Viţa de vie

Viţa de vie

INTRODUCERE 1

Viţa de vie şi vinul au însoţit civilizaţiile omenirii de la primele începuturi. De-a lungul veacurilor viţa de vie a fost socotită simbol al fecundităţii, bogăţiei şi sănătăţii, iar vinul ca băutură sfântă care uneşte pe om cu Dumnezeu, de la naştere şi până la moarte. Publicaţiile viniviticole apărute în secolul al XX-lea au avut un mare rol în transmiterea rezultatelor, îndrumărilor şi informatiilor. O cale de popularizare a cunoştinţelor şi realizărilor din acest domeniu au avut-o almanahurile. O altă cale de transmitere a cunoştinţelor şi a problemelor organizatorice, economice şi sociale ale sectorului vitivinicol a reprezentat-o revistele de specialitate. Literatura vitivinicolă este reprezentată prin numeroase scrieri de specialitate editate sub formă de broşuri, manuale, cărţi, cursuri, tratate şi monografii. Ele reflectă problematica epocii în care au fost elaborate, preocuparea de a propulsa activitatea vitivinicolă prin îndrumări, idei şi soluţii rezultate din studiile, experienţa şi practica autorilor. Ordinul Rhamnales Plantele din acest ordin au la baza staminelor un disc nectarifer. Deosebirea importantă constă în reducerea staminelor la 5, prin avortarea staminelor de pe cercul extern. Familia Vitaceae Din această familie fac parte circa 700 specii răspândite în zona caldă şi zona temperată. Sunt plante lemnoase, agăţătoare, adesea cu cârcei, tulpină noduroasă; frunzele sunt alterne, simple, palmat lobate, uneori întregi, stipelate. Inflorescenţa este un panicul monopodial ramificat, cu o axă principală şi ramuri terminate în dihazii reduse sau o cimă veritabilă, compusă dintr-o axă repetat bifurcată, aşezată de regulă opus frunzelor. Florile sunt mici, radiar simetrice (actinomorfe), de tipul 4 sau 5, hermafrodite poligame sau dioice; caliciul cu 4-5 dinţi; corola cu 4-5 petale, libere sau lipite la vârf, caducă; stamine 4-5, aşezate în faţa petalelor; gineceul liber, cu 2 loji, în fiecare lojă cu câte 2 ovule anatrope, ascendente. Între androceu şi gineceu se află un disc nectarifer liber sau lipit cu baza ovarului. Are stilul scurt, stigmatul de formă variată, cu 2-4 lobi mai mult sau mai puţin dezvoltaţi: fructul este o bacă cărnoasă mai mult sau mai puţin suculentă, cu 2-4 seminţe cu tegument scleros şi endosperm oleaginos. Familia cuprinde 12 genuri, cu circa 450 specii, răspândite în toate regiunile tropicale, subtropicale şi temperate ale globului. Din punct de vedere anatomic se caracterizează prin vase cu punctuaţii scalariforme şi prin prezenţa rafididelor şi a maclelor de oxalat de calciu în toate organele. 2

Familia Vitaceae se împarte în două subfamilii: Leeoideae şi Vitoideae, pe baza unor particularităţi morfologice referitoere le frunze şi floare; în unele lucrări ambele subfamilii sunt considerate ca familii. Genul Vitis Acest gen cuprinde arbuşti târtori, agăţători cu tulpini şi ramuri (coarde) flexibile. Scoarţa se desprinde sub formă de fâşii. Frunzele sunt întregi, palmat lobate sau palmat digitate, rar laciniate. Are cârcei bifurcaţi sau trifurcaţi. Inflorescenţa este compusă din dihazii reunite într-o paniculă. Florile sunt mici, galbene verzui, hermafrodite, poligame sau dioice. Are caliciul rudimentar, cu 5 dinţişori; corola cu 5 petale cu prefloraţia valvată; în timpul înfloririi corola în formă de scufie se desprinde şi cade. Are 5 stamine. La baza gineceului se află un disc format din 5 glande nectarifere galbene. Gineceul este bicarpelar, bilocular, cu câte doua ovule ascendente, apotrope cu stilul scurt, cu stigmat discoidal. Fructul este o bacă (boabă) cu 2-4 seminţe piriforme. Seminţele se află pe partea ventrală cu două adâncituri longitudinale şi un rafeu, pe partea dorsală; chalaza are formă circulară sau eliptică, tegumentul este scleros, endospermul oleaginos. Genul cuprinde circa 30 specii, cele mai multe răspândite în zona temperată a emisferei nordice. Vitis vinifera Este un arbust târâtor şi agăţător. Scoarţa de pe lujerii bătrâni se desface în fâşii; lăstari tineri sunt glabri mai mult sau mai puţin tomentoşi. Au cârcei bifurcaţi sau trifurcaţi. Au frunze adulte orbicular cordate, mai mult sau mai puţin 3-5 lobate, rar laciniate, de 5-20 cm în diametru, cu sinusuri mai mult sau mai puţin pronunţate, cel peţiolar în formă de V sau U, uneori în formă de liră cu fundul rotund; limbul pe faţă glabru sau mai mult sau mai puţin pubescent pe dos cu peri scurţi şi aspri, amestecaţi cu peri lungi, adeseori cu aspect păienjenos tomentos, pe margini neregulat dinţat, cu dinţi de obicei mai mult sau mai puţin ascuţiţi. Toamna frunzele se colorează în galben, galben brun sau roşu. Inflorescenţa este compusă din dihazii neregulate, aşezate într-un panicul mai mult sau mai puţin lax, adeseori însoţit de un cârcel. Florile sunt mici, galbene verzui, hermafrodite sau poligame, rar numai mascule, pe indivizi monoformi. Au caliciul rudimentar, cu 5 dinţişori şi corola cu 5 petale lipite la vârf, caducă în momentul înfloririi, la florile femele uneori stelată. Au 5 stamine, opuse petalelor, de aceeaşi lungime cu acestea, la florile femele scurte şi curbate în afară. Discul nectarifer este alcătuit din 5 glande de culoare galbenă portocalie, unite între ele; stil scurt cu stigmat capitat, uşor turtit; ciorchine de formă şi mărime variată, de la cilindric până la cilindroconic 3

sau reniform mai mult sau mai puţin aripat, cu boabele mai mult sau mai puţin îndesuite sau lax (răsfirat). Boabele, în general, sunt mari sau de mărime mijlocie, de 10- 25 mm în diametru, sferice sau elipsoidale, cu miezul cărnos, suculent şi cu gust plăcut, dulce sau acrişor, albe verzui, galbene aurii, albastre- violete sau negre, în general brumate, datorită unui strat subţire de ceară. Gustul şi aroma strugurilor variază şi sunt caracteristici pentru unele soiuri. Seminţele sunt câte 2-4, de 5-7 mm lungime şi 4-5 mm grosime, piriforme sau elipsoidale, lung rostrate; chalază în formă de disc, situată pe partea dorsală a seminţei şi refeu filiform; maturitatea fructelor VIII-IX. Este culivată în toate provinciile, susţinută pe araci, sârmă, bolţi sau urcătoare pe arbori până la 20-30 m înaltime. Creşte începând de la nivelul mării şi până în regiunea subcarpatică, mai ales în locuri uscate. Exemplarele bătrâne ajung uneori până la 15 cm în diametru. Observaţie: suprafaţa totală a viilor de la noi este evaluată la circa 200 mii hectare, iar printre ţările producătoare de vin, ţara noastră ocupă un loc de frunte. În anii normali şi până la altitudini de circa 300m , strugurii ajung la completa lor maturitate, la altitudini mai mari, chiar dacă sunt lăsaţi pe ramuri până dă bruma, strugurii rămân acri. Toamna viţa de vie se îngroapă pentru apărarea împotriva îngheţului. Filogenia speciei Vitis vinifera este controversată. Unii autori susţin că ar deriva din Vitis silvestris, iar alţii ar fi de origine polifiletică, adică s-ar trage din mai multe specii sălbatice, astăzi dispărute. Frunze fosile de la Vitis vinifera au fost găsite în Toscana şi la Montepellier. Viţa de vie este considerată ca una din cele mai vechi plante cultivate. Seminţele ei sau găsit în săpăturile staţiunilor preistorice şi explorările aşezărilor lacustre. Apoi, vechi picturi murale şi basoreliefuri din templele egiptene şi asiriene reprezintă momente din cultură, culesul viţei de vie şi prepararea vinului. În primul veac al erei noastre Columella cunoştea 50 de varietăţi cultivate, iar Plinius putea să deosebească 90 de varietăţi. Cei mai mulţi autori consideră Armenia şi Trascaucazia drept patria de origine a viţei de vie; în aceste ţări se găsesc şi astăzi în stare spontană butucii cei mai bine dezvoltaţi. Înainte de invazia filoxerei (1884) ţara noastră posedă o bogată colecţie de soiuri indigene. În urma ravagiilor cauzate de periculosul parazit, n-au mai rămas din vechile noastre soiuri decât mici suprafeţe cultivate pe soiuri nisipoase,în unele regiuni ale ţării. Aceste soiuri au suferit ulterior profunde modificări, fiind altoite pe specii americane, rezistente la atacul filoxerei.

ISTORICUL CERCETĂRILOR 4

Dezvoltarea viticulturii ca una din ramurile principale ale economiei naţionale în ţările viticole şi implementarea progresului tehnico-ştiinţific în cultura viţei de vie fac mereu necesară studierea biologiei viţei de vie. În prezent anatomia viţei de vie este mai puţin studiată, comparativ cu fiziologia, ecologia, chimia şi biochimia. Dar datele anatomice şi ultrastructurale sunt necesare pentru aceste ştiinţe, pentru selecţia şi protecţia viţei de vie, pentru cunoaşterea legităţilor biologice ale creşterii şi dezvoltării ei. Genul Vitis încă nu este satisfăcător studiat din punct de vedere anatomic. Rădăcina, ca organ axial subteran al viţei de vie, îndeplineşte funcţiile de fixare a plantei în sol, de absorbire, acumulare şi conducere a apei şi substanţelor minerale în tulpină şi alte organe supraterane. Scopul studierii rădăcinii este intensificarea funcţiilor acestui organ pentru a mări recolta şi calitatea fructelor viţei de vie (Richards, 1983). Studiul anatomiei comparate a rădăcinilor la diferite specii şi soiuri ale genului Vitis este necesară pentru a evidenţia particularităţile anatomice adaptive ale acestui organ la filoxeră şi ger. Anatomia structurii primare a rădăcinii, în zona piliferă, la unele specii şi soiuri de viţă de vie studiate este asemănătoare şi are caracteristicile evidenţiate deja în literatura de 5

specialitate. Această zonă începe 2mm mai sus de apexul rădăcinii şi atinge în lungime 1030mm. Petraş (1987) consideră că lungimea perilor ajunge la 500-1500 micrometri. La rădăcinile care cresc repede perii mor peste 1-2 zile, apoi apar alţii. Perii radiculari, care se diferenţiază în timpul înfloririi viţei de vie, au creşterea foarte slabă, dar trăiesc 10-12 zile. În scoarţa primară a rădăcinii se întâlnesc şi celule specializate, care conţin cristale de oxalat de calciu sub formă de rafidii. Citoplasma celulelor cu rafidii este densă, organitele celulare sunt dezorganizate. În celulele tinere cu rafidii este bine dezvoltat reticulul endoplasmic. Uneori în celule se pot observa figurile inelare concentrice. Alte componente ale cilindrului central – sectoarele liberului primar şi lemnului primar alternează unul cu altul şi sunt situate în ţesutul fundamental, nemijlocit sub periciclu. Măduva este alcătuită din celule parenchimatice şi ocupă partea centrală a rădăcinii. Cambiul, după provenienţă, nu este omogen. El se formează din celulele parenchimatice ale liberului şi din celulele periciclului. Sectoarele de cambiu, formate din celule parenchimatice, depun spre periferie elemente ale liberului, iar spre centru – elemente ale lemnului. Lemnul este format din vase cu îngroşări scariforme şi punctate, traheide, celule parenchimatice, fibre libriforme cu pereţii celulari îngroşaţi. Liberul moale este alcătuit din tuburi ciuruite, celule anexe înguste cu capetele ascuţite, celule parenchimatice. Liberul tare, format din celule parenchimatice cu pereţii groşi, este diferenţiat de cambiu în direcţie radiară. Celulele tari conţin amidon, tanin şi alte substanţe de rezervă. Liberul tare îndeplineşte, în acelaşi timp, funcţiile de ţesut mecanic şi ţesut de rezervare a substanţelor nutritive. P.N. Nedov şi A.P. Guler au analizat valoarea caracterelor anatomice ale rădăcinii la trei etape de dezvoltare ontomorfogenetică şi au stabilit caracterele anatomice ale rădăcinii sănătoase a viţei de vie care se găsesc în legături corelative puternice şi medii cu rezistenţa la filoxeră. Ei au stabilit o legătură corelativă inversă puternică între mărimea tuberozităţilor de pe rădăcinile infectate şi rezistenţa speciilor şi soiurilor viţei de vie studiate faţă de filoxeră şi patogenii microflorei. P.I. Golodriga a studiat aspectele fiziologo-biochimice şi morfo-anatomice ale imunităţii viţei de vie faţă de filoxeră şi microflora patogenă, stabilind că formele rezistente au ţesuturile parenchimatice ale rădăcinii formate din celule mai mici, situate mai compact între ele. Unele caractere anatomo-morfologice ale rădăcinii secundare (numărul sectoarelor, straturilor şi suprafaţa liberului tare) corelează cu gradul de rezistenţă al formelor viţei de vie faţă de filoxeră şi microflora patogenă.

6

Indicii anatomici ai rădăcinilor, la unele soiuri de viţă de vie portaltoi, rezistente la filoxeră, i-au studiat mulţi autori (Kurtiaşvili, Gavachetaşvili), dar evaluarea rezistenţei soiurilor viţei de vie Vitis vinifera faţă de filoxeră şi microflora patogenă a efectuat-o T.I. Cebotari (1982, 1986). La soiurile viţei de vie, rezistente la filoxeră, ţesuturile rădăcinii afectate de filoxeră rămân vii. În celulele lor se intensifică biosinteza acizilor nucleici a proteinelor şi a amidonului. La soiurile viţei de vie nerezistente la filoxeră ţesuturile afectate ale rădăcinii repede mor. Autorii ipotezei coevoluţioniste Phylloxera şi Vitis, A. J. Wapshere şi K. F. Helm (1987), numesc trei strategii principale în dezvoltarea speciilor Vitis L. din America de Nord, care au micşorat dauna, cauzată de filoxeră: 1. rezistenţa deplină la filoxeră; 2. rezistenţa parţială la filoxeră; 3. toleranţa. Dacă ţinem seama de opinia unor autori, cum ar fi: Small, Mullins, Williams (1992), Codreanu (2001), recunoaştem doar numai două strategii în dezvoltarea speciilor genului Vitis faţă de filoxeră în America de Nord: 1. rezistenţa parţială la filoxeră; 2. toleranţa, când specia – gazdă suportă un nivel însemnat de formare a galelor pe rădăcini ori pe frunze. Guo Xiu – Wu, Fu Wang – Hong şi Wang Gunang – Jie (1987) au determinat rezistenţa la ger a rădăcinilor la 19 soiuri şi specii de viţă de vie prin metoda de conducere electrolitică. Ei au studiat şi structura anatomică a rădăcinilor la aceste specii şi soiuri şi au evidenţiat trei caractere anatomice ale rădăcinii: 1. celulele liberului şi ale razelor rădăcinii mai mici; celulele ţesuturilor rădăcinii la aceste soiuri şi specii sunt situate mai compact; 2. diametrul vaselor din lemnul rădăcinii este mai mic şi densitatea vaselor la o unitate de suprafaţă este mai mică; 3. procentajul lemnului rădăcinii este mai mare, dar procentajul liberului este mai mic. Caracteristicile anatomo – histologice ale organelor viţei de vie sunt necesare în procesul de selecţie pentru accelerarea obţinerii şi aplicării în producţie a soiurilor cu rezistenţă complexă (Guzun, 1982; Stoev, 1983). Indicii cantitativi ai histostructurilor sunt importanţi la stabilirea legităţilor moştenirii caracterelor valoroase, din punct de vedere economic, la hibrizi şi soiurile portaltoi.

7

Studiile anatomice ale lăstarilor de un an la viţa de vie au fost efectuate de mai mulţi autori cu scopul de a evidenţia particularităţile structurale la diferite soiuri de viţă de vie; de a stabili deosebirile în structura anatomică a lemnului lăstarilor la soiurile cu diferită putere de creştere; de a determina particularităţile anatomice ale lăstarului care condiţionează rezistenţa la ger şi iernare. La speciile de viţă de vie cambiul este puţin studiat. Lipsesc datele despre caracteristicile anatomice şi morfologice ale iniţialelor fusiforme şi radiale ale cambiului în perioada de vegetaţie şi de repaos a viţei de vie. Cambiul este compus din două tipuri de celule: 1. iniţiale fusiforme – celule alungite cu capetele ascuţite; 2. iniţiale radiare – celule mici izodiametrice. Evidenţierea particularităţilor structurale ale frunzelor la soiurile şi speciile genului Vitis L., care se deosebesc după origine, răspândirea geografică şi rezistenţa la secetă, prezintă interes pentru cunoaşterea mai deplină a proprietăţilor biologice ale lor şi este actuală pentru viticultură. Frunza hipostomatică a viţei de vie are o structură dorsiventrală. Epiderma superioară (adaxială) este alcătuită dintr-un singur rând de celule plate, tangenţial alungite, compact situate una lângă alta. Epiderma inferioară (abaxială) a frunzei este compusă din mai multe componente: celule epidermice propriu-zise de forma poligonale; stomate formate din 2 celule reniforme, situate faţă în faţă; celule anexe; peri protectori variaţi după formă, mărime şi morfologie. Culoarea roşie a frunzelor, condiţionată de antociani (Darné, Glories; 1988), este considerată ca un caracter adaptiv de rezistenţă la secetă. Se localizează antocianii şi în celulele epidermei frunzei. Epiderma inferioară este alcătuită din celule de dimensiuni mai mici, comparativ cu epiderma superioară. In epiderma inferioara a limbului frunzei la viţa de vie se întâlnesc două tipuri de peri: 1. peri lungi cu pereţii celulari subţiri, întinşi; 2. peri scurţi cu capetele ascuţite şi pereţii celulari îngroşaţi (peri setoşi). Perii prezintă un caracter morfologic însemnat la determinarea şi descrierea soiurilor şi speciilor genului Vitis L. După longevitatea vieţii perii de pe frunzele viţei de vie sunt caduci si persistenti. Anatomia comparată a viţei de vie atestă principiul identicităţii în zonalitatea histoanatomică a organelor la speciile spontane şi soiurile de cultură. Se deosebesc indicii cantitativi ai structurii anatomice a organelor la speciile spontane şi soiurile de cultură ale 8

genului Vitis L., dar caracteristicile morfo-anatomice calitative ale histozonelor se păstrează în timp şi spaţiu deoarece au apărut şi s-au conservat în procesul îndelungat al evoluţiei acestui gen de plante liane.

IMPORTANŢA CULTURII VIŢEI DE VIE Viţa de vie se cultivă de multă vreme, cu circa 8-10.000 ani î.e.n. Leagănul culturii viţei de vie s-a aflat în Transcaucazia (Armenia, Georgia), de unde şi semnificaţia cu simbol biblic dată lui Noe, primul om care după potop, ar fi cultivat viţa de vie pe vârful Ararat, în Podişul Armeniei. De aici, cultura viţei de vie s-a răspândit în celelalte regiuni învecinate. Pe teritoriul ţării noastre, vechimea culturii viţei de vie urcă până în epoca fierului (secolul V-I î.e.n) din care descoperirile arheozoologice (centrul Transilvaniei) au scos la iveală cosoare dacice din fier ca unelte specifice viticulturii. Descopririle arhiologice mai recente făcute la cetăţile geto-dacice de la Brad, în Moldova si Piscul Crăşani, în Muntenia (secolul I î.e.n.-I e.n.) unde s-au găsit seminţe carbonizate de Vitis vinifera dovedesc răspândirea culturii viţei de vie pe întreg teritoriul Daciei (M.Cârciumaru, citat de A.Mihalca, E. Lazea, 1990).

9

Cultura viţei de vie, ca ocupaţie străveche a geto-dacilor,îşi gaseşte reflectarea şi în crearea unor termeni proprii moşteniţi în limba româna: strugure, butuc, curpen. În

perioadele

următoare

(perioada

migraţiilor,

epoca

feudală,

începutul

capitalismului), cultura viţei de vie a continuat, viticultura cunoscând nivele de dezvoltare diferite, infiltrându-se în locurile cele mai favorabile din zonele submontane şi intramontane. Pe măsura dezvoltării economice (începutul capitalismului) are loc o concentrare a plantaţiilor de vii pe podgorii şi se costituie totodată sortimentul de soiuri specifice anumitor areale de cultură. Secolul al XX-lea este cunoscut, în general, prin mari realizări ale culturii şi civilizaţiei umane. Pe fondul acestei evoluţii s-au remarcat unele înfăptuiri de excepţie şi în ştiinţa şi practica vitivinicolă. Înfăptuirile obţinute, specifice fiecărei epoci, cu valoarea timpului în care s-a produs, au propulsat apariţia altor cuceriri, unele dintre ele înscriindu-se în istoria domeniului ca adevărate performanţe. Aşa cum rezultă din scrierile istoricilor cultura viţei de vie era mult preţuită în ţara noastră. Încă din epoca bronzului această cultură constituie o preocupare preferată pentru locuitorii din ţinuturile Transilvaniei. Se apreciază că pe meleagurile ţării noastre cultivarea viţei de vie numără aproape trei milenii. Se afirmă că Burebista, când s-a aflat la conducerea statului Dac, a dat ordin să se distrugă toate viile pentru a nu atrage năvălirea altor popoare. Însă sub conducerea lui Decebal viile au fost refăcute, de atunci datând medalia ,,Dacia felix”. O dată cu venirea romanilor au adus soiuri noi de viţă şi tehnică nouă viţeivinicole.Soiurile de viţă ca Gordinul de Dealul Mare şi Gordonul de Drăgăşani, care pare să fie asemenea cu soiul Iordan din Transilvania, derivat din Gordin, Gordan, datează din timpul romanilor. Viticultura se dezvoltă şi mai mult o dată cu colonizarea saşilor în Transilvania. În documentele istorice de mai târziu, începând cu secolul al XIV-lea se vorbeşte de viile din împrejurimile Hârlăului. La începutul secolului al XV-lea se fac acte de donaţii mânăstireşti. Este timpul când biserica acaparează mari suprafeţe de vii, constituind în istoria viticulturii epoca viticulturii mânăstireşti. Documentele scrise, care înfăţişează extinderea plantaţiilor viticole pe colierul Carpaţilor între Cotnari şi Dunăre, denumit de Dimitrie Cantemir ,,fâşie între Cotnari şi Dunăre”, arată că viile constituie bogăţia cea mai mare a ţării şi sunt foarte rodnice. Tot Dimitrie Cantemir afirmă că vinul cel mai ales este cel de la Cotnari ,,cutez să susţin –spunea Cantemir- că este şi mai bun decât vinul de Tokay”.

10

În acest timp viticultura se dezvoltă şi în restul ţării. Au fost binecuvântate şi mult lăudate vinurile de la Telna, Alba-Iulia, pe care Matei Corvin a preferat să le servească la nunta sa, înaintea vinurilor de la Tokay. Istoria mai spune că venind Ştefan cel Mare la curtea lui Matei Corvin şi fiind ospătat cu vinurile de Telna şi Ighiu de cea mai bună calitate, acesta a introdus soiurile Grasă şi Fetească în Podgoria Cotnari. Sortimentul de azi, format din soiurile Grasă, Fetească, Frâncuşă şi Busuioacă de Moldova (Tămâioasă românească) a fost statornicit şi ne vine încă de la Ştefan cel Mare. Vinurile de Dealul Mare erau si ele tot aşa de mult căutate şi apreciate în Transilvania, iar exportul ajunge la Odesa, Harkov, Crimeea, Viena, Budapesta, în Polonia şi Elveţia. Elveţienii apreciau în mod deosebit vinurile roşii de la Săseni-Buzău. Viticultura în antichitate Patria viţei nobile din cultură se consideră Transcaucazia, Asia de Mijloc, Asia-Mică, Iran şi Afganistan. Viţa de vie este una din culturile agricole care a însoţit omenirea sub toate orânduirile sociale. Fructul ei – strugurele - a fost folosit în alimentaţia omului din cele mai îndepărtate timpuri. Popoarele cele mai vechi care s-au bucurat de fructul viţei de vie sunt egiptenii şi sumerienii, apoi grecii si romanii la care viţa a pătruns din Caucaz şi Armenia. De aici culturile viţei de vie au trecut în bazinul Mării Caspice, apoi în Crimeea şi întreg bazinul Mării Negre, ajungând şi extinzându-se mai departe în bazinul Mării Mediterane şi apusul Europei. Istoria arată că sunt mai mult de 5-6 mii de ani de când se cultivă viţa în Asia-Mică, Mesopotamia, Egipt, iar cu 3 mii de ani în urmă, culturile viţei de vie erau înfloritoare în Grecia şi Imperiul Roman; ceva mai târziu aceasta ia o dezvoltare mare şi în Europa. Viticultura în evul mediu Începând cu evul mediu, cultura viţei de vie se extinde tot mai mult. Apar numeroase lucrări de agricultură, în care sunt cuprinse şi studii privind soiurile de viţă. Între 1346-1407, în Franţa, apare lucrarea lui Deschamps de 11 volume - versuri în care sunt amintite pentru prima dată şi unele soiuri ca Pinoz ( Pinot), Grenade, Ganiay, Morillon, etc. Începând cu Renaşterea, cultura viţei de vie se extinde în Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Coreea şi în America de Nord şi de Sud, ajungând pretutindeni, în toate ţările din lume. După Renaştere, începând cu secolul al XVII-lea şi până în secolul al XVIII-lea, viticultura ia o tot mai mare dezvoltare în Europa. Ţări viticole ca Franţa, Italia, Spania şi 11

Portugalia, din bazinul Mării Mediterane şi Imperiul Austro-Ungar ajung să instituie şi să deţină monopolul vinului din toată lumea. O dată cu dezvoltarea capitalismului, numeroase ţări viticole încep să cunoască şi efectul crizelor economice caracteristice regimului. Crizele economice din ţările capitaliste, imprimă o creştere lentă şi chiar o stagnare a viticulturii din aceste ţări. Viticultura modernă şi contemporană. În această nouă epocă de dezvoltare se disting trei etape: prefiloxerică, filoxerică şi imediat postfiloxerică. Etapa prefiloxerică Începând cu secolul al XX-lea viticultura interesează tot mai mult clasa stăpânitoare, determinând o însemnată creştere a suprafeţelor. Importanţa viticulturii din secolul al XIX-lea devine şi mai mare prin faptul că bugetele ţării, prin impozitele pe vii, îşi asigură echilibrul financiar, iar veniturile Coroanei se sprijină direct pe producţia ce o aduceau viile. Vasile Brezeanu, care ne-a lăsat primul tratat de viticultură, scrie: ,, Coroana a fost primul sau cel mult al doilea proprietar după întinderea teritorială cu vii”. Această situaţie se referă la începutul secolului al XX-lea, când tratatul a apărut în prima lui ediţie (1906). În etapa prefiloxerică cultivarea viţei de vie, deşi lipsită de suport tehnico-ştiinţific, ajunge la alegerea şi fixarea pe centre naturale de producţii a mai multor soiuri de viţă valoroase. În această etapă alegerea şi înmulţirea soiurilor s-a făcut mai mult pe cale de selecţie clonală, durând decenii şi secole. În acest fel se ajunge la stabilirea anumitor sortimente, care sunt înmulţite şi extinse în cultură ca soiuri pure sau asociate. Ca soiuri asociate în sortimente tehnologice naturale putem aminti: sortimentul de la Cotnari, constituit din Grasă, Fetească şi Frâncuşă; sortimentul din Dealul Mare, compus din Gordin şi Băşicată; sortimentul de la Drăgăşani, compus din Braghină, Gordon şi Crâmpoşie; sortimentul de la Odobeşti, format din Galbenă, Plăvaie şi Mustoasă, ş.a.m.d. Pentru vinurile roşii erau bine cunoscute combinaţiile tehnologice dintre Băbească neagră şi Fetească neagră în Moldova, Negru vârtos şi Negru moale în Oltenia şi altele. Etapa filoxerică Filoxera, care apare mai întâi în Franţa (1865), ajunge şi în ţara noastră în anul 1884. Insecta a fost adusă din Franţa de un oarecare doctor Ananescu pe câteva viţe distrugând, în foarte scurt timp, toate plantaţiile de vii. Din această cauză se importă numeroase soiuri americane de hibrizi producători direcţi, cum ar fi: Lydia, Isabella, Noah, Clinton, Jacquez, 12

Black Defiance, Delavare, Othello, Herbemont, dintre ele întâlnindu-se şi astăzi, mai ales în plantaţiile răzleţe de la şes. De asemenea, s-au mai importat numeroase soiuri de portaltoi si de viţe roditoare europene de origine franceză, italiană, germană, maghiară, bulgară,etc. Etapa postfiloxerică A început printr-un curent puternic de extindere a culturilor viţei de vie la şes. În această etapă a apărut primul tratat de viticultură, scris de V. Brezeanu, care a pus bazele viticulturii ştiinţifice, a cărui difuzare s-a facut în mai multe ediţii (1906-1912). Acelaşi autor a scris şi prima lucrare de vinificaţie. Datorită invaziei hibrizilor producători direcţi şi a numeroaselor soiuri străine a trebuit să se ia măsuri de stăvilire a lor. De aceea, în anul 1926 ia fiinţă, în cadrul Ministerului Agriculturii, o direcţie care primeşte sarcina să îndrume viticultura ţării. Numărul soiurilor a fost restrâns la circa 70 impuse de necesităţile consumului. O măsură de care trebuie să amintim în acest scurt istoric este aceea a ,, delimitării zonelor viticole”, această acţiune începând în 1936 şi durând trei ani. Concomitent cu definitizarea lucrărilor de zonare şi organizare a arealelor viticole, cu îmbunătăţirea sortimentului de soiuri, s-au făcut mari eforturi şi în direcţia modernizării plantaţiilor. Dezvoltarea şi modernizarea viticulturii româneşti se realizează în continuare pe baza prevederilor Programului de dezvoltare a viticulturii în perioada 1986-1990. Conform acestor prevederi se au în vedere următoarele obiective: -asigurarea unor cantităţi sporite de struguri de masă pentru satisfacerea deplină a consumului intern în continuă creştere şi sporirea disponibilităţilor pentru export; -creşterea producţiei totale de struguri îndeosebi pe seama ridicării potenţialului la viile existente prin modernizarea şi consolidarea lor, prin completarea amenajărilor necesare, explicării intensive şi ridicarea nivelului tehnic de executare a lucrărilor de îngrijire; -îmbunătăţirea structurii patrimoniului viticol prin înfiinţarea a câte 10 mii ha.anual de plantaţii cu soiuri valoroase de struguri pentru masă şi pentru vin şi defrişarea treptată a viilor bătrâne, neeconomice, noile amplasamente se vor situa în cadrul zonelor colinare; -promovarea pe scară largă a progresului tehnic în viticultură, prin aplicarea de tehnologii adecvate şi orientarea activităţii de cercetare ştiinţifică pentru rezolvarea problemelor majore ale viticulturii; -realizarea unor producţii de 50 milioane viţe altoite anual, după o concepţie şi sub conducerea unităţilor de cercetare. 13

Cerinţe ecologice ale viţei de vie Cerinţele viţei de vie faţă de factorii de mediu. În general, condiţiile de climă şi de sol din ţara noastră permit cultivarea viţei de vie pe lângă casă aproape în toate regiunile în afară de cele de munte. Dintre factorii de mediu, o mare importanţă pentru cultura viţei de vie o au: temperatura, lumina, umiditatea, solul şi fotosinteza. Temperatura este factorul principal care influenţează creşterea şi rodirea viţei de vie . În ţara noastră condiţiile de temperatură sunt favorabile culturii viţei de vie, exceptând nordul ţării unde soiurile mai târzii nu găsesc condiţii optime pentru coacerea strugurilor. Lumina, viţa de vie fiind o plantă iubitoare de multă lumină, locurile indicate pentru cultură sunt cele bine însorite, pe lângă ziduri sau garduri. În locuri umbrite sau semiumbrite, chiar în regiuni călduroase, viţa nu se cultivă deoarece strugurii rămân acri, iar recolta este mică şi de calitate inferioară. Pentru o bună folosire a luminii se recomandă ca rândurile să fie orientate spre sud, sud-est, sud-vest sau uneori chiar nord-sud, de asemenea, viţa să fie susţinută pe spalieri care permit o conducere raţională a coardelor şi o palisare degajată a lăstarilor. Umiditatea, viţa de vie creşte bine şi dă producţii satisfăcătoare în condiţii unde apa din precipitaţii însumează 600-700 ml anual, din care cel puţin 50-60% în perioada de vegetaţie. Viţa are nevoie de mai multă apă la începutul vegetaţiei în perioada de creştere a lăstarilor, cât şi la intrarea în pârgă a strugurilor. De mai puţină apă are nevoie în timpul înfloritului şi a coacerii lemnului. Creşterea şi rodirea se desfăşoară normal atunci când şi umiditatea aerului sunt favorabile, adică de 70-80%. Solul, viţa de vie se poate cultiva pe orice fel de soluri în afară de cele sărăturate, cele pe care bălteşte apa sau pe solurile din regiunile secetoase cu subsol pietros. În general, viţa ca şi alte plante extrage din sol anual aceleaşi elemente nutritive: azot, fosfor, potasiu, calciu şi altele. Este necesar, însă, să se ştie că trebuie evitate solurile cu un conţinut prea ridicat în calciul activ, iar la alegerea portaltoilor să se ţină seama de gradul lor de rezistenţă la calcar, acolo unde este cazul. Fotosinteza. Condiţiile de mediu în care trăieşte viţa de vie, ca şi factorii de influenţă (ecologici sau agrotehnici) se concentrează în frunze ca într-un focar, le influenţează activitatea şi productivitatea, condiţionează în final fenomenele de creştere şi de producţie ale plantei, determină recolta şi calitatea ei, ceea ce constituie principalul scop al culturii acestei plante. 14

Cercetări ceva mai sistematice privind determinarea influenţei temperaturii, a umidităţii atmosferice şi intensităţii luminii asupra absorbţiei bioxidului de calciu de către frunzele viţei de vie se găsesc în lucrarea lui M. V. Motorina (1958). După Motorina, la soiul Alfa fotosinteza creşte până la 20-25˚C, după care scade simţitor. Scăderea temperaturii la acest soi de la 24 la 14˚C se desfăşoară lent, scăderea înregistrată este de circa 3 mg. CO 2 / dm / h. Şi la soiul Anur s-a stabilit o reacţie analogă, pe când soiul Negru dulce reacţionează pozitiv la temperaturi mai ridicate, 28- 30˚C. După opinia lui K. Stoev, diferenţierile semnalate corespund condiţiilor ecologice în care s-au format însuşirile biologice ale soiurilor. Unii autori consideră că pe măsură ce viţa de vie este cultivată mai la nord, ea are nevoie de mai multă limină. Pe lângă ceilalţi factori care influenţează fotosinteza merită atenţie şi conţinutul de apă în frunze. Foarte puţin a fost studiată şi influenţa unor factori permanenţi în cultura viţei de vie, cum ar fi: densitatea plantaţiei, portaltoii, sistemele de tăiere şi formele de conducere, mijloacele de susţinere. Mult mai bogate sunt referirile la influenţa unor măsuri agrotehnice ( operaţii în verde, irigarea şi fertilizarea) asupra activităţii fotosintetice. Din cercetările efectuate, trebuie remarcată lucrarea lui S. I. Kokina (1937) care a studiat influenţa rănirii frunzelor asupra intensităţii fotosintezei. Intensitatea fotosintezei este influenţată şi de inelare. Cercetările lui K. Stoev şi colaboratorii (1966), asupra soiului Afuz-Ali arată că inelarea inhibă fotosinteza frunzelor, dar această inhibare are un caracter temporar. Influenţa irigaţiei asupra fotosintezei a fost, de asemenea , studiată de puţini autori. După datele lui I. N. Kando (1964), la o aprovizionare normală cu apă, intensitatea fotosintezei este aproximativ de 12 ori mai mare în orele de dimineaţă şi de circa 10 ori mai mare în orele de amiază. Cercetările lui K. Stoev şi In. Magriso (1955) au arătat că irigarea măreşte considerabil intensitatea fotosintezei. K. Stoev şi In. Magriso (1957) au stabilit, de asemenea, existenţa unei corelaţii între intensitatea fotosintezei, a puterii de absorbţie şi umidităţii solului.

Ecofiziologia viţei de vie 15

Productivitatea, însuşire fundamentală a oricărei plante agricole, se apreciază după ponderea economică a produsului principal realizată la unitatea de suprafaţă. În cazul viţei de vie produsul economic principal este alcătuit din struguri, fie pentru consum în stare proaspătă, fie pentru vin şi se exprimă în kilograme sau tone la hectar. Pentru caracterizarea valorii energetice se apreciază şi conţinutul în zaharuri, aciditate, substanţe colorante, aromate, care reprezintă latura calitativă a producţiei. Unele soiuri, cum ar fi: Galbena de Odobeşti, Zghihară de Huşi, Berbecel, Rkaţiteli, Băbească neagră, etc., asigură producţii mari de struguri (15- 22 t / ha şi chiar mai mult). Alte soiuri, cum sunt: Grasă de Cotnari, Pinot, Tămâioasă românească, Cabernet Sanvignon, etc. dau producţii de struguri mai mici (5-10 t / ha). Conţinutul în zaharuri Fiecare soi se caracterizează printr-un potenţial specific de acumulare a zaharurilor în boabe la maturizare deplină. Astfel, soiul Tămâioasă românească se distinge prin însuşirea de a acumula cu uşurinţă cantităţi mari de zaharuri (peste 250 g / l), în timp ce soiul Galbenă de Odobeşti are un potenţial scăzut de acumulare a zaharurilor, indiferent de felul intervenţiilor agrofitotehnice sau de amplasare a soiului în cele mai favorabile condiţii ecologice. Intervenind influenţa condiţiilor de biotop, soiurile se comportă diferit în ceea ce priveşte acumularea de zaharuri. Astfel, soiul Tămâioasă românească acumulează cea mai mare cantitate de zaharuri în ecosistemul de la Pietroasele (212 g / l la maturitatea deplină şi 256 g / l la supramaturare). În ecosistemele de la Drăgăşani şi de la Ştefăneşti – Argeş, unde nivelul factorilor climatici este inferior celor de la Pietroasele, se acumulează 205, respectiv 202 g / l zaharuri la maturarea deplină şi 250, respectiv 239 g / l la supramaturare. În condiţiile ecosistemului de la Iaşi, caracterizat printr-un climat mai răcoros, acumulările în zaharuri ajung numai la 184 g / l la maturarea deplină şi 202 g / l la supramaturare. Întrucât factorii ecologici (temperatură, umiditate, lumină, sol) acţionează în complex asupra acumulării zaharurilor în boabe, o serie de cercetări au pus în evidenţă interacţiunea lor binară şi ternară. În general, pe pante unde se realizează un microclimat favorabil culturii viţei de vie, comparativ cu terenurile de şes (plane), acumularea zaharurilor este superioară. Pe pantele sud - estice şi sudice acumularea de zaharuri la acelaşi soi se realizează într-un ritm mai intens şi la nivel mai ridicat comparativ cu acumularea zaharurilor pe pantele vestice, nord - vestice şi nordice. Factorii agrofitotehnici influenţează acumularea zaharurilor în boabe, în mod indirect, exercitându-şi influenţa mai întâi asupra microclimatului, însuşirilor fizico-chimice ale 16

solului, vigorii butucului, dezvoltarea peretelui vegetal, gradului de iluminare a suprafeţei foliare etc. Dintre factorii agrotehnici, modul de conducere al viţei de vie (formă joasă, semiînaltă sau înaltă) influenţează în mod deosebit acumularea de zaharuri. Cantitatea de zaharuri ce se acumulează în boabe este influenţată şi de încărcătura de ochi pe butuc. Prin sporirea încărcăturii de ochi, acumularea de zaharuri în boabe scade (Martin T., 1987). De asemenea, acumularea zaharurilor în boabe este influenţată şi de aplicarea unor lucrări şi operaţii în verde (plivit, normarea numărului de inflorescenţe, cârnit, desfrunzit, de regimul de fertilizare şi irigare aplicat, de sistemul de întreţinere a solului etc.). Conţinutul in aciditate al strugurilor Nivelul acidităţii totale a strugurilor variază nu numai de la un sol la altul, dar şi sub influenţa condiţiilor climatice. La mărirea orelor de insolaţie ca şi a temperaturilor medii zilnice se înregistrează scăderea acidităţii totale. Într-un climat mai răcoros aciditatea este mai ridicată comparativ cu un climat mai cald. La unele soiuri această dependenţă este mai evidentă (Fetească albă, Muscat Otonel) şi mai puţin însemnată la altele (Cabernet Sanvignon, Riesling italian). Soiul Fetească albă este unul din soiurile de vin, la care aciditatea totală a strugurilor înregistrează cu destulă fidelitate particularităţile climatice ale centrelor viticole în care este cultivat. În podgoriile cu bilanţ termic superior, deseori nivelul acidităţii nu corespunde obţinerii unui vin de calitate, chiar dacă acumularea de zaharuri este superioară. Cantitatea de acizi acumulată în boabe este şi sub influenţa măsurilor agrofitotehnice (conducere, încărcături utilizate, fertilizare, irigare etc.). Măsurile agrofitotehnice care accentuează vigoarea butucilor, conduc la menţinerea unei acidităţi ridicate. Conţinutul în substanţe colorante (antociani) Acumularea antocianilor începe odată cu intrarea strugurilor în pârgă. Înregistrarea conţinutului maxim de substanţe colorante se realizează, de regulă, imediat după maturarea deplină a strugurilor, la 1- 2 săptămâni mai târziu decât la data la care se atinge conţinutul maxim de zaharuri. Această întârziere dovedeşte că sintetizarea şi acumularea substanţelor colorante în boabe se face mai greu, cu un consum mai mare de energie. Supramaturarea strugurilor duce la scăderea conţinutului în substanţe colorante şi aciditate, obţinându-se vinuri cu unele neajunsuri de compoziţie şi calitate. Cantitatea de

17

substanţe colorante este diminuată şi de atacul de mucegai ca şi de brumele timpurii de toamnă. Conţinutul strugurilor în zaharuri favorizează acumularea substanţelor colorante, zahărul fiind substratul pentru întregul metabolism al plantei. Cantitatea de substanţe colorante acumulate în boabe este o însuşire de soi. Mărimea bobului indică nivelul posibil de acumulare a substanţelor colorante. Rolul decisiv asupra acumulării substanţelor colorante este deţinut însă de insolaţie (,, lumină”). Influenţa solului se resimte asupra acumulării substanţelor colorante alături de nivelul cantitativ al producţiei şi acumularea de zaharuri. Solul influenţează acumularea de antociani prin natura geologică, structură, compoziţie chimică, grad de fertilitate. Acumularea antocianilor este influenţată de variaţiile climatice anuale. În anii cu condiţii climatice mai puţin favorabile (insolaţie redusă, precipitaţii multe, etc.), conţinutul strugurilor în antociani scade în măsură mult mai mare decât conţinutul în zaharuri. Conţinutul în substanţe aromate Soiurile de bază pentru obţinerea vinurilor aromate sunt: Muscat Ottonel şi Tămâioasă românească, la care se adaugă soiurile aromate pentru consum în stare proaspătă (Muscat Perla de Csaba, Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, Italia, etc.). Substanţele aromate sunt localizate în principal în pieliţa boabelor, dar există şi în miezul boabelor. Ele se acumulează în timpul maturării strugurilor. Sinteza lor este favorizată de prezenţa aminoacizilor şi zaharurilor care trebuie să atingă un anumit nivel. Supramaturarea, atacul de mucegai, botritizarea determină o scădere a acumulării substanţelor aromate. Din cercetările efectuate asupra soiului Tămâioasă românească, a rezultat că substanţele aromate se găsesc în cantitate mai mare în pieliţa boabelor, comparativ cu miezul, beneficiind cel mai mult de resursele energetice heliotermice. Conţinutul maxim s-a înregistrat în apropierea maturării depline a strugurilor. Cele mai mari cantităţi de substanţe aromate, corespunzătoare unor vinuri de calitate superioară, tipice soiului, s-au acumulat în centrele viticole din Transilvania în care bilanţul termic real (1.IV – 30.IX) a depăşit 1300˚C. Cercetările efectuate au demonstrat că în podgoriile cu climat foarte călduros se pot forma numeroase componente ale aromei, dar menţinerea multora din ele în bob este nesigură, de scurtă durată.

18

BIBLIOGRAFIE 19

1. Avram, D. T. – 1989, Viţa de vie, rod al pământului şi al muncii, Ed.Ceres, Bucureşti. 2. Bratu, Tita – 2002, Cercetări ecofiziologice asupra unor soiuri de viţă de vie cultivate în podgoria Odobeşti, teză de doctorat, Ed. Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi. 3. Constantinescu G., Poenaru, I., Lăzărescu, V., Mihalce, Gh., Oprea, D., Oslobeanu, M., Alexandrescu, I., Seewald P. – 1963,

Îndrumătorul viticultorului, Ed.Agro –Silvică,

Bucureşti. 4. Constantinescu G., Negreanu E., Lăzărescu V., Poenaru I.., Alexei O., Boureanu C. -1959, Ampelografia R.P.R., (volum II), Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti. 5. Codreanu V. – 2006, Anatomia comparată a viţei de vie (Vitis L.), Chişinău. 7. Darné, G., Glories, Y. – 1988, Les anthocyanes des feuilles de différentes variétés de Vitis nifera L. entre la véraison des raisins et la chute des feuilles – Vitis , 71 -78. 8. Georgescu M., Dejeu C. S. Ionescu P. – 1991, Ecofiziologia viţei de vie, Ed. Ceres, Bucureşti. 9. Groza T., Voinea M., Lăzărescu V. – 1976, Legume, pomi şi viţa de vie pe lângă casă, Ed. Ceres, Bucureşti. 10. Lenz M. – 1980, Viticultura modernă, Ed. Ceres, Bucureşti. 12. Metcalfe C.R. – 1960, Anatomy of Monocotiledons in Gramineae, Edit. Claredon, Oxford. 13. Oprea D. D. – 1976, Viticultura practică, Ed. Ceres, Bucureşti. 14. Răvăruţ M., Anghel Gh., Buia Al., Nyarady A., Morlova I. – 1967, Botanică, Ed. Didactică şi Pedagogică – Bucureşti. 15. Richards D. – 1983, The grape root system – Hortic. Revs. Westport, Conn., 5, 127 – 168. 16. Săvulescu T. – 1958, Flora Republicii Populare Române, (volum VI), Ed. Academiei R.P.R. 17. Stoev Kuniu D. – 1979, Fiziologia viţei de vie, Ed. Ceres, Bucureşti.

20