător, sursele evreieşti indică un număr de 401 în 1832) în acel an se ajunge în 1845 la 800. Anul

Număr Procentaj %

1803

120

1820

204

1831

401

1859

2.001

17.9%

1899

5.883

24.2%

1910

5.000

1930

3.727

1941

3.063

1942

3.224

1947

3.100

14.2%

Nicolae Iorga, Studii și documente, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010. Idem, Istoria românilor prin călători, Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”, București, 1981, p. 357; Desigur că prin localitate au trecut și alți călători ce au consemnat informații despre această comunitate. În 1839 doi călători scoțieni Andrew A. Bonas și Robert Mc Cheyene, sosiți ca misionari ai Consiliului pentru Convertirea evreilor creștini, au străbătut mai multe orașe din Moldova, inclusiv Bârladul. Relatărea lor despre evrei este destul de pitorească: “La Bârlad viețuiau atunci 130 familii de evrei sosite din Rusia, Austria şi Germania; familiile de evrei trăiau liniştite, fără să sufere vreo persecuție. La sinagogi au discutat în nemțeşte cu doi bărbați despre Sfânta Scriptură şi despre Talmud (Cuvântul oamenilor). Le-a arătat cât de deosebiți erau creştinii din Anglia şi Scoția față de cei din Bârlad. Întrebați dacă poartă Filacterii, ei au răspuns negativ, motivând că aceasta nu este o poruncă a Cuvântului lui Dumnezeu, ci numai o Tradiție… De la alți evrei au aflat că ei cred în autoritatea Chasidimilor din Rusia ‐ mistici care aveau ca bază a credinței şi stării lor sufleteşti – optimismul”. Apud, Ion N. Oprea, Lumânărică. Sfântul de la Tutova pacea în care a trăit, Editura Pim, Iași, 2009, p. 195. 335 336

213

În fiecare din spațiile unde s-au așezat, evreii și-au creat un sistem de instituții, incluzând tot ceea ce le caracteriza personalitatea: sinagogi și case de rugăciuni, cimitire, școli, casa de studii, tipografii. Forma de organizare pe criterii etnice era breasla în fruntea căreia se afla hahambașia, forul suprem de conducere civilă și religioasă337. De la înființarea în anul 1896 și până astăzi Comunitatea evreiască există în mod neîntrerupt, fiind condusă de președinți precum: 1896-1898 - S. Cremnitzer; 1899-1901 - M. Herscovici; 1902 - I. M. Sternlicht; 1905 - Dr. Schonsal; 1906 - I. Perlman; 1907 - L. Zissu; 1908 - Simon Cohn; 1909- 1910 M. Fraenkel; 1911-1912 - M. Roder; 1913-1916 - A. Broder; 1917-1919, 19231924 - H. Kamiel;1919-1920 - Dr. Fridman; 1921-1923; 1930-1931. Dintre aceștia, cel care și-a lăsat cea mai vie amprentă în viața comunității este rabinul Aizic Taubes. Născut în 1837, a fost un apreciat talmudist, consultat de rabini europeni, coborâtor dintr-o ,,familie istorică, al cărei arbore genealogic se zice că merge până la celebrul Rasi...”, rabin în Bârlad timp de peste trei decenii. S-a bucurat de aprecierea lui Anton Bacalbașa, care, în 1897, a publicat în ziarul “Dreptatea” interviul - ,,La rabinul Taubes”. El afirma: ,,...asupra mea rabinul Taubes a propus o impresie profundă de savant biblic”338. Tânăr încă, a primit povara rabinatului din Bârlad și a județului Tutova, funcție în care a fost confirmat de Cuza Vodă printr-un Decret Domnesc în anul 1862. Cunoscător al limbii și literaturii ebraice, el a tradus, în limba lui Solomon, Cântul gintei latine, de Vasile Alecsandri. În 1891, publică Este evreul periculos națiunii în mijlocul căreia trăiește?, un răspuns dat lui N. Ceaur Asian și agitațiilor sale antisemite. Alături de B. F. Peixotto, a propagat ideea emigrării. În 1872, a luat parte la Congresul Israelit de la Bruxelles, pentru a ,,delibera despre chestiunea evreilor români”, invitat de însuși Cremieux. Că în Bârlad era o comunitate numeroasă o dovedește și numărul mare de sinagogi grupate în așa numita stradă a Templelor: Templul cel Mare (fondat in 1787); Templul Poalei Țedek - Croitorilor (1844), Lazar Mendelovici a fost epitropul sinagogii; între 1920-1922, este refăcută cu modificări şi îmbunătăţiri; Templul Pescarilor; Sinagoga Stolerilor; Singagoga Cizmarilor; Sinagoga Tălpuitorilor -Tălpălari; Sinagoga Rabin Liberman (datand din 1860 demolată); Sinagoga Beit - Hamidras; Sinagoga Alesker-Ruf; Sinagoga Ceauşilor; Sinagoga din Spitalul Evreiesc; Sinagoga Moara Zeilic - Şaraga. Sinagoga Croitorilor înființată în anul 1844 și refăcută în 1922 se afla în apropierea Sinagogii de pe strada Sf. Ilie, în spatele Bisericii cu același nume, ridicată în anul 1887. De altfel este singurul monument care se încăpățânează să supraviețuiască în Bârladul contemporan în ciuda stării de degradare avansată. Sinagoga Rabin Liberman care datează din 1860, funcționa într-o clădire reamenajată, însă cu spațiu insuficient. Din acest motiv, cu prilejul Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Editura Amarcord, Timișoara, 1996, p. 33. Anton Bacalbașa, La rabinul taubes, “Dreptatea”, București, 1897.

337 338

214

sărbătorilor importante, era împrumutată o cameră de la vecini care devevenea loc de rugăciune pentru femei339. Sinagoga Stolerilor era una din cele mai mari și frumoase din oraș. Clădirea avea două etaje care erau împărțite, potrivit tradiției iudaice, în locuri de rugăciune pentru femei și bărbați. La parter era sala mare cu scaune și pupitre unde se rugau enoriașii, iar la etajul ce era amenajat asemenea unei loje de teatru era spațiul destinat rugăciunii femeilor. Pereții erau decorați cu picturi ce reprezentau scene biblice, iar candelabrele din sticlă de Murano asigurau iluminarea edificiului. Pentru păstrarea Torei existau tot felul de „odăjdii” din argint executate cu măiestrie, iar altarul era acoperit de cortine brodate cu fir de aur donate de-a lungul timpului de enoriași340. Sinagoga Cizmarilor, sau a Tălpălarilor avea dimensiuni reduse însă acest fapt nu-i răpea din frumusețe. Deși nu avea etaj, interiorul era elegant, sala principală fiind despărțită de un zid ridicat doar pe jumătate încât dădea impresia unei loje. Din acest balcon femeile puteau urmări slujba în condiții mult mai bune. La o mică distanță de acestea se afla Sinagoga „Beit - Hamigdaș”, care funcționa ca școală unde se organizau cursuride învățare a Torei. Potrivit tradiției, numele sinagogilor era dat în funcție breslele care le edificau și le foloseau. Cea mai veche sinagogă era „Alesker-Ruf”alături de care era Sinagoga Ceaușilor unde veneau la rugăciune, cu precădere, enoriași în vârstă mai habotnici. Ultima era Sinagoga Pescarilor care era folosită în special iarna fiind mai ușor de încălzit, sau cu prilejul sărbătorilor când celelalte erau ocupate până la ultimul loc341. Viața religioasă a obștii a fost slujită de cel putin 15 rabini, numeroși efori şi hahami (al căror rol era de a pregăti carnea kușer). Dintre sacerdoții evreilor bârlădeni îi amintim pe rabinul Aizic Taubes alături de care s-au remarcat Moise Rabinovici, Herman Brener, Iancu Rocach și atâția alții, ca Isac M. Eigeles, președintele comitetului Templului Gaster, sau Lazăr Mendelovici, epitrop al Sinagogii Croitorilor. Societatea Filantropică Israelito-Comercială ,,Aurora”, a fost fondată pe 10 iunie 1878, preşedinte fiind H. Schwartz: ,,...în această zi razele umanităţii au pătruns în inimile noastre, în această zi am început a lucra pentru omenire, pentru clasa suferindă, pentru progres.... ,,uniune, fraternitate, umanitate şi progres”342.

339

Sergiu Brandea, op. cit., p. 109. Ibidem, p. 110. 341 Ibidem, p. 111. 342 Bilanțul anual al Societății Filantropice Israelito-Comerciale "Aurora" din Bârlad, Tipografia "Basarabia" George Cațafany, 1879. 340

215

Câţiva ani mai târziu, pe 2 martie 1889, a luat ființă la Bârlad, Societatea rezerviștilor ,,Ostașul”, de ajutorare a rezerviștilor concentrați, urmată în1896 de Societatea culturală de emigrare ,,B'nai Zion”. Acte oficiale din 1814 şi 1816 acordă breslei din Bârlad un teren ,,lângă școala evreiască”, certifică o ,,mărturie hotarnică” privindu-i pe evrei și confirmă înființarea spitalului evreiesc. Spitalul a fost construit între 18981899, și a fost inaugurat de rabinul Dr. Meer Beck (1845-1923) cu participarea reprezentanților Casei regale și ai autorităților locale. Pentru întreținerea spitalului a luat ființă Societatea ,,Bikur Choilem”. În perioada 1902-1904 se construieşte ,,Azilul de bătrâni şi infirmi” care dispunea de 30 de locuri, la propunerea făcută de Lazăr Mendelovici, Iacob Zaidman, Herman Grunberg şi Mayer Solomon. Serviciile medicale erau asigurate de o serie de doctori precum Vainfeld, Zissu, Brill. În vecinătatea spitalului evreiesc se afla cimitirul aferent comunității, vorba aceea „de la bal la spital”, în contextul de față la cimitir. În Bârlad au funcționat trei cimitire evreiești, cel mai vechi fiind menționat în 1815 în Tabla măsoriștii târgului Bârlad de la 1815 pe toate mahalalile și vatra veche. Cel mai important dinte acestea este înființat între 1845-1850 și a fost inaugurat în 1899. Ruinele cimitirului se află pe actuala strada Tutovei. Spațiul este deosebit de cimitirele ortodoxe prin simbolurile specifice credinței iudaice, pietre tombale, rozete cu opt petale, soarele, coroane (Ketar), motive viticole, ramura de palmier etc., simbolizând viața. Societatea sacră „Chewra-Kedoșa” avea ca sarcină administrarea cimitirului și a celorlalte instituții ale obștii. Aici s-au amplasat mormintele eroilor evrei căzuți în războiul din 1914-1918. Un monument special a fost ridicat pe locul unde sunt îngropate sulurile sfinte profanate în sinagogi de către fasciști... aduse din Basarabia. Tratamentele prescrise de către doctori își găseau finalitatea la farmacie de unde se achiziționau leacurile. Farmaciștii evrei au apărut în secolul al XIXlea, celebre fiind farmaciile: Droc, Frenkel, și Perlmutter, drogheria Rapaport, Rabinovici, Perlmann. Farmacia lui Droc, al cărui proprietar avea o chelie „strălucitoare și deasă”, a inspirat un poet local să scrie o epigramă: „Dacă vrei să-ți crească părul Cum crește în grădină mărul, Mergi și ia o alifie De la Droc din farmacie !”343 În ceea ce privește farmacia Perlmutter ea a funcționat într-o clădire elegantă până la naționalizare, când proprietarul împreună cu întreaga familie a emigrat în Israel. 343

Pompiliu Voiculeț Lemeny, Primele amintiri, în B. O. A., vol. I, p. 717. 216

Drogheria-parfumerie a lui Hugo Perlmann era situată pe strada Regală la colț cu Strâmba. Proprietarul, care trecuse prin două mariaje eșuate avea faima unui bărbat care aprecia „aventurile galante” și în schimbul cărora oferea „damelor” cele mai fine parfumuri din drogheria sa. Educația era o componentă esenţială în viaţa fiecărei familii evreieşti dovadă fiind atenţia ce a fost acordată instituţiilor de învăţământ cel puţin începând cu a doua jumătate a secolului al XIX lea. La început școlile evreiești funcționau lângă sinagogi, numeroase documente amintind existenţa „şcolilor evreieşti de învăţătură”. Faptul arată că activitatea a rabinilor nu se limita doar la ritualurile religioase, ci se implicau activ în viaţa comunităţii. Pentru a învăța să vorbească idiș și să citească în cărțile de rugăciune, băieții, începând cu vârsta de trei ani, erau trimiși să învețe la un fel de grădiniță numită „heidăr”344. Ulterior, documentele confirmă liberul acces al copiilor evrei în școlile românești. Prin stăruința „Lojei Sion”, în anul 1873 s-a deschis prima școală israelită, unde funcționau trei clase cu 90 de elevi. Un an mai târziu școala avea patru clase și un număr de 128 de elevi, fapt care ne arată importanța pe care comunitatea o acorda educației noilor generații. Cu toate acestea, din lipsă de fonduri școala se va închide până în 1882 când ea este redată elevilor, de această dată veniți în număr dublu. Cursurile școlii au fost completate prin înființarea unui curs de seară de două ore. În 1896-1897 este inaugurată Școala israelită de fete ,,Baroneasa de Hirsch”, unde învățau 70 de eleve. Câțiva ani mai târziu, (1900-1901), în școală funcționau trei clase cu 160 de eleve. Începând cu 1916, școala primește numele de ,,Leizer şi Ghisela Kaufman” al cărei director onorific era Dr. Alebert Flachs pentru ca în 1923, școala să treacă sub conducerea comuntății, iar cursurile să fie predate în română și ebraică. În anul 1906 cu prilejul ,,Congresului corpului didactic al școlilor israelite din țară”, care a avut loc la Brăila, în perioada 23-24 aprilie, a participat din partea comunității evreiești bârlădene Dr. L. Rabinovici. La 1900 populaţia Bârladului era de 20.448 locuitori din care circa o treime o reprezentau evreii. Acest număr impresionant şi-a pus amprenta asupra ,,structurilor” cotidiene ale urbei, pornind de la mental, mod de convieţuire interetnic, economic şi reacţii politice. Străzile (pentru că nu putem vorbi de cartiere) au fiecare câte un rol dominant: de rezidenţă (Bulevardul Elisabeta), comercial (Strâmba, Ştefan cel Mare şi parţial Regală) etc. Dinamica socială şi profesională este o adaptare la legile concurenţei şi din principiu emigrantul este o categorie economică activă care aduce beneficii în timp statului gazdă (aduce noi mentalităţi, îşi doreşte integrarea şi reuşita economică). Ideile pe care le propagă israeliţii sunt mai ales liberale (inspirate de ,,Declarația drepturilor omului şi cetăţeanului”- 1789). În perioada abordată, avem de a face 344

Sergiu Brandea, op. cit., p. 106. 217

cu o populaţie israelită care are libertate de mişcare (teritorială, comercială), poate rezida în spaţii mixte (străzi şi chiar case), nu cunoaşte bariere fizice (ziduri, porţi păzite – ghetto). Străzile locuite preponderent de evrei (pentru că întâlnim şi alte categorii etnice) este departe de a lua forma ghetto-ului occidental sau a stelt-ul oriental. Nu li se impun restricţii de rezidenţă şi evreii pamânteni pot achiziţiona terenuri la preţul pieţei, dar evreii nu puteau locui lângă bisericile ortodoxe (legiuire medievală, formulată de marile soboare bisericeşti şi acceptată ca obicei al pământului în ambele Principate). Sinagogile trebuie să respecte o anumită distanţă faţă de bisericile creştine şi, de asemenea, să nu fie mai înalte sau mai bogat ornamentate (de obicei, arată modest în exterior şi abia în interior se află elementele de valoare). La începutul secolului al XIX-lea, evreii se stabileau în centrul orașului, în apropierea zonei de târg, unde-şi puteau exercita cu uşurinţă negustoria sau meşteşugurile. Primul cartier evreiesc se poate considera zona bisericilor Sf. Gheorghe, Sf. Ilie şi împrejurimile. Aici erau principalele zone de schimb şi locul de unde se vor raspândi pe toata suprafaţa oraşului. Această răspândire, precum şi faptul ca îşi cumpără case (cei pamânteni) constituie dovada ca în Bârlad nu a existat vreodată un ,,ghetto” sau o zonă a marginalizaţilor. Se poate spune ca aceste zone, unde evreii locuiau alături de alte etnii, şi diferenţele erau doar de natură financiară şi ocupaţională, sunt o formă diferita şi de ghetto-ul urban înconjurat de ziduri şi restricţii, şi de stelt, unde între locuinţele evreiești şi restul populaţiei exista un spaţiu liber, necultivat. Un rol important l-au avut evreii şi în Obor, care avea trei părţi: oborul de vite, oborul de manufactură şi târgul anual. Ei nu se ocupau de comerţul cu vite în general, dar în oborul de manufactură: cu magazine şi standuri de pânze, stofe, iţari, opinci, cojoace, fierarie, vase de bucătărie etc. În ciuda deosebirilor religioase, de tradiții, obiceiuri, mentalitate, legăturile evreilor cu localnicii erau destul de strânse. Sărbătorile, fie creștine, fie iudaice se celebrau împreună. Evreii plecați în Țara Sfântă își amintesc cu plăcere și nostalgie în același timp de celebra pască moldovenească mirosind îmbietător pe masa din sufragerie: „când urmau sărbătorile paștelui, mama ne trimetea ...să le duc cozonac cu ouă roșii vecinilor noștri. Dar când venea Purimul, ...bucuria noastră, mâncam gogăle... cu miere, cu nucă, cu rahat”345. Și pentru că ne referim la evreii bârlădeni, obiceiurile lor cu prilejul sărbătorilor importante sunt descrise amănunțit de către Sergiu Brandea (pe numele său real Șmil Hellembrand) în cartea sa Strâmba. Pentru sărbătoarea de Paște , a „eliberării” pregătirile durau cel puțin zece zile. Era cumpărată de la

Alexandrina Bizim Romanescu, Un adevăr trăit, în B. O. A., vol. I, p.714.

345

218

comunitatea evreilor azima „mața”, făina de pască și vinul din care se făcea „chidușul” pentru binecuvântare la masa festivă346. Femeile se ocupau de curățenia casei pentru a se asigura de lipsa „hamețului, ,,alimentele și băuturile interzise de paști”. Vasele de gătit erau spoite de țigani pentru a deveni cușer. Ritualurile de „Seder” erau fastuoase și realizate cu multă atenție347. Tradițiile trebuiau și erau respectate cu sfințenie însă, se întâmpla uneori, din diferite motive, ca ele să fie pentru un moment „uitate”, iar consecințele să fie… fatale. Un astfel de episod este relatat în ziarul “Prutul” din 20 octombrie 1887: „Mai alaltăieri seară s-a găsit un evreu mort pe stradă, pe cât se scrie moartea e provenită din beție. Poate acesta este primul caz când unul din neamul lui Iasrael și-a ars gâtul cu rachiu”348. Printre personalitățile care au dat şi dau stralucire culturii şi artei bârladene îi amintim printre alţii pe: Siegfried Volfingher, desenator, peisagist, portretist, pictor, scenograf de recunoscută valoare care a contribuit la realizarea unor spectacole de referinţă. Îşi aminteşte domnul Gorun - colaborator apreciat al revistei noastre: în oraşul Bârlad existau, trei Schwartz: Ilie lucra la un depozit de cherestea şi avea o singura pasiune, lectura. Era o enciclopedie în probleme de istorie. Se spune ca la o conferinţa publică l-a corectat chiar pe marele Nicolae Iorga. Marcu era contabil, librar, publicist şi mai ales era cunoscut pentru faimoasa bibliotecă ,,Mina şi Marcu Schwartz”. Ziarul “Păreri” era cunoscut ca fiind printre cele mai bune din Moldova. La libraria lui se ţineau şedinţe literare şi se recitau versuri. În 1889, pe 2 martie, a luat ființă la Bârlad, Societatea rezerviștilor “Ostașul”, de ajutorare a rezerviștilor concentrați. Câțiva ani mai târziu, 1896, este fondată Societatea culturală de emigrare ,,B'nai Zion”. Organizații Sioniste: Uniunea Sioniștilor Revizioniști - Betar, Hanoar Hationi - clal-sioniști-, Hasomer Hatair Gordonia. Aceste organizații au fost conduse de către Sapsa Gutermaher, Grisa Gutermaher; Michel Gutermaher; Ozias Blanc; Zigu Avram; Juju Epstein (Iehuda Epstein); Ionas Leibovici; Benedict Goldsfarb etc. Presa a constituit un factor de informare și de unitate pentru comunitate. În 1899 apare „Aurora Sionistă”, săptămânal din care au aparut doar 16 numere aflat sub conducerea lui Sigismund Gross. Ziarul bârlădean tinde ,,să ridice prestigiul poporului evreu față de el insuși și față de poporul în mijlocul căruia trăiește”349 (Procesul Dreyfus a ocupat un loc special în această gazetă. Aici debutează A. Axelrad cu poezia ,,În șanț” (1917), apel pentru ,,împământenire”. În paginile revistei s-a promovat ideea reîntoarcerii în Eretz Israel, chiar prin ,,emigrarea pe jos”. Colaboratori: Efraim Cohen, A. Axelrad, 346

Sergiu Brandea, op. cit., p. 116. Ibidem, p. 117. 348 “Prutul”, 20 octombrie 1887. 349 S. Podoleanu, Istoria presei evreiești din România, București, 1938, p. 167. 347

219

M. Kisineff (s-a bucurat de prietenia lui Sadoveanu), M. Botoşăneanu, Iehuda Maerson-Severin (expulzat, stabilit la Geneva). În perioda 1913 - 1915, 1919 apare revista ,,Bar Kochba” (,,Fiul Stelei”), ,,Revista național - evreiască”, cu apariție lunară, în 16 pagini, condusă de Achile M. Finkelstein. În cuvântul de deschidere se afirma că orientarea revistei este ,,în sensul ideilor sionismului modern”. La 16 Iulie 1900 este editată revista feministă, ,,Bas Ami” al cărei redactor a fost Dr. Herscu Fridman. Din nefericire a fost publicat doar un singur număr cu sprijinul emigrantelor. Pe 18 mai 1900 apare ,,Jidovul rătăcitor”, care avea patru pagini, alcătuite de ,,emigranții evrei pedeștri’’. Tot în acest an sunt publicate operele: ,,Drumeții” la Tipografia Gross, ,,Emigranții”, ,,Lacrimi de despărțire”. Presa sau alte lucrări și informări ale comunității erau tipărite în tipografii aflate în proprietatea evreilor precum ,,Progresul” (1894-1900), aparținând lui Sigmund Gross, ,,Moderna Gutenberg” (1896-1903), a lui Sam Segall şi German Stein, ,,Tiparul Tutovei” - Iosif Grunberg (tatăl fraților Gorun; librar, publicist, cunoscut pentru faimoasa sa bibliotecă ,,Mina şi Marcu Schwartz”). Impresionantă, dramatică, scăderea demografică a acestei obști: de la 3737 în 1930 (14,2% din întreaga populaţie) şi 3244 în 1942 (13%), statistica înregistrează doar 100 de familii în 1969. Iar azi sunt doar 34 de suflete. Au şi alte localităţi din România meritele timpurii în Alia, fie direct, fie şi pe drum ocolit, prin alte ţări şi locuri de popas. Dacă Bârladul se înscrie şi el în acest curent, are totuşi o particularitate - cronologic vorbind - fiind primul oraș de unde au pornit emigranţii pe jos. Animați de visători, ca Axelrad sau Dr. H. Fridman-Sigfrid, de litera celor nu mai puţin şase gazete bârlădene ale emigrantilor, ei şi alţi evrei din Romania au intrat în rândul pedestraşilor, idee născută într-o ceainărie din Bârlad a lui Herman Sercus, care-şi însufleţea de pe o scenă coreligionarii. Orașul Bârlad a dat în decursul timpului, mari personalități care au avut rezultate marcante în toate domenile: medici, farmaciști, filologi, ziariști, scriitori, matematicieni, fizicieni, aparținând comunității evreiești. În perioada interbelică în Bârlad erau recenzați 4500 de evrei și 12 sinagogi mai mari sau mai mici, majoritatea situate pe strada Templelor din spatele C.E.C.-ului de astăzi. Acum în Bârlad mai sunt doar 34 de evrei care merg cu prilejul rugăciunilor în singurul templu rămas lângă motelul Occident350. După Marea Unire oraşul Bârlad (străveche aşezare medievală situată în spaţiul Moldovei meridionale) şi judeţul Tutova şi-au adus o contribuţie deosebită la dezvoltarea materială şi spirituală a acestei zone. Ascensiunea economică şi socială a burgheziei bârlădene a determinat o complexă activitate urbanistico-edilitară de modernizare. Oraşul îşi extinde perimetrul, modificându-şi treptat înfăţişarea prin construirea de edificii noi, sistematizarea Bârladul- pământ de conviețuire pentru diferite culte, Editura Opera Magna, f. a., p. 56.

350

220

unor străzi, aprovizionarea cu apă, iluminat public. Statisticile consemnează creşteri şi descreşteri ale populaţiei oraşului Bârlad datorită condiţiilor economice şi sociale. Astfel, în 1916 existau 25338 locuitori, pentru ca după o curbă ascendentă până în 1930 (32321) populaţia să scadă lent, atingând cota cea mai scăzută după război (24035 locuitori). Românii erau elementul etnic predominant cu 94,5% în mediul rural şi 82,5% în mediul urban. Cea mai importantă minoritate era cea evreiască cu 11,7% din populaţia Bârladului şi 2,1% din cea a judeţului.

221

CONCLUZII Întrerupând aici demersul nostru, nu pentru că ar fi încheiat, și apoi cine se poate lăuda că și-a încheiat o lucrare și nu se mai găsește nimic de adăugat, ne oprim special asupra unor realități cu altă înfățișare, punând astfel o delimitare provizorie, fragilă desigur și subiectivă, între istoria pozitivistă și științele sociale. În această manieră de abordare am reușit să surprindem radiografie a imaginii orașului, în diferite cadențe temporale și segmente, din perspectiva studiului mentalităților și a imaginarului colectiv. Diversitatea tematicii, pe care am încercat să o abordăm în această lucrare a impus nevoia coagulării unor modalități de lucru convergente, puse sub semnul pluridisciplinarităţii şi al spiritualizării frontierelor dintre ştiinţe. Problematica antropologiei istorice este, poate fi, una din modalităţile prin care istoriografia românească se poate insera în marile curente ale istoriografiei europene şi mondiale, adaptându-se, în acelaşi timp, la o paradigmă actuală de cunoaştere. Tocmai de aceea, încercarea noatră nu se doreşte altceva decât o pledoarie pentru o nouă istorie, pentru un aggiornamento al problematicilor şi metodelor de cercetare, pentru o lărgire a câmpurilor şi metodelor de investigaţie, pentru o istorie care să răspundă mai bine la exigenţele epistemologice ale timpului nostru. Investigațiile întreprinse, privind dezvoltarea urbană, evoluțiile edilitare, cotidianul și mentalitățile în Bârladul aflat la confluența unor multiple tranziții și intersectări: de la medieval la modenitate, de la Orient la Occident și de la rural la urban, ne-au putut permite formularea unor considerații privind procesualitatea acestora pe parcursul perioadei supusă analizei. Orașul, așa cum reiese din statistici, se afla în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în plin proces de dezvoltare, fiind din punct de vedere economic și social printre primele orașe din Moldova. Târgul intersectat de râul cu același nume, a constituit de-a lungul vremii un important vad comercial. La baza dezvoltării sale au stat negustorii și meșteșugarii, fapt care a dat orașului un caracter cu precădere comercial - meșteșugăresc. Evoluția orașului este evidentă nu doar din punct de vedere economic, demografic, ci în toate domeniile vieții publice, începând cu administrația, justiția, activitatea polițienească și continuând cu serviciile publice precum salubritatea, serviciul sanitar și veterinar etc.. Transformările în ceea ce privește arhitectura, în aspectul său urbanistic ofereau o nouă imagine orașului care începea să corespundă tot mai pronunțat accepțiunii și imaginii generale despre o astfel de așezare. Însăși concepția despre urbanistică a devenit mai modernă,

222

lucru vizibil în forma rectangulară a rețelei stradale, în lărgimea „bulevardelor” și, nu în ultimul rând, în înfățișarea arhitectonică a clădirilor. Marile „sistematizări” pe care le-a suferit Bârladul în a doua jumătate a secolului trecut au condus la distrugeri ireparabile ale țesutului urban și la dispariția unor clădiri care constituiau personalitatea distinctă a orașului. Multe din moravurile de odinioară au dispărut, altele au supraviețuit cu succes. Reconstituirea cât mai apropiată de realitate a imaginii orașului din diferite epoci istorice este un demers interesant, pasionant chiar, dar care se realizează cu oarecare dificultate ca urmare a surselor insuficiente sau destul de greu de găsit. Este evident că aprofundarea elementelor de viaţă cotidiană pentru perioada de sfârșit de secol XIX și început de secol XX, nu poate decât să surprindă prin paradoxurile sale, prin diferenţele faţă de civilizaţia actuală. Dar ce epocă nu este astfel? Cert este că oraşul intră în modernitate cu o oarecare rapiditate, dar rămâne în egală măsură tributar mentalităţilor şi moravurilor din epocă. Scandalurile provocate de orgolii masculine, de „concursurile” politice, de aventurile şi poveştile sentimentale, de exagerările pudicităţii vestimentare, nu pot decât să stârnească amuzamentul atât al cercetătorului acestei perioade, cât și al celui care parcurge lucrarea, cu atât mai mult cu cât amestecul interetnic, de limbi, de religii, prejudecăți şi obiceiuri determină o multiplicare a acestor componente pentru fiecare segment de populaţie în parte. Mozaicul etnic a reprezentat o trăsătură caracteristică Bârladului, acesta fiind constituit, în secolul al XIX-lea, din proporții diferite de români, evrei, țigani, greci, italieni, turci, armeni, slavi şi alte etnii. Acest fapt a marcat atât mentalul colectiv, cât şi imaginea despre oraş, impresia de cosmopolitism fiind pregnantă. Dublarea acestei structuri etnice de una socio-economică la fel de diversă, a completat tabloul unei societăţi originale. Structurile cotidianului, ca să ne exprimăm cu o sintagmă deja consacrată, au fost profund marcate de o atare diversitate. Diferenţele etnice şi confesionale au generat obiceiuri de nuntă, de mariaj, de statut social, de înmormântare diferite, spre satisfacţia cercetătorului pe tărâm etnografic. Viaţa religioasă, alimentaţia, vestimentaţia, raporturile interfamiliale exprimă şi ele această diversitate. Familia și toate evenimentele care marchează și delimitează existența umană, precum: nașterea, căsătoria și moartea sunt elemente incluse în ceea ce noi numim spațiul privat. Locuința constituie una din cele mai grăitoare expresii a modului de viață a locuitorilor, a gustului lor, a posibilităților materiale, a unei tradiții etnice și culturale. Aici se desfașoară cele mai multe dintre activități, se transmite experiența de viață, se însușesc moduri de viață. După cum am încercat să demonstrăm orăşeanul sau mai bine zis târgoveţul s-a aflat situat permanent într-un sistem complex de relaţii cu urbea, având ca centru social familia sa. Locuinţele au jucat şi continuă să joace unul dintre cele mai 223

relevante roluri în evoluţia urbanistică a oraşelor şi în determinarea caracterului acestora, având în vedere nu numai contribuţia lor cantitativă şi calitativă la definirea cadrului construit, dar şi calitatea lor de martori ai vieţii cotidiene, trecute, prezente şi viitoare. În ceea ce privește alimentația aceasta era variată, dar sărăcăcioasă; se mânca aproape orice, dar puțin, după criteriul ,,burta plină”, în funcție de sezon (cel mai greu era spre începutul primăverii), în condiții modeste de asigurare a alimentelor de primă necesitate. Regulile cultului ortodox fiind stricte, cu posturi periodice, cutume refractare la nou, i-au păstrat pe români în cadrele grijii față de ziua de mâine și i-au mulțumit cu puțin. Marile sărbători religioase, nunțile, botezurile, pomana de la unele înmormântări erau adevărate ospețe. Ponderea cea mai mare în prevenirea îmbolnăvirilor și tratarea bolnavilor o avea „mama-natură”, ,,vrerea Domnului” și ,,practicile băbești”, nu lipsite de aspecte mistice și magice. Așa se explică faptul că mortalitatea, îndeosebi cea infantilă, era extrem de mare, iar durata medie a vieții era scăzută. Despre un serviciu sanitar și veterinar eficient și adoptarea unor măsuri igienico-sanitare profilactice, măcar având nu caracter adminstrativ, nu se poate vorbi decât în a doua jumătate a secolul al XIX-lea. Din acest motiv diverse molime: ciuma, ftizia, holera, sifilisul, pelagra etc. erau frecvente și lăsau în urmă numeroase victime. Nu trebuie uitată lumea săracilor, marginalii şi lumea interlopă, cu toate problemele lor, generatoare de tensiuni, marginalizare şi delincvenţă. O imagine veridică a vieţii cotidiene nu ar fi completă fără a înţelege temerile colective, zbaterile, contradicţiile, divorțurile, scandalurile, accidentele sau aspecte mai întunecate ale comportamentului uman, precum sinuciderea, violenţa, criminalitatea. Deşi aceste aspecte nu lipsesc, trebuie remarcat că ele nu au marcat negativ evoluţia oraşului, delincvenţa şi contradicţiile fiind minime în raport cu alte societăţi sau oraşe. Cu toate că mica urbe nu se putea compara, sub diferite aspecte, ca: dimensiuni, populație, activitate economică, viață social - culturală cu alte orașe mari, precum: București, Iași, Piatra-Neamț, Constanța etc., el surprinde printro viață plină de efervescență. Astfel, nu-i lipsesc loisirul/distracţiile, lucru de care a profitat din plin, stimulând constituirea de localuri de agrement precum: Grădina publică, grădinile de vară, berăriile, restaurantele, cafenelele, sălile de spectacole, teatrul, cinematograful ca să amintim numai de câteva dintre stabilimentele ce au marcat evoluţia şi percepţia despre aceste locuri. Viaţa în oraş însă este ritmată de curgerea anotimpurilor. Vara explodează dorinţa de viaţă, prin diferite modalități de a petrece timpul liber: balurile, banchetele, concertele, festivităţile de tot felul, serbările câmpeneşti, balurile și seratele dansate. Iarna, oraşul intră în aparentă hibernare, iar activităţile cotidiene se reduc, dar implicând alte modalități de petrecere a timpului liber. Puţinele 224

sărbători oficiale, naţionale sau religioase, marchează numai pentru moment societatea locală, retrasă din calea condițiilor neprielnice de afară. Bârladul vechi sau de odinioară, cu tot farmecul său de târg de provincie, nu mai trăiește decât în memoria celor care au trăit în acea vreme, amintiri care se pierd odată cu dispariția fizică a proprietarilor lor. Sunt și vor fi în continuare aspecte de cercetat, cu atât mai mult cu cât demersul nostru nu a acoperit decât parțial domeniile ce pot fi investigate. Nu avem pretenția ca lucrarea de față să fie una de istorie care să respecte neapărat regulile, rigorile domeniului ci mai mult o scriere de evocare, bazată în parte pe memorialistică și istorie orală. Este istoria pe care orice nepot o așteaptă de la bunicul său, povestea vremurilor de odinioară spusă cu nostalgie și care în același timp face legătura cu prezentul și viitorul. Este inutil să scriem cărți despre Bârladul la întâlnirea cu mileniul al treilea. Este posibil ca generațiile viitoare să nu fie de acord cu noi și să considere activitatea de astăzi o calamitate pentru viitorul orașului. Rămâne de văzut cum va evolua și cum vor descrie vremurile de azi cei de mâine. Noi, cei care am făcut demersul de mai sus, nu am făcut decât să scriem faptele așa cum au fost, cu subiectivismul de rigoare, fără a avea pretenția de a fi pe placul tuturor. Piesa-i gata. Trag oblonul. Dacă v-a plăcut refrenul? Mai citiți și altă dată?

225

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Colecţii şi publicaţii de documente I. Izvoare 1. Documente inedite Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Vaslui, Fondul Primăria Municipiului Bârlad. Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Iași. Fondul Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad. Fondul Casei Naționale „Stroe S. Belloescu”. Silion, Gheorghe, Amintiri, în mss. . 2. Documente edite Analele Spitalului „Bârlad și Elena Beldiman”, Tipografia George Cațafany, 1898. Antonovici I., Documente bârlădene, vol. I, Tipografia Neculai P. Peiu, Bârlad, 1911. Idem, op. cit., vol. II, Tipografia Neculai P. Peiu, Bârlad, 1912. Idem, op. cit., vol. III, Tipografia și legătoria de cărți Constantin D. Lupașcu, Bârlad, 1915. Idem, op. cit., vol. IV, Tipografia și legătoria de cărți Constantin D. Lupașcu, Bârlad, 1924. Idem, op. cit., vol. V, Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1926. Bilanțul anual al Societății Filantropice Israelito-Comerciale „Aurora” din Bârlad, Tipografia „Basarabia” George Cațafany, 1879. Calendarul Tutovei pe 1919, Bârlad, 1919. Expunerea situaţiei Judeţului Tutova pe anul 1907. Raport prezentat consiliului general în şedinţa de la 15 Octombrie 1907 la deschiderea sesiunii ordinare, Bârlad, Tipografia Comercială C. S. Leţcae, 1907. Dare de seamă științifică asupra spitalului militar și a serviciului sanitar din Garnizoana Bârlad, Tipografia N. Peiu, Bârlad, 1929. Dare de seamă a Epitropiei spitalului Bârlad și Elena Beldiman, Tipografia și legătoria de cărți Const. D. Lupașcu, Bârlad, 1911. Evreii din România în texte istoriografice, Editura Hasefer, București, 2002. Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, Tipografia George Cațafany, 1890.

226

Expunerea situațiunei județului Tutova pe anul 1907, Tipografia „Comercială” C. S. Lețcae, Bârlad, 1907. Modul cum s-au administrat interesele Comunei Urbei Bârlad de către fostul primar A. V. Ionescu, Tipografia George Cațafany, Bârlad, 1884. Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878 , Imprimeria Basarabia, 1878. Regulament al Azilului de infirmi, Tipografia N. P. Peiu, 1915. Regulament pentru întocmirea și organizarea Orfelinatului Agricol „Ferdinand”, de pe moșia regală Zorleni-Tutova, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1906. Regulament pentru organizarea serviciului comunei urbei Bârlad, Tipografia George Cațafany, Bârlad, 1899. Regulamentul și caetul de sarcini, Tipografia Nicolae Peiu, Bârlad, 1927. Sama Generală a Epitropiei Spitalului Bârladu şi Elena Beldimanu, Tipografia Asociaţiunii “Unirea”, Bârlad, 1886. Sturdza D. A. şi alţii, Acte şi documente relative la renaşterea României, Bucureşti, vol. III, 1889. 2. Memorii, însemnări şi scrieri contemporane Iorga Nicolae, Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea I, Bucureşti, 2000. Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, Vol. III, Editura Erc Press, 2011. Rosetti, Radu, Amintiri, vol. I, Ce-am auzit de la alţii, Iaşi, 1921. Sturdza, D., A. şi alţii, Acte şi documente relative la renaşterea României, Bucureşti, vol. III, 1889. Suţu, Nicolae, Memoriile Principelui Nicolae Suţu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997. 3. Periodice “Academia Bârlădeană”, 2000 (nr. 7), 2003 (nr. 12, 13), 2004 (nr. 16). “Acta Moldaviae Meridionalis”, nr. 7-8, 1995-1996. “Bârladul”, Bârlad, 1887 (nr. 2, 11, 16, 18, 19), 1888 (nr. 3, 24, 25, 32, 33, 37), 1898 (nr. 2, 5, 7, 8, 9, 21), 1899 (nr. 20, 23), 1902 (nr. 2, 3), 1903 (nr. 1, 3, 5, 13), 1905 (nr. 12), 1908 (nr. 2, 3, 13), 1909 (nr. 5, 13), 1911 (nr. 5, 8, 9), 1912 (nr. 20). “Bârladul”, Bârlad, (serie nouă), 2000 (nr.7), 2006 (nr. 109, 116). “Brazdă Nouă”, nr. 4, 1928. “Buletinul oficial al prefecturii județului Tutova”, An II, 1942. “Cercetări istorice”, (serie nouă), Bârlad, 2000 (nr. 3, 4). “Dilema Veche”, București, 2010 (nr. 322, 342), 2011(nr. 370, 378). “Gazeta femenină”, 1908 (nr. 1).2 227

“Jurnalul”, București, 6 decembrie 2009. “Magazin istoric”, august 2005. “Pagini medicale bârlădene”, 1998 (nr. 8). “Paloda”, Bârlad, 1892 (nr. 6), 1894 (nr. 2, 3, 7), 1895 (nr. 41). “Păstorul Tutovei”, 1944, (nr. 1, 2, 3, 4). “Progresul”, 1883 (nr.3), 1885, (nr. 7, 9). “Prutul”, 1912. “Răzeşul”, Bârlad, 1926 (nr. 2). “Studii și articole de istorie”, tom LXXVI, 2010. “Semănătorul”, 1871 (nr. 7). “Veacul Nostru”, 15 iulie 1934. “Vocea Tutovei”, Bârlad, 1897 (nr. 6). “Păreri tutovene”, 2002 (nr. 606, 607). 4. Instrumente de lucru (literatură auxiliară) Gugiuman I., Cârcotă V., Băican V., Dicţionarul geografic al judeţului Vaslui, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, 1988. Harta judeţului Tutova, Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”, nr. inv. E 10395, 1895. Lahovary, Al., Dicţionarul statistic al României, Bucureşti, 1912. Negrutzi, T. George, Planul oraşului Bârlad. 1900-1906, Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”, Bârlad. Partea arsă a târgului Bârlad, (hartă), Editura Socec, Bucureşti, 1851, Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”. 5. Lucrări generale Achim, Mihu, Antropologia culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002. Apăvăloae, Mihail, Piatra-Neamţ – Studiu monografic, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2005. Aries, Philippe şi Duby, Georges, Istoria vieţii private, vol. VIII, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997. Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. III, Editura Humanitas, București, 1991. Bacalbaşa, Constantin, Bucureştii de altădată (1878-1884), Editura Eminescu, Bucureşti, vol. I-II, 1993. Bălan, Mircea, Beția la români, Editura Eurostampa, Timișoara, 2004, p. 249. Barbu N., Ungureanu Al. (coord.), Geografia municipiului Iaşi, Iaşi, 1987. Bărbulescu Constantin, Popovici Vlad, Modernizarea lumii rurale din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, București, 2005. Benevolo, L., Oraşul în istoria Europei, Iaşi, Polirom, 2003. 228

Berindei, Dan, Amintiri inedite din anii luptei pentru Unire (1857-1859), în “Studii şi cercetări ştiinţifice”, seria Istorie, Iaşi, nr.1-2, 1959. Idem, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Editura Militară, Bucureşti, 1992. Bîlciurescu, Victor, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Editura Paideia, Bucureşti, 2003. Boia, Lucian, România. Ţară de frontieră a Europei, Humanitas, Bucureşti, 2002. Boorstin, Daniel J., Descoperitorii, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996. Botez, Constantin, Pricop, Adrian, Tradiții ale ospitalității românești.Prin hanurile Iașilor, Editura Sport- Turism, București, 1989. Braudel, Fernand, Timpul lumii, vol. I-II, Editura Meridiane, București, 1989. Idem, Structurile cotidianului: posibilul și imposibilul, vol. I-II, Editura Meridiane, București, 1984. Bulei, Ion, Atunci când veacul se năștea..., Editura Eminescu, București, 1990. Idem, Românii în scolele XIX-XX. Europenizarea, Editura Litera, București, 2011. Buruiană, Ovidiu, Incursiune în cotidianul Iaşului interbelic. Despre Iaşi şi ieşeni între cele două războaie mondiale, în Iaşi-memoria unei capitale, (Gh. Iacob coord.), Editura Universităţii ,,AL. I. CUZA”, Iaşi, 2008. Caragiale, Ion, Luca, O scrisoare pierdută, Editura Minerva, București, 1971. Căzan, Ileana, Imaginea celuilalt – societatea românească între exotic şi modernitate, văzută de călătorii străini din secolele XVIII-XIX, în “Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie”, Număr Special, 2005. Chaunu, Pierre, Istorie şi decadenţă, Editura ,,Clusium”, Cluj-Napoca, 1995. Chiriac, Laurenţiu, Timpul în viziunea creştină a Occidentului medieval, în revista “Elanul”, Anul XII, nr. 100, iunie 2010. Ciupală, Alin (editor), Despre femei și istoria lor în România, București, 2004. Cliveti, Gheorghe, România şi crizele internaţionale. 1853-1913, Editura Fundaţiei ,,Axis”, Iaşi, 1997. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997. Corivan, N., Turcu C., Comerţul între anii 1848 şi 1864, în Dezvoltarea economiei Moldovei 1848-1864, Editura Academiei, Iaşi, 1963. Coroamă, Radu, Piese din patrimoniul cultural naţional referitoare la viaţa şi activitatea generalului vasluian Gheorghe Negrescu, în “Acta Moldaviae Meridionalis” . Costescu, George, Bucureștii vechiului regat, Editura Capitel, București, 2004. Crăiniceanu, Gheorghe, Igiena țăranului român, București, 1895. Cucu, Vasile, Oraşele României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. Demidov, Anatol, O călătorie în Principatele Rpmâne, Editura Alcalay, f. a.. Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident.Ţările Române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. 229

Dobranici, M., Geografia judeţului Tutova, Bârlad, 1936. Dominte, Paul, Viaţa cotidiană în Constanţa (1878-1918), (teză de doctorat), în mss., București, 2010. Duțu, Alexandru, Dimensiunea umană a istoriei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986. Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi, Humanitas, Bucureşti, 1997. Gonţa, I. Alexandru, Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania în secolele XII-XVII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989. Ifrim, Alexandru, Bucureştii de azi, Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a II-a, 2011. Ionescu, Adrian-Silvan, Modă şi societate urbană în România epocii moderne, Editura Paideea, 2006. Iorga, Nicolae, Istoria Românilor prin călători, ediţie adăugită, vol. III-V, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1929; ediţie nouă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981. Ladurie, Emmanuel, Le Roy, Montaillou, sat Occitan de la 1294 până la 1324, vol. I-II, Editura Meridiane, București, 1992. Lemny, Ştefan, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990. Majuru, Adrian, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003. Idem (coord.), Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delicvenţă, vagabondaj, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006. Idem (coord.), Bucureştiul subteran. Sinuciderea, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006. Idem, Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi, Editura Compania, Bucureşti, 2006. Idem, Bucureşti. Povestea unei geografii umane, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2007. Idem (coord.), Prostituţia. Între cuceritori şi plătitori, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007. Idem, Cum se distrau românii odinioară, Editura Adevărul, București, 2011. Idem, Șapte variațiuni pentru flautul fermecat, Editura „Oscar Print”, București, 2011. Mihail, Ciprian (coord.), Artă, tehnolgie şi spaţiu public, Paideea, Bucureşti, 2003. [[ Mihăilescu, Ștefan, Pro-Femina. Documente Istorice. Condiţii ale muncii feminine, în “AnaLize” 10/2001. Moscalu, Luminița, Cotidian şi mentalităţi în Piatra – Neamţ (1864-1914). Studiu de antropologie istorică, Editura Timpul, Iaşi, 2009. Mucenic, Cezara, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea, Bucureşti, 2004. Oprea, Ion N., Scurte medalioane, Editura Pim, Iași, 2010. 230

Panea, Nicolae, Antropologie culturală şi socială, Editura Omniscop, Craiova, 2000. Papazoglu, Dimitrie, Istoria fondărei orașului București, Editura Curtea Veche, București, 2005. Pârvulescu, Ioana, Întoarcere în Bucureștiul interbelic (eseu), Editura Humanitas, București, 2003. Idem, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 2005. Platon, Florin Al., Societate şi mentalităţi în Europa medievală. O introducere în antropologia istorică, Editura Universităţii ,,AL. I. CUZA”, Iaşi, 2000. Potra, George, Din Bucureştii de altădată, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981. Idem, Bucureştii văzuţi de călători străini (secolele XVI- XIX), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992. Rădvan, Laurențiu (editor), Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007. Surtu, Ioan, Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010. Şuta Alina Ioana, Tămaş Oana Mihaela, Ciupală Alin, Bărbulescu, Constantin, Popovici, Vlad, Legislaţia sanitară în România modernă (1874-1910), Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2010. Theodorescu, Răzvan, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1800), Editura Meridiane, București, vol. I-II,1992. Ungureanu Al., Oraşe din Moldova, Bucureşti, 1980. Ţighiliu, Iolanda, Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova secolele XV – XVI, Editura Paideea, 1997. Vintilă-Ghițulescu, Constanța, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas, 2004. Idem, Focul amorului: despre dragoste și sexualitate în societatea românească (1750-1830), Humanitas, 2006. Idem, Evgheniții, Humanitas, 2006. Idem, Despre delicata moarte, în “Dilema veche”, nr. 370, 2011. Idem, Nevoia de igienă și legislații sanitare în România modernă, în “Dilema veche”, nr. 378, 2011. Idem, Cu mortu prin mahala, în “Dilema veche”, nr. 342, 2010. Idem, Tirania menajului, în “Dilema veche”, nr. 322, 2010. Zamani, Lelia, Comerț și loisir în vechiul București, Editura Vremea, București, 2007. Zănescu, I., Osândiţi şi osânde în Bucureştii de odinioară, în “Magazin istoric”, august, 2005.

231

6. Lucrări speciale Antonovici, I., În slujba bisericii şi a şcoalei, 1880-1923, Huşi, 1926. Antonovici, I. Nicolae, Ioniţă Titinaş, Bucureşti, 1943. Bârladul de odinioară şi astăzi, Bârlad, Vol. I-III, 1980-1984. Boteanu, Romulus, Flori, tradiţii, iarmaroc, în B. O. A., Miscellaneum, vol I, 1980. Brandea, Sergiu, Strâmba, Editura Pim, Iași, 2010. Cană, Alecsandru, Monografia grupului judeţean de pompieri Vaslui, în mss., Bârlad, 1995. Cârcotă, Vasile, Premisele apariţiei şi evoluţiei municipiului Bârlad, în “Şcoala bârlădeană ”, 1971. Chelaru, Romeo, Aspecte culturale bârlădene (1900-1948), (lucrare metodicoștiințifică pentru obținerea gradului didacic I în învățământ), în mss., Iași, 2008. Chiper, Constantin, Personalităţi militare bârlădene, Primăria Municipiului Bârlad, 2001. Ciortoloman, G. D., Tehnica fotografierii la finele secolului XIX. La Bârlad, prima femeie fotograf din ţară, în B.O. A., Miscellaneum, vol. II, Bucureşti, 1983. Clapa, Gheorghe, Hanurile, ratoşele şi ospeţiile - vetre de popas din ţinutul Tutovei (I), în “Păreri tutovene’’, Nr. 602, 19-21 martie, 2002. Ibidem, (II), Nr. 603, 22-25 martie 2002, p. 6. Ibidem, în “Baadul literar”,anul I, nr. 3, noiembrie 2007, pg. 76-78. Idem, Iorga Nicolae – note de călătorie, în “Păreri tutovene”, nr. 607/5-8 aprilie, 2002. Idem, Evoluţia, structura şi fizionomia oraşului Bârlad, în “Bârladul”, 2-8 martie, 2006. Idem, Caracteristicile şi înfăţişarea râului Bârlad, în “Bârladul”, 23-29 martie, 2006. Clit Costin, Mihail Kogălniceanu în vizită de lucru la Bârlad (1860) – Document inedit, în “Academia Bârlădeană”, Nr. 14, trim. I, 2004. Codrescu C. Constantin, Liceul din Urbea Bârlad. Cum este şi cum trebuie să fie, Bârlad, Unirea, 1881. Idem, Studiu asupra Spitalului Bârlad şi Elena Beldiman, Editura SOCEC, Bucureşti, 1886. Idem, Microbii morbigeni, Tipografia Asociațiunei Unirea, Bârlad, 1886. Costăchescu Neculai, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II. Darie Emanoil, Dezvoltarea economică şi socială a fostului ţinut Tutova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, (lucrare ştiinţifico-metodică pentru obţinerea gradului didactic I), în mss., Iaşi, 1980. Idem, Unele aspecte ale dezvoltării economiei fostului ţinut Tutova în prima jumătate a secolului XIX, în “Acta Moldavie Meridionalis”, nr. VII-VIII, 19951996. 232

Dragomir Neculai, Strada Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului XIX, în B. O. A., vol. II. Găbureac Sergiu, Bârladul odinioară și în zilele noastre: monografie-album, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2008. Georgescu, M., Urbanizarea şi sistematizarea, în Monografia municipiului Bârlad, 1974. Gheorghe, Gheorghe, Amintire, în B. O. A., vol I. 1980. Gohoreanu, Gheorghe, Alexandru Vlahuţă, în B.O. A., vol. II, 1983. Grădina publică din Bârlad. 165 de ani de existență (1843-2008), Editura Opera Magna, Iași, 2008. Istoricul garnizoanei militare din Bârlad, în mss. Leonte, Dumitru, Iarmarocul de la Bârlad, în “Academia Bârlădeană”, Nr. 6, trim. III, 2004. Mangu, Gheorghe, Amintiri despre Bârlad, în B. O. A., vol. I, 1980. Moldoveanu, Mielu, Pagină vie, în B. O. A., vol. I, 1980. Monografia municipiului Bârlad, în mss., 1968. Monografia municipiului Bârlad, Bârlad, 1974. Monu, Elena, Casa Greceanu - Actualul sediu al Protopiatului Bârlad, în “Păstorul Tutovei”, serie nouă, Nr. 2, 2009. Idem, Familia Costache. Istorie și genealogie, Editura Sfera, Bârlad, 2011. Nicola, Traian, Liceul ,,Gh. Roşca Codreanu”, Iași, 1971. Idem, Colegiul naţional ,,Gh. Roşca Codreanu”, Bârlad, 1996. Idem, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad, vol. I-VI, 1999-2004. Oprea, Ion, N., Bârladul în presa vremurilor. De la revista “Păreri” la “Steagul roșu” -1932-1942, Editura Pim, Iași, 2007. Idem, Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene (1870-2008), Editura Pim, Iași, 2008. Idem, Lumânărică. Sfântul de la Tutova și pacea în care a trăit, Editura Pim, Iași, 2009. Idem, Campanie electorală. Fostul domnitor Mihai Sturza, la Bârlad, în “Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim. III, 2009. Idem, Bârlad. Istorie, cultură, amintiri, Editura Pim, Iași, 2010.. Idem, Ioan Antonovici depozitarul. Opere, vol. I-II, Editura Pim, Iaşi, 2011. Oprișanu, George, Casa Obștiei din Bârlad, Tipografia Nouă Toriceli Slobozeanu, Bârlad, 1928. Popa, V. I., Take, Ianke și Cadîr, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1958. Proca, Marcel, Bârladul de odinioară şi astăzi, Soft educaţional (omologat ca mijloc didactic auxiliar de M.E.C.T.), Bârlad, 2002. Idem, Grădini şi spaţii publice în Bârladul de odinioară (I), în săptămânalul “Bârladul”, nr. 79/ 14-20 iulie, 2005. Ibidem, (II), nr. 80/ 21-27 iulie, 2005. 233

Idem, Străzile din Bârladul de altădată- strada Strâmbă, în “Cercetări istorice. Revista profesorilor de istorie din județul Vaslui”, Serie nouă, Anul I, nr. 4 Idem, Oraşul Bârlad. Evoluţie urbanistică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Sfera, Bârlad, 2009. Idem (coord.), File de monografie. Şcoala Nr. 1 Iorgu Radu, Bârlad, Editura Sfera, 2009. Idem, Evoluția urbanistică a zonei centrale a orașului Bârlad. Piața civică, în “Studii şi Articole de Istorie”, Tom LXXVI, 2010. Idem, Mână Birjar... La Bulivard, în “Cercetări istorice. Revista profesorilor de istorie din județul Vaslui”, Serie nouă, Anul IV, nr. 1 (7), iulie 2010, pg. 41-43. Idem, Balul-sau visul de o noapte, în “Elanul”, nr. 106, decembrie 2010, pg.1416. Idem, Dezvoltarea urbanistică a orașului Bârlad la mijlocul secolului al XIXlea, în Alexandru Ioan Cuza și demnitatea națională (coord. Oltea RășcanuGramaticu), Editura Sfera, Bârlad, 2011. Idem, Bârladul: Oameni, case şi locuri. Zone încărcate de istorie, în “Studii şi Articole de Istorie”, tom LXXVIII, 2011, pg. 327-333. Idem, Hanurile din Bârlad, în “Cercetări istorice. Revista profesorilor de istorie din județul Vaslui”, Serie nouă, Anul V, nr. 5 (11), 2011, pg. 42-46. Răşcanu-Gramaticu Oltea, Istoria Bârladului, vol. I-II, Editura Sfera, 2002. Selbinschi, Ionel, Statuia lui George Enescu la Bârlad, în B.O. A. Miscellaneum, vol. III, Bucureşti, 1984. Stoica, Dumitru, Strada Mare a orașului Bârlad la sfârșitul secolului al XIXlea și începutul secolului al XX-lea, în B. O. A., vol. I, 1980. Stroe S. Belloescu: ctitor de cultură și filantrop, Editura Dacri, Bârlad, 2009. Vasiliu, Gheorghe, Bârladul de altădată, Editura Sherpa, Târgu-Mureş, 2000. Voiculeț Lemeny, Pompiliu, Primele amintiri, în B. O. A., vol. I., 1980. Vrabie, Gheorghe, Bârladul cultural, Bârlad, 1937. Zeletin, C. D., Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, cronică, ed. a 2-a, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2008.

234

ABREVIERI -

DJNAI DJNAV BOA SAI

= Direcția Județeană Națională a Arhivelelor Iaşi. = Direcția Județeană Națională a Arhivelelor Vaslui. = Bârladul de odinioară şi astăzi. = Studii şi articole de istorie.

235

ANEXE

Anexa nr. 1

Partea arsă a târgului Bârlad,1851 239

Anexa nr. 2

Planul oraşului Bârlad. 1900-1906

240

Anexa nr. 3

Planul oraşului Bârlad. 1900-1906 Detalii - Grădina Publică 241

Anexa nr. 4

Planul oraşului Bârlad - 1936 242

Anexa nr. 5

Farmacia Perlmutter (arhiva personală)

243

Anexa nr. 6

Instantanee fotografice de pe Strada Strâmbă în anii ’40 şi zona pieţii. În prima imagine apare G. Pruteanu din satul Popeni, viitor deputat în Adunarea Naţională (arhiva personală)

244

Anexa nr. 7

Instantanee fotografice din piața Sf. Ilie (arhiva personală)

245

Anexa nr. 8

Bulevardul ,,Principele Ferdinand”

Parcul Domneasca (arhiva personală)

246

Anexa nr. 9

Bârlad vedere generală (Fond Biblioteca ,,Casa Națională-Stroe S. Belloescu”)

247

Anexa nr. 10

Invitație la bal (arhiva personală)

248

Anexa nr. 11

Invitație la nuntă (arhiva personală)

249

Anexa nr.12

Familia Silion (arhiva familiei)

250

Anexa nr.13

Familia lui V. I. Popa (Fond Muzeul ,,Vasile Pârvan”- Bârlad)

251

Anexa nr. 14

Palatul Administrativ (Fond Biblioteca ,,Casa Națională-Stroe S. Belloescu”)

Orfelinatul agricol „Ferdinand”

252

Anexa nr. 15

Articol din revista “Albina” în care se anunța înființarea Orfelinatului agricol „Ferdinand” 253

Anexa nr. 16

Ziarul ,,Bârladul”, 18 august 1894

254

Anexa nr. 17

Ziarul ,,Bârladul”, octombrie 1902 255

Anexa nr. 18

Ziarul ,,Paloda”, 18 august 1894

256

Anexa nr. 19

Planul unui imobil naționalizat DJNAV, Fond Primăria orașului Bârlad

257

Anexa nr. 20

Planul unui imobil naționalizat DJNAV, Fond Primăria orașului Bârlad 258

Anexa nr. 21

Fotografii de epocă (Fond Biblioteca ,,Casa Națională-Stroe S. Belloescu”)

259

Anexa nr. 22

Fotografii de epocă (Arhiva personală)

260

Anexa nr. 23

Fotografii de epocă (Arhiva personală)

261