Vernor Vinge - Copiii Cerului

Doi ani de la Bătălia de pe Dealul Navei Stelare Cum atragi atenția celui mai bogat afacerist din lume? Prodotus își amintea prea bine cum își petrecuse întreaga sa existență trăind pe spinarea aristocraților, fără să-și închipuie vreodată că va decădea într-atât încât să ajungă la mâna unui comersant de duzină. Dar iată-l umblând pe străzile cartierului industrial din Sălașul Răsăritean, cu singurul servitor care îi mai rămăsese alături, încercând să găsească o adresă. Strada pe care intrau acum era chiar mai îngustă decât cea din care tocmai ieșiseră. Fără îndoială, cel mai bogat afacerist al lumii nu ar păși niciodată într-o asemenea fundătură! Aleea avea de o parte și de alta uși masive, care acum stăteau toate închise, dar în zonă trebuie să fi fost o hărmălaie de nedescris la ceasul când se schimbau turele. Din metru în metru se vedeau afișe lipite, însă nu erau obișnuitele anunțuri pe care le zăriseră în celelalte cartiere. Acestea erau avertismente și indicații: „TOATE LABELE SPĂLATE ÎNAINTE DE MUNCĂ“, „ NU SE DAU BANI ÎN AVANS“, „CERERI DE ANGAJARE ÎNAINTE“. Acest ultim afiș indica spre o pereche de uși mari din capătul aleii. Totul avea un aer ridicol de naiv și pompos. Cu toate acestea… în timp ce continua să meargă înainte, Prodotus privi cu atenție crenelurile de deasupra, ce păreau a fi din lemn îmbrăcate în ipsos. Dar, dacă erau din piatră adevărată, atunci în acest loc se ridica un castel fortificat, ascuns chiar în inima comercială a Sălașului Răsăritean. Prodotus rămase în urmă și făcu semn servitorului să o ia înainte. Chitiratifor păși de-a lungul aleii, ridicându-și în slăvi stăpânul drag. Încă nu ajunsese la cele două uși masive când ele se dădură brusc în lături și își făcu apariția o haită numeroasă. La prima vedere, avea nouă sau zece membri, care se împânziră în cadrul ușilor, blocându-le drumul, ca o santinelă. Prodotus își înfrână cu greu impulsul de a trage cu ochiul în sus pe metereze după arcași. Haita masivă din fața lor îi privi un moment prostește, apoi întrebă pe un ton oficios: – Căutați un loc de muncă? Știți să citiți? Chitiratifor se opri în toiul introducerilor ceremonioase și răspunse: – Bineînțeles că putem citi, dar nu suntem aici pentru… – Nu contează, i-o reteză portarul-haită, fără să asculte restul frazei. Am formularele chiar aici. Doi membri se repeziră pe scări în jos cu niște bucăți de hârtie în bot. – Vă voi explica totul, pe urmă semnați. Magnatul plătește bine. Vă dă acoperiș deasupra capului. Și o zi liberă la fiecare zece-zile lucrate.

Chitiratifor începu să se enerveze. – Vezi dumneata, stimabile, noi nu căutăm de lucru! Stăpânul meu – și arătă respectuos înspre Prodotus – a venit până aici pentru a-i prezenta Marelui Magnat noi produse și noi oportunități de afaceri. – Sunt bune și amprentele, dacă nu știți să vă semnați… Își întrerupse brusc discursul, înțelegând în cele din urmă cuvintele lui Chitiratifor. – Nu căutați de lucru? Se uită mai bine la ei, băgând de seamă costumul extravagant al servitorului. – Într-adevăr, nu sunteți îmbrăcați pentru ușa asta. Ar fi trebuit să îmi dau seama. Stătu pe gânduri o clipă, apoi continuă: – Ați greșit adresa. Vizitatorii cu afaceri trebuie să meargă la Centrul de afaceri. Mergeți înapoi cinci străduțe, apoi luați-o pe Calea Marelui Magnat. Așteptați. Vă dăm o hartă. Creatura nu se mișcă din loc, dar Prodotus își dădu seama că haita era mai numeroasă decât bănuise el, cu șiruri de membri care se pierdeau în clădire; acești răsăriteni tolerau cele mai grotești perversități. Chitiratifor se retrase spre Prodotus și membrul aflat cel mai aproape îi șopti printre dinți: – E un drum de vreo câțiva kilometri numai ca să ocolești toată hardughia asta nenorocită! Prodotus încuviință din capete și, trecând pe lângă servitor, se puse direct în fața paznicului: – Noi am venit tocmai de pe Coasta de Vest pentru a-l ajuta pe Magnat. Cerem să fim tratați cu respect, nu să fim purtați pe drumuri! Membrii paznicului aflați înaintea lui se dădură înapoi intimidați. Ascultându-l de aproape, Prodotus își dădu seama că nu era o gardă militară. Exceptând petrecerile, probabil că nu omorâse la viața lui nici o muscă. De fapt, creatura era atât de naivă, încât nu realiza pericolul în care se află. După un moment, paznicul se regrupă și rosti calm: – Îmi pare rău, domnule, dar eu respect ordinele. Vizitatorii trebuie să intre pe ușa de la birouri. Chitiratifor mârâia gata să atace, însă Prodotus îi făcu semn să se liniștească. Deși, în sinea lui, Prodotus nu avea niciun chef să înconjoare clădirea, căutând intrarea oficială … și asta nu din comoditate. Își dăduse seama că găsiseră această ușă doar printr-un noroc chior. Spionii Cioplitoarei-în-lemn probabil nu se găseau atât de departe de casă, dar era cel mai bine să știe cât mai puțină lume despre legătura dintre Prodotus și Magnat.

Se dădu înapoi politicos din fața paznicului. Și intrarea aceasta ar fi fost bună, doar să găsească pe cineva cu un dram de minte. – Poate ordinele dumitale nu se referă la mine. Paznicul cântări posibilitatea vreme de câteva secunde, apoi răspunse: – Dar cred că sunt valabile și în cazul de față. – Prea bine atunci, cât așteptăm după hartă, ai putea trimite vorbă cuiva care e cu putere de decizie. Apoi simți nevoia să nuanțeze: – Te rog să trimiți vorbă superiorilor dumitale că avem vești despre Invazia din Exterior. – Ce anume și de unde? – Avem informații de la martori oculari despre oameni… Paznicul se uită iar nedumerit la Prodotus. – La naiba, amice, e vorba despre Călugărițele Monstruoase!

La auzul acestui apelativ, nu apăru superiorul gardianului; cvintetul care le ieși în întâmpinare era mult mai sus pe linia de comandă! „Remasritlfeer“ le adresă câteva întrebări răstite, după care le făcu semn să-l urmeze. În câteva minute trecuseră de pază și pășeau pe culoarele mochetate ale clădirii. Aruncând o privire în jurul lui, Prodotus încercă să-și ascundă zâmbetele. Designul interior era o combinație perfectă de prost-gust și opulență, o dovadă grăitoare a prostiei parvenitului. Remasritlfeer, pe de altă parte, făcea notă discordantă cu decorul. Ghidul lor era zvelt și avea cicatrici pe bot și pe labe, iar pe sub blană i se puteau vedea mușchii bine conturați. Ochii îi erau de un galben-pal, iar privirea nu era deloc prietenoasă. Merseră destul de mult, însă creatura nu scoase aproape nici un cuvânt. În cele din urmă, coridorul se termină într-o ușă îngustă, care aducea mai degrabă cu intrarea într-o cușcă de câine decât cu ușa biroului unuia dintre cei mai bogați plebei din lume. Remasritlfeer deschise ușa și băgă capul înăuntru: – Am adus veneticii, Eminența Voastră. Dinăuntru se auzi o voce: – Nu „eminență“, ci „stăpâne“. Astăzi parcă sună mai bine “stăpâne“.

– Prea bine, stăpâne. Dar cei patru membri rămași pe hol își dădură ochii peste cap, exasperați. – Bun, păi, să nu mai pierdem timpul, bagă-i în birou, avem loc suficient. Pășind prin ușa îngustă, Prodotus privea în toate direcțiile și nicăieri, ca și cum nu ar fi fost foarte interesat de ce vedea. Câteva lămpi cu gaz atârnau din tavan. I se păru că zărește membrii unui bodyguard pe scaunele de deasupra. Camera era într-adevăr spațioasă, dar era plină cu… ce? Nu cu brizbrizurile strălucitoare de pe holuri. Aici se găseau aparate mai mici și mai mari și câteva mese de desen mari, înclinate, acoperite cu schițe pe jumătate terminate. Pereții erau acoperiți de jos până sus cu rafturi de cărți atât de înalte, încât aveai nevoie să te urci pe stinghii trase de sfori pentru a ajunge la rafturile cele mai de sus. Un membru al lui Prodotus stătea la mai puțin de un metru de unul din rafturile de cărți. Nu era marea literatură a lumii. Majoritatea erau registre de contabilitate. Iar cele de pe polițele de sus păreau a fi monitoare oficiale. Se auzi din nou glasul gazdei lor nevăzute: – Poftiți mai aproape, să vă văd pe toți mai bine! Și de ce dracu’ n-ați putut, mă rog, intra pe la intrarea vizitatorilor, doar nu degeaba am construit Sala tronurilor! Ultima partea a frazei fusese mai mult un mormăit enervat. Prodotus se strecură prin talmeș-balmeșul din cameră. Doi membri îi ieșiră de sub o masă de desen. Restul ajunse în mijlocul camerei o secundă mai târziu. Avu un moment de confuzie când Chitiratifor se dădu într-o parte și el putu să-l vadă pentru prima dată pe Marele Magnat: creatura avea opt membri de vârste și dimensiuni diferite. Prodotus trebui să-l numere de două ori, căci membrii mai mici se mișcau neîncetat. În centru se găseau patru adulți cam de vârstă medie, lipsiți de orice trăsătură nobilă sau războinică. Doi dintre ei aveau acele viziere verzulii pe care le puteai observa la contabilii de peste tot, iar ceilalți doi întorceau paginile registrelor. Era destul de clar că făptura tocmai își număra banii sau se pregătea de vreo tranzacție sau ce naiba mai făceau Stiletele de afaceri. Magnatul se uită spre Chitiratifor și Prodotus, apoi începu să le vorbească pe un ton iritat: – Așa. Pretindeți să aveți vești despre Călugărițele Monstruoase. Pentru binele vostru, sper că nu vorbiți prostii. Cunosc prea bine Călugărițele ca să-mi dau seama dacă turnați baliverne. Unul din capete îi făcu semn lui Prodotus să vină mai aproape. Tratează-l ca pe un rege. Doi dintre membrii lui Prodotus se târâră pe burtă mai aproape de Magnat, captându-le atenția tuturor celor opt membri ai bogătașului. Cei patru membri tineri, niște puiandri mai mici de doi ani, se opriră din agitația de jur împrejurul celorlalți patru mai bătrâni. Se

regrupară, doi trecură în spate și doi în față, la câțiva centimetri de Prodotus. Puiandrii aceștia erau parte integrantă din personalitatea Magnatului… într-o foarte mică măsură și doar atunci când aveau chef. Sunetele lor mentale erau incredibil de gălăgioase și Prodotus trebui să facă un efort de voință să nu dea îndărăt, oripilat.

După câteva momente în care îl examină pe toate părțile fără nicio jenă, Magnatul i se adresă iar: – Deci ia să auzim ce ai de spus despre Călugărițele Monstruoase? – Am fost martor când nava lor spațială Excentric II a coborât din ceruri. Prodotus folosise numele pe care i-l dăduseră oamenii navei. Scurt și simplu, numele suna străin. – Am văzut cum arma lor fulgerătoare a distrus un întreg imperiu într-o singură dupăamiază. Magnatul dădea din capete, aprobând. Majoritatea celor de pe Coasta de Est vedeau această poveste a victoriei Cioplitoarei-în-lemn ca o poveste de adormit copiii. Evident, Magnatul nu era unul dintre ei. – Nu-mi povestești nimic nou, amice… deși puține haite cunosc adevăratul nume al navei. – Știu mult mai multe, Stăpâne. Vorbesc limba Călugărițelor, le știu secretele și le știu planurile. Mai avea și unul din dataseturile lor, în al treilea buzunar din dreapta, dar nu avea nicio intenție să dezvăluie acest avantaj. – Ah, adevărat? întrebă Magnatul cu un zâmbet necruțător și incredul pe toate cele opt chipuri ale sale. În cazul acesta, poate aflăm și noi care este numele dumitale. Un răspuns sincer la această întrebare era inevitabil mai devreme sau mai târziu, deși l-ar putea costa viața. – Stăpâne, numele meu este Prodotus. Am fost… Toate capetele Magnatului țâșniră în sus. – Remasritlfeer! – Stăpâne? Micuța haită ucigașă stătea grupată în jurul singurei ieșiri în cameră.

– Anulează-mi toate întâlnirile astăzi. Nu mai primesc pe nimeni, indiferent cine este. Spune-i lui Saliminophon să aibă grijă de schimbul de tură. – Da, Stăpâne. Cei patru membri maturi ai Magnatului lăsară deoparte registrele și îl priviră pe Prodotus. – Poți fi convins că afirmația va fi verificată, domnule. Discret, însă categoric verificată. Se putea citi pe chipul Magnatului entuziasmul, dorința de a crede în ceea ce auzea. Pentru moment, puiandrii erau sub control. – Ai fost spionul-șef al Cioplitoarei-în-lemn, condamnat pentru trădare. – Foarte adevărat, răspunse Prodotus trufaș, ridicându-și capetele. Și sunt mândru de așazisa mea trădare. Cioplitoarea-în-lemn s-a aliat cu Regina Călugăriță și Larvele ei. – Larve? întrebă Magnatul căscând ochii mari de uimire. – Exact, Stăpâne. „Călugăriță“ și „Larvă“ se referă la două aspecte ale acelorași creaturi, oameni, cum se autonumesc ei. „Călugăriță“ este termenul folosit pentru adulți. La urma urmei, este o creatură pe două picioare, meschină și depravată și, de asemenea, solitară. – Călugărițele reale sunt insecte, înalte cam atâta… Unul dintre puiandrii Magnatului deschise botul, arătând undeva mai puțin de cinci centimetri. – Călugărițele din cer pot avea și un metru jumătate până la umeri. – Știu și eu asta, răspunse Magnatul. Dar Larvele? Sunt puii acestor monștri? – Într-adevăr. Doi dintre membrii din față ai lui Prodotus făcură câțiva pași spre Magnat, de parcă ar fi vrut să îi dezvăluie o taină: – O informație pe care e posibil să nu o fi cunoscut și care face această analogie să capete mai mult sens: invazia reală a avut loc cu un an înainte de Bătălia de pe Dealul Navei Stelare. – Înainte ca Cioplitoarea-în-lemn să mărșăluiască spre nord? – Da. O navă stelară mult mai mică a aterizat în mare secret cu treizeci și cinci de zece-zile înainte. Și știi cu ce era încărcată? Stăpâne, această navă era plină-ochi de ouă din care mai târziu au ieșit Larvele! – Deci atunci a avut loc adevărata invazie, spuse Magnatul. Așa cum larvele ies din găoacele lor și mișună peste tot, acești oameni vor ajunge să invadeze întreaga lume…

– Și ne vor mânca cu fulgi cu tot! interveni Chitiratifor. Prodotus îi aruncă o privire severă, apoi se întoarse iar spre bogătaș. – Chitiratifor are o imaginație prea bogată. Deocamdată, acești viermi sunt tineri. Există doar un singur adult, Regina călugăriță, Ravna. Dar să ne gândim doar așa: nu sunt decât doi ani de când Ravna și Excentric II au ajuns și deja au pus stăpânire pe Domeniul Cioplitoarei-în-lemn și apoi s-au extins peste toate ținuturile din nord. Doi dintre membrii adulți ai Magnatului se jucau cu abacul, mutând bilele micuțe dintr-o parte în alta. Chiar avea un abac. – Și cum fac călugărițele… sau această călugăriță Ravna… să mențină controlul asupra ținuturilor? Sunt gălăgioase? Pot invada gândurile celorlalți cu țipetele lor? Întrebarea suna ca un soi de test. – Deloc, stăpâne. Aidoma insectelor, oamenii nu scot un sunet atunci când gândesc. Nicio vorbă. Sunt muți precum zidurile, spuse Prodotus, făcu o pauză, apoi continuă: Stăpâne, nu vreau să subestimez gravitatea pericolului, dar dacă ne unim forțele, putem lupta împotriva acestor creaturi. Oamenii sunt stupizi! Nici nu ar fi de mirare, având în vedere că au un singur cap. Aș spune că cei mai inteligenți dintre ei nu depășesc inteligența unui cvartet încropit la întâmplare. – Ei, nu mai spune! Chiar și Ravna? – Chiar și Ravna! Ei nu sunt în stare să facă nici operații simple matematice pe care și ultimul nătâng de-al nostru le-ar face. Memoria lor auditivă – chiar și în cazul vocilor propriilor semeni – este aproape inexistentă. Într-o oarecare măsură, sunt mai jos pe scara evoluției decât insectele călugărițe. Viața lor constă în a trăi pe spinarea celorlalți sau a fura de la semenii lor. Toți cei opt membri ai Magnatului stăteau complet nemișcați. Prodotus le putea auzi undeva murmurul gândurilor, o amestecătură de calcule, mirări și incertitudini. – Ceva nu se pupă, spuse el în cele din urmă. Din propriile mele investigații, am aflat și eu câteva lucruri precum cele pe care mi le-ai povestit tu acum. Călugărițele sunt niște inventatori extraordinari. Le-am testat praful negru de pușcă. Am auzit vorbindu-se despre catapulte alimentate de praful respectiv. Și de alte invenții pe care eu încă nu le pot reproduce. Pot zbura! Nava lor, Excentric II, o fi ea doborâtă acum la pământ, însă mai au și o altă navă mai mică, de mărimea unei bărci. Anul trecut a fost zărită undeva în nordul orașului, după cum povestesc unii martori de încredere. Prodotus și Chitiratifor schimbară o privire iute. Asta chiar era o veste proastă. Cu glas tare, Prodotus continuă:

– Ai dreptate, Stăpâne, dar nu înseamnă că ei au inventat toate aceste lucruri. Oamenii au furat pur și simplu toată tehnologia care le putea fi de folos. Eu am… surse… care dovedesc tocmai acest lucru, că fură de foarte mult timp. În cele din urmă, victimele lor s-au săturat de ei și i-au alungat de pe planeta lor. Ei nu înțeleg și nu pot reproduce nimic din ce au. Până la urmă, toate aceste aparate se vor strica. Un exemplu ar fi nava aceea anti-gravitație despre care vorbeai. Ba mai mult, aceste creaturi au furat – și continuă să fure – propriile noastre invenții. Să luăm, de pildă, praful negru de pușcă pe care l-ai menționat. Ar fi putut la fel de bine să fie creat de o haită inventivă, poate aceeași care a inventat cu adevărat tunurile. Magnatul nu răspunse imediat. Părea rămas fără cuvinte. Încă de pe vremea când Prodotus auzise pentru prima oară vorbindu-se despre marele bogătaș, avusese o suspiciune că el ascundea o taină aparte, care l-ar putea face sensibil la cauza lui Prodotus. Până acum, fusese doar o bănuială, însă… – Mă întrebam…, continuă Magnatul când își reveni din uimire. Praful de pușcă și catapultele… îmi aduc aminte… Pentru o clipă se pierdu, membrii rămaseră stingheri, puiandrii începură să scâncească – parcă plângeau după ceva pierdut. Bogătașul își reveni imediat. – Eu… am fost și eu inventator, cândva. – Încă mai ești, Stăpâne, din cât se poate vedea, răspunse Prodotus arătând cu botul lucrurile din cameră. Însă Magnatul nu părea să audă. – Apoi m-am dezmembrat. Fratele meu a plecat pe Coasta de Vest. Avea atâtea idei… crezi că…? Da! Însă, cu voce tare, Prodotus fu mult mai rezervat: – Domnul meu, eu am legături peste tot, te pot ajuta să afli un răspuns și la această întrebare.

C a p i t o l u l 1 Atâtea lucruri imposibile. Ravna visează. Știe că visează, dar nu se poate trezi. Singurul lucru pe care îl poate face este să privească, să înțeleagă și să se îngrozească. Flota Molimei o înconjoară din toate părțile, nave îngrămădite mănunchi ici și colo, precum niște gândaci împotmoliți în noroi. La început, flota avusese o sută cincizeci de nave și nori de drone. Dronele fuseseră canibalizate. Multe nave au dispărut, unele din ele canibalizate. Acolo unde servise scopurilor Molimei, personalul fusese de asemenea canibalizat sau pur și simplu aruncat afară. Sub pleoapele închise, Ravna vede sute de leșuri, oameni, dirokimi, chiar și skrodcălăreți. Prada Molimei se găsește la o depărtare de aproape treizeci de ani-lumină, un sistem solar obișnuit… unde Ravna și Copiii s-au refugiat. Acesta este și unul dintre motivele pentru care priveliștea trebuie să fie un vis. Căci treizeci de ani-lumină este foarte departe în acest colț de univers, unde viteza luminii e cea mai mare viteză. Este imposibil ca ea să știe ce se întâmplă în flota dușmanului. Navele plutesc deasupra morții, dar nu sunt moarte ele însele. Privește mai îndeaproape navele. Lucrurile se pun în mișcare. Flota, care fusese cândva brațul unui zeu viu, acum există pentru a învia acest zeu. Chiar și prinsă aici, închisă în această durere, Molima plănuiește și lucrează, secundă de secundă, an de an, muncind cât de mult o țin puterile. Dacă va fi nevoie, va trudi secole întregi, crescând echipaje noi pentru a le înlocui pe cele dispărute. Acest program va produce în cele din urmă statoreactoare Bussard. Vor fi cele mai performante nave posibile Aici Jos, capabile să se apropie de viteza luminii. Acum poate acest efort nu mai e necesar, căci Molima o vede pe Ravna, așa cum și Ravna vede Molima, iar zeul capturat îi șoptește: Regulile se schimbă. Vin. Vin. Mai repede decât îți închipui.

Ravna se trezi speriată, încercând să-și tragă sufletul. Era întinsă pe podea, cu mâna dreaptă amorțită sub ea. Trebuie să fi căzut în timpul somnului. Ce coșmar groaznic. Se chinui să se ridice pe scaun. Nu se găsea în cabina ei de la bordul lui Excentric II. Roboții de pe E-II ar fi transformat podeaua într-o suprafață moale

înainte ca Ravna să fi venit în contact cu ea. Aruncă o privire în jur, încercând să-și dea seama unde se află, dar tot ce-și putea aminti era visul pe care tocmai îl avusese. Își plimbă degetele peste mânerul fotoliului. Era din lemn masiv, confecționat de Stilete din partea locului, la fel ca masa. Dar pereții erau într-o nuanță de verde, ușor curbați spre podeaua de asemenea verzuie. Aha, se afla în nava Copiilor, undeva sub castelul Cioplitoarei-în-lemn. Avusese nevoie de ceva timp pentru a se trezi! Simți că se învârte camera cu ea și își lăsă amețită capul în mâini, închizând ochii până când lucrurile se liniștiră. Apoi se ridică și încercă să gândească limpede. Cu excepția ultimelor câteva minute, toate întâmplările aveau sens: Coborâse în catacombe pentru a inspecta containerele ermetice de hibernoterapie ale Copiilor. Această zonă a castelului adăpostea întreaga istorie a evoluției tehnologice de la zidurile de piatră săpate cu ciocanele și dălțile dinainte de inventarea prafului de pușcă până la Transcendentul decăzut, cu lămpile de pe nava Excentric II care luminau încăperile. În urmă cu doi ani, cuvele cu Copii fuseseră transferate de pe landerul straumer și aduse aici, întinse pe jos cu suficient de mult spațiu între ele cât să permită căldurii reziduale degajate de condensatoare să se disipeze. O treime din cuve erau acum goale, Copiii fiind treziți. Aceștia erau aproape toți Copiii aduși de la început. Acum, trăiau pe Dealul Navei Stelare. Unii dintre ei veneau aici în castel la școală. Dacă asculta cu atenție, Ravna putea auzi din când în când câte un râset de copil amestecat cu bolboroseala Stiletelor. De ce am venit în lander? Ah, da. Petrecuse doar câteva minute afară, uitându-se prin ferestrele cuvelor la chipurile Copiilor adormiți care așteptau cuminți și neștiutori clipa când vor exista suficienți îngrijitori adulți. Majoritatea trezirilor erau o chestiune de rutină, dar în ultimii doi ani, unele dintre cuve se uscaseră puțin, aidoma învelișului unei semințe care a așteptat prea mult. Cum putea ea salva Copiii din aceste teci veștejite? Acesta fusese motivul vizitei ei de astăzi, de a revizui rezultatele pe Timor Ristling, prima ei încercare cu aceste leagăne afectate. Nava aceasta fusese, original, produsul tehnologiei din Exteriorul Superior. Cea mai mare parte a aparaturii nu funcționa aici, în Zona Lentă; Ravna nu putuse niciodată transfera jurnalul de mentenanță a landerului la bordul propriei sale nave, deci era nevoită să vină tocmai aici pentru a accesa datele respective. Privirea i se plimbă anevoie în jurul cabinei de comandă. Prea multe se întâmplaseră în această încăpere cu pereții verzi. Nava nu rămăsese doar cu setările din Exteriorul Superior, trecuse și prin Laboratoare, în Transcendentul Inferior și fusese… modificată. Dacă privea în sus, putea vedea unele din acele schimbări, fungusul atârnând din tavan. Contramăsura magică. Deși acum arăta ca o pânză de păianjen prăfuită, Contramăsura atenuase radiațiile solare, îi ucisese ce avea mai drag pe lume și probabil salvase galaxia. Rămășițele fungusului îi deranja chiar și pe copiii straumeri. Nici nu era de mirare că visai urât într-un asemenea loc.

Acum își aminti ce făcea când o toropise somnul și avusese acel coșmar. Ultimele două zile fuseseră un zbucium încărcat cu sentimentul ei de vinovăție, în care dormise pe sponci. Era clar că îi spulberase șansele lui Timor. Nu în mod deliberat, nici din incompetență. Dar l-am ales pe el pentru primul experiment. Cineva trebuia să fie primul, în caz contrar, toți Copiii aflați în tecile afectate puteau fi în pericol. Iar eu l-am ales pe Timor. Problema nu era că băiețelul avea un picior strâmb, nici că nu va putea fi la fel de strălucit precum ceilalți Copii. Problema era că, în cele două sute de zile de la trezire, Timor nu crescuse deloc. Ravna Bergsndot se găsea la o depărtare de mii de ani-lumină de cineva căruia să-i poată cere sfatul. De fapt, ea putea fi ultimul om adult din întregul univers. Excentric II și acest lander naufragiat erau tot ce mai avea. Își aminti că sucise datele pe toate părțile vreme de aproape o oră, combinând rapoartele înregistrate în cuva lui Timor cu ultimele teste medicale efectuate pe Excentric II, înțelegând, în cele din urmă, ce se petrecuse. Nimeni și nicio mașină nu ar fi putut prevedea acest lucru. Adevărul rece și crud era că Timor se dovedise a fi un foarte valoros… experiment. Când realizase acest lucru în cele din urmă, Ravna își pusese capul pe birou, prea obosită pentru a mai căuta alte soluții tehnice și furioasă că ajunsese să se joace cu viața altor semeni. În concluzie, am adormit pur și simplu și am avut respectivul coșmar? Își plimbă privirea de-a lungul pereților verzulii ai cabinei. Fusese foarte obosită, complet epuizată. Ravna oftă. Avea adesea coșmaruri cu flota Molimei, dar acesta fusese cel mai straniu dintre toate. Jos pălăria în fața măiestriei propriului subconștient, reușise să găsească ceva și mai urât care să îi distragă atenția de la problema lui Timor, chiar și pentru câteva minute. Își deconectă interfața tiarei de la lander și coborî din cabina de comandă. În urmă cu trei ani, când Sjana și Arne Olsndot aduseseră Copiii aici, această bucată de pământ fusese o poiană largă. Stătu vreme de o clipă lângă pilonii ca niște picioare de păianjen, privind în jurul ei la catacombele uscate și răcoroase. O navă spațială cu un castel construit peste ea. Doar în Zona Lentă era posibil. Va trebui să se întoarcă aici zi de zi până când toți Copiii vor fi treziți… dar simți un val de ușurare că, pentru astăzi, terminase ce avea de făcut. Două rânduri de scări mai sus și ar ajunge în curtea castelului, în lumina caldă a soarelui de vară. Acolo ar fi Copiii abia ieșiți de la ore, jucându-se între ei și cu prietenii lor Stilete. Dacă ar sta de vorbă cu ei, și-ar petrece întreaga după-amiază în Noul Castel. S-ar întoarce înapoi în cabina ei de pe Excentric II la apus. În vreme ce urca treptele, își imagină cum ar fi dacă nu ar avea atâtea griji pe suflet. S-ar opri să se joace cu Copiii. Cumva, trebuia să rezolve problema lui Timor. Era încă în întunericul scărilor când își mai aminti un amănunt din visul pe care îl avusese. Se opri, sprijinindu-se cu mâna de piatra rece a zidurilor. Conștiința Flotei îi spusese: „Regulile se schimbă.“ Da, dacă Zona se deplasa și ultrapopulsia redevenea posibilă… atunci Molima putea ajunge la ei foarte curând. Era o posibilitate care o obseda și când lucra, și când visa. Imediat după Bătălie, activase zonografele de la bordul lui

Excentric II pentru a monitoriza legile fizice relevante. Până acum nu fuseseră semnale de alarmă. Încă sprijinindu-se de zid, Ravna apelă nava, cerând o fereastră pe zonograf. Văzu graficul, cu sunetul obișnuit. Apoi observă scalarea. Imposibil! Derulă înapoi ultimele cinci sute de secunde și băgă de seamă vârful ascuțit al graficului. Pentru aproape zece milisecunde, materia din Zonă fusese peste limitele calibrate, atât de sus încât ar fi putut fi în Transcendent. Apoi observă semnalul roșu de avertizare. Era alarma Zonei pe care ea însăși o instalase cu mare grijă, semnal pe care ar fi trebuit să-l primească în secunda în care s-ar fi petrecut anomalia. Imposibil, imposibil. Undeva ceva era greșit. Verifică diagnosticele, îngrozindu-se. Da, o eroare comisă de ea însăși: alarma Zonei se activa doar atunci când Ravna se afla la bordul lui Excentric II. Cum de nu sesizase computerul navei această eroare stupidă? Dar știa deja răspunsul. De multe ori încercase să le explice Copiilor – care nu puteau înțelege – că, dacă te lovești la genunchi, este foarte posibil să fie vina ta. Trăim în Zona Lentă. Practic, nu avem niciun fel de inteligență artificială și singurele lucruri pe care ne putem baza sunt atât de simple, încât uneori nici nu ajung până la stadiul de banal. Aici Jos, dacă voiai să faci ceva cum trebuie, trebuia să gândești totul de la un capăt la celălalt. Copiilor nu le plăcuse explicația ei. Veneau dintr-un loc atât de sofisticat, încât aceste noțiuni erau chiar mai stranii pentru ei decât pentru Ravna Bergsndot. Analiză graficele care pluteau împrejurul ei în întuneric. Era în mod cert o alarmă, însă putea fi o alarmă falsă. Trebuie să fie o alarmă falsă! Valoarea anormală din grafic era atât de discretă și de scurtă ca durată, încât putea fi o greșeală. O recalibrare de instrument. Da, asta trebuie să fi fost. Se întoarse și își continuă urcușul, derulând înainte și înapoi prin istoricul înregistrărilor, căutând o dovadă a unei explicații banale pentru ceea ce se petrecuse. Existau câteva diagnostice pe care să le ia în calcul. Se gândi la ele în timp ce urca scările, luând curba de la un șir de trepte la altul. Sus, deasupra capului, putea zări un pătrat de lumină. După bătălia de pe Dealul Navei Stelare, stabilitatea fizică a Zonei fusese la fel de solidă precum rădăcinile unui munte… dar această comparație ar putea avea consecințe fatale. Cutremure se pot întâmpla oricând, plăcile tectonice se deplasează mereu. Ce vedea ea acum în grafic putea fi o tresărire minusculă, microscopică a universului acestuia. Analiză orele de pe înregistrare. Mișcarea se produsese aproximativ în momentul în care ea avusese acel vis ciudat din landerul straumer. Așadar, pentru aproape o sutime de secundă, poate C nu mai fusese constanta absolută și landerul ar fi putut depista coordonatele și starea flotei Molimei. Pentru aproape o sutime de secundă, Contramăsura ar fi putut funcționa. Iar visul ei a fost, la propriu, o veste. Cu toate acestea, ea tot nu știa cât timp mai avea la dispoziție. Puteau fi câteva ore. Dar dacă erau ani sau decade? Atunci fiecare minut trebuia folosit la maxim. Cumva.

– Hei, Ravna! se auzi un strigăt de copil de undeva din curte, din direcția școlii. Vor ajunge în fața ei într-un minut. Nu pot sta de vorbă cu ei acum. Se întoarse și se retrase pe scări. Coșmarurile pot oricând deveni realitate. Și nu doar personajele negative erau nevoite să ia deciziile grele.

C a p i t o l u l 2 La sfârșitul fiecărei zece-zile, Copiii aveau o zi fără școală. Uneori, aceasta făcea cea de-a zecea zi îngrozitor de plictisitoare, sau cel puțin așa gândea Timor Ristling. Alteori, Belle îl ducea prin vreun cotlon întunecat și umed al Noului Castel, sau Ravna Bergsndot îl lua cu ea prin strâmtoare până pe Insula Tăinuită. Astăzi se dovedea a fi una din zilele foarte interesante, în care ceilalți Copii îl lăsau să participe și el la proiectele lor. – Tu o să ții de șase, Timor, îi spusese Gannon. Gannon Jorkenrud organizase expediția și îl invitase în mod special pe Timor, deși aceasta însemna că vor trebui să-l care în spate o parte din coborâșul de pe Dealul Navei Stelare. Gannon și ceilalți Copii îl ajutară pe Timor chiar și când traversară câmpul bolovănos de la poalele stâncilor. Pescărușii țipau deasupra lor, purtați în sus de curenți. Se aflau chiar pe țărm acum, cu stâncile în spate. Era ciudat să ai marea chiar la nivelul ochilor. Spuma valurilor părea că se unește cu ceața care plutea deasupra apei, ascunzând într-un abur ușor clădirile de pe Insula Tăinuită, aflată la o depărtare de câțiva kilometri. Aici, pe plajă, puteai vedea detalii ascunse de obicei în spatele stâncilor. Vedeai cum refluxul trăsese înapoi apa, descoperind acest câmp plin de roci ciudate, aidoma unor jucării gigantice lăsate în urmă de niște uriași care locuiseră pe aceste meleaguri în urmă cu mulți ani. Nu exista un singur loc complet uscat, iar când marea se întorcea la flux, acoperea în întregime câmpul cu apă. Această dinamică a mareei era neobișnuită pentru Copii. Belle sporovăia de zor pe lângă Timor, cârcotașă ca de obicei: – Să vezi că apa o să-mi murdărească blana! Belle era aproape complet albă. Lucru destul de rar printre Stilete, deși unul dintre ei, masculul cel bătrân, avusese niște pete negre care, de la vârstă, deveniseră albe. – Nu trebuia să vii, zevzeaco, spuse Gannon.

Cei doi nu se înghițeau deloc. Belle scoase un sunet, o combinație de mârâit și râset. – Încearcă numai să mă oprești, să vezi ce-ți fac. N-am mai văzut un naufragiu ca lumea de ani buni. Cum ți-ai dat seama că va trage la mal aici? – E un secret pe care numai oamenii îl știu. Câțiva dintre ceilalți Copii începură să râdă. Coborau cu toții grămadă pe poteca îngustă ce șerpuia printre pietre. – De fapt nu e un secret al oamenilor, spuse unul dintre ei. Nevil a văzut pe monitoarele de supraveghere de pe Excentric II când a rămas în navă după ore. Ravna și ceilalți știu despre naufragiu, dar nu au văzut ultimele actualizări. – Îhî. Gărzile Cioplitoarei-în-lemn probabil sunt undeva prin portul Versantului Stâncos, dar noi vom ajunge chiar la fața locului înaintea lor. Deocamdată nu vedeau epava, însă erau suficient de aproape acum ca Timor să vadă apa spărgându-se de stânci. În fața lor, norii de pescăruși zburau roată în jurul unui anume punct, de parcă ar fi fost la fel de curioși despre ultimul naufragiu ca și ei. Timor simți un val ciudat de nostalgie, care îl cuprindea atunci când ceva din lumea aceasta îi amintea de lumea de dinainte. Păsările acelea erau atât de stranii, dar în același timp stolurile lor agitate semănau foarte bine cu roiurile stigmergice de acasă. Apa îi ajungea acum până la glezne, pătrunzând în pantofii din piele, strângându-l ca niște mâini de gheață. – Așteptați-mă și pe mine! – Vezi, ți-am spus eu că nu e bine să mergi pe aici, se plânse Belle, sărind de colo până colo enervată. – Fir-ar să…, se întoarse Gannon. Ah, OK, hai să te așezăm aici pe stâncă. Apoi, împreună cu ceilalți băieți, îl săltară pe Timor pe un bolovan. Doi membri ai lui Belle se cățărară pe umerii celorlalți trei și urcară lângă Timor. – De aici te descurci să urci până în vârf? întrebă Gannon. Timor se suci împrejur, încercând să zărească dincolo de curba netedă a stâncii. Nu-i plăcea să recunoscă în fața altora că nu putea face anumite lucruri. – Da, mă descurc. – OK. Atunci noi mergem mai departe. Hehe. Mergem să ne împrietenim cu cățelușii naufragiați. Tu te cațeri pe stânca asta până în vârf. Dacă vezi haitele Cioplitoarei-în-lemn sau pe Ravna Bergsndot, o trimiți pe Belle să ne anunțe. Ai înțeles?

– Îhî. Gannon și ceilalți băieți își reluară expediția. Timor îi urmări un moment, dar numai Ovin Verring se întoarse și le făcu un semn discret cu mâna. Băieții crescuseră mai repede decât el, nici nu era de mirare că nu-l luau cu ei. Pe de altă parte, era singurul pe care îl lăsaseră de șase. Se întinse de-a lungul terasei în stâncă spre niște ieșituri de care se putea prinde pentru a se cățăra. Dedesubt, o auzea pe Belle căutând un loc pe unde să își ridice restul membrilor. Undeva, deasupra lui, se vedea un trio de pescăruși cocoțați pe o stâncă. Își aminti ce învățase despre cuiburile păsărilor. „Cuiburile“ sunt ca niște creșe autoforme, doar că fără niciun sistem de securitate; păsările respective își apărau singure cuiburile și s-ar putea repezi asupra lui dacă li s-ar năzări că vrea să le facă vreun rău puilor. Din fericire, pescărușii respectivi se mulțumeau doar să țipe din toate puterile, apoi, unul câte unul își luară zborul, amestecându-se în cârdul care se rotea deasupra falezei. Băgă de seamă că în aceeași direcție se îndreptau și ceilalți Copii. Hei! Ajunsese aproape de vârful stâncii! Se înălță precaut pe piatra neagră și alunecoasă, încercând să evite găinațul păsărilor. Unul din capetele lui Belle se iți de după stâncă: – Ia ajută-mă un pic. – Scuze, hai! Se lăsă pe burtă și întinse mâinile în jos, apoi trase unul din membri, Ihm, singurul mascul al lui Belle. În vreme ce Timor se lupta cu greutatea lui Ihm, Belle îl ajută cu restul membrilor. Ajunse și ea în sfârșit sus și se ridică în picioare, plângându-se mereu că i-au înghețat labele. Stând în mijlocul ei, Timor avu în sfârșit ocazia să privească mai bine de jur împrejur. Wow! Undeva în spatele lor, spre est, se înălțau stâncile Dealului Navei Stelare, strălucind în bătaia soarelui de miazănoapte. La miazăzi răsărise luna plină. Nici nu era de mirare că nivelul apei era atât de scăzut. Se întoarse cu greu într-o parte și văzu în cele din urmă scena naufragiului. Vasul stătea aproape înțepenit în strâmtoare, dar aluneca ușor, metru cu metru, înspre stânci. Una dintre plutele din față ajunsese deja la țărm. Trei membri ai lui Belle se ghemuiră unul în celălalt concentrați, ascultând, ceilalți stăteau drepți, de o parte și de alta a lui Timor, privind, probabil, ca și el, spre epavă. Vederea Stiletelor era mai slabă decât a oamenilor, însă atunci când își răsfirau toți membrii, aveau o percepție a spațiului net superioară. – Auzi cum se sparg bârnele de lemn de stânci? întrebă Belle. Desigur, auzul Stiletelor era infinit mai bun decât cel al oamenilor. Timor privi cu atenție spre pluta din față. OK, păi, piatra e normal să spargă lemnul, corect? Mai ales dacă stâncile respective nu aveau sistem de evitare. Iar aici, nimic nu avea sistem de evitare sau securitate.

Putea vedea cum lemnul se frânsese în mijloc și cele două jumătăți ale vehiculului se înclinau de o parte și de alta. Cu siguranță înfățișarea actuală a navei nu făcuse parte din designul original. Pe de altă parte, plutele acestea arătau altfel decât ambarcațiunile făurite de haite. Aveau catarge și vele, însă toate erau așezate anapoda. Și plutele aflate încă în larg arătau la fel de rău, de parcă cineva adunase părți de la mai multe epave și le asamblase alandala. Timor se concentră să vadă mai bine mecanismele și structura. Pe punți se găseau butoaie și o grămadă de membri, îmbrăcați în zdrențe murdare, ghemuiți, încordați, încercând să se țină pe navă. Din când în când se vedeau câțiva adunându-se și agățându-se de câte o funie. Aha, încercau din răsputeri să țină vasul departe de stânci. – Au probleme cu nava, spuse Timor. – Normal că au probleme, nu-i auzi pe cei din apă cum țipă disperați? zise Belle emițând un șuierat ușor, echivalentul unui râs în limbajul Stiletelor. Se uită în apă și zări capete apărând și dispărând între valuri. – Săracii de ei, este îngrozitor, n-ar trebui să chemăm pe cineva să-i ajute? Timor știa că Gannon și gașca lui nici nu puteau și nici nu știau cum să acorde ajutor în caz de naufragiu maritim. O simți pe Belle scuturându-se și o auzi răspunzându-i nepăsătoare: – Dacă nu ar fi ajuns atât de sus în nord sau dacă ar fi naufragiat când apa era sus, atunci n-ar fi fost nicio problemă. Pun pariu că paza de coastă a Cioplitoarei-în-lemn se află deja în port. Magazinele astea de vechituri plutitoare au tot felul de bunătăți care nu se găsesc nicăieri în afara zonei tropicale. – Nu, adică să-i scoată pe cei din apă să nu se înece. – Nu știi despre ce vorbești, spuse Belle întorcând unul din capete înspre el. Ăștia sunt Tropicali. Fiecare membru în parte este probabil la fel de inteligent ca oricare solitar din nord, dar ei nu formează haite decât accidental. Uită-te la plutele acelea! Sunt făcute de niște indivizi fără nicio brumă de minte. Uneori sunt atât de tâmpiți, încât nici nu văd când îi iau curenții și îi aduc încoace. Eu zic, cu cât mor mai mulți pe drum, cu atât mai bine. Și continuă să bolborosească în stilul ei caracteristic, bârfind și cârcotind în același timp: – Destul că-i avem și noi pe veteranii noștri care sunt vai de capetele lor. Dar noi măcar avem decența să nu-i lăsăm la vedere. În plus, ce obligație avem noi față de adunătura asta? O să se târâie prin oraș, văicărindu-se, murdărind peste tot, solitari prostănaci. Cerșetori soioși, împuțiți și nebuni… Îi dădu înainte fără nicio noimă. Belle reprezenta una din acele haite care vorbea samnorska aproape perfect, însă câteodată o parte din ea trăncănea întruna chiar și după

ce atenția ei era îndreptată în altă parte. Timor observă că se concentra acum pe navă, tremurând de agitație. Fusese chiar mai nerăbdătoare decât Timor atunci când Gannon Jorkenrud le propusese și lor să vină aici. Băiatul îi urmări privirea. Era îndreptată spre butoaiele care pluteau în spuma apelor. – Nu înțeleg, dacă Tropicalii sunt așa o problemă, de ce te agiți să-i ajutăm? – Păi, să-ți explic, puștiule. Aceste naufragii se petrec de când e lumea. Îmi amintesc de legende încă de pe vremea când eu mă aflam în capitala Cioplitoarei-în-lemn. O dată la câțiva ani, mai apărea câte un vas cu câteva sute de Tropicali la bord. Faza e că vasele lor au, de obicei, încărcătură destul de valoroasă, lucruri pe care noi în mod normal nu le vedem, căci Tropicele sunt atât de infestate de boli și pline de Coruri, încât nimeni cu mintea întreagă nu se poate întoarce de acolo viu și nevătămat. Dar pe nave găsești multe lucruri interesante. Iar de data asta s-au lovit de stânci, spuse ea arătând spre navă. E rost de și mai multe bunătăți gratis. Și eu sunt prima la rând să-mi iau partea! Făcu o pauză, ascultând. – Ha, niște butoaie au intrat între stânci, le aud cum se crapă. Doi dintre membrii ei coborâră de pe stâncă. Cel mai în vârstă rămase în urmă pentru a-i coordona. – Uite ce e, Timor, tu rămâi aici, eu cobor puțin, să… – și bolborosi un sunet pe care Timor îl recunoscu drept un mormăit evaziv – …să arunc o privire… Cei doi membri mai tineri deja o luaseră la fugă în jos, agitați, în graba lor riscând să se zgârie sau să își luxeze picioarele. – Stai că vreau și eu să merg cu tine! strigă Timor. – Nu, că n-ai viteză! Adică… nu, că e prea periculos pentru tine! Stai aici că mă întorc. Cei doi se făcuseră deja nevăzuți, dispărând pe după stâncă, iar alți doi membri încercau să-l ajute pe bătrânul Ihm să coboare fără să alunece pe bolovani. – În afară de asta, continuă Belle, tu trebuie să ții de șase. Gannon are încredere în tine. – Dar… Acum toți membrii lui Belle plecaseră. Desigur, ea îl putea auzi încă, dar Belle se pricepea destul de bine să îl ignore. Deși nu îi convenea, Timor îi dădu dreptate. Își amintea cât de rece fusese apa, cât de alunecoase pietrele. Cele mai multe dintre ele erau rotunde și netede, dar mai aveau și fisuri, cu muchiile tăioase. Timor nu putea ține pasul cu Belle. Se așeză înapoi în mijlocul stâncii lui. Da, era pus acolo de șase. O treabă foarte importantă. De cele mai multe ori, era lăsat pe margine. Se uită de jur împrejur. Cât putea el vedea prin aburul de deasupra apei, nu se vedea nicăieri vreo barcă de salvare venind

prin strâmtoare dinspre Insula Tăinuită. Portul Versantului Stâncos aflat în sud era mult mai aproape, dar flota de acolo era o pădure nemișcată de catarge și vergi. Poate chiar depindea acum doar de Gannon și de ceilalți Copii să salveze membrii echipajului. Își întoarse privirea spre marea care se lovea de stânci. Din loc în loc, îi zărea pe membrii lui Belle. Merse apoi prin câteva pasaje înguste și ajunsese aproape de valurile înspumate. Fiecare membru se strecura cu grijă, încercând să nu atingă apa înghețată; cu toate acestea, se afla la câțiva metri de Tropicalii căzuți în apă. Oare va putea să îi ajute? Stiletele erau înotătoare desăvârșite, doar că, în apă, le era greu să își comunice gândurile. Ravna le spusese că Stiletele evoluaseră din mamifere acvatice. Urmărind-o pe Belle, Timor înțelese că apa arctică era prea rece pentru ea, totuși, doi intraseră deja pe jumătate în valuri. Ceilalți țineau strâns între fălci mantia celui mai din față, pentru a nu-l lăsa pradă curenților. Poate ar putea salva unul-doi Tropicali. Apoi observă că Belle încerca din răsputeri să scoată un butoi de lemn care rămăsese înțepenit între două stânci ce ieșeau din apă. Prin spărturile din container se zărea un soi de pânză verde. – Of, Belle! spuse Timor încet. Se mută în partea dinspre sud a platformei pe care stătea, încercând să vadă mai bine ce se petrece. Aha! Gannon și ceilalți băieți ajunseseră în cele din urmă la apă. Îi putea vedea acum pe toți. Erau și câteva haite cu ei, care nu păreau prea în largul lor, strângându-se unul în altul și bolborosind nemulțumiți atât de tare încât Timor îi putea auzi de la o depărtare de cincizeci de metri. Nici Copiii nu arătau prea bine. Pantalonii le erau uzi până aproape de talie. La fel ca și Timor, purtau haine făcute din lână de localnici. Spre deosebire de stofele inteligente, lâna nu-i proteja nici de apă, nici de frig. Ovin Verring tremura vizibil. Gannon se cățărase pe o terasă îngustă și le făcea semn celorlalți să-l urmeze. Fără Belle care să-l ajute, Timor nu putea auzi ce le spunea Gannon. Cea de-a doua plută era la mai puțin de zece metri de Copii. Ba ieșea la suprafață, ba era trasă în adâncuri, uneori atât de aproape de terasa unde erau Copiii, încât lui Timor îi era teamă să nu se izbească de ei. Această plută avea vele fluturând pe catarge dispuse dezordonat, pe jumătate rupte. Timor nu participase încă la nicio lecție despre navigație. Acestea erau doar pentru Copiii mai mari, care doreau să devină exploratori și diplomați. Dar nava aceasta nu semăna cu cele pe care le văzuse el în portul din Insula Tăinuită sau în Portul Versantului Stâncos. Dacă nu cumva era un mecanism cu sistem de regenerare – și asemenea mecanisme nu existau pe această lume – nava din fața ochilor lui era complet scăpată de sub control. Cum probabil fusese din momentul în care se lovise de furtună. Ce exploratori neînfricați trebuie să fie acești Tropicali. Acum băgă de seamă că pluta era plină ochi cu… membri ai echipajului? Pasageri? Erau toți făcuți ghem printre butoaie și lăzi. Și în jurul catargelor, înfășurați în pături și pelerine groase. Claie peste grămadă, atât de înghesuiți unul în celălalt cum nu mai văzuse Timor niciodată aici pe Domeniul Cioplitoarei-în-lemn. Haitele nu puteau gândi coerent când ajungeau atât de aproape una de cealaltă.

Câteodată Belle părea să vorbească fără nicio noimă, după care Timor își dădea seama că ea rostise un adevăr pe care el nu era capabil să-l înțeleagă la momentul respectiv. Acum pricepea el că ea avusese dreptate în ceea ce-i privește pe acești bieți solitari de pe plute. Probabil că nu exista pe întreaga navă nicio entitate completă, ci doar membri lângă alți membri, niciunul mai inteligent decât un câine sau un sjirisjan sau un robot de companie. Dacă nu ar fi blocați pe plută, oare ar fi capabili să formeze haite cu o gândire coerentă? Belle nu părea prea optimistă. Prinsă în misiunea de a salva butoiul cu comori pentru ea însăși, Belle nu vedea și nu auzea nimic din ce se petrecea în jur. Dar Copiii se înghesuiseră pe terasa de piatră și strigau la gloata adunată pe cea de-a doua plută. Chiar și Stiletele venite cu ei strigau. Timor nu înțelegea niciun cuvânt, dar sunetul produs de mulțimea de pe plută era aproape dureros de puternic, mai puternic decât orice sunet produs de o haită și îndreptat spre uscat. Nici măcar sunetele nu erau familiare, poate era un alt dialect. Cel mai probabil nu erau decât sunete nearticulate emise de niște creaturi care plutiseră în derivă, înghesuiți laolaltă cine știe câte zece-zile, consumându-și resursele până în pragul înfometării. Timor nu știa cum puteau fi ajutați. Își îndreptă iar privirea înspre Portul Versantului Stâncos și prin ceață văzu ceva apropiindu-se de-a lungul curbei țărmului. Păreau a fi patru sau cinci haite trăgând niște sănii de echipament. Iar deasupra lor în cer plutea ceva care îi aduse aminte de casă: o sanie antigravitațională. Nu conta că nu era un model făcut de oameni și că se legăna ca o frunză purtată de vânt. Pentru el, era oarecum ca acasă. Aceasta era singura navă zburătoare până când Ravna Bergsndot avea să le arate Stiletelor cum să construiască baloane zburătoare. (Iar pentru Timor, ideea de baloane zburătoare era și mai ciudată decât ideea că nu ar exista niciun aparat de zbor.) Agraviul coborî pe lângă versant, așezându-se cu grijă pe curenți. Cobora mult înaintea haitelor venind dinspre port, undeva la douăzeci de metri depărtare de locul unde se afla Timor. O clipă, Timor se întrebă de ce Pelerinul – singurul care putea pilota nava – nu aduce aparatul mai aproape. Apoi sania se înclină pe o parte, zgâriind stâncile cu partea de sus. Se redresă scuturându-se și ateriză deodată, trântindu-se la sol. În ultima vreme, se trântea cam des. Din fericire, fuzelajul era mai rezistent decât lemnul și mai dur decât piatra. Trapa de sus se deschise și după o secundă se ivi un cap omenesc. După cum se aștepta, era Johanna Olsndot; ea era aproape întotdeauna pasagerul agraviului. Timor se întoarse cu gândul să le strige lui Gannon și celorlalți că au venit ajutoare! Gannon Jorkenrud se clătina pe marginea terasei de piatră. Cea de-a doua plută tocmai ajunsese la țărm. Ovin Verring și cei mai mulți dintre Copii erau mai în spate, dar Gannon și alți câțiva băieți mai mici aruncau ceva spre cea de a doua plută. Strigau sau râdeau, aruncând iarăși și iarăși. Aruncau cu pietre în Tropicali. Timor se ridică în picioare pe piatra alunecoasă și începu să strige către ei: – Hei, băieți, încetați!

Cuvintele îi fură înghițite de vânt, însă brațele lui ridicate în sus le atraseră atenția. Gannon îi făcu semn cu mâna, probabil gândindu-se că Timor îi avertiza de venirea cuiva. Se dădură înapoi de la marginea apei. Timor alunecă pe piatră și ateriză într-una din băltoacele de pe suprafața stâncii. Hm, probabil câștigase bunăvoința lui Gannon. Până acum, își dorise acest lucru din tot sufletul, însă ultimele întâmplări îi lăsaseră un gust amar.

Johanna Olsndot își câștigă reputația de Fată Rea printr-o întâmplare. În urma unui singur incident, petrecut când nici nu împlinise bine șaisprezece ani. Alți copii făceau boacăne ani întregi fără a fi priviți astfel. Pelerinul Wickllrrackcic auzise despre naufragiu și, împreună, zburaseră până la versantul stâncos pentru a da o mână de ajutor. Ceea ce clar nu era un gest de Fată Rea. Ajunseră la locul naufragiului cu mult înaintea celor de la Paza de coastă. Johanna ieși imediat și alergă spre țărm înainte ca Pelerinul să pună agraviul pe pământ. În spatele ei, nava făcu un salt ușor în aer apoi se lăsă cu totul la sol. În fața ei, trei plute jalnice, dintre care două deja eșuate pe stânci. Johanna văzu că la fața locului mai veniseră și alte ajutoare, o mulțime de Copii în frunte cu Gannon Jorkenrud. Și – măi, să fie! – aruncau cu pietre în Stiletele care se scufundau! Johanna se repezi pe lângă stânci, prin apa înghețată a strâmtorii interioare, înjurând și țipând la mica ceată a lui Gannon. Grupul se retrăsese deja de pe locul de unde îi atacaseră pe refugiați, fugind care încotro pe potecile care se ascundeau pe după stânci. Erau cu toții mai mici de ani și de înălțime decât ea. În afară de asta, i se dusese vestea că e iute de mânie. Și era singurul Copil care luase parte cu adevărat la Bătălia de pe Dealul Navei Stelare. Johanna cercetă cu privirea de-a lungul și de-a latul stâncile de pe faleză, poate mai rămăsese vreun răufăcător. Descoperi încă un copil, unul foarte mic. Timor Ristling, coborând anevoie de pe bolovan, ajutat de Belle Ornrikakihm. Să vezi și să nu crezi, la cine nici nu te aștepți. Apoi Timor și Belle se făcură nevăzuți și Johanna uită de ei. Pelerinul coborâse și el din agravi și toți cei cinci membri ai lui se chinuiau să o scoată din apa care îi ajungea până la glezne. – Alo, care e problema ta? protestă ea. Apa nu e agitată! Era rece de îți înghețau oasele, dar aici, în spatele stâncilor, marea se îmblânzea într-un lac puțin adânc cu valuri domoale. Pelerinul o conduse înapoi de-a lungul pietrelor, la câțiva metri de apă. – Nu e peste tot până la gleznă, mai sunt găuri și fisuri. Ai senzația că totul e bine, devii tot mai îndrăzneț și mai puțin precaut și se pot întâmpla accidente foarte neplăcute cât ai clipi din ochi. Pentru un aventurier care înfruntase moartea de atâtea ori, Pelerinul era uneori

un papă-lapte. Dar, la drept vorbind… chiar la câțiva metri de unde se aflau acum, o spumă albă bolborosea încolăcindu-se la suprafața apei. Stând la nivelul mării, nici nu vedeai bine apa, căci ceața care plutea deasupra crea o atmosferă confuză. Sosi și Paza de coastă. Cele cinci haite deja începuseră, cu ajutorul unor funii, să tragă plutele dintre stâncile unde le dusese curentul. Pe plute stăteau înghesuite câteva duzini de Stilete, cocoțate pe maldăre de vechituri. Aceștia erau primii Tropicali pe care îi văzuse Johanna în viața ei, tot atât de bizari pe cât îi descriau cei cu care stătuse ea de vorbă. Străinii nu se grupau în haite. Formau doar o gloată adunată după cum se nimerea – solitari care acționau cum îi ducea capul. Ici și colo, câțiva dintre ei cooperau pentru a trage funiile care li se aruncau de pe mal. Alții se ascundeau de parcă le-ar fi fost frică și… Se uită de-a lungul apei învăluite în ceață. Din loc în loc văzu ițindu-se câte un cap sau un corp întreg întins peste câte o bucată de lemn care plutea în voia apei. Zeci de indivizi căzuseră peste bord. Johanna se întoarse spre cel mai apropiat membru din haita Pelerinului, Cicatrice, cel mai solid dintre ei. – Vezi în larg, cei de acolo se vor îneca! Ar trebui să-i scoatem pe ei mai întâi. Pelerinul aprobă din toate capetele. – De acord, dar nu sunt foarte sigur că putem face mare lucru pentru ei. – Ba pe naiba, cum să nu putem! Arătă înspre parâmele de salvare aduse de Paza de coastă. – Apucă sforile astea și cheamă-i pe salvamari să-i scoată mai întâi pe cei din apă! Pelerinul era, de obicei, un tip foarte săritor. Acum însă păru să șovăie o clipă, după care dădu fuga în spatele haitelor de salvamari, bolborosind agitat. Chiar și după trei ani de când asista frecvent la discuții între membrii haitelor, Johanna tot nu înțelegea mare lucru din limbajul inter-haită. Cuvintele se înghesuiau în acorduri, unele dintre ele pe un ton prea înalt pentru a fi percepute de urechea ei. În acest moment, Pelerinul striga un fel de poruncă. Se auzi de câteva ori „Cioplitoarea-în-lemn“. OK, deci invoca o autoritate mai înaltă. Fiind principele consort al Reginei, cuvântul lui avea o oarecare greutate. Două dintre haitele Pazei de coastă își părăsiră posturile și îl ajutară pe Pelerin să care frânghiile la țărm. Mai multe haite, care nu păreau a fi din Paza de coastă, veniră dinspre stânci. Majoritatea dintre ele îi ocoli pe Johanna și pe Pelerin, părând mai degrabă interesați să-i salveze pe cei de pe plute. E adevărat că acolo erau în joc mai multe vieți, dar cei a căror viață era în pericol imediat erau cei din apă. În total, doar cinci haite – inclusiv cea a Pelerinului – se străduiau acum să-i salveze. Haitele alergau în toate părțile, aruncând spre cei din apă sfori care aveau la capăt flotoare. Solitarii speriați se aruncau

înainte în apă, prinzându-se cu disperare de funie. Privindu-i, semănau cu niște animale marine. În ape mai calme și mai calde, ar fi fost chiar în siguranță. Când un solitar reușea să se prindă de sfoară, era imediat tras pe uscat, pe o porțiune de plajă netedă, acoperită cu prundiș. Johanna și ceilalți reușiră să salveze câțiva înotători, dar fuseseră cel puțin treizeci de indivizi căzuți în apă. Ceilalți probabil se înecaseră din cauza apei înghețate sau fuseseră duși de curent mai în nord. Între timp, celelalte haite reușiseră să salveze ce mai rămăsese din cele trei plute. Tropicalii de la bord coborau șiruri-șiruri, în vreme ce Paza de coastă și ceilalți localnici se ridicară pe grămezile de vechituri și începură să scormonească. Johanna își dădu seama cu întârziere că principalul scop al acestei „operațiuni de salvare“ era să se pună mâna pe încărcătura epavelor. Nu se mai zărea niciun supraviețuitor în apele strâmtorii. Cu excepția Pelerinului, haitele care îi ajutaseră la salvarea solitarilor li se alăturară celorlalți disperați să ia tot ce le pica în labe. De-a lungul porțiunii de faleză, Tropicalii care scăpaseră erau acum adunați în grupuri, tremurând de frig. Cel mai mic dintre acestea era format din cel puțin douăzeci de Stilete. Nu erau haite, erau doar solitari strânși laolaltă să nu înghețe de frig. Johanna păși până la marginea grupului, ascultând, așteptându-se la un limbaj coerent ca între membrii unei haite. Dar sunetele care îi ajungeau la urechi nu aveau niciun sens. La urma urmei, nici nu avea de-a face cu o haită în sensul adevărat al cuvântului. Cu toate acestea, auzea un bâzâit și simțea din când în când înțepături în tâmple. Aceste făpturi nu erau „tăcute“ în sensul atribuit sunetelor mentale ale haitelor – între cincizeci și două sute cincizeci de kilohertzi. Pelerinul era în spatele ei, menținându-se la o distanță sigură de cincisprezece-douăzeci de metri de cel mai apropiat dintre Tropicali. – Nu ești chiar Miss Popularitate în momentul de față. – Eu? răspunse Johanna, cercetând cu privirea adunătura neobișnuită. Aproape niciunul dintre ei nu purta straie, iar blana le atârna murdară și neîngrijită, așa cum auzise și ea din poveștile care circulau. Unii nici nu mai aveau blană, cu excepția labelor. – Păi, de ce să nu fim populari, doar i-am salvat! – Ah, nu în rândul celor de aici ești nepopulară, spuse Pelerinul. Johanna se dădu cu câțiva pași mai aproape de grup. Câteva zeci de capete se îndreptară în direcția ei, cu fălcile încleștate. – Hei, eu nu am spus că Tropicalii te-ar lua în brațe! Pun pariu că niciunul dintre ei nu realizează că ai ajutat la salvarea lor.

Solitarii se buluceau, urcându-se unul peste celălalt, întinzându-și gâturile lungi spre Johanna. Câțiva dintre ei căzură la pământ de pe grămadă. Pentru o clipă, avu senzația că voiau să o atace, dar văzu că erau mai degrabă dezorientați decât amenințători atunci când se trezeau la pământ. Se dădu înapoi câțiva pași. – Da, înțeleg ce vrei să spui. Tropicalii sunt ca fragmentele veteranilor de război. Înfricoșați și buimaci. Care ar putea ataca dacă ceva i-ar speria. – Cam așa ceva. Dar să ții cont de faptul că indivizii ăștia nu sunt rămășițele unei haite. Cel mai probabil, ei nu au fost niciodată parte a unei haite coerente. Sunetul pe care îl auzi este doar un Cor fără nicio noimă. Johanna continuă să pășească pe lângă grup, la o distanță care părea confortabilă pentru Stiletele dezorientate. Dacă s-ar fi apropiat mai mult, probabil ar fi atacat-o. Pelerinul avea dreptate. Acești indivizi nu erau precum victimele de război. Fragmentele pe care le cunoscuse Johanna tânjeau să facă parte din nou din haite coerente. Ei i-ar arăta Pelerinului prietenie, încercând să-l ademenească să vină mai aproape, iar dacă ar fi avut de-a face cu oameni înainte de a fi decimați, ar fi știut că ea nu prezintă niciun pericol și sar fi purtat cu ea fără teamă. – Ce se va întâmpla cu ei? – Ah, păi, ăsta este și motivul pentru care nu ești foarte populară printre paznicii de coastă. Știi că astfel de naufragii au loc o dată la câțiva ani. Încărcătura e în mare parte alcătuită din vechituri, marfă pe care niciun comerciant serios nu ar aduce-o la vânzare. Johanna privi de-a lungul plajei învăluite în ceață. Într-adevăr, nu erau suficiente haite de pază pentru a avea grijă de toți refugiații. Tropicalii abia se mișcau din loc în loc fără vlagă și majoritatea dintre ei păreau intimidați de haitele coerente, însă mai erau unii care profitau de fisurile din rândul pazei pentru a se strecura și a o lua la fugă pe malul apei. Când o haită se repezea pe urmele lor, atunci din rândul refugiaților mai țâșneau cinci sau zece indivizi și o luau la sănătoasa. Nu puteau să-i prindă pe toți. – Vasăzică, spuse ea întorcându-se către Pelerin, patrula ar fi preferat ca mai mulți dintre ei să se fi înecat. Pelerinul își înclină câteva capete spre Johanna. – Chiar așa. O fi fost el principe consort al Reginei Domeniului, dar diplomația nu făcea parte dintre punctele lui forte. – Cioplitoarea-în-lemn are destulă bătaie de cap cu fragmentele noastre, indivizii de astăzi sunt o complicație în plus.

În sinea ei, Johanna simți un fior mai rece decât apa înghețată. Comportamentul haitelor față de fragmente era cel mai reprobabil aspect al lumii Stiletelor. – În cazul acesta, ce se va întâmpla cu ei? Dacă încearcă cineva să-i împingă din nou în larg… Vocea i se ridica, pe măsură ce se enerva. Ravna Bergsndot nu ar tolera o asemenea politică față de refugiați. Dacă Johanna ajungea la ea în timp util, pentru a o pune în temă. Făcu stânga-împrejur și se îndreptă în grabă spre agravi. Toți membrii Pelerinului o luară la fugă pe urma ei. – Nu-nu-nu. Nu este cum crezi tu! De fapt, Cioplitoarea-în-lemn are o lege de mulți ani care spune că tuturor supraviețuitorilor le este permis să o ia la fugă înspre Orașul Versantului Stâncos. Acele patrule așteaptă întăriri, dar pentru a-i ghida pe indivizi în oraș! Aproape o treime dintre marinari dispăruseră deja, luând-o la fugă solitari sau în duete. Se puteau descurca mai bine decât fragmentele pe care le cunoștea Johanna. Fragmentele de haite coerente erau, în general, indivizi anxioși, infirmi mental; mulți dintre ei se flămânzeau până mureau, chiar dacă inițial fuseseră sănătoși din punct de vedere fizic. Solitarii mai în vârstă, paria, nu trăiau multă vreme după dispariția haitei lor. Johanna nu încetini pasul, o idee îi încolțea în minte și pentru îndeplinirea ei avea nevoie de navă. – Ai de gând să faci o nebunie, este? Uneori, Pelerinul pretindea că este prietenul Johannei pentru că ea făcea într-un an tot atâtea ciudățenii câte vedea el zece ani de peregrinări. Pelerinul chiar era un pelerin, deci afirmația nu era vorbă în vânt. Amintirile lui coborau în negura secolelor, se pierdeau în istorii atât de ambigue, încât erau considerate mituri. Puține haite călătoriseră prin lume atât de mult sau văzuseră atâtea lucruri. Prețul existenței lui aventuroase era acela că Pelerinul era în acest moment mai mult un punct de vedere care supraviețuise decât o minte sănătoasă. Marele noroc al Johannei era că acest punct de vedere vag era acum întrupat într-o haită ai cărei membri erau niște indivizi cumsecade. Dintre toate Stiletele din lume, Pelerinul și Copistul fuseseră primii pe care îi cunoscuse. Și această întâmplare îi salvase viața. În cele din urmă, prietenia ei cu Pelerinul salvase viața tuturor Copiilor de pe navă. – Ei, n-ai de gând să-mi spui ce plan ai? Dar pun rămășag că vrei să te duc undeva. Nu era greu de ghicit, luând în considerare faptul că Johanna continua să alerge spre agravi care era parcat … prăbușit… la baza unei stânci atât de abrupte și netede, încât nicio haită sau om nu putea spera să o escaladeze. Pelerinul alergă în jurul ei, luându-i-o înainte.

– OK, atunci! Dar ține cont de un lucru: Tropicalii nu se adaptează foarte bine aici. Haitele lor, atunci când se străduiesc să le formeze, sunt destul de slabe. – De unde știi? Ai trăit vreodată în Corul Tropicalilor? Pelerinul nu făcuse niciodată în mod direct o asemenea afirmație. Șovăi o clipă, apoi răspunse: – Păi, pentru o vreme am trăit undeva la periferie, mă rog, în colectivele tropicale. Adevăratul Cor din miezul junglelor ar fi foarte repede fatal oricărei haite coerente. Îți poți imagina cum este să fii înconjurat de asemenea gloate, fără ca măcar unul să păstreze o oarecare distanță de bun-simț? Mi-e imposibil să mă gândesc cum ar fi… deși presupun că, dacă poveștile cu orgiile interminabile sunt adevărate, atunci e un mod destul de fericit de a te dezintegra. Deci nu am trăit cu ei. Ce voiam să spun este că astfel de naufragii s-au mai întâmplat și înainte. Vom avea un an, doi de bătaie de cap, cu solitari bântuind pe aici, mai mulți decât găsești în mod normal cu bătrânețea sau accidentele nefericite în care dispar membri ai haitelor. Vor fi chiar mai mulți solitari decât în urma războiului cu Oțel și Jupuitorul. Dar în cele din urmă situația se va regla de la sine. – Cu siguranță. Pășeau acum printre bolovani uriași, cățărându-se pe pietrele mai mici căzute printre stâncile amenințătoare care se înălțau de o parte și de alta. Nu era cel mai potrivit loc pentru o promenadă. Toate pietrele de sub picioarele lor picaseră de undeva de deasupra. Uneori primăvara în urma dezghețului se creau avalanșe de pietre în urma cărora se mai adăuga un strat la baza stâncilor. Pentru moment, gândul acesta era undeva într-un colț al minții fetei, un motiv în plus de a pleca de aici cât mai repede. – Deci după un an sau doi, toate aceste biete animale vor fi aproape moarte și soldații Cioplitoarei-în-lemn vor fi rezolvat problema? – Vai, nu, nimic de genul acesta. Sau aproape nimic. De-a lungul secolelor, Cioplitoarea-înlemn și poporul ei au învățat că, dacă au răbdare până vin bruma toamnei și un curent de suprafață care bate înspre sud, pot scăpa într-o manieră aproape amiabilă de vizitatorii care au supraviețuit. Trebuie doar să le repare plutele vechi sau să construiască altele noi. La o adică, nici nu e foarte greu să încropești o amărâtă de plută din resturi care mereu ajung la mal aduse de curenți. – Vrei să spui că Tropicalii care supraviețuiesc pot fi pur și simplu puși pe o plută și trimiși pe mare? – Nu chiar, deși uneori este suficient. Vechea Cioplitoare-în-lemn a învățat că Tropicalii sunt precum gaițele: sunt atrași de lucrurile strălucitoare, sunt atrași de amnare… lucru lipsit de sens, din moment ce umiditatea din atmosferă este dușmanul numărul unu al focului. Le plac tot felul de prostii. Cu multă vreme în urmă, Stiletele de aici au înțeles care sunt aceste prostioare. Deci ce fac? Iau plutele și le umplu cu fleacuri colorate, mai pun și

niște mâncare pe lângă, pentru drum… dacă apa e liniștită, îi poți aduce pe indivizi la bord, apoi îi împingi pe curent spre casă, drum bun și cale bătută, problema rezolvată! – Da. Se îneacă în larg, unde nu-i vedeți voi. Johanna ajunse lângă agravi și așeză palma pe metalul neted și sidefat al navei. La atingerea ei, trapa laterală se ridică și o rampă alunecă în afară. Aparatul fusese proiectat pentru indivizi care mergeau pe skrode. Urcarea la bord era ușoară pentru oameni sau Stilete. Johanna sări în navă și se așeză în nișa ei obișnuită (care nu fusese proiectată pentru forma corpului omenesc). Pelerinul veni în urma ei, pășind cu greu pe pietriș, apoi, unul câte unul, se urcă pe rampă. – Nu e ca și cum am avea de-a face cu haite coerente, Johanna, iar tu știi asta. Doar că în vocea lui se simțea o notă falsă, o nepăsare forțată. – Nici măcar tu nu crezi ce spui. Am dreptate, Pelerinule? Cei cinci membri se grăbiră să-și ocupe locurile de jur împrejurul cabinei. Interfața panoului de pilotare a agraviului o fi fost flexibilă în Exterior, dar aici, în Zona Lentă, era setată pentru utilizatorii originali, care fuseseră skrodcălăreții. Astăzi e posibil să nu mai fie nici unul în viață pe întreaga planetă. Mare păcat, din moment ce interfața de pilotare avea comenzile de zbor împrăștiate prin toate colțurile cabinei. Poate un echipaj uman ar fi putut pilota agraviul… dacă respectivul echipaj ar fi avut experiență de o viață de zbor, fiind obișnuit cu instabilitățile sistemului. Pe de altă parte, o haită de Stilete putea pilota cu chiu, cu vai aparatul, cu condiția să fie la fel de experimentată și de zurlie precum Pelerinul. În timp ce trapa se închidea și Pelerinul era ocupat cu resetarea fibrei de agravi a navei, o parte din membrii lui o priveau pe Johanna, gândindu-se la ultima ei afirmație. Îi răspunse cu o voce umană în care se putea auzi o undă de tristețe. – Tropicalii sunt mai mult decât niște animale, Johanna. Iubita mea Cioplitoarea-în-lemn ți-ar putea spune că Tropicalii sunt de asemenea inferiori animalelor, dar tu știi că eu nu sunt de această părere. Eu însumi am fost de multe ori fragmentat. Apăsă pe unul din zecile de butoane aflate pe consolă. Agraviul se ridică întâi pe partea stângă, apoi pe partea dreaptă. Alunecă și se ciocni de unul din pereții stâncii. Pelerinul o redresă și nava se aplecă în stânga, trecând razant pe lângă blocul de piatră, dar lovindu-se de pietrele de dedesubt. Între timp, pilotul prinsese ritmul și aparatul țâșni în sus, abia zgâriindu-se de stâncă. În urmă cu doi ani, după ce devenise evident că numai cineva precum Pelerinul ar putea pilota nava, acesta își făcuse un obicei din a băga spaima în pasagerii lui.

Pelerinul pe de o parte se distra de minune, iar pe de altă parte, se asigura că lumea, de frică, îl lăsa să zboare oriunde avea poftă. Ravna habar nu avea de tactica lui, dar Johanna își dăduse imediat seama și îl amenințase îl va da de gol, iar acum se ținea scai după el, să fie sigură că, dacă nava o lua razna, nu era din cauza ideilor năstrușnice ale Pelerinului. Problema era că agraviul se slăbise și devenea mai greu de controlat. Cele mai performante fragmente erau acum cele luate de pe Excentric II. Din această cauză, Pelerinul era nevoit mereu să reînvețe caracteristicile de pilotare ale aparatului. Acum nici nu mai avea timp de vechile lui farse. Ambarcațiunea alunecă prin aer cinci metri, dar departe de peretele de piatră. Zburau acum la douăzeci de metri deasupra stâncilor, cu suficient spațiu de manevră de jur împrejur încât să nu le mai fie teamă că se vor ciocni de ceva. Decolarea nu fusese rea deloc. În timp ce se înălțau, câțiva dintre membrii Pelerinului se întoarseră spre Johanna. – Am uitat să te întreb, încotro vrei să mergem? – Mergem acolo unde îi vom adăposti pe acești marinari, răspunse ea.

Fragmentariumul Cioplitoarei-în-lemn era cocoțat în pereții mai scunzi ai Văii Margrum, nu departe de orașul Versantului Stâncos, unde fuseseră mânați de la spate de Tropicali. Drumul Pelerinului era mai mult sau mai puțin direct spre Fragmentarium. Cu alte cuvinte, se învârtea în toate direcțiile, dar în mare mergea drept înainte. La altitudini mai înalte, s-ar fi riscat cu viteze supersonice, dar pentru plimbări scurte cum era aceasta mergea cu o viteză atât de mică, încât o haită în fugă l-ar fi putut depăși. Deși pereții agraviului aveau un finisaj argintiu metalizat la exterior, Pelerinul păstra fuzelajul transparent pentru cei din interior. Vizibilitatea rămânea totuși surprinzător de redusă. Agraviul refolosit de atâtea ori devenise opac, o peticeală din cârpe roșietice. În unele locuri, reparațiile erau atât de evidente, încât semănau un quilt făcut din petice de căptușeală antifonică folosită de Stilete, cusute laolaltă de o haită bezmetică. Johanna își alesese locul ghidându-se după zonele de transparență din „pătura“ de agrav. Locul ei nu era pe un scaun în adevăratul sens al cuvântului, ci într-o nișă, stătea mai mult aplecată înainte pentru a nu obstrucționa vederea prin tavan, iar centura de siguranță era improvizată. Pe de altă parte, vedea perfect în jos. Tocmai treceau pe deasupra Copiilor pe care îi văzuse la locul naufragiului. Cinci băieți și două fete. De la altitudinea la care se afla, Johanna îi recunoștea pe fiecare în parte. Da, ei erau. Scutură din cap și bombăni enervată. – Vezi ce văd și eu? – Bineînțeles că văd.

Pelerinul era cu trei boturi lipite de câte o porțiune transparentă, mișcându-se cu rapiditate de la una la alta, deci nu avea nicio dificultate în a vedea în mai multe direcții, cu toate că vederea Stiletelor nu era la fel de bună ca a oamenilor. – Ce e de văzut? – Copiii. Aruncau cu pietre în Tropicali. Făcu în minte o listă cu numele tuturor, promițându-și în sinea ei să nu uite. – Ovin Verring. Niciodată nu mi l-aș fi imaginat făcând asemenea lucruri. Ovin era de aceeași vârstă cu ea. Fuseseră colegi la școală și erau oarecum prieteni, dar nu prieteni în sensul romantic. Agraviul se zdruncină din toate încheieturile. Johanna se obișnuise să-și țină gura închisă bine și limba departe de dinți când mergea cu aparatul pilotat de Pelerin. Acum abia mai observa acrobațiile navei când zburau, singura problemă era când se apropiau de stânci sau clădiri. Pelerinul recăpătă controlul; nici el nu păruse a sesiza zguduitura. – Sincer să fiu, Jo, nu cred că Verring arunca cu vreo piatră. Stătea în banca lui mai în spate. – Și ce dacă nu arunca? Ar fi putut să-i oprească pe ceilalți… Trecură pe deasupra altui copil, mai micuț, care rămăsese în urma celorlalți. Un cvintet mergea alături de el. Era una din cele trei haite care parcă veniseră împreună cu bătăușii. – Vezi? Până și Timor Ristling era cu ei. Stătea de șase! Timor era infirm acum. Fusese destul de sănătos în Laboratorul Superior, dar chiar și atunci Johanna îl compătimise. Era cam de aceeași vârstă cu fratele ei, dar provenea dintro familie de integratori de grad inferior, mult sub nivelul de inteligență al oamenilor de știință și al arheologilor care se ocupau cu reanimarea vechilor arhive. Cea mai apropiată analogie cu lumea Stiletelor ar fi fost că părinții lui Timor erau îngrijitori, măturând gunoaiele strălucitoare pe care alții mai privilegiați decât ei le lăsau în urmă. Băiatul nu strălucise niciodată în clasă, pur și simplu nu avea mintea aptă pentru gândire tehnică. Ai fi crezut că aceste necazuri ale lui l-ar fi făcut mai înțelegător față de bietele suflete care naufragiaseră. Hmmm. – Pun pariu că haita de lângă el l-a dus acolo. Cvintetul cu blana albă care mergea în jurul lui. Belle Ornrikakihm era o haită de o reputație destul de dubioasă, care se închipuia politician, născută cândva în imperiul preuman al Cioplitoarei-în-lemn. Mare păcat că pusese ghearele pe Timor. Băiatul merita pe cineva mai bun drept Cel Mai Bun Prieten, dar era îndeajuns de mare încât să fie independent.

Agraviul o luă înaintea grupului de Copii. Uitându-se în urmă, Johanna vedea acum chipurile celor din frunte. Ah, Gannon Jorkenrud gesticulând și glumind cu prietenii lui. Gannon era probabil cel mai trist caz dintre toate. El fusese cu un an mai mare decât Johanna. La școală făcuse ani comasați și era pe punctul de a absolvi când Laboratorul Superior trecuse în Transcendent. Gannon era un adevărat geniu, chiar mai talentat decât fratele mai mic al lui Jo. La vârsta de paisprezece ani, Gannon era la fel de priceput în configurarea anghilei ca oricare din specialiști. Toată lumea era de acord că într-o bună zi va ajunge cel mai bun configurator din Ținutul Straumli. Dacă activarea arhivelor ar fi reușit în Laboratorul Superior, Gannon ar fi putut deveni mai puternic decât orice individ al oricărei rase din Exterior. Doar că Laboratorul eșuase catastrofal. Toți cei care rămăseseră fuseseră distruși, doar Copiii erau singurii care supraviețuiseră. Iar aici… Johanna încercase să le explice Pelerinului și Cioplitoarei-înlemn lucruri precum configurarea anghilei și nu reușise nici măcar să găsească o analogie cât de cât apropiată pentru ca noțiunea să aibă sens pentru ei. Johanna nici măcar nu era sigură că Ravna Bergsndot – care era, la urma urmelor, o minte din Exterior – înțelegea ce capacitate mentală presupune anghilo-configurarea. În unele nopți când Johanna se trezea și își făcea o mie de gânduri, avea momente când se întreba dacă ea însăși mai înțelegea cu adevărat. Bietul Gannon. Poate că el pierduse mai mult decât oricine de aici. Probabil de aceea devenise un derbedeu lipsit de suflet, un refugiat care aruncă cu pietre în alți refugiați. Aparatul de zbor se înălță bălăbănindu-se și acceleră ușor. Dedesubt se zăreau mai multe haite ale Pazei de coastă și cetățeni obișnuiți, ieșind din satul Versantului Stâncos prin miazănoapte, probabil îndreptându-se către locul naufragiului. Erau chiar și câțiva oameni. Unul dintre ei fugea. – Hei, uită-l pe Nevil! – Arunca și el cu pietre? Pelerinul pusese întrebarea pe un ton surprins, după cum era de așteptat. – Nu, nu, el vine dinspre sat. Nevil Storherte era cel mai mare dintre Copii. Și cel mai matur în gândire. Pe vremea când erau în Laboratorul Superior, Johanna se îndrăgostise de el, de la distanță. În acea perioadă el probabil nici nu știa că ea există. Johanna era o adolescentă oarecare, iar el era aproape absolvent. Încă un an sau doi și ar fi devenit unul din cercetătorii straumeri. Părinții lui fuseseră în consiliul de administrație a Laboratorului și Nevil – chiar așa tânăr cum era – dovedea aptitudini naturale pentru diplomație. Aflase cumva că Gannon și ceilalți veneau spre sat. Nu ajunsese la timp pentru a-i opri, dar din câte vedea ea, nici acum nu alerga pentru a ajunge primul la locul naufragiului. Se întorsese în direcția opusă falezei și se îndrepta spre grupul de Copii. Pe măsură ce se apropia de ei încetini pasul, gesticulând spre Gannon și ceilalți, fără îndoială le ținea o

predică așa cum se cuvenea. Johanna se aplecă și mai mult în față, încercând să vadă mai bine. Ceața se ridicase de pe mare și înaintase pe uscat, învăluindu-i pe Copii, făcându-i aproape invizibili. Johanna văzu cum Nevil îi oprește pe toți micii răufăcători, ba chiar îl aștepta și pe Timor să-i ajungă din urmă, alături de Belle. Se uită în sus și îi făcu semn cu mâna. – Mulțumesc, Nevil. Acum putea pleca mai departe cu inima împăcată. Se lăsă pe spate și își îndreptă privirea spre aripa dinspre sud a navei. Pe jumătate ascuns de ceața marină, se vedea satul Versantului Stâncos și portul mic aflat chiar la gura de vărsare a Fluviului Margrum. Apoi agraviul se ridică din fuioarele de ceață, ieșind în cerul limpede al zilei de început de vară și Johanna putu vedea până hăt departe întinzându-se la picioarele ei covorul de pâclă. „U“-ul văii Margrum săpat de ghețar pătrundea în interiorul continentului, șesurile verzi de la picioarele pereților stâncoși și peticele de zăpadă de pe creste care nu se topeau nici măcar vara. Istoric, râul Margrum separase ținutul Jupuitorului de cel al Cioplitoarei-în-lemn. Bătălia de pe Dealul Navei Stelare schimbase totul. Fragmentariumul Cioplitoarei-în-lemn era în fața lor, chiar deasupra cețurilor. Stabilimentul pornise inițial ca un spital de campanie temporar, în dorința Cioplitoarei-înlemn de a onora haitele care luptaseră pentru a o susține. Treptat se transformase în altceva mult mai mare. Pelerinul pretindea că era unicat în lume. Cu siguranță era o idee neobișnuită, întrucât multe dintre haite nici nu înțelegeau la ce servea acest Fragmentarium. Clădirile erau construite pe un platou nu prea mare într-unul din pereții văii. Garduri – mai înalte decât construiseră vreodată fermierii de aici – înconjurau platoul. Clădirile din interior fuseseră construite cât mai aproape una de cealaltă, lăsând cât mai mult spațiu deschis pentru sporturi și alte activități în aer liber. Cioplitoarea-în-lemn glumise că de fapt lăsase tot acest platou gol pentru a-i asigura Pelerinului o asolizare cât mai lipsită de emoții. Având în vedere cât de des veneau Johanna și Pelerinul aici, gluma conținea un sâmbure de adevăr. În timp ce coborau cu zdruncinăturile de rigoare, Johanna observă în rândul Stiletelor care se plimbau prin curte câțiva indivizi dubios de neîngrijiți. Cum reușiseră să sară gardul? Își dădu seama că probabil nu era ea prima persoană care aducea vestea naufragiului. Deci se impunea o schimbare de strategie.

C a p i t o l u l 3 De obicei, Johanna era asaltată de toți solitarii care se aflau pe terenul de sport. Astăzi doar câțiva dintre cei mai coerenți dintre ei veniră să o salute, dar majoritatea pacienților păreau mai degrabă interesați de vizitatorii Tropicali. Niciunul dintre îngrijitori – educatorii de prăsile – nu era la vedere. Johanna și Pelerinul lăsară în urmă terenul și o luară pe lângă clădirile pe care Ravna Bergsndot le numea „azile de bătrâni“. Membrii haitelor rar apucau să trăiască mai mult de treizeci de ani. Aceste clădiri găzduiau indivizi prea bătrâni pentru a mai putea trăi sau lucra alături de haitele lor. Ceilalți membri îi vizitau, uneori rămâneau cu ei zile întregi, mai ales dacă cei în vârstă fuseseră partea intelectuală sau emoțională a haitei. Aici era cea mai tristă zonă a Fragmentariumului pentru Johanna, știind că, fără o tehnologie decentă, viitorul acestor fragmente rămânea sumbru. Restul haitelor îi vor vizita din ce în ce mai rar, în cele din urmă vor incorpora membri tineri și vor uita de cei în vârstă. Ici și colo câte un bătrân ridica ochii spre ea. Câteva dintre haitele venite în vizită – cei care își prețuiau bătrânii suficient de mult pentru a se reuni cu ei – strigară saluturi și chiar câteva fraze întregi în samnorskă. Lumea era recunoscătoare pentru acest fragmentarium, dar toată atmosfera aducea cu Evul Întunecat al preistoriei umane. Aceeași soartă ne așteaptă și pe noi, Copiii, Aici Jos. Birourile educatorilor de prăsile se aflau la capătul ridicat al campamentului, în spatele terenului de sport și al barăcilor pentru membrii sănătoși. Exista o scurtătură, dar Johanna și Pelerinul se țineau departe de zona unde erau ținuți criminalii de război. Aceasta era o instituție pe care multe state de pe planeta Stiletelor o întrețineau, deși de obieci era un stâlp al infamiei public, unde erau expuși dușmanii statului parțial executați. Cioplitoarea-în-lemn însă nu dăduse niciodată dovadă de un asemenea sadism. Pelerinul o asigura adesea pe Johanna că oamenii avuseseră mare noroc că ajunseseră în regatul celui mai blând despot din lume. Acum, cu Jupuitorul reabilitat și Prodotus evadat, mai era un singur criminal rămas în tabără, monstrul creat de Jupuitor, Lordul Oțel. Originalul Oțel fusese redus la trei membri. Această rămășiță avea o celulă de temniță din care se ieșea într-un mic teren pentru exerciții. Johanna nu mai văzuse fragmentul de doi ani de zile. Știa că fratele ei mai venea pe aici din când în când să stea de vorbă cu trioul,

dar Jefri și Amdi aveau problemele lor personale de rezolvat cu Oțel. Nădăjduia doar că aceste vizite nu erau menite să batjocorească. Oțel era turbat de mânie, fiind victima unui război dintre precauția Cioplitoarei-în-lemn și pretenția Jupuitorului de a-l păstra în viață. Johanna auzi strigătele de furie venind dinspre curtea privată, cerând să fie eliberat. Oțel simțea că ceva se întâmplă și, din câte se pare, nu era niciun îngrijitor prin preajmă să-l lase afară în curte. – Unde sunt educatorii de prăsile? Nici măcar Infirmiera nu era la datorie, deși în mod obișnuit, ea dovedea o conștiinciozitate obsesivă. Pelerinul își întoarse un bot spre biroul directorului. – Armonie e aici. Îl aud vorbind. – E aici? La naiba. Armonie era șeful educatorilor, o haită de modă veche și o mare jigodie. Acum îl auzea și ea bolborosind în clădirea din față. Vorbea tare, enervat; la început Johanna confundase strigătele lui cu țipetele obișnuite din barăcile pacienților. Da, era vocea lui Armonie vorbind la telefon. Lucru bun, din moment ce deciziile lui Armonie nu puteau fi influențate decât de cineva din afară. Ridică ivărul de la poarta interioară și intră împreună cu Pelerinul în zona educatorilor. Clădirea administratorilor era de fapt o cameră unde stăteau de obicei educatorii care făceau de gardă noaptea, cel mai adesea Infirmiera. Era suficient de spațioasă încât să găzduiască două sau trei haite, dar în momentul de față, dinăuntru nu părea să vină decât o singură voce. Ușa din față era deschisă. Johanna se aplecă și intră legănându-se stângaci de pe un picior pe altul, precedată și urmată de Pelerin. Da, era Armonie undeva în spate, în biroul lui oficial. Nu era la fel de spațios pe cât și l-ar fi dorit probabil Armonie, dar era camera cu telefon, iar șeful educatorilor de prăsile și-o revendicase încă din prima zi a instalării lui în funcție. Johanna se bucura în sinea ei că nimeni nu-i explicase vreodată educatorului-șef cât de simplu era de instalat firul de telefon într-o altă cameră. De altfel, Johanna nu era singura care nu vedea cu ochi buni această haită. Armonie tocmai punea receptorul în furcă în momentul în care Pelerinul și Johanna își băgară capetele pe ușă. – Ia uite pe cine avem noi aici! exclamă el pe un ton care se voia cordial. Chiar persoana care îmi provoacă dureri de capete! Ia un loc, te rog, Johanna! Făcu semn cu botul spre un loc pe podea în fața biroului său. Jo se așeză turcește. Acum trebuia să-și ridice capul să-l vadă pe Armonie. Era mai bine decât să stea cocoșată pentru

a evita să dea cu capul în tavan. Pelerinul se așeză pe hol, băgând un singur cap pe ușă. Putea participa la discuție fără interferența sunetelor mentale. Johanna își construise o mică pledoarie, dar poate că acest telefon schimbase starea lucrurilor. – Păi, începu ea precaut, ați auzit despre naufragiu. – Da, desigur. Tocmai am terminat de discutat această chestiune cu Maiestatea Sa Regina Stiletelor în persoană. – Așa. Oare ce a spus Regina? Armonie arăta prea mulțumit de sine ca lucrurile să fie favorabile Johannei. – Sire, în urma acestui naufragiu sunt aproape două sute de supraviețuitori. Pelerinul îmi spune că acest număr este considerabil mai mare decât media supraviețuitorilor unui naufragiu al celor din mările sudice. Armonie scutură, iritat, din capete. – Da și, din câte înțeleg eu, tu ești principala responsabilă pentru această problemă. Adică responsabilă de salvarea unor suflete, voiau să spună tâmpiții. – Am ajutat-o și eu, completă Pelerinul pe un ton vesel. Armonie îl concedie pe Pelerin împingându-și disprețuitor un bot în sus. Șeful educatorilor încerca în orice situație să-i dea peste bot Pelerinului. Nu puteai întâlni două haite mai radical diferite una de cealaltă: una strânsă împreună ca un pumn încleștat și cealaltă atât de lejeră, încât uneori aveai impresia că se dezintegrează în fragmente mai mici. Din păcate pentru Armonie, Pelerinul fusese în ultimii doi ani și încă mai era principele consort al reginei. Iar acum, o parte din Cioplitoarea-în-lemn era de la Pelerin. Armonie era mult prea prudent pentru a scăpa o vorbă împotriva lui. Își întoarse toate capetele spre Johanna. – Fără îndoială te întrebi unde sunt asistenții mei în această după-amiază. Asistenții lui fiind ceilalți educatori de prăsile, majoritatea haite foarte cumsecade. – Da, așa este. – Ei bine, tu ești motivul absenței lor. Tocmai discutam și cu Regina. Este destul de grav că ai transformat acest naufragiu dintr-o întâmplare banală într-o inconveniență foarte serioasă. Dar este de neiertat faptul că i-ai îndrumat să vină aici pentru a se refugia. – Poftim? Nu e adevărat!

Pelerinul interveni din nou. – Hei, eu am fost acolo și știu că Johanna nu a făcut un asemenea lucru. Mă îndoiesc că vreun Tropical ar ști vreun cuvânt în samnorskă. Iar fragmentele de limbaj inter-haită pe care le folosesc ei nu seamănă cu vorbirea de prin partea noastră. Să zici mersi dacă vei reuși tu să te înțelegi cu ei. Armonie se ridică întreg în picioare, câțiva membri își aranjară vestele cu fireturi roșii ale uniformelor împopoțonate pe măsura importanței lui. Doi dintre membri se aplecară peste birou și începură să gesticuleze cu emfază. – Atunci să avem iertare. Pur și simplu așa am crezut că vei proceda. La fel au crezut și asistenții mei. Fiecare dintre ei este la ora actuală plecat în vale pentru a ține sub control atacul derbedeilor Tropicali. Noi cu toții am presupus cine ar fi putut încuraja creaturile respective la asemenea acte. Johanna își încrucișă brațele la piept și se aplecă înainte. Știa că grosul gloatei era încă pe plajă, escortată spre sat de Paza de coastă. Nu erau mai mult de treizeci sau patruzeci cei care scăpaseră și puteau rătăci la întâmplare pe dealuri. Cât despre ideea că ea le sugerase Tropicalilor să vină aici, ei bine, era o nerozie. Armonie îi mai făcuse astfel de faze în trecut, aducându-i acuzații hazardate care se dovedeau a fi exact lucrurile pe care ea avea de gând să le sugereze. Dar de data aceasta nu mai voia să se lase dezarmată. – Sire, dacă personalul a presupus că eu aș fi îndrumat Tropicalii încoace înseamnă că poate este o idee bună. Tropicalii sunt ființe ca și propriii voștri membri, ca solitarii pe care îi ajutăm aici, la Fragmentarium. – Aici, la Centrul de educare a prăsilelor, o corectă Armonie. Educarea prăsilelor era un aspect important al civilizației Stiletelor, o combinație de consilier marital, crescător de animale și chirurg plastician. Johanna îi respecta pe majoritatea educatorilor de prăsilă, chiar și pe cei mai rigizi dintre ei care nu o puteau suporta. Era nevoie de multă pricepere pentru a recomanda ce puiandru să se alăture cărei haite sau dacă ar trebui creată o haită nouă. Și mai mult talent presupunea formarea unei haite întregi din membri maturi, solitari sau duete. Iar unii dintre educatorii de prăsile locali erau adevărate genii în arta lor. Armonie Veste-roșii era unul dintre ei. Expert în prăsile pe Coasta de Est, o păcălise cumva pe Cioplitoarea-în-lemn atunci când ea era la ananghie după ce își pierduse doi dintre cei mai în vârstă membri. Vestele-roșii din Răsărit aveau o atitudine mult mai aspră față de membrii individuali decât majoritatea haitelor. Într-o oarecare măsură, erau precum vechii adepți ai Jupuitorului, deși Jo nu i-ar fi sugerat niciodată acest lucru direct Cioplitoarei-în-lemn. – Dar atunci când te amesteci în aceste chestiuni care nu te privesc, pleci de la o premisă fundamental greșită: încăpățânarea de a vedea fragmentele ca pe niște pacienți bolnavi. Înțeleg modul tău de a gândi, provine dintr-o slăbiciune fundamental umană. Pur și simplu așa gândiți voi, n-ai ce să faci.

Johanna fu tentată să-i răspundă sarcastic. Dacă noi, Copiii, nu am fi pierduți în sălbăticia asta pretehnologică, ne-am putea înlocui orice organ sau parte a corpului, chiar mai ușor decât tu, Sir Armonie, ți-ai putea imagina. Din păcate, această frază ar putea veni tocmai în sprijinul argumentului educatorului-șef. Negăsind niciun alt răspuns tăios la remarca lui, Johanna tăcu și îl lăsă să continue. – Noi, haitele, pe de altă parte, putem alege ce să fim. Noi trăim dincolo de existența efemeră a fiecăruia dintre membri și mereu suntem la apogeul devenirii noastre. Măcar Pelerinul avu ceva de spus: – Eu am trăit suficient de mult să știu că teoria aceasta nu este întotdeauna adevărată. – Normal, cu o haită neînchegată ca a ta… – Ah, e drept. Dar o haită neînchegată la care Regina pleacă urechea. Deci ia spune-mi, domnule Armonie, ai de gând să-i alungi pe nefericiții care au naufragiat azi-dimineață? – Da. Veste-roșii zâmbea. – Sunt mai numeroși decât de obicei. Dacă formează un Cor mare, sunt o pacoste gălăgioasă. Dacă se despart în solitari sau duete, se vor împăștia în curând prin orașe, devenind o bătaie de cap și mai mare. Nici sătenii, nici comercianții nu vor vedea cu ochi buni dezordinea care va urma. Și mai știu că Cioplitoarea-în-lemn nu va încuviința uciderea lor. Armonie continua să zâmbească. – Asta n-ar fi o problemă, dacă voi doi v-ați fi văzut de treburile voastre și ați fi lăsat natura să-și urmeze cursul cu cei care nu au ce căuta printre noi. Nimeni nu vorbește despre uciderea supraviețuitorilor. Știu și eu că în cele din urmă, indivizii vor pleca înapoi spre casă după ce le dăm câteva fleacuri frumos colorate. Cioplitoarea-în-lemn mi-a povestit că astfel de incidente se petrec o dată la câteva decade. Își întoarse toate capetele spre Pelerin, sfredelindu-l cu privirea. – Vezi tu, nu ești singurul pe care îl ascultă regina. Și tocmai am discutat această problemă cu Maiestatea Sa. Mare invenție telefonul! De departe cea mai folositoare jucărie pe care neai adus-o, două-picioare! La naiba!, își spuse Johanna înciudată, aș fi putut să le sun pe Ravna și pe Cioplitoarea-înlemn în timpul zborului în loc să-mi pierd vremea enervându-mă! Dar Armonie încă nu terminase ce avea de spus:

– Regina și cu mine am căzut de acord că ar fi absurd să înghesuim și mai mulți indivizi în Centrul regal de educare a prăsilelor. Fără o serie de lucrări ample de lărgire a stabilimentului, pur și simplu nu există suficient de mult spațiu. Mai important, găzduirea unui Cor de Tropicali contravine flagrant scopului pentru care a fost creată această instituție. Făcu o pauză, ca și cum i-ar fi invitat pe cei doi să obiecteze, apoi continuă: – Dar nu trebuie să vă faceți griji că vor invada aleile și piețele orașului Noului Castel sau ale Insulei Tainice. I-am sugerat Maiestății Sale o alternativă pe care a aprobat-o foarte entuziasmată. Tropicalii vor fi conduși spre o nouă enclavă, special construită pentru ei. – Un al doilea Fragmentarium? întrebă Pelerinul. – Nicidecum. Vor fi găzduiți pe versantul sudic al Dealului Navei Stelare, departe de orice zonă în care aceste creaturi ar putea tulbura liniștea publică. Nu va fi nevoie de niciun fel de personal de îngrijire, din moment ce tabăra va funcționa ca loc de refugiu, nu de tratament. – Cu alte cuvinte, un fel de lagăr. – Nu. O ambasadă! Ambasada Tropicalilor! Uneori cea mai absurdă soluție este cea mai bună. Și scoase un râs lătrat, amuzat de propria glumă. Stiletele aveau capacitatea de a-și acompania discursurile cu fundal sonor, care de obicei era simpatic. Dar nu și în cazul lui Armonie Veste-roșii. – Desigur, trebuie să fie împrejmuită cu un gard și la început va fi nevoie de pază la exterior, o ocazie bună pentru haitele de soldați pe care îi plătește Regina să se mai antreneze. Dar tabăra va avea și o bucată de pământ bun pentru agricultură și, după cum știm, Tropicalii nu consumă carne. Johanna se uită nedumerită la Armonie. Tropicalii erau vegetarieni? Acum, amintindu-și de cei cu care se luptase la malul mării, realiză că nu simțise respirația urât mirositoare a haitelor cu care era obișnuită. Dacă acesta era singurul gând care îi trecea prin minte în acel moment, însemna că Armonie câștigase net confruntarea. Se uită spre cel mai apropiat Pelerin și hotărî să se declare învinsă. – Păi, atunci, înseamnă că aceasta ar fi o soluție. – O soluție excelentă, rămâne să vedem detaliile, spuse Pelerinul. Trebuie să fim realiști, această situație ar putea continua câțiva ani. Nu sunt sigur că… – Iar aceasta, îl întrerupse Armonie, nu este, slavă cerurilor, problema mea. Puteți discuta temerile voastre legate de viitor cu Regina, după cum sunt sigur că o veți face. – Ă-ă… da, răspunse Pelerinul.

În spatele ei, Johanna îl simți pe unul din membri trăgând-o ușor de curea, sugerându-i că era momentul să se retragă în bună pace. Pelerinului îi era teamă că ea ar putea încerca să aibă ultimul cuvânt. O cunoștea ca pe propriii membri. Ei bine, de data aceasta îi va dovedi că se înșelase. Sări imediat în sus, atentă să nu dea cu capul de tavan. – Bun atunci, Sire. Vă mulțumim din suflet pentru soluționarea acestei situații într-un timp atât de scurt și ă-ă… într-o manieră atât de elegantă. Vezi cât de diplomată pot fi când vreau? Se aplecă ușor, dar nu era o plecăciune. Încerca să iasă din birou cât mai repede. Armonie însă îi făcu un semn ușor care voia să-i sugereze „încă-n-am-terminat-cu-tine“. – Știi, am avut chiar o conversație foarte constructivă cu Maiestatea Sa. La urma urmei, educarea prăsilelor este unul din principiile de bază ale unei națiuni prospere. Cred că noi, orientalii, înțelegem acest concept mult mai profund decât cei de aici. Reacțiile împotriva exceselor rasiale ale Jupuitorului au fost destul de violente. Iar voi, oamenii, ați creat și mai mult haos cu etica voastră încâlcită. – Da, sunt convinsă. Johanna făcu un gest cu mâna pe care era aproape sigură că el nu-l cunoaște. Trebuia să plece cât mai repede din fața acestui individ. Din păcate, Armonie era genul căruia îi place să răsucească cuțitul în rană. Sau poate lui îi plăcea să bată fierul cât era cald. Chiar încins. – Trebuie să înțelegi, Johanna, că influența ta nesăbuită în treburile Centrului pentru educarea prăsilelor nu putea dura la nesfârșit. Pur și simplu nu avem suficiente resurse pentru un Fragmentarium așa cum vrei tu. Ultimele cuvinte îi atraseră atenția. – Cu alte cuvinte, vă debarasați de veteranii de război, de victimele accidentului? Făcu un pas înspre Armonie, târându-l cu ea și pe unul din membrii Pelerinului, care se agățase cu fălcile de cureaua ei, încercând să o tragă afară. Însă Armonie nu păru să bage de seamă tonul fetei. – Nu, nici vorbă. Regina este cât se poate de explicită în această privință: cu toate că șansele sunt foarte slabe și amestecul de membri adulți formează de obicei haite inapte, totuși, le datorăm acestor veterani efortul nostru. Ce trebuie să dispară este naivitatea. Membrii haitelor îmbătrânesc, se îmbolnăvesc incurabil și mor. Îmi pare rău, dar trebuie so spun. Membrii mor, oricât de greu ne-ar veni să acceptăm. Nu este munca noastră aici, în Centru, să prelungim acest proces… și nici nu avem resursele necesare. – Dar bătrânii mor oricum, Armonie. De ce ar trebui să-ți pese ție ca ultimii lor ani de viață să fie plăcuți?

Veste-roșii ridică din umeri. – De aceea, când m-am instalat în această funcție, am considerat că ideile tale necugetate erau inofensive. Dar ai observat ce s-a întâmplat? Abordarea ta nesănătoasă nu a făcut altceva decât să încurajeze haitele normale să se agațe de membrii pe moarte. Avem aici din ce în ce mai multe părți bolnave sau neproductive. Care nu se mai fac bine. Suntem de acord aici că niciodată acești membri nu vor mai fi sănătoși. Dar ne umplu camerele, le fură spațiul celor pe care noi i-am putea salva – inclusiv al celor solitari de care pari foarte atașată. Cineva trebuie să ia măsurile neplăcute. Este nevoie de o triere. Pelerinul își băgă din nou unul din capete pe ușă. – Va fi mai greu să-i faci pe occidentalii ăștia sentimentali, care nu vor să se despartă de membrii vârstnici, să înțeleagă în ce constau „măsurile“ tale „neplăcute“. Armonie dădu înțelegător din câteva capete. – În cele din urmă va fi decizia haitelor implicate în situație. Noi le vom expune o evaluare a membrului în cauză și le vom preciza că nu aveam resursele necesare pentru a avea grijă de muribunzii lor. Vor fi liberi să aleagă dacă îi lasă la noi să facem ceea ce trebuie făcut… sau își pot asuma această responsabilitate ei înșiși, cum au procedat toate haitele onorabile dintotdeauna. Tradiționalist vorbind, aceasta însemna că, dacă un membru nu mai putea alerga împreună cu ceilalți pentru a vâna, era lăsat în urmă. „A rămâne în urmă“ era chiar traducerea mot-à-mot a eufemismului folosit de Stilete atunci când unul din membrii haitei murea. – Și pe cei de care vă ocupați voi cum îi veți omorî, hmm? Johanna mai făcu un pas în cameră, de data aceasta se apropiase suficient de mult ca Armonie să-și dea seama de pericolul în care se afla. Doi dintre membri se postară în față, lătrând, dar ceilalți rămaseră în spate privind-o cu o oarecare nervozitate. – E-există metode tradiționale, nedureroase și neviolente. Biata de tine, două-picioare, nici nu ai tu cum să înțelegi punctul nostru de vedere, om fiind, ferecată astfel într-un singur corp, muritor. Acum prinseră cu toții curaj. Cinci perechi de fălci pline de colți se agitau înaintea ei. Iar în spate, toți membrii Pelerinului o apucară de pantaloni și de jachetă. Gata cu subtilitățile, o trăgea cum putea mai repede afară din cameră. Cu o voce diplomatică, în care se ghicea efortul: – Bun, mulțumim că ne-ai anunțat, dragă Armonie. Veste-roșii se înclină curtenitor. – Plăcerea mea… deși Regina a fost cea care mi-a sugerat să vă pun în temă…

– Îi voi mulțumi eu însumi, încheie Pelerinul, cu prima ocazie când vom fi împreună. Implicațiile cuvintelor Pelerinului ar fi trebuit să mai tempereze din aroganța educatoruluișef. Pentru haite, „a fi împreună“ putea însemna și „a gândi toți la fel“. Era o replică mai serioasă decât orice altceva ar fi putut răspunde Johanna. Deci se lăsă trasă afară de fălcile prietenului ei și nu mai scoase o vorbă până când nu se văzură afară din clădire, departe de urechile Stiletelor. – Sper că ai vorbit serios când ai spus că vei vorbi cu Cioplitoarea-în-lemn. – O, da, de două ori da. Armonie își ia uniforma mult prea în serios. El e, într-un fel, ce e mai rău de pe Coasta de Est. Dar Pelerinul suna mai degrabă amuzat decât enervat. – E o haită de nemernici. – Nee, Armonie e doar un birocrat cu o uniformă prea scorțoasă și niște principii prea fixe. Pelerinul se uită de jur împrejur la barăcile multietajate care se înălțau de o parte și de cealaltă a potecii. În spatele lor era ascuns terenul de fotbal, apoi, mai departe, valea Margrum. – Aici chiar e aglomerație mare.

Restul după-amiezii fu petrecut într-un mod mai puțin obișnuit: o ceartă cu strigăte între ea și Pelerin. Din fericire pentru urechile ei, Johanna fu cea care strigă. Cum putea fi cel mai bun prieten al ei atât de indiferent vizavi de crimele care se puneau la cale la Fragmentarium? Până la apusul soarelui, Johanna era convinsă că el avea să discute problema cu Cioplitoarea-în-lemn doar ca să scape de gura ei. Pelerinul evita pe cât posibil o discuție în contradictoriu cu ea pe acest subiect. El chiar nu putea înțelege de ce trierea vechilor membri era considerată crimă. Și nu voia ca Johanna să-l însoțească la întrevederea pe care urma să o aibă cu Regina. – E o întâlnire intimă, Johanna. Înțelegi tu… sex și telepatie. Capetele i se legănară lasciv. În mod obișnuit, scuza funcționa. Fără îndoială, ea nu avea ce căuta într-o întâlnire amoroasă de Stilete, dar în această seară Johanna avu impresia că Pelerinul voia doar să evite un scandal provocat de ideile ei umane bizare. – OK, spuse ea în cele din urmă. Fă ce ai de făcut cu Cioplitoarea-în-lemn. Dar fă-o să înțeleagă! Ideile lui Veste-roșii sunt la fel de periculoase ca și ale Jupuitorului! – A, da, promit. Voi face tot ce pot.

Cvintetul se învârti nerăbdător prin cameră, dar în cele din urmă nu mai rezistă și o zbughi pe ușă afară. Lașul. Ar trebui să plece cu el la Noul Castel, poate să vorbească ea în persoană cu Cioplitoareaîn-lemn. Pelerinul era prea moale. Din fericire pentru toată lumea, Johanna mai avea o brumă de bun-simț și rămase în casă până când Pelerinul era de mult plecat. Ar putea să o sune pe Ravna Bergsndot. Alături de Cioplitoarea-în-lemn, Ravna era considerată Regină peste ținut. Poate Ravna nu își lua foarte în serios titlul, însă era cea mai puternică persoană din lume. Ar putea-o îndruma pe Cioplitoarea-în-lemn cum să acționeze în această situație și, pe puterile cerești!, cuvântul ei ar putea avea ascultare. Mda, problema era că Ravna era maestră în arta concesiilor. Ar fi făcut orice compromis atât timp cât nu îi afecta lupta împotriva Molimei. Johanna ieși în lumina amurgului și trase adânc aer în piept. Zidul dinspre nord-vest era luminat în culorile apusului, cerul lipsit de nori, albastru de cerneală, câteva stele deja sclipind înspre est. În fiecare zi ea blestema această lume, dar când venea vara, după toate ploile, inundațiile și noroaiele primăverii, era o atmosferă minunată. Aproape uitai cât de crudă putea fi lumea naturală. Uneori aproape uitai și ce ai pierdut. Baraca micuță pe care o împărțea cu Pelerinul era, după standardele localnicilor, o reședință de boieri. Dacă planurile Ravnei de a introduce un sistem de conducte cu apă încălzită de la arma cu fascicul a lui Excentric II ar reuși, atunci o căsuță ca a ei ar deveni mai confortabilă decât orice palat din această lume.

Poate ar trebui să facă o plimbare până în orașul Noului Castel, unde locuiau majoritatea Copiilor mari și toți Copiii foarte mici. Fratele ei ar putea fi acolo. Ba nu, Jef și Amdi erau în pădurile din nord în aceste zece-zile, într-un fel de expediție de cercetare. Însă mai erau și alți Copii cu care ar putea sta de vorbă. Nevil? El probabil mai era încă în satul Versantului Stâncos. Cu el ar fi cel mai bine să vorbească; el ar înțelege. Păcat că firele de telefon nu se întindeau până atât de departe, altfel cu siguranță l-ar suna. Pe vremea când încă erau în Laboratorul Superior, Nevil fusese idealul ei romantic, deși el abia știa cum o cheamă. Acum erau mai apropiați de vârstă, iar ea știa mai multe despre această lume decât el. Ar trebui să-și ia inima în dinți să stea de vorbă cu el. Problema din seara asta ar fi fost ocazia perfectă. Johanna porni la vale, îndepărtându-se de Noul Castel și de orașul care îl împrejmuia. Realmente nu avea cu cine să stea de vorbă în seara asta. Poate că așa era mai bine; vedea roșu în fața ochilor de furie. Stiletele erau ființe minunate, mai prietenoase decât majoritatea oamenilor. Dacă luai o haită ca un întreg. Dar chiar și cei mai deschiși la minte dintre ei nu vedeau membrii haitelor ca o entitate singulară. Începu să meargă din ce în ce mai repede, lăsând vechea frustrare să crească. Ziua de astăzi fusese picătura care umpluse paharul și nu avea de gând să mai lase situația așa cum era. În trecut, văzuse membrii haitelor murind; membri care erau ființe individuale, chiar dacă ea nu reușise să convingă haitele de acest lucru.

În acest caz, dacă vorba nu rezolva nimic, atunci poate faptele o vor face. Își lăsă gândul săi bântuie prin minte câteva clipe, imaginându-și ce ar face ea dacă ar mai avea câteva din puterile pe care fiecare straumer – chiar copil fiind – le avusese înainte de a cădea Aici Jos. Nava Ravnei era nimic comparativ cu jucăriile de contopire și braemsjerii. Ar crește conștiința fragmentelor și le-ar da instrumente care ar șterge rânjetul impertinent de pe boturile unor haite ca Armonie. Simți o adevărată plăcere imaginându-și o astfel de întorsătură de situație. Care ar fi fost posibilă, nu doar un vis frumos, înainte de căderea lor din Vârful Exteriorului. Înainte de catastrofa din Laboratorul Superior. Privi în jurul ei și își dădu seama că mersese mai mult de un kilometru. Poteca – numită oficial Strada Reginei – devenise puțin întortocheată, zigzagând înainte și înapoi pe măsură ce cobora Peretele de nord al Văii Margrum. În timpul zilei traficul căruțelor era aglomerat, vizitiii care mânau kherporcii certându-se care și cum avea întâietate. În timp ce ea făcea diverse scenarii cu imposibila răzbunare pe care avea să o pună la cale, picioarele o purtaseră până la jumătatea drumului spre Fragmentarium. Poate că picioarele îi erau mai inteligente decât capul. Armonie se lamentase că nu există destul spațiu, iar Cioplitoarea-în-lemn aprobase. Dar existau modalități pentru a face mai mult loc. Existau metode prin care să-i facă pe toți să-și îndrepte privirile spre ea să o asculte! Iuți pasul, acum și mintea, și picioarele lucrau împreună – ce expresie de Stilet! – și își dădu seama câte lucruri ar putea ea schimba dacă ar vrea. Undeva într-un colț al minții o voce timidă îi șoptea că ar putea face mai mult rău decât nefăcând nimic. Pentru moment însă, vocea era ușor de ignorat. Luă ultima cotitură înainte de Fragmentarium. Răsărise luna, luminând partea îndepărtată a văii în sclipirile stâncilor turtite și ale peticelor de zăpadă netopită. Aburii zilei se îngroșaseră transformându-se în ceață deasă și tot ce mai putea zări din Fragmentarium erau câteva lumini slabe, venind probabil dinspre barăcile membrilor bătrâni. Administratorul era probabil ascuns undeva în celălalt capăt al campusului. Strada Reginei își continua traiectoria sinuoasă în jos către satul Versantului Stâncos, dar intrarea la Fragmentarium era la aproximativ cincizeci de metri. Păși înainte învăluită în ceață. – Hei, Johanna, se auzi o voce din întuneric, la un metru sau doi în față. Jo scăpă un mic țipăt de surpriză, neștiind dacă să se pregătească de atac, să o ia la fugă sau să încerce o conversație. Se învârti să vadă mai bine prin ceață dincotro venea vocea. Aha. Conversația socială era cea mai bună variantă. O haită de patru membri. Ba nu, cinci, dacă puneai la socoteală și cățelușul din coș. – Bună. Vă cunosc de undeva? Cei patru membri adulți făcură o pauză, adunându-și capetele împreună. Chiar și un metru sau doi de ceață erau îndeajuns pentru a camufla sunetele mentale. Haita încerca să gândească unitar. După o clipă, vocea răspunse:

– Nu înțelege. Johanna. Pare rău. Jo mătură ușor aerul cu mâna. Pentru majoritatea haitelor, acesta era echivalentul gestului capului pe care îl aveau Stiletele pentru „e în regulă“. Doar că, bineînțeles, putea fi prea întuneric pentru haită să vadă. După un moment, își continuară drumul de-a lungul potecii. Ca de obicei, aburul le juca feste cu sunetul. Se auzea un bâzâit care ar fi putut fi sunetele mentale. Sau poate era doar un murmur de neliniște. – Eu, hmmm…, începu, încercând să găsească cuvintele în samnorskă. Eu… sunt… Auzi ceva pe limba Stiletelor care îi suna cunoscut. – Eu… lucrez… Noul Castel… hmmm… piatră lucrez. – Ești zidar la noul castel? – Da! Cuvânt corect! Corect cuvântul! În această lume, zidarii reprezentau o profesiune destul de bine văzută. Făcură împreună câțiva pași în tăcere, despărțiți de o barieră lingvistică foarte greu de depășit. Acum își dădu seama că nu erau singuri; mai erau cel puțin o haită înainte și una în spate. Cu siguranță domnul Zidar le simțise prezența, așadar toată situația avea o aură mai degrabă misterioasă decât sinistră. – Aici. Eu aici… intru, spuse Zidarul. Se aflau la întâlnirea străzii Reginei cu aleea care ducea spre Fragmentarium. Johanna porni în urma haitei de-a lungul aleii pavate cu dale. Când trecură prin dreptul unui felinar, apucă să arunce o privire la celelalte două haite. Una din ele avea trei membri. Cealaltă avea patru, dar erau doar membri foarte tineri. Deci, mister dezlegat. Când se apropiară de barăcile membrilor bătrâni, celelalte două haite începură să bolborosească zgomotos. Dinăuntru îi răspunseră alte voci și cele două haite se repeziră împreună înspre clădire. Zidarul, în schimb, părea mult mai degajat. Pe când se apropiau de intrare, începu din nou să vorbească: – Nu-ți amintești de mine, dar am fost cu tine și cu Ravna și Pham Nuwen. Împreună am găsit scările care coborau sub castelul nou. Dacă mai știi, în ziua în care Pham a stins lumina de la soare. Johanna nu spuse nimic, frapată de fluența subită a haitei. Apoi observă că unul din membri, un individ bătrân și răpciugos, ieșise șchiopătând din umbră. Toți ceilalți membri ai haitei alergară de jur împrejurul lui și acum toate capetele erau strâns adunate împreună. Haita aceasta trebuie să fi fost una din gărzile Cioplitoarei-în-lemn, unul din cei care descoperiseră unde îi ținea Lordul Oțel pe Copiii adormiți. Jo zâmbi. Nu-și amintea în mod special de haita respectivă, dar…

– Îmi amintesc ziua respectivă. Voi erați afară? Chiar ați văzut soarele stingându-se? Aproape orice aparatură putea lăsa cu gura căscată orice civilizație pre-tehnologică precum cea de pe Planeta Stiletelor, dar ceea ce făcuse Pham, schimbând legile naturale pe o distanță de sute de ani-lumină… era ceva care îi impresiona chiar și pe Copii. Nici nu e de mirare că acțiunea lui absorbise întreaga putere solară. Cei cinci, chiar și cățelușul, dădeau din capete în acord. – Într-o mie de ani de acum înainte, poate va ajunge un mit în mintea unei haite ca a mea, dar va fi cel mai mare mit al tuturor timpurilor. Când m-am uitat în sus la întunericul soarelui, m-am simțit Haita Haitelor. Zidarul, acum împreună cu membrul șchiop care trăia în Fragmentarium, rămase tăcut o clipă. Apoi tremură ușor. – E prea frig aici pentru unul ca mine. De ce nu vii înăuntru? Sunt câteva haite reunite în seara asta. Nu vorbesc samnorskă, dar le pot eu traduce. Johanna începu să-i urmeze de-a lungul coridorului, apoi își aminti că majoritatea membrilor din Fragmentarium nu erau reuniți cu haitele lor. Erau singuri, lăsați în urmă. Dacă stătea mai mult de un minut-două, sigur ar începe să vorbească despre planurile pe care le avea Armonie… și mulți dintre ei ar înțelege ce-i așteaptă. Se opri când ajunseră în dreptul ușii, invitându-l pe Zidar să intre. – Voi reveni în altă seară, spuse ea. Haita ezită o clipă, apoi răspunse: – Bine atunci, dar să știi că îți sunt recunoscător. O parte din mine este foarte bolnavă, dar cu ea sunt mult mai inteligent. Pot face proiecte mai bune. În fiecare seară vin aici și a doua zi lucrez mai eficient. Iar asta se datorează pe de o parte planificării pe care o fac atunci când sunt inteligent. Și pe de alta, membrul bătrân îl învață pe cel tânăr tot ce știe. Haitele bogate fac asta mereu. Toate capetele se ridicară înspre Johanna. – Cred că ăsta e unul din secretele bogăției lor. Îți mulțumesc că i-ai sugerat Cioplitoarei-înlemn ideea înființării unui fragmentarium. – Cu plăcere, răspunse Johanna cu vocea gâtuită, aplecându-și fruntea. Se întoarse și o porni țeapăn, înapoi spre întunericul curții. Mii și mii de draci! Rătăci prin ceață vreme de câteva minute, suficient cât sentimentul de vinovăție să fiarbă până la stadiul de furie. Avea nevoie de o răzbunare originală împotriva lui Armonie și a tradiționaliștilor de-o teapă cu el. Ceva care să o lovească chiar și pe Cioplitoarea-în-lemn dacă nu-i venea mintea la cap. În cele din urmă ajunse în gardul înalt care înconjura

curtea de sport și barăcile cu membrii apți. Merse de-a lungul barierei, trecându-și degetele peste bârnele din lemn. Vasăzică Armonie își dăduse seama că nu aveau suficient spațiu. Da, era aglomerat. Grupul bolnav crescuse mai mare decât previziunile lor. Fără îndoială Armonie se plângea și de resursele pe care le consumau. Acest detaliu conta în ochii Cioplitoarei-în-lemn. La naiba, Cioplitoarea-în-lemn era bogată. Și dacă nu era bogată, putea pur și simplu să-și dijmuiască supușii. La ce sunt buni despoții, dacă nu la luat banii de la popor? Stiletele erau atât de sărace, atât de nătângi. În Exteriorul Superior, îngrijirea sofonților implica unele din cele mai mici costuri, fiind de obicei o operație discretă, aproape invizibilă. Banii mulți mergeau în altă parte… și, pe viața ei, nici nu își putea imagina cum ar fi funcționat lucrurile fără o tehnologie decentă. Aproape se împiedică de o creatură care săpa pe sub gard. Stiletul își ridică labele și capul din țărână. Fălcile i se încleștară la doar câțiva centimetri de locul unde pășise Jo înainte să se dea înapoi speriată. Dar nu o atacă. Era un membru singur, fără tovarăș. Ba nu. Mai erau alți doi, ascunși în ceața nopții luminată de razele lunii. Tropicali cu toții. După un schimb de priviri tăioase, păduchioșii dădură înapoi, scheunând ușor. Cei trei se îndepărtară și fiecare o luă, în direcții diferite. Niciodată n-ai fi văzut o haită dezintegrându-se atât de ușor. Oare câți astfel de huligani mișunau pe lângă Fragmentarium? Poate că ideea de a aduna la un loc Tropicalii într-o tabără separată nu era chiar atât de proastă. Jo continuă spre intrarea de la barăcile apților. Dinăuntrul clădirii se auzeau mulțimi de voci. Afară, pe partea de gard unde se afla ea, vedea umbre mișcându-se în lumina lunii și auzea din când în când un urlet. Educatorii de prăsile ai lui Armonie trebuie să se joace de-a hingherii prin toată valea. Era singură în curte. Gândul nu o speria, dimpotrivă. Tropicalii nu erau prea prietenoși, dar, pe de altă parte, păreau complet zăpăciți. Iar fragmentele din barăcile din față erau prietenii Johannei… cel puțin în limita inteligenței lor. Faptul că era singură aici îi conferea un avantaj, putea să ducă la îndeplinire planul de răzbunare la care se tot gândise. Iuți pasul, determinarea dându-i curaj. Ideea era de-a dreptul nebunească, dar îi va oferi lui Armonie „spațiul“ prețios de care se tot plângea. Le va arăta ea ticăloșilor și Cioplitoarei-în-lemn că acești membri nu trebuie marginalizați. Zgomotul dinspre barăci era tot mai puternic. Johanna venea adesea aici, iar în vreme de iarnă vizitele ei aveau loc după căderea serii, dar niciodată nu auzise asemenea bolboroseli înfuriate. Desigur, aceste fragmente nu vor fi niciodată la fel de civilizate precum haitele întregi. Aveau toanele și mofturile a sute de animale luate separat. Majoritatea celor din aceste barăci erau puternici, bogați și disperați să facă parte din haite unitare. De aceea era nevoie de gardurile de împrejmuire și poarta ranforsată. În cea mai mare parte a timpului, fragmentele erau ușor speriate de ideea evadării, deși în același timp tânjeau să fugă în lumea mare să-și găsească o haită compatibilă. În ultimii doi ani, Jo își făcuse din acest gen de combinații o adevărată preocupare. Profesoara chiar o botezase „Mica educatoare de prăsile“. Putea intra în barăci și sta de vorbă cu fragmentele

solitare sau duetele care vorbeau puțin samnorska. Și chiar dacă nu puteau comunica, fragmentelor le făcea plăcere să se apropie de o făptură care aducea cu o haită întreagă, să se prefacă a purta o conversație. De nenumărate ori, ea formase haite noi prin împreunarea duetelor sau împerecherea unui solitar cu un duet. Adesea stătea de vorbă cu haitele rănite de pe Insula Tăinuită, sau din orașul Noului Castel, sau de pe Versantul Stâncos, convingându-le că are pentru ele cea mai bună completare. Datorită acestui efort, atât al ei, cât și al educatorilor de prăsilă competenți, încercările de evadare din Fragmentarium erau rare și lipsite de entuziasm. Dar în această seară, atmosfera era alta. Reflectorul montat deasupra porții lumina zeci de fragmente mișunând de colo până colo în fața intrării. Cu fiecare secundă apăreau tot mai mulți, împingând și lovind gardul. Când o văzură pe Johanna (sau o auziră, acest simț fiind mai important pentru Stilete), o întâmpinară cu obișnuitele strigăte “Salutare, Johanna!“ „Salutare, Johanna!“ Dar salutările fură acoperite de strigăte furioase, urlete și bolboroseli care aduceau foarte bine cu lătratul câinilor. Cei mai coerenți dintre ei reușeau să lege câteva fraze inteligibile. Înțelese câteva fraze în samnorskă combinate cu sunete din limbajul inter-haită pe care le cunoștea. – Ajută-ne să ieșim, vrem să fim liberi! Când fu mai aproape, văzu posibilul motiv al acestui nechibzuit dor de ducă. În interiorul curții erau cel puțin doi Tropicali. Se strecuraseră probabil înăuntru cândva în timpul după-amiezii, precum afirmase Armonie. Chiar dacă nu erau haite coerente, doar simpla prezență a acestor minți și atitudini putea fi suficientă pentru a încinge spiritele. Era întâia oară când vedea atât de multe fragmente exprimându-și simultan dorința de a evada. Unii băteau în garduri, iar alții pe margini săpau șanțuri pe sub fundația porții. Chiar la intrare, un grup de solitari se cățăraseră unul pe celălalt în încercarea de a sări pe deasupra. Dacă ar fi fost o haită coordonată, să poarte veste cu curele pentru labe, poate că ar fi reușit să ridice pe câțiva dintre ei peste gard. Dar cum erau acum, piramida ajungea până la o înălțime de aproape doi metri și jumătate, după care colapsa. – Johanna! Dă-ne o mână de ajutor! Vocea venea dintr-una din grămezile care luau cu asalt poarta de la intrare. – Cipcirip! Îi recunoscu smocul de blană albă din vârful capului. Cipcirip vorbea cel mai fluent samnorska din Fragmentarium, uneori reușind chiar să se exprime coerent. Bietul fragment ar fi fost un membru excelent în oricare haită, dacă nu ar fi făcut cândva parte din haitele reciclate de monștri ai Lordului Oțel. Păstra amintiri care mai devreme sau mai târziu ar fi îngrozit pe oricine ar fi format o haită cu el. Dar era cuminte, prietenos și inteligent atât cât putea fi un solitar, calități care îi făceau situația și mai tristă. Jo se lăsă în genunchi și îl privi drept în ochi prin spărturile din gard.

– Ce se întâmplă, Cipcirip? – Scoate-ne de aici, scoate-ne! Johanna se dădu în spate. Cum ar putea să-i explice? Subtilitatea nu era printre punctele forte ale solitarilor. – Eu… Încercă să îngaime o scuză, dar pe urmă se răzgândi. La o adică, de ce nu? Încet, se ridică în picioare. Da, putea cu adevărat să se răzbune. S-ar termina și cu aglomerația, iar Cipcirip și tovarășii lui ar putea căpăta ce și-au dorit. Aruncă o privire spre poartă. Era închisă pe dinafară, dar cu o bârnă simplă din lemn și un zăvor. Care se afla la aproape doi metri înălțime. Un solitar evadat nu ar putea ajunge atât de sus. Era vag conștientă de cei trei Tropicali care stăteau lângă ea, urmărind-o. Fără îndoială că erau mult prea zăpăciți pentru a înțelege mecanismul, dar orice haită coerentă aflată de această parte a gardului ar fi putut deschide poarta cu ușurință, cățărându-se unii pe alții. Iar Johanna o putea deschide cel mai ușor. Făcu un pas înainte, imaginându-și cu satisfacție consecințele dezastruoase ale faptei sale. Întinse mâna să apuce bârna, dar ezită. Consecințe, consecințe. Acele biete creaturi se aflau acolo dintr-un motiv bine determinat. Unde altundeva se puteau duce? În orașele Domeniului, foarte puțini dintre ei vor găsi minți noi, iar restul vor fi încătușați, unii uciși, alții înrobiți. Cât despre cei care vor reuși să ajungă în sălbăticie… nu degeaba Stiletele umblau în haite. Foarte puțini dintre cei evadați vor putea forma haite libere înainte de a muri de foame. Fragmentariumul exista și din acest motiv. Ea însăși se luptase pentru a transforma câmpul de luptă al Cioplitoarei-în-lemn în această instituție. Distrugerea pacienților ar fi o răzbunare împotriva pacienților înșiși. Privi în stânga ei, la Cipcirip care țopăia pe loc, îndemnând-o să se grăbească. Dacă nu ar fi fost cu toții atât de surescitați în această seară, acești indivizi mai mult ca sigur nu s-ar fi aruncat să evadeze. Johanna făcu un pas înapoi din dreptul porții. Nu, erau fapte atât de nebunești încât nici chiar ea, oricât de enervată ar fi fost, nu le-ar fi putut duce la îndeplinire. Dar aș fi putut… și ce mutră ar fi făcut Armonie... Ceva o lovi peste picioare și o trânti la pământ. Cei trei Tropicali se repeziră înainte. Se cățărară unul pe celălalt în timp ce Johanna încerca să se ridice. Poate văzuseră ce intenționa ea să facă, poate chiar erau atât de inteligenți. Oricare ar fi fost explicația, individul cel mai de sus își băgă botul pe sub bară și o ridică. Presiunea dinăuntru făcu poarta să sară în lături, împrăștiind piramida în toate direcțiile. Gloata dinăuntru năvăli afară, unii dintre ei răsturnând-o iar pe Johanna. Mulți dintre ei se strecurară ușor pe lângă ea, unii chiar îi strigară un „Hei!“ când trecură mai departe. Johanna se chirci, protejându-și fața între genunchi și încolăcindu-se cu brațele. În cele din urmă întreaga turmă scăpă și tropăiala se stinse. Strigătele și cântările răsunau de pe dealuri, cum se fugăreau spre sud și spre nord de-a lungul Străzii Reginei.

Jo se ridică pe picioare, privind atent de jur împrejur să nu o prindă un al doilea val. Chiar întuneric fiind, se vedea cum pământul fusese scormonit și călcat până se făcuse noroi. Poarta larg deschisă atârna într-o parte. Nu mai venea un al doilea val, dar zări o jumătate de duzină de indivizi în apropierea intrării. – Sunteți bine? Johanna se îndreptă spre Stiletele rămase în curte. Nici nu ar fi de mirare ca evadarea să fi lăsat în urmă câțiva răniți. Apropiindu-se, nu văzu nicio urmă de sânge. Niciunul dintre fragmente nu șchiopăta, cu excepția celui pe care ea îl botezase Henrik Răpănosul și care avea una din labele din față beteagă de când haita lui fusese zdrobită într-o avalanșă de pietre. Nu, acești șase indivizi nu se puteau hotărî dacă să plece sau să rămână. Se plimbau înainte și înapoi în cadrul porții și scheunau timorat privind întunericul dinaintea lor. Jo stătu o clipă la intrare, simțind aceeași îndoială ca și Stiletele rămase și derulând înapoi firul gândurilor ei cu câteva minute în urmă, înainte ca Tropicalii să ia hotărârea în numele tuturor. În cele din urmă, spuse: – Prieteni, trebuie să vă hotărâți, pentru că închid poarta. Niciunul dintre ei nu înțelegea samnorska, dar când ea își puse mâinile pe poartă și începu să o împingă, părură să priceapă cum stătea situația. Toți, cu excepția lui Henrik Răpănosul, se strecurară repede înăuntru. Henrik rămase o jumătate înăuntru și o jumătate în afară, cu nările fremătând în vreme ce adulmeca aerul nopții. Se plimbă înainte și înapoi, apoi realiză că poarta se închidea în fața lui. Scoase un scheunat încet și se retrase înăuntru. Jo trebui să ridice puțin poarta pentru a o așeza la loc, din cauza balamalei rupte. Dar lăsă ivărul unde căzuse jos. La naiba, dacă își dorea suficient de mult, Henrik nu avea decât să împingă poarta pentru a scăpa. Și acum… Johanna stătu în tăcere o clipă, încercând să pună cap la cap tot ce se petrecuse și să decidă ce sentimente o încercau vizavi de evenimentele serii. În cele din urmă, clătină din cap și se îndreptă spre scările care duceau în clădirea administrației. Avea de dat câteva telefoane.

Ceilalți Copii numeau evenimentele serii „Marea evadare a lui Jo“. Unii dintre ei vedeau situația foarte ilară. Consecințele? Poate erau la fel de neplăcute pe cât își imaginase Johanna, deși nu erau chiar atât de evidente și vizibile. În decursul următorului an, aleile lăturalnice și gropile de gunoi din satele din împrejurimi avură partea lor de solitari și duete, cerșetori fără niciun căpătâi care inoportunau oamenii sau intrau în case și furau, ori șterpeleau ce prindeau. Câțiva se întoarseră în Fragmentarium. Alții se refugiară în noua „Ambasadă“ tropicală, deși Tropicalii păreau mai puțin încântați de noii lor recruți decât de solitarii locali. În ținuturile mai îndepărtate, braconajul crescu pe lângă ferme tocmai până la Munții Colților-de-gheață. Mai mulți dintre nenorociți fură spânzurați. Pe de

altă parte, zece sau cincisprezece dintre ei deveniră parte din fermierii de la capătul civilizației; haitele respective păreau mulțumite de aranjament. Majoritatea evadaților dispărură pur și simplu în marea sălbăticie. O vreme au fost văzuți pe la trecătorile din munți, după care nu s-a mai auzit nimic despre ei. Pelerinul era de părere că mulți dintre cei dispăruți supraviețuiseră și își formaseră propriile haite. – Pot spune din proprie experiență, îi explică lui Jo, cu câteva zece-zile mai târziu, când o surprinse plângând. Când vremurile se ascut rău de tot, te combini cu fragmente cu care nici prin cap nu ți-ar fi trecut vreodată că vei schimba măcar un gând. Hei, uită-te la mine cum am ajuns! Această ultimă remarcă transformă suspinele în sughițuri de râs; știa că pelerinul era mai bine intenționat decât majoritatea oamenilor. Cu toate acestea, era sigură că tăcerea adâncă și întinsă din pădurile nordice înghițise viețile celor mai mulți dintre cei fugiți. Iar consecințele pe care le-a avut de suportat Johanna Olsndot? Lasând la o parte aproape toți idioții ei de colegi care luau întâmplarea ca pe o glumă bună, fratele ei Jefri părea să privească incidentul cu o uimire neliniștită. Ea era sora care în mod normal avea grijă ca el să nu facă prostii. În concepția lui limitată, această inversare de roluri era cât se poate de stranie. Cioplitoarea-în-lemn chiar nu mai vorbise cu ea o perioadă. Maiestatea sa știa care sunt șansele de supraviețuire ale solitarilor în sălbăticie. Îngăduise construirea Fragmentariumului din aceeași bunăvoință pe care o arăta și față de veteranii de război… iar planurile lui Armonie fuseseră o încercare de a face mai mult loc pentru ca fragmentele solitare și bogate să poată rămâne în comunitate în siguranță. Mai mult, Johanna știa că evadarea era o palmă nu doar la adresa lui Armonie Veste-roșii, dar și pe obrazul Reginei. Poate datorită intervenției Pelerinului la Cioplitoarea-în-lemn, Fragmentariumul rămase deschis. Într-adevăr, o consecință fericită era cea pe care Johanna o prevăzuse: acum era spațiu după pofta inimii. Cioplitoarea-în-lemn nu făcu niciun gest de a-i muta pe cei în vârstă de acolo. Zidarul și ceilalți își păstrară barăcile în care locuiau fragmentele bătrâne și inapte, chiar așa osândite cum erau. Problema spațiului fu amânată pentru o vreme, iar Armonie pică drept fraierul arogant și incapabil care era de fapt! În primele zile după Evadare, Johanna și-ar fi putut oricând declara nevinovăția. La urma urmelor, probele care o incriminau erau circumstanțiale. Armonie era cel mai vehement acuzator al ei. Singurii martori oculari erau niște solitari cu mintea confuză, deși unii dintre ei credeau că ea fusese cea care deschisese poarta. Johanna fusese cât pe ce să-i mărturisească Pelerinului cum se petrecuseră lucrurile, doar că își dădu seama curând că el deja cunoștea adevărul. Apoi fu și mai aproape să-i povestească Ravnei Bergsndot că e nevinovată. Biata femeie îi devenise prietenă. Depindea de Johanna și avea deja mult prea multe pe cap și fără acest talmeș-balmeș al relațiilor oameni–haite. Dar zilele treceau și reputația Johannei creștea și se întărea. Da, era foarte încântată că de fapt nu făcuse ce credeau ceilalți că făcuse. Dar, la naiba, zarurile fuseseră aruncate și pe viitor indivizi ca

Armonie s-ar putea gândi de două ori înainte să o calce pe coadă pe Nebuna-de-pe-DealulNavei-Stelare.

C a p i t o l u l 4 Trei ani după Bătălia de pe Dealul Navei Stelare Remasritlfeer fusese în slujba Marelui Magnat mai bine de doi ani. Longevitatea sa era o sursă constantă de uimire pentru Remasritlfeer, care nu agrease niciodată proștii, nici chiar cei putred de bogați precum Magnatul. Acești doi ani fuseseră un lanț de misiuni care mai de care mai nebunești, unele mai periculoase decât aventurierul Remasritlfeer visase vreodată. Bineînțeles, acesta putea fi unul din motivele pentru care continua să lucreze pentru o haită atât de excentrică. Această din urmă probă de nebunie ar putea fi picătura care umplea paharul relației lor. Explorarea Tropicelor. Aventura era mai periculoasă, mai țăcănită – la modul cel mai serios țăcănită! – decât orice îi ceruse până acum Magnatul. Dar cinstit vorbind, primele zile fuseseră magnifice. Remasritlfeer supraviețuise în întregime și, din două puncte de vedere, atinsese și chiar depășise realizările oricărui explorator din întreaga istorie a lumii. Din păcate, aceasta se petrecuse în urmă cu patru zece-zile. Magnatul pur și simplu nu știa când să renunțe. Gloria degenerase într-o plictiseală de moarte, zece-zile după zece-zile de eșecuri. – Odată și-odată trebuie să se termine. Cuvintele exprimau opinia sinceră a lui Remasritlfeer, dar erau spuse de pasagerul pe care îl adusese în această călătorie. Cea din urmă călătorie, dacă mai exista dreptate pe lumea asta. Chitiratifor era un sextet bine îmbrăcat care abia încăpea pe platforma de pasageri a aerostatului. Nacela Brizei Mării era un spațiu înghesuit, unde fiecare gram era calculat cu grijă. Materialul izolant de jur împrejurul platformei pasagerilor era atât de subțire, încât anxietatea lui Chitiratifor se făcea auzită dureros de tare. Remasritlfeer putea vedea din loc în loc gheare și fălci cum ieșeau prin partiție. Pasagerii lui se țineau de cadrul cabinei cu toată forța de care erau capabili. Se mai auzeau și icnituri, când unii dintre membri vomitau în apele noroioase de dedesubt. Remasritlfeer flutură un semnalizator luminos înspre vasele Magnatului care navigau sub ei. Începură să tragă ceva mai iute de pripoane, lăsând briza mării de dedesubt să împingă

ușor Briza Mării spre tărâmul mlăștinos. Același ritual avea loc de două ori zece-zile de la începutul acestui exercițiu oribil. Înainte de răsăritul soarelui, navele ușoare ale Magnatului pufăiau de zor, amestecând pilitură de fier cu diverse otrăvuri corozive și umpleau pungile de gaz ale Brizei Mării sau ale aerostatului de rezervă. Apoi, pe măsură ce briza dimineții se întețea, Remasritlfeer ridica balonul și naviga prin aer ca nimeni altul în istorie, ca nimeni altul în lume (dacă nu puneai la socoteală Larvele zburătoare). – Vom ajunge deasupra uscatului în câteva minute, Sire, îl anunță vesel pe Chitiratifor. Chitiratifor emise alte sunete nearticulate, apoi vorbi coerent. – Trebuie să arate cât mai bine, înțelegi? Stăpânul meu spune că Magnatul încă susține că Tropicele îl vor face mai bogat decât a visat vreodată o haită. Dacă nu suntem convingători astăzi, se va învârti pe aici o veșnicie până face praf toată comoara aia a noastră. Comoara noastră? Chitiratifor și stăpânul lui, Prodotus, formau o pereche din cale-afară de obraznică. Trebuie să aibă vreun motiv. E drept că le oferiseră ajutoare cruciale care făcuseră din invențiile Magnatului – inclusiv aceste aerostate – aparate funcționabile. Cu toate acestea, Remasritlfeer simțea că-l privesc pe Magnat cu dispreț. Își dăduseră seama cum să se folosească de el și îi supăra foarte tare atunci când Șeful nu făcea cum sugerau ei. Mare păcat că în această situație în care se aflau, Chitiratifor și Prodotus aveau absolută dreptate. Remasritlfeer se uită înspre uscat. Vremea fusese perfectă până acum, dar în nord se adunau nori. Dacă se duceau spre sud, această după-amiază ar putea fi palpitantă. Pentru moment, tot ce făceau era să blocheze vederea în depărtare către bazinul junglei care alimenta Delta Fluviului. Chiar și în zilele cele mai senine, ochii unui Stilete nu puteau zări mai departe de atât. Delta se întindea spre nord dincolo de linia orizontului. Partea cea mai nordică era o vastă rețea de râuri mari care se formau din râuri mai mici și mai mici în care se vărsau pâraiele de munte de la marginea gheții arctice. Acele zone aveau propriile lor mistere și pericole. Ținuturile de acolo erau inspirația multor povești de groază care circulau și destinația expedițiilor lui Remasritlfeer însuși. Oricât de misterioase ar fi acele pământuri în mințile Stiletelor, nimic nu se compara cu misterul Deltei Inferioare, misterul și moartea pământului care se întindea la picioarele lor. Balonul plutea undeva la mai puțin de trei sute de metri altitudine. Detaliile se pierdeau în ceața umedă… dar, dacă te uitai drept în jos, puteai vedea apa întunecată și tulbure și smocurile de iarbă mocirloasă. Era greu de spus unde se terminau mlaștinile și unde începea uscatul. Vasele normale se împotmoleau în nisipul noroios care se întindea mai bine de o sută de mile de jur împrejur. Culoarea bălților și mirosul lor dăduseră numele acestor mlaștini înainte ca vreo haită să ajungă până la gura de vărsare a fluviului. Aveai nevoie de plute sau ambarcațiuni speciale pentru a ajunge atât de aproape precum flota Magnatului. Iar eu sunt și mai aproape! gândi Remasritlfeer. Era un privilegiu cu care se întâlnea rar, pe care el o va păstra în suflet… când avea să scape cât mai departe de aici. Revenind la peisajul din fața ochilor, Remasritlfeer văzuse în Sălașul Răsăritean haznale

care semănau cu bălțile de dedesubt, iar mirosul era ceva nemaiîntâlnit până acum, o combinație de putrefacție, transpirație și plante exotice. Briza Mării înainta constant spre nord, cu o viteză nu mai mare decât a unei haite mergând la pas. Vântul și vasele care o trăgeau de jos reușeau să o mențină la altitudine, cruțându-i de moartea îngrozitoare ce curmase viețile celorlalți exploratori din trecut și întâmplător îi ținea și deasupra căldurii și umezelii din jungla tropicală. Iarba de dedesubt se transformase în copaci. Trunchiurile erau probabil sub apă, dar metru după metru, pe măsură ce balonul aluneca spre nord, aceste trunchiuri deveneau din ce în ce mai groase, acoperite cu tot mai mult nămol din Deltă. – Mare parte din ceea ce vedem noi acum este deasupra nivelului mării, cu excepția furtunilor și a mareelor, spuse Remasritlfeer. Chitiratifor scosese mai multe boturi afară și privea în jos. – Cât mai avem de zburat? – Trebuie să ajungem undeva mai sus, spre est. Remasritlfeer urmărise navele Magnatului de la sol și parâmele cu care erau trași. Era convins că și Magnatul stătea cu ochii pe ei. Cu siguranță, dacă Magnatul ar fi stat acasă în Sălașul Răsăritean, nebunia aceasta ar fi fost abandonată de mult. Chiar dedesubt, recunoscu un pâlc de copaci pe care îl folosise ca reper în ultimele zboruri aici. Făcu semn navelor să cârmească spre soare-răsare. Briza Mării se cabră ușor, trasă de odgoane. Pământul de dedesubt se aplecă într-o parte. Remasritlfeer luă o alură de ghid turistic. – Iar acum vom vedea orașul dispărut din legende, Marele Cor al Tropicelor. Poate că era un oraș, cu sute de Stilete. Pe măsură ce înaintau pe uscat, vedeau mai mult. Mii de Stilete. Mai mult. Poate la fel de mulți cum povesteau legendele. Și nicăieri, nici picior de haită coerentă. Oriunde întorceau privirea, vedeau doar o mulțime vastă de indivizi săraci cu duhul. Sunetul… sunetul era în limitele tolerabilului. Briza Mării era la câteva sute de picioare deasupra, mult prea sus pentru ca orice sunet mental să o ajungă. Iar sunetele haitelor care se auzeau erau în registrul limbajului inter-haită normal. Unele dintre ele ar putea fi chiar articulate, dar acordurile ce răsunau din mii de timpane erau golite de orice sens. Era ca o elegie stranie a extazului. Până și aroganța lui Chitiratifor părea să pălească sub gravitatea tânguirilor. Remasritlfeer simțea aerostatul legănându-se când sextetul se strângea grămadă. Glasul lui trăda un amestec de groază și fascinație. – Atât de mulți. Atât de aproape unul de celălalt. Este… într-adevăr un Cor. – Corect! răspunse Remasritlfeer vesel, deși la fel fusese și el afectat primele dăți când ajunsese pe aici.

– Dar cum mănâncă? Cum pot dormi…? ...Într-o continuă orgie – continuarea rămase nerostită, dar Remasritlfeer aproape auzi tare gândul lui Chitiratifor. – Nu cunoaștem detalii, dar dacă vom coborî… – Nu! Să nu coborâm! Remasritlfeer rânji în sinea lui și continuă. – Dacă mai coborâm, vom observa că indivizii arată pe jumătate morți de foame. Cu toate acestea, aici există și clădiri. Vezi acolo? Scoase un sunet arătând într-o parte. Într-adevăr, se zăreau structuri din lut, unele reduse la stadiul de fundație la baza unei construcții mai noi, care și ea la rândul ei era acoperită de o structură mai nouă. Nicio haită coerentă nu ar fi putut zidi asemenea așezăminte dezordonate, care abia puteau fi recunoscute drept așezăminte artificiale. Din loc în loc, câte cinci sau șase generații de structuri din lut erau puse unele peste altele, o mixtură haotică de movilă de gunoi, piramidă și cocioabă cu mai multe etaje. Înăuntru probabil era plin cu scorburi și șanțuri, căci se vedeau Stilete mișunând înăuntru și afară. Remasritlfeer recunoscu zona din zborurile trecute. Se observa o oarecare noimă în organizare, ca și cum inițial existase un plan pentru câteva zile, măturat apoi de un alt plan „urbanistic“. În câteva zece-zile toată configurația locului avea să fie schimbată. – Încă treizeci de metri ar fi suficient! Făcu semn echipajelor de pe navele Magnatului să coboare ancora. De fapt, pilotarea aerostatului tras de jos cu parâme era rareori atât de precisă. Dar astăzi briza era ușoară ca mătasea cea mai fină. – În față avem Marea Piață de desfacere. Simți o regrupare în haita de deasupra, Chitiratifor își făcea curaj să-și îndrepte boturile din nou peste balustradă. Apoi îl auzi exclamând uimit: – Asta se numește o mare piață?! – Păi, așa i-a spus Magnatul. Obiectiv privind, piața respectivă nu era decât un petic de noroi bătătorit, lat de cincizeci de picioare, dar Magnatul avea talentul unui comis voiajor de a înfrumuseța realitatea. Câteva minute Remasritlfeer fu prea ocupat pentru conversație. Doi dintre membrii săi se cățărară peste balustrada aerostatului pentru a arunca o ancoră în jos, în timp ce striga din toate puterile „salutaaree“ către Stiletele de dedesubt. Desigur, gură-cască se găseau mereu pe aici, deși uneori păreau să uite scopul acestui exercițiu. Astăzi însă răspunsul fu imediat. Trei Stilete alergară înspre centrul spațiului deschis. Veneau din puncte total diferite și fără

nicio îndoială erau solitari. Doar atunci când se aflară la câteva picioare unul de celălalt începură să dea semne de coordonare. Apoi începură să se învârtă stângaci în loc, încercând să muște din sfoara pe care Remasritlfeer o aruncase în jos spre ei. În cele din urmă, doi dintre ei stătură nemișcați și un al treilea se urcă pe ei și înhățară odgonul. Pe urmă apucară toți trei de sfoară și începură să o învârtă de jur împrejurul unui stâlp de lut. Chitiratifor nu părea impresionat de această dovadă de colaborare locală. – Acum suntem prinși aici, nu-i așa? Ăștia ne pot trage în jos cu totul. – Exact, dar nu vor încerca mai mult de atât. Dacă se întrec cu gluma, pur și simplu tăiem sfoara și ne luăm zborul spre casă. – Aha, da, bineînțeles. Chitiratifor rămase tăcut o vreme, dar sunetele mentale care se auzeau erau intense. – Păi, atunci, să purcedem. Avem un eșec de observat și vreau câteva detalii pentru raportul devastator pe care îl voi întocmi pentru angajatorii noștri. – Cum spui tu. Remasritlfeer era cel puțin la fel de nerăbdător ca toată lumea să abandoneze Proiectul Tropical al Magnatului, care se dovedise un mare fâs, dar nu avea chef să pară de acord cu mercenari din ăștia cu urechile ferfeniță. – Un moment, să pregătesc trocul. Remasritlfeer se aplecă și deschise trapa de pe fundul aerostatului. Încărcătura lor se afla într-un butoi cu doage de lemn pus dedesubt. Nu părea să fi luat apă în timpul ascensiunii. – Suntem gata, băieți? Remasritlfeer adresase cuvintele spre butoi. – Da, să trăiți! – Normal! – Să mergem! Cuvintele ieșeau toate îngrămădite dinăuntru, răspunsul a câteva duzini de creaturi aflate acolo. Remasritlfeer turnă cu polonicul într-un paner câteva sepii care îl priveau cu niște ochi mari și nedumeriți. Zecile de tentacule fluturară spre el. În toată vânzoleala nu se auzea niciun sunet de teamă. Își aplecă un bot până la câțiva centimetri de suprafața zdrențuită a

panerului. Sepiile erau foarte înghesuite în spațiul strâmt, dar asta era cea mai mică dintre problemele cu care se vor confrunta în curând. – OK! Deci știți care-i planul. Ignoră strigătele pițigăiate de aprobare entuziastă și continuă: – Stați de vorbă cu indivizii de jos… – D-da, da, d-da! Cerem permisiune de aterizare. Mai mult negoț. Drepturi de folosire a portului. Da, da! Da! Vocile se uniră într-un Cor clipocitor, glasurile unei duzine de creaturi, fiecare cu amintirile ei vorace, fiecare mai inteligentă decât oricare dintre solitari, dar atât de zăpăcite încât Remasritlfeer nu-și putea da seama cât de inteligenți erau cu adevărat. – Prea bine atunci! încheie el, renunțând la orice tentativă de a le mai da ultimele instrucțiuni. Baftă multă! Prinse mânerul panerului de funia de acostare și îi dădu drumul în jos. – P-p-p-aaa, cu bineee! Clinchetul vocilor venea atât din paner, cât și de la mulțimea aflată în butoiul de lemn. La mare distanță sub coșulețul cu sepii, spațiul mlăștinos de dedesubt era tot gol cu excepția câtorva Stilete. În mod normal, era un semn bun că protocolul putea fi observat. De sus se auzi vocea lui Chitiratifor: – Deci de ce nu trimitem jos întregul butoi cu pești? – Magnatul dorește să vadă cum decurge întâlnirea, apoi poate mai trimite jos câteva cu alte instrucțiuni. Chitiratifor rămase tăcut o clipă, probabil urmărind panerul cum cobora legănându-se de-a lungul odgonului de acostare. – Șeful tău e nebun de legat. Știi asta, da? Remasritlfeer nu răspunse și Chitiratifor continuă: – Vezi tu, Magnatul este o peticeală autoconfecționată. Jumătate din el este un sămădău zgârie-brânză. Dar cealaltă jumătate este alcătuită din patru puiandri țăcăniți, aleși tocmai pentru imaginația lor tembelă. Ceea ce ar putea fi o idee bună, dacă zgârciobul ar fi partea dominantă. Dar zgârcitul e dus de nas de ceilalți patru aventurieri. Așadar, probabil înțelegi motivul pentru care tot frământă lutul pe aici? Remasritlfeer nu putu rezista să arate că înțelegea cât de cât ce se petrecea. – Pentru că-i place să numere Stiletele?

– Ce face?… Da! Contabilul din el estimează câte Stilete sunt la Tropice. – Ar putea fi mai mult de o sută de milioane. – Corect. Și atunci cei patru aventurieri au realizat că piața de aici întrece oricare altă piață din lume! – Păi, Magnatul e mereu în căutare de piețe noi, cu cât mai mare, cu atât mai bine. De fapt, cea mai mare obsesie a Magnatului era să găsească piețe noi, motorul tuturor acțiunilor sale. Doi dintre membrii lui Remasritlfeer continuară să supravegheze coborârea sepiilor. Monologurile lor entuziaste încă se mai auzeau. Panerul avea să ajungă la sol în doar câteva minute. Dinspre platforma pasagerilor se auzeau în continuare voci enervate. – Magnatul tău are o groază de idei tâmpite, inclusiv convingerea că va câștiga putere prin comerț. Însă de data asta… și ce dacă Tropicele au… care era cifra aia halucinantă? Ideea e că aceste milioane sunt animale, sunt o gloată fără minte. Tropicele n-au nicio valoare decât dacă îi omori pe toți și te folosești de pământ. Între noi fie vorba, și mă bazez pe discreția ta, șefului meu începe să i se ia de aventura asta tropicală. Ne stoarce de resurse, descoperirile tehnologice pe care Prodotus le pune la dispoziție, platforma industrială din Sălașul Răsăritean. Nebunia asta trebuie să înceteze în acest moment! – Hmmm, sper că șeful tău nu a fost atât de categoric cu șeful meu. Magnatul nu reacționează… favorabil … când i se comandă ce să facă. – Ei, stai fără grijă, Prodotus e mult mai diplomat decât mine. Eu sunt doar un biet angajat, ca și tine… ă-ă… mai discutăm și noi, ne mai spunem nemulțumirile la adresa șefilor. Nici Remasritlfeer nu stătea mai bine la capitolul diplomație, dar își dădea seama când cineva îl testa să vadă cum reacționează. Fu cât pe-aci să-și dea drumul la limbă, să le strige celor șase ticăloși de deasupra unde să și-l bage pe Prodotus și planurile lui mișelești. Dar nu. Stai cuminte. După un alt moment de tăcere, Chitiratifor schimbă subiectul. – Sepiile vorbitoare aproape au ajuns pe pământ. – Îhî. Din butoiul de lemn, și celelalte sepii rămase își manifestau nerăbdarea. După toate aparențele, își puteau auzi semenii de dedesubt. – Șeful tău i-a spus șefului meu că ăsta va fi sigur un test. Dacă eșuează, putem pleca acasă. Eu zic că ar fi o veste bună… și totuși, cine altcineva decât o haită dilie ar putea paria pe o sepie imitatoare?

O întrebare cât se poate de rezonabilă, doar că, din păcate, Remasritlfeer nu avea niciun răspuns la îndemână care l-ar fi făcut pe Magnat să arate ca un idiot. – Păi, nu sunt chiar sepii. – Arată încântător. Mie îmi plac sepiile. – Dacă ai gusta din apa în care stau, nu ți s-ar mai părea atât de gustoase. Carnea lor este aproape necomestibilă. Remasritlfeer nu mâncase niciodată carnea ciudatelor cefalopode, însă unele haite din mările sudului care pescuiau în zona atolilor din vestul îndepărtat cunoscuseră inteligența creaturilor, dar și gustul cărnii lor aproape insuportabil. Magnatul și plăcerea lui de a colecționa zvonuri fantastice îl trimiseseră pe Remasritlfeer în partea cealaltă de lume să viziteze insulele respective, să stea de vorbă cu băștinașii și să aducă acasă o colonie din acele stranii moluște. Ceea ce pornise la fel de absurd ca aventura aceasta sfârșise prin a fi cea mai captivantă perioadă din viața lui Remasritlfeer. – Și animăluțele astea chiar pot vorbi. – Dar e o bălmăjeală, ca vorbitul unui solitar. – Nu, sunt mai inteligente de-atât. Poate. – Sunt atât de deștepte, încât Magnatul a pus la cale testul pe care îl vom face astăzi. Aha, încă o toană de-a Magnatului. – Da, planul lui secret. Nu-mi pasă ce este, atât timp cât e ultima încercare… Chitiratifor rămase tăcut un moment, probabil urmărind panerul cum cobora ultimele picioare până la pământul noroios. Și alții urmăreau. Intens. Pe marginile locului deschis, unde gloate nenumărate se învârteau și se amestecau, capetele se întorceau, mii de ochii urmăreau Briza Mării și pachetul mic care cobora din ea. Fusese nevoie de multe zece-zile de zbor cu aerostatul… și câteva bijuterii cu adevărat scumpe… pentru a impune acest spațiu deschis și câteva reguli respectate cât de cât în vederea schimbului care avea să aibă loc. – OK, spune-mi, să nu mor prost, izbucni Chitiratifor, nemaiputându-și ține curiozitatea în frâu, ce ai de gând să faci cu peștii respectivi? – După planul strălucit al bosului? Remasritlfeer încercă să-și ascundă toate îndoielile și sarcasmul din voce. – Spune-mi, Chitiratifor, tu realizezi unde ne aflăm acum?

– Suntem înțepeniți chiar deasupra centrului celui mai mare Cor al nenorocitelor-de-Stilete din lume! șuieră Chitiratifor printre dinți. – Exact. Niciun explorator nu a ajuns atât de aproape. Flota Magnatului este ancorată la șase sute de metri depărtare de țărm. Nici o altă expediție nu a pătruns mai în interior. Dea lungul vremurilor, cine știe câți aventurieri au încercat să atingă inima Tropicelor de Nord, fie cu piciorul, fie navigând pe Delta Fluviului. Te confrunți cu tot felul de mirosuri pestilențiale și de bestii ciudate pe drum, dar reușești să supraviețuiești. Eu, unul, am supraviețuit. Cu toate acestea, exploratorii care pornesc mai spre sud dispar cu toții, sau se întorc dezmembrați, aproape lipsiți de judecată, singurul lucru pe care-l mai pot îndruga sunt poveștile care circulă despre Tropice. Iar acum, eu și cu tine suntem aici, la doar o mie de picioare de miezul acestei lumi neexplorate. – Așa! Și care e ideea?! Chitiratifor încercă să adopte un ton cât mai repezit și trufaș, dar îl trădă un tremur ușor al vocii, iar Remasritlfeer îl putea auzi zgâriind cu ghearele lemnul platformei de pasageri. Poate că tipul apucase în sfârșit să se uite mai bine la creaturile de pe uscat, la tumultul necontenit al mulțimii din jurul spațiului gol de dedesubt. Având în vedere căldura, nici nu era de mirare că Tropicalii erau înveșmântați doar în zdrențe și gablonțuri. Lăsând însă îmbrăcămintea la o parte, cei mai mulți dintre ei erau complet diferiți de Stiletele din Nord. Blana lor era subțire. Majoritatea aveau smocuri de păr în jurul labelor, dar erau aproape lipsiți de blană pe coaste și pe burți. Erau atât de mulți, încât chiar și de la o înălțime de trei sute de metri le puteai auzi sunetele mentale. Corul acela extraordinar era cu adevărat cel mai tulburător aspect al locului și probabil cauza stării de panică de care fusese cuprins Chitiratifor. Acum privirile lui Remasritlfeer erau îndreptate spre panerul de jos. Prin protocol, cele trei Stilete nu aveau voie să se atingă de el până când sfoara nu se lăsa în jos de tot, dar Remasritlfeer se mișca încet și relaxat. Își întrerupse coborârea și doi dintre membrii săi aflați la capetele opuse ale aerostatului examinară atent panerul. Coșul părea să fie cam la douăzeci de picioare de pământ. Era timpul să-l coboare de tot. Și apoi… Remasritlfeer nu avea idee ce se va întâmpla după aceea. – Problema mea?… Păi, îți dai seama ce-ar fi dacă am ateriza acolo jos? – Ar fi curată nebunie! Greu de spus dacă replica lui Chitiratifor era un răspuns sau o reacție la întrebarea lui Remasritlfeer. Apoi continuă: – O haită coerentă acolo jos, înconjurată de milioane nesfârșite de Coriști? Mintea i s-ar dezintegra în câteva secunde. A… aș fi ca un bulgăre de cărbune aruncat într-un cazan cu fier topit. – Da, exact așa s-ar întâmpla dacă tu sau eu am fi aruncați în mulțime, însă uite: ca urmare a vizitelor noastre trecute, acum au lăsat un spațiu liber în mijloc. Sunt doar trei

Stilete în acel loc, cei care manevrează funia. Gloata păstrează o distanță de aproape zece metri. Situația ar fi inconfortabilă și ar trebui să exerciți un control absolut asupra propriei minți, dar o haită ar putea supraviețui acolo jos. Chitiratifor emise un mârâit disprețuitor care se amestecă în sunetele de frică. – Aud de jos presiunea. Spațiul liber este doar o bulă minusculă de luciditate în mijlocul demenței. Corul nu tolerează elemente străine. Dacă ai fi pe sol, prețiosul tău loc liber ar dispărea într-o clipită. – Dar nimeni nu știe cu adevărat, corect? Dacă Magnatul ar coborî în siguranță la sol haite, tot acest proces anevoios de negoț ar putea accelera. – Ah, dar teoria ta poate fi verificată cât se poate de simplu. Tot ce ai de făcut e să dai drumul unei haite… Chitiratifor ezită, alegându-și cuvintele cu mare grijă: – Pur și simplu găsești un criminal condamnat, oferă-i libertatea cu condiția să coboare în mijlocul drăguților de Tropicali de jos, să stea puțin de vorbă. – Din păcate, nu avem cu noi niciun prizonier condamnat care să ne ajute. Magnatul e de părere că sepiile vorbitoare sunt varianta cea mai bună disponibilă. Raționamentul suna foarte slab chiar și pentru Remasritlfeer. Ăsta era Magnatul: avea o mulțime de idei, dar cea mai mare parte a lor erau absurde. Singurii pe care Magnatul îi convinsese în acest caz erau sepiile însele, care păreau extraordinar de entuziasmate să stea de vorbă cu străinii. Te întrebai cum supraviețuiseră astfel de făpturi în univers, căci carnea rea la gust nu era chiar cea mai sigură metodă de apărare. Chitiratifor se chinui să chicotească. – Asta e soluția-minune la care tot bătea Magnatul apropouri? Și tu vei raporta corect tot ce se va întâmpla? Remasritlfeer ignoră tonul superior. – Desigur. – Prea bine, atunci, să dăm drumul peștilor! mârâi Chitiratifor batjocoritor. OK, prieteni, multă baftă! De la o înălțime atât de mare, ultimii metri de parcurs erau întotdeauna complicați, dar Remasritlfeer avea experiență din belșug. Moluștele nu aveau să fie afectate de sunetele mentale ale corului, mințile sepiilor erau tăcute precum fantomele. Întrebarea care se punea era cum va reacționa Corul în prezența unor vorbitori ne-coriști. Câțiva dintre

membrii lui care urmăreau marginea spațiului deschis putură observa un soi de tensiune stranie care se răspândea prin mulțime. Remasritlfeer mai fusese martor la o asemenea tulburare în trecut. Corul nu era o minte coerentă, totuși, mici părți din el comunicau limpede unele cu altele, iar acele sunete mentale parcurgeau zeci de metri, creând șabloane de concentrare mai largi decât văzuse el vreodată cu excepția liniilor de santinelă. – Sunetul mental al Corului! se auzi vocea lui Chitiratifor, încărcată de tonuri de uimire. Devine din ce în ce mai puternic! Chitiratifor începu să se agite în jurul platformei de pasageri, cuprins de oroare, făcând aerostatul să tresalte și să se balanseze. Remasritlfeer scoase un mârâit enervat. – Amice, stăpânește-te! În realitate, sunetul mental al Corului chiar se întețise, o combinație de dorință, furie, plăcere și interes intens, un vacarm în continuă creștere. Dacă toate Stiletele de dedesubt ar fi putut gândi într-un singur tot… atunci ar fi putut ajunge până sus. Și ar fi putut distruge Briza Mării. Apoi realiză că, deși sunetele erau mai tari și mai unificate, se mai petrecuse și o altă schimbare. Aproape toate sunetele de joasă frecvență încetaseră. Dispăruseră gemetele și limbajul inter-haită, murmurul constant care venise dinspre gloată. Era atât de liniște în sunetele joase, încât putea auzi oftatul Fluviului, pe măsură ce mătura ușor țărmurile și iarba înaltă a Deltei. Chiar și sepiile, atât cele din butoiul de pe navă, cât și cele din panerul de negoț, își încetaseră sporovăiala croncănitoare. Parcă întreaga lume se oprise pentru o clipă să urmărească ce avea să se petreacă. Ochii depărtați ai lui Remasritlfeer îi spuneau că panerul ajunsese la sol. În același timp, funia cu care coborâse moluștele se lăsă moale între fălcile lui. Ura, aterizare la punct fix! Acum auzea glasurile ca de clopoței ale sepiilor care stăteau de vorbă cu cele trei Stilete de la punctul de primire. Recitau exact poezia comercială pe care le-o băgase Magnatul în capete, exact ce ar fi spus și Remasritlfeer dacă el ar fi avut curajul să aterizeze în mijlocul acestui infern (deși Remasritlfeer ar fi vorbit pe o singură voce în loc de o duzină de țârâituri din gurile a o duzină de moluște). Cele trei Stilete de lângă paner nu reacționară imediat. Tăcerea aceea joasă, sinistră, se prelungi încă o clipă. După care fu urmată de o izbucnire de sunete mentale care aproape îngheță inimile lui Remasritlfeer, o furie atât de sonoră, că parcă venea din el însuși. Din toate direcțiile, miriada de Stilete încălcă protocolul pe care atât se chinuise Remasritlfeer să-l impună, îmbrâncindu-se spre coșul cu sepii.

Valul de furie amorți mintea lui Remasritlfeer, dar văzu și înregistră ce se întâmplă după aceea: mulțimea se repezi înspre locul gol ca o undă monstruoasă, adâncă de cinci și zece Stilete. Curgeau din toate direcțiile, spațiul liber umplându-se în mai puțin de două secunde. Panerul rămăsese undeva sub gloată. Se auziră milioane de țipete. Frenezia dură aproape un minut, suficient cât atacatorii să se arunce unii grămadă peste ceilalți. În cele din urmă mulțimea se retrase, lăsând în urmă ceva ce s-ar fi putut numi spațiul gol pe care îl conveniseră cândva. Printr-o minune, odgonul de care era legată Briza Mării rămăsese pe poziție, dar coșul cu sepii se făcuse țăndări. Dinspre butoiul de lemn se auziră vocile celorlalte moluște rămase sus: – Ce s-a întâmplat? Unde sunt? Ce s-a întâmplat? – Îmi pare rău, prieteni. Spațiul liber pentru negoț era aproape complet restaurat, cei care mai rămăseseră se îndreptau șchiopătând spre tovarășii lor. Remasritlfeer nu zări nici urmă de sepie în noroiul călcat în picioare. Chitiratifor scoase un râset satisfăcut. – Un test excelent. Exact cum am prezis. OK, amice, e timpul să ridicăm ancora și să ne mișcăm fundurile înapoi spre lumea normală.

Patru ore mai târziu, Remasritlfeer, sepiile supraviețuitoare și Chitiratifor se aflau înapoi în siguranță pe nava Magnatului. Petrecuseră trei ore înfruntând una dintre cele mai violente furtuni de după-amiază pe care le cunoscuse Remasritlfeer în viața lui. Chiar și acum, vântul sufla de-a lungul punții Haitei Haitelor, făcând acțiunea de recuperare a aerostatului aproape imposibilă. La naiba, echipajul de aterizare ar trebui să-i dea drumul să plutească departe de ei înainte ca gazul rămas în el să ia foc. Remasritlfeer își ținea capetele în jos, împingând butoiul de lemn de-a lungul punții, spre adăpost. Ploaia îl udase de mult până la piele; era de mirare că se mai putea concentra. Sepiile continuau să pălăvrăgească. – De ce… de ce… de ce nu ne-ai lăsat să încercăm din nou… din nou? – Gura! șuieră la ele Remasritlfeer. Magnatul chiar le ordonase să încerce de câte ori avea să fie nevoie. Înainte de a veni furtuna, cel puțin patru din membrii lui Remasritlfeer ar fi sacrificat restul de maniaci suicidali pentru îndeplinirea ordinului; al cincilea dintre ei avea o simpatie maternală față de sepiile respective. Instinctul matern, furtuna și groaza lui Chitiratifor fuseseră mai convingătoare decât dispozițiile Magnatului, decizie care le salvase probabil viața.

Legă butoiul în adăpost și stropi cu apă peste sepii. În spatele lui îi putea zări pe membrii lui Chitiratifor chirciți peste balustradă, vomitând în mare. Dincolo de balustradă în depărtare, mlaștinile coastei se zăreau ca o umbră întunecată în spatele ploii. În decursul acestor ultime zece-zile, Remasritlfeer realizase mai mult decât oricare alt explorator din istoria Tropicelor, dar acum știa că niciodată nu va putea pune piciorul pe pământurile de acolo. Nicio haită coerentă nu va fi capabilă, nu va supraviețui pentru a povesti. Remasritlfeer se scutură. Acum venise momentul să facă o baie, să se usuce… și să se pregătească pentru cea mai grea misiune a zilei: Trebuia să-l convingă pe Magnat că, indiferent cât de mare era piața, indiferent cât de excentrică imaginația lui, unele vise chiar nu pot deveni realitate.

C a p i t o l u l 5 Zece ani după Bătălia de pe Dealul Navei Stelare Domeniul Cioplitoarei-în-lemn se întindea de-a lungul Coastei de Nord-Vest a continentului. Regiunea de nord a Domeniului, pământurile din jurul Dealului Navei Stelare fuseseră ocupate după ce Jupuitorul fusese învins și imperiul lui cucerit. Acest ținut se găsea la două sute de kilometri de cercul polar arctic. Lumea Stiletelor era un tărâm plăcut cu o climă prietenoasă, foarte asemănător cu Vechiul Pământ al primei civilizații umane. Desigur, „plăcut și prietenos“ erau termeni relativi. Iernile arctice, chiar și de-a lungul coastei, cu briza caldă a oceanului, erau cumplite. Insulele erau înghițite de ghețuri, pătura de omăt devenea și mai groasă, noaptea era nesfârșită, adeseori atât de vijelioasă, încât nici nu puteai zări stelele pe cer. Pe de altă parte, verile… Ravna nu își imaginase că ar putea exista un asemenea contrast într-un mediu natural. Zăpada se topea aproape în întregime ori se ascundea în dealurile mai înalte sau în ghețarii de deasupra lor. Anul acesta adusese ploi de primăvară din belșug și un verde-crud strălucitor se răspândise de la un capăt la altul al codrilor, câmpiilor, ogoarelor fermierilor, peste întreaga lume până la capătul pădurilor, de unde începeau ghețurile veșnice. Iar astăzi, astăzi era frumos chiar și dincolo de păduri. Ploile încetaseră, cerul era limpede cu excepția câtorva nori albi și durdulii plutind deasupra insulelor din depărtare. Aici, într-o zi senină de vară, soarele stătea deasupra liniei orizontului cât era ziua de lungă. Până la prânz se cățăra în înaltul cerului și acolo rămânea tot restul zilei, ca într-o nesfârșită după-amiază. Și era cald! Era chiar torid! Printr-o coincidență norocoasă, Ravna și Johanna își aleseseră chiar ziua aceasta să viziteze piețele din Insula Tăinuită. Coborâseră Dealul Navei Stelare cu funicularul, apoi luaseră feribotul de-a lungul celor o mie cinci sute de metri ai canalului care separa vechea capitală a imperiului Jupuitorului de continent. Acum pășeau de-a lungul străzilor largi, pietruite, bucurându-se de soare, de lumină și căldură. Majoritatea haitelor localnice își scoseseră vestele și jambierele. Un grup de haite era aliniat pe o parte a străzii, săpând la șanțul de canalizare. În locurile unde blana le era mai rară

se vedeau broboane de sudoare. La o sarcină atât de ușoară precum săpatul de șanțuri cele trei haite erau capabile să lucreze într-un fel de super-coordonare inter-haite, pământul fiind luat cu lopata, răsturnat în găleți și apoi transportat în altă parte într-o sincronizare perfectă. Aceștia nu erau sclavii de pe vremea Jupuitorului și a lui Oțel. Când Ravna și Johanna se apropiară, super-haita păru să le observe prezența și pentru o clipă își reluară identitățile separate, dându-le binețe cu glasuri umane. Ravna îl recunoscu pe cel din mijloc fiind arhitectul orașului din epoca Jupuitorul-Tyrathect. Ravna și Johanna traversară strada și se amestecară printre ei. Acest simplu gest încă stârnea uimire în rândul haitelor locale. Două-picioare puteau veni pur și simplu la tine, să te bată pe umăr și să poarte o discuție inteligentă, fără nici cel mai mic semn că ar interfera cu sunetele mentale. Majoritatea haitelor se bucurau de această apropiere, odată obișnuiți cu ea. Dar pe străini acest gest îi înfricoșa. Ravna știa că multe haite din Republica Lacurilor Lungi credeau că oamenii sunt cadavre vorbitoare. Johanna stătu de vorbă cu doi dintre ei care nu cunoșteau prea bine samnorska. Ravna schimbă câteva cuvinte cu arhitectul orașului, aflând mai multe despre reparațiile la care lucrau, răspunzând întrebărilor haitelor despre echipamentul care îi fusese promis de mai bine de un an. – Avem probleme cu sursele de energie. Dar le veți primi la timp să vă ajute cu zăpada. Apoi cele două își continuară drumul către strada principală a Insulei Tăinuite. – Johanna, cred că astăzi e cea mai frumoasă zi pe care am avut-o vreodată aici. În spatele acoperișurilor caselor se înălțau dealurile de unde coborâseră. Noul Castel de pe Dealul Navei Stelare semăna cu castelele din poveștile cu zâne, iar pe panta care cobora de la Castel, fuzelajul navei spațiale strălucea verde irizat. Femeia mai tânără zâmbi. – E foarte frumos, într-adevăr. Haitele treceau pe lângă ele înainte și înapoi, încercând să se evite pe cât de mult posibil. Circulația căruțelor și a caretelor trase de kherporci era interzisă în această zonă a orașului, lăsând strada liberă doar pentru haite. În față se zăreau chiar și câțiva oameni, cei mai mari dintre Copiii refugiați, acum adulți și cu afacerile lor locale. Pentru moment, Ravna aproape își putea imagina… – Parcă suntem pe undeva aproape de civilizație. Johanna își păstrase zâmbetul pe buze, dar în ochi i se putea citi nedumerirea. – Nici nu se poate compara cu Laboratorul Superior.

Din ce știa Ravna, Laboratorul Superior fusese o rețea de barăci pe planeta lipsită de atmosferă a unei stele roșii pitice. – Iar înainte de Laborator, continuă Johanna, am fost pe Straum. Unde erau orașe și parcuri și… Pe când aici? Bine, să spunem că ne-am obișnuit de parcă am fi fost aici de când lumea, dar unde vezi tu urmă de civilizație? Ravna avea propria ei opinie față de civilizația straumli și vreme de zece ani își ținuse această părere doar pentru ea. Așadar, nu răspunse decât: – Unele detalii sunt evidente, altele mai puțin. Aici sunt și oameni, și extratereștri; această coabitare nu se poate realiza decât în foarte rare cazuri în afara civilizației. Străzile sunt curate și largi. Știu că haitele au nevoie de spațiu suplimentar, dar… locul acesta arată aproape ca un parc istoric într-un oraș dintr-o lume multi-dimensională. Putem să ne prefacem că tehnologia este ascunsă pe undeva, probabil prin vreunul din magazinașele pe care le vom vizita astăzi. Am putea, la fel de bine, să fim pe Sjandra Kei, într-un fel de parc de distracții pentru turiști. – Prea bine, atunci, fiindcă am venit până aici să cumpăr un cadou pentru cineva! – Deci excursia noastră are un scop constructiv! răspunse Ravna înclinând din cap. Copiii își luau foarte în serios „zilele de naștere“. Oricând ar fi fost de confuze datele calendaristice, zilele de naștere însemnau o legătură cu trecutul. Stătu o clipă pe gânduri, apoi întrebă: – Despre a cui zi de naștere e vorba? – Tu ce crezi? Era ceva în privirea lui Jo care făcea răspunsul evident. – Nevil? – Îhî! Astăzi e plecat din oraș, să studieze piața de desfacere în Vâlceaua de Răsărit. Nevil știe atât de bine cum să ia oamenii; i-ar plăcea ca într-o bună zi să poată comunica și cu Stiletele la fel de bine. Oricum, astăzi îi putem cumpăra un cadou fără să prindă de veste. Ravna râse. Fusese un monument de răbdare cu cei doi. Împreună formau cel mai armonios cuplu dintre Copiii mai mari pe care și-l putea imagina. – Așa? Și ce ai de gând să-i cumperi? – Ceva demn de Făt-Frumos, bineînțeles! Johanna chiar avea câteva idei. De fapt, ea coborâse aici de mai multe ori decât Ravna și îi iscodise atât pe Cioplitoarea-în-lemn, cât și pe Pelerin ce fel de bunătăți erau aduse din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Insula Tăinuită nu era capitala imperiului – așa cum

plănuise bătrânul Jupuitor, dar devenise în ultima vreme inima Domeniului Cioplitoarei-înlemn, iar această parte a Republicii Lacurilor Lungi era locul unde puteai găsi tot felul de mărfuri exotice. Așadar cele două prietene intrară rând pe rând în fiecare din prăvăliile de pe strada mare, precum și tejghelele din piețele de vară care ocupau piațetele pavate cu piatră cubică. Johanna avea o listă, nu doar din partea Cioplitoarei-în-lemn și a Pelerinului, dar și de la prietenele ei, Rejna și Giske – deja măritate, la casele lor – și câteva lucruri chiar pentru Nevil. Johanna cumpără o stofă în mozaicuri care arătau peisaje ce puteau fi văzute separat de fiecare din membrii haitei care o purta. – Cadoul ăsta nu este chiar foarte uman, observă Ravna. – Ah, dar lui Nevil s-ar putea să-i placă imprimeul pointilist. Îmi amintește de tehnologia digitală. Într-o altă prăvălie, admirară pietrele semiprețioase montate pe sculpturi din aur și alamă. Ravna avea, teoretic vorbind, prerogative regale, dar nu i se oferiră cadouri „din partea casei“ și nici „supușii“ nu își exprimară dorința de a fi „sponsorizați oficial“ de co-regina domeniului. Pentru un domnitor medieval, Cioplitoarea-în-lemn era un fel de inovator economic. – I-ai putea face o haină pe comandă din stofa mozaicată. – Bună idee! zise Johanna. O cotiră pe Aleea Mică. La capătul ei se găsea Larsndot, Ace & Co. Magazinul avea două niveluri, extins acum cu o prelată pe țăruși de cort până în stradă. Wenda Larsndot Junior stătea în genunchi încercând să prindă cu bolduri o bucată de catifea în jurul unor puiandri. – Bună, Johanna! Bună, Ravna! le întâmpină veselă fata de șapte ani, fără să se ridice de lângă clienții ei. Nu pot vorbi acum. Stăpânii de sclavi mă muncesc ca pe plantație. Apoi ciripi ceva spre mușteriul ei, probabil câteva cuvinte de încurajare. – Dar vii mâine la școală, nu? Fetița – cel mai mare copil din cea de-a doua generație – își dădu ochii peste cap. – Da-da. Astăzi e ziua mea liberă. Și îmi place croitoria mai mult decât algebra. Tati e acolo. Mami e în spate. Tati și mami fiind Wenda și Ben Larsndot, „stăpânii“ junioarei. Ben era chiar mai ocupat decât fetița. Magazinul era atât de aglomerat, încât, pentru haite, trebuie să fi fost îngrozitor de gălăgios. Oare de vină erau zilele însorite care declanșau o asemenea frenezie a cumpărăturilor?

Îi făcură semn cu mâna lui Ben și trecură prin cort în magazin. Larsndot, Ace & Co. avea angajați Stilete. De fapt, „Ace“ era un sextet cu majoritatea membrilor tineri, proprietarul inițial al magazinului. Ace făcuse o afacere bună când se asociase cu familia Larsndot, căci croitoria era una dintre „profesiunile problemă“. Dacă doar apropierea de o altă haită îți amorțea mintea, atunci într-o încăpere închisă sunt lesne de închipuit doar câteva dintre lucrurile la care se putea ajunge: la bătaie, la orgie și în general la stupoare. Oamenii erau cei mai potriviți pentru o activitate atât de intimă. Fiecare om era la fel de inteligent precum o haită coerentă și fiecare dintre ei se putea concentra stând chiar lângă celălalt. Era o combinație perfectă, deși Ravnei îi era teamă că familia Larsndot mersese prea departe. Localnicii aveau nevoie de ei, se integraseră în societate, iar acest lucru era deosebit de important. În același timp, oamenii ar trebui să clădească civilizații, nu să taie cârpe. Astăzi era atât de multă lume, încât nici oamenii nu mai făceau față. Cele trei haite de croitori ai companiei stăteau pe platformele bine capitonate. Pe podea, fiecare dintre clienți avea repartizat câte un singur membru croitor care se ocupa cu probatul. În ochii oamenilor, întregul proces arăta ilar. Membrii „delegați“ erau împopoțonați în uniforme țipătoare ornamentate cu ace uriașe și centimetre de croitorie atârnând din bobinele de la gulere. Își foloseau mintea pentru a comunica: restul haitei stătea pe paleți, privind și încercând să păstreze contactul fără să-i asurzească pe clienți. Cei de jos erau foarte bine antrenați și ghidați pas cu pas de sus, dar fizic nu erau mai îndemânatici decât niște câini. Buzele abia puteau strânge ca niște degete anemice. Labele și ghearele erau asemenea celor ale animalelor lipsite de gândire, deși adesea purtau scule sau gheare de metal … de unde și numele omenesc al rasei: Stilete. Acești croitori aveau experiență din plin. Membrii de jos trăgeau panglicile de măsurare din bobinele de la umeri. La indicațiile croitorului de sus, clientul, dacă nu era prea năucit să audă o voce străină în mintea proprie, ținea centimetrul în loc, în timp ce croitorul de lângă el îi lua măsura. În alte împrejurări, clientul ținea stofa, iar croitorul, cu boldurile în gură, se învârtea și îi prindea acele cu gămălie, din loc în loc, cu grijă. Ravna și Johanna trecură printr-o aripă mai veche a clădirii, construită fără ajutorul minții omenești. Se aplecară pentru a nu da cu capul de tavan și trecură stângaci într-un hol scurt care ducea spre atelierul de cusut. În interior, într-o clădire a Stiletelor, mirosul haitelor era deosebit de puternic. Ravna avusese de-a face cu multe rase din Exteriorul Superior… dar cu o foarte bună ventilație a aerului. Însă aici nu existau astfel de utilități. Auzi râsul Wendei Senior venind chiar din față. Wenda cea mare se ocupa de aproape toate treburile firmei, cu excepția contabilității. Ca majoritatea refugiaților, nu se pricepea la aritmetica manuală. – Salutare, Johanna! Ravna! Wenda era în picioare lânga una din mesele de cusut, aliniate sub ferestrele înalte cu geamuri fumurii. Razele soarelui cădeau peste mesele de lucru. Larsndot, Ace & Co. avea trei cusători, toți ocupați în acel moment. Wenda se muta înainte și înapoi, ajustând

măsurile, desfăcând baloturi de stofă, unele dintre ele chiar prețioasa țesătură agravi de pe E-II, ultimul produs funcțional al display-ului de grafică reală al navei. Cel mai mic dintre copiii Wendei, Sika, era așezat pe masa de lângă ea. Firește, o ajuta la „supravegheat“. – Bună, Wenda. Am nevoie de un sfat. Johanna așeză stofa mozaicată pe masa de cusut. – Vreau să-i fac un cadou lui Nevil. De ziua lui, înțelegi tu. Chestia asta ar arăta ciudat pe un om? – Sika, stai aici cuminte, da? Ca prin minune, micuța de trei ani stătu cuminte. Părea fascinată de lucrul cusătoresei pe masa căreia era așezată. Wenda veni la masa femeilor, întorcându-se pe o parte pentru a încăpea mai bine printre taburetele din lemn masiv. Înclină respectuos din cap spre Ravna, apoi ridică mostra de stofă a Johannei în lumina soarelui. – Ah, marfă adevărată de pe Coasta de Jos, nu-i așa, Johanna? Cele două femei sporovăiră o vreme despre stofă. Wenda avusese șaisprezece ani când Copiii scăpaseră din Laboratorul Superior și fusese prima trezită din hibernare. Aceasta o făcea de o seamă cu oricare dintre ceilalți refugiați, de un leat cu Nevil Storherte. Avea acum douăzeci și șase de ani. Chipul și vocea îi erau fericite, însă începuseră să-i apară fire de păr alb și riduri. Ravna citise obsesiv povești umane încă de la începutul exilului. Întrun mediu natural, oamenii începeau să se degradeze fizic imediat cum ajungeau la maturitate, dacă nu se tratau. Wenda nu se plânsese niciodată, dar mai mult decât oricine altcineva – cu siguranță mai mult decât băieții de vârsta ei – ea purta povara traiului Aici Jos. Cu toate acestea, ea era mai norocoasă decât alții. Fusese suficient de matură, înainte de evadare, încât completase aproape integral tratamentele obișnuite pro-longevitate. Majoritatea celor cărora li se administrase un astfel de tratament aveau o speranță de viață de câteva secole. Cei mai mici dintre Copii – și noua generație cu siguranță – nici nu începuseră tratamentele înainte de evadare. Ei vor îmbătrâni rapid și probabil nu vor trăi mai mult de un secol. Ar putea muri înainte ca noile tehnologii să-i saveze. În acest caz, întoarcerea la hibernoterapie ar fi singura lor speranță. Una din haitele cusătorese veni în jurul mesei. Patru dintre membri se cățărară pe scaune și se aplecară să examineze stofa din toate unghiurile. Haita era un cvintet bătrân aproape în totalitate. Înțelegea ceva samnorskă, dar vorbea prudent, folosind limbajul inter-haită. Sunetele emise erau aproape ininteligibile pentru Ravna, dar, din câte își putea da seama, îi făcea plăcere să stea de vorbă cu Johanna. Era o veterană a marșului Cioplitoarei-în-lemn de-a lungul coastei și a Bătăliei de pe Dealul Navei Stelare. Johanna avea cei mai mulți prieteni Stilete dintre toți oamenii și era considerată drept una dintre cele mai de seamă

eroine din istoria haitelor. Poate de aceea Cioplitoarea-în-lemn închidea ochii când Johanna o lua razna arareori. În cele din urmă, Johanna, Wenda și cusătoreasa puseră cap la cap o costumație cel puțin bizară, cu pantaloni și o manta, care – spunea Wenda – împăca și gusturile lui Nevil, și cerințele modei. Era, după părerea Ravnei, cea mai bună dovadă că lipsa unui simț estetic universal dăunează grav modei. – …și vă aduc și cataramele argintii, încheie Johanna. – Foarte bine, foarte bine, încuviință Wenda. Dar cel mai important și mai urgent este să-mi aduci măsurile lui Nevil. – Așa, da, le aduc. Dar aveți grijă că e o surpriză. Știe că va fi o petrecere, dar… – Ha! Păi, dacă îi iei măsurile, s-ar putea să se prindă. – Am eu metodele mele! Wenda și Johanna izbucniră în râs.

Johanna încă râdea când ieșiră din prăvălie înapoi în stradă. – Pe cuvântul meu, Ravna, că nu am sugerat prostii! Se opri din râs, dar continuă să zâmbească cu gura până la urechi. După-amiaza se întindea la nesfârșit, umbrele se învârteau și se învârteau, dar nu se lungeau niciodată spre apus. Se opriră în dreptul unor argintari, dar cataramele pe care le voia Johanna se făceau doar pe comandă. Acum se găseau în capătul de nord al străzii principale. Corturile negustorilor erau cât de apropiate puteau Stiletele tolera, la o distanță de câțiva metri unul de celălalt. – Se pare că au venit mai mulți străini decât de obicei, comentă Ravna. Această afirmație fusese pe jumătate întrebare. Recunoștea haitele din Sălașul Răsăritean după vestele lor roșii caraghioase. Alte haite se distingeau prin distribuirea membrilor sau prin modul scandalos în care flirtau cu celelalte haite. Observarea tuturor acestor mici detalii particulare constituia unul din motivele pentru care îi plăcea să vină în astfel de plimbări însoțită de Johanna Olsndot. Astăzi însă Johanna nu era în dispoziția de ghid. – Ă-ă… da, s-ar putea să ai dreptate. Se uită absentă la haosul din jur. – Nu eram foarte atentă.

Apoi observă zâmbetul de pe fața Ravnei. – Ce? – Păi, ce să fie, astăzi de exemplu, ai stat de vorbă doar cu un sfert din haitele cu care neam întâlnit. – Ah, dar nu cunosc pe toată lumea… stai așa, vrei să spui că nu am fost la fel de sociabilă ca de obicei? Hmm… Făcură câțiva pași în afara zonei cu corturi. Când Johanna se uită din nou la ea, își păstrase zâmbetul, dar acum putea ghici în el o umbră de îndoială. – Ai dreptate, nu am fost în apele mele în ultima vreme. E ciudat. Mă refer la viața noastră. Lucrurile au fost atât de dificile, atât de multă vreme. Când Ravna Bergsndot avea momente de pesimism și îi venea să-și plângă de milă, încerca să-și imagineze cum fusese viața pentru Johanna și fratele ei mai mic. Ca toți Copiii, ei doi erau orfani, doar că părinții lor ajunseseră până aici cu ei. Johanna fusese martoră la uciderea lor și a jumătate din colegii ei de clasă. La doar treisprezece ani, Johanna își petrecuse deja un an în această sălbăticie, își făcuse prieteni, dar fusese și trădată. Însă ea și fratele ei mai mic reușiseră singuri să ghideze nava E-II în timpul Bătăliei de pe Dealul Navei Stelare. Unii dintre Copii acceptaseră mult prea ușor întreaga situație în care se aflau, dând uitării civilizația. Alții dintre ei nu se puteau împăca deloc cu acest naufragiu. Erau însă cei precum Johanna care îi dădeau Ravnei credința că, în timp, vor putea fi capabili să înfrunte viitorul, indiferent care va fi el. Lăsaseră în urmă zona comercială, îndreptându-se către partea orașului unde în ultimii ani fuseseră construite cârciumi. Johanna nu părea să bage de seamă, fiind în continuare adâncită în gânduri cu zâmbetul acela absent pe chip. – Lucrurile au fost dificile, dar pe urmă l-am demascat pe Prodotus și l-am învins pe Lordul Oțel. Și de atunci… – vocea i se ridică de uimire – …de atunci totul a fost în general minunat. Am atâtea lucruri de făcut, cu Fragmentariumul, cu Academia Copiilor și cu… – Acum ești prinsă cu lumea nouă pe care vrei să o construiești. – Știu. Dar acum lucrurile stau și mai bine. De când am început să mă văd cu Nevil, o mulțime de lucruri au devenit și mai distractive. Oamenii par mai interesanți decât înainte. În ultima vreme Nevil și cu mine am fost chiar… ă-ă… și mai apropiați. Vreau ca aniversarea aceasta să fie specială pentru el, Ravna. A-ha! Ravna se întinse și o mângâie pe Johanna pe braț. Nevil cel mai în vârstă copil refugiat rămas încă necăsătorit. Johanna avea și ea douăzeci și patru de ani. – Și când…?

Johanna râse. – Ah, Nevil e atât de tradiționalist. Am realmente impresia că mă așteaptă pe mine să-l cer. O privi pe Ravna, cu un zâmbet fericit și jucăuș. – Să nu spui nimănui, Ravna, dar după petrecere, chiar asta intenționez să fac! – O veste extraordinară! Va fi o nuntă ca-n povești! Se opriră și își zâmbiră fericite. – Poți să fii sigură că Cioplitoarea-în-lemn va inventa noi ceremonii special cu ocazia asta! – Normal, se folosește de reputația mea fără nicio jenă. – Foarte bine face. De fapt, nunta va însemna mai mult pentru Stilete decât pentru noi. Tu și Nevil sunteți atât de populari, el cu Copiii, tu cu Stiletele. Poate… Poate acum e momentul. – Poate ce? Ravna o trase pe Johanna în mijlocul străzii în timp ce își continuau drumul. Nu voia să fie auzită de haitele care treceau pe lângă ele. Chiar dacă unele haite nu vorbeau un cuvânt în samnorskă, aveau o memorie extraordinară a sunetelor. – Păi, m-am cam săturat să fiu co-regină. – Ravna! A funcționat foarte bine aproape zece ani. A fost chiar ideea Cioplitoarei-în-lemn. Există precedente atât în istoria Stiletelor, cât și în a noastră. – Da, pe Nyjora. În Epoca Prințeselor, existase Prințesa în Vârstă și Prințesa Tânără, Techia. Epoca prințeselor era cea mai recentă redescoperire a unei civilizații din istoria umană, iar această civilizație era de asemenea una în care se născuse Sjandra Kei a Ravnei, deci și Domeniul Straumli, de unde venea Johanna. Straumerii nu erau foarte legați de trecut, nici interesați de istoria lor, însă Ravna le povestise despre Epoca Prințeselor. Profesorii de la Academie se folosiseră de acea istorie pentru a crea o punte între oameni și Domeniul Cioplitoarei-în-lemn. – Ar trebui să te bucuri că ești co-regină, Ravna, spuse Johanna zâmbind. Pun pariu că te jucai de-a prințesele când erai mică. Ravna ezită, jenată să admită adevărul.

– Mă rog, poate. Dar am descoperit că realitatea e… prea mult pentru mine. La început, era o măsură necesară, dar acum voi ați crescut și v-ați integrat. Acum eu trebuie să mă concentrez pe termenele externe. Avem la dispoziție doar câteva secole până când Băieții răi vor veni în vizită. Ravna nu le povestise Copiilor visul ei ciudat, nici despre eroarea de sistem a zonografului. Nu se mai repetase din acea zi, iar datele înregistrate fuseseră de-a dreptul bizare. Ascunsese acest amănunt și se refugiase în muncă, încercând pe cât posibil să nu pară o femeie nebună. Ravna își feri ochii de Johanna. O vreme ținu privirea în jos, urmărindu-și propriii pași obosiți pe caldarâm. – Ar putea fi chiar mai devreme. Molima nu mai are niciun statoreactor, dar probabil sunt capabili să accelereze câteva kilograme aproape de viteza luminii. Și poate, pe vremea când aveau linie directă cu Dumnezeu, poate chiar au găsit o metodă prin care să ne distrugă cu viteza luminii. Trebuie să îmi dedic tot timpul să ne asigurăm că vom fi pregătiți să-i facem față. Johanna nu răspunse. Ravna păstră tăcerea câțiva pași, apoi repetă ideea care o preocupa cel mai mult. – Ce vreau să spun e că trebuie să-mi dedic mai mult timp lucrului la Excentric II. La urma urmei, sunt bibliotecară și, într-o situația ca aceasta, ar fi o pierdere de vreme să mă ocup de altceva. Cred că cel mai bine pentru toată lumea ar fi dacă tu și Nevil ați guverna împreună cu Cioplitoarea-în-lemn. Johanna o privi stupefiată. – Ți-ai pierdut mințile? Ravna zâmbi. – Amândouă am fost întrebate același lucru într-o împrejurare sau alta. – Ha! exclamă Johanna, cuprinzând-o cu un braț pe după umeri. Chiar dacă suntem amândouă nebune, nebuniile noastre nu sunt la fel. Ravna avem nevoie de tine… – Da, știu. Eu sunt cloșca ultimilor pui de om rămași în viață! De obicei, această veche toană a Ravnei îi provoca Johannei un zâmbet, de data aceasta însă răspunse cu o înverșunare nouă: – Ravna, dar tu ești mama tuturor celor rămași aici. Acum zece ani eram copii și bebeluși, iar pentru Stilete eram doar niște animale ciudate. Fără tine, care ne-ai ținut pe lângă tine și ne-ai îngrijit, mulți dintre noi ar fi murit în hibernare și cei câțiva supraviețuitori ar fi acum niște monștri prin pădurile Stiletelor!

– …Eu, ă-ă, da bine, fie. Trebuie să schimb tactica. Presupun că am făcut ce trebuia făcut. Și acum trebuie să ne pregătim pentru viitor. Eu sunt singura dintre noi instruită să controleze sistemele de planificare ale lui E-II. Și acolo trebuie să-mi petrec acum cea mai mare parte din timp. Tu, cu Nevil și Cioplitoarea-în-lemn ar trebui să conduceți. Eu sunt o simplă bibliotecară, nu regină. – Ești ambele lucruri. Bibliotecarii și arheologii au fost întotdeauna cei care au restaurat civilizațiile. – Acum e diferit. Aici nu avem nicio ruină de cercetat. Toate răspunsurile se află la bordul navei. Johanna își înălță bărbia înspre Dealul Navei Stelare. – Ați avut nevoie de mine la început, dar acum, Copiii ca tine au crescut. Planificarea mea tehnică este mai necesară ca oricând, dar… am obosit să fiu regină. – Deciziile tale sunt apreciate, Ravna. – Unele dintre ele. Unele nu sau cel puțin nu în următorul an sau cincinal sau deceniu. Unele decizii ale ei ar putea părea greșite chiar și pentru următorul secol… ca într-un moment anume să fie înfricoșător de corecte. – Nu mi-am dat seama că te simți atât de… singură. Noi cu toții te avem pe tine, cred că în mintea noastră ne gândeam că și tu simți la fel. Johanna privi în jos la diversele pungi cu mostre de stofe și mărunțișuri pentru cadouri. Râse încet. – Bine, hai să privim altfel. Eu sunt atât de fericită cu Nevil. El mi-a făcut viața mai frumoasă. Mă gândesc cum ar fi fără el, fără cineva cu care să împarți toate astea. Tu te gândești mult la Pham? – Câteodată. Mai tot timpul. Ce-am avut a fost frumos, dar el avea atâtea probleme. Era posedat de o monstruozitate înspăimântătoare. – Mda. Johanna îl cunoscuse pe Pham Nuwen chiar înainte de sfârșit. Văzuse cât de înspăimântător poate fi. – Ravna, noi suntem cu toții o sută cincizeci și toți te iubim… în cea mai mare parte a timpului. Te-ai gândit vreodată că aici ar fi suficienți oameni, încât să poți găsi pe cineva cu care să… să fii împreună? În susul străzii, Ravna văzu câțiva Copii. Erau de vârsta Johannei și mai mari. Tocmai intrau într-unul din puburi. Ravna făcu un semn cu capul înspre ei.

– Vorbești serios? Fata schiță un zâmbet rușinat. – Uite, eu am găsit pe cineva. Zic și eu doar așa, tu ne consideri pe toți copii. Gândește-te… bine, tu vei trăi mai mult decât oricare dintre noi. – Nu spune asta. Acum voi îmbătrâniți, dar este doar pentru moment. Într-o bună zi, vom avea resursele să punem bazele unui sistem medical cât de cât rezonabil. Acum este doar o fază temporară. – Să zicem. Dacă ne îndrumi tu, în cele din urmă s-ar putea să avem tehnologia. Și la sfârșit vom fi zeci de mii. Dacă nici atunci nu-l găsești pe El, înseamnă că e ceva în neregulă cu tine! – Bănuiesc că ai dreptate. – Normal că am dreptate! Între timp, te rog să-ți aduci aminte cât de recunoscători îți suntem cu toții, chiar dacă uneori ne mai plângem. Eu și Nevil vom face tot ce ne stă în puteri să te ajutăm. – Eu nu vreau să conduc de una singură. – Știi prea bine ce vreau să spun. Faptul că ești tu acolo, în fruntea noastră, contează foarte mult pentru oameni precum Wenda și Ben. – OK, m-ai convins, vă las în pace, pe tine și pe Nevil, cel puțin deocamdată. – Uf! Expresia de ușurare de pe chipul Johannei era de-a dreptul ilară, dar, în spatele ei, Ravna întrezări adevărul. – Așa. Și, Ravna? Te rog să nu-i spui despre discuția noastră lui Nevil. I se urcă direct la cap!

Districtul cu taverne se afla în apropierea zonei centrale a Insulei Tăinuite, chiar la sud de vechiul castel. De fapt, castelul era relativ nou, doar că era construit înaintea venirii oamenilor aici. Castelul Jupuitorului fusese un loc de temut, o legendă de-a lungul și de-a latul continentului. Jupuitorul – înainte de a fi reformat – avusese planuri extraordinare pentru rasa Stiletelor. Înainte de venirea oamenilor, această lume nici măcar nu descoperise praful de pușcă, iar tiparnița era ultima mare invenție. De acolo, Jupuitorul fusese ocupat să construiască o lume care să combine statul totalitar cu Metoda Științifică. Circulau zvonuri cum că haitele lui monstruoase încă mai bântuiau prin vechiul castel. Ravna știa că acest lucru nu era adevărat, deși Jupuitorul-Tyrathect încă mai avea

susținători, spioni care îi urmăreau îndeaproape pe propriii agenți secreți ai Cioplitoarei-înlemn. Soarele aluneca ușor înspre nord, umbrele se lungeau acum de-a latul străzii. Cele două femei trecură de prima dintre cârciumi. – Am fost aici acum zece-zile, spuse Ravna. Haitele dinăuntru erau destul de sociabile, dar în general erau cam aceleași, majoritatea fermieri veniți în oraș, stând la un pahar de ceva și sporovăind, sărbătorind sau plângând câștigul de pe urma muncii lor. În față se găseau puburile care de obicei atrăgeau negustorii din Republica Lacurilor Lungi și spionii din Sălașul Răsăritean. Înăuntru era o atmosferă stranie, încărcată de zvonuri, bârfe și iscodeli. Ravna băgă de seamă o haită aflată pe cealaltă parte a străzii; arăta aproape identic cu haita care se ținuse după ele prin piața mare. Johanna îi observă privirea și o liniști. – Nu-ți face probleme. Ei sunt Borodani, din garda Cioplitoarei-în-lemn, îi recunosc după urechi. Făcu un semn ușor cu mâna înspre haită, apoi începu să râdă. – Și tu vrei să spui că atmosfera de aici chiar aduce cu un oraș din Exteriorul Median? – Puțin. Uneori reușesc să mă amăgesc minute întregi. Sjandra Kei avea câteva rase importante, deși nici nu se comparau cu haitele Stiletelor. Noi, oamenii, eram doar al treilea cel mai numeros grup. Dar eram foarte populari. Existau orașe turistice care imitau vechile epoci ale umanității și care atrăgeau vizitatori din cel puțin două alte rase decât oameni. – Unde populația venea și se plimba, corect? Deci ne putem imagina că suntem în căutare de acțiune și suspans într-un parc turistic. – Ai avut asemenea aventuri în Domeniul Straumli? – Da, cum să nu! Am fost un copil precoce! Dar tu chiar ai trăit aievea lucrurile acestea, corect? – Ă-ă, da. De câteva ori… Pe vremea când era o studentă timidă, înainte de a absolvi și înainte de a fi trimisă la Organizația Vrinimi. Acolo, socializarea fusese exclusiv non-umană… cel puțin până apăruse Pham. – În concluzie, tavernele astea sunt cam ca barurile pe care ți le amintești din civilizație?

– Hmmm. Nu chiar. „Barurile“ din Sjandra Kei erau foarte aglomerate – ticsite, după standardele Stiletelor. Pentru oameni și câteva alte rase era și puțin flirt la mijloc. Pe când aici… – Aici, toți oamenii se cunosc de când erau copii, în plus, nu suntem suficienți adunați la un loc pentru a umple cârciumile. Cu toate acestea, e distractiv să-ți imaginezi. De exemplu, chiar în pubul din față. Acesta ar fi „Semnul Călugăriței“. Cuvintele erau scrijelite în rune, dedesubtul unei sculpturi înalte de un metru, înfățișând o insectă pe două picioare. Ravna nu văzuse niciodată o călugăriță în fața ochilor, dar auzise că aceste insecte erau o veșnică pacoste în orașele din josul coastei. Desigur, în realitate, călugărițele nu depășeau zece centimetri în lungime. Dar ori de câte ori se povestea despre venirea oamenilor aici, apărea mereu întrebarea cum arătau acești străini picați din ceruri. Și, din moment ce nu existau înregistrări video sau fotografii, ci doar o haită care povestea audienței credule, formată tot din haite de Stilete, oamenii erau adeseori asemănați cu „niște călugărițe enorme, enoorme“. Semnul „Semnul călugăriței“ – adică semnul propriu-zis – fusese de fapt importat de la un bar din Republica Lacurilor Lungi. Aici era luat drept o glumă bună, barul acesta fiind în mod special preferat de oameni.

Dinăuntru se auzea muzică. – Uite, vezi? Ca un bar de noapte în lumea civilizată? zise Johanna. Era muzică omenească: voci de oameni și note izvorâte ca dintr-un ansamblu de instrumente… sau dintr-un singur sintetizator. Înăuntru însă nu era niciun sintetizator, niciun instrument și, foarte posibil, niciun om care să cânte. Versurile erau un fel de poezie de copii, iar muzica… nu era chiar un cântec de leagăn. Sursa acestor sunete era probabil o singură haită, imitând ceva de pe Excentric II. Cultura umană era re-creată din temelii pe Planeta Stiletelor, bazându-se pe memoria mașinilor și legendele povestite de haitele medievale. Un șir de trepte din lemn îngrijit vopsite se încolăceau în jurul salonului principal. Johanna se repezi pe scările joase, cu Ravna pe urmele ei. Erau aproape la jumătatea distanței care le despărțea de intrare când ușa de deasupra se deschise și se ivi un grup de adolescenți care se pregătea să coboare. Unul dintre ei făcu un pas înapoi spre bar și rosti cam așa: – Da, ia gândește-te, e mai logic decât… Ravna se dădu într-o parte când văzu gașca de deasupra. Aceste scări erau făcute să funcționeze într-o singură direcție pentru o haită de Stilete, așadar erau late cât să încapă un singur membru, nelăsând prea mult loc de o parte și de alta. Băieții nu o văzuseră, dar

când o zăriră pe Johanna încetară brusc conversația. Când mai coborâră câteva trepte, îl auzi pe unul dintre ei spunând: – E soră-ta, Jef. Glasul Johannei se auzi, puțin iritat. – I-auzi! Salutare! Ce faceți voi aici? Primul din față, care părea după voce Gannon Jorkenrud, răspunse: – Nimic. Spunem doar adevărul celor care vor să ne asculte, domnișoară. Da, el era. Johanna îl botezase „Cioflingarul“. Băiatul dădu cu ochii de Ravna și rânjetul îi dispăru de pe față. Ba chiar arăta de parcă ar fi fost prins cu mâța-n sac! Păși cu grijă pe lângă Ravna fără să o privească în ochi. Cei trei băiețandri care îl urmară erau mai tineri, doi aveau șaptesprezece și unul nouăsprezece, cu toții niște pușlamale. Iar astăzi aveau o privire care parcă ascundea ceva când trecură pe lângă ea, luând-o la pas dubios de repede. Și încă ceva care îi atrase atenția: purtau genul acela de pantaloni scurți și tenișii care ajunseseră la modă la începutul verii. Dacă prindeau o zi ploioasă, se alegeau cu gleznele înghețate și tălpile murate. Mai sus pe scări, o auzi pe Johanna. – Ia zi, Jefri, care-i treaba? Cuvintele fuseseră rostite pe un ton relaxat, însă Ravna observă că Johanna se așezase dea curmezișul scărilor. Iar în capătul lor, sus, se aflau într-adevăr Jefri și Amdi. Amândoi – și omul, și haita – erau portretul viu al cuiva care se află nas în nas cu o surpriză neplăcută. Amdiranifani era cel mai supărat; chiar și Ravna putea observa acest lucru. Jefri se pricepea mai bine să își ascundă gândurile. – Salutare. Bună, Ravna. Nu ne-am mai văzut de ceva vreme. Amdi coborî și o atinse ușor cu un bot pe Johanna și cu două pe Ravna. – Îmi pare bine să vă revăd! spuse haita, folosindu-și vocea de băiețel. Amdiranifani era un octet, maximumul de membri pe care îi putea avea o haită cu mintea limpede. Când Ravna îl întâlnise pentru prima oară, era format complet din puiandri, atât de mici, încât puteai căra jumătate dintre ei în brațe, în timp ce cealaltă jumătate ți se încolăcea printre glezne, dându-se grozavi și punând mereu întrebări. El și micul Jefri fuseseră atât de apropiați, încât unele Stilete îi luaseră împreună ca o singură haită și îi botezaseră Amdijefri. Acum însă, nicio haită nu îi mai striga astfel. Fiecare din membrii lui Amdi crescuseră mari și ușor supraponderali. La o primă privire,

era impresionant fizic. La o a doua privire și după ce stăteai o vreme de vorbă cu el, îți dădeai seama că Amdi era prea timid pentru a speria pe cineva. La o a treia privire, dacă chiar voiai să-l cunoști mai bine sau dacă el voia să se apropie, realizai că Amdi era una din cele mai inteligente creaturi pe care le puteai întâlni Aici Jos. Ravna întinse o mână și mângâie capul cel mai de aproape, zâmbi către haită, apoi către Jefri. – Da, și eu mă bucur să vă revăd. – Era momentul să ne mai vedem și noi, completă Johanna, nelăsându-se o clipă înșelată de aerul relaxat al lui Jefri. Ravna făcu un semn cu mâna spre Johanna că totul e în regulă. Politețea nu era punctul forte al lui Jefri. Nici nu voia să-și amintească de perioada lui rebelă. Johanna nu păru să bage de seamă gestul Ravnei și continuă. – Deci, ce ai de spus? Pe chipul băiatului trecu o umbră de furie. – Păi, ce să spun? Am fost toată primăvara în Coasta Sudică împreună cu echipa lui Meri Lyssndot, am supravegheat metalele speciale pe care E-II le-a clasificat… – Asta știu, Jefri. Și mai știu că te culci cu Meri, ca și cu toate celelalte fete pe care pui mâna. Dar au trecut deja… câte zile? Și n-ai dat niciun semn. De data aceasta, expresia lui deveni fățiș ostilă. – Stai în banca ta, Jo, că nu ești maică-mea. – Dar sunt soră-ta! răspunse ea, înecându-se de indignare. Ravna observă că Amdi se trăsese înapoi și părea că încearcă să se ascundă în spatele lui Jefri. Se uită împrejur, căutând ceva care să le distragă atenția și să evite confruntarea care se întrevedea. Lucrurile merseseră atât de bine cu Jefri în ultimul an… Ah! – E OK, Jefri. Am văzut raportul de analiză. Ați făcut treabă bună. Poate îl lăsase prea repede să scape. – Mă interesează mai mult ce se întâmplă cu cei trei… Făcu un semn spre scări în jos, unde coborâseră ceilalți trei băieți. Să-i numesc prieteni ai lui? Sper că nu sunt! – Care este „adevărul“ despre care vorbea Gannon? – Ă-ă… nimic.

– Îhî! Nimic-nimic! întări Amdi, dând din toate capetele. – Aha, atunci e bine. Ravna ajunse în capul scărilor. Jefri împlinise nouăsprezece ani, era acum adult după standardele de pe Sjandra Kei și din Domeniul Straumli. Nu mai avea nicio importanță că Jefri fusese cel mai cuminte, curajos și bun la suflet dintre Copii. Nu ar fi trebuit să conteze nici că, în ultimii ani, fusese adesea cel mai obraznic din gașca de golani. Slavă cerurilor că Johanna îl dăduse pe mâinile lui Nevil. Chiar și acolo unde Johanna nu reușise să-l aducă pe drumul cel bun, Nevil, cu diplomația și cumpătarea lui, îl mai domolise pe Jefri. Cu puțin noroc, faza aceasta rebelă nouă avea să fie o criză de scurtă durată. – Noi intrasem doar ca să vedem ce mai face lumea. Făcu un semn cu mâna spre intrarea în salon din spatele lui Jefri și al lui Amdi. – Putem sta de vorbă toți trei altă dată, când vrei tu. Jefri ezită o clipă, apoi cuvintele ei împăciuitoare își făcură efectul. – Da, e bine. Să stăm de vorbă. Toată treaba e, hm, puțin ciudată. Se întoarse și ținu ușa deschisă pentru Ravna și sora lui.

Înăuntrul barului era cald, un memento că până și umbrele zilelor de vară pot fi reci. Aerul era încărcat de fum și arome de mirodenii, și mirosul specific Stiletelor. Jefri se strecură pe lângă Jo și Ravna, conducându-le de-a lungul unui coridor lung și îngust, unde fumul era și mai dens. Regulamentele de prevenire a incendiilor aparțineau viitorului acestei lumi. Ravna mergea în urmă, tăcută, amuzată de gravurile ciudate care acopereau pereții holului, produsul imaginației Stiletelor despre cum arătase viața în Exterior, și în același timp uimită de schimbările pe care cei zece ani petrecuți aici le aduseseră în viața Copiilor. Ciudat. Ea întotdeauna o considerase pe Johanna înaltă, chiar și când avea doar treisprezece ani. Dar aceasta fusese doar personalitatea ei. Acum, Johanna avea doar un metru șaptezeci, puțin mai mult decât Ravna. Iar Jefri? Întotdeauna i se păruse mic. El fusese mic, pe vremea ea și Pham aterizaseră aici și îl salvaseră de Lordul Oțel. Își amintea de copilașul orfan care își întinsese mâinile spre ea, cu ochii plini de lacrimi. Jefri rămăsese pentru ea micuț, chiar și în anii în care crescuse ca din apă. Doar că acum observă cât de mult trebuia să se aplece pentru a nu da cu capul în tavan. Băiatul avea aproape doi metri când stătea drept. Muzica se auzea mai tare și raze de lumină colorată clipeau peste întreaga încăpere. Trebuie să fie unul din acele candelabre bezmetice care „făceau atmosferă“. Jefri păși înăuntru cu Ravna, Johanna și Amdi imediat în urma lor.

Taverna Călugăriței avea tavanul boltit și alcovuri capitonate de jur împrejurul pereților superiori. Astăzi cea mai mare parte a clientelei era formată din oameni. Erau două sau trei haite sus, în alcovuri, dar la parter cârciumarul era singura haită prezentă. Și toată muzica venea, după cum era de așteptat, de la el. – Gata, v-ați și întors? strigă o voce spre Jefri și Amdi. Apoi le observară pe Ravna și Johanna și se auzi un râs nervos. – Uau, nu poți complota nici cinci minute, că apare poliția secretă. – Le-am găsit pe scări, spuse Jefri. – Asta demonstrează că trebuie să folosești scara de ieșire, ca toată lumea normală. Vocea aparținea Heidei Oysler, care încă mai chicotea în urma propriei glume cu poliția secretă. Câțiva dintre cei prezenți păreau jenați de poantă, dar se știa că simțul umorului era cel mai mare dușman al ei. Măcar aici nimeni nu părea la fel de neplăcut surprins precum cei trei băieți de pe scară. Heida mai trase câteva scaune și le făcu semn să ia loc. În timp ce se așezau la masă, membrul chelner al cârciumarului deja aducea mai multă bere, ocolindu-l cu grijă pe Amdiranifani. Ravna aruncă o privire în jurul mesei… în jurul celor două mese, de fapt, observând cine era acolo. Doisprezece Copii… ba nu. Doisprezece adulți. Jefri și Heida erau probabil cei mai tineri. Niciunul dintre cei prezenți nu era părinte încă, deși doi dintre ei erau proaspăt căsătoriți. Johanna înhăță o bere și o ridică spre Heida, simulând un salut. – Ei, acum că poliția secretă e aici, considerați-vă la interogatoriu. Ce puneți voi la cale, tâlharilor? – Ah, tâlhării obișnuite… Heida rămase în pană de replici inteligente și tăcu, spre ușurarea multora. Când Heida vorbea mai mult decât trebuia, lucrurile riscau să scape de sub control. Odată fusese acea discuție mai în glumă, mai în serios cum că Tami și Wilm ar avea o relație adulteră… care se dovedise a fi în esență adevărată. – Ă-ă, păi, ce să facem, vorbeam și noi așa, despre Grupul de Studiu al Dezastrelor. – Aha! spuse Johanna așezând berea înapoi pe masă. – Ce este asta? întrebă Ravna. Sună îngrozitor de oficial. Și eu care credeam că numai la mine se adună toate protocoalele. – Păi, pentru că…, începu Heida, însă una dintre celelalte fete, Elspa Latterby, îi tăie replica.

– Nu e mare lucru, doar trei cuvinte mari și late care însumează o grămadă de visuri. Nimeni nu mai scoase un cuvânt. După o clipă, Elspa ridică din umeri și continuă: – Vedeți dumneavoastră, doamnă… – Te rog, Elspa, spune-mi Ravna. Hopa, mereu spun asta și unii, cum ar fi Elspa, mereu uită. – Sigur, Ravna. Vezi tu, treaba e că, în fine, tu și Stiletele ați făcut tot ce-ați putut să țineți locul părinților noștri. Știu cât au cheltuit Cioplitoarea-în-lemn și Jupuitorul-Tyrathect pentru Academia noastră. Iar noi acum facem tot ce ne stă în puteri să ne adaptăm… în lumea asta. Unii dintre noi, cei mai tineri, sunt destul de fericiți. Un zâmbet îi înflori pe chip. – Sora mea cea mai mică are o haită de Stilete drept Cel Mai Bun Prieten și camarazi de joacă oameni. Mă are pe mine… și nu își amintește de ai noștri aproape deloc. Pentru Geri, locul acesta e minunat. Ravna aprobă din cap: – Dar pentru cei mai mari, viața aici este epilogul holocaustului, corect? Cu siguranță, Ravna simțea la fel de cele mai multe ori. Elspa încuviință din cap: – Poate că e optica greșită. Dar așa se vede. Nu toți gândesc la fel, însă noi ne amintim de părinți și de civilizație. Și nu e de mirare că unii dintre noi sunt triști când se gândesc la câte au pierdut. Dezastrele ne afectează chiar și atunci când cei responsabili de ele nu mai sunt în viață. Jefri nu se deranjase să se așeze pe un scaun pentru oameni. Se cocoțase pe un taburet înalt, folosit de obicei de membrii Stiletelor. De la înălțimea lui privea în jos, întunecat. – Nici nu e de mirare că unii oameni au format așa-zisul Grup de Studiu al Dezastrelor, spuse el. Ravna zâmbi spre toți cei de acolo. – Bănuiesc că am fost fiecare dintre noi membri ai clubului într-un moment sau altul, noi, care avem o perspectivă serioasă asupra istoriei recente. Acum, când membrii cârciumarului se retrăseseră, Amdi își făcu din nou apariția de jur împrejurul celor două mese, un cap ici, un cap colo, unii cocoțați pe taburetele înalte. Îi plăcea să privească din toate direcțiile și – norocul lui – avea suficienți membri cât să prindă toate unghiurile.

– Deci și voi sunteți cam ca mine și alte experimente ale Lordului Oțel. Uneori ne mai adunăm și noi grămadă și oftăm și mormăim cât de greu și cât de asupriți am fost. Dar mare lucru nu prea avem ce face. Elspa aprobă. – Ai dreptate, Amdi, măcar voi aveți un singur monstru pe care să vă vărsați ura. – Păi, spuse Ravna, noi avem Molima. A fost monstruoasă mai presus de orice gândire din Exterior. Noi știm că, în final, lupta împotriva acestui rău i-a ucis pe părinții voștri și a nimicit Domeniul Straumli și, indirect, Sjandra Kei. Lupta împotriva Molimei a distrus întreaga civilizație din galaxie. Ceilalți scuturară din cap. Unul dintre băieți, Ovin Verring, răspunse: – Nu putem ști. – Bine, nu putem fi siguri că totul a fost nimicit; dezastrul a fost atât de vast, încât ne-a distrus și metodele de a-l cuantifica. Dar… – Nu, ce vreau să spun este că știm foarte puțin despre Molimă, dacă nu chiar nimic. Părinții noștri erau oameni de știință, care făceau cercetări în Transcendentul Inferior, un loc periculos. Se jucau cu necunoscutul. Ai pus punctul pe i, puștiule! gândi Ravna. – Dar milioane de alte rase au făcut acest lucru, continuă Ovin. Este cea mai obișnuită metodă prin care se nasc noi Puteri. Tatăl meu a anticipat că Straumli va coloniza în cele din urmă un sistem mic, întunecat și pustiu din Transcendentul Inferior, deci că vom transcende. A spus că noi, straumerii, mereu am fost pionieri, ne-am aruncat și am riscat. Ovin trebuie să fi văzut expresia care se așternea pe chipul Ravnei, căci se grăbi să continue. – Apoi ceva teribil s-a petrecut. Acel ceva s-a mai întâmplat și celorlalte mii de civilizații dinainte, poate milioanelor care au existat în întreaga istorie a galaxiei. Expedițiile precum Laboratorul nostru Superior ajung uneori să fie consumate de ceea ce trăiește Acolo Sus, ori sunt pur și simplu distruse. Uneori, sistemul stelar originar este de asemenea distrus. Dar ceea ce ni s-a întâmplat nouă… ceea ce ne-a exilat Aici Jos… nu… nu se potrivește cu datele pe care le avem despre situație. – Eu… Ravna se opri, ezitând. Cum să explic eu ce s-a întâmplat? Părinții voștri au fost lacomi, neatenți și extraordinar de ghinioniști. Îi iubea pe acești Copii sau, în fine, pe cei mai mulți dintre ei, și ar fi făcut orice pentru a-i proteja pe toți, dar când se uita la ei, uneori tot ce îi venea în minte era că lăcomia părinților acestor copii era cauza căderii lor aici. Aruncă o privire spre Johanna: Ajută-mă!

Ca de obicei când lucrurile se împotmoleau, Johanna venea în ajutor. – Eu am ceva mai multe amintiri decât majoritatea dintre noi, Ovin. Îmi amintesc cum părinții mei ne pregăteau scăparea. Tu știi că Laboratorul Superior nu a fost o încercare de transcendență ca la carte. Procesul în sine este destul de periculos, dar e bine documentat pentru aproape orice rasă care se ridică până la Vârful Exteriorului. În Laboratorul Superior, noi am descoperit o scurtătură. Aveam o arhivă abandonată, chiar în Transcendent. Noi săpam după relicve tocmai în Puteri. – Cunosc aceste lucruri, Johanna. Tonul lui Ovin nu era chiar certăreț. – Oricum, Arhiva s-a trezit sau ne-a păcălit pe noi să o trezim. Părinții mei se ocupau de siguranța operațiunilor. Știau că există posibilitatea să fim păcăliți, trași pe sfoară. Bine, eu cred că toți adulții știau asta. În cele din urmă, ai mei au realizat că riscurile erau mult mai mari decât păreau la prima vedere. Noi descoperiserăm ceva care putea constitui o amenințare la adresa Puterilor însele. – Ți-au spus ei asta? – Nu mi-au spus atunci. De fapt, nici nu știu sigur cum au pus la punct Mami și Tati toate pregătirile. La vremea respectivă, eram trei sute de Copii. Cumva, cuvele de hibernoterapie au fost sustrase din depozitele farmaceutice și urcate în containerul navei. Cumva am fost cu toții scoși din programul de educare… vă amintiți fiecare. Capetele încuviințară. – Dacă o Putere se trezea, cu siguranță avea să bage de seamă ce puneau la cale părinții noștri. – D-da, ezită Johanna. Aveți dreptate. Teoretic ar fi trebuit să fie prinși. Dar cel mai probabil au primit ajutor și din partea altora pentru a pune la punct evadarea noastră. – Eu nu am observat nimic, spuse Heida. – Nu, se auzi și altă voce. – Nici eu, răspunse și Ovin. Vă amintiți de condițiile noastre de viață, de habitatele temporare presurizate, de lipsa de intimitate? Îmi dădeam seama că ai mei deveneau tot mai tensionați, le era teamă, bănuiesc acum, privind retrospectiv. Dar le era imposibil să pună la cale ceva în afara legii. Pare mai plauzibil… iar acesta este unul din argumentele înființării Grupului de Studiu al Dezastrelor… ca evadarea noastră să nu fi fost altceva decât o mutare în jocul Cuiva. – Ovin, răspunse Ravna, am discutat despre Contramăsură la Academie. Voi, Copiii, ați beneficiat de un ajutor special. În ultimă instanță, Contramăsura – împreună cu Pham și Bătrânul – a fost cea care a oprit Molima.

– Da, doamnă. Dar aceasta arată cât de puține știm despre băieții răi și despre băieții buni. Suntem blocați Aici Jos. Noi, Copiii mai mari, avem sentimentul că am pierdut totul. Dar istoria oficială ar putea avea pe tipii buni și pe tipii răi cu rolurile inversate. – Poftim? Cine propagă asemenea aberații? Ravna nu se putu abține; cuvintele îi țâșniră pur și simplu din gură. Adio, diplomație! – Nu e cineva în particular, spuse Ovin făcându-se mic în scaun. – Așa? Dar cei trei cu care m-am întâlnit pe scări? Jefri se foi pe taburetul lui. – Te-ai întâlnit și cu mine pe scări, Ravna. Cei trei sunt doar niște flecari. La fel de bine neai putea acuza pe toți. – Dacă sunteți toți implicați, atunci de unde apar denumirile acestea gen „Grupul de Studiu al Dezastrelor“? Cineva trebuie să fie în spatele lui și vreau să… Ravna simți o mână apăsând-o ușor pe braț. Johanna mai ținu o clipă strânsoarea, suficient de mult cât Ravna să-și înghită cuvintele tăioase pe care le-ar fi aruncat la nervi. Apoi fata continuă: – Numele este ceva nou, iar asta înseamnă, cred eu, că în spatele lui se ascunde cineva anume care caută scandal. Dar astfel de îndoieli au existat întotdeauna. – Vrei să spui că sunt unii care se îndoiesc de amenințarea Molimei? Johanna aprobă din cap. – Da, într-o mai mică sau mai mare măsură. Și tu însăți ai îndoieli, știu asta. De exemplu, acum că Molima a fost oprită de Contramăsura lui Pham, ar mai avea vreun interes să atace Planeta Stiletelor? – Nu avem altă soluție decât să credem că ce a mai rămas din ea dorește să ne distrugă. Visul meu... – Bine, dar chiar și în această situație apare întrebarea cât de mortală poate fi. Flota Molimei se află la treizeci de ani-lumină, incapabilă probabil să avanseze mai mult de un an-lumină într-un secol. Deci avem la dispoziție milenii pentru a ne pregăti, chiar dacă dorește să ne distrugă. – Dar anumite părți ale Molimei ar putea fi mai rapide. – În acest caz, avem „doar“ câteva secole. Civilizațiile tehnologice au fost clădite în timp mai scurt.

Ravna își dădu ochii peste cap. – Au fost re-clădite în mai puțin timp. Iar noi nu avem la dispoziție atât de mult. Molima poate construi statoreactoare de mici dimensiuni. Poate că frontierele Zonelor se vor deplasa din nou… Inspiră adânc și vorbi mai departe, pe un ton mai calm. – Ideea este… scopul ultim al tuturor materiilor care vi se predau la Academie este să ne pregătim cât mai repede cu putință pentru ceea ce poate urma. Trebuie să facem sacrificii. Din jurul lor se auzi o voce de băiețel. Amdi. – Cred că tocmai acest lucru este contestat de Grupul de Studiu al Dezastrelor. Ei neagă faptul că Molima ar fi fost vreodată o amenințare la adresa oamenilor sau a Stiletelor. Iar dacă ea este un pericol, atunci Contramăsura a făcut-o astfel. Tăcere. Chiar și muzica de fond a cârciumarului se stinsese. După toate aparențele, Ravna era cea din urmă care înțelegea îngrozitorul subiect despre care se discuta pe ascuns. În cele din urmă, rosti încet: – Nu poți vorbi serios, Amdi. Peste chipurile lui Amdi se așternu o expresie de căință rușinată. Fiecare dintre membrii săi avea zece ani, aflat la maturitate fizică, însă mintea îi era mai copilăroasă decât a oricărei haite pe care o întâlnise vreodată Ravna. Pe cât de inteligent era, pe atât de rușinos și inocent. De cealaltă parte a mesei, Jefri îl mângâie ușor pe cap pe unul din ei. – Bineînțeles că nu vrea să spună că el însuși crede asta, Ravna. Dar acesta este adevărul. Grupul pleacă de la premisa că noi nu putem ști exact ce s-a petrecut în Laboratorul Superior și cum am reușit să scăpăm de acolo. Dar coroborând datele pe care le cunoaștem, ei spun că răul și binele ar fi putut fi inversate. În acest caz, acțiunile lui Pham de acum zece ani au fost o atrocitate de proporții galactice… și că nu există monștri îngrozitori care să ne pândească de undeva de departe, gata să ne distrugă. – Dar tu crezi asta? Jefri ridică brațele în sus, enervat. – …Nu. Firește că nu cred! Eu doar îți spun pe față ceea ce alții sunt mult prea, ah, diplomatici să o facă. Și înainte să întrebi, pun prinsoare că nimeni de la masa noastră nu crede. Dar în rândul Copiilor, ca un întreg… – În special în rândul celor mai în vârstă…, completă Ovin.

– …e un punct de vedere destul de atrăgător, termină Jefri, privind-o încruntat o clipă, înfruntând-o. Pentru că ar însemna că ceea ce au creat părinții noștri nu a fost o „molimă“ monstruoasă. Părinții noștri nu erau niște naivi. Și un alt motiv pentru care e o perspectivă atrăgătoare este că sacrificiile pe care le facem acum sunt… inutile. Ravna nu avu nevoie să își înfrângă un strigăt indignat, depășise de mult acest prag, ajungând la o stare de mânie rece. Când răspunse într-un final, vocea îi era rece și tăioasă. – Despre ce sacrificii este vorba? Să învățați aritmetică cu creionul pe hârtie? Să construiți prototipuri? Să întocmiți rapoarte de analiză? Heida mai puse și ea un pai pe foc: – Ah, un alt sacrificiu ar fi să ne spună alții ce să facem! Acești Copii probabil nici nu cunoșteau numele organizărilor sociale pretehnologice. Democrația manuală? Era o noțiune despre care auzise. Dar Ravna sărise peste etapa respectivă, în dorința de a simplifica lucrurile pentru toată lumea. Sperase că vor putea evita astfel de probleme până când vor depăși această fază intermediară în care se aflau acum, pe Planeta Stiletelor. – Da, și supunerea este unul dintre sacrificii, spuse Jefri. Știu că, pentru unii, situația medicală este un motiv mai puternic de nemulțumire, continuă el fixând-o cu privirea. Anii trec și tu ne conduci, dar timpul nu lasă nicio urmă, arăți la fel de tânără ca Johanna acum. – Jefri, doar nu vrei să spui că aș fi vreo cotoroanță care se dă tânără. Nu am decât treizeci și cinci de ani. Treizeci și cinci de ani umani erau echivalentul a treizeci-megasecunde ani, după cum calculau și straumerii. – Este normal să arăt tânără. Pe Sjandra Kei, aș fi încă bibliotecar novice. – Da, și într-o mie de ani de acum înainte tu vei arăta la fel de tânără. Iar noi toți – chiar și cei mai mari dintre Copii – vom fi morți într-un secol. Unii dintre noi chiar au început să arate bătrâni… înțelegi tu, le cade părul de parcă ar fi fost expuși la radiații. Se îngrașă. Cei mai tineri dintre noi abia au apucat câteva tratamente de prelongevitate. Iar copiii noștri vor muri precum muștele, cu zeci de ani înaintea noastră. Ravna își aminti părul încărunțit al Wendei Larsndot. Jefri dădea glas propriilor ei coșmaruri. Dar aceasta nu înseamnă că eu sunt de vină! – Uite, Jefri, vom pune la punct într-un final cercetarea medicală. Dar nu are niciun sens să o punem în capul listei. Vă pot arăta rapoartele de evaluare ale progreselor pe care le generează Excentric II. Medicamentele eficiente trebuie să treacă printr-un milion de teste. Care tratament va funcționa… și pentru care copil va funcționa… este un răspuns pe care

nu-l putem afla dinainte. Dacă ni se strică programul medical, vom avea o criză majoră care ne va întârzia foarte mult. Acum avem cel puțin douăzeci de cuve de hibernoterapie în stare de funcționare. Sunt sigură că putem genera consumabile pentru ele. Dacă va fi cazul, îi putem îngheța pe cei care ajung în faza de bătrânețe. Nu e nevoie să moară nimeni. Ovin ridică mâna timid. – Eu cred că am înțeles, toți de aici înțelegem, chiar și Sabie, Baltazar și Microb… care ne ascultă fără să scoată o vorbă. În separeurile din tavernă se auziră câteva foșnete jenate. Apoi, din cealaltă parte a încăperii răzbătu glasul cârciumarului. – Hei, treburile astea vă privesc numai pe voi, două-picioare. Helda nu se putu abține să nu intervină. – Pentru că voi, haitele, nu muriți pe bune niciodată! Ovin zâmbi ușor, dar îi făcu semn fetei să se liniștească. – Oricum, înțelegi și tu tentația înființării Grupului de Studiu al Dezastrelor. Ei neagă ideea că părinții noștri ar fi creat un monstru. Și mai spun că nu e nevoie de niciun sacrificiu. Noi, refugiații, nu știm cu adevărat ce s-a întâmplat sau cine este vinovatul pentru aterizarea noastră Aici Jos. Extremiștii – și cred că niciunul dintre noi nu a discutat cu bună știință cu vreunul dintre ei; extremiștii apar în discuții doar la modul indirect ca o entitate absentă – sunt de părere că, din moment ce noi știm că părinții noștri erau buni, atunci, cel mai probabil, Molima nu este deloc monstrul de care se vorbește, iar toate aceste pregătiri și sacrificii nu servesc decât… ei bine, nu servesc decât unui scop malefic incert. – Poftim? Ovin, nu are nicio logică, zise Johanna clătinând cu putere din cap. – Poate de aceea nu e nimeni care să-și asume declarațiile respective în fața tuturor, Jo. Ravna își plimba privirea de la unul la celălalt. Aceste idei depășeau cu mult plângerile pe care le auzise înainte. Cum pot eu răspunde unor asemenea afirmații? Dar nici nu putea rămâne tăcută. Cel mai bun lucru pe care îl putea face era să-și stăpânească vocea. – Logica este șubredă, însă, mai grav, „faptele“ de la care pleacă sunt minciuni sfruntate. Când acești Contestatari afirmă că „noi nu știm cu adevărat“ spun o minciună. Eu știu. Eu eram în Releu, lucram pentru Organizația Vrinimi. Molima făcea ravagii mult înainte ca Excentric II să-și ia zborul. Molima a scăpat din Laboratorul vostru Superior, probabil la câteva ore de la evadarea voastră. Întâi a cuprins vârful Exteriorului. Puteai urmări Aberația pe canalele de știri. Cu resursele celor din Organizația Vrinimi puteai urmări masacrul fizic, Aberația ucigând tot ce nu-i convenea. Monstruozitatea a cuprins Domeniul Straumli. A distrus Releul. Ne-a urmărit, pe mine, pe Pham și pe skrodcălăreți până aici jos, iar în această cursă a fost distrusă Sjandra Kei și majoritatea civilizațiilor din Exterior.

Acestea erau lucruri pe care ea le povestise și răspovestise la Academie. – Până nu am ajuns aici, nu am putut face nimic pentru a contracara Molima. Este adevărat, ceea ce au făcut Pham și Contramăsura a fost îngrozitor, chiar peste capacitatea noastră de înțelegere. Contramăsura ne-a blocat aici. Dar a oprit Molima și ne-a oferit o șansă. Acestea sunt fapte care se știu și sunt ignorate. Ele nu sunt neștiute. Eu am fost acolo. Toți cei din jurul mesei, toți Copiii – acum adulți în toată puterea cuvântului – încuviințară din cap. Dar câte îndoieli se ascundeau în spatele privirilor lor?

C a p i t o l u l 6 Ravna avu destul timp la dispoziție pentru a se gândi la surpriza neplăcută de la „Semnul Călugăriței“. Mai bine spus, nici nu se mai putea gândi la altceva. Tot ceea ce spusese ori făcuse ea vreodată îi apărea într-o lumină diferită acum când își imagina cum trebuie să o fi arătat în ochii Contestatarilor. La începuturi, Copiii locuiseră cu toții împreună în Noul Castel de pe Dealul Navei Stelare, la doar o sută de metri de Academie. Cei mai tineri dintre ei încă trăiau acolo cu frații lor mai mari sau cu Cei Mai Buni Prieteni. Cea mai mare parte a celorlalți – maturi și pe punctul de a întemeia o familie – locuiau în Insula Tăinuită sau la sud de Noul Castel, întrun șir de case nou construite. Însă Ravna mai locuia încă la bordul navei Excentric II – treizeci de mii de tone de gunoi imposibil de pilotat, dar cu tehnologie din stele. Trebuie să fi părut cu mintea rătăcită și de pe altă lume, cocoțată la bordul puterii supreme din această lume. Dar trebuie să rămân aici! La bordul lui E-II exista o bibliotecă micuță, iar Ravna era bibliotecară. Arhiva minusculă cuprindea detaliile tehnice ale zecilor de mii de rase aflate în Zona Lentă. Rasa umană de pe Terra avusese nevoie de patru mii de ani să ajungă de la prelucrarea fierului până la călătoriile insterstelare. Cu foarte mici excepții, evoluția lor fusese un joc al întâmplării. În războaiele și catastrofele care urmaseră, oamenii fuseseră la fel ca și celelalte rase. Se catapultaseră singuri înapoi în epoca medievală de mai multe ori, uneori în neolitic, iar pe alte planete fuseseră la un pas de dispariție. Dar – cel puțin acolo unde oamenii supraviețuiseră – întoarcerea la tehnologie nu mai fusese o căutare bezmetică. Îndată ce arheologii dezgropau arhivele, renașterea era o chestiune de câteva secole. Cu Excentric II, ea ar putea scurta timpul de recuperare la mai puțin de un secol. Dacă ghinionul stă departe de mine, îl pot scurta până la trei decenii! În această după-amiază, la Semnul Călugăriței, ghinionul îi demonstrase că nu o părăsise niciodată. Cum am putut fi atât de oarbă? se întreba Ravna obsesiv. Copiii mereu avuseseră tot felul de întrebări. De multe ori, în decursul timpului, ea împreună cu Stiletele povestiseră Bătălia de pe Dealul Navei Stelare și istoria de dinainte. Cu toții pășiseră în

Poiana Masacrului și văzuseră cu ochii lor locul unde Lordul Oțel ucisese jumătate dintre Copii. Însă pentru cealaltă jumătate a bătăliei, ei nu aveau decât cuvintele Ravnei, cum oprise Pham Molima și prețul plătit pentru a scăpa cu viață. Copiii avuseseră mereu nenumărate întrebări în legătură cu acest capitol și despre ce se întâmplase cu părinții lor la începutul dezastrului. Copiii adormiseră într-o lume cu familii și prieteni și se treziseră înconjurați de Stilete și un singur om adult. Tot ce aveau era povestea ei despre ceea ce se petrecuse. Iar naiva de Ravna crezuse că va fi suficient. Acum Copiii aveau mai mult decât îndoieli. Acum aveau ceva care se numea Grupul de Studiu al Dezastrelor. La doar câteva ore de la discuția din tavernă, Ravna, Johanna și Jefri (cu Amdi, bineînțeles) avură o altă conversație. Ei erau primii doi Copii pe care ea îi întâlnise Aici Jos. În urmă cu zece ani, ei trei – și Amdi – petrecuseră împreună câteva ore teribile când Pham își dăduse viața pentru a opri Molima. Din acea zi, Ravna avusese cu ei o relație cu totul specială, chiar și atunci când Jefri atinsese vârsta pubertății și nu se mai înțelegea nimeni cu el. Acum Johanna era lividă de furie la aflarea veștii despre existența așa-zisului Grup, dar mai ales furioasă pe Jefri care nu-i povestise despre ultimele minciuni ale respectivului Grup. Însă Jefri ripostase imediat. – Ai de gând să pornești o vânătoare de vrăjitoare, Jo? Vrei să pui pe rug pe oricine este de acord cu o parte din ideile Grupului? Fiindcă ar intra cam toată lumea, știi prea bine. Făcu o pauză, aruncând o privire șovăielnică înspre Ravna. – Nu mă refer la esențial, Ravna. Știm că tu și cu Pham ați fost băieții buni aici. Ravna înclinase din cap, încercând să pară calmă. – Știu. Îmi dau seama cât de firesc este să existe anumite îndoieli. Da, își dădea seama, privind în retrospectivă. – Doar că mi-aș fi dorit să știu mai din timp. Johanna plecă fruntea. – Îmi pare rău că nu ți-am spus mai devreme. Grupul afirmă unele lucruri mizerabile, dar atât eu, cât și Nevil am crezut că, la cât de aberante erau, vor dispărea de la sine în timp. Acum, toată treaba pare mult mai bine organizată.

Aruncă o privire spre Jefri. Se aflau din nou pe puntea lui Excentric II, un loc potrivit pentru întâlniri foarte intime și foarte secrete. Amdi nu se vedea pe nicăieri, fiind ascuns prin cameră pe sub mobilă. – Evident că tu și Amdi știați că Grupul a devenit mult mai periculos. Jefri sări să se apere, dar, după o clipă, aprobă din cap fără nicio tragere de inimă. Ravna își dădu seama că expresia lui trăda rușinea. Întotdeauna ea crezuse că Jefri semăna cu Johanna la încăpățânare, pe care și-o suprima printr-un război cu toată lumea. Părinții lor fuseseră adevărați eroi în tot dezastrul jalnic de la Laboratorul Superior. Făcuseră adevărate miracole pentru a aduce Copiii până aici. Jefri vorbi într-un final, cu voce blândă: – Da, știam, doar că, așa cum spunea și Ovin, cele mai grave afirmații veneau indirect… repetate de unii zevzeci precum Gannon Jorkenrud. Johanna trecu de la furie la îngrijorare sinceră: – Este prea mult, Jef. Deodată Grupul acesta devine o organizație în toată puterea cuvântului. – Habar n-am, Jo. Ultimele aberații au apărut ca din senin, mai întâi a fost unul sau au fost doi în timpul expediției, apoi i-am auzit pe mai mulți când m-am întors. Și chiar dacă ar exista o conspirație, Consiliul Executiv nu ar face altceva decât să pară opresiv dacă urmăresc indivizi precum Gannon. Iar Gannon s-ar putea chiar apuca să acuze oamenii cu care are el răfuieli. Știm că e genul de tip care se scaldă în minciuni. Ravna aprobă din cap. Jorkenrud nu fusese niciodată ușor de simpatizat. – Eu mă mai gândesc și la altceva, Jefri: Poate că sunt vorbe aruncate la întâmplare, care pleacă de la probleme reale, probleme pe care chiar vreau să le lămuresc. Dar poate că nu sunt chiar la întâmplare și sunt manevra unui grup care plănuiește vreun soi de revoltă, exagerând problemele reale pentru a servi propriului scop. Tu ești în poziția de a afla care este adevărul. Toată lumea știe că, ă-ă, că tu… Privirea băiatului se furișă spre Johanna și începu să rânjească cu gura până la urechi. Jefri avusese întotdeauna un zâmbet frumos. – Dar, te rog, nu te sfii, spuse el. Toată lumea știe că am fost un mare nemernic. Și încă mai sunt, din când în când. Sechelele angoasei de la refugiu, chestii … trestii… – În orice caz, continuă Ravna, oameni ca Jorkenrud par să aibă încredere în tine. În același timp, ai foarte mare influență asupra Copiilor. Dacă te arăți cumva de acord cu nonsensul acesta răuvoitor și dacă chiar există o conspirație contestatară, sunt convinsă că te vor aborda mai direct. Ai putea, în felul acesta să, ă-ă… să…

– Vrei cumva să-mi ceri să aflu care dintre prietenii mei se află în spatele complotului și să-i dau în gât? În vocea lui nu era nici urmă de răutate, însă Jefri nu părea încântat de misiune. Din fericire, Johanna era tăcută, păstrându-și discursurile de soră mai mare pentru sine. În cele din urmă, băiatul încuviință din cap. – Da, fie. Mă bag. Deși eu tot nu cred că există o conspirație reală, dar, dacă există, o găsesc și te anunț. Ravna realiză că își ținuse respirația așteptând răspunsul lui. – Mulțumesc, Jefri. Mulțumesc! Dacă cei ca Jefri Olsndot erau de partea ei, atunci avea siguranța că va putea depăși situația. Johanna zâmbea, parcă își luase și ea o piatră de pe suflet. Începu să-i spună ceva fratelui ei, apoi hotărî înțeleaptă că e mai bine să se abțină. Aruncă o privire în jurul mesei. – Hei, Amdi! Ai înțeles ce misiune aveți? Întrebări, nelămuriri? Tăcere și niciun bot la vedere. Aceasta era marea problemă cu Amdi. Câteodată, Amdi era prins cu ecuațiile care îi pluteau prin capete sau mai visa cu ochii deschiși la problema pe care numai un Arhimede sau un Nakamore ar fi putut-o desluși. Uneori – mai ales în perioada ultimilor ani – pur și simplu adormea din picioare. – Amdi? – Da-da! Vocea de băiețel a lui Amdi veni de undeva de la nivelul podelei. Suna absent sau poate doar puțin somnoros. – Eu și cu Jefri suntem încă o echipă, le asigură el. Astfel se încheiase ziua Semnului Călugăriței… Ravna avea acum o mică bandă de spioni care lucrau în slujba ei.

Conversația cu Jo, Jef și Amdi fusese doar prima dintr-o serie de întâlniri secrete. Pelerinul era plecat din oraș, deci următoarea întrevedere fu cu Cioplitoarea-în-lemn. Co-regina Ravnei domnea peste ținuturile din nord de mai bine de trei secole. Niciunul dintre membrii ei de acum nu era atât de bătrân, dar fusese foarte atentă să își păstreze intactă identitatea, iar haita avea amintiri clare încă de pe vremea când fusese un simplu artist într-o simplă cabană la marginea mării. Pentru Cioplitoarea-în-lemn, imperiul crescuse din acea artă, din imboldul de a construi, a modela și a sculpta. Cioplitoarea-în-

lemn era un adevărat stăpân medieval. Având în vedere că era de asemenea un stăpân cumpătat (deși ocazional însetat de sânge), prezența și poziția ei pe tronul Domeniului fuseseră un adevărat noroc pentru Ravna și Copiii refugiați. În aceste zile, co-reginele împărțeau Dealul Navei Stelare, Ravna în nava ei și regina în Noul Castel – Domul Landerului. De fiecare dată când trecea prin cadrul porții glisante masive și printre rândurile aliniate de străjeri, Ravna avea revelația echilibrului de putere simbolică la care ea și Cioplitoareaîn-lemn ajunseseră. Ravna avea de partea ei magia stelelor, dar locuia la un nivel mai jos al dealului. Apoi puțin mai sus, între ele, se afla Academia pentru Copiii oamenilor și prietenii lor, Stiletele (sau pentru Stilete și prietenii lor, copiii oamenilor), unde cunoștințele erau împărțite între ambele rase. Iar în cel mai înalt punct al dealului, Cioplitoarea-în-lemn și Noul castel. În adâncuri, sub domul castelului, erau depozitate claie peste grămadă rămășițele tehnologiei cu care veniseră aici Copiii refugiați. Acolo se aflau cuvele de hibernoterapie și carcasa calei cu ce mai rămăsese din controlul automat. Pe carcasa calei, un punct marca locul unde murise Pham Nuwen și o mâzgă de siliciu amintea de cea care fusese cândva Contramăsura însăși. Astăzi, Ravna se îndreptă spre coridoarele de sus, prin care pătrundeau razele soarelui din zeci de ochiuri înguste de geam. Dar gândurile îi erau bântuite de umbrele întunecate ale cuvelor și mucegaiului și de visul acela îngrozitor.

Ravna se întâlni cu Cioplitoarea-în-lemn în Sala Tronurilor. La începuturi, Noul Castel nu fusese decât o simplă carcasă, o capcană în care Lordul Oțel sperase să îi prindă pe Ravna și pe Pham. Cioplitoarea-în-lemn umpluse spațiul interior, întregindu-l. Sala Tronurilor era cea mai vizibilă completare, o încăpere imensă, cu loje de-a lungul pereților. În zilele de audiență, toți Copiii încăpeau înăuntru și mai rămânea suficient loc pentru câteva duzini de Stilete (vag incomodate de înghesuială). Astăzi, în sală nu era nimeni în afară de o haită de Stilete și o femeie. Când gărzile închiseră ușile mari în urma ei, Ravna începu să pășească pe traversa lungă care ducea până la tronuri și altar. Din umbre, de o parte și de alta răsări Cioplitoarea-în-lemn, însoțind-o. Ravna înclină din cap spre haită; cele două regine întotdeauna respectau cu grijă un protocol informal. – Îmi închipui că spionul-cârciumar care lucrează pentru tine ți-a șoptit deja despre surpriza încântătoare pe care am avut-o la Semnul Călugăriței. Cioplitoarea-în-lemn râse ușor. De-a lungul anilor, experimentase cu diverse voci umane și tonalități, urmărind atent cum reacționau oamenii în diferite împrejurări. Când vorbea,

samnorska ei era absolut fluentă și suna perfect uman, chiar și atunci când Ravna se uita direct la cele șapte creaturi ciudate care împreună formau co-regina ei. – Cârciumarul? întrebă Cioplitoarea-în-lemn. Sabie-de-mătase? El e unul din proiectele excentrice ale Jupuitorului. Tipul meu era unul din clienții din separeuri, mi-a povestit totul de-a fir a păr, inclusiv ce a spus Gannon Jorkenrud înainte să apăreți voi. Nici nu mi-ar fi trecut prin minte că Sabie-de-mătase lucrează pentru Jupuitor. Combinațiile dubioase de cuvinte omenești erau nume foarte populare în rândul haitelor locale, dar slugile Jupuitorului se dădeau în vânt după variațiunile malefice. Regina îi făcu semn să ocupe un loc. Când nu avea audiențe grandioase, Cioplitoarea-înlemn obișnuia să folosească încăperea drept bârlog personal. De jur împrejurul altarului așezase bănci acoperite cu blănuri și, din loc în loc, stive de pături. În cameră plutea un miros puternic de Stilet, iar pe jos zăceau boluri cu băuturi și grămezi de oase pe jumătate roase. Cioplitoarea-în-lemn era unul dintre puținii care aveau propria lor legătură radio directă cu oracolul care era Excentric II, iar „altarul“ ei avea o utilizare cât se poate de practică. Ravna se lăsă pe cel mai apropiat scaun în care se putea așeza un om. – Cum am putut scăpa ceva atât de grav? Acest așa-zis Grup de Studiu al Dezastrelor să opereze chiar sub nasurile noastre? Cioplitoarea-în-lemn se așeză în jurul altarului, unii membri pe băncile de lângă scaunul Ravnei. – E o chestiune pur umană, răspunse ea scuturându-se. – Am știut întotdeauna că există disensiuni rezonabile pe tema Molimei și ce a mai rămas din ea, dar niciodată nu mi-am imaginat că s-ar putea crea o legătură între Molimă și criza medicală gravă. Și nici nu mi-ar fi trecut prin minte că tinerii s-ar putea îndoi de cauza dezastrului care i-a aruncat aici. Cioplitoarea-în-lemn rămase tăcută o clipă. Atitudinea ei trăda o urmă de stânjeneală. Ravna își plimbă ochii peste membrii haitei, cuprinzând-o cu o privire scrutătoare. – Ce? Știai de treaba asta? Cioplitoarea-în-lemn părea prinsă la înghesuială. – Mi-au ajuns la urechi câteva zvonuri. Dar știi că și Johanna a auzit poveștile respective. – Da! Și nu-mi vine a crede că niciuna dintre voi nu a adus subiectul în discuție în timpul Consiliului!

– Mrrr. Eu doar am auzit vorbe circulând pe ici, pe colo. Dar un conducător nu pleacă urechea la toate prostiile pe care le aude. Iar tu, dacă nu vrei să te folosești de spioni, atunci ar trebui să interacționezi mai mult cu Copiii tăi. Dacă stai precum o vrăjitoare închisă în nava ta, atunci vor mai veni și alte surprize neplăcute. Ravna rezistă tentației de a-și ascunde fața în mâini și a începe să urle isteric. Dar eu nu sunt regina nimănui! – Uite cum văd eu situația: sunt foarte speriată de ceea ce se petrece! Lasând la o parte aspectul „surpriză“. Lăsând la o parte și descoperirea tristă că formarea acestei grupări înseamnă că mulți dintre acești Copii mă disprețuiesc. Tu nu vezi ca pe o amenințare nemulțumirea asta organizată? Regina se aplecă ușor ca și cum ar fi căzut pe gânduri. – Îmi pare rău. Am crezut că ai mai avut de-a face cu astfel de situații înainte, Ravna. Eu cred că haitele prietene ale Copiilor îmi sunt loiale. La urma urmei, i-am testat pe fiecare în parte înainte să le acordăm permisiunea de a se apropia de Copii. Chicoti încet. – Bine, recunosc, unii dintre ei s-ar putea să le fie mai loiali oamenilor decât mie. Nu mai departe de Pelerin, de multe ori cred că el este mai devotat Johannei decât mie. Acesta e prețul coabitării cu oamenii. Oricum, primesc rapoarte de la ei. Ovin Verring și compania ți-au spus adevărul. Toate astea sunt zvonuri exagerate. Eu nu am găsit niciun cuib de radicali… deși, hmmm, dacă stau bine și mă gândesc, poate nu am găsit pentru că respectivii sunt dintre oamenii care nu au Stilete prieteni apropiați. – …Da. Observația deschidea o mulțime de posibilități. – Ai auzit vreodată de Grupul de Studiu al Dezastrelor? – Nu înainte să deschidă gura Gannon. – Dar ideile lor realmente extremiste, cum că Molima nu ar fi nocivă, că Pham era de fapt dușmanul… pun rămășag că sunt născociri de ultimă oră. Cioplitoarea-în-lemn tăcu un moment. – Da. Sunt noi, dar au circulat înainte versiuni mai blânde. Apoi adăugă, aproape defensiv: – Dar printre Stilete este imposibil să dai de sursa zvonurilor, mai ales când sunt orgii interhaite. Personalitățile tranzitorii vin cu noțiuni la care nici nu te-ai fi gândit vreodată. Iar după ce trece, nu mai ai pe cine să arăți cu degetul. Sau gheara.

Acest detaliu intim din viața Stiletelor aproape îi luă gândurile Ravnei de la problema ei. – Noi, oamenii, avem o vorbă, că zvonurile odată pornite nu le mai poți opri, dar asta e doar tendința noastră de a exagera orice întâmplare. Poveștile întotdeauna înfloresc realitatea. – Tu crezi că avem de-a face cu o conspirație? – Mă tem că e posibil, încuviință Ravna. În lumea asta tu treci drept un conducător modern, dar politica ta cu „spioni peste tot“ este… – Mda, știu, după standardele civilizației, metodele mele de spionaj sunt jalnice. Cioplitoarea-în-lemn își întinse un bot în direcția altarului radio, calea ei personală de acces la arhivele de pe Excentric II. Pe timpul iernii avea o roată manuală cu care genera curent pentru a-l ține încărcat. Vara, îl încărca solar prin ferestrele tăiate în tavanul sălii. În tot cazul, Cioplitoarea-în-lemn era practic campată de jur împrejurul radioului, studiindu-l neîncetat. Însă Cioplitoarea-în-lemn nu era singura cu un astfel de aparat de spionaj. Ravna încercă să pună problema cât mai diplomatic. – Aceasta e o situație în care orice informație ar fi bine-venită. Dacă ai putea eventual să te consulți și cu Jupuitorul-Tyrathect… – Nici să nu aud! răspunse ea, încleștându-și fălcile. Niciodată nu își pierduse convingerea că Jupuitorul își punea la cale revenirea. După un moment, continuă: – Ce ne trebuie nouă aici sunt câteva duzini de camere de supraveghere wireless. Camere și rețele, aceasta e temelia spionajului eficient. Vorbea ca și cum ar fi citit dintr-un manual. – Dar din moment ce nu aveam încă rețele funcționale, eu zic să ne mulțumim cu ochii iscoadelor. Ravna clătină din cap. – Avem în total doar o duzină de camere neconectate. Desigur, mare parte din Excentric II putea funcționa pe post de camere și display-uri. Din păcate, atunci când luai o rangă și desprindeai bucăți din pereții programabili ai navei, sacrificai alte funcții importante. Cele douăsprezece camere de luat vederi erau backup-uri de tehnologie joasă. Ravna recunoscu expresia de iritare ce se răspândea pe chipurile Cioplitoarei-în-lemn.

– Va sosi și ziua în care vom putea fabrica electronice digitale și atunci toate lucrurile se vor schimba. – Da. Când va veni. Haita fluieră o melodie care imita un bocet lugubru. Avea și ea trei dintre acele camere, dar după toate aparențele, nu se oferea să le pună la dispoziție. În schimb avu altă sugestie: – Știi că ilustrul meu sfătuitor pe probleme de știință se întinde pe nouă camere? Pedantus se străduia din răsputeri să creeze rețele chiar dacă nu avea la dispoziție aparatura necesară. Avea montate camere care transmiteau date din laboratoarele lui către computerele de planificare de la bordul lui E-II. Această șmecherie se dovedise extrem de utilă, scurtând de zece ori timpul procesului de identificare a materialelor. De fiecare dată când puteau utiliza puterea sau logica navei mai înregistrau câte un progres. Acele laboratoare ale lui Pedantus fuseseră cea mai mare realizare a anului trecut. – Fie, răspunse Ravna, voi renunța la o parte din sistemul de testare al lui Pedantus pentru una sau două zece-zile. Chiar îmi doresc să aflu dacă există o conspirație organizată în spatele acelor minciuni Contestatare. – Atunci hai să vedem de ce camere pot face rost. Trei membri ai Cioplitoarei-în-lemn săriră pe scaunele de lângă altarul-radio. Bolborosi ceva care nu era nici limbaj inter-haită nici samnorskă. Cioplitoarea-în-lemn folosise customizatorul de pe E-II pentru a crea substituții sonore în loc de interfața obișnuită vizuală. Pentru haită, rezultatul era aproape la fel de folositor precum „tiara“ Ravnei, display-ul fragil de deasupra capului pe care Ravna nu îndrăznea să îl poarte în zilele normale. Cioplitoarea-în-lemn ascultă la bipurile și piuiturile care veneau înapoi dinspre E-II. – Ah, ticălosul de Pedantus… Excentric II spune că dragul meu consilier tehnic folosește camerele și pentru alte proiecte în afara sarcinilor de lucru. Ai auzit vreodată de „picătura de conversie a masei în energie“? – Nu… dar sună periculos. – O, da, este. Cioplitoarea-în-lemn își continuă bolboroseala, probabil „căuta“ definiții. – Fără un control adecvat al procesului, în mod normal, „picătura de conversie“ se transformă în ceva ce se numește „torent de conversie“. Torentul acesta a distrus civilizații întregi. Din fericire pentru majoritatea dintre noi este foarte dificil să creezi ceva înainte de a ști ce pericol reprezintă. Făcu o pauză, consultând din nou „oracolul“.

– Ah, bine. Asta a fost în urmă cu zece-zile. Pedantus a abandonat proiectul și s-a reașezat pe făgașul rațiunii. Acum pare să se ocupe din nou de cercetarea materialelor cu care a fost însărcinat. Tăcu, apoi emise o chicoteală umană răutăcioasă. – Pedantus va începe singur o mică revoluție personală când îi vom lua camerele. Va fi foarte distractiv de privit. Sfetnicul pe probleme științifice era unul din descendenții Cioplitoarei-în-lemn. Se cunoșteau trei astfel de haite, care se dovediseră a fi experimentele cele mai periculoase ale reginei. Ravna se străduia să găsească un plan pentru a-i lua camerele lui Pedantus fără a provoca o criză „științifică“. Două sau trei s-ar putea „defecta“. Foarte puțini dintre localnici înțelegeau ce era durabil și ce nu. De-a lungul anilor, ea stricase toate display-urile cu excepția unuia singur, însă camerele probabil puteau supraviețui fără probleme unei căderi de la o sută de metri. – Pedantus nu ar trebui să-și ascundă nemulțumirea, dar ar fi bine să nu dezvăluie nimănui detaliile operațiunii. – Îmi place planul tău! Cioplitoarea-în-lemn rânji cu toți dinții și unul dintre membrii ei de pe o bancă înaltă o mângâie pe Ravna pe creștet. Apoi bolborosi câteva detalii spre E-II. – Bine, hai să luăm trei camere. Trebuie să vedem unde le montăm și cum să le folosim cel mai bine. – Aș vrea să le montăm cât mai repede. Deja circulă zvonul că am aflat despre conspirație. Dacă cineva este în spatele acestor acțiuni, acum ar fi momentul pentru o nouă mutare, să ne-o ia înainte. – Așa este. Cele trei camere cu indulgență se puteau numi sistem de supraveghere, oricât de inteligent ar fi fost montate. Ravna luă hotărârea de a întreba direct despre celelalte. – Cum rămâne cu cele trei camere pe care deja le folosești pentru a-l spiona pe Jupuitor? Momentan, oamenii prezintă cea mai mare amenințare. – Nu. Camerele acelea rămân pe poziții. Dacă într-adevăr există o conspirație, atunci pun prinsoare că în spatele ei este un conspirator cu experiență, nu unul dintre Copiii tăi naivi. Jupuitorul este una din cele mai parșive creaturi în viață. Bătrânul Jupuitor fusese un alt urmaș al Cioplitoarei-în-lemn, cel mai periculos – dacă nu cel mai rău – dintre experimentele ei în încercarea de a crea un geniu. – Dar Jupuitorul de acum e reformat. Doar doi membri mai sunt ai tăi.

Cioplitoarea-în-lemn pufni pe nări. – Și ce dacă? Vechiul Jupuitor i-a ales pe ceilalți trei… – Au trecut zece ani de atunci. – Și ne înțelegem destul de bine. Cele trei camere pe care le-am ascuns în Vechiul Castel îmi dau motive să… mă rog, „să am încredere“ în el e mult spus… să-l tolerez. Ravna zâmbi. – Tu mereu te plângi că Jupuitorul știe că-l supraveghezi. – Păi, eu îl bănuiesc că știe. Întotdeauna să-l bănuiești, Ravna. Și nu vei avea surprize neplăcute. Poate… dacă îmi introduc propriii spioni în castelul Jupuitorului, am putea muta camerele respective. Oricum intenționam să o fac. Jupuitorul trebuie să rămână în capul listei de suspecți. Și nu vreau să irosim camerele acelea spionând indivizi nevinovați. – Prea bine. Jupuitorul original fusese un monstru cum întâlnești în istoria oricărei rase. Mai rău, bătrânul Jupuitor era o combinație a celor mai rele cazuri duse până la extrem. Ravna ar fi fost chiar mai paranoică decât Cioplitoarea-în-lemn dacă nu ar fi avut propria ei sursă specială de informații. Acea sursă era unul din foarte puținele secrete pe care nu le dezvăluise nimănui, nici măcar Johannei. Nu avea nicio intenție să se dea de gol doar pentru a-i smulge Cioplitoarei cele trei camere de supraveghere. Un membru al Reginei se lovi de scaunul Ravnei și întinse o labă pe brațul ei. – Sper că nu ești foarte dezamăgită. – Îmi pare rău, dar sunt puțin dezamăgită. Avem doar trei camere la dispoziție și sigur există mai mulți suspecți. – Iar eu voi sta cu ochii pe Jupuitor și mai atent decât înainte. Ravna tăcu, altfel ar fi însemnat să-și dezvăluie sursa de informații. – Uite, Ravna, în afară de camere, îi voi rechema pe câțiva dintre agenții mei aflați în misiuni pe continent. Dacă avem aici o conspirație, atunci avem de-a face cu o amenințare nouă foarte serioasă. Cioplitoarea-în-lemn își dădea toată silința să fie cooperantă. Mai mult decât oricare altă haită, cu excepția lui Pedantus, ea părea să înțeleagă ce o îndemna pe Ravna să lupte. Înțelegea că această uneltire a Contestatarilor nu făcea altceva decât să o distragă pe Ravna de la chestiunile cu adevărat importante pentru lumea lor.

Femeia întinse mâna și îl mângâie pe cel mai apropiat membru al Cioplitoarei-în-lemn. Acesta era Șșt… așa suna numele lui pentru oameni. Numele membrilor erau de obicei ceva mai mult decât frânturi de cuvinte, majoritatea lipsite de sens chiar și pentru Stilete. Micuțul Șșt abia împlinise douăzeci de zile, o completare necesară pentru echilibrul perfect de tinerețe și maturitate al oricărei haite coerente. Acest puiandru era atât de tânăr, încât împărțea cu restul Cioplitoarei-în-lemn doar simțurile de bază. În afara acestui detaliu, Ravna mai știa doar că puiul nu era urmașul biologic nici al ei, nici al Pelerinului. Puiandrii erau mereu o problemă când aveai de-a face cu Stiletele, mai ales dacă haita nu era atentă la evoluția lor. Cioplitoarea-în-lemn avusese mai mult noroc cu sufletul ei decât cu haitele de descendenți, păstrându-și spiritul intact aproape șase sute de ani. Ravna nu avea de ce să-și facă griji. Își trecu ușor mâna prin blana deasă și moale a cățelandrului și se simți mai liniștită. Dacă va avea loc o schimbare, atunci era o evoluție necesară, pe care Cioplitoarea-în-lemn și-o plănuise cândva în trecut.

C a p i t o l u l 7 Pedantus era din cale-afară de supărat. – Aceasta este curată crimă! Cei șase membri ai lui se strânseră laolaltă, doi dintre ei cățărându-se pe curelele de pe umerii celorlalți pentru a ajunge cu boturile mai aproape de chipul Ravnei. – Au fost furate! Este înaltă trădare, iar eu nu voi sta cu labele-n sân! Ravna ajunsese în carierele de la Capătul Nordic în urmă cu câteva minute. Privind în jos de pe marginea zidurilor săpate în piatră, lucrurile păreau relativ calme, niciun avertisment de „atenție explozii“, niciun țiuit de incendii. În aceste zile, exploziile cu adevărat spectaculoase aveau loc cel mai adesea în buncărele pe care Consilierul tehnic le construise în versantul dinspre mare. Părea locul potrivit și momentul pentru o mică discuție cu Pedantus. În timp ce cobora scările descoperite, le făcu semn cu mâna oamenilor care ajutau la lucru. Ei răspunseră veseli; deci poate Pedantus nu era foarte supărat. Trecu de chipurile sculptate în marmură, îndreptându-se spre buncărele lui Pedantus. Apoi auzi țipetele consilierului venind dinăuntru. Până când ajunse la intrare, doi dintre asistenții lui o zbughiră pe lângă ea abia apucând să îngaime un salut. Acum se afla în biroul Consilierului-șef, față în față cu haita în culmea furiei. Nici nu și-ar fi imaginat vreodată că îl va vedea pe Pedantus atât de enervat. Mai mult, nu se trezise niciodată atât de brusc nas în nas cu o haită. Se dădu câțiva pași înapoi spre ușa deschisă, ridicând mâinile în aer la vederea fălcilor încleștându-se și descleștându-se. – Este doar temporar, Pedantus. Îți vei primi înapoi camerele foarte curând. Cel puțin așa spera ea. Cu cât stăteau camerele de luat vederi în altă parte decât în laboratorul lui Pedantus, cu atât mai mult se întârzia programul ei de cercetare. Vestea bună era că Pedantus nu îi rupse capul. Vestea proastă era că haita continua să fie extrem de agitată și deja nu mai vorbea samnorskă. Sunetele care se auzeau acum erau

ridicate și tăioase, probabil înjurături și blesteme. Apoi, dintr-odată cel mai bătrân membru, cel cu blana capului albă, se opri nedumerit. Într-o jumătate de secundă, tăcerea uimită se răspândi în rândul haitei, precum un public nedumerit în fața unui comedian care repetă aceeași glumă de două ori la rând. – Camere? Volumul îi scăzu cu câțiva decibeli. – Adică cele trei camere video care s-au stricat oficial azi-dimineață când au venit haidamacii Cioplitoarei-în-lemn să mi le ia? – D-da. Spera că lumea din afara biroului lui Pedantus nu înțelegea sensul acestui schimb de cuvinte, secretele de stat pe care accesul nervos le dezvăluise. Membrii lui Pedantus coborâră unul de pe spinarea celuilalt. Tremura încă de nervi, dar pentru moment doar se învârti unul în jurul celuilalt. Pedantus era câteodată un caraghios plin de el. Pe de altă parte, era un geniu și un inginer extraordinar. Atât timp cât îl țineai îndreptat în direcția care trebuie și îi dădeai peste bot atunci când devenea invidios pe ce au alții și nu are el, era o adevărată comoară. – Sincer, Pedantus, continuă Ravna cu voce joasă. Avem o urgență, dar îți vom înapoia camerele cât putem de repede. Eu știu – cel puțin la fel de bine ca tine – cât de importante sunt. Sfetnicul pe probleme științifice își continuă patrularea enervată, dar acum vocea îi era calmă. – Sunt absolut sigur că le voi primi înapoi, de aceea am și închis ochii când mi-au servit gogoașa oficială că s-au defectat. Își arătă colții de câteva ori, dar nu în direcția ei. – Însă mă tem că aici vorbim despre două lucruri care se bat cap în cap. Camerele video au fost confiscate legal de Înălțimile voastre, cu explicațiile de rigoare. În acest caz, tu și Cioplitoarea-în-lemn nu aveți nimic de-a face cu dispariția mantiilor-radio? – Poftim? Nu!! Mantiile ar fi fost practic lipsite de orice utilitate pentru supraveghere, iar punerea lor în funcțiune implica anumite pericole. – Pedantus, noi nu ți-am luat mantiile. – Atunci am avut dreptate. Aici este o trădare.

– Cum ar fi putut dispărea mantiile? Doar le ții în seifurile tale personale, nu? – Le-am scos din seif după ce spionii Reginei mi-au luat camerele. M-a lovit ideea să folosesc mantiile… o idee strălucită, de altfel, o modalitate de a le purta fără să ajung scrum în timpul procesului. Vezi tu, dacă poate doar unele părți din mine le-ar purta, și nu pe umeri, atunci… Pedantus se scutură de momentul de rătăcire științifică. – Nu contează. Ideea e că am scos mantiile și le-am dus în sala de experimente, pentru a le testa. Eram încă enervat în urma conflictului cu agenții Reginei și în dimineața asta au fost mult prea multe evenimente. Să vedem… Pedantus își împreună toate capetele laolaltă, întruchiparea concentrării stilețești. – Da. Știi cum e organizată sala de experimente. Șiruri lungi de bănci simple din lemn. Sute de tăvi de experimente, fiecare conținând o simplă combinație de reactivi, toți concepuți de programele de planificare de pe E-II, pe măsură ce nava potrivea realitatea resurselor Stiletelor cu datele din arhivele de la bord. În unele camere nu intra nimeni ore întregi, nici haite, nici oameni, iar în acest răstimp automatele navei emiteau o rafală de solicitări wireless către receptorii programatori în camera de expediere. Ajutoarele lui Pedantus – majoritatea oameni – coborau cu zecile în cameră, înlăturând cu totul unele experimente, mutând altele pe stații noi, plasând unele sub camerele de luat vederi sub directa observație a navei. – Eu am fost singur înăuntru, puțin distras de noua mea idee. Toate capetele lui Pedantus țâșniră în sus. – Da! Măscăricii ăia de la casa de nebuni tropicală s-au arătat! – Au intrat printre experimente? – Nu. Asta s-a mai întâmplat în trecut, dar acum îi ținem în zona vizitatorilor. Ei, le-am luat ochii cu prostii, gen niște telefoane scoase din priză… Oricum, a trebuit să ies până afară să stau de vorbă cu „Ambasadorul“ lor. Pedantus se grupă strâns, agitat. – Pun rămășag că așa s-au petrecut lucrurile! Eu am fost plecat din cameră pentru aproape cincisprezece minute. Acum îmi pare rău că m-am purtat frumos cu tipul ăla. Chiar avem nevoie de atâta bauxită? Nu contează, deja cunosc răspunsul. Așa… Astăzi, nenorociții erau și mai mulți și mai gălăgioși decât de obicei, întreaga ciurdă vopsită în toate culorile, ca niște păgâni ce sunt! Unii dintre membrii lui Pedantus deja se îndreptau spre ușă, luând-o înaintea firului gândurilor.

– Niște gunoaie! În timp ce unii îi țineau de vorbă pe oamenii mei, alții trebuie că mi-au înhățat mantiile! La dracu’! Hai, lady Ravna, să mergem! Restul haitei se făcu nevăzut pe ușă, cu Cap Alb încheind plutonul. Pedantus zăngăni coborând treptele de afară, strigând ordine în toate direcțiile. Ravnei i-ar fi venit greu să țină pasul cu el, dacă bătrânul Cap Alb nu ar fi avut artrită și dacă Pedantus ar fi înnebunit de-a binelea. Dar Pedantus nu putea pleca fără Cap Alb. În schimb, urla din toți rărunchii, în samnorskă: – Opriți Tropicalii! Opriți Tropicalii! Gărzile din capul scărilor deja coborâseră porțile. În timp ce Ravna și Pedantus alergau dea lungul terasei săpate în stâncă, inginerul-șef al reginei bombănea înjurături în samnorskă. Blasfemiile erau o combinație bizară de traduceri ale înjurăturilor Stiletelor și cuvinte urâte în samnorskă: – Haită de cățele! Trebuia să-mi fi dat seama că sunt lepădăturile de Tropicali. Doar că îmi sărise naibii muștarul din cauza camerelor. Am crezut că tu și Cioplitoarea-în-lemn iar vă vărsați dracii pe mine. Se auziră țipete din față: – I-am prins! Haitele și oamenii aflați în carieră nu erau înarmați, însă formaseră o barieră în jurul… cuiva. Pedantus se strecură prin mulțimea de sunete mentale, cu Ravna imediat în urma lui. Ambasadorul „Pastorul“ și acoliții lui se aflau încă în perimetrul exploatării miniere. Tocmai vizitaseră cea mai spectaculoasă parte a laboratorului, acolo unde majoritatea planificărilor plictisitoare dădeau în cele din urmă naștere unor miracole. Între mulțime și suspecți era un spațiu liber. Pastorul și anturajul lui se retrăseseră cu spatele la aparatul de zbor al lui Pedantus, Ochiul Ceresc. Care nu era o navetă antigravitațională, ci ceva mult mai înspăimântător, cel puțin în mintea Ravnei: un propulsor și un coș atârnând de burta unui balon lunguieț. Pedantus petrecu un moment patrulând nervos înainte și înapoi în fața mulțimii, bolborosind în limba Stiletelor. Ravna nu înțelegea aproape nimic fără ajutorul traducătorului de pe E-II. Dar se părea că Pedantus ordona tuturor să înceteze cu țipetele de înaltă frecvență. În aerul rece și uscat – cum era cel de aici astăzi – astfel de sunete ajungeau până la o distanță de câțiva metri, iar dacă toată haitele erau cuprinse de frenezie în același timp, se crea o stare de confuzie generală. Ravna făcu câțiva pași în direcția Tropicalilor, apoi se răzgândi. Stiletele respective arătau speriate și aproape isterice cu ochii holbați de teamă. Stăteau foarte aproape unul de celălalt, cu spatele împingând în nacela balonului. Cel care se autointitula „Ambasador“ era singura haită clar definită, iar la mai multe din labele dinainte se puteau vedea Stiletele

ascuțite. Tipii aceștia poate că erau mai slobozi în gândire, dar petrecuseră suficient de mult timp în ținuturile nordice pentru a împrumuta din obiceiurile de aici. Pedantus strigă, simultan în samnorskă și limba Stiletelor. Ce înțelese Ravna în samnorskă era: – E cineva care a văzut ce puneau la cale nemernicii ăștia? O parte din el se uita către aparatul de zbor și Ravna își dădu dintr-odată seama că Tropicalii fuseseră opriți cu foarte puțin timp înainte de a-și lua tălpășița! Un băiat de cincisprezece ani, Del Ronsndot făcu un pas în față. – E-eu tocmai le arătam Ochiul Ceresc, am crezut că avem voie. – E în regulă, Del, răspunse Ravna. Balonul era unul din obiectivele standard ale vizitelor turistice în carieră. – Au cerut ei să vadă aparatul? întrebă Pedantus. – O, da, domnule. Dar toți vizitatorii vor să-l vadă. Dacă învățăm să-l și pilotăm, am putea să-i plimbăm cu el! Privirea băiatului alunecă peste Tropicali și păru să realizeze că o astfel de „îmbunătățire“ a serviciilor turistice nu se va realiza prea curând. – Ți-au cerut să-i lași pe vreunii la bord? Din tabăra Tropicalilor se auziră mai multe proteste vehemente, apoi un glas omenesc se ridică deasupra celorlalți: – Ah, maestre Pedantus, dacă suspectezi pe cineva de fapte reprobabile, atunci ar trebui să vorbești cu mine direct. Ambasadorul făcu un pas în față. Își luase numele de „Pastor“, iar astăzi era foarte numeros. Unii dintre membrii săi datau de pe vremea când luase ființă Ambasada și de cele mai multe ori era o haită fluentă. De la fel de multe ori, această haită se comporta mai degrabă ca un grup de solitari cărora le plăcea să-și dea aere și să pozeze. Purtau veste diferite între ele, unele chiar elegante. Îți venea greu să nu râzi în fața unui asemenea fanfaron ridicol. Acum însă… era ceva amenințător în privirea lui. Concentrează-te, Ravna. Îți amintești de fluturașii în cizme militare? Văzuse destui extratereștri pentru a înțelege cât de înșelătoare putea fi aparența fizică. Pedantus era încă prea enervat pentru a fi precaut. Își trimise doi membri în față, invadând spațiul personal al Ambasadorului. – Prea bine, domnule Ambasador. Ce-ai făcut cu mantiile mele radio?

Cei doi își arătară colții în direcția Pastorului și, deși adversarii erau la o distanță de trei metri unul față de celălalt, această postură în care se aflau aducea cu gestul prin care un om îl împinge pe celălalt cu degetul în piept. Pastorul nu păru însă intimidat. – Ha. Am auzit despre mantiile respective. Ești sigur că nu le-ai pierdut pe undeva? Și împinse un bot în direcția Dealului Navei Stelare. – Nu v-am mai văzut minunatele mantii de la spectaculoasa demonstrație pe care ați executat-o la Ultimul apus al primăverii. Apoi vorbi ca pentru sine: – Ce sărbători grandioase aveți voi, nordicii. Pentru noi, primăvara înseamnă doar mai multe ploi… – Tacă-ți fleanca! Pedantus întoarse un cap spre ajutoarele sale, oameni și Stilete. – Aduceți-mi niște soldați cu țepe lungi. Îi băgăm pe hoții ăștia la interogatoriu. Tropicalii făcură un pas în direcția lui, oțelul de pe gheare sclipind rău-prevestitor. Era evident că nu aveau să câștige nicio luptă, însă cei doi membri ai lui Pedantus trimiși înainte aveau să se aleagă cu beregatele sfâșiate. Ravna făcu un pas înainte și își ridică brațele într-un gest pe care de cele mai multe ori haitele îl găseau amenințător. – Așteptați! strigă ea cât de tare putu. Nimeni nu va fi supus interogatoriilor. Fie vă respectăm ambasada, fie vă dăm afară de pe Domeniu. Pedantus se dădu înapoi, bolborosind în barbă. Ambasadorul se retrase ușor, încercând, fără îndoială, să-și păstreze mintea limpede. Mormăi ceva către ceilalți, care își slăbiră o fracțiune postura de atac. Capetele haitei se înclinară în direcția Ravnei. – Ah, atât de brutal de sinceră și, în același timp, atât de… cum să formulez?… atât de înțeleaptă. Îți sunt recunoscător, Înălțimea Ta. Am venit astăzi aici așteptându-mă să am parte de o excursie plăcută într-o atmosferă prietenoasă. Sau, cel puțin, nu una care să se transforme într-un măcel. – Încă mai e timp, mârâi printre dinți Pedantus. Ravna își coborî brațele și se aplecă în față astfel încât ochii ei să fie aproape la nivelul privirilor ambasadorului.

– Mantiile noastre radio au dispărut în decursul ultimei ore, domnule Ambasador. Ia să vedem, cât de interesați sunteți să vă mențineți Ambasada în domeniul nostru: sunteți atât de amabil încât să colaborați cu noi și să vă supuneți unei scurte percheziții? Și făcu un semn arătând spre anturajul Pastorului și spre coșurile lor suspect de numeroase. Capetele Ambasadorului țâșniră în sus, probabil un gest de dispreț. – Poate întrebarea ar trebui să fie cât de mult valorează continuarea schimbului comercial între Nord și Tropice. În trecut, legăturile comerciale cu Tropicalii se desfășuraseră mai mult ca un troc aproape clandestin, unde schimburile de mărfuri se petrecuseră în ani întregi de naufragii întâmplătoare. „Ambasada Tropicală“ începuse mai mult ca un gest de caritate față de solitarii naufragiați, iar denumirea era mai mult o glumă. Cu timpul însă, această glumă căpătase propria ei viață și, foarte posibil, o oarecare influență în sud. Ravna își încrucișă brațele și îl țintui pe Ambasador cu privirea. Era uimitor să observi efectul pe care îl producea uneori o uitătură lipsită de cuvinte a unui două-picioare asupra unor haite. Oricare ar fi fost motivul, Pastorul cedă și ridică din umeri. – Of… fie. Pentru că nu avem nimic de ascuns, evident. Ravna oftă ușurată în sinea ei. Acum se va dovedi cine e adevăratul hoț. Se întoarse către mulțimea din spatele ei. Câteva duzini de oameni stăteau în apropiere, înălțându-se deasupra haitelor. Și un ins în spate… – Hei, Nevil! De cât timp ești aici? Logdnicul Johannei păși grăbit în față, urmat îndeaproape de câțiva tovarăși. – Tocmai am ajuns și eu. Eram sus în vârful carierei când am văzut lumea jos agitându-se panicată. Nevil se opri lângă ea, răsuflând din greu. – Am prins ultima parte a discuției. Vrei să-i percheziționezi pe tipii ăștia? Pedantus încuviință din cap. – Da. Voi, oamenii, puteți să vă apropiați fără să-i ofensați pe delicații noștri musafiri. Împinse batjocoritor un bot în direcția Tropicalilor, dar gestul lui era lipsit de aplomb. – Eram atât de siguri că ei sunt vinovații… bombăni el. Nevil se lăsă pe genunchi pentru a putea vorbi mai de aproape. Oamenii nu puteau emite sunete șoptite de la distanță la fel de bine precum Stiletele. Ravna se aplecă mai aproape.

– Pastorul nostru a cedat cam prea ușor, spuse Nevil. Ești sigur că tot anturajul lui e aici? Pedantus făcu ochii mari. Băgă un cap pe lângă Nevil și le trimise Tropicalilor o privire lungă. – Sunt atât de greu de numărat! Mai încercă o dată să vadă câți sunt. – Pe Corul Domnului, Nevil, crezi că au mai lăsat undeva o haită? Ravna se uită la vizitatori. Tropicalii păreau întotdeauna puțin ciudați, cu smocurile lor de blană zburlită, cu trupurile lor vopsite și straiele lor nepotrivite. Acum, că nu mai erau înghesuiți în fața balonului cu aer, se împărțiseră în grupuri care aduceau cu haitele. Erau doar două cvartete. Problemă de aritmetică: dacă cinci sau șase dintre haite ar fi venit cu un membru în plus și apoi și-ar fi împărțit membrii aflați pe lângă pentru a face o haită în plus… Era genul de permutări de suflete care le-ar fi lăsat pe Stiletele localnice uimite și dezorientate. Pedantus îi măsură atent pe Tropicali. – Nu știu câți au intrat, dar… uitați-vă la tatuajele de pe corp. Nu credeți că sunt goluri între cei doi tipi de la coadă? Ăștia sunt Tropicalii, se țin numai de perversiuni. Pastorul probabil auzea fiecare cuvânt. Deveni tot mai neliniștit. – Hai, Înălțimea Ta, am fost de acord să fim percheziționați, ce mai așteptați, să terminăm odată cu această batjocură, dacă ești amabilă! – Doar un moment, vă rugăm, domnule Ambasador. Ravna își aplecă și ea capul printre capetele lui Pedantus și al lui Nevil. – Nu știu, Pedantus. Tatuajele lor nu reprezintă nimic pentru mine. Păcat că Pelerinul nu e aici. El ar fi știut exact de ce sunt în stare Tropicalii. Nevil se întoarse și făcu semn unuia dintre prietenii lui. Apoi continuă, în șoaptă: – De fapt, Bili a observat ceva neobișnuit când eram sus în vârful carierei. Bili Yngva se lăsă în genunchi lângă ei și aprobă din cap. – Așa-i. Am văzut un cvintet furișându-se prin spatele elevatoarelor. Cu desagii burdușiți. Când am încercat să mă apropii, animalele au luat-o la fugă spre pista de aterizare. Și pe urmă un lucru mi-a atras atenția… avea desene albastre pe blană, la fel ca ale tipilor de acolo, doar că erau șterse. Pedantus lăsă să-i scape un fel de chiuitură triumfală.

– Știam eu! Apoi rămase nemișcat. În câteva secunde ordinele vor zbura în toate direcțiile. Nevil se ridică, cu privirea îndreptată spre Ravna. – Înălțimea Ta? Da! realiză deodată Ravna. E momentul să acționez ca o co-regină ce sunt. Puse o mână pe unul din capetele lui Pedantus. – Te rog, doar un moment, domnule Consilier științific. Se ridică în picioare și se întoarse spre mulțimea care părea frământată de aceleași îndoieli. – Atenție, vă rog! Atenție! Tactica funcționa la școală. Și, slavă cerului, dădea rezultate și aici! – Vom trece la cercetarea bunurilor domnului Ambasador, precum s-a convenit. Pedantus va da ordinele, dar oamenii vor fi cei care se vor apropia de anturajul Excelenței Sale. Cine anume? Deodată se simți și mai recunoscătoare că Nevil se arătase tocmai acum. Se afla în relații bune cu toți Copiii și era un conducător înnăscut. – Nevil Storherte va supraveghea operațiunea. Se întoarse și îl întrebă pe Nevil în șoaptă. – Johanna e prin preajmă? – Nu, din păcate e în oraș, după-amiaza asta. – Bine, acum să-i percheziționăm pe musafiri. Nevil aprobă din cap și începu să-și adune echipa. Ravna aruncă o privire spre Pastor. – Fiți fără grijă, domnule Ambasador, vă vom lăsa să plecați cât mai curând posibil. Conducătorul Tropicalilor îi adresă un zâmbet larg. – Excelent. În mod evident, nu își făcea nicio grijă că nevinovăția lui va fi dovedită. Pedantus bătea pasul pe loc de frustrare. Monologul bombănit se transformă în cuvinte șuierate în samnorskă. – Totul este absolut inutil! Ar trebui să sun amarajul navei, să declanșez alarma pe întregul teritoriu al insulei și să contactez Excentric II.

Ar mai fi avut de asemenea nevoie de supraveghere aeriană. Ravna aruncă o privire spre aparatul de zbor care fusese decorul acestor confruntări. – Ochiul Ceresc este pilotabil? Arătă înspre navă. – Și are la bord o stație radio? – Poftim? Nu are radio, dar motorul este încărcat… hmmm… mrrr. Da! Începu să strige spre personalul de la sol cuvinte în samnorskă și sunete amestecate, pe tonalități diferite și în direcții diferite. Tot ce putu Ravna înțelege fu: – Telefonați-i Cioplitoarei-în-lemn! – Nevil mută-ți investigația de lângă Ochiul Ceresc! Am nevoie de el. Și o șoaptă în urechile ei. – Nava este pregătită în întregime. Mă întreb dacă Pastorul lui pește cunoștea amănuntul respectiv. Dădu fuga spre coșul de paie în timp ce două dintre ajutoarele sale se apropiară din cealaltă parte. Păreau că se luptă cu niște foale, discutând aprins cu Pedantus despre detaliile tehnice. Oamenii lui Nevil și Tropicalii se mutaseră vreo douăzeci de metri. Suspecții își scoteau, protestând mormăit, desagii și vestele. A-ha, tatuajele complicate le acopereau cea mai mare parte a trupurilor lipsite de păr. Unii dintre ei priveau la balon curioși, însă nu păreau intrigați de acțiunile lui Pedantus. Unul dintre asistenții lui veni în fugă, cu radioul portabil al laboratorului. Cel mai apropiat membru al lui Pedantus înșfăcă cutia și o trecu de la unul la celălalt până sus pe nacelă. Apoi ezită, aruncând priviri împrejur cu aerul că uitase ceva crucial. – Ah, dacă ar fi Johanna aici. Ochiul Ceresc are nevoie de un echipaj mixt. Adică un om și o haită. – Nevil! strigă el. Ravna puse un picior pe pasarelă. – Este în regulă, pot copilota la fel de bine ca oricare om de aici. Afirmație aproape adevărată, deși ea avea convingerea că unii dintre Copii zburau oricând aveau timp la dispoziție, nu ca Ravna, care zburase de câteva ori. Pe de altă parte, nici nu voia să rămână la sol, să-l supravegheze pe Nevil. Îi făcu semn cu mâna băiatului.

– Pilotez eu nava împreună cu Pedantus. Băiatul… – nu, bărbatul; era doar cu opt ani mai tânăr decât ea – îi spunea mereu cât de important este rolul ei în organizarea lucrurilor. De data aceasta el păru să-și dea seama că avea deja o misiune și că pierdeau minute prețioase. Ezită o clipă, apoi îi făcu un semn ușor cu mâna. – OK, spor la vânătoare. Ea îi răspunse ridicând brațul, apoi îi îndemnă pe ceilalți membri ai lui Pedantus pe rampa ce urca în nacela îngustă a balonului. De data aceasta, Pedantus nu protestă. Se poziționă pe laturile coșului, strigând în permanență ordine spre cei rămași la sol. Nacela își începu obișnuita balansare în aer în timp ce Ravna traversă împiedicat podeaua și se așeză în scaunul de la pupă. Încă nu apucase să-și pună centura de siguranță când personalul de la sol tăie pripoanele și balonul săltă sprinten spre înaltul cerului. Era la fel ca atunci când zburai cu agraviul, dar ceva mai stabil decât aparatul de zbor al Pelerinului. Pământul dispăru pur și simplu de sub ei. Aplecându-se peste marginea nacelei, vedea toate harnașamentele Tropicalilor înșirate pe jos. Era imposibil ca un set întreg de mantii-radio să fie ascunse în desagii lor. Pedantus activă propulsorul montgolfierului și întoarse cârma. Zburau acum deasupra unor lacuri adânci și întunecate, excavate în timpul exploatărilor de demult. Undeva, la mare adâncime, se aflau bazinele de hidrogen stabilizat. Apele liniștite reflectau zidurile înalte ale carierei. Se aplecă și mai mult, încercând să zărească imaginea balonului. … Care nu se vedea încă. Ravna se legă de mijloc cu o curea de siguranță și începu a se târî până la pupa navei. Acolo se aflau câteva dulapuri cu echipament, cele mai multe din răchită, impermeabile, încuiate cu lacăte care puteau fi deschise de mâini sau gheare sau colți. Le deschise pe rând, inventariind conținutul: un heliostat (din lipsă de stații radio), hărți, două telescoape. Deodată își dădu seama că avea de verificat altceva înainte de toate. Puse binoclul jos și începu să examineze capacul pupei. – Înălțimea Ta! strigă Pedantus. Privi în sus și observă că ieșiseră deasupra carierei. – Ia, te rog, cârma. Eu sunt mai bun la telescoape. Apoi Pedandus băgă de seamă că Ravna încearcă să ridice folia care acoperea balastul. – Înălțimea Ta? Telescoapele, te rog… Ce faci acolo? – Tocmai mi-a trecut prin minte… dacă au ascuns mantiile în butoaiele cu balast? – Ah.

Pedantus stătu în cumpănă o clipă, fără îndoială imaginându-și cum această căutare ar putea strica ceea ce încercau ei să recupereze. Era destul de improbabil, însă… – Eu verific butoaiele de la proră și de la mijloc. Câte doi odată, membrii lui Pedantus dădură drumul diverselor controale pe care le țineau între fălci și își băgară boturile în butoaiele de apă așezate pe întreaga lungime a fuzelajului din răchită. Cârma principală scăpă liberă și elicea își încetini bătaia până când puteai vedea cele trei pale din lemn. Ochiul Ceresc se răsucea încet și aproape nemișcat în aerul liniștit al după-amiezii, acum cu prova spre insulele din larg, acum spre canalul nordic, acum spre Dealul Navei Stelare. De la altitudinea la care zburau se zărea în depărtare Domul Noului Castel. – Nu este nimic în butoaie în afară de apă, spuse el întorcându-se la controale. – Nici aici nu e nimic. – Foarte bine atunci. Să nu mai pierdem vremea. Trase ampenajele orizontale și verticale și învârti elicea. Pupa Ochiului Ceresc săltă ușor în sus și montgolfierul se întoarse, îndreptându-se către terenurile de aterizare dinspre capătul nordic. – Poți survola în jurul Capului Nordic în timp ce eu arunc o privire jos? – Da. Atmosfera calmă făcea zborul ușor. Controalele de la pupă includeau două leviere pentru fălci poziționate lângă scaun și altele două în față, la o distanță rezonabilă încât să poată fi folosite pe post de pedale. Aceste pârghii asigurau controlul cârmei și al propulsorului. Nu era la fel de simplu ca o interfață automată, cu butoane, dar Ravna avea suficientă experiență. Pedantus împinse cele două telescoape către proră. Ocularele erau niște măști concave rotative astfel încât să se potrivească de o parte și de alta a capului unui membru. La jumătatea piciorului erau prevăzute cu o clemă care se potrivea cu epoleții de la vestele Stiletelor. În câteva secunde, Pedantus își montă ambele instrumente pe doi dintre membrii săi, în timp ce alți doi se uitau de jur împrejur, cercetând zona. – Bun, acum ia-o puțin spre nord… Ha. În afară de șlepul meu de lucru, docurile sunt aproape pustii. Docurile din capătul nordic fuseseră acaparate aproape în întregime de cel mai serios proiect al lui Pedantus, construcția unui aparat de zbor rigid. Superstructura Ochiului ceresc 2 era deja vizibilă în „coastele“ și „aripile“ care se înălțau din mijlocul șlepului. Când va fi terminat, într-un an sau doi, OC2 va avea o lungime de peste două sute de metri și va fi capabil să transporte o duzină de haite de-a lungul și de-a latul continentului nonstop.

Patru dintre membrii lui Pedantus foloseau telescoapele precum binoclurile, trecând în revistă cheiurile și adăposturile pentru ambarcațiuni. Ceilalți membri stăteau împreună pe podeaua nacelei, de parcă ar fi dormit. Însă cel mai probabil erau la fel de ocupați ca și ceilalți, combinând cele două imagini de telescop într-una singură. Pedantus gândea cu voce tare, dar sunetele emise nu aveau nicio noimă pentru Ravna. – Ha! Se văd niște urme de labe ude de-a lungul cheiurilor. Vezi locul acela liber pe chei? O haită a fost acolo de curând și a plecat cu o barcă de pescuit cu cocă simplă! Deci acum știm după ce să ne uităm! Cei doi purtători de telescoape se lăsară în jos. Ceilalți se așezară pe butoaiele de balast. – Înălțimea Ta, trebuie să urcăm rapid! Și răsturnă o parte din apă. Într-un fel sau altul, trebuiau să prindă altitudine. Ravna cârmi spre nord-vest, tăind pe deasupra strâmtorilor din larg. Insulele canalului erau numeroase, împădurite și în mare parte nelocuite. Dacă hoții ajungeau până acolo, erau ca și scăpați. Pedantus aruncă o privire spre ceasul mecanic de la jacheta lui Cap Alb. – Du-ne spre Creste, e singurul loc unde putea ajunge hoțul luând-o în această direcție. Își pusese iar telescoapele, privind atent apele până hăt departe, acolo unde ceața marină învăluia insulele din larg. – Hmmm, câteva coci-duble, nici urmă de amicul nostru. Plutiră înainte câteva secunde, elicea împingându-i cu o viteză de aproximativ cinci metri pe secundă. În nacela de paie a balonului era frig și întuneric, dar măcar acoperișul provei îi proteja de curenții de aer. Ravna fixă cârmele și începu să cotrobăie după stația radio adusă de Pedantus la bord. Aceste radiouri erau una din cele mai neobișnuite reinvenții ale lui E-II. Aparatul nu avea procesoare instalate, fiind în întregime analog, cu toate componentele necesare și baterii. Nu conta că nu avea procesoare, Excentric II monitoriza toate detaliile mediului înconjurător, iar în acest moment, dacă hoții erau suficient de proști încât să deschidă mantiile… – Îmi poți vedea coordonatele? întrebă ea în microfon. – Ravna. Da. O voce plăcută, masculină, care parcă aducea cu vocea lui Pham. Doar că în spatele acestui glas nu era niciun dram de inteligență naturală. Automatele de backup ale lui Excentric II erau pur și simplu cele mai bune computere existente în toată Zona Lentă. Deja se obișnuise oarecum cu interfața și era tot ce putea face atunci când nu purta tiara cu date.

Începu să explice detaliile problemei, folosind termeni pe care nava îi putea recunoaște și procesa. – Caută un semnal radio undeva în apropierea coordonatelor mele. – Caut, răspunse E-II. – Ce transmisii vezi pe o rază de, să zicem, patru mii de metri? – Văd un număr de… – Ignoră Laboratorul din Capătul Nordic. – Văd una singură, transmisia ta. – Vezi vreo lumină radio dinspre Insula Crestelor? Toate numele de locuri se aflau în bazele de date pe care ea le crease pentru Planeta Stiletelor. O muncă manuală uriașă, în continuă desfășurare. Arhiva rezultată era micuță, dar indispensabilă. Nava spațială știa exact despre ce coordonate vorbea. – Frecvența undelor radio în zona crestelor pare în limitele normale. – OK. Sarcină: raportează toate semnalele radio artificiale pe o rază de… Chiar avea nevoie de o interfață mai bună. Deocamdată se mulțumi cu date scurte și precise. – …zece mii de metri la nord de Insula Tăinuită. – În curs de executare. Vrei rapoartele transmise acum? Ravna se gândi o clipă. – Nu, raportează doar anomaliile și transmisiile în afară. La acest capăt al Domeniului existau câteva stații radio care transmiteau legal, fiind parte din sistemul de comunicații al lui Excentric II. Aceasta era una din situațiile în care Ravna încercase să înlocuiască sistemul central de servicii cu un sistem automat adecvat. – Prea bine, răspunse E-II. În acest moment nu observ nimic neobișnuit. – Știi ceva, Înălțimea Ta? Poate ar trebui să mă lași pe mine să mă descurc cu interfața radio. Pedantus era aproape la fel de cursiv în comunicarea omenească precum Cioplitoarea-înlemn. – Nu, tu stai cu ochii pe pământ.

Pedantus se supuse mormăind îmbufnat. Zburau acum pe deasupra țărmului Crestelor. Prin telescop se vedea până la marginea pădurilor de pe înălțimile coamelor muntoase. – Acolo jos nu se zărește nimic neobișnuit, nicio urmă în nisip, iar acesta ar fi cam singurul loc în care ar fi putut ajunge până acum. Hoțul este fie ascuns pe Insula Tăinuită, fie pe canal, îndreptându-se spre continent. Și gata, l-am scăpat! Suntem niște momâi! Aceasta era firea lui Pedantus, întâi se aprindea și se agita, pe urmă se liniștea pentru o vreme. Ravna abia începuse să prindă interes pentru problemă. Având la îndemână și Ochiul Ceresc, și Excentric II, nu erau chiar lipsiți de resurse. Stătu de vorbă cu E-II. Nava îi raportă că vântul bătea înspre continent la o altitudine de 1500 de metri și la câteva sute de metri mai la sud. Întoarse cârma și ambală elicea atât cât putea suporta motorul electric micuț cu care era echipată aeronava. Montgolfierul se ridică rapid și Ravna îl îndreptă în direcția indicată de Excentric II. Era distractiv atât timp cât nu se gândea prea mult la faptul că singura ei misiune acum era de a acționa pe post de servomecanism al automatelor nu foarte inteligente de la bordul navei sale spațiale. Urcau pe scara lor invizibilă, întorcându-se cu o sută optzeci de grade. Pedantus era cu ochii în toate direcțiile, apoi își concentră întreaga atenție pe Canalul Intern care făcea legătura între continent și Insula Tăinuită. La fiecare câteva secunde făcea observații descriind zonele care îi apăreau în raza vizuală. – Tot nu văd niciun semn… Dar, mamă!, ce viteză, ce viteză! Lady Ravna, manevra asta nici Johanna n-ar fi executat-o mai bine! Nava spațială raportă că Ochiul ceresc zbura cu aproape douăzeci de metri pe secundă. – Acum pot vedea toată coasta continentului. Ține minte ce-ți spun, vom prinde hoțul! Continuară să-și croiască drum prin aer cu viteză constantă. Trecură pe deasupra Laboratorului din Capătul Nordic și se îndreptară spre miazăzi, de-a lungul Canalului interior. Excentric II tot nu raportase vreo anomalie. Desigur, era puțin probabil ca hoții să încerce să poarte mantiile-radio. Pentru Stilete, cel puțin pentru cei care văzuseră mantiile în acțiune, dispozitivele aveau valoare aproape sacramentală. Se știa că, dacă le porți, ai două șanse: ori te alegi cu mintea prăjită, ori, dacă scapi, devii o haită dumnezeiască, în stare să colinde lumea cu membrii la depărtări de kilometri unii de ceilalți. Cineva ca Pastorul ar fi suficient de arogant încât să îmbrace mantiile respective chiar în timp ce le-ar fura, dar această teorie probabil nu era valabilă și pentru acoliții lui. Ravna privi stâncile din depărtare, umerii pe care se sprijinea Dealul Navei Stelare. Dacă hoțul reușea cumva să ajungă pe uscat, probabil s-ar ascunde în pădurile de arbori veșnic verzi care se înălțau pe versanții abrupți ai munților. Prognoza meteo anunțase o ploaie de vară în câteva ore. Dar la adăpostul pădurii, hoțul ar fi ajuns fără probleme la orice întâlnire pe care Tropicalii ar fi plănuit-o dinainte. Cercetă cu privirea pădurile, dansul frunzelor moarte de primăvară plutind printre coroanele copacilor. În cele mai multe locuri, solul și piatra stâncilor erau complet ascunse sub vegetație. Excentric II era cocoțat mai

sus, însă nu avea vedere la acești masivi muntoși. Chiar și așa… apelă nava spațială din nou. Atenția lui Pedantus era concentrată doar asupra telescoapelor sale și nu părea să bage de seamă dialogul dintre Ravna și Excentric II. Deodată își lăsă unul din boturi în jos. – Trupele Cioplitoarei-în-lemn coboară spre țărmul continentului! Ar trebui să-i anunțăm că deja am inspectat malul la nord de noi. Trimite-le un apel, Înălțimea Ta! Apoi sfetnicul observă că Ravna tocmai închisese aparatul. – Alo, Înălțimea Ta! – Nu vreau să-l solicit prea mult. Poate vom depista mantiile fără aparate. Cel puțin dacă hoțul avea ghinion în alegerea ascunzătorii. – Dar trebuie s-o sunăm pe Cioplitoarea-în-lemn! Chiar și membrii cu telescoapele pe ochi se întoarseră către ea. – O clipă, răspunse Ravna. Câțiva membri ai lui Pedantus săriră deodată ca arși. – Ce-a fost asta!? întrebă el și se repezi să-și miroasă blana zburlită toată. N-ai simțit nimic, lady Ravna? A fost ca un șoc electric, dar l-am simțit din cap până-n picioare, toți odată! Ravna nu simțise nimic; poate pentru că nu avea șase corpuri acoperite cu blană. Dar avea o explicație pentru ceea ce se întâmplase. – Excentric II tocmai a trimis către noi un puls energetic foarte puternic. Pentru unele echipamente, la fel de puternic precum o armă cu laser. – Chiar dacă mantiile ar fi închise și ascunse pe undeva, ar putea emite un ecou. – Ah! O mare calitate a lui Pedantus era că știa să aprecieze surprizele inteligente. – Păi, în acest caz, este plăcerea mea să fiu senzorul personal de semnale radio al Reginei! Ravna îi răspunse zâmbind cu gura până la urechi și își apelă nava. – Am baleiat toate stațiile radio cunoscute. Cu excepția radioului tău, nu am detectat nici un alt aparat. – Deci nimic de la mantiile lui Pedantus? Dar mantiile Cioplitoarei-în-lemn?

Cel de-al doilea set de mantii fusese purtat doar o singură dată de unul dintre supușii ghinioniști ai Lordului Oțel. – Presupun că acele mantii sunt adăpostite la o adâncime mult prea mare pentru a emite un răspuns. Revenind la mantiile lui Pedantus, ele nu au fost detectate. Pedantus își scoase boturile afară din balon de o parte și de alta a nacelei, privind cu ochiul liber la peisajul din jurul lor. – Eu spun să continuăm cu pulsurile radio din când în când. Pariez că Tropicalului nici nu i-ar trece prin minte șmecheria pe care tocmai ai făcut-o, lady Ravna! Mai devreme sau mai târziu, va muta mantiile și E-II le va detecta. După ce puseră la punct un plan de supraveghere, Excentric II îi mai dădu câteva sugestii de zbor, iar Ravna transmise Cioplitoarei-în-lemn observațiile lui Pedantus prin intermediul navei. Apoi continuară spre miazăzi, urcând mai bine de o sută de metri. Erau aproape la aceeași înălțime cu stâlpii de telefonie care șerpuiau spre sud de-a lungul Străzii Reginei. Oare pulsul generat de Excentric II nu cumva o fi lovit firele de telefon? Automatele pentru Zona Lentă ale navei erau de neînțeles pentru Ravna. Pe de altă parte, telefonia fixă părea chiar mai simplă decât radioul. Ochiul ceresc nu mai înainta la fel de lin ca până acum, însă era cu mult înaintea trupelor de cercetași ai Cioplitoarei-în-lemn. Chiar la câteva sute de metri în stânga ei, paralel cu stâlpii de telefon, se afla cartierul de „locuințe de familiști“ construit de cei mai în vârstă dintre Copii. Casele respective mergeau de o parte și de alta a străzii până la coborârea în Valea Margrum. Aceste construcții puteau fi considerate cea mai fericită realizare a ultimului deceniu. Ravna nu știa dacă să râdă sau să plângă când se gândea la ele. Casele erau mari, cu etajul din lemn, fiecare suficient de încăpătoare pentru o familie cu unul sau mai mulți copii și una sau două haite prietene. După standardele Stiletelor, erau adevărate conace. În timpul verii, erau chiar mai confortabile decât palatele, căci acoperișurile lor nu erau din chirpici, teracotă ori piatră, ci din bârne de lemn printre care se zăreau sclipiri de beznă înstelată. Acela era materialul de captare și conversie a energiei solare pe care supușii lui Pedantus îl puteau acum produce la metru, atât timp cât aveau suficiente resurse de aur și argint… și, cel mai rar dintre toate, cobalt. În timpul verii, aceste acoperișuri furnizau suficientă electricitate pentru diversele aparate mecanice pe care oamenii și Stiletele erau ocupați să le construiască. Așadar, „locuințele pentru familii“ aveau apă curentă, rece și caldă, și instalații sanitare. A doua generație de copii se simțea ca în Rai, în timp ce părinții lor se considerau cu un nivel mai sus de purgatoriu. Când venea toamna, casele nu mai erau la fel de confortabile, dar chiar și în timpul iernii Excentric II era capabil să le mențină încălzite, descărcând ușor arma cu fascicul a lui Pham spre turnurile de apă fierbinte de lângă fiecare casă. Era doar un alt exemplu despre cum se folosise Ravna de Excentric II pentru a substitui tehnologia încă ne-descoperită. – Ha! Am simțit un alt puls! spuse Pedantus.

Ravna reporni radioul și chemă nava. Pe radar nu apăruse nimic. – Suntem în apropierea portului Versantului stâncos, Pedantus. Nu cred că hoțul putea ajunge tocmai până aici. Dar în bărcile pescărești de jos oare ce-o fi? Strâmtoarea dintre Insula Tăinuită și continent era mult mai aglomerată decât apele poluate ale Capătului nordic. Bărcile cele mai apropiate de mal nu erau probabil vizibile de pe E-II. – Niciunul din Tropicali nu e pescar cu ziua… Daaa, cred că am ajuns prea în sud. Nu avem altă cale decât să facem stânga-mprejur și… Pedantus ridică telescoapele și le îndreptă spre platourile muntoase din fața lor. – …dar nu încă! Tropicalii trebuie să se fi autodepășit în istețime. Ceva neobișnuit se întâmplă în apropierea casei lor de nebuni. Poți zbura până acolo, fără să faci prea mult zgomot? Sediul Ambasadei se găsea în partea de sud a orașului, o colecție de colibe dărăpănate, împrejmuite cu gard, cocoțate pe o muchie a Văii Margrum. – Să vedem. Îl apelă scurt pe Excentric II, apoi se întoarse către Pedantus. – În direcția respectivă, pe toată scara altitudinală, avem o briză care bate în direcție sudică. Ambală elicea vreme de treizeci de secunde, suficient de mult timp cât să-i pună pe culoarul de aer care îi va îndrepta spre tabăra Tropicalilor. Zburau la o înălțime de câteva zeci de metri deasupra vegetației. Opri motorul și plutiră duși de vânt, înconjurați de o tăcere stranie. – Ei? E bine? Niciunul din membrii lui Pedantus nu-și ridică nasul de la postul de observație. – Excelent. Ticăloșii ăștia pun ceva la cale. Sunt adunați o ciurdă în partea de nord-vest a campusului. – Nu se poate, se joacă iar cu săniile? Iarna trecută căzuse zăpadă din abundență, iar Tropicalii făcuseră o adevărată pasiune pentru săniile mari. Mergând pe principiul că orice Stilet gospodar își face iarna car și vara sanie, se milogiseră sau lucraseră până când putură cumpăra câteva sănii… la timp pentru ploile de primăvară.

– Nu! răspunse Pedantus. Tipii de aici sunt călare pe gard, lângă stâlpul de telefon. Mă întreb cât ne putem apropia înainte să ne vadă. Ravna privi în urma ei. Soarele nordic se uita pe furiș la ei din partea opusă. – Nu avem soarele în spate. Înainte, umbra lor nu era vizibilă la sol, dar zări un punct luminos, o rază strălucitoare în copacii din spatele campusului, acolo unde ar fi trebuit să fie umbra. O lumină rotunjită se așezase pe muchia văii. Ravna eliberă puțin hidrogen. Când Ochiul ceresc se lăsă în jos, punctul luminos se mută în interiorul taberei. – Excelent, lady Ravna! Ne poți duce până jos tot cu soarele în spate? – Cred că da. Când punctul de lumină incandescentă alunecă în afara campusului, Ravna mai scăzu presiunea hidrogenului. Parcă erau la plimbare! Simți un fior de plăcere la ideea că un aparat atât de util fusese construit în această lume aproape sălbatică. Se aflau la aproximativ cinci sute de metri de campus, ieșind din bătaia soarelui. Ravna fu nevoită să se ridice de pe scaun pentru a privi peste marginea nacelei. Umbra montgolfierului era foarte vizibilă acum, înconjurată de un nimb strălucitor. Mai eliberă puțin gaz și aduse umbra chiar în spatele Tropicalilor. Mai mulți Tropicali se găseau adunați acolo, stând pe marginea Străzii Reginei, chiar în punctul în care venea cel mai aproape de Ambasadă. Mulțimea de aici, la care se adăugau cei veniți astăzi în Laborator, forma aproape toată populația Ambasadei, deși numărul lor era mereu vag. Unii dintre ei se întorseseră în sud atunci când putuseră relansa la apă epavele cu care veniseră. Alții fuseseră probabil implicați în evadările din Fragmentarium petrecute de-a lungul anilor. Chiar și pentru standardele Ravnei, care nu cunoștea foarte bine lumea Stiletelor, Tropicalii erau niște specimene ciudate. Își petreceau majoritatea timpului între pereții clădirilor Ambasadei… unde – spuneau gurile rele – se țineau numai de desfrâuri și ritualuri ocazionale de sacrificare a câte unui membru. La urma urmei, toată lumea știa că acesta era stilul de viață practicat în lupanarele de lut ale Coriștilor Tropicali. Ochiul ceresc era acum destul de aproape încât Ravna să poată observa vestele și jambierele zdrențăroase și desenele de pe țestele și timpanele descoperite. Ce gloată. Erau cam cât zece haite, îngrămădiți unul în celălalt. Aha, se punea la cale o orgie. Se aflau la mai puțin de două sute de metri și niciunul dintre ei nu privea în sus pentru a zări Ochiul ceresc. Ravna coborî balonul cu grijă, menținând umbra departe de ochii haitelor. Pedantus nu mai avea nevoie de telescoape acum. Cinci dintre ai lui își lungiseră gâturile peste marginea nacelei, cu ochii țintă în jos. Cap Alb se întoarse către Ravna și îi șopti:

– Șșș… îi aud! Peste câteva secunde, îi putu auzi și Ravna. Sunetele se deslușeau limpede în tăcerea de sus, devenind tot mai puternice pe măsură ce se apropiau, șuierăturile și bolboroselile agitate ale Stiletelor. Pentru ea, care nu înțelegea mare lucru nici atunci când localnicii încercau să se exprime cât mai coerent, aceste mormăituri – probabil un dialect al Tropicalilor – nu aveau niciun sens. Pedantus însă nu era atât de neajutorat. Cap Alb își strecură botul aproape de urechea Ravnei, pentru a-i șopti foarte încet, cu timpanul anterior: – Auzi ce spune cel solid? Puii de cățele știu deja despre furt, ceea ce dovedește clar și indubitabil că ei sunt în spatele acestei ticăloșii. Cei de la carieră nu s-au întors încă să le povestească! Acum Ochiul ceresc plutea deasupra lor. Nu mai avea niciun rost să se ascundă. Ravna se ridică din scaunul pilotului și se aplecă peste coș. Treceau razant cu cel mai înalt vârf al turnului răsucit din mijlocul campusului. Dedesubt, la mai puțin de patruzeci de metri, se afla adunătura de Tropicali. Tipii chiar păreau surescitați. În mijlocul lor se căsca un gol, iar în gol, Ravna zări telefonul așezat pe pământ. Un fir lung și subțire atârna de cel mai apropiat stâlp de telefon. – Aha! spuse Pedantus. Acum se explica de ce erau atât de agitați și de ce stăteau în mijlocul drumului. Notă: niciodată să nu le dai idei făpturilor ăstora, că nu știi ce pot face cu ele. Chiar atunci, unul dintre ei observă într-un final balonul. Toate capetele se întoarseră înspre cer și Stiletele începură să fugă disperate de jur împrejur, într-un vacarm de nedescris. Pedantus se repezi în spate, Ravna se lăsă pe vine și își înfipse degetele în urechi. Hărmălaia continuă să crească în intensitate și de o parte, și de alta a balonului. Oare Tropicalii fugeau pe sub balon? Ravna era prea speriată să se ridice și să înfrunte direct nebunia care părea să se fi declanșat la sol. Ochiul ceresc alunecă deasupra văii glaciare. În spatele lor, Ravna zări Tropicalii aliniați dea lungul muchiei platoului, țopăind în culmea enervării. Gestul lor echivala cu arătatul pumnului. Pedantus pufăi o traducere indignată. – Clănțăi fără minte! Auzi la ei, cum am îndrăznit noi să le insultăm Ambasadorul! Și cică au tot dreptul să se lipească și ei la firele noastre de telefon… Minciuni! Minciuni! Minciuni! Ultimele cuvinte fură urlate împreună cu alte sunete în limbajul Stiletelor, adresate dușmanului rămas pe marginea văii.

Ravna mai aruncă din balast și ambală propulsorul, urcând Ochiul ceresc într-o spirală spre înălțimi și spre miazănoapte deasupra Canalului Interior. Pe Puteri, era uimitor cât de departe ajungeau înjurăturile pe care și le strigau Pedantus și Tropicalii unii altora!

C a p i t o l u l 8 Trecură zile. Misterul mantiilor-radio furate nu fu elucidat. Percheziționarea Ambasadorului și a anturajului său de la Laborator nu scosese nimic la iveală. În cele din urmă, Laboratorul, Capătul Nordic și toate ancorajele accesibile pe insulele din apropiere și pe continent fură inspectate fără niciun succes. Ravna se minună cât de elegant gestionase Pastorul indignarea Tropicalilor. Individul nu fusese întotdeauna atât de diplomat. În timpul ultimilor opt ani, haita pe care ei o numeau Ambasador se amestecase și se potrivise singur. Acum oferi o explicație aproape credibilă pentru ultrajul înfăptuit de ai lui cu firul de telefon furat: așteptaseră un telefon de la Ambasador la o casă din apropiere. Când proprietarul casei respective nu adusese niciun mesaj la Ambasadă, Tropicalii se temuseră că Ambasadorul le era în pericol și hotărâseră să înnădească firele (ceea ce le ieșise dubios de profesionist, ținând cont că era pentru prima dată când încercau!), după care se apucaseră să ridice iadul în picioare de-a lungul și de-a latul rețelei. În mod obișnuit, metoda de rutare a lui Excentric II făcea sistemul relativ ușor de utilizat – depindea doar de utilizatori dacă respectau sau nu metoda. În timp ce acuza pe toată lumea și se scuza pe sine, Pastorul refuză categoric orice cerere de percheziționare a incintei Ambasadei. Cioplitoarea-în-lemn îi răspunse cu un asediu. Acesta dură aproape zece-zile și se sfârși atunci când Pastorul acceptă un an de acces gratis la rețeaua de telefonie în schimbul permisiunii de a cerceta clădirea. Desigur, în urma cercetărilor nu se descoperi nimic. Această oscilare între șiretenie și ridicol, pe de o parte, lucra în avantajul lui, pe de altă parte, trezea suspiciuni. Pedantus și Nevil militau pentru expulzarea Tropicalilor afară din Domeniu, indiferent care ar fi fost consecințele diplomatice. Johanna era de părere că Tropicalii nu fuseseră niciodată suficient de uniți mental pentru a pune la cale un jaf atât de serios. Cioplitoarea-în-lemn socotea că erau manevrați de Jupuitor (evident!) sau de Prodotus, de care nu se mai auzise nimic în ultimii ani. Jupuitorul negă toate acuzațiile. Ravna era… pur și simplu intrigată. Desigur, furtul nu avea nicio legătură cu îngrijorările ei mai serioase. Nu ajutase cu nimic acel destul-de-vag „Grup de Studiu al Dezastrelor“.

Între timp, își dădea toată silința pentru a înlătura cât mai multe din nemulțumirile care ar fi alimentat sprijinul acordat respectivului Grup. Mi-am făcut o mică listă cu planuri de reformă. Nu că ar fi povestit cuiva despre lista respectivă, dar o avea întipărită în minte, soluția ei cea mai bună pentru combaterea pericolului. Din păcate, chiar și planurile cele mai simple au capcanele lor: de exemplu ideea de a permite Copiilor să petreacă mai mult timp pe Excentric II. Ravna nu avu nicio problemă tehnică să elibereze cala principală a navei. Acum se deschidea direct la nivelul solului și aparatura rămasă putea fi depozitată în siguranță în Noul Castel. Fu și mai simplu: printr-o comandă transmisă automatelor navei, E-II transformă pereții interni în display-uri. Acum hangarul mare și gol era ca o sală primitoare de întruniri. Copiii luară imediat spațiul în primire și îl decorară entuziasmați, cu toată imaginația digitală pe care până acum și-o ținuseră în frâu. Curând, interiorul calei deveni o imitație stângace a locurilor pe care și le aminteau dinainte ca lumea lor să se destrame. Se formă chiar și un comitet ales (democrația își scotea timid capul) care decidea tema decorurilor pentru fiecare zece-zile. Copiii și haitele prietene veneau cu duiumul. Din moment ce se aflau efectiv în interiorul navei, E-II putea regla acustica atât de bine, încât haitele puteau sta la câțiva metri distanță fără ca sunetele mentale să interfereze. Aceasta era ceva nou și magic pentru majoritatea haitelor și spori și mai mult popularitatea sălii. Prin urmare, Noua Sală de Consiliu fu un succes răsunător, cu efecte secundare involuntare, care și ele la rândul lor constituiau un beneficiu. Corect? Nu chiar. Exista o capcană ascunsă destul de periculoasă. Prima dată Ravna o observă în timp ce făcea ordine în hambar, deși nu își dăduse prea bine seama despre ce este vorba: atunci când caretele trase de kherporci și încărcate cu lucruri (mare parte din ele incunabule din Exterior care s-ar putea dovedi folositoare într-o bună zi) ajunseră la Castel, gărzile Cioplitoarei-în-lemn blocaseră cargoul și pe hamali pentru aproape o jumătate de zi. Cioplitoarea-în-lemn era plecată în Sudul Coastei, fără semnal radio, și nu lăsase vorbă clar unde avea să fie depozitată încărcătura și nici măcar dacă ar trebui acceptată! Ce prostie administrativă! gândise Ravna. Acesta era genul de obtuzitate birocratică de care dădea dovadă Pedantus din când în când, însă șambelanii de la Castel ai Cioplitoarei-înlemn erau de obicei mai maleabili. În afară de aceasta, ea verificase camerele de sub castel care înconjurau Landerul Copiilor. Acolo erau depozitate cuvele de hibernoterapie. Acolo dormeau încă cei cinci Copii netreziți. Într-o bună zi, vor încerca să-i scoată din cuvele care fuseseră avariate în timpul naufragiului. Acolo era suficient spațiu, aer curat și ventilat și ferit de pericole. Cu toate acestea, nu i se permise să-și depoziteze lucrurile. Cioplitoarea-în-lemn era stăpâna absolută a Castelului, precum era Ravna pe Excentric II. Acesta fusese unul din punctele Tratatului de Co-Regalitate, însă Ravnei nu i se mai interzisese până acum accesul. Cioplitoarea-în-lemn știuse de planurile Ravnei, dar nu avusese de spus mare lucru.

În cele din urmă, Ravna putu să-și mute calabalâcul, dar în zilele următoare – și pentru prima dată în cei zece ani de coabitare și colaborare – păstrară o distanță glacială una față de cealaltă. Ravna se plânse Pelerinului. Haita era atât consortul Reginei, cât și părintele unora dintre cei mai tineri membri ai ei. De asemenea, era cel mai liber spirit pe care Ravna îl întâlnise vreodată. – Cioplitoarei-în-lemn i-a fost extrem de jenă să comenteze în legătură cu acest subiect, Ravna. – Poftim? Ravna își amintea de toate ocaziile când Regina o sfătuise în diverse situații de-a lungul anilor. – De ce i-ar fi jenă Cioplitoarei-în-lemn să mă critice? – Hmm, cred că știe că nu are dreptate să fie deranjată de situație. Iritarea Ravnei fu înghițită de mirare. – V-voi ați discutat situația? – Da. În principiu, ea e de părere că această nouă sală de consiliu creează un dezechilibru de autoritate între voi două. Își plecă boturile împreună, cu un aer ușor jenat. – Știu, e puțin… cum s-ar spune pe omenește… copilărește. Te-aș fi avertizat, doar că eram convins că în cele din urmă va recunoaște că reacționează impulsiv în legătură cu acest subiect. De obicei nu e așa, dar puiandrul cel mai mic o ia razna uneori. Se lumină la față. – Uite cum facem, voi discuta cu ea, putem sta toți trei de vorbă liniștit și…. – Nu. Voi sta eu însămi de vorbă cu ea. Ar fi trebuit să-i povestesc mai pe larg ideea de la bun început. Noua Sală de Consiliu nu înlocuiește Sala Tronurilor. Este doar un loc neoficial unde cu toții se pot familiariza cu lumea pe care încercăm să o construim. În consecință, Ravna stabili o audiență cu Regina în Sala Tronurilor din vârful Dealului Navei Stelare. Chiar și această cerere formală era o noutate. Până acum, ea se simțise binevenită la orice oră, fără să anunțe în prealabil. Stătu de vorbă cu Cioplitoarea-în-lemn aproape o oră, scoțând în evidență succesul răsunător de care se bucura Noua Sală de Consiliu, cum reușise să-i facă, atât pe Copii, cât și pe Stilete, să înțeleagă și să participe cu entuziasm la realizarea visului lor.

– Funcționează mai bine decât mă așteptam. Au fost chiar și haite fără prieteni dintre Copii – unii dintre ei tradiționaliști – care au venit în Noua Sală. Într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, ar putea deveni un soi de centru diplomatic. Cei mai mulți dintre membrii Cioplitoarei-în-lemn erau așezați de jur împrejurul stației radio. Aprobă din cap politicos la auzul descrierii entuziasmate a Ravnei. – Centru ca un fel de capitoliu, înțeleg eu? – Da… adică nu! Nu un centru al puterii! – Nu te critic, Ravna, întreb doar de curiozitate. – Este benefic pentru amândouă, Înălțimea Ta. Ne înlesnește situația, și ție, și mie. Arătă spre stația radio. – Mai demult vorbeai despre dificultatea celor din popor de a avea acces public. Au fost haite care au așteptat un an întreg pentru a apuca să pună o singură întrebare. În Noua Sală de Consiliu, eu… noi putem despărți pereții să creăm zeci de culoare separate acustic. Astfel putem afla care sunt problemele adevărate ale poporului. – Avem asta. Cioplitoarea-în-lemn bolborosi ceva spre stația radio. Aparatul era mult mai puțin performant decât fusese Alifantul Johannei, însă era conectat la E-II. Pentru o haită atât de inteligentă precum Cioplitoarea-în-lemn, instrumentul era aproape la fel de efectiv precum dispozitivele de control de la bordul navei. Aproape. – Bineînțeles, unul din rezultate este că acum Pedantus acaparează și mai multe resurse ca înainte, continuă Regina. Dar această ultimă replică fu însoțită de un zâmbet. Cioplitoarea-în-lemn imită vocea omenească a lui Pedantus: – „Acum pot să mă apuc serios de treabă!“ Asta îmi spune el mie. Dar eu rămân la convingerea mea că el mai mult se joacă. Ravna râse stânjenită. Poate că lucrurile se vor rezolva până la urmă. În primii ani ai exilului, Ravna fusese puțin intimidată de Cioplitoarea-în-lemn. Creatura era genială, însă medievală. Își amintea ce îi povestise Pham Nuwen din propria lui experiență despre viața în epoca medievală și cum se amuzase el la auzul legendelor romantice despre Epoca Prințeselor pe care i le povestise Ravna. Cu toate acestea, Cioplitoarea-în-lemn și majoritatea apropiaților ei se purtaseră cât se poate de onorabil încă de la bun început. Desigur, pentru un oarecare echilibru, mai existaseră și personajele negative, precum Prodotus sau Lordul Oțel și bătrânul Jupuitor. Ravna profită de moment și își încercă norocul.

– Îmi pare rău că nu am avut această discuție înainte. Sincer, Înălțimea Ta, dacă, privind lucrurile în ansamblu, consideri că întrunirile de pe E-II au o influență negativă, spune-mi răspicat și eu le voi pune capăt. Și mă voi ține de cuvânt, aleg răul cel mai mic dintre cele două rele care se pot întâmpla. Își ținu răsuflarea așteptând răspunsul Cioplitoarei-în-lemn. – Nu. Ai dreptate Ravna. Sunt mulțumită cu noua ta Sală de Consiliu. – Noua noastră Sală de Consiliu, Înălțimea Ta, și îți mulțumesc. Nu era chiar aprobarea entuziastă la care sperase, dar te voi convinge că e o idee excelentă. Promit. Nu rostise acele cuvinte cu glas tare. Dacă insista, mai mult zgândărea o rană pe care Cioplitoarea-în-lemn părea dornică să o lase să se vindece. Se uită împrejur căutând să schimbe subiectul. Erau și alte probleme care ar fi trebuit să o preocupe. – Cum merg controalele la graniță? De la dispariția mantalelor radio, Cioplitoarea-în-lemn avusese inițiativa de a încerca să impună un fel de sistem statal de siguranță a trecătorilor care duceau spre Colții de Gheață. Regina înclină capetele cu un zâmbet. – Toate punctele sunt organizate și chiar mai rapid decât mă așteptam. Ridică din umeri. – Nu contează. În acest caz, adevărata amenințare nu sunt străinii. Sunt convinsă că mantiile-radio nu au părăsit niciodată Domeniul. – Ah, înțeleg. Jupuitorul. – Vrei să spui Jupuitorul reformat, îi replică Cioplitoarea-în-lemn, folosind același epitet cu care îl caracterizase Ravna în discuțiile anterioare. – Păi, e reformat. Doar doi membri din Jupuitorul-Tyrathect sunt din haita originală. Și e în permanență monitorizat. Cioplitoarea-în-lemn oftă. – Draga mea, am mai discutat problema. Și după furtul mantiilor-radio… știm că Jupuitorul a tânjit mereu după ele. Îi hrănesc spiritul mesianic. – Ai putea să-l excluzi din Consiliu. Dacă ai vrea, sunt convinsă că ai putea să-l și asasinezi. Nu-și asasinau medievalii membrii de familie apropiați?

– M-am gândit să iau măsuri împotriva lui. Nu cred că realizezi cât de inteligent este. De fapt, cred că este la fel de inteligent ca pe vremea când era întreg și în plină glorie. Respectivul Tyrathect, „umilul învățător“, a fost o alegere foarte inspirată. Și încă mai are o mulțime de legături politice în Insula Tăinuită și în Ținuturile Nordice. E prea subtil să-l prinzi cu ocaua mică și prea puternic să-l tragi pe linie moartă. – Și nu există nicio dovadă că ar fi avut vreo legătură cu furturile. – Există anumite probe implicite. Pelerinul a văzut. Pedantus ar fi observat și el dacă nu ar fi atât de fixat pe Tropicali… Nu sunt mulți hoți care ar fi putut scăpa de urmărirea voastră, Ravna. Ai făcut o treabă extraordinară cu Excentric II. – Mulțumesc. – Mi-a povestit Pedantus mai multe decât ai prezentat tu în Consiliu. Te-ai folosit de tot felul de trucuri de procesare a semnalului la care un Tropical nici nu s-ar fi gândit. Ce ai făcut tu normal că a lăsat unele goluri, dar nicio făptură nefamiliarizată cu E-II nu ar fi putut bănui care sunt acestea. Poate Pedantus și Pelerinul ar fi scăpat nedepistați. Poate eu însămi aș fi reușit… după o cercetare îndelungată și minuțioasă. Pe urmă ar mai fi Jupuitorul Reformat, care cine știe ce șmecherii a șterpelit de pe Excentric II de-a lungul anilor… și pe care eu încă îl suspectez că a furat Alifantul. Ravna deschise gura să protesteze, apoi realiză că niciun argument nu va ameliora paranoia Cioplitoarei-în-lemn. Oricine furase datasetul avea pe mână un oracol la fel de important, în unele aspecte, precum Excentric II. Folosirea lui făcea aproape orice plan mârșav fezabil. Iar Cioplitoarea-în-lemn era absolut convinsă de infamia vlăstarilor ei cei mai inteligenți. Poate ar trebui să fiu recunoscătoare, gândi Ravna. Obsesia Cioplitoarei-înlemn în privința Jupuitorului era mai puțin distructivă decât dacă ar fi fiert în propriul suc în povestea cu Noua Sală de Consiliu.

Când Ravna coborî Dealul Noului Castel, după întrevederea cu Cioplitoarea-în-lemn, se apropia de miezul nopții. Peste lume se lăsa înserarea. Din loc în loc pâlpâia câte o stea pe cerul sudic. Sfârșitul verii se apropia, miezul nopții era suficient de întunecat încât să se vadă deslușit verdele aurorei boreale sus, deasupra lumii. Întunericul și limpezimea cerului trezeau frigul pătrunzător, care în zilele de vară se ascundea în ghețarii din munți. Până să ajungă Ravna la Navă, vântul se întețise, străpungând-o cu ace înghețate prin puloverul confecționat de localnici. Copiii descriau materialul din care era făcut drept „incredibil de prost“, căci stofa de lână se adapta la mediul înconjurător doar în mod natural, fără nicio abilitate de a regla temperatura corpului în funcție de temperatura aerului. Lămpile din cala Navei – Noua Sală de Consiliu – aruncau o lumină caldă și primitoare peste deal. Ravna se opri la marginea luminii și privi înăuntru. Chiar și la ora aceasta, mai

erau cinci Copii și două haite de Stilete. Probabil nu făceau altceva decât să se joace, dar chiar și așa, imaginea o liniști. Cioplitoarea-în-lemn o va înțelege cândva. Acum însă, Ravna era sătulă de discuții. Ieși din lumină și își continuă drumul în jurul navei. De când se furaseră mantiile, securitatea locală fusese un subiect important al întrunirilor Consiliului. Nevil – cu Pedantus vociferându-și adeziunea și Johanna aprobând din cap – era de părere că acum s-ar putea petrece o serie de alte fapte reprobabile, inclusiv spargeri și furturi violente. Asta ar fi într-adevăr o prostie. Majoritatea aparatelor de sine stătătoare de pe E-II puteau fi sparte cu ușurință, însă deveneau tocmai bune de aruncat la gunoi. Pe de altă parte, nimeni nu știa cu ce fel de hoți aveau de-a face. Poate camerele de supraveghere suplimentare vor ajuta. Poate aveau nevoie de mai multe gărzi. Întâi vom distruge toate relele și abia apoi le vom face pe cele bune. Oricare ar fi fost pericolul, nimic rău nu se putea întâmpla atât de aproape de ochiul veșnic treaz al navei. Ravna ajunse lângă carcasă și Excentric II îi deschise încet o trapă. Păși înăuntru și lăsă nava să o conducă pe puntea care ducea spre camerele ei. Se schimbă de pantalonii și bluza grosolană și își puse ultima uniformă de navă pe care o mai avea. Chiar și acest simplu gest îi aminti iarăși câte avantaje avea ea față de ceilalți. Foarte curând va trebui să iasă din bârlog. Devenise tot mai clar pentru ea în ultima vreme, deși nu vorbise cu nimeni despre acest lucru. O locuință în afara navei avea să-i încetinească munca, însă acum, înțelegând câtă nemulțumire trebuie să genereze poziția ei privilegiată, rămânerea ei la bord ar putea face mai mult rău decât bine. Între timp, astă-seară avea de lucru mai mult decât putea duce și era nevoie de întregul arsenal tehnologic al lui Excentric II. Ce punea la cale Jupuitorul-Tyrathect? Cioplitoarea-în-lemn continua să insiste cu suspiciunile ei. Ravna știa în sinea ei că o mică parte a acestor suspiciuni erau bine întemeiate. Acest viclean monstru (reformat) își dăduse într-adevăr seama că Cioplitoareaîn-lemn îi montase camere ascunse în chilii. Dar motivul pentru care Ravna știa acest lucru era și motivul pentru care Ravna știa sigur că Jupuitorul nu era în spatele actualului mister. Se ghemui în fotoliul ei preferat și apelă sistemul secret de supraveghere – porțiunea de sistem aparținând Exteriorului Superior, taina pe care nu o divulgase nimănui. Excentric II fusese proiectată pentru operațiuni în Exteriorul Inferior și chiar în Zona Lentă (unde erau acum exilați). Dar nava fusese construită în Exteriorul Median, unde tehnologiile se jucau la limita inteligibilității. Aproape niciuna dintre funcțiile suprainteligente ale navei nu funcționau Aici Jos. Desigur, nicio navă nu putea zbura cu o viteză mai mare decât cea a luminii. Și antigravitația murea încet. Translatorii de limbaj natural erau mai mult o parodie. Chiar și acolo unde legile fizice locale permiteau un fenomen, software-ul navei era cel mai adesea incapabil să îl exploateze. De aceea, mare parte din designul lui Excentric II oferea Soluții Foarte Proaste la problemele clasice.

Cu toate acestea, Ravna avusese parte de câteva surprize. În zilele de după moartea lui Pham, după bătălia de pe Dealul Navei Stelare, ea începuse un inventar al celor rămase. Printre dărâmături, ici și colo, găsise aparatură și programe încă funcționale, într-o mai mică sau mai mare măsură. Ravna le arătase la vremea respectivă Johannei și Pelerinului mare parte dintre aceste comori și, după ce fusese înființat, și Consiliului Executiv. Erau însă două sau trei programe magice pe care le păstrase doar pentru ea. Ravna avea temerile ei. Ea și Copiii erau prinși într-o lume de animale stranii. Singura altă ființă galactică pe planetă fusese skrodcălărețul Tulpină-verde, dispărut și el în urmă cu zece ani. Vai, Tulpină-verde, cât de mult îmi lipsești. Încă îi mai ducea dorul, căci Tulpină-verde fusese alături de ea în cele mai grele momente în spațiu. Când ea dispăruse, Ravna rămăsese singură, cu mai bine de o sută de Copii, mulți dormind în cuvele lor. Așadar, la început Ravna păstrase câteva secrete doar pentru ea. Iar acum era mult prea târziu pentru a le dezvălui. Sistemul de supraveghere, de exemplu: în Exterior, „camerele“ nu erau așa cum și le imaginau civilizațiile tehnologiilor timpurii. Camerele puteau fi un strat de vopsea, ori insecte minuscule, ori o infecție bacteriană. Livrarea informației către observator se realiza prin metode chiar mai bizare, inclusiv printr-un nor difuz de perturbații – acustice, vizuale, termale – care implica un proces uriaș de reconstrucție. Un astfel de sistem supraviețuise Contramăsurii. Ba chiar și mai miraculos, softul corespondent de la bordul lui E-II putu să reconstituie outputurile. La început, Ravna fusese nevoită să decidă cine avea să fie ținta acelei supravegheri atât de speciale. Fusese o alegere foarte ușoară. Bătrânul Jupuitor își crease deja o legendă care îl înfățișa crud și diabolic de inventiv. Jupuitorul păruse într-adevăr monstrul înfricoșător pe care îl înfățișa Cioplitoarea-în-lemn. Astfel că, într-o bună zi, pe la începuturi, Ravna îi infectase pe membrii Jupuitorului– Tyrathect cu sistemul de supraveghere. Infectarea era inofensivă din punct de vedere fizic, iar senzorii nu se puteau înmulți, dar erau suficienți cât să acopere haita și, sperase ea, să dureze atât cât va avea ea nevoie. De-a lungul ultimilor zece ani, Ravna își dorise de multe ori – dar niciodată cu frustrarea disperată a cuiva care făcuse o greșeală profundă – să fi infectat pe altcineva cu prețiosul ei sistem de supraveghere. Însă Jupuitorul „reformat“ fusese cu adevărat cea mai mare enigmă, cea mai mare potențială amenințare, și camera ei îi arătase că oricât de ciudat ar fi fost Jupuitorul-Tyrathect, el nu lucra împotriva Cioplitoarei-în-lemn sau a Ravnei sau a planurilor lor pentru modernizarea Domeniului. Această revelație o adusese de multe ori pe Ravna pe punctul de a-i dezvălui Cioplitoareiîn-lemn metoda ei. Acum, după neînțelegerea cu Noua Sală de Consiliu, se întreba dacă ar mai îndrăzni vreodată să-i facă această mărturisire Reginei. Ultimele suspiciuni ale Cioplitoarei-în-lemn în legătură cu Jupuitorul și mantiile-radio erau perfect logice… pentru cineva care nu avea sistemul de supraveghere al Ravnei. Poate că suspiciunile sunt rezonabile chiar și așa. Jupuitorul nu făcuse niciodată un secret din înclinațiile sale monstruoase, dar pretindea că respectivele înclinații erau acum neutralizate definitiv. Ar putea influențele reformatoare – sfioasa învățătoare care fusese cândva Tyrathect – să scadă, cu timpul, în intensitate?

Perfect, Cioplitoarea-în-lemn cu paranoia ei, eu cu conștiința mea încărcată. Nava monitoriza constant datele Jupuitorului, păstrând o arhivă de imagini reconstituite și, la fel de important, pândind orice simptom alarmant din lunga listă întocmită de Ravna. Ea revizuise cu mare atenție acea arhivă în zilele imediat următoare furtului, dar Jupuitorul reformat apăru la fel de sumbru și nevinovat ca întotdeauna. Ce altceva mai putea face? Logurile de supraveghere arătau unde fusese Jupuitorul și cu cine vorbise. Jupuitorul nu ieșise din zona de acoperire nici măcar o dată din ziua marelui furt. Zona de acoperire era marea hibă a sistemului. Dincolo de zona locală, recepția devenea extrem de ambiguă. Din fericire, Jupuitorul ieșise din arie doar de câteva ori în timpul ultimilor zece ani – o consecință foarte bună a măsurilor drastice luate împotriva lui de către Cioplitoarea-înlemn. După cum era de așteptat, în decursul ultimelor zile nu se întâmplase nimic, altfel EII ar fi atenționat-o și ar fi declanșat alarma. Doar că, Aici Jos, analiza navei nu era nici pe departe la nivelul unei analize făcute de o ființă inteligentă. O minte omenească, examinând lista de întâlniri pe care le avusese, ar fi putut pune cap la cap datele și înțelege tabloul general. De exemplu, Jupuitorul stătuse de vorbă cu Pastorul. Conversația fusese purtată în public, în perioada în care Consiliul îi hărțuia pe Tropicali pentru accesul în ambasada lor. OK, conversația poate merita interes. Ce altceva? Parcurse înregistrările următoarelor zile. Jupuitorul fusese implicat în implementarea noului regim de pază a granițelor în urma furturilor. Detaliul era destul de rezonabil, având în vedere că unele din trupele de pază, în special garnizoanele din Nord, erau în subordinea lui. (Sigur că pentru Cioplitoarea-în-lemn, acesta era un motiv în plus de suspiciune.) Ravna putea urmări aceste conversații, dar probabil era atât de mult material de parcurs, încât mai bine îl lăsa pe Excentric II să-și facă treaba. Păcat. Mă întreb ce pune la cale individul chiar acum, în seara asta? O idee frivolă probabil, din moment ce imaginile „în timp real“ ale sistemului erau destul de neclare și ireale. Cu toate acestea, Ravna lansă cererea. Trecură câteva secunde. Rapoartele din sistemul de supraveghere nu veneau cu viteza luminii. Erau retransmise în fragmente nesicronizate din zonele dispersate ale receptorilor de pe fiecare membru al haitei. Compilarea datelor suficiente pentru formarea unei imagini putea lua o mie de secunde, iar apoi mai puțin de o sută de secunde pentru următoarea. Pentru vederea „în timp real“, Ravna setase timpul de răspuns la două mii de secunde, cu toate că uneori aveau nevoie de ajustări importante pe parcurs și E-II modifica fluxul în cele mai ciudate moduri. În seara aceasta, recepționarea și analiza mergeau parcă mai greu decât de obicei. Undeva în măruntaiele automatelor lui Excentric II, softul de procesare a semnalelor se chinuia cu indiciile primite. Imaginile deveniră treptat mai clare, mai colorate, mai luminoase. Câteva secunde de imagini în mișcare, apoi fluxul îngheță iar. Ravna modifică parametrii. Nu era de mirare că E-II avea astfel de dificultăți în această seară. Jupuitorul coborâse undeva în subsolurile castelului său, unde mergea de două, trei ori pe an. În urmă cu

câțiva ani, Ravna ajunsese la concluzia că Jupuitorul aflase unde erau localizate camerele de supraveghere ale Cioplitoarei-în-lemn. Era o concluzie terifiantă, dar pe urmă realizase că multe din aceste incursiuni erau doar una din metodele Jupuitorului de a enerva haita care îi dăduse naștere. Însă mai erau și excepții… Jupuitorul avea câteva treburi pe care chiar voia să le țină departe de Cioplitoarea-în-lemn. De exemplu, Cioplitoarea-în-lemn îi interzisese Jupuitorului să-și reabiliteze propria creație, Oțel. De fapt, Regina promisese că nu va înceta opresiunile împotriva adepților Jupuitorului dacă lui Oțel i se va permite să trăiască. Dar, în urma unui compromis, Lordul Oțel fusese lăsat în viață, un trio bălos și plin de cicatrici. Fusese ținut izolat într-o celulă specială, în Fragmentariumul veteranilor. Pe vremea aceea, Jupuitorul coborâse în subsolurile propriului castel pentru a se întâlni cu Infirmiera, educatoarea-șefă de prăsile de la Fragmentarium. Haita respectivă era fără putință de tăgadă loială Cioplitoarei-în-lemn și probabil împotriva fiecăruia dintre experimentele de coșmar puse la cale de Bătrânul Jupuitor. Jupuitorul și Infirmiera puneau la cale ceva, asta era clar, dar discutau cum să o convingă pe Cioplitoarea-în-lemn să-l ajute pe Oțel să-și găsească pacea fără să-i distrugă spiritul care încă mai sălășluia în haită. Poate că aveau să reușească în cele din urmă. Din păcate, problema lui Oțel era chinul lui sufletesc; bietul nenorocit era într-o luptă permanentă cu sine însuși, luptă care avea să-l distrugă, spulberând planurile conspiratorilor. Ravna putea băga mâna în foc că Cioplitoarea-în-lemn nu privea lucrurile la fel de indulgent. Întâlnirile acestea ilicite în catacombe constituiau în sine un act de trădare. Decorul era de coșmar. Cioplitoarea-în-lemn avusese cândva ideea inventarierii acestor catacombe. Haitele ei găsiseră cel puțin cinci niveluri cu multe tuneluri blocate încă nesupravegheate. În anii din urmă, aceste galerii deveniseră mult prea tentante pentru Copii. Când ajungeau pe la zece, unsprezece ani, plecau să exploreze „Pivnițele morții“. Dacă mai puneai la socoteală eroziunea naturală și căderile de teren, erau multe intrări și se descopereau în fiecare an unele noi. Mai devreme sau mai târziu, vreunul din Copii avea să cadă în vreo galerie. Până să apară cultul Contestatarilor, aceste catacombe și stâncile de pe marginea falezei erau îngrijorările cotidiene ale Ravnei. În expediția din această seară, aproape toți membrii Jupuitorului purtau lămpi cu baterii solare. Lumina degajată nu era cu mult mai puternică și nici nu dura timp mai îndelungat decât torțele cu gudron, însă nu consumau oxigen în timpul arderii și nu scoteau fum. Pentru Excentric II era suficientă lumină, infecția din ochii Jupuitorului era mai sensibilă decât vederea Stiletelor. Ravna recunoscu zona prin care trecea haita, o grotă largă, cu tavanul coborât. Câțiva Copii se rătăciseră pe aici anul trecut. Era – nădăjduia Ravna – cea mai înfricoșătoare zonă a acestor grote. Își amintea miasmele care pluteau în aer, chiar și după toți acești ani de când nu mai fusese folosită. Pe pavajul întunecat se zăreau din loc în loc lespezi mai ridicate, ca niște guri mici de canalizare. În planul îndepărtat pe care îl

sintetizase E-II din diversele capete ale Jupuitorului, Ravna putea observa că lespezile erau dispuse într-o structură hexagonală care se repeta pe toată suprafața încăperii. Fluxul de imagini îngheță. Nu era din cauza Jupuitorului. E-II aștepta să primească semnale sau, cel mai probabil, rămăsese în urmă cu analiza. Ravna nu-l forță. Voia o înregistrare la rezoluție mare și, dacă era nevoie de timp pentru a interpreta semnalele care abia curgeau, atunci avea să aștepte. De fapt, imaginile de acum erau mult mai bune decât de obicei. Uneori, indiferent cât de mult aștepta, nu reușea să deslușească mare lucru. Așadar aștepta, uitându-se absentă la cadrul înghețat. Un „capac de canal“ lipsea chiar în dreapta unei imagini. Asta o speriase pe ea când începuseră Copiii să exploreze pivnițele. În întuneric, puteai să cazi într-una din aceste găuri să-ți rupi gâtul. Combină absentă vederile câtorva membri ai Jupuitorului. Sinteza îi oferea o imagine a găurii. Fundul gropii era pierdut în întuneric, dar ea știa că fiecare cavitate are doi metri în adâncime și dă spre o fosă septică. Dacă E-II nu amesteca imaginile prezente cu altele din trecut, această gaură descoperită nu era goală. Ravna putea zări oasele unei victime, atârnând de carnea uscată. Brrr! Fără nicio îndoială, Jupuitorul fusese un monstru. Aceste găuri erau o combinație de carcere și camere de tortură. Jupuitorul și, mai târziu, Oțel separau fiecare membru al haitei prizoniere, băgându-l pe fiecare în câte una din aceste găuri. Acolo, le dădeau mâncare și apă de băut, îi torturau fizic sau îi lăsau pur și simplu să înnebunească în găurile lor întunecate și mute. Jupuitorul numea acest proces „reciclare“, căci odată ce unul dintre membrii haitei înnebunea sau devenea catatonic, putea fi reasamblat în haite „făcute pe comandă“, cu membri de la diverși prizonieri. Câteva dintre aceste haite re-aranjate mai bântuiau încă pe Domeniu. Majoritatea dintre ei erau niște ciudați triști, lobotomizați; câțiva erau psihopați. Acest proiect era cea mai monstruoasă și mai stupidă realizare a Jupuitorului. Din fericire, semnalul video își reveni și diversele transmițătoare ale Jupuitorului trecură de canalul macabru. O fereastră mică de lângă mâna Ravnei arăta o diagramă a poziției fiecărui membru și cui aparținea câmpul vizual din display-ul principal. Ca de obicei, membrul infirm al Jupuitorului era lungit pe jos în față. Vârfurile albe ale urechilor lui apăreau în fiecare din celelalte vederi ale membrilor haitei. Vârfuri-albe era principalul motiv al imobilității Jupuitorului-Tyrathect. Creatura avea pelvisul zdrobit. Stătea întins, înfășurat în pături, într-un cărucior ca un soi de roabă, împins de ceilalți. În anii din urmă, vederea lui Vârfuri-albe devenise tot mai încețoșată. Creatura îmbătrânea, iar tratamentele pentru cataractă încă nu fuseseră inventate aici. Vârfuri-albe fiind cel mai din față, Ravna vedea întâi imaginile de la senzorii lui, mai neclare decât reconstituirile lui E-II. Cu toate acestea, se putea observa că în calea haitei se afla ceva. Ravna comută din nou pe vederea sintetizată a tuturor membrilor. Se mai găsea acolo o haită, chiar la marginea cercului de lumină de la lampă. Era Amdi! Dar unde era Jefri? Ravna căută atent în toate ferestrele. Nu se mai vedea nimic în întunericul grotelor. Derulă înregistrarea câteva secunde înapoi și ceru o analiză a câtorva

parametri. Acest tip de analiză secundară însemna doar câteva trilioane de operații pe secundă, prea puțin pentru a încetini procesarea masivă pe care o avea de executat E-II cu materialul brut. Nu, niciun semn de formă umană. Își înfrână impulsul de a introduce probabilitatea prezenței unei siluete omenești și a cere reanalizarea contextului. Fusese o perioadă când nu-l văzuse niciodată pe Amdi fără Jefri. Poate că era normal pentru Copii să devină mai distanți în timp… și Amdi era singura haită pe care ea o privea ca pe un Copil. Oare ce mai punea la cale acum? Își aminti de experimentele nebunești cu radiourile de acum mulți ani. Acum Amdi nu părea să aibă asupra lui vreun gadget. Nu se aflau acolo decât cei opt membri mari și ușor supraponderali, cu buzunarele vestelor aparent goale. Amdi se lăsă pe burtă când lumina se răspândi de-a lungul lui. Căruciorul lui Vârfuri-albe fu împins în față, foarte aproape de cealaltă haită, și restul Jupuitorului se așeză de o parte și de alta, formând un semicerc în jurul lui Amdiranifani. Fluxul video îngheță o clipă, o fereastră de diagnostic arătă că această întârziere se datora problemelor pe care le avea Jupuitorul cu auzul. Până acum, sunetele venite prin legătură nu fuseseră procesate prea mult. Ravna putea auzi țăcănitul ghearelor Jupuitorului pe lespezile de piatră, scârțâitul roților roabei, iar de undeva mai departe se auzea clipocitul apei. Interacțiunea sunetelor mentale ale Jupuitorului – ultrasunetele cu frecvența de la 40 până la 250 kHz – era în mare parte ignorată. Se raportau semnalele indicând acordul sau furia, dar reconstruirea gândurilor în detaliu ar fi fost imposibilă pentru Excentric II chiar și în Exterior. Excentric II se blocase după ce detectase niște ultrasunete noi, silabe și bombăneli – șuierături specifice limbajului inter-haită. Chiar și Ravna putea înțelege unele dintre ele, mai ales dacă asculta cu atenție de câteva ori. Translatorul de limbaj natural al lui E-II era destul de slab, dar colaborând cu nava, ea reușea de cele mai multe ori să înțeleagă ce se vorbea în aceste sesiuni de supraveghere. După un minut, imaginile video și semnalul audio se resicronizară, cu traducerea aproximativă a lui E-II scrisă în subsolul ferestrei principale. EDITARE ÎNCEPUT DIALOG: Jupuitor-Tyrathect: M-ai făcut curios, [tinere–copile – ciudățenie]. De ce mi-ai trimis vorbă să ne întâlnim? Amdiranifani: Eu [?] foarte supărat. Eu [?] [?] speriat. Ce [?] [?] [?] cu mine? EDITARE SFÂRȘIT DIALOG

Ravna ascultă replicile lui Amdi de câteva ori și extrase morfemele bălmăjite. Cu toate că avea o minte genială, Amdi vorbea de cele mai multe ori un limbaj foarte simplu. Cea de-a treia propoziție rostită de el era destul de clară: „Ce se va întâmpla cu mine?“ Ce se întâmplă cu Amdi? Oare chiar o fi făcut Jupuitorul vreo nemernicie pe la spatele meu? Deodată se auzi o voce de copil vorbind în samnorskă: – Am putea vorbi în limbaj omenesc, domnule Tyrathect? Este limbajul pe care îl stăpânesc cel mai bine și îmi vine greu să explic problemele mele în limbajul nostru. – Desigur, dragul meu, e bine în samnorskă. Vocea omenească a Jupuitorului avea tonul obișnuit binevoitor. Dar sub pojghița de cordialitate se ascundea batjocura. Era tonul unui sadic inteligent. Cum de nu sesiza Amdi disprețul din glasul Jupuitorului? La urma urmei, octetul îl cunoștea pe criminal de când era de-o șchioapă, chiar din ultimele zile ale domniei Jupuitorului. Dar acum, cei opt membri se strânseră unul în celălalt și se aplecară în față câțiva centimetri, aproape lăsându-se pe burtă. – Mi-e atât de teamă. Am atât de multe motive de tristețe. Poate că, dacă ar fi mai puține, aș reuși să le fac față, nu să îmi plâng de milă ca un prost. Râsul ușor al Jupuitorului-Tyrathect era blând. – Ah, bietul Amdiranifani. Te bucuri de darul genialității. Când indivizii obișnuiți se confruntă cu tragedii multiple în același timp, durerea abia crește în intensitate. Ei nu sunt capabili să simtă mai multe dureri. Dar tu ai o capacitate de suferință mai mare. Cu toate acestea… Fereastra de diagnostic semnală că dispozitivele cele mai bune de transmisie nu mai funcționau. Acestea erau probabil conectate de lampioane, a căror lumină scădea în intensitate pe măsură ce temperatura nopții cobora. Trecură câteva secunde. Evaluările lui E-II nu convergeau. În cele din urmă, pe ecran apăru un steguleț roșu, indicând faptul că datele primite până acum nu pot fi procesate cu o claritate satisfăcătoare. Ravna oftă și modifică parametrii de acceptabilitate a clarității, apoi făcu semn programelor să continue transmisia. Uneori, aceste momente îi aminteau de povești, dar nu de legendele istorice ale recuceririi Nyjorei, ci de miturile mai timpurii, primitive și magice. Ea era precum o vrăjitoare aplecată peste bolul ei de cristal, încercând din toate puterile să extragă adevărul din viziuni încețoșate. Da, da, „Toarnă-i, toarnă-i, zoru-i mare, foc și clocot în căldare“ 1 … dar după o clipă, Excentric II reluă transmisia cum putea mai bine în situația dată. Display-urile tresăriră o secundă, apoi reporniră. Jupuitorul spunea:

– Chiar și așa, băiatul meu, ce soi de probleme te frământă? Și de ce ai venit la mine pentru o rezolvare? Amdi se învârtea speriat. Ravna înțelegea limbajul corpului Stiletelor destul de bine încât să vadă că purtarea lui Amdi trăda frică și suspiciune. Vasăzică lui Amdi îi era teamă de Jupuitor. Cu toate acestea, se strecură mai aproape de el. – Tu l-ai făcut pe Oțel și Oțel m-a făcut pe mine. Un alt râs blând. – Parțial adevărat. Eu l-am făcut pe Oțel, în principal din membrii mei proprii. Dar Oțel tea făcut pe tine din puiandri proaspăt fătați din geniile pe care el le cumpărase, le furase și pentru care omorâse… de pe întregul continent. Tu ești printre cele mai speciale haite, născut tot în același timp, tot format din puiandri. Ca un două-picioare. – Da, ca un om. Imaginea lui E-II arăta lacrimi în ochii lui Amdi. – Iar acum mor precum un om, deși oamenii nu încep să îmbătrânească din timpul copilăriei! – Ah! răspunse Jupuitorul. Ravna observă că Vârfuri-albe își aplecase căruciorul înainte și își lungise gâtul spre Amdi. Excentric II deschise o fereastră acustică, arătând nivelurile convorbirilor ultrasonice. Ah! Sunetele mentale suprapuse erau suficient de puternice încât să-i deruteze emoțional pe amândoi. Dar glasul Jupuitorului – după cum era reprezentat în programul de supraveghere, să nu uităm acest lucru – era la fel de stăpân pe sine ca întotdeauna. – Îmbătrânirea unanimă este o tragedie, dar membrii tăi abia au zece ani. Timpurile grele vor veni peste cel puțin douăzeci de ani. Răspunsul lui Amdi sună puțin ciudat. – Când eram mici, eu și cu Jefri tot timpul ne făceam griji pentru tine, domnule Tyrathect. Întotdeauna te purtai ca și cum prietenia ta era ceva forțat, fals. – Oh, dar chiar era. Și cunoști motivul, desigur. Eram încă în război cu mine însumi. Amdi își lăsă capetele în jos. – Eu l-am iubit pe domnul Oțel. Bineînțeles, nu știam că domnul Oțel era pur și simplu… – …Un monstru, sfârși Jupuitorul. Precum l-am făcut. Recunosc, greșeala mea. – Știu. Dar tu ai plătit pentru această greșeală.

Amdi ezită, apoi continuă cu voce șoptită. – Și acum mai e Jefri… Ce e cu Jefri? gândi Ravna, dar Amdi nu-și termină propoziția. După câteva clipe, Jupuitorul întrebă: – Deci ce dorești de la mine? – Eu am doar zece ani, dar sunt mult prea gras și prea leneș să-mi adun mințile laolaltă. Nu mai pot gândi la fel ca atunci când eram puiandru. Amdi scâncea precum un copil care s-a rătăcit. – Eu cred că doi din mine sunt Stilete de viață scurtă din Marile Șesuri. Ravna avu nevoie de o clipă să se gândească. Stilete cu viață scurtă din Marile Șesuri? A, da, era o rasă. Nu arătau cu nimic diferit față de ceilalți, dar aveau tendințe spre obezitate. Însă cea mai gravă era o boală de inimă congenitală. Membrii care sufereau de o asemenea boală rar apucau să trăiască peste vârsta de cincisprezece ani. În celelalte ferestre, Jupuitorul înclina ușor din cap. – Cei doi simt o durere în coșul pieptului? – Da. Și probleme cu vederea. – I-ai povestit lui Jefri? Scâncetul se înteți. – Nu. De ce nu? se întrebă Ravna. Amdi și Jefri întotdeauna își spuneau absolut orice. Își aminti chiar acum zece-zile, Amdi povestise că nu se despart niciodată. Amdi nu elaboră răspunsul dat Jupuitorului, sau, dacă îl continuă, E-II nu putu reconstitui spusele lui. Dar Jupuitorul era cel care vorbea. – Ăsta da ghinion, cel puțin unul înainte de vreme. Voi verifica… – semnalul audio se pierdu, fără îndoială E-II se lupta să clarifice sunetul – … voi verifica în registrele lui Oțel. Ar putea scrie de unde sunt luați cei opt puiandri ai tăi. Mă tem că s-ar putea să ai dreptate. E un compromis destul de des întâlnit printre educatorili-de-prăsile, mai ales cei mai brutali, de pe vremea mea. Stiletele de viață scurtă din Marile Șesuri dau adesea dovadă de o bogată imaginație geometrică. Cu toate acestea, repet: cu ce te pot eu ajuta? Amdiranifani tremura.

– Când cei doi ai mei vor muri… eu nu voi mai fi eu însumi. – Fiecare haită trece prin asemenea situații, băiatul meu. Dacă nu mor toți membrii în același timp… ăsta e cursul și rostul vieții noastre. – Pentru tine, poate! Pentru haitele obișnuite. Dar eu am venit pe lume tot odată, nu am existat înainte. Oțel mi-a distrus echilibrul când ne-a pus pe toți împreună. Dacă pierd doi, dacă pierd unul singur, eu… – Educatorii de prăsilă ai Cioplitoarei-în-lemn îți vor găsi ceva să ți se potrivească. Sau poate vei descoperi că șase sunteți numai bine. Tonul Jupuitorului era sincer compătimitor, dar – consecvent cu sine însuși – cumva disprețuitor în același timp. – Nu, te rog! Dacă pierd vreunul din noi opt, mă voi prăbuși ca un pod fără piatra de rezistență. Te implor, domnule Jupuitor. Tu l-ai făcut pe Oțel. Tu ai făcut Grupul de Studiu al Dezastrelor și l-ai făcut pe Jefri să trădeze pe toată lumea. Printre atâtea fapte monstruoase, nu poți face și o minune bună? Ravna privea prostită, nefiind capabilă să facă vreo mișcare să oprească fluxul sau să urmărească fereastra cu logul. Jupuitorul a format Grupul? Jefri a trădat? Acum, când scena depășise limitele unei surprize credibile, se derula fără nici cea mai mică întrerupere. Amdi nu mai spunea nimic, se auzea doar plânsetul lui uman. Care părea logic, cumva. Octetul era înghesuit într-o postură de disperare cruntă. Jupuitorul reformat nu mai scotea nici el vreun sunet, dar imaginile arătate de E-II erau greu de crezut: toți cei cinci membri ai Jupuitorului-Tyrathect se apropiară de Amdi. Doi dintre cei care fuseseră Jupuitorul original împinseră roaba cu Vârfuri-albe înainte. Unii dintre ei se aflau la mai puțin de un metru distanță de membrii lui Amdi. Acest gest era de neconceput. Jupuitorul-Tyrathect era bine cunoscut pentru atitudinea lui arogantă și distantă. Haitele obișnuite, cele prietenoase, își trimiteau adesea unul sau doi dintre membri în spațiul liber dintre Stilete, să mai schimbe câteva vorbe cu ceilalți. Dar Jupuitorul era întotdeauna rezervat, în colțul cel mai îndepărtat al mesei sau ghemuit sub cele mai groase pături antifonate. În această transmisie fantastică, Vârfuri-albe se întinse și mângâie doi dintre membrii lui Amdi cu gâtul. Ceilalți erau la o distanță aproape la fel de intimă. Pentru un om necunoscător al obiceiurilor Stiletelor, priveliștea putea sugera un grup de animale alinându-se unul pe altul. Dar pentru Stilete aceste gesturi erau o dovadă de intimitate profundă sau o formă bizară de dominație și abuz. Orice asemănare cu întâmplările reale este pur întâmplătoare! Ravna închise enervată toate ferestrele.

Ravna stătu vreme îndelungată cu ochii pierduți în întunericul călduț al biroului ei. Forțase interpretarea video prea mult. Încercarea lui E-II de a reconstitui gesturile plecând de la sunete era de-a dreptul aberantă. Și totuși… cuvintele respective nu ar fi fost folosite de programul navei fără un motiv bine întemeiat. Știa că, împotriva voinței ei, va trebui să se întoarcă la scena proaspăt vizionată, să încerce să separe erorile de software de semnalul sonor care stătea la baza revelației. Poate ieșea ceva nou, schimbat, începând cu adevărurile externe, cum ar fi, de exemplu, că Jefri nu era un trădător. Reveni asupra datelor, doar că acum nu o mai interesa înregistrarea video. Se aplecă asupra analizei programului de supraveghere și se uită prin logurile rețelei. După cum bănuia, condițiile transmisiunii din această seară erau corupte. Rețeaua de sisteme de supraveghere camuflată fusese întotdeauna neregulată și accidentală, iar astă-seară chiar și cele mai apropiate semnale erau slabe și intermitente. Cu toate acestea, înainte fusese aproape la fel de rău, totuși primise rezultate decente. Închise logurile de rețea și se mută pe analiza alternativelor programului. Acestea erau ramificațiile probabilistice arătând opțiunile pe care programul le luase în considerație și cum se combinau aceste opțiuni. Imaginile nebruiate pe care le urmărise Ravna erau pur și simplu cea mai probabilă interpretare ce se putea da acestei jungle întortocheate de indicii. Prea bine, era momentul pentru o analiză manuală: aproape sigur, Amdi afirmase că o persoană anume este în spatele Grupului. Găsi nodul respectiv și îl expandă; apărură argumentele și probabilitățile. Da. Jupuitorul fusese numit acea persoană doar datorită contextului și a posturii lui Amdi în momentul în care vorbise. La fel de bine, Amdi ar fi putut spune „cineva“ a trădat „ceva“, însă software-ul generase numele proprii respective dintr-o serie destul de lungă de suspecți. Era uimitor cum ajunsese Jefri pe o asemenea listă și mai ales că ieșise și în frunte. Deci ce logică îl pusese pe băiat în fruntea listei de suspecți? Săpă mai adânc în ramificațiile probabilistice, în profunzimi pe care niciodată nu le mai explorase. După cum bănuia, întrebarea „de ce alegem «asta» în loc de «alta»“ declanșă o explozie de combinații. Ar putea petrece secole întregi studiindu-le… fără a ajunge nicăieri. Ravna se lăsă pe spătarul fotoliului, întorcând capul dintr-o parte în alta, încercând să-și dezmorțească gâtul. Ce anume îmi scapă? Evident, programul putea fi pur și simplu defect. Era destul de greu să lucrezi cu date disparate și computere neperformante, dar dacă programul în sine eșua, atunci se putea întâmpla aproape orice. La naiba! Ajunsese să depindă de această metodă specială de supraveghere; îi oferea un sprijin în lupta cu paranoia generală. Centrul de comandă lui Excentric II era special proiectat pentru a funcționa în Zona Lentă. Poate că nu funcționa foarte rapid, dar codurile de urgență fuseseră verificate în miliarde de echivalente de ani-programatori de devirusare. Pe de altă parte, programul Ravnei de supraveghere era un software de Exterior și nu figura în inventarul de „Utilizabile“ al navei. Fusese o întâmplare că funcționase Aici Jos. Da, e adevărat că mergea cu hopuri, mai ales când era folosit timp îndelungat. Dar aceasta nu era o surpriză; Aici Jos hardware-ul nu

putea susține niciun program de supraveghere suficient de inteligent încât să detecteze pierderi de memorie și să execute reparații ad hoc. Dacă s-ar întâmpla ceva grav, oare sistemul ar avertiza-o? Ravna se uită aleatoriu peste logurile de eroare ale aplicației. Cele de maximă importanță arătau după cum se așteptase: „Se acționează cu date insuficiente bla bla bla.“ Coborî să citească „Mesajele consultative“ mai puțin importante. Nicio surpriză. Doar pentru sesiunea din această seară existau efectiv trilioane de astfel de semnale. Le sortă după diverși parametri și petrecu o vreme răsfoindu-le… Ravna rămase țintuită în fotoliu în fața calamității pe care o găsi plutind printre mesaje. INDENTARE: 442843660865.74351920 Anunț consultativ: \ Număr senzori Jupuitor: 140269471 442843660865.74351935 Anunț consultativ: \ Număr senzori Jupuitor: 140269470 442843660865.74354327 Anunț consultativ: \ Număr senzori Jupuitor: 140269465 442843660865.75439121 Anunț consultativ: \ Număr senzori Jupuitor: 140269463 442843660865.75439144 Anunț consultativ: \ Număr senzori Jupuitor: 140269462 442843660865.74351947 Anunț consultativ: \ Număr senzori Jupuitor:140269461 … 3445354 linii omise SFÂRȘIT INDENTARE – Detalii! Vocea suna gâtuită chiar și în propriile-i urechi. O fereastră se deschise, definind câmpurile relevante, indicând proveniența acestor anunțuri, indicând clasificarea tabulară a senzorilor rămași pe fiecare din membrii Jupuitorului.

Rezumatul acestor anunțuri spunea exact ce suspecta Ravna că spun. În toți membrii Jupuitorului nu mai rămăseseră decât puțin peste o sută cincizeci de milioane de senzori. Infecția originală numărase undeva la câteva trilioane. Teoretic, pentru o transmisie cât mai fidelă, ar fi fost nevoie de un număr mai mare, însă Ravna nu avea decât cele pe care deja le folosise. Dacă se ajunsese la câteva sute de milioane, atunci… atunci sistemul ei de spionare era o glumă proastă! De cât timp durează această situație? Scoase repede toate rapoartele consultative pe această temă, din urmă cu aproape zece ani. Trebuie să fie o catastrofă recentă. Accesă un interpolator de curbe rudimentar și ceru primele trei cele mai probabile reprezentări ale desfășurării dezastrului. Programul îi transmise trei răspunsuri, din care primul era aproape sigur: începând din prima zi a misiunii, micii ei spioni începuseră să moară într-un număr stabil, o dezintegrare constantă cu un timp de înjumătățire de mai puțin de un an. Sus în Exterior, infestarea cu senzori ar fi funcționat perfect vreme de un secol. Software-ul de suport ar fi fost suficient de inteligent încât să o atenționeze că folosea deșeuri uzate. Nici nu e de mirare că aparatele nu sunt pe Inventarul de utilizabile. Inteligența ei disperată se întorsese și o mușcase de fund. Ravna se ghemui în fotoliul ei, lăsând disperarea să o copleșească. La fel ca toate ideile ei inteligente, și aceasta se dovedise o șaradă inutilă. Seara aceasta era doar o mostră din viața ei din ultimele câteva zece-zile. Dar dacă aș lua la verificat toate logurile din trecut, știind cât de eronate sunt rapoartele, poate atunci aș vedea până unde ar trebui să se mai extindă încrederea mea în Jupuitor. Deschise ochii, își șterse lacrimile și privi curba lină, descrescândă, care strălucea palid în aerul dinaintea ei. Trecuseră ani buni de când infecția nu mai avusese nici măcar un trilion de senzori. În toți acești ani, notificările de eroare se adunaseră pe nivelurile de prioritate redusă. Aceasta era una din capcanele tehnologice clasice din Zona Lentă, unde nimic firesc nu putea fi automatizat. Între timp, straturile mai de sus ale programului de spionaj îi furnizaseră Ravnei o mulțime de – să fim realiști! – fantezii. Ani întregi. Ea poate că nici nu ar fi observat pericolele reale dacă ele nu ar fi devenit atât de numeroase, încât fantezia începuse să scuipe minciuni gogonate. Dacă ajung la concluzia că toate rapoartele de supraveghere din trecut au fost basme de adormit copiii... va trebui să-i povestesc Cioplitoarei-în-lemn totul. Și da, toată încrederea care mai rămăsese între noi se va duce pe apa sâmbetei. Pentru câteva clipe, disperarea acută îi tăie respirația. Mai comisese ea vreodată o eroare atât de gravă precum cea de acum? Nu. Mai arătase viitorul atât de întunecat ca acum? … Păi, Bătălia de pe Dealul Navei Stelare fusese înfricoșătoare. Pierderea lui Pham câteva ore mai târziu fusese o adevărată tragedie. Dar disperarea întunecată, absolută, nu se putea compara cu nimic… de la distrugerea Sjandrei Kei, când toată familia și toți cunoscuții ei fuseseră nimiciți. Și am trecut peste asta. Dar Pham fusese atunci alături de ea.

Ravna deschise ochii. Tocmai trecuse de miezul nopții. Ferestrele exterioare dădeau spre dealul învăluit în întuneric; erau deja în toiul toamnei. Avea ceva de făcut, oricât de irațional ar putea fi. N-o mai făcuse de mai bine de un an. Nici Copiii, nici Stiletele nu ar înțelege, iar ea nu dorea să încurajeze superstițiile. Sosise momentul să îi facă o vizită lui Pham.

C a p i t o l u l 9 Cimitirele sunt locuri macabre. Existaseră și pe Sjandra Kei câteva astfel de memoriale. Oamenii mai și mureau în Exterior. Rata mortalității era comparabilă cu media de viață a civilizațiilor de Jos care, în mare parte, migrau tot mai sus și mai sus și – dacă nu erau absolut stupide, precum necugetații lacomi din Domeniul Straumli – treptat evoluau până la stadiul de Putere. Civilizațiile sedentare aveau cimitire extinse cât vedeai cu ochii, unde trecutul ajungea să cântărească mai mult decât prezentul. Ravna își amintea că văzuse o astfel de întindere la Odihna Armonioasă: cimitirele acaparaseră aproape întregul teritoriu, transformând treptat locul într-un mausoleu cu câțiva chiriași, întâmplător vii. Cimitirul de pe Dealul Navei Stelare fusese ideea Ravnei, când realizase dintr-odată de ce erau cimitirele un detaliu atât de însemnat în poveștile din Epoca Prințeselor. Ea alesese locul înainte ca orașul să se dezvolte în jurul Noului Castel. Hectarul de pământ se întindea pe un tăpșan acoperit cu un covor de iarbă verde, unde privirea putea cuprinde zarea de la insulele din miazănoapte până la nava stelară de la miazăzi. Peste alți zece ani, locul va fi înconjurat de Orașul Noului Castel. Nu va mai fi loc pentru extinderea lui. Și dacă o fi cum vreau eu, gândi Ravna, nu va mai fi niciodată nevoie de un cimitir mai mare. Copiii urcau până aici din când în când, dar numai în toiul zilei. Cei mai mici nu înțelegeau ce sunt cimitirele. Iar cei mari refuzau să înțeleagă, dar nu voiau să-și uite prietenii. Ravna venea de obicei după căderea serii, atunci când se simțea singură și tristă. Judecând după aceste criterii, seara era fără îndoială potrivită pentru o vizită. Pășea de-a lungul aleii principale, strivind sub tălpile pantofilor mușchiul înghețat. Nopțile toamnei arctice, chiar și în apropierea curenților marini, erau răcoroase, ajungând, în apropierea iernii, înghețate. În noaptea aceasta, răcoarea era relativ blândă. Norii se iviseră pe la vremea apusului, adunându-se tot mai mulți și mai mulți deasupra ținuturilor, capturând căldura zilei. Vântul care sufla pe dealuri se cumințise, ajungând doar o adiere înghețată. Prognoza meteo de pe E-II avertiza că va ploua puțin mai târziu, dar pentru moment cerul era întunecat și uscat și aerul era limpede până în vale, deasupra Canalului Interior. Ici și colo se vedeau pâlpâind luminile de la capătul nordic al Insulei

Tăinuite. Foarte aproape, se zăreau sclipiri lavande. Licurici. Insectele micuțe dădeau acest spectacol feeric doar câteva nopți pe an, de obicei la începutul toamnei, cum era acum. Pe măsură ce înainta, se aprindeau tot mai multe scântei albastre. Deși nu sclipeau destul de puternic pentru a-i lumina calea, Ravna le fu recunoscătoare. Șiruri de morminte se întindeau de o parte și de alta a aleii principale. Fiecare loc de veci era marcat cu o lespede, pe care era gravat un nume și o stea. Designul era copiat după un model pe care îl găsise în arhiva lui E-II cu date despre istoria clasică a omenirii. Steluța cu patru colțuri era un simbol religios timpuriu, poate cel mai des întâlnit de-a lungul istoriei, deși Ravna nu cunoștea prea bine detaliile. Erau o sută cincizeci și unu de morminte, așezate pe patru rânduri, aproape toți locuitorii cimitirului. O sută și cincizeci și unu de Copii, toți uciși în aceeași noapte de vară, arși în timp ce dormeau în cuvele lor. Landa din sudul orașului purta numele de Poiana Masacrului, însă adevăratul loc unde se înfăptuise genocidul se afla sub punctul de centru al Noului Castel, în camera principală, unde carcasa containerului încă se odihnea pe un pat de mușchi carbonizat. Ravna nu-i cunoscuse pe niciunul dintre acești Copii. Muriseră cu toții înainte ca ea să știe de existența lor. Încetini pasul. Ar fi putut fi mai mulți Copii înmormântați aici; multe dintre cuvele de hibernoterapie care supraviețuiseră fuseseră afectate de flăcări. Salvarea lui Timor o învățase ce putea face fără a pune în pericol viețile altora. Doar câțiva dintre Copiii din prima generație își mai păstrau cuvele sub castel, împreună cu cele patru pierderi de sarcină din noua generație și cele două accidente; într-o bună zi, Ravna le va lua pe toate. Într-o bună zi, îl va vindeca și pe Timor. Oricât de ciudat ar părea, în cimitir se aflau și morminte de Stilete. La început, nu fuseseră decât douăsprezece haite care își pierduseră viața în Bătălia de pe Dealul Navei Stelare. În ultimii ani, Fragmentariumul Johannei pentru membrii bătrâni schimbase situația, spre nemulțumirea ultraconservatorilor. Se mai afla acolo și o a treisprezecea haită, îngropată chiar lângă mormântul lui Pham: șase lespezi mici, fiecare cu glifa membrului, iar deasupra lor, o piatră mai mare, pentru întreaga haită: Ja-que-ram-a-phan și numele omenesc, Copistul. Nici pe Copist nu îl întâlnise Ravna vreodată, dar îi știa povestea, de la Pelerin și de la Johanna: Copistul, inventatorul viteaz și nesăbuit care îl convinsese pe Pelerin să devină prietenul Johannei, cavalerul pe care Johanna îl ocărâse și care fusese ucis pentru strădaniile lui. Ravna știa că și Johanna avea parte de plimbările ei prin cimitir la miezul nopții. În doar zece ani atâția morți. Mai jos, într-o parte, se găsea locul pe care Amdi îl alesese pentru mormântul lui Cochilie-Albastră. Amdi era una din puținele haite care venea aici cu regularitate, întotdeauna însoțit de Jefri, bineînțeles. Ravna ajunsese în dreptul galetului glaciar de la capătul potecii. Piatra funerară a lui Pham se înălța ca un pinten în deal, protejând mormintele Copiilor de vânturile din nord. Dar în noaptea aceasta, vântul abia adia. Licuricii nu mai erau nevoiți să se ascundă în iarbă. Umpleau aerul din jurul mormântului, atât de mulți încât pulsațiile lor se armonizau. La fiecare câteva secunde, o lumină albastră se revărsa tăcută în jurul ei, precum un val cald

de bun-venit. Nu mai văzuse atât de mulți licurici decât o singură dată înainte. Tot în jurul mormântului lui Pham. Trebuie să fie florile pe care le sădise aici, acum înflorite. Ravna și Copiii plantaseră flori peste tot în cimitir, dar nicăieri nu crescuseră înalte ca aici. Straniu, fiind cel mai nordic punct al locului. Ravna se întoarse la capătul aleii, dând ocol spre un punct aflat pe o latură a rocii. Ciudat fenomen și religia. În Vârful Exteriorului, religia era metodă practică și stranie de a crea și coabita cu zeitățile. Aici, în Zona Lentă, unde se născuse umanitatea… religia era un talmeș-balmeș crescut natural, după nevoile evoluției biologice locale. Cu toate acestea, este amuzant să vezi cât de ușor ne îndreaptă slăbiciunile noastre pe căile străvechi. În intervalele dintre sclipirile licuricilor nu se zărea nicio lumină, dar Ravna știa locul pe de rost. Întinse brațul și își așeză palma pe fațada netedă și familială de granit. Era atât de rece… dar după o vreme căldura mâinii ei pătrunse în piatră. Pham Nuwen fusese la fel. Era perfect posibil ca Pham să fi existat doar pentru un an, atât cât îl cunoscuse ea. Era perfect plauzibil ca Puterea care îl crease să-l fi făcut mai mult ca pe o glumă, stocată cu amintiri false ale unui trecut glorios. Oricare ar fi fost adevărul, în cele din urmă Pham se dovedise a fi un erou adevărat. Uneori, când Ravna urca aici, venea să se roage pentru Pham. Însă nu în seara aceasta, care era una din cele mai disperate ale vieții ei. Ba mai rău, avea un motiv real de disperare. Dar Pham depășise situații mai grave. Stătu o vreme rezemată de piatră, ascultând tăcerea nopții. Deodată auzi pași scârțâind pe aleea principală. Întoarse capul, bucuroasă că nu fusese surprinsă plângând. Își șterse obrajii și își ascunse ochii sub gluga jachetei. Silueta care se apropia bloca luminile care se vedeau pâlpâind în oraș. Pentru o clipă, crezu că era Jefri Olsndot. Apoi licuricii sclipiră împreună și aburul lavand care plutea în jurul ei îi dezvălui un alt bărbat. Nu era Jefri. Nevil Storherte nu era la fel de înalt precum Jefri și, sincer vorbind, nici atât de chipeș. – Nevil! – Ravna? N-n-am vrut să te sperii. – Nu face nimic. Nu știa dacă să fie stânjenită sau, mai bine, încântată să vadă un chip înțelegător apărând din neant. – Ce faci tocmai aici? Nevil se juca nervos cu mâinile. Aruncă o privire peste umăr spre galetul impresionant. Apoi lumina licuricilor se stinse și rămase doar vocea lui în întuneric.

– Mi-am pierdut cei mai buni prieteni în Poiana Masacrului. Pe Leda și pe Josj. Bine, mă doare inima pentru toți colegii, dar ei doi au fost speciali… Mai vin din când în când, știi tu, să-i mai vizitez. Uneori, Ravna trebuia să-și spună în gând că acești Copii nu mai erau copii. Câteodată chiar ei erau cei care îi aduceau aminte. – Înțeleg, Nevil. Când lucrurile nu merg cum trebuie, și eu vin aici sus. – Lucrurile nu merg cum trebuie? Știu că sunt multe motive de îngrijorare, dar ideea ta cu sala din cală a fost extraordinară. Desigur, el nu avea cum să cunoască furia Cioplitoarei-în-lemn, cu atât mai puțin despre gafa ei de proporții cosmice cu supravegherea Jupuitorului. Vocea lui Nevil continuă, nedumerită. – Ravna, dacă sunt probleme, nu trebuie să încerci să le rezolvi singură. Consiliul Executiv a fost format tocmai pentru asemenea situații. – Știu. Însă mi-e teamă că în situația de față… am greșit atât de mult, încât cu unii membri ai Consiliului nici nu aș îndrăzni să dau ochii. Licuricii luminară din nou și văzu privirea întrebătoare și inteligentă a lui Nevil ațintită asupra ei. De când Johanna și Nevil erau împreună – sau de când Nevil fusese primit în Consiliu – Ravna nu mai avusese ocazia să schimbe două vorbe cu el decât atunci când era împreună cu iubita lui. Undeva în adâncul sufletului, îi fusese teamă că Johanna ar putea interpreta greșit interesul ei față de Nevil. Acum, gândul acesta aproape o făcu să izbucnească în râs. Problemele mele actuale depășesc cu mult grijile mele din trecut. – Sunt lucruri care nu pot fi discutate în plenul Consiliului. Nu-i putea vedea chipul. Oare o condamna că avea secrete față de Consiliu? Răspunsul lui sună înțelegător: – Cred că îmi pot imagina prin ce treci. Ai o misiune foarte grea, Ravna. Putem aștepta până… – Nu asta am vrut să spun. Ai un minut, Nevil? Aș vrea să… mă sfătuiesc cu tine. – Da, sigur. Râse timid. – Deși nu știu cât de bun sfetnic sunt. Deodată aerul se umplu de o lumină albastră. Parcă s-ar fi aflat amândoi în mijlocul unui lan de lavandă. Era cel mai frumos spectacol de lumină pe care îl văzuse vreodată aici, atât

de mulți licurici, încât luminau galetul până aproape de vârf. Ravna se cocoță într-o nișă pe care o descoperise cu ani în urmă și îi arătă lui Nevil cu mâna un loc aproape la fel de confortabil. El se așeză pe piatră la o jumătate de metru mai jos decât ea și la o distanță de aproape un metru. Din fericire. Orice plâns pe umărul lui va fi pur metaforic. Stătură în tăcere o clipă. Apoi Nevil spuse: – E în legătură cu Grupul de Studiu al Dezastrelor, nu-i așa? – A început cu Grupul respectiv. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată că greșesc. – Nu a fost greșeala ta, ci a mea și a Johannei. Noi ar trebui să îți transmitem pulsul oamenilor… – Da, da, știu, Johanna își face procese de conștiință. Dar GSD-ul ăsta a fost doar începutul. Pe urmă Ravna se porni să-și descarce sufletul. Era atât de bine! După câteva minute își dădu seama că ușurarea ei nu se datora numai faptului că dezvăluia secrete pe care nu le spusese nimănui înainte. Mai era și Nevil, care, spre surprinderea ei, îi puse întrebări pertinente și făcu observații care o ajutară să privească lucrurile din altă perspectivă. El înțelese imediat de ce fusese deranjată Cioplitoarea-în-lemn de ideea Ravnei de a converti cala în loc de întruniri. – Noua Sală de Consiliu este cel mai bun lucru care s-a întâmplat în ultimii ani, Ravna. Dar înțeleg ce spui. Nu-i convine Reginei. Foarte bine, asta îl face și mai important. Nu ca să ai unde te refugia de ea, ci să o faci pe ea să vrea să vină la întruniri. Ravna se gândise la aceleași lucruri, dar, auzindu-le rostite de Nevil, o ungeau la suflet. În timp ce îl asculta, privirea ei îi surprinse chipul o fracțiune de secundă. Nevil Storherte întotdeauna avusese un soi de timiditate insolentă, iar acum, privindu-l, Ravna realiză cât de contradictorie suna această descriere. Nevil Storherte avea charismă. Chiar așa necizelată și involuntară, charisma îi ieșea prin toți porii. – Mama ta a fost președinta consiliului de administrație a Laboratorului Superior, dacă nu mă înșel? – Nu, tatăl meu a fost președinte, mama a fost vicepreședintă, sau președintă de vicii când se simțea rebelă. Ravna avea o părere proastă despre Laboratorul Superior al straumerilor. Catastrofa petrecută din vina lor putea fi numită cu indulgență „intenție onorabilă eșuată lamentabil“. Dar, în ciuda părerii ei, Laboratorul fusese apogeul civilizației straumere. Deși aroganți până la Dumnezeu și înapoi, specialiștii lor erau cei mai buni și cei mai inteligenți din întreaga civilizație. Fără îndoială că, alături de părinții Johannei și ai lui Jefri, mai lucraseră acolo și alți eroi.

– Tatăl tău trebuie să fi fost un superstar în materie de management. Un lider mai talentat decât toți liderii acestei biete lumi. Nevil râse rușinat. – Dacă ne luăm după procesul de selecționare, atunci a fost. Îmi aduc aminte că a durat aproape toți anii cât am fost eu în clasele primare, toate etapele prin care au fost nevoiți ai mei să treacă. Dar tati spunea că nu contează, că în Laborator lucrau atâtea genii, încât a fi „administrator“ era la fel de „simplu“ ca atunci când ai mâna de la spate o turmă de pisici… Știi ce vreau să spun? Ai avut pisici pe Sjandra Kei, nu? Ravna zâmbi în întuneric. – A, da. Pisicile au apărut cu mult înaintea Sjandrei Kei. Nevil Storherte poate avea doar amintirile din copilărie după care să se ghideze, dar crescuse între conducători veritabili. Și, evident, era el însuși înzestrat. Și eu, nătăfleață, îmi plâng de milă, fără să văd soluția chiar sub nasul meu. Trase cu putere aer în piept și se lansă în ceva mai mult decât confidențele superficiale din urmă cu un minut. – Știi, Nevil, cel mai important lucru din lume – probabil în această parte a Galaxiei – este misiunea noastră de a forma o civilizație aici la timp pentru a înfrunta Molima. – De acord. – Dar faza cu Grupul respectiv m-a făcut să realizez cât de absorbită am fost de țelul meu pe termen lung, încât am uitat să privesc în jurul meu. Mă tem că am făcut greșeli grave, care ne vor compromite misiunea înainte ca ea să înceapă. Tăcură, dar într-un moment de lumină palidă, ea văzu că tăcerea lui era contemplativă, atentă, deci continuă să vorbească: – Nevil, încerc să-mi repar greșelile, însă strădaniile de până acum au avut efecte secundare neplăcute. – Reacția Cioplitoarei-în-lemn vizavi de Noua Sală de Consiliu? – Acesta ar fi doar unul. – Aici te-aș putea eu ajuta. Nu am intrare la Cioplitoarea-în-lemn, dar Johanna cu siguranță are. Și pun prinsoare că, dacă vorbesc cu câțiva dintre prietenii mei, găsim o soluție să o convingem pe regină că Noua Sală onorează întregul Domeniu. – Da! Ar fi excelent! Mulțumesc. Hai să îți povestesc pe scurt și celelalte schimbări la care m-am gândit. Multe dintre ele sunt mai înfricoșătoare pentru mine decât părea Noua Sală de Consiliu. Poate tu îmi poți arăta unde greșesc și unde sunt pe calea dreaptă.

Îi descrise rând pe rând toate punctele reformei sale și, la fiecare din ele, reacția lui Nevil fu ca o rază caldă de soare, uneori de acord, alteori nu, dar întotdeauna dătătoare de lumină. Despre instituirea democrației: Nevil era pentru. – Da, e ceva ce trebuie realizat și cât mai curând, acum că mulți dintre noi am ajuns la maturitate. Dar cred că e ceva care trebuie să vină de la sine, nu impus de sus. – Dar singurele tradiții pe care Copiii… adică voi, cu toții… le-ați trăit sunt legate strâns de tehnologii incredibil de avansate și spații galactice. Cum ar putea veni ideea de la sine? Nevil râse ușor. – Da, păi, mai vin și alte tâmpenii de la sine. Dar… eu am încredere în camarazii mei. Sunt oameni buni. Vorbesc eu cu ei. Poate vom folosi Noua Sală de Consiliu pentru a căuta cum au fost organizate cele mai de succes democrații din Zona Lentă. Și cum să ne organizăm noi fără să o ofensăm pe Cioplitoarea-în-lemn! Despre plecarea Ravnei de pe Excentric II: În mod surprinzător, Nevil fu aproape la fel de precaut ca și ea la această sugestie. – Ravna, avem nevoie de tine la bordul lui E-II. Oricine ar răspunde la această întrebare la fel ca mine: tu ești singura persoană care știe cum să opereze aparatura de planificare de la bord. Dacă avem de gând să creștem o civilizație înainte să murim, atunci avem nevoie de tine în navă. Tăcu o clipă. – Pe de altă parte, ai dreptate să-ți fie teamă că această situație i-ar putea nemulțumi pe cei care nu judecă lucrurile până la capăt… și e un motiv de iritare pentru cei care stau în frig în casele lor. Noi, Copiii, am fost născuți într-o civilizație confortabilă. Din care nu a mai rămas nimic… în afară de lumina verde care strălucește în vârful Dealului Navei Stelare. Așadar probabil ar fi o idee bună să părăsești nava pentru o vreme. Dar alege-ți cu grijă momentul, o zi importantă pentru oameni, să câștigi simpatia poporului. Dacă te muți din navă, prioritatea noastră ar trebui să fie găsirea unui mijloc de comunicare adecvat cu Excentric II. – Prea bine. Atunci ar trebui să ne gândim când ar fi momentul oportun pentru această mutare. Ai putea… – Da. Mă voi interesa, dar foarte discret. Îți sugerez să nu discuți chestiunea cu ceilalți. Am sentimentul că e genul de idee care, odată formulată cu glas tare, devine un imperativ popular. Apoi discută despre cel mai dificil și mai de temut punct al reformei ei: prioritatea cercetării medicale. Iar aici, reacția lui Nevil fu cea mai surprinzătoare și mai liniștitoare dintre toate.

– Adică să iei resursele de la programul tehnologic, Ravna? Pe termen lung, nu ar însemna o încetinire a progresului pe toată linia, inclusiv în biologie? Ravna încuviință. – D-da. În principiu, trebuie să ne construim propriile computere pentru un control al proceselor și să le conectăm între ele printr-o rețea. Apoi restul tehnologiei își va lua zborul, iar prolongevitatea va fi floare la ureche. Între timp, voi, Copiii, veți îmbătrâni. Îmbătrânirea pretehnologică înseamnă ofilire, apropierea de moarte an după an. Deja se observă la unii dintre Copiii cei mai în vârstă. Eu arăt mai tânără decât unii dintre ei. Este la fel ca avantajul meu de a locui pe Excentric II, însă mult mai grav. – Păi…, începu Nevil, părând să ducă o luptă cu sine însuși. Da, ai dreptate. Eu mă descurc binișor, dar poate că am o constituție robustă. Însă cred că va fi o problemă foarte gravă în viitor. Vestea bună e că printre Copiii pe care îi cunosc eu bine – adică aproape toată lumea – îmbătrânirea nu este acum un motiv de nemulțumire. Serios?! – Îmi făcusem griji că este o problemă majoră. Văd numai monștri în tot locul de când Grupul și-a arătat chipul hâd. – Îți sugerez să continui cu cel mai bun plan de cercetare pe termen lung. Dar gândește-te la ideea unui consiliu general cât mai curând, să explici schimbările și programul de dezvoltare. – Foarte bine, da, ai dreptate. Era planul ei de reformă, dar cu o infuzie de realism practic. – Da, putem organiza ceva chiar în cala lui E-II după ce punem încăperea la punct. – Da, până la venirea iernii probabil voi avea câteva idei de prezentat. Oricând dorești după aceea… – Perfect. Cu cât mai repede cu atât mai bine. Făcuseră progrese pe toate fronturile. Cumva, această mulțumire o trimise cu gândul la eșecul lamentabil care îi stricase seara. Ezită doar o clipă. Misiunea ei secretă de a-l spiona pe Jupuitor fusese întotdeauna o taină de nemărturisit. Acum? Acum avea în sfârșit pe cineva cu care să vorbească deschis. – Mai e ceva, Nevil. Îi povesti despre Jupuitor și despre infecția ei de spioni microscopici. Nevil fluieră încet. – Nu aveam nici cea mai mică idee că aparatele de spionaj din Exterior funcționează aici.

– Păi, se pare că ne-au mințit cu performanța lor în timp! Și descrise ultimul episod, din catacombele de sub castelul Jupuitorului. Simți cum i se ridică vocea. Partea asta era cea mai grea dintre toate. – Iar acum, colac peste pupăză, să mă duc să-i mărturisesc tot Cioplitoarei-în-lemn… îmi este absolut imposibil! Vântul se întețise ușor și licuricii își pierduseră sincronismul. Acum erau doar puncte luminoase izolate. Câteva picături de ploaie căzură pe gluga Ravnei, începutul ploii pe care o prevestise Excentric II. Nevil rămase tăcut multă vreme. În cele din urmă, spuse: – Mda, asta ar fi o problemă. Dar supravegherea în sine cred că a fost un gest corect. Jupuitorul a fost întotdeauna o enigmă ucigătoare. Iar din câte spui tu, ani la rând ai primit informații incorecte. – Un număr necunoscut de ani. – Adevărat. Dar tatăl meu obișnuia să spună că este imposibil să fii un bun conducător dacă nu îți asumi anumite riscuri. Or, tocmai asta înseamnă riscul, să faci lucruri care pot eșua lamentabil. Important e să profiți cât poți de victorii și pe urmă să vezi unde ai greșit când ai eșuat. Așteaptă până când Cioplitoarea-în-lemn e în toane bune și atunci adu subiectul în discuție. Ravna ridică privirea spre cerul întunecat al nopții și simți câteva picături de ploaie stropindu-i obrajii. Scoase limba, gustând apa rece, și izbucni deodată în râs. – Între timp, vremea ne spune că e timpul să declarăm ședința încheiată. Întinse brațul și îl bătu pe Nevil pe umăr. Mâna lui o găsi pe a ei. Palmele lor erau reci, dar a lui era mai caldă. Atingerea lui îi făcea bine. – Îți mulțumesc, Nevil, șopti ea încet. Nevil îi mai ținu mâna într-a lui o clipă. – Doar încerc să te sprijin. Avem cu toții nevoie de tine. Își retrase mâna râzând cuprins de sfială. – Și ai dreptate cu ploaia! Se ridică și sări jos de pe locul în care stătuse, apoi îndreptă o lanternă spre galet, pentru a o ajuta să se dea jos. Dar nu îi mai oferi mâna. Coborâră încet de-a lungul aleii acoperite cu mușchi, păstrând o distanță considerabilă între ei. Picăturile se întețiseră, transformându-se într-o ploaie torențială, iar adierea se

prefăcuse într-un vânt șfichiuitor. Licuricii se făcuseră nevăzuți. Ravna se gândi că poteca spre E-II trebuie să fie deja acoperită de noroi. Era întuneric și în jurul ei, furtună de toamnă. Și totuși… și totuși… Ravna nu se mai simțise de foarte multă vreme la fel de liniștită și de optimistă ca în această noapte.

C a p i t o l u l 1 0 Pe Dealul Navei Stelare, toamna începea să-și arate colții. Soarele mai lumina încă o jumătate din zi, dar cerul era mai mereu acoperit cu nori grei dinspre ocean, gonind supărați tot mai mulți și mai mulți, aducând cu ei vijelii din ce în ce mai reci și înverșunate. Ploaia se transformă în lapoviță, iar lapovița în ninsoare. Singura perioadă a anului mai neplăcută decât zilele acestea era la sfârșitul primăverii, când ulițele se umpleau de noroiul zăpezilor topite. Dar primăvara aducea cu ea promisiunea recoltelor și a verii însorite. Promisiunile toamnei erau altele: gerul teribil al iernii arctice. Iarna era de asemenea anotimpul potrivit pentru unul din proiectele preferate ale Ravnei. În Colții de Gheață din nord, cele zece-zile de noapte polară erau senine și suficient de friguroase încât să producă gheață carbonică. O civilizație interstelară ar considera aceste temperaturi ca fiind aproape normale și nu i-ar trece nimănui prin minte să se folosească de ele, însă Excentric II găsise și scosese la iveală niște experimente cu metamateriale aparținând unor tehnologii de mult uitate: pe o suprafață de un hectar, la asemenea temperaturi, poți decupa porți logice la nivel macroscopic, iar apoi printr-un procedeu de interferență laser poți produce componente semiconductoare la nivel de microni. Ultimele trei încercări eșuaseră lamentabil. Dar poate iarna asta vor avea mai mult noroc… Desigur, proiectul fusese discutat în Consiliul Executiv. Pedantus era obsedat de experiment, de Laboratorul lui din Valea Înghețată. Și deși această a treia încercare nu era un secret pentru nimeni, Nevil îi sugeră Ravnei că ar fi mai bine să nu afle toată lumea. Experimentele cu gheață puteau schimba cursul lucrurilor, făcând aparatele automate accesibile cu zeci de ani mai devreme decât se preconiza. Succesul experimentului ar fi însemnat sfârșitul frustrărilor și disconfortului zilnic al oamenilor. Pe de altă parte, erau la a treia încercare și estimările lui E-II nu-i dădeau mari șanse de reușită. Ravna era și ea cuprinsă de febra proiectului, alături de Pedantus; descoperirea existenței Grupului de Studiu al Dezastrelor făcea perspectiva posibilului eșec din această iarnă și mai deprimantă. Dar acum, din seara aceea cu licurici în jurul mormântului lui Pham, era liniștită să știe că lucrurile se aflau pe calea cea bună. În fiecare zi Nevil venea cu câte o idee nouă, uneori lucruri care nu puteau fi discutate în Consiliu, alteori lucruri la care ea

nu s-ar fi gândit niciodată de una singură. Nevil era jumătatea perfectă a Johannei. Înainte de sosirea lui Excentric II, Johanna fusese singură aici, înconjurată de Stilete. Devenise eroina lor. Era prietenă cu toată lumea, de la vlădică până la opincă. Stiletele o iubeau pentru curajul dovedit în luptă, dar și pentru îndrăzneala de a ajuta la evadarea aceea necugetată din Fragmentarium în urma căreia se pusese pentru întâia dată problema înființării unui spital privat. Ravna era mereu uimită câte Stilete pretindeau că o cunosc personal, chiar și dintre cei care nu erau veterani. Însă, cu toate că Johanna avea o mulțime de prieteni în rândul Copiilor, ea și Jefri erau cumva diferiți de ei; amândoi petrecuseră acel an de coșmar aici, singuri. Nevil, pe de altă parte, era veriga de legătură perfectă. Era un lider înnăscut și îi cunoștea pe toți încă de pe vremea când locuiau în Laboratorul Superior. Simțea pulsul mulțimii și părea să știe ce-i face pe oameni să ticăie, ce le place și ce nu.

– Ei, îți place Noua Sală de Consiliu? întrebă Ravna. – Da, foarte mult! Timor Ristling avea acum paisprezece ani, însă arăta ca un copil de șase-șapte ani. Șchiopăta de un picior, care îi tresălta din când în când cuprins de spasme. Ravna se temea teribil că sechelele lui erau și de natură mentală; era foarte bun la calculul aritmetic, însă rămânea mereu în urmă la celelalte materii. Nu îl ajuta nici faptul că tovarășa lui era un cvartet arțăgos care vedea băiatul ca pe un fel de sinecură. Belle Ornrikak pășea în urma lor, cu o sclipire bănuitoare în priviri. Pentru moment, problemele lui erau aproape insesizabile. O ținea de mână pe Ravna, trăgând-o după el. Tremurul piciorului putea fi luat drept un gest de agitație veselă în fața transformărilor pe care le suferise cala lui E-II la sugestiile lui Nevil. Spațiul era de patruzeci de metri pe treizeci și înalt de zece. Ravna și Pham folosiseră o mică parte din el în timpul călătoriei lor până aici, strecurându-se prin vămile de la Odihna Armonioasă. Acum spațiul era aproape gol și coborât la nivelul solului. Un perete cu bârne din lemn fusese ridicat în dreptul trapei de încărcare pentru a împiedica să intre frigul de afară. Nevil repartiționase interiorul, mutând pereții pentru a crea camere cu puncte de acces la rețea și console de jocuri, decorând totul în ceea ce se voia a fi – după propriile lui mărturisiri – o încercare de imitație a unui decor straumli. Timor o conduse pe Ravna de-a lungul încăperii a cărei podea era acoperită cu faianță colorată, arătându-i minune după minune. – Și vezi sus? Băiatul privea în tavan, clătinându-se puțin din cauza ușorului său dezechilibru.

– Este cerul în jurul lui Straumli. Îmi amintesc cerul chiar dinainte să plecăm spre Laboratorul Superior. Aveam prieteni acolo care începeau școala. Ravna știa că Timor trebuie să fi avut mai puțin de patru ani când părăsise Straumli Principal, dar cumva, acele amintiri supraviețuiseră în ciuda celor întâmplate între timp. – E drăguț, Timor. – Nu e drăgut, e frumos! Îți mulțumim pentru ce ai făcut. – Nu am făcut doar eu. De fapt, niciunul din aceste detalii de design nu fusese ideea ei. Toată munca era a lui Nevil și a prietenilor lui, dar Nevil fusese de părere că ea avea nevoie în această perioadă de cât mai mult credit. Belle se împrăștie în jurul lui Timor, privind consolele cu jocuri de vânătoare, și spuse cu o voce plictisită: – Am auzit că nu seamănă cu ce e în Exterior și foarte curând Copiii se vor plictisi de prostiile astea. – Ba nu! răspunse Timor, ridicând vocea. Mie îmi place aici! Mai sunt și sus, o să vezi. Se întoarse, lăsând-o pe Belle privind vrăjită la jocurile de pe ecrane. Abia după ce Ravna trecu pe lângă ea, își dezlipi cu greu privirea și îi urmă. Părăsiră jocurile și Timor le conduse pe scări în sus. Aici, larma din zona de jocuri era camuflată de filtrul acustic al lui E-II. Zece sau doisprezece dintre Copiii mai mari își așezaseră scaunele într-un cerc în jurul unui spațiu de proiecție. Dacă jucau ceva, era cu siguranță ceva mental. Poate că era un joc de strategie sau… Băgă de seamă că Nevil stătea mai într-o parte. Părea să fi ajuns și el doar cu puțină vreme în urmă. Ravna dădu să se îndrepte spre el, dar îl simți pe Timor trăgând-o de mânecă. – Tu vezi ce fac? În spațiul dintre scaune și perete pluteau semne grafice complicate. În dreptul fiecărui Copil se deschisese o fereastră. Părea să fie un soi de rețea, dar… Ravna clătină din cap. – Ovin poate să ne explice! Timor o trase până la locul unde Ovin Verring și Elspa Latterby stăteau împreună. Ovin se uită la ea cu o oarecare uimire sau poate nervozitate. – Bună, Ravna! – Salutare, spuse și Elspa, făcându-le ușor cu mâna. Ravna le zâmbi bucuroasă.

– Ei, ce faceți voi aici? Se uită de jur împrejurul grupului. Cu excepția Heidei Oysler, în cameră erau cei mai serioși dintre Copii. – Nu e un joc? Elspa clătină din cap. – A, nu, încercăm să, ă-ă… Heida interveni. – Te-ai întrebat vreodată de ce noi, Copiii, nu am insistat vreodată să folosim aparatele de pe E-II? – Uneori, da. Însă am apreciat că înțelegeți că avem nevoie de toată capacitatea navei pentru programele tehnice. Heida îi reteză vorba cu un gest al mâinii. – Ăsta e un motiv… și tu clar știi cum să operezi pe Excentric II.. Dar un alt motiv la fel de important e că nava e proastă ca noaptea. – E tehnologie de Exterior, Heida. – Mie îmi place, interveni și Timor. Heida rânji. – Bine, atunci nu chiar ca noaptea. E mai degrabă ceva ca un fel de, cum să spun eu, un vârf de săgeată din piatră casantă. Ideea e că nu e bună de… Ovin clătină din cap. – Ce încearcă Heida să spună în maniera ei diplomatică e că… Stătu o clipă pe gânduri, încercând probabil să găsească o formulare mai puțin nediplomatică… – …e că acum, că avem acces, poate că ar fi bine să învățăm cum să devenim mai buni și să ne folosim cât mai bine de Excentric II. Până în acest moment am reușit să identificăm problema. Aceasta e de obicei partea cea mai grea. Stai să-ți arăt. Se întoarse și-i privi pe ceilalți. Deodată toți începură să lucreze, fiecare pe display-ul lui. Ce vedea Ravna arăta ca o programare artistică, executată într-o manieră incredibil de ocolitoare. Elspa Latterby își ridică privirea.

– Da, totul e pregătit. Gata, Ovin. Structura care lua formă în spațiul dintre Copii nu arăta precum un model artistic. Era un fel de circuit format din mii de puncte luminoase, legate între ele de diverse linii colorate. Îmi explică și mie cineva ce se întâmplă aici? întrebă Ravna în gând. Probabil era o simulare de rețea, dar nu avea nicio etichetă. A, ba stai, Ravna putea aproape ghici legea transferului din conexiuni. Poate era… Ovin vorbea din nou, acum cu explicații clare. – A fost al naibii de greu să punem la punct proiectul folosind interfața lui E-II, dar am vizualizat o schemă integrală a sistemului de transducție dintr-un organism uman modern. Sau, mă rog, ce are E-II în arhive, o medie a oamenilor de diverse rase de pe Sjandra Kei. Noi, straumerii, nu putem fi cu mult diferiți. Oricum… Și făcu zoom într-unul din punctele din rețea. Restul schemei alunecă pe margine, rămânând undeva în spate. – Aici, continuă Ovin, este regiunea stabilității motorii. Ravna încuviință și încercă să-și păstreze zâmbetul întipărit pe față. Începuse să intuiască încotro se îndrepta discuția. Cu coada ochiului observă că Nevil se strecura pe lângă grup în direcția ei. Ajutor! Zâmbetul ei trebuie să fi fost încurajator, căci Ovin continuă explicația, fără să bage de seamă tulburarea ei. – Aici avem doar un prototip de test pentru o clasă mult mai largă de probleme, și anume cele medicale. Dacă reușim să înțelegem cât mai mult din interfața de programare a lui Excentric II, putem programa nava să genereze patologii în regiunea stabilității motorii și, comparându-le cu simptomele pe care le găsește la… – La mine! exclamă Timor Ristling. Băiatul se așezase pe podea când Ovin își începuse demonstrația și acum se lupta să se ridice în genunchi, încercând să îndrepte atenția Ravnei către el. – Ovin vrea să găsească tratament pentru problema mea. Ovin îl bătu ușor pe braț. – Încercăm, Timor. Totul este ca la ruletă, Aici Jos. – Știu. Vocea lui Timor suna iritată, de parcă ar fi auzit până acum acest lucru de nenumărate ori. Ceea ce probabil era adevărat. După o clipă, Ovin își îndreptă privirea înapoi către Ravna.

– Oricum, dacă – nu dacă, ci când – reușim, îi vom cere lui E-II să genereze spectre de tratament. Deodată Ovin se arătă șovăitor. O privi pe Ravna, parcă așteptând din partea ei un fel de încuviințare imposibilă. – Noi credem că avem ceva aici, Ravna. Tu ce crezi? Ravna urmări o clipă simularea de rețea. Îi era mai ușor decât să-l privească în ochi pe Ovin Verring. Acești Copii erau atât de inteligenți, erau copii de genii. Cei mai în vârstă dintre ei, înainte de evadarea din Laboratorul Superior, primiseră educație straumeră. Pe când Aici Jos? Heida Oysler avusese dreptate, deși o spusese ca pe una din glumele ei grosolane. Se întoarse spre Ovin și înțelese că el văzuse dincolo de masca ei calmă. Zâmbetul i se șterse de pe buze. – Ovin. Cum să explic eu cât mai bine? Voi… Salvarea ei veni pe neașteptate. Nevil. Îl bătu pe Ovin pe umăr și îi trimise Ravnei un zâmbet cald. – E OK, oameni buni. Acum v-o răpesc pe Ravna. Programatorii amatori ai săgeților de piatră friabilă părură să răsufle ușurați… deși nici pe departe la fel de ușurați precum Ravna. Îi privi pe toți cu un zâmbet larg. – Vom mai discuta chestiunea. Se uită în jos. – Îți dau cuvântul meu, Timor. – Știu asta. Apoi îl lăsă pe Nevil să o ia de acolo. Slavă cerului. Bărbatul avea probabil un oarecare control al environmentului sălii, fiindcă nu făcură nici zece pași când simți o schimbare în calitatea sunetului și știu că, deși se aflau în mijlocul încăperii, nimeni în afară de ei doi nu mai putea auzi ce își spuneau. – Mulțumesc, Nevil. A fost îngrozitor. Cum au ajuns Copiii să încerce… Nevil făcu un gest enervat cu mâna. – A fost vina mea. La naiba. Sala e plină de jocuri, dar știam că cei mai buni dintre noi vor încerca să vadă cât de mult din ce am învățat în școală poate fi aplicat aici. – Cred că toată lumea dorește acest lucru. Chiar am nevoie de ajutoare la planificare. – Da, dar trebuia să-mi fi dat seama că se vor concentra exact pe ce nu se poate face. Amândoi știm cât de necugetat ar fi să ne concentrăm pe bioștiință atât de timpuriu.

Ravna se întoarse cu fața către Nevil, încercând să-și ascundă de ceilalți tristețea care i se citea pe chip. – Am încercat și înainte să explic, Nevil. Până când nu avem automate cu procesoare independente, va trebui să amânăm studiile complicate de biologie. Nevil clătină din cap. – Știu, dar ai explicat unuia sau altuia în particular. Dar când ne vei explica tuturor odată… – Corect, discursul meu. Care părea pe zi ce trece o idee tot mai bună. – Și cu cât mai curând cu atât mai bine. Se adună toată lumea la un loc, i se explică situația și i se cere sprijinul. – Aș putea întreba care sunt procedurile standard pentru rezolvarea cazurilor urgente. Adică în ce mod am putea folosi cuvele de hibernare pentru a salva cazurile speciale până când obținem tratamentele adecvate. – Da! – Ar trebui să mă întorc, să încerc să le explic, lui Ovin și celorlalți. Se uită peste umăr la grupul de administratori amatori ai navei stelare, strânși în jurul simulării lor de rețea. Cu excepția lui Timor, niciunul dintre ei nu se uita direct către ei. Nevil păru să observe nehotărârea de pe chipul ei. – Dacă dorești, îi pot eu explica lui Ovin și celorlalți. Adică, ideea în mare… și că încă mai pui la punct detaliile. – Ai vrea să le explici tu? Toți cei din spate erau prietenii lui Nevil. El îi înțelegea mai bine decât Ravna și se pricepea atât de bine să vorbească. – Ah, Nevil, îți mulțumesc! – Nu-ți face griji, mă ocup eu. Ravna ieși din cercul lor intim de conversație. În timp ce Nevil se întorcea spre Ovin și ceilalți, ea le făcu semn ușor cu mâna, apoi ieși din sală pe ușa care ducea spre punte. Avea atâtea lucruri de lămurit în discursul acela, pentru a face pe toată lumea – inclusiv pe Cioplitoarea-în-lemn – să înțeleagă. Slavă Puterilor că îl avea pe Nevil, nu doar cu sfaturile lui, dar cu diplomația lui!

Zece zile trecură ca gândul. Afară, zăpada se așternuse peste tot, chiar și pe ulițele Insulei Misterioase. Apusurile erau mai lungi și nopțile mai întunecate. Luna și aurora boreală stăpâneau acum tăriile cerului. Cu excepția unei călătorii până în laboratoarele lui Pedantus din nordul îndepărtat, Ravna își petrecea majoritatea timpului înăuntru, pe puntea de comandă a lui Excentric II. Erau atât de multe de făcut. În miazănoapte, adâncurile Văii Înghețate fuseseră nivelate. Haitele lui Pedantus aproape terminaseră de gravat o mie de metri pătrați de simboluri; două dintre microlaserele lui E-II se aflau deja la fața locului. Conform planurilor, îndată ce gerul adevărat avea să se instaleze, vor începe să producă prima tranșă de o mie de componente la scară micronică… zece mii de circuite sumatoare. Pam-pam! Pe bune! Era un țel naiv, dar în același timp și o demonstrație de principiu. Iarna trecută îi prinsese primăvara înainte de a ajunge până aici cu experimentul. Ravna trudea de zor la capodopera optimismului realist care avea să fie marele ei discurs. Nevil trecea în fiecare zi, povestindu-i în amănunt ce făceau în Noua Sală de Consiliu. Discursul și Noua Sală păreau două idei bune și se potriveau. Ravna stabili ziua când va ține discursul. Gata, își luase angajamentul. Se simțea chiar bine! În această perioadă, Consiliul Executiv se întrunise doar o dată; Cioplitoarea-în-lemn tot nu era în apele ei. Totul va fi în regulă, draga mea Cioplitoare-în-lemn. Ai răbdare până vei vedea ce am făcut pentru tine cu Noua Sală de Consiliu. Va fi ceva demn de Maiestatea Ta. Pedantus era și el o pacoste. Era unul dintre cei mai ignoranți indivizi în materie de politică pe care îi întâlnise vreodată Ravna, uimitor de obtuz, luând în considerare din ce neam se trăgea. Deși se bucura de (aproape) toată atenția Ravnei și (aproape) întregul suport al lui Excentric II, încă se plângea de lipsa de sprijin de care suferea laboratorul din Valea Înghețată. Avea dreptate – dacă ignorai necesitatea politică a asigurării suportului în viitor. Cu toate acestea, ea îi acorda timp și atenție, lăsându-l pe Nevil să pună la punct detaliile evenimentului, din moment ce era clar că e făcut pentru astfel de lucruri. Mai erau și alte motive pentru care Consiliul nu se întrunise mai des. Ravna revizuise primii ani ai monitorizării Jupuitorului. Practic gândind, ea era sigură că datele din primii trei ani fuseseră corecte. Pe lângă aceasta, absurditățile evidente din ultima înregistrare o îndreptățeau să considere nejustificată paranoia vizavi de Jupuitor. Cu toate astea, nu se simțea foarte în largul ei la gândul că va da ochii cu el la întruniri. Și un ultim motiv, Pelerinul și Johanna erau plecați din oraș în ceea ce Ravna considera o aventură periculoasă și inutilă. Cei doi luaseră agraviul și plecaseră să tragă cu urechea prin Sălașul Răsăritean, la cinci mii de kilometri depărtare. Teritoriul se afla în afara razei de frecvențe radio directe, însă modificaseră unul din ultimele comseturi de pe E-II pentru a transmite pe o frecvență între cinci și douăzeci de megahertzi. Umpleau văzduhul cu emisiile lor și lăsau ionosfera planetei să le reflecte de-a lungul continentului. Pe Dealul Navei Stelare, Excentric II era suficient de inteligentă să repereze semnalul chiar și atunci

când aurora boreală își lăsa faldurile strălucitoare deasupra Domeniului și să sufle înapoi un răspuns mult mai puternic spre comsetul Johannei. Singura întâlnire a Consiliului în formulă completă fusese legată în principal de acea expediție: – Mă bucur că am zburat până acolo, se auzi vocea Pelerinului. Poveștile despre Magnat nu au fost exagerate. Chiar și-a început propria revoluția industrială. Jupuitorul își ridică privirile spre el din locul obișnuit de la capătul cel mai îndepărtat al mesei. – A-ha! Prodotus își arată ghearele! Cioplitoarea-în-lemn scoase un mârâit ușor, dar se abținu să comenteze. Sălașul Răsăritean era singurul loc de unde veniseră vești sigure că bastardul de Prodotus fusese văzut. Asta se întâmplase cu opt ani în urmă, cu puțin timp înainte de o serie de dispariții misterioase din laboratoarele lui Pedantus: tiparnițe, un prototip de telefon, chiar și una din cele trei interfețe de printare. La momentul respectiv, furturile stârniseră un scandal și mai mare decât furtul mantiilor-radio, deși doi dintre hoți fuseseră prinși – foști locotenenți ai lui Prodotus. De la acele furturi, Magnatul fusese o sursă constantă de „inovații“. – Am mai discutat chestiunea și înainte, spuse Ravna. Mie nu-mi pasă dacă Magnatul are tiparnițe. El se poate considera adversarul nostru, dar, dimpotrivă, orice răspândire a tehnologiei grăbește evoluția pe care ne-o dorim cu toții. Să nu uităm care este adevărata amenințare, prieteni. Molima vine-vine, calcă totul în picioare. Membrii Jupuitorului se priviră viclean, cu un rânjet sardonic. – Adevărata amenințare nu va mai conta dacă între timp ucidem Domeniul. – Tocmai de aceea, eu și Jo studiem chestiunea, spuse Pelerinul. Ceea ce vedem ne face să credem că de-a lungul anilor Magnatul a realizat mult mai multe decât a dat de înțeles. Acum întreaga lui operațiune este prea extinsă pentru a mai fi camuflată. Cred că Magnatul… sau Prodotus… are spioni foarte influenți în Domeniu. Cioplitoarea-în-lemn ridică ochii. Doi dintre membrii ei – trei, dacă îl punem la socoteală și pe micul Șșt – îl sfredeleau cu privirea pe Jupuitor. – Acestea sunt inovații tehnologice reale, spuse Johanna. Cea mai logică explicație ar fi că informațiile se scurg din Laboratoarele din Capătul Nordic. – Poftim?! țipă Pedantus cu glasul gâtuit de indignare. – L-ai cunoscut pe Magnat? întrebă Ravna.

– Nu încă, răspunse Pelerinul. Chiar și directorii fabricilor care lucrează pentru el îl văd foarte rar; nu pare a fi foarte implicat în activitățile zilnice. – Lucrăm foarte precaut, spuse Johanna, iar eu nu mă arăt deloc. – Bine! răspunseră tare și într-un glas Ravna și Nevil. Erau lucruri pe care Johanna, ca două-picioare, le putea face și care ofereau mari avantaje echipei pe care ea o forma cu Pelerinul, sau cel puțin acesta era argumentul Johannei. Însă Ravna nu părea deloc convinsă că acest atu justifica prezența ei într-o misiune de spionaj. – Aș vrea să stai aici, spuse Nevil. – Sunt bine, Nevil, ți-am spus, sunt o prezență foarte discretă. Se auzi un sunet ciudat venind prin legătură, probabil Pelerinul spunea ceva. Ravna zâmbi, imaginându-și haita de Stilete și pe fată îngrămădiți în jurul comsetului. Pe Coasta de Est trebuie să fie dimineața devreme acum. Se întrebă pe unde se ascundeau. Jupuitorul-Tyrathect clătină din capete, rânjind. – Ce? îl întrebă Ravna. Haita ridică din umeri. – Nu e evident? Nici nu e nevoie de spioni în organizația lui Pedantus. Cine a furat Alifantul? Eu știu că eu aș putea folosi Alifantul să proiectez toate… Țipătul Cioplitoarei-în-lemn i-ar fi asurzit cu siguranță dacă nu ar fi fost amortizoarele fonice ale lui E-II. Trei dintre membrii ei săriră cu picioarele pe masă, Stiletele zgâriind suprafața lucioasă. – Deci acum mărturisești trădarea, da? Jupuitorul îi răspunse, rânjind cu toți dinții: – Nu fi proastă. A, ba stai, tu ești chiar proasta care nu l-a omorât pe Prodotus când a avut ocazia. Aceeași proastă care l-a lăsat să plece și continuă să mă acuze pe mine că am furat Alifantul. Încă un membru al Cioplitoarei-în-lemn se repezi pe masă spre Jupuitor. Pe vremuri, Ravna ar fi intervenit imediat în astfel de confruntări. Acum? O clipă îi trecu prin minte gândul că Cioplitoarea-în-lemn i-ar trage una dacă încearcă să intervină. Nevil fu mai curajos, sau mai rapid, sau poate doar mai naiv. Sări iute în picioare în vreme ce Regina se repezea să-l sfâșie pe Jupuitor. – Maiestatea Ta, liniștește-te!

Întinse o mână spre ea, apoi păru să-și dea seama că metoda lui de a o calma nu era cea mai potrivită. – Ă-ă… un conducător înțelept are de înfruntat și astfel de urmări! Maniera aceasta pompoasă și medievală păru să dea roade. Cioplitoarea-în-lemn nu se retrase, dar avântul păru să mai scadă în intensitate. – Jupuitorul are dreptate, se auzi vocea ciudat de calmă a Johannei, însă având în vedere circumstanțele în care se afla, sunetele de fălci clămpănind și gheare zgâriind masa nu supraviețuiseră transmisiei radio slabe. – Magnatul ar putea fi Prodotus plus Alifantul, dar și ipoteza unor spioni în laboratoarele lui Pedantus ar putea fi o explicație pentru inovațiile lui reușite. Răspunsul ei păru să mulțumească pe toată lumea, mai puțin pe Pedantus. – Eu nu am spioni în niciunul din laboratoare! Și, după cum era de așteptat, fu imediat de acord să pună la punct detaliile tehnice pentru a depista acest spionaj inexistent. Era simplu de verificat cine se folosea de tehnologia de pe E-II. Dificultatea intervenea când trebuia să corelezi înregistrările respective cu soluțiile care eventual puteau apărea în partea cealaltă. Nevil arăta tot mai supărat. – Trebuie să rezolvăm problema cât mai urgent posibil. Sigur Magnatul primește anumite date. Jo, voi intenționați să părăsiți Sălașul Răsăritean cât mai curând, nu? – Așa era planul. Se auzi un schimb nedeslușit de replici între Johanna și Pelerinul, prea rapide și mormăite să poată fi descifrate de Excentric II. – Echipamentul nostru este în bună stare și avem o ascunzătoare în afara orașului. Mai putem sta o vreme, dacă ajută la ceva, mai ales dacă ne dați câteva indicii după care să ne ghidăm. Nevil era clar între ciocan și nicovală. Ravna intuia cât de mult așteptase întoarcerea Johannei. – Avem ceva să le dăm? – Logurile de laborator ale lui Pedantus, răspunse Pelerinul. Putem analiza și compara unde coincid datele din laboratoare cu inovațiile Magnatului. Cioplitoarea-în-lemn – întoarsă la locurile ei – avea un alt punct de vedere.

– Din ce spun Johanna și Pelerinul, Magnatul intenționează să pună stăpânire pe întregul Sălaș Răsăritean. Dacă se întorc acasă acum, mai târziu s-ar putea să ne fie mult mai greu să ajungem atât de aproape. – Ar trebui să ne băgăm o gașcă de spioni cu normă întreagă acolo, spuse JupuitorulTyrathect. Cioplitoarea-în-lemn ridică din umeri în semn de aprobare. Aproape își vorbeau din nou. Acum, dacă ar vorbi și cu mine! gândi Ravna. În final, întâlnirea fu aproape de ceea ce trebuia să fie o întrunire a Consiliului Executiv în aceste zile, doar că acum Johanna și Pelerinul aveau să lipsească încă două zece-zile.

Douăzeci de zile. Johanna și Pelerinul se întorceau abia după marele discurs al Ravnei. Din acea noapte la mormântul lui Pham, ea nu avusese ocazia să discute cu Johanna. Femeia mai tânără fusese plecată în misiunile ei de spionaj mai tot timpul, iar când se întorsese, fusese mereu în compania lui Nevil. Ravna nu avusese niciun prilej de a sta de vorbă cu ea între patru ochi. Și Cioplitoarea-în-lemn părea mai prost dispusă ca oricând. Ravna scrisese mai multe variante pentru viitorul discurs. Erau atâtea subiecte despre care voia să discute. Unele erau îmbucurătoare: cum va putea fi utilizată Noua Sală de Consiliu pentru o participare mai mare, poate chiar pentru instaurarea unei democrații. Alte subiecte erau incomode: amenințarea Molimei care apăsa viitorul de peste douăzeci de ani, nevoia de a rezolva problemele tehnologice de bază înainte de a aborda studiile privind prolongevitatea. Alte puncte ale discursului erau propuneri de soluții pentru a face adevărurile incomode ceva mai digerabile. Fără Cioplitoarea-în-lemn, acum fără Johanna și Pelerinul, Ravna nu se putea baza decât pe propriul discernământ și pe sfaturile lui Nevil. Aveau mare noroc că bărbatul era un diplomat înnăscut care, pe deasupra, își înțelegea foarte bine colegii de generație. În nenumărate ocazii îi atrăsese atenția asupra unor nuanțe pe care ea altfel le-ar fi scăpat din vedere. De exemplu: „Aranjează lucrurile astfel încât să-ți închei discursul cu veștile bune, care le dau motive reale pentru a fi optimiști.“ Sau: „Putem combina discursul cu ideea ta de a înființa un Consiliu public. Tatăl meu obișnuia să spună că oamenii responsabili fac față mai bine situațiilor dificile dacă au un oarecare control asupra lucrurilor.“ În acest fel, întrunirea va avea două puncte principale: discursul Ravnei și ocazia oferită Copiilor și Stiletelor să-și spună punctul de vedere. – Am discutat și cu Cioplitoarea-în-lemn, Ravna. Ea crede că e o idee bună.

Aceasta era una din cele mai bune vești! Deși Cioplitoarea-în-lemn încă nu vorbea cu Ravna, se implica indirect în planurile lor. Nevil și prietenii lui reușiseră să facă Sala să pară mai mare și îi arătase câteva duzini de variante de decorare a locului. În cele din urmă, Ravna lăsă acest detaliu cu totul în grija lui și se concentră să-și cizeleze expunerea, încercând să pună în aplicare ultimele lui sugestii. Apoi veni și ziua dinaintea „marelui consiliu“. Ravna deja număra orele până la eveniment. Mai rămăseseră cincisprezece ore până la Consiliu. Avu ultima întrevedere cu Nevil, trecură în revistă tot ce trebuia ea să știe despre organizarea sălii și repetă în fața lui dicursul. – Nu-ți face griji dacă nu iese sută la sută perfect. Voi fi și eu acolo. Ideea Consiliului Public mă ajută pe mine să iau cuvântul și să întreb ceva, să aduc lucrurile unde trebuie și oricare dintre prietenii tăi pot interveni să-și arate suportul. – …Ai dreptate. Sunt eu mult prea stresată. Ravna aruncă o privire în fereastra micuță cu ceas pe care o folosise pentru a-și cronometra discursul, ceas care arăta și timpul rămas: 14:37:33 până la începerea „spectacolului“. Era împreună cu Nevil pe punte, dar setaseră decorul să arate ca tribuna de la care va ține ea cuvântarea în … 14:36:55. Se uită către Nevil. Chipul îi trăda o oarecare nervozitate pe care o luă drept reacție la emoțiile și îngrijorările ei. Johanna era atât de norocoasă că-l avea pe Nevil… – Nevil, îți mulțumesc pentru tot. Fără tine, încă aș fi pierdută. El clătină din cap. – Nu le poți face pe toate singură. Dar aceste lucruri trebuie făcute. Iar noi, Copiii, ar trebui să fim alături de tine. Dacă punem cu toții umărul, e imposibil să nu reușim. Parcă erau cuvintele din discursul ei și deodată Ravna își dădu seama că Nevil trebuie să trăiască aceste cuvinte, chiar dacă ei îi păreau platitudini lipsite de conținut. Am exagerat cu repetițiile! Se ridică și păși cu grijă de-a latul pretinsei scene, spre intrarea pe punte din această seară. Deschise ușa cu un gest al mâinii și se întoarse din nou către el. – Deci ne vedem mâine? Zâmbi. – În mai puțin de paisprezece ore, treizeci și cinci de minute și douăzeci și unu de secunde? Nevil se ridică. Poate zâmbetul lui trăda o umbră de ușurare. – Așa să fie, lady Ravna.

Ar fi putut întinde brațul să-l atingă. Ar fi fost un gest prietenesc potrivit, după toată munca depusă împreună, nu? Ravna se stăpâni, privi în sus spre el și reuși să rostească pe un ton degajat: – Noapte bună, Nevil. El zâmbi. – Noapte bună. Și plecă.

După cum era de așteptat, somnul nu se lipi de ea. De fapt, nici nu se duse imediat la culcare. Măcar merit felicitări că nu am mai repetat discursul. Se retrase de la pupitrul platformei și se așeză iar în fața programelor de analiză. E-II rula întotdeauna programe elaborate de detectare a pericolelor, uneori atât de costisitoare, încât îi afectau materialele de studiu ale lui Pedantus. În ultimele zece zile, Ravna nu ținuse pasul ca de obicei cu monitorizarea. Acest fapt venea în sprijinul teoriei „cui-pe-cui-se-scoate“. Când ai îngrijorări noi, cum ar fi pregătirea pentru această adunare, îngrijorările vechi slăbesc. Pentru a-și lua gândurile de la grijile de acum, se apucă să frunzărească logurile. E-II avea un sistem de prioritizare a alarmelor, dar – după cum o demonstrase monitorizarea Jupuitorului – exista întotdeauna riscul de a interpreta greșit faptele. După ce petrecu un timp cu logurile, își dădu deodată seama că nu mai era atât de obsedată de discurs. Ha! Și nici în logurile lui E-II nu era ceva care să o îngrijoreze… Merse la logurile cu prioritate redusă. Găsi ceva în fișierul “pericole vechi“: E-II încă mai aștepta indicii noi în legătură cu mantiile-radio furate. Gadgeturile respective nu se comparau cu comsetul din Exterior pe care îl foloseau Pelerinul și Johanna, nici măcar cu radiourile digitale pe care le construise recent Pedantus. Mantiile-radio împrăștiau sunetele mentale ale purtătorului de-a lungul frecvenței radio, rezultatul fiind imposibil de interpretat pentru Excentric II. Ură, frică, dorință – acestea erau ușor de recunoscut, dar imaginile mentale erau imposibil de citit. Nava nu percepuse astfel de emisii. Cu toate acestea, detectase ceva asemănător sunetelor din mantii. Corelând cu amprenta variabilă a aurorei, E-II presupunea că sursa era undeva în mijlocul Colților de Gheață, la aproximativ șaptezeci de kilometri spre Est. Semnalul era sporadic și abia perceptibil. Și chiar să fi fost o mantie, era doar una singură. Semnalul era mai slab decât ar fi fost normal și părea să fie purtată doar câteva minute pe zi. Ravna analiză rezultatele câteva minute. Nu exista suficient material pentru o analiză. Dacă insista, se temea că se alege cu ipotezele extravagante ale lui E-II... Nu, mulțumesc. Dar la ce putea folosi o singură mantie? Fără restul haitei care să poarte celelalte mantii, o singură mantie era ca și cum ai bate din palme cu o singură mână.

Se lăsă pe spătarul fotoliului, încercând să construiască scenarii: o haită de hoți încercând să scape din Regat, traversând munții prin pasurile abrupte. Trecătorile acelea puteau fi mortale, chiar și în timpul verii. O avalanșă i-ar fi putut ucide. Sau poate fuseseră atacați de bandiți. Într-un fel sau altul, mantiile erau pierdute toate, mai puțin una. Teoria era aproape viabilă. Dar această ultimă mantie avea nevoie de un purtător, care să emită respectivele sunete. Deci cum ar fi următoarea variantă: mantiile erau lucruri frumoase, cu celulele ei solare întunecate precum catifeaua brodată cu fir de aur. Poate vreo haită primitivă purta mantia rămasă pe post de trofeu, ignorând magia semnalelor transmise involuntar. Ce ironie tristă! Își notă să aducă subiectul în discuție la următorul Consiliu executiv, ba chiar mai bine, să i se adreseze direct Cioplitoarei-în-lemn. Poate ar putea-o convinge să-i vorbească din nou. Dar pentru a fi sigură, avea să trimită o echipă acolo înainte ca iarna să se instaleze complet. Fereastra ei cu cronometru îi arăta 13:25:14. Se învârtise o oră fără să se gândească la discurs nici măcar o dată. Ar trebui să-l mai revizuiesc o dată, poate chiar să-l mai repet cu glas tare. Niciodată nu mai fusese atât de emoționată să vorbească înaintea Copiilor. Dacă în trecut fusese întotdeauna o conversație cu unul sau cu un grup restrâns, acum avea să le vorbească tuturor. Dacă reușea să transmită mesajul la care ea și Nevil munciseră atât de intens, multe din probleme se puteau rezolva. Dar dacă nu reușesc...

C a p i t o l u l 1 1 Dimineața fu întunecată și zbuciumată, cea din urmă ploaie și sărutul înghețat de rămasbun al toamnei. Ravna avea ferestrele punții îndreptate spre peisajul dezolant, spre care se uita din când în când, absentă, în timp ce se îmbrăca. Pe deal în jos, spre depresiune pluteau rotocoale de ceață ce se dădeau din când în când la o parte, lăsând să se întrevadă sclipirea posomorâtă a Canalului și a Insulei Tăinuite. Ploaia turna pieziș, venind dinspre nord. Senzorii navei indicau că era apă în stare lichidă, nu grindină, dar îngheța în timp ce cădea pe Dealul Navei Stelare, transformând ulițele Noului Castel în patinoare. Vedea Copii și Haite din tot întinsul Domeniului coborând spre sud din Orașul Noului Castel sau urcând în nord de-a lungul Străzii Reginei. Înspre vest, vedea și alții ieșind din ceața de deasupra funicularului. Ravna apăsă pauză o secundă, făcu zoom pe figurile acelea înfofolite și pe haitele strânse ciopor în jurul lor. Trebuie să fi plecat din Insula Tăinuită în urmă cu aproape o oră, să ajungă aici la timp pentru a prinde discursul Ravnei de la început. În 00:25:43. Măcar se vor usca și se vor încălzi de îndată ce vor intra în Noua Sală de Consiliu. Priveliștea o făcu să stea o clipă pe gânduri. Oare n-ar trebui să mă îmbrac la fel de simplu ca ei? Nu cum era ea îmbrăcată. Se uită de sus în jos la imaginea ei. Când ea și cu Nevil hotărâseră ce să poarte, ținuta ei i se păruse inspirată. Chiar dacă Cioplitoarea-în-lemn nu vorbea cu ea, îi transmitea dorințele prin Nevil: Regina intenționa să-și poarte toate coroanele și însemnele regale și se aștepta ca și Ravna să apară îmbrăcată cu toate podoabele oficiale. Prea bine. Copiii cerului poate vor fi deranjați de asemenea opulență, dar dacă Cioplitoarea-în-lemn nu vedea această Sală de Consiliu ca pe un fel de Sală a tronurilor, ostilitatea ei nu se va topi niciodată. Ravna își mai privi o clipă imaginea. De fapt acest stil avea o istorie glorioasă, chiar dacă Ravna era singura persoană din lume care o cunoștea. Blysse însăși purtase asemenea straie când plecase să câștige sprijinul arheologilor și al programatorilor. Arăți bine. Arăți bine. Își puse tiara și părăsi puntea.

00h3m51s până la începerea spectacolului. Liftul se deschise într-un spațiu aflat undeva deasupra peretelui interior al calei. Astăzi aici era o atmosferă ca în spatele scenei într-un teatru clasic. Pentru moment, Ravna era singură. Pășea dintr-un capăt în altul al încăperii întunecate fără să se deranjeze să schimbe intensitatea luminii. Într-o parte avea o fereastră cu textul discursului, rândurile de deschidere. Lasă textul în pace! Pe cealaltă parte, Nevil îi instalase câteva ferestre cu cadre din interiorul sălii. Câteva perspective ca prin lentile „ochi de pește“, inacceptabil de limitate. Sau poate că era un lucru bun că nu putea vedea mai mult. Doar trăgea cu ochiul la sală, ca un actor de pe vremuri, din spatele cortinei. Toate scaunele pe care le vedea Ravna erau ocupate. Nevil trebuia să fie acolo, undeva în rândurile din față. Doar Cioplitoarea-în-lemn și Ravna aveau să vină din interiorul navei. Fusese dorința Cioplitoarei-în-lemn, probabil încă o mostră de filozofie regală. 00:00:50. Se auzi un ușor clinchet metalic venind din spatele ei. Cioplitoarea-în-lemn. Ravna se întoarse și făcu o reverență în fața co-reginei. – Ești gata pentru ziua cea mare, Înălțimea Ta? Ravna ar fi avut atâtea să-i spună. Dacă lucrurile merg cum trebuie, poate mă vei asculta și vei fi din nou prietena mea. Câteva capete ale Cioplitoarei-în-lemn se înclinară. Zâmbea, deși semiîntunericul din jur dădea un aer straniu chipurilor ei. – O, da, sunt gata. Deși tu ești cea care te-ai pregătit cel mai bine. Împinse un bot spre perete, probabil arătând spre încăperea de dincolo. – Ce… extraordinară… sală ți-ai pregătit. – Ne-am pregătit, pentru noi toți am făcut-o. 00:00:00. Tiara îi sună în ureche. De parcă ea nu ar fi știut. Câtă precizie. Un minut sau două sau mai puțin nu fac nicio diferență. Însă Ravna se temea teribil că dacă nu se conforma programului, nu va găsi niciodată puterea de a urca pe scenă. Rămase tăcută, se plecă și o invită pe Cioplitoarea-în-lemn spre ușile care acum se deschideau larg. Soarele strălucitor – complet artificial, desigur – se revărsă deasupra Cioplitoarei-în-lemn în timp ce păși pragul ușii. Portalul era larg, ca toate intrările Stiletelor. Cioplitoarea-în-lemn intră cu toți membrii unul lângă celălalt. Mai era loc și pentru Ravna, însă Nevil îi comunicase că regina considera că mai bine să intre ea prima și pe urmă Ravna, separat. Așadar așteptă până când Cioplitoarea-în-lemn ieși din cadrul portalului și dispăru în stânga, îndreptându-se spre tronurile ei. O clipă, Ravna stătu locului, înghețată de emoție. Iată ce se întâmplă când înțelegi cu adevărat că ești într-o situație ori la bal, ori la spital pe care ți-ai făcut-o cu mâna ta. Dar sosise momentul și ea avea de respectat un program. Făcu

un pas înainte. Straniu, ținuta tradițională îi dădea un soi de putere, imprima hotărâre pașilor ei. Când păși în lumină, trompete nevăzute umplură aerul cu un marș voios. Complet străine Stiletelor, era genul de onoruri cu care se întâmpinau regii în vremurile de odinioară. Vai, nu! Aceasta fu Eroarea Numărul 1. Doar Cioplitoarei-în-lemn i se cuvenea muzică regală, iar aceasta din acorduri de glasuri de Stilete. Ravna se întoarse în dreapta, pășind spre tronul ei. Apoi își aminti că avusese de gând să facă mai întâi o plecăciune înaintea Cioplitoarei-în-lemn. OK, Eroarea Numărul 2, dar o eroare mică. Se așteptase la anumite scăpări inevitabile. Scena se afla mult deasupra nivelului publicului. În timp ce Ravna pășea spre tronul ei, se uită în sală și încercă să facă un semn cu mâna către public. Gestul ieși țeapăn, dar auzi câteva aplauze prietenoase. Privirea i se îndreptă în sus pentru o clipă și… Dumnezeule, sala părea enormă! Ea cunoștea dimensiunile exacte ale construcției, dar Nevil și prietenii lui implementaseră anumite artificii de decor pentru a o face să arate și mai spațioasă. Consolele de jocuri din urmă cu câteva zile dispăruseră. Astăzi sala avea coloane arcuite de-a lungul pereților, atât de înalte încât aveai impresia că se pierd în înaltul cerului și dacă ai fi văzut păsări zburând sus, nu te-ar fi mirat. Soarele strălucea dintr-o boltă de cristal. Ravna recunoscu stilul. Era arhitectura de pădure tropicală din timpul Restaurației Medievale de pe Nyjora. Prințesele folosiseră materialele de construcții de la ruinele vechilor palate, de unde și boltele de cleștar care nu erau cu putință de găsit în alte părți. Era o atmosferă emoționantă pentru ea, deși nu însemna nimic pentru majoritatea haitelor și probabil nici pentru Copiii de pe Straumli. Din fericire, scena și pupitrul erau la fel cu cele pe care exersase ea pe punte. Tronul ei regal era doar la câțiva pași în spatele pupitrului, mult mai în față decât cel al Cioplitoareiîn-lemn. Pe scenă nu mai era nici un alt scaun. Ravna sperase că va participa și Consiliul executiv, dar Johanna și Pelerinul erau încă pe Coasta de est. După toate aparențele, Nevil nu reușise să o convingă pe Cioplitoarea-în-lemn să le îngăduie celorlalți prezența aici sus. Bine, vasăzică Cioplitoarea-în-lemn își dorea o guvernare simplă cu două Regine și un Popor. Ravna ezită în fața scărilor care duceau spre tronul ei. Era impresionant, înalt de trei metri, fără a mai pune la socoteală treptele, bătut cu nestemate false încrustate în metale prețioase și simboluri de care doar legendele oamenilor mai aminteau. Tare n-aș vrea să urc pe tron. Cioplitoarea-în-lemn ar fi în centrul atenției, dar… Ravna se uită de-a lungul scenei. Desigur, tronul pe care stătea Cioplitoarea-în-lemn era diferit de al ei, pentru că avea nevoie de un scaun separat pentru fiecare din membri. Tronurile Cioplitoarei-în-lemn erau așezate la același nivel cu cel al Ravnei, dar suprafața ocupată nu era mai mare decât tronul Ravnei, iar taburetele individuale erau dispuse în șiruri drepte, nu în cerc, așa cum se așezau de obicei Stiletele la o astfel de adunare. Aceasta era Eroarea Numărul 3 și de departe cea mai gravă.

Cu întârziere, Ravna făcu o plecăciune înspre Cioplitoarea-în-lemn. În timp ce se apleca, i se păru că o umbră uriașă se mișcă de-a curmezișul peretelui din spatele platformei. Era… ea însăși… propria sa imagine, înaltă de zece metri, dominând adunarea. Doar uitându-se la propria umbră, Ravna se simți copleșită. Imaginea ei ar fi intimidat pe oricine aflat în sală. Iar camera trebuie să fi fost un tracker fix. Întorcându-se din nou cu fața către Cioplitoarea-în-lemn, simțea că umbra uriașă de pe perete era tot ea și nu Regina. Acum era momentul ca Nevil să urce pe scenă, pentru a prezenta cele două regine și discursul Ravnei. Dar Nevil nu era nicăieri. Sigur Cioplitoarea-în-lemn i-ar permite să urce pe scenă! Mai făcu o reverență, căutând între timp un canal privat de comunicare. În cele din urmă, Regina se îndură de Ravna. Se foi incomod pe tronurile în stil uman, aducându-și capetele împreună. Când vorbi, vocea părea să i se audă de pretutindeni, în tonuri calme, de parcă ar fi vorbit de la un metru de ea. Ravna spera că toată lumea din sală, fie om sau haită, auzea la fel. – Bine ați venit cu toții în Noua Sală de Consiliu. Am speranța că acest lăcaș va aduce pacea și puterea celor care o merită. Chipul Ravnei încă mai era afișat pe display-ul gigantic, dar Cioplitoarea-în-lemn se afla la o distanță de doar câțiva metri. Ravna observă că era îmbrăcată în haine regale specifice Stiletelor, dar nu foarte mult diferite de mantiile de blană și vestele pe care le purta în mod obișnuit. Cât despre expresia ei… atitudinea Stiletelor consta în principal în postura pe care o aveau membrii lor: stând pe tronurile sale, Cioplitoarea-în-lemn părea să aibă o expresie sardonică. – Așadar astăzi co-regina mea, Ravna, dorește să vă spună ce vă așteaptă sub conducerea ei și ce așteaptă ea de la voi. Cioplitoarea-în-lemn împinse un bot în direcția Ravnei, făcându-i semn grațios să ia cuvântul de la pupitru. Pentru o clipă, Ravna îngheță, tulburată peste măsură. Atâtea lucruri, mai mărunte și mai puțin mărunte merseseră prost. Nu pot să cred ce se întâmplă! Dar mai avea de prezentat discursul și ideile la care muncise atât. Acum avea atenția tuturor celor pe care dorea să-i câștige de partea ei. Se întoarse și urcă scările care duceau la pupitru. Se deschise o fereastră familiară, cu textul discursului luminat în fața ei. Pentru moment, ignoră cuvintele și privi audiența: o sută cincizeci de oameni și probabil undeva la cincizeci de haite. De la înălțimea pupitrului, sala se întindea la câțiva metri mai jos, pierzându-se întro depărtare încețoșată, artificială. Era decorată mult mai simplu decât scena, cu bănci din lemn și taburete. Peste tot erau chipuri uitându-se la ea în sus și toate – chiar și multe dintre Stilete – îi erau atât de bine-cunoscute.

Deodată îl văzu pe Nevil, chiar în primul rând de bănci! Era îmbrăcat în aceleași haine țărănești ca toți Copiii, iar acum era plin de apă și înghețat, la fel ca majoritatea celor din sală veniți din ploaia de afară. Dar fusese acolo în tot acest timp, doar că nu-l văzuse din cauza pupitrului. Chiar lângă el era Timor Ristling, acum ca o noutate fără „prietena“ lui posesivă și arțăgoasă. Băiatul zâmbea cu gura până la urechi. Părea complet vrăjit de imaginea Ravnei de pe perete. Apoi observă că ea se uita la el și începu să-i facă semne cu mâna. În sfârșit ceva mergea cum trebuie. Ravna își ridică mâna și le făcu semn amândurora, iar Nevil o salută cu un zâmbet lătăreț. Apoi sosi momentul discursului. Își mări fereastra astfel încât, oriîncotro ar fi privit, cuvintele îi apăreau scrise cu fonturi mari și transparente pe întregul câmp vizual. Dacă ar fi fost Nevil sau Cioplitoarea-în-lemn sau Johanna, ar fi improvizat un nou început al alocuțiunii, ceva care să mai dreagă din gafele de până acum. Dar ea era Ravna Bergsndot și simțea că dacă se depărta de planul deja pus la punct, era pierdută. Textul acela era pluta ei de salvare. Aici toate repetițiile făcute aveau să-i vină în ajutor. Putea privi printre cuvintele translucide, le putea rosti chiar atunci când privirea ei se plimba de la un chip la altul. – Mulțumesc, ă-ă, Cioplitoare-în-lemn. Bravo, ce improvizație inspirată! – Vă mulțumesc tuturor că ați venit aici în această dimineață, în ciuda vremii. Aici nu fusese chiar improvizație, căci Excentric II o avertizase de dimineață că vine furtuna. – Noi, oamenii, suntem aici în lumea Stiletelor de mai bine de zece ani. Stiletele ne-au salvat și au devenit unii din cei mai apropiați prieteni ai noștri. Dar nu trebuie să uităm – atât oamenii, cât și Stiletele – că venirea noastră aici a fost parte dintr-un dezastru de proporții uriașe. Aici, Ravna făcu un gest dramatic, ridicând brațul spre cerurile de dincolo de bolta de cristal. – Răul care a alungat oamenii pe Planeta Stiletelor încă pândește, deși slăbit, în spațiul interstelar din apropiere. Apoi continuă descriind estimările lui E-II cu privire la starea Molimei, la o depărtare de treizeci de ani-lumină. Nu aduse în discuție posibilitatea unor noi mutații ale Zonelor; o mutație puternică ar însemna sfârșitul, dar ea nu avea nicio dovadă cu excepția straniei erori raportate de E-II cu ani în urmă. Nu, povestea pe care le-o prezentă era foarte asemănătoare cu cea pe care le-o înfățișase și atunci când se treziseră din hibernare. Nevil îi mărturisise că mulți dintre Copii uitaseră ce le povestise ea atunci. Vorbindu-le iar pe

această temă, într-un cadru solemn, îi va face să vadă clar de ce sacrificiile lor actuale erau atât de necesare. – În doar douăzeci de ani, prima lumină a Molimei va atinge Planeta Stiletelor. Va constitui ea un pericol? Poate, însă am îndoielile mele. Dar în câteva decade după, e posibil ca încărcături foarte mici, de câteva miligrame, să ajungă aici… tot ce poate Molima trimite cu viteza luminii. Cu suficientă tehnologie performantă, chiar și aceste încărcături minuscule ar putea afecta Planeta Stiletelor. Acestea erau speculații din zona obscură a arhivelor de război ale lui E-II, prin extrapolare, plecând de la ultimele informații cu privire la Molimă și cele mai exotice arme care fuseseră vreodată folosite în Zona Lentă. – Ce e sigur este că dacă Molima încă dorește anihilarea noastră, în următorul secol, cu siguranță în următorul mileniu va putea ucide întreaga lume, dacă… – aici făcu o pauză dramatică, la fel ca în timpul repetițiilor, țintuindu-și audiența cu o privire neclintită – … dacă noi, oameni și Stilete, nu vom ridica această lume pe cele mai înalte culmi tehnologice posibile în Zona Lentă. Este cea mai mare speranță a noastră și probabil singura speranță. Și merită orice sacrificiu. În timp ce vorbea, continuă să-și plimbe privirea prin public, înclinând ocazional capul în direcția Cioplitoarei-în-lemn. Ravna nu folosea niciun program de analiză, dar avea discursul atât de bine repetat, încât avu răgazul, în timp ce vorbea, să observe reacția ascultătorilor. Se concentră mai ales pe cei pe care îi respecta cel mai mult. Nevil – deși nu era un eșantion concludent, era confortabil – aproba din cap în momentele potrivite, deși auzise aceste fraze rostite de nenumărate ori în decursul ultimelor zile. Ceilalți: Ovin Verring și Elspa Latterby o ascultau cu mare atenție, dar din când în când se uitau unul la celălalt, clătinând din cap. Croitorii, Ben și Wenda Larsndot, stăteau tocmai în spatele sălii, împreună cu copiii lor. Renunțaseră să mai asculte și încercau să-și țină ocupați copiii care dădeau semne vădite de plictiseală. Păreau că mai auziseră aceleași cuvinte înainte. Chiar le-au mai auzit, în zecile de conversații cu mine de-a lungul anilor. Alții, precum Gannon Jerkenrud, îi poceau cuvintele. Trebuie să trec mai departe. Dacă ar fi putut prevedea această reacție, ea și Nevil, când puseseră la punct textul, sau dacă ea ar fi acum destul de spontană încât să schimbe discursul din mers, ar sări peste paragrafele plictisitoare și ar trece mai departe încercând să mențină atenția publicului îndreptată către mesajul general al alocuțiunii. Gândul o făcu să se împotmolească în propriile cuvinte, pierzându-și o clipă stăpânirea de sine. Nu. Singura ei șansă era să continue. Cuvintele poate erau monotone, dar ea știa că ele exprimau adevărul pe care toată lumea trebuia să-l înțeleagă. – Deci care este cel mai mare sacrificiu pe care trebuie să-l facem pentru a supraviețui Molimei? Este sacrificiul pe care noi cu toții îl facem zi de zi. Este un lucru foarte dificil, însă vreau să înțelegem că nu există alternativă viabilă. Acest sacrificiu înseamnă menținerea studiilor biomedicale pe un plan secundar pentru moment.

A-ha! Acum toată lumea era atentă, chiar și Stiletele ciuliră urechile. Începe cu veștile proaste și de acolo migrează spre cele bune... doar că îi lua prea mult până să ajungă la părțile bune! Bun, acum le va spune cum puteau folosi cuvele de hibernoterapie pentru a evita problemele tehnologice. – Pentru moment, putem trata afecțiunile minore. Avem doar vaccinuri pentru bolile clasice. Cu vremea, lucrurile se vor schimba. Între timp, cum ne împăcăm cu ideea îmbătrânirii? Strămoșii noștri au acceptat acest proces mii de ani… Ravna nu mai apucă să rostească „dar“-ul care urma. – Noi nu suntem strămoșii noștri! Era Jefri Olsndot. Undeva la jumătatea sălii; Ravna nu îl observase până în acest moment. Dar acum stătea în picioare, în culmea furiei. Jefri? Amdi era înghesuit de jur împrejurul lui, cu capetele întinse într-o postură pe care Ravna nu o înțelese. Jefri urla cât îl țineau plămânii. – Cum îndrăznești să ne spui tu nouă ce să facem, să ne sfidezi, tu care nu ai nicio grijă! Refuzăm să murim pentru tine, Ravna! Noi… Sunetul se întrerupse, deși Jefri încă mai țipa și gesticula. Acum Gannon Jorkenrud și un alt băiat se ridicaseră în picioare. – Noi nu vom muri pentru tine, Reginico! Nu vom muri pentru… Și vocile lor amuțiră. Apoi se ridică și Heida Oysler și alții, toți vociferând pe mutește. Ravna căuta controalele de sunet, dar toate erau îngrămădite în programele generale ale sălii. Nu vreau să închid gura oamenilor! Își concentră privirea pe cuvintele din discurs. Mai avea de citit atâtea paragrafe! Avu un moment de panică disperată. Văzu cum, în primul rând, Nevil se ridicase în picioare. Slavă cerului! Ea și cu Nevil stabiliseră ca el să ia cuvântul mai târziu, când ajungeau la întrebări din public. Dacă ar putea trece direct la capitolul respectiv, să se încheie coșmarul în care se transformase discursul ei. Îi făcu semn cu mâna să vină sus la pupitru. Nevil urcă treptele care duceau pe platformă, dar nu veni în locul ei. În public, Jefri și ceilalți erau încă ridicați în picioare, dar nu mai vociferau. În schimb se auzea un murmur nervos care părea să vină din întreaga mulțime.

Nevil se întoarse către ei și își ridică brațele cerând liniște. După un moment, protestatarii se reașezară în băncile lor. – Aceasta este Noua noastră Sală de Consiliu, stimați cetățeni. Ravna a construit-o pentru noi. Și trebuie să o folosim pentru a înfăptui ceea ce e drept. Murmurul și furia se calmară… de la sine, din câte putea observa Ravna, toată lumea era cu ochii la Nevil, acordând cuvintelor lui de bun-simț atenția cuvenită. De-aș avea și eu talentul lui. Ravna aruncă o privire peste umăr la display-ul imens care domina fundalul scenei. Camera era încă focalizată pe ea. Poate s-ar muta pe Nevil dacă ea se va îndepărta de pupitru. Păși într-o parte și coborî de pe platformă. Dar chiar și atunci când se așeză pe unul din scaunele de lemn, chipul ei tot acolo rămăsese, încruntându-se deasupra tuturor. Audiența putea vedea doar forma măruntă omenească a lui Nevil pe podium. Dar vocea lui se auzea bine. – Acesta este probabil cel mai important rol al acestei săli, aici putem noi, refugiații, să ne spunem cuvântul și să votăm democratic. Privi în stânga spre Cioplitoarea-în-lemn. Regina încuviință din cap și rosti cu un glas împăciuitor: – Ai perfectă dreptate, Nevil. A sosit timpul ca oamenii și haitele din acest regat să-și spună cuvântul. Nevil se uită în dreapta, la Ravna. – Tu ești de acord, Ravna? – Da, bineînțeles! Eu… Dar Nevil își întorsese capul spre audiență și Ravna tăcu, lăsându-l să-și reia prezentarea, care mergea mai bine decât la repetiții. – Întrebarea care se impune este: pentru ce să votăm! Zâmbi și chiar din public se auziră câteva glasuri râzând. – Cred că sunt mai multe probleme diferite pentru care să votăm. De exemplu, e important ca atunci când vrem să vorbim, să ni se permită să ne facem auziți! Se auziră toate vocile aprobând, de data aceasta, ne-estompate. – Cred că cel mai important subiect este cercetarea medicală. Și nu doar pentru a ne menține noi tineri și frumoși. Zâmbi din nou, apoi deveni solemn.

– Cu toții îl cunoaștem pe Timor Ristling. Nevil întinse mâna spre rândul din față, unde stătea Timor. Când Nevil arătă spre copil, camera păru să se dezmeticească și pe display apăru imaginea lui Timor. Însă nu era doar bustul lui, ci întregul corp. Membrele strâmbe și tremurul ușor al mâinilor. Băiatul se uită la imaginea lui uriașă și bătu din palme fericit. Nevil îi zâmbi și apoi își îndreptă privirile spre mulțime. – Câți dintre voi vă amintiți cum era Timor în Laboratorul Superior? Eu mi-l amintesc, deși pe atunci nici nu împlinise patru ani. Mama și tatăl lui se ocupau de întreținerea moștenirii noastre, o muncă onorabilă pe care au îndeplinit-o cu toată responsabilitatea. Aveau toate motivele să creadă că fiul lor va fi la fel de capabil. Vocea îi deveni stinsă și tristă. – Dar nu a fost să fie. Ba chiar întâmplările petrecute aici aproape l-au ucis. Se opri, uitându-se peste întreaga audiență, apoi reluă, cu o determinare sobră. – Timor nu trebuie să suporte o asemenea povară. Nimeni nu trebuie să poarte o asemenea cruce! Cuvintele fură întâmpinate cu urale. În zece-zilele care urmară, Ravna Bergsndot derulă în minte de nenumărate ori această parte a întâlnirii și se minună de căile întortocheate prin care faptele îi dinamitaseră prejudecățile și mirarea ei se transformă în revelație. Își aminti cum se ridicase, încercând să-i atragă atenția lui Nevil, să-l îndrepte pe calea pe care credea ea că mergeau amândoi, să-i aducă aminte să vorbească despre îmbunătățirea facilităților de hibernoterapie. Însă Nevil deja nu mai era acolo unde credea ea, îmbătându-se de susținerea care părea să izvorască din toate părțile. – Deci iată un subiect pe care să-l supunem la vot. Dar această problemă este doar un simptom al bolii pe care trebuie să o vindecăm. Dintr-un motiv neștiut de nimeni, totul este învăluit în mister. Consiliul Executiv nu ar trebui să se întrunească în secret. Poate că acest Consiliu Executiv nici nu ar trebui să mai existe. Eu renunț la poziția mea din acest Consiliu! Câțiva din public se ridicară cerând dreptul la cuvânt. Nevil se opri din cuvântare și făcu semn. – Jefri? Jefri stătea cu mâinile în șolduri. Vocea îi era furioasă și o ocolea pe Ravna cu privirea. Amdi stătea ghemuit de jur împrejurul lui, doar un cap i se mai zărea ici și colo.

– Vrei să știi care e singurul lucru pentru care trebuie să votăm? Nu dacă să avem un Consiliu Executiv sau dacă tu ar trebui să mai faci parte din el, Nevil. Adevărata problemă este dacă să permitem sau nu unei nebune megalomaniace să ne bage pe toți în pământ! Pentru o clipă se lăsă o tăcere desăvârșită. Probabil că în acea clipă toată lumea era la fel de șocată precum Ravna. Apoi Gannon Jorkenrud țâșni în picioare, urlându-și sprijinul pentru Jefri. Dar se ridicară și alții, care erau de partea Ravnei. Ovin Verring și Jorkenrud țipau unul la altul pe un ton furios. Nevil ridică brațele și tumultul se liniști. Ovin se așeză enervat, la fel și Jorkenrud și ceilalți. Nevil lăsă tăcerea să se așeze o clipă. – Este clar că avem multe de discutat, mai multe decât putem vota în această primă adunare. Mai avem și problemele zilnice în conducerea regatului. Poate ajungem la un compromis. Pentru administrarea de zi cu zi, avem o persoană aptă, pe care o cunoaștem și o respectăm cu toții. Se întoarse și se înclină spre Cioplitoarea-în-lemn. – Doamnă, sunteți de acord să continuați fără sfatul unui Consiliu Executiv? Să administrați afacerile necontroversate ale Regatului? Doi dintre membrii Cioplitoarei-în-lemn se uitară la Ravna. Ceilalți, inclusiv puiandrul, se uitau la Nevil și spre public. Atitudinea reginei denota o solemnă concentrare. Însă Ravna fusese în preajma Cioplitoarei-în-lemn aproape zece ani. Iar în acest moment, dincolo de fațada solemnă, Ravna ghicea o satisfacție amuzată. Cuvintele ei nu trădară nimic. – Foarte de acord, domnule Storherte, dar desigur voi avea nevoie de sfatul tuturor. – Desigur, răspunse și Nevil făcând o plecăciune adâncă. Apoi se întoarse către Ravna. Însă nu exprimă aceeași rugăminte. I se adresă pe un ton conciliant, compătimitor. – Ravna, îți datorăm atât de multe. Tu ai ajutat-o pe Cioplitoarea-în-lemn în războiul împotriva Jupuitorului. Ne amintim de dragostea cu care ne-ai îngrijit începutul exilului nostru, cum le-ai arătat Cioplitoarei-în-lemn și haitelor ei să aibă grijă de cei mai mici dintre noi. Chiar și acum, avem mare nevoie de tine pentru lucrul cu arhivele de pe Excentric II. Ezită, neștiind parcă dacă să continue sau nu. – Dar, în același timp, noi… noi credem că ai ajuns fixată pe o amenințare care poate – sau poate nu – se va concretiza, într-un viitor foarte incert și îndepărtat. Considerăm că ai căzut într-un soi de capcană mentală, unde pierderile suferite și singurătatea te-au împins într-o…

Își ridică privirile spre imitația splendidă a arhitecturii din Epoca Prințeselor. – …într-o fantezie personală. Își coborî ochii spre ea, plini de compasiune și grijă. Acum, în sfârșit, Ravna înțelese exact despre ce era vorba. Simțea privirile tuturor Copiilor și Stiletelor ațintite asupra ei. Unii dintre ei probabil o urau, cum părea să o facă Jefri. Dar cei mai mulți dintre ei vedeau costumul pe care îl purta și sala imperială în care îi chemase ea și credeau că planurile ei mărețe erau curată nebunie. Simțea cum se răspândea această impresie în toată sala în cele cinci secunde care trecuseră de când Nevil tăcuse. Apoi, continuă cu aceeași voce blândă. – De aceea, iată ce cred eu că trebuie să votăm astăzi: Îți cerem să renunți o vreme la administrarea Regatului. Să continui a ne îndruma cu sfaturile și cunoștințele tale neprețuite. Să ne ajuți să lucrăm cu Excentric II. Dar să lași în grija Cioplitoarei-în-lemn și a Consiliului General guvernarea Domeniului. Înțelegi ce propun eu acum să votăm, Ravna? Pentru prima dată în ultimele minute, Ravna îl privi pe Nevil drept în ochi. Bărbatul nici nu clipi. În privirea lui nu se putea citi decât respect. Ravna deschise gura să-i spună cât de ipocrit e și cum a trădat-o… dar nu găsi cuvintele. Avea nevoie de câteva momente în care să-și adune gândurile, înainte de a-i răspunde. Acum îi venea doar să urle de nervi. Dar laș putea opri. Nevil Storherte avea un amărât control audio și video asupra sălii, pe care i-l dăduse ea pentru a face această sală, dar ea încă deținea controlul suprem asupra navei stelare Excentric II. Putea să-i ia comenzile, să termine cu decorul acela opulent din Epoca Prințeselor, să-i oblige pe toți să asculte… aberațiile unei femei… acum dovedită nebună. Băgă de seamă că Cioplitoarea-în-lemn se crispase. Regina realizase că, la nivel de forță brută, Ravna ținea biciul în mână. Dar eu sunt în toate mințile. Deci, când vorbi, Ravna spuse: – Înțeleg, Nevil, înțeleg prea bine. – Îți mulțumim, Ravna. Vocea lui era plină de compasiune și ușurare. În capătul îndepărtat al scenei, Ravnei i se păru că citește o ușurare mai sinceră pe chipurile Cioplitoarei-în-lemn. Nevil se întoase către audiență. – Acum cred că putem vota. O schimbare radicală care ne va ajuta să construim un viitor sigur și luminos. Vrea cineva să spună ceva înainte de a vota? Câteva intervenții, dar lipsite de importanță. Întâi Jorkenrud spuse ce avea de spus, pe urmă Jefri. Discursul lui fu mai detaliat, mai acid și mai acuzator decât țipetele înfuriate cu care îi întrerupsese expunerea. Ravna aproape izbucni în plâns. Din câte își dădea ea seama, Nevil nu folosea controlul fonic pentru a închide gura nimănui, dar aproape nimeni din sală nu își exprimase dezaprobarea în fața demiterii ei, iar cei care avură ceva de spus

păreau confuzi. De jur împrejurul lor erau dovezile megalomaniei Ravnei și când se întoarse într-o parte, observă că era din nou pe tot ecranul din spate, încruntându-se și sfredelind cu privirea întreaga sală. Când sosi momentul, votul se desfășură după cum se așteptau. Femeia nebună fu urcată la rangul de consilier tehnic. Se auziră strigăte de bucurie și Copiii ieșiră dintre bănci înaintând spre scenă. În jurul Ravnei se formă un cer gol. Din fericire, display-ul uriaș nu îi mai arăta chipul. De fapt, Ravna părea să fie într-un con de umbră. Nevil coborî de pe podium. Murmurul vocilor se înteți când fu înconjurat de toată lumea care dorea să-i strângă mâna. Nevil zâmbea fericit și gesticula euforic. Îl luă pe Timor și îl înălță sus deasupra capului. – Pentru el facem toate astea! Pentru noi! Apoi îl puse din nou jos și se pierdură în mulțimea de felicitări. După câteva secunde, Timor ieși de-a bușilea dintre ei, uitat pentru moment. Se uită de jur împrejur o clipă, apoi o luă stângaci la fugă tăind podiumului spre umbra în care se ascundea Ravna. Când ajunse aproape de ea, Ravna observă că băiatul plângea. Arăta pierdut și trist, nicidecum salvat de proaspăta proclamație a lui Nevil. Timor arată așa cum mă simt eu. Se lăsă în genunchi. El își aruncă brațele subțiri în jurul gâtului ei. Îi auzi vocea în ureche, mirată, nevinovată. – Ravna, Ravna. Ce s-a întâmplat?

C a p i t o l u l 1 2 Pentru Ravna, zilele care urmară se scurseră ciudat de monoton. I se spuse că Johanna și Pelerinul erau în drum spre casă, dar nicio ședință a Consiliului Executiv nu fu programată. Cioplitoarea-în-lemn nu era disponibilă. Pentru moment, noua „Consilieră pe probleme tehnice a Regatului“ avea foarte puține responsabilități. I se ceru să părăsească apartamentul de la bordul navei, urmând ca spațiul să fie folosit pentru facilitățile medicale suplimentare pe care le promisese Nevil. Din câte se părea, acestea implicau modernizarea aparaturii de hibernoterapie, deși Ravna nu știa prea bine cum se va realiza acest lucru. Ea primise una din locuințele cele mai nou construite pe Strada Reginei. Bili Yngva îi arătase casa și o ajutase să se mute. După câte se părea, Bili era locotenentul-șef al lui Nevil. Îi zâmbea mereu și o trata cu respect, încercând probabil să îi facă tranziția cât mai ușoară. – Nevil ar fi vrut să-ți prezinte casa, dar cred că tocmai a descoperit cât de multe ai de făcut atunci când ești administrator, îi spusese el cu un zâmbet dezarmant. Se aflau la etajul noii ei locuințe. La fel ca toate casele din oraș, avea sistem de încălzire și canalizare înăuntru. Aceste locuințe noi aveau o a doua toaletă cu apă curentă la etaj, un lux nemaiîntâlnit nicăieri în lume. Ba chiar casa ei avea dotări și mai extravagante. Două șiruri de trepte, unul în față și altul în spate, urcau până la ultimul etaj, unde se găsea un living room cu ferestre largi din sticlă. Cele care dădeau spre sud-vest ofereau o panoramă a Canalului Interior. – Aceasta este prima casă cu geamuri cu filtru optic. E aproape la fel ca un display real, doar că meniul priveliștii e puțin limitat. Arătă cu mâna spre florile de gheață incrustate pe marginile ferestrelor: – Nu îți face griji în privința gheții, se va topi imediat ce dăm drumul la apă.Turnul de încălzire este deja înregistrat la E-II.

Ravna aprobă din cap. Îndată ce nava începea să încălzească apa, nu conta cât aer cald se strecura afară prin ferestre, senzorii lui E-II foloseau acest aer pe post de termostat. Ah, minunile încălzirii centrale automatizate!… După un minut, Bili păru să-și dea seama că Ravna nu avea de gând să-i răspundă. – Păi, mă duc jos să-i ajut pe ceilalți cu descărcatul bagajelor. Yngva coborî și Ravna îl auzi strigând la intrare. În câteva clipe casa se umplu de pocnituri și pârâituri, zgomote care trădau o luptă acerbă cu obiecte grele. Ravna îi urmă pe ceilalți jos, dar Bili îi interzise categoric să ajute la așezatul lucrurilor în casă. La drept vorbind, cutiile erau impresionante și nici Stiletele, nici cineva micuț nu le putea mișca. Bili avea patru ajutoare dintre băieții mai mari. Niciunul dintre ei nu-i adresă vreun cuvânt Ravnei, doar Gannon Jorkenrud îi mai trimitea din când în când un zâmbet zeflemitor. Erau atât de multe lucruri: mobilă, veselă, perdele, haine. Nimic nu îi aparținea cu adevărat, nu erau lucrurile ei de pe E-II. La bordul navei avusese doar câteva suvenire, iar celelalte obiecte erau făcute de E-II din părți reciclate. Făcute, folosite și, de cele mai multe ori, după aceea erau aruncate sau demontate. Lucrurile aduse de Bili erau făcute local, deși multe dintre ele beneficiaseră de tehnologia de pe navă și implementările lui Pedantus. Primul nivel fu imediat umplut cu tot soiul de obiecte. Bili îi trimise un zâmbet larg, văzând câtă muncă implica mutatul ei. – Hei, știu că pare o nebunie, dar ai nevoie de o groază de chestii ca să trăiești bine în condiții primitive. O să-ți trimitem ajutoare pentru gătit și spălat. Servitori. Bili îi vorbea despre servitori. Ravna se retrase la etaj. Păși de-a lungul și de-a latul podelei de lemn, se opri în dreptul ferestrelor pentru a le examina mai îndeaproape. În anii de început, mulți dintre Copii avuseseră probleme cu prezențele fizice brute, cu mașini atât de mari încât le puteai vedea și atât de simple încât le puteai înțelege. Își amintea cât de des le era frig celor mici. În acele zile, ea fusese nevoită să le amintească Copiilor că trebuie să se îngrijească în mod conștient de propriul lor confort. Aici Jos învățase un adevăr și mai dur: nici măcar planificarea chibzuită nu te ferea de greutățile fizice. Noul ei statut îi luase din drepturile de administrare pe E-II, cu toate acestea, era înconjurată de un lux de care doar cei mai privilegiați dintre Copii se bucurau. Complotul lui Nevil împotriva ei nu se oprise odată cu lovitura de stat. Desigur, Bili înțelegea acest lucru și era tot numai zâmbete și amabilitate. Se auzi un zgomot pe scări. Gașca lui Yngva descoperise etajul. Dar primul obiect care intră nu fu mobila. Se întoarse și văzu un covor imens, strâns sul, care își făcea loc cu greu în încăpere, împins cu heirup pe scări în sus. Yngva, Jorkenrud și ceilalți reușiră în sfârșit să pună covorul în mijlocul camerei. O haită de Stilete cărând ciocane venea pe scări în spatele lor. Îl recunoscu pe Sabie, de profesie cârciumar și spion al Jupuitorului. După toate aparențele, se ocupa și de montarea covoarelor.

– Salutare, Ravna, salut, salut, spuse el înclinând din capete către ceilalți oameni din încăpere. Măsură ostentativ încăperea, desfășură covorul, patru dintre membrii lui împrăștiindu-se în colțurile camerei. Unul supraveghea de pe margine. Fiecare trase de covor până îl puseră pe poziție. – Hopa, nu e chiar pătrat. Mai încercă o dată… și înc-o dată, în final reuși să-l bată în niște cuișoare scoase cu botul dintr-una din vestele pe care le purta. Marginile tot nu erau drepte, dar nimeni nu afirmase că Sabie chiar era expert în covoare. Pe de altă parte, covorul în sine era magnific. Nu era unul din acele covoare simple și trainice care ieșeau din războaiele de țesut în fiecare zi. Ravna se aplecă și mângâie puful. Era o țesătură măiastră cu o scenă clasică din lumea Stiletelor. Sumedenia de imagini anamorfe erau în ochii Ravnei un talmeș-balmeș de neînțeles, dar covorul era o adevărată operă de artă, rodul a mii de ore de lucru manual al maeștrilor Stilete. Ravna se ridică și observă că Bili părea nerăbdător să se termine mai repede cu așezatul covorului. – Ei, arată extraordinar, nu-i așa? spuse Sabie; întrebarea îi era adresată Ravnei, însă doi dintre ei îl priveau sfidător pe Bili. – E… frumos! murmură Ravna. – Bun așa! spuse Bili. Vrem să o mulțumim pe Consiliera noastră tehnică. Hai să mutăm restul mobilei. – Se pare că te-ai gândit la tot, Bili, dar… – Da? zâmbetul lui deveni unul întrebător. – Nu e nimic… nimic cu care să gândești, cum ar spune straumerii. Bili dădu din cap. – A, da, computere, acces la date, mijloace de comunicare? Vom instala telefonul mâine, Ravna. Dar nu uita, aici nu sunt decât telefoane, singurele computere se află la bordul navei. Gannon Jorkenrud scoase un sunet și Ravna îi observă rânjetul batjocoritor. Ceilalți băieți ai lui Bili erau impasibili. Bili Yngva era singurul cu un zâmbet politicos lipit pe față. – Nu-ți face griji, Ravna, vom aranja un loc pentru tine special în Noua Sală de Consiliu. – Sunt lucruri cu care trebuie să mă țin la curent Bili, dacă sunt Consilier tehnic, am…

Yngva ridică mâinile impacientat. – Știu, știu! Avem mare nevoie de ajutorul tău. Cea mai importantă preocupare a lui Nevil zilele astea este să stabilească ordinea priorităților. Va lua legătura cu tine într-una din zilele următoare să vedeți ce ai de făcut. Mi-a promis. Aruncă o privire pe fereastră. Era sfârșitul după-amiezii și soarele apusese deja. – Trebuie să terminăm cât mai repede aici, să nu ne prindă frigul. Se repeziră cu toții pe scări în jos. Doar Sabie păru să observe că Ravna nu îi urmase. Ea îi făcu semn haitei să o ia înainte. Jos începuseră iar bocăniturile, doar că acum se auzea ca și cum ar fi umblat la țevi. Or fi fost Bili, Gannon și ceilalți băieți atât de pricepuți? Sau era doar Sabie? Rezistă impulsului de a coborî să vadă ce fac. Traversă camera spre ferestrele largi. Geamurile păruseră mai devreme rezistente la distorsiuni, dar acum putea observa ușoare valuri pe suprafața lor… Ah, aerul cald deja urca prin gurile de ventilație. Pe fereastră se vedea departe în zare. Cu excepția câtorva case răzlețe, nimic nu tulbura întinderea vastă. Dincolo de pământurile peste care se lăsa noaptea și de marea întunecată, cerul era acum lipsit de culoare. Din loc în loc sclipeau stelele. Ce ironie, când trăia printre stele, niciodată nu fusese atentă la poziția lor pe cer. Acum, că era legată de o singură planetă, poziția întâmplătoare a câtorva stele luminoase îi spunea anotimpurile și orele și… acolo lângă o pereche de stele clipind deasupra mării, era cel mai important punct din toată întinderea cerului. Un petic șters de cer, în care abia se zăreau strălucind palid câteva stele în nopțile cele mai senine. La doar treizeci de ani-lumină, o sută de nave stelare. O sabie deasupra capului ei în cei zece ani trecuți, influențându-i toate deciziile, forțând-o să-i împingă și să-i convingă pe Copii și pe Stilete să încerce imposibilul, să lupte să învingă Molima. Dar acum, când această luptă nu mai era a ei, o liniște stranie coborî asupra ei, învăluindo.

Nevil nu dădu niciun semn în a doua zi, nici în zilele următoare. Câțiva dintre Copiii mai mari o vizitară în noua locuință, dar nu stătură mult. Priveau luxul cu care era înconjurată și parcă se ridicau ziduri invizibile între ei. Furtunile din ultimele zece-zile se mutaseră pe continent, împiedicându-i pe Johanna și pe Pelerin să ajungă acasă. Agraviul lor se împotmolise undeva la câteva sute de kilometri mai la sud-est. Nu toate necazurile veneau de la Nevil. Ravna mergea zilnic pe Excentric II. Bili Yngva îi dăduse drept de acces provizoriu în Noua Sală. Singura noapte de glorie megalomaniacă a calei era de domeniul trecutului. Nevil revenise la designul original ales de Ravna. După cum era de așteptat, popularitatea

consolelor de jocuri scăzuse, căci jocurile create de E-II erau o imitație jalnică a celor de care își aminteau Copiii. Acum se mai jucau doar Stiletele și adevărații copiii… și Timor. Băiatul era practic campat în fața unei console, plictisind-o chiar și pe prietena lui, Belle, de asemenea prinsă de microbul jocurilor. Uneori Timor nici nu o vedea pe Ravna, iar când o vedea, turuia numai despre jocuri. Singurul prieten al Ravnei era acum zăpăcit și în culmea fericirii. În afară de Timor, ceilalți Copii se fereau să discute cu ea. Poate că atunci când o vedeau își aminteau cum li se arătase în acea noapte de pomină. Ravna stătea acum în zona publică și pierdea vremea cu o interfață, atentă să nu întreacă limitele impuse de „accesul provizoriu“ al lui Nevil. Cu alte cuvinte, nu se atingea de operațiile îngăduite sysadminului. Accesul ei era minim, iar unele arhive mai serioase nu erau disponibile. În timpul celei de-a treia vizite de acest fel, Wenda Larsndot veni la ea să-i ceară ajutorul pentru o căutare în domeniul ei de activitate. – Ace cochetează mai nou cu ideea de producție în masă, deci încerc să văd ce spune Excentric II. Sunt tone de materiale despre croitoria cu mașini cu program numeric, dar eu am nevoie de ceva ușor și nu foarte sofisticat tehnologic. Ravna îi prezentă o serie de instrumente hibride de programare pe care le construise pe baza arhivelor navei. Era genul de muncă primitivă spre care îi îndrumase ani întregi pe Copii, deși era îngrozitor de plictisitoare, cel puțin după standarde straumere. În asemenea studii existau milioane de variante care nu duceau nicăieri, iar E-II nu le putea elimina. Ravnei îi veni în minte deodată covorul fantastic din locuința ei. Cum ar fi să instalezi un program de șablonare într-un război de țesut? Întrebarea era una din acelea care nasc adevărate campanii de studiu. În istoria unor rase de insecte din Zona Lentă, E-II găsise un gadget făcut din cuplaje, came și benzi perforate care puteau fi montate pe un război de țesut. Nu era chiar culmea tehnicii în materie de croitorie, dar era cel mai bun lucru pe care Ravna îl descoperise în ultima vreme. – Uau, spuse Wenda uitându-se la schițele incipiente ale unui prototip. Deci putem angaja un artist bun și o mie de ore de muncă se vor transforma în doar câteva ore! Ravna îi răspunse zâmbind. – Încă nu știm dacă va funcționa. Sunt o mulțime de componente mici mobile și războaiele noastre de țesut sunt foarte diferite de cele pe care era montat gadgetul. E-II nu se pricepe la astfel de proiecte. Îi arătă semnalele de improbabilitate care pluteau deasupra cuplajelor și camelor. – Cred că aveți mari șanse de reușită, deși probabil veți avea de făcut unele modificări. Cea mai bună idee ar fi să-l convingeți pe Pedantus să construiască o mașină specială de croitorie. – Ah, ne descurcăm noi cu ce avem aici.

Wenda începuse deja să facă planuri și liste de materiale necesare. Arăta din nou ca o femeie de douăzeci de ani. Ravna ridică privirea și băgă de seamă că Edvi Verring și câțiva dintre copiii mici se adunaseră în jurul lor. Edvi îi zâmbi timid. – Ravna, avem și noi o problemă cu un joc și ne gândeam că poate…

Trecuse atât de mult de când nu mai avusese timp de jocuri. Era distractiv să-i ajute pe puști la jocuri (chiar mai distractiv decât atunci când juca!). Jocurile nu aveau intransigența realității. Aici nu se lăsa la mâna Fortunei, cum făcuse cu Wenda, fiindcă aici știa ce are de făcut: modifica parametrii jocului. Uneori, până și bibliotecarii, chiar și cu acces limitat și provizoriu, puteau face minuni. – Ravna? O voce bărbătească o readuse la realitate din tărâmul jocurilor lui Edvi Verring. Ridică ochii și-l văzu pe Bili Yngva stând la un pas de ea. Oare cât timp m-am jucat aici? Wenda încă mai era acolo, jucându-se cu planurile războiului de țesut. – Mă scuzi că te deranjez, dar… Ravna observă notificările de mail. – Pardon, nu băgasem de seamă. – Nicio problemă. Tocmai mi-a trimis Nevil vorbă că ar vrea să discute puțin cu tine și dacă te-aș putea deranja de la treburile importante de aici. Zâmbi glumeț spre copii și Wenda.

Aproape jumătate din Noua Sală fusese transformată în birouri. Yngva o conduse pe niște coridoare înguste, făcute din cherestea locală și panouri din plastic ușor pe care E-II le mai putea încă produce. Ravna se trezi rămânând în urma lui Bili. Simțea furia fierbând sub pojghița de amorțeală a ultimelor zile. Mai devreme sau mai târziu, ea și Nevil vor sta de vorbă, dar ea nu-și putea imagina cum va da el ochii cu ea și ce i-ar putea spune… Bili privi peste urmăr, unde Ravna stătea țintuită locului.

– Mai avem doar puțin de mers, Ravna. …vasăzică eu sunt cea care nu pot da ochii cu el? După o clipă de ezitare, Ravna încuviință din cap și îl urmă. Biroul lui Nevil era chiar după colț. Arăta la fel ca toate celelalte, doar că pe display-ul de funcții scria numele lui oficial în samnorskă. Înăuntru, Nevil Storherte arăta neschimbat, la fel de chipeș și stăpân pe sine ca întotdeauna. Era așezat în spatele unui birou simplu, înconjurat de pereți simpli gri. – Poftim, poftim înăuntru, spuse el făcându-i Ravnei semn cu mâna spre unul din scaunele dinaintea biroului. Se uită spre Bili și îi spuse: – Mai durează zece minute, poți veni atunci? – Da. Bili plecă și, pentru prima dată din Ziua Nefastă, Ravna și Nevil erau singuri, față în față. Ravna își încrucișă brațele și îl privi lung pe Nevil. Încă nu-și găsea cuvintele. Nevil se uită la ea blând și, după un moment, ridică mirat din sprâncene. – Aștepți cumva o explicație sau vreo scuză? – Mai întâi aștept adevărul, vorbi ea cu o voce gâtuită. – Bine, adevărul, zise el, luându-și ochii de la ea o clipă. Adevărul este că tu singură ți-ai făcut-o, Ravna. În primii ani, ne-ai făcut un bine enorm. Încă ești cel mai important om din lume. Din acest motiv lumea te-a lăsat în pace atât de mult timp. Și suntem conștienți cât de mult îți datorăm. De aceea și… slăbiciunile tale sunt atât de… tragice. – Tu chiar nu crezi în Molimă? Nevil ridică iritat din umeri. – Cred că noi nu suntem în poziția să cunoaștem exact ce s-a petrecut Acolo Sus. Prezența noastră aici dovedește clar că un accident teribil s-a petrecut în Laboratorul Superior. Prezența ta aici și datele din fișierele de pe navă demonstrează că lumea ta și probabil și a mea au fost distruse. Tăcerea întregului cer este dovada că o catastrofă îngrozitoare a avut loc în Exterior. Dar obsesia ta cu „Molima“ deja depășește limitele rezonabilului. – Ce-a mai rămas din Molimă se află la doar treizeci de ani-lumină de noi, Nevil. Storherte clătină din cap. – Treizeci de ani-lumină. Da. Poate vreo sută de nave, înaintând cu doar câțiva kilometri pe secundă, fără o direcție precisă, fără propulsie statoreactoare… după cum afirmi tu însăți!

O mie de ani de acum înainte, ar putea naufragia pe vreo planetă cine știe pe unde. Când acest lucru se va petrece în cele din urmă, toate întâmplările care au creat starea de incertitudine de astăzi vor fi istorie antică. Între timp… – Nevil, ipoteza ta este idealistă. Mo… – Nu. Am mai auzit povestea asta, Ravna. Repetată și răs-repetată. E mantra ta, e scuza ta să te ascunzi la bordul navei. Iar situația s-a înrăutățit în ultimii ani, de când Copiii au început să aibă grijă de propriii copii. Dacă nu te-ai fi izolat de noi toți, ai mai fi fost și acum la putere. Ravna îl privi lung o clipă, vag conștientă că rămăsese cu gura căscată. – Nimeni nu mi-a spus… – Nici nu ai ascultat. Făcu o pauză. – Înțelege-mă: eu sunt moderat. Noi, Copiii, ne amintim de părinții noștri și știm că nu au fost niște proști. În Laboratorul Superior lucrau cele mai luminate minți ale Domeniului Straumli. Nu aveau cum să trezească cine știe ce Rău Uriaș. Pe de altă parte, când ne uităm peste jurnalul tău de bord, observăm că tu și cu Pham ați dus nenorocirea cu voi pe oriunde ați fost. Chiar tu admiți că Pham Nuwen era infectat de un fragment de Putere. Tu o numești Contramăsură și recunoști că a distrus toate civilizațiile cât vezi cu ochii. Unii dintre noi judecă aceste fapte și ajung la concluzia că tot ce afirmi tu ar putea fi adevărat… însă valorile binelui și ale răului sunt inversate. Scutură din mâini ca și cum ar fi respins această ipoteză. – Poziția asta e una extremistă, la fel de bizară ca și a ta, însă nici pe departe la fel de periculoasă. – Nu la fel de… periculoasă? – Ravna, o luaseși razna, alocai din ce în ce mai multe resurse obsesiei tale. Cineva trebuia să te oprească. Deci da. Te-am mințit. Și i-am povestit Cioplitoarei-în-lemn despre acțiunile tale clandestine. Eu te-am împins în jos. Însă, oricât de brutal ți s-ar părea, a fost cea mai blândă modalitate de a impune o schimbare. Te-a îndepărtat de putere, dar te-a lăsat în poziția de a putea ajuta. Nevil o privea în ochi, poate analizându-i reacția, poate așteptând un răspuns. Când nu primi niciunul, se aplecă în față și îi spuse cu o voce catifelată. – Ravna, avem nevoie de tine. Ești iubită de toți Copiii. Ai fost singurul adult pe care l-au avut în viața lor. Privind lucrurile la rece, importanța ta constă în faptul că ești singurul om profesionist în viață și, pe deasupra, bibliotecar. Unii dintre prietenii mei sunt isteți și îndrăzneți. Toată viața lor au trăit cu computere decente. Au rezolvat o grămadă de

probleme… dar toate în Vârful Exteriorului. Acum avem aparatură limitată și o arhivă relativ statică. Ar fi trebuit să vezi cât s-au chinuit doar să schimbe configurația sălii de întruniri! Abia acum încep să realizeze că nu au nici cea mai vagă idee despre tehnologia de pe navă. Iar tu ești la un nivel mult mai avansat decât oricare dintre noi. Nevil se îndreptă de spate, privind-o intens o clipă. – Ravna, nu-mi pasă că mă urăști cu patimă, eu am nevoie disperată de tine. De aceea am încercat să-ți fac noua locuință cât mai confortabilă posibil. De aceea am încercat să minimizez umilința prin care ai trecut. Chiar dacă nu mai ești în fruntea noastră, nădăjduiesc că ne vei da o mână de ajutor. Proiectele noastre sunt banale și practice, dar sunt esențiale pentru supraviețuirea în această lume. – Și aștepți ajutorul meu cu accesul provizoriu la nivel de jocuri pe care mi l-a acordat Bili astăzi? Nevil zâmbi, pentru prima dată de când se revăzuseră și probabil mai sincer decât toată pretinsa lui prietenie dinainte de trădare. – Îmi pare rău, dar atât are el permisiunea să acorde. Am discutat problema cu Cioplitoarea-în-lemn. Ea înțelege că tu ești cea mai în măsură să exploatezi capacitățile de procesare ale lui Excentric II. Îți vom da un birou ca acesta, ca să nu mai fii deranjată cu tot felul de mărunțișuri frivole. Doar două condiții avem: munca ta să nu întrerupă accesul celorlalți useri. A doua, Cioplitoarea-în-lemn – și aici sunt de acord cu ea, sincer vorbind – nu dorește ca tu să mai deții controlul. Ezită o clipă, apoi continuă: – Tu ai un soi de autoritate birocratică asupra navei, nu? Se numește tot „administrarea sistemului“ chiar și pe o mașină atât de mică? Ravna stătu pe gânduri un moment. – Da, termenul obișnuit este „sysadmin“. Iar tu habar n-ai ce înseamnă dreptul de administrare, așa-i, Nevil? Cândva demult, nici Ravna nu știuse, însă Pham Nuwen și Cochilie albastră îi explicaseră cât de frumos și de înspăimântător în același timp era să comanzi o navă stelară. – Ei bine, îți mulțumim că ai respectat limitele impuse de accesul pe care ți l-a acordat Bili în această după-amiază. S-a văzut că temerile Cioplitoarei-în-lemn au fost nefondate. Părea ușor rușinat, o altă premieră în timpul acestei conversații. – Cu toate acestea, aș dori să predai drepturile de sysadmin în acest moment. – Ție să ți le dau?

– Da. În felul acesta faptele ar veni în acord cu votul general. Când ea nu răspunse, Nevil continuă: – Este cel mai bine așa, Ravna, ai fost și tu de acord cu asta în timpul ultimului Consiliu General. Ravna își aminti ultimele minute ale acelei întruniri, chiar înainte de a se vota. Își aminti furia de atunci și o simți cum renaște. Dar atunci întorsese spatele forței fizice. Ravna plecă fruntea. Și acum avea să procedeze la fel.

C a p i t o l u l 1 3 Vremea frumoasă se mută mai departe spre interiorul continentului și pe coastă își făcu apariția un nou val de furtuni. Așadar, în timp ce prima zăpadă adevărată se așternea peste Noul Castel, Johanna și Pelerinul avură ocazia să iasă din ascunzătoarea lor și să-și ia zborul spre sud-vest. Ravna se duse târziu la culcare în acea seară, îngrijorată că cei doi făceau o mare greșeală plecând. Vânturile care măturau Dealul Navei Stelare se întețeau cu fiecare oră. Dacă Johanna și Pelerinul ajungeau și se trezeau în mijlocul unui viscol? Era mult mai precaut să aștepte undeva la sol, chiar și la o mare depărtare. În urmă cu trei ani, Pelerinul rămăsese blocat în păduri pentru cinci zece-zile în vreme ce furtunile jucau hora în jurul pistelor de decolare și aterizare. De data aceasta… știa că cei doi aventurieri auziseră crâmpeie de zvonuri în legătură cu ce se petrecuse aici. Ravna se ruga doar ca nerăbdarea lor de a afla cât mai multe de la fața locului să nu le fi afectat discernământul în privința plecării. Îngrijorarea și vântul nu-i dădură pace câteva ore. Când în cele din urmă ațipi… se trezi extraordinar de târziu. Acest lucru se mai întâmplase de câteva ori de când se mutase în locuința din oraș. Toată viața ei avusese la dispoziție servicii convenabile care o trezeau când avea nevoie. Corpul ei avea nevoie de o disciplină pe care încă nu o deprinsese. Astăzi fu trezită de un bocănit înfundat. Stătu o clipă nemișcată, așteptând să vadă de unde ar putea apărea semnale de alarmă, dar subit își dădu seama că cineva bătea cu putere în ușa de la intrare. Sări în picioare pe podeaua rece și o zbughi pe scări în jos. Prin ferestre se zărea cerul întunecat încărcat de nori și nămeții de zăpadă sub care dormeau casele din vecini și strada. Vântul se liniștise peste noapte. Ravna era la jumătata drumului care o despărțea de ușa de la intrare când zăvorul delicat se dădu bătut în fața asaltului și ușa se izbi într-o parte. Aerul rece se strecură în casă pe lângă o siluetă înfășurată într-o pelerină groasă. – Ce porcărie ieftină! Era vocea Johannei și, în timp ce înainta spre trepte, persoana își dădu gluga pe spate. Da, era chiar Johanna.

Înaintă prin holul de la intrare, scoțându-și mantaua din mers. În urma ei, intră un cvintet. Stiletele din zona arctică au blana groasă, însă în timpul gerurilor din miezul iernii poartă și ei jachete groase. În ciuda cojoacelor, Ravna îl recunoscu pe Pelerin. Doi dintre membri inspectau zăvorul spulberat, în timp ce alți doi închideau cu grijă ușa. Cel de-al cincilea stătea cu ochii pe Johanna. Tânăra femeie își aruncă mantaua pe podea. – Nenorocitul! Trădător mâncător de rahat fără niciun căpătâi! Un… Critica Johannei deveni alarmant de violentă. Erau cuvinte pe care Ravna nici nu bănuia că Johanna le cunoaște, deși poate în dialectul straumer aveau un sens mai blând decât știa Ravna. Într-un sfârșit, rafala se mai domoli. – Vorbești despre Nevil, cumva? Johanna o sfredeli cu privirea câteva secunde, părând să facă eforturi în a găsi cuvintele potrivite. În cele din urmă spuse: – În caz că nu m-am făcut clară până acum, nunta s-a dus dracului. – Nu vrei mai bine să urci puțin să stăm de vorbă? Urcară pe treptele din lemn, Ravna înainte, Johanna tropăind cu obidă în urma ei. Pe la jumătatea scărilor, Ravna o auzi bombănind: – Scuze că intru cu bocancii. Din spatele ei se auzi vocea Pelerinului: – Am vorbit cu Nevil și apoi am avut o discuție sinceră cu Cioplitoarea-în-lemn. Poate nu trebuie să le mai explic nimic. Doar secvențele mai stânjenitoare. – De cât timp v-ați întors? – Cinci ore, spuse Pelerinul. Ne-am riscat cu vremea, dar a meritat. După nici douăzeci de ore în aer, vântul s-a oprit complet și ninsoarea a stat, deci iată-ne înapoi acasă! Ravna aprinse panourile cu neon când intrară în camera de la etaj. Johanna se opri brusc la marginea covorului și se lăsă în jos cu fundul pe podeaua de lemn și cu spatele la perete. Pelerinul o ajută să-și scoată bocancii și în același timp făcu înconjurul camerei, studiind admirativ covorul. – Noi am primit doar câteva fragmente disparate prin comset, spuse el. Noi… – Ai fost lucrată pe la spate, Ravna, adăugă Johanna. Ravna oftă.

– Nu-mi vine a crede cât de naivă am putut fi. Vocea Pelerinului era blândă, chiar dacă vorbele lui erau aspre: – Nevil ne-a lăsat pe toți cu gura căscată, a fost un adevărat geniu politic. A realizat foarte multe cu efort minim. Și cred cu adevărat că… Dar Jo îl întrerupse: – Ticălosul! Trebuia să fi fost acolo când am dat ochii cu el, Ravna. M-a luat la sentiment. Dacă n-ar fi fost Yngva și Gannon lângă el i-aș fi zburat vreo doi dinți. Se uită la Ravna și chipul i se încreți de supărare. – Îl iubesc, l-am iubit, Ravna. Nu pot crede că Nevil e un om rău! Cred că el e convins că procedează corect! Lăsă capul în jos și începu să plângă încet. Johanna se întinsese pe sofaua lungă din living, obosită de atâta plâns. Membrul plin de cicatrici al Pelerinului stătea lângă ea, cu capul în poala ei. Restul era așezat în formație tradițională pe covor. – Trebuie să-l găsesc pe Jefri, spuse ea. Jef era atât de mic atunci când am plecat din Laboratorul Superior. Era aproape la fel de talentat ca și Cioflingarul, doar că nu a avut niciun fel de instruire. Nici nu m-am gândit vreodată că i-ar plăcea. Cum a putut să trădeze… – Nu e singurul contestatar, Jo, răspunse Ravna, amintindu-și vocile înfuriate care o acuzaseră. – Da, mă rog, pe mine nu m-au interesat niciodată cârcotașii. Și de când… de când am ajuns aici, Stiletele s-au dovedit a fi de o mie de ori mai buni prieteni decât oamenii. Am crezut că Nevil e altfel. Se uită spre Pelerin. – Știi ceva? Cea mai mare fraieră dintre noi toți e Cioplitoarea-în-lemn. O înțeleg că a luat foc atunci când Nevil i-a povestit despre misiunea ta secretă de a-l spiona pe Jupuitor, dar, pe Puteri!, chiar să-l lase pe Nevil să o ducă de nas în fața tuturor? Pelerinul scoase un chicot înfundat. – Ah, draga mea Cioplitoare-în-lemn. Nu s-ar fi lăsat păcălită dacă nu ar trece printr-o schimbare în viața ei. Jo încuviință. – Îmi fac griji cu puiandrul cel nou.

– Așa e. Șșt. Păstrarea lui Șșt a fost o greșeală. Nu una capitală; Cioplitoarea-în-lemn și educatorii ei de prăsile sunt mult prea experimentați pentru a comite o eroare gravă. Întrun climat normal, această situație ar fi cel mult o mică neplăcere. Acum, cu micul Șșt în haită, co-regina noastră este un pic mai… răzbunătoare ca înainte. Cei patru membri ai Pelerinului care stăteau pe covor aveau privirea concentrată asupra modelului țesut. O clipă, își ridicară cu toții ochii spre Ravna. – Te înțeleg de ce nu i-ai mărturisit Cioplitoarei-în-lemn despre Jupuitor, dar să-i spui lui Nevil… – Cea mai mare greșeală pe care am putut-o face. Membrii haitei aprobară înclinând capetele. – Dezvăluirea lui Nevil a înfuriat-o la culme pe Cioplitoarea-în-lemn, mult mai mult decât înainte, când nu îl avea pe Șșt. Mi-a explicat situația în amănunt. Ea e de părere că se poate folosi de Nevil. – Știu și eu…, spuse Johanna mângâindu-l absentă pe Cicatrice pe creștet. Pe vremea când locuiam în Laboratorul Superior, Nevil era cel mai popular din școală. Îl iubeam încă de pe atunci… sau, în fine, eram îndrăgostită de el. Dar el se trage dintr-o familie de politicieni și conducători. Părinții lui conduceau Laboratorul, cel mai bun centru științific din tot Domeniul Straumli. Nevil e un conducător, atât prin tradiție, cât și prin educație. – Da, însă Cioplitoarea-în-lemn a avut secole întregi la dispoziție în care a învățat viclenia și a cultivat-o genetic în ea însăși, spuse Pelerinul zâmbind hâtru. De când suntem împreună, am moștenit și eu ceva de la ea. Cei patru de pe covor se strânseră laolaltă și, pentru o clipă, o melodie de pe vremuri umplu camera. Pelerinul „își fredona“ un cântec. – Acum, continuă el, să vă spun unde e influența lui Șșt: Cioplitoarea-în-lemn crede sincer că Ravna este bolnavă de putere. Johanna se ridică subit în capul oaselor. – Ce face? – Cioplitoarea-în-lemn a studiat decorațiunile din Noua Sală de Consiliu, costumația și discursul Ravnei. – Care – întâmplător! – au fost aranjate toate de Nevil, corect? Jo se uită la Ravna, care aprobă.

– Ah, răspunse Pelerinul, Cioplitoarea-în-lemn și-a dat seama, dar, spune ea, chiar și așa sau văzut cu ochiul liber înclinațiile Ravnei. Chiar e supărată foc pe tine, Ravna, îmi pare rău. Ravna lăsă fruntea în jos. – Da… m-am pierdut în Epoca Prințeselor. Nevil nu a avut mult de muncă să mă facă să par nebună. Epoca Prințeselor nu va mai fi niciodată frumoasă pentru mine. – Nu fi așa, Ravna! Johanna îl lăsă pe Cicatrice pe canapea, se ridică și, înconjurând măsuța joasă, veni și o prinse pe Ravna de mână. – Nevil ne-a păcălit pe toți. Se așeză pe podea lângă scaunul Ravnei și își puse capul peste mâinile lor împreunate. – Pe toți. Asta mă surprinde pe mine cel mai mult: să zicem că nouă, Copiilor, nu ne convin anumite lucruri sau ne plângem de anumite greșeli ale tale, și ce dacă? Cei mai mulți dintre noi te iubesc, Ravna. – Da, mi-a spus și Nevil ceva similar. Mi-a… – OK, atunci. Înseamnă că problema lui cea mai mare este să ne convingă pe noi că dragostea față de tine nu trebuie să ne tulbure simțul realității. Tăcu o vreme, cu ochii în pământ. – Ei, în sfârșit ai observat covorul? întrebă Pelerinul. – Da, spuse Johanna încruntându-se. Privirea îi alunecă de-a lungul ferestrelor și a statuetelor sculptate așezate de Bili pe rafturile de pe pereți. – Ravna, casa ta e chiar frumoasă. Nevil te-a boierit cu zorzoane mai ceva ca în iatacurile Cioplitoarei-în-lemn. – Și pun rămășag că vrea ca Ravna să lucreze într-un birou separat, este? Ravna dădu din cap. – Deja știm că e un manipulator de mare clasă, mormăi Johanna enervată. Se ridică în picioare și se îndreptă spre fereastră. Printre norii din depărtare se zărea o fâșie de lumină. Aurora își strecura o rază.

După un moment se întoarse cu fața spre ei. – Știți ce ne-ar trebui? – Niște somn? întrebă Pelerinul, însă Ravna observă că privirea lui era ageră și atentă la Johanna. – Corect, dar mă gândeam și la ceva pe termen mai lung. Dacă Nevil e un mare politician, noi trebuie să fim și mai buni decât el. Trebuie să fie și o știință a vicleniei! Ravna cunoaște arhivele de pe Excentric II, suntem inteligenți, putem învăța. Johanna se uita la ea întrebător și deodată Ravna înțelese că fata credea că bibliotecarii trebuie să fie experți în orice. – Johanna, aș putea seta un program de căutare pe „viclenie“, dar… – Ha! Crezi că Nevil cunoaște suficient de bine nava încât să depisteze ce faci? – Ah, nu v-am povestit ce s-a întâmplat ieri. Se rătăciseră în amintirea coșmarului care se petrecuse înainte. – Nevil mi-a explicat noul meu statut. – Așa? întrebă Johanna îngrijorată. Ravna le descrise poziția „moderată“ a lui Nevil și rugămintea lui de a-l ajuta. – Ca pe urmă să-mi spună că, din moment ce am pierdut la voturi și am fost de acord să mă retrag, e normal să îi dau dreptul de sysadmin de pe Excentric II. – Este ceea ce cred eu că este? întrebă Pelerinul. – Ravna, nu-mi spune… – I-am dat dreptul de sysadmin, dar… Johanna își acoperi fața cu mâinile. – Deci acum poate vedea tot ce facem? Poate bloca accesul la orice arhivă are el chef? Poate redocumenta înregistrările? – Nu… chiar. Eu i-am dat strict ce mi-a cerut el. Norocul meu. Altfel, dacă ar fi trebuit să mint, sigur m-aș fi pierdut. Johanna se uită la ea printre degete. – A-ha… și ce vrea să însemne sysadminul?

– În sensul literal, înseamnă controlul birocratic asupra rețelei de pe E-II. Dar ce nu a înțeles Nevil este că Excentric II este o navă, iar eu sunt căpitanul ei, indiferent de cine e stăpânul. – Pe bune? Nu cred că pe navele straumere funcționa același principiu. Ravna își aminti conflictul aproape tragic dintre Pham Nuwen și skrodcălărețul Cochiliealbastră. – Poate că nu, dar în cazul lui E-II se aplică. Domeniul Straumli întotdeauna a ocolit principiile atunci când nu i-au convenit… dar nu o spuse cu glas tare. – Excentric II este un sistem cu memorie în n partiții. Doar o mică parte a acestora este accesibilă prin dreptul de sysadmin. Dacă aceste partiții deviază față de restul, atunci persoana care deține Privilegiul de Comandă are o serie de opțiuni.

Johanna își dăduse mâinile în jos și o expresie de triumf îi lumină chipul. – Și… tu ai privilegiul ăsta de comandă? Ravna încuviință. – Pham mi-a transferat privilegiile de comandă chiar înainte să aterizăm pe Dealul Navei Stelare. Acesta a fost unul dintre ultimele lucruri pe care le-a făcut pentru mine. – Cu alte cuvinte, ești ca un fel de Zeiță de pe puntea de comandă! strigă Pelerinul cuprins de o frenezie bruscă, apoi se uită unul la celălalt, cuprins de jenă. Pardon, ăsta era unul din romanele tale de aventuri de pe Sjandra. Ravna nu își amintea un roman cu un astfel de titlu, dar nu ar fi fost exclus, majoritatea civilizațiilor aveau mai multă istorie în romanele de aventuri decât în manuale. Pentru orice eventualitate: – Voi șterge referințele pe care Nevil și compania le-ar putea depista. – Privilegiul de Comandă poate face așa ceva? – O, da. Sau, mă rog, în locurile unde Nevil poate vedea. E-II nu are capacitatea de a-și revizui întreaga arhivă. Ideea e că Nevil poate să-și facă treaba, să bălmăjească lucrurile, să tragă cu ochiul… – Doar că e într-o cușcă invizibilă! – Corect. Teoretic, nu are de unde să-și dea seama ce se petrece, numai să nu avem ghinion sau să provocăm vreo defecțiune externă.

C a p i t o l u l 1 4 Peste câteva zile, Ravna avea propriul ei birou la bordul lui E-II… și ocazia de a începe săpăturile în domeniul „vicleniei“. Arhivele lui E-II erau în mare parte din domeniul tehnic. Cu toate acestea, „viclenia“ era un concept mult prea vast de căutare. În mod normal, în Exterior, acolo unde interacțiunile aveau aproape întotdeauna un rezultat pozitiv, „viclenia“ nu însemna nimic mai mult decât să fii bun comerciant și să știi ce și cum să-i vinzi unui client. Era exact filozofia pașnică a foștilor ei angajatori din Organizația Vrinimi. Câștigătorii ajungeau putred de bogați, iar perdanții… ajungeau doar bogați. La cealaltă extremă în colțurile întunecate ale Zonei Lente, interacțiunile aveau și rezultate negative, uneori dezastruoase. În acele lumi, doar un sfânt mai credea în recompensă și toată lumea urca doar dând în cap celorlalți. Pham Nuwen își petrecuse copilăria într-o astfel de lume… sau, cel puțin, așa își amintea el. Din păcate și din fericire, niciuna din cele două extreme nu funcționa aici. Viclenia de care Ravna era interesată era una diplomatică, la care Nevil se pricepea atât de bine. Mica arhivă sociologică a lui E-II cuprindea sute de milioane de ani de civilizație, atât în Zona Lentă, cât și în Exterior, a unui milion de rase diferite. Ravna primi un formular de căutare pe care îl completă, lăsând la o parte haitele de Stilete… grupurile mentale erau atât de rare încât ar fi afectat inutil rezultatele. Dar pentru celelalte situații, inclusiv prezența călătorilor interstelari exilați, ar fi trebuit să existe o mulțime de rezultate. Situația actuală de pe Planeta Stiletelor se prezenta marginal pozitivă, cu oarecare șanse de a se îmbunătăți. Aruncă o privire la fereastra de comandă, care indica diversele procese de supraveghere pe care le rula Nevil. Cele mai multe dintre ele erau stângace și o vizau chiar pe ea. Nevil își pierdea timpul. Oricum, tot ce vedeau ei era studiul agronomic care îi fusese încredințat ei. Ravna introduse formularul într-un generator de conținut și setă prioritatea scăzută. Dacă solicita prea mult sistemul, risca să încetinească toate celelalte procese, or, acesta era unul din „efectele externe“ pe care încerca să le evite. Deci Operațiunea „Viclenia“ va dura o vreme. Se lăsă pe spătarul scaunului câteva minute, savurând momentul. OK, acum pierdea și ea timpul. Ar fi trebuit să fie afară, să stea de vorbă cu ceilalți Copii, să-i submineze… „viclean“ …autoritatea lui Nevil.

Ravna închise display-urile și ieși din „biroul ei privat“. Era chiar mai mare decât cel al lui Nevil, dar avea pe ușă scris frumos, cu litere „Nu deranjați“. Evident, pe ușa biroului lui Nevil nu exista un asemenea semn. Pe de altă parte, după cum observase Pelerinul, biroul lui probabil avea o ușă în spate. Jo și Pelerinul păreau să se bucure de fiecare moment al acestei campanii. Ravna era mai rezervată, însă era foarte fericită că acum cei doi prieteni ai ei locuiau împreună cu ea în casa din oraș. Ironia sorții făcuse ca, grație „generozității“ lui Nevil, locuința să fie mai mult decât încăpătoare pentru toți. Ravna păși afară din labirintul de coridoare și coborî scările până la parter, unde Nevil încă mai păstrase consolele de jocuri. În prezent, această zonă a Noii Săli de Consiliu era aproape pustie. Singurii gameri înrăiți rămași pe baricade erau câteva haite și, desigur, Timor și Belle. Ciudat. Timor nu era la consola lui. Ravna dădu un ocol al sălii, uitându-se la jucători. În mod obișnuit, când Timor nu juca, se plimba de la o consolă la cealaltă, turuind sfaturi celor care nu-l trimiteau la plimbare. Se întoarse, îndreptându-se către rampa care ducea la următorul etaj, unde se găseau majoritatea stațiilor de programare. Popularitatea acestei săli crescuse pe măsură ce atracția față de jocuri scăzuse. În primii ani, Copiii strâmbaseră din nas când venise vorba despre programarea în Zona Lentă. Acum, criza medicală în care se aflau le schimbase prioritățile. În timpul iernii nu erau decât treburile casei și aproape nimic altceva de făcut la câmp sau pe marea înghețată. Era perfect logic, așadar, ca Stiletele și oamenii să se adune și să lucreze împreună cu nava într-o atmosferă cât mai aproape de civilizație. Uneori se mai jucau, dar în general foloseau aparatura disponibilă pe E-II pentru a studia. Poate că ar fi trebuit să pun la punct un astfel de centru eu însămi, cu ani în urmă. Dar la momentul respectiv ea fusese preocupată mai mult de confortul lor, de educație și de pregătirea celor de aici pentru confruntarea cu Molima. Atunci ar fi perceput această inițiativă ca pe un fel de escrocherie. Din încăpere se auzeau o mulțime de glasuri omenești, inclusiv insistența politicoasă a lui Timor Ristling: – Aș vrea doar să vă întreb… – Nu acum, încerc să stabilesc ordinea proiectelor pentru astăzi. Acesta părea să fie Ovin Verring, unul dintre băieții mai mari. Capătul de sus al rampei era cufundat în întuneric, sistemul de iluminat al lui Nevil nu ajungea în toate ungherele construcției improvizate. Ravna rămase locului, privind scena. Ovin stătea în fața a cinci sau șase Copii – cei mai entuziasmați așa-ziși cercetători în domeniul medical, nucleul pe care îl încropise Nevil înainte de marea lovitură. Ovin li se adresa celorlalți chiar în timp ce se juca cu interfața display-ului uriaș care pe moment nu arăta nimic.

– Ce voiam să vă arăt este un tutorial pe care l-am găsit ieri. Tot ce avem de făcut este să… – Ovin, eu doar vreau să te întreb… îl întrerupse Timor. Ovin îi făcu un semn băiatului să nu-l deranjeze. – Nu acum, Timor. Și se întoarse la interfața lui, adresându-se din nou grupului. – Automatele de pe Excentric II sunt jalnice, dar tutorialul pe care l-am găsit pretinde că ne poate învăța cum să rezolvăm o simplă… – Ovin, voiam să întreb dacă aș putea… De data aceasta, Timor avea întreaga atenție a lui Ovin, care îl străpunse pe băiat cu privirea și Ravna se pregăti să intervină și să-l salveze. Ravna nu își amintea ca Ovin să fie dintre cei care îl necăjeau pe Timor și nici nu avea să-i permită să înceapă acum. – Timor, uite ce e, lasă-mă un minut, OK? Vreau mai întâi să rezolv cu display-ul și să le arăt celor de aici tutorialul și pe urmă poți să mă întrebi tot ce vrei tu. Timor se uită la piciorul display-ului de parcă acum l-ar fi observat pentru întâia oară. – Ah, asta era. Dar trebuie să… Întinse mâna și degetele i se plimbară pe interfața de mentenanță, sub zona unde fusese Ovin cu câteva secunde mai devreme. – E puțin defect, spuse el, ca un fel de scuză. Ovin Verring făcu un pas înapoi în timp ce pe display apăru o imagine pe care Ravna o recunoscu a fi inițializarea sistemului de programare. Ha, Ovin descoperise ceva ce nici ea nu aflase, „Algoritmi pentru userii de Adâncuri“. Publicul deja începuse să ia notițe și să urmărească prima lecție, „Cercetarea limitată“. Ovin privi o clipă ecranul. – Da, asta e ce… Apoi se întoarse la Timor. – Așa. Ce doreai să mă întrebi? – Dacă am voie să stau la consola de lucru de acolo. Doar astăzi. Și arătă în celălalt capăt al sălii spre computerul în jurul căruia deja se învârtea Belle Ornrikak, demarcând teritoriul lui Timor. Era de altfel singura stație din sală fără un user alocat.

Verring ezită un moment. – Ă-ă, sigur, da. Timor scoase un chiuit și o tuli la fugă către Belle. Ravna răsuflă ușurată și intră în cameră ca și cum tocmai ar fi urcat pe rampă. Ovin ridică ochii și o zări. – A, salutare! Făcu înconjurul audienței – care părea acum foarte preocupată de tutorial – și veni la ea. Făcu un gest ușor cu mâna înspre Timor și Belle. – Acum, dacă tot mi-am pierdut consola de lucru… putem vorbi o clipă? – Sigur. Ovin întotdeauna fusese cam ursuz, dar de la căderea Ravnei se comportase chiar binevoitor. Poate pentru că nu mai sunt șefa lor. În ultima vreme cei din grupul de studii medicale i se păruseră ceva mai prietenoși. Cei mai mulți dintre ei aveau copii la rândul lor, care acum erau la școală, în clădirea Academiei. Ovin și ceilalți se descurcau cum puteau cu informațiile pe care le furniza Excentric II despre programare și medicină. Ravna și Ovin se așezară mai la o parte de ceilalți. – Dacă reușim să ne organizăm, am vrea să recondiționăm cuvele de hibernoterapie. Deocamdată nu izbutim să extragem din arhiva navei un necesar de materiale. Hibernoterapia e o tehnologie prea antică și rudimentară. – Dar tu știi că respectivele cutii sunt de pe landerul vostru, cu tehnologie din Exteriorul Superior. Este un miracol că funcționează Aici Jos. Unele dintre cuve se aflau încă în stare de funcționare, majoritatea ocupate de Copii care nu puteau fi treziți nevătămați. Din acest motiv, mai erau foarte puține cele care puteau fi utilizate în cazuri de urgență. Dar aproape șaizeci de cuve în perfectă stare de funcționare rămăseseră pur și simplu fără consumabile sau aveau nevoie de o curățenie la nivel molecular. Politica Ravnei fusese să amâne această operație până când aveau să redezvolte tehnologia necesară. Până în acel moment, orice recondiționare sau reconstrucție ar fi însemnat un efort uriaș din partea lor. Ovin își privea mâinile. Un zâmbet ciudat îi flutura pe buze. – Cred că am mai avut o astfel de discuție și înainte. – Mda.

Deși, ca fapt divers, această discuție fusese înflorită de Nevil pe la spatele ei. Acum, grație lui Nevil, decizia nu îi mai aparținea ei. Ravna cuprinse cu privirea echipa lui Ovin care se străduia să înțeleagă tutorialul. Erau oameni inteligenți, doar că talentele lor nu erau de folos aici, educați în domenii care nu mai aveau aplicație. Dar se străduiau din toate puterile să se adapteze. Ravna își încrucișă brațele la piept. – Păi, Ovin, eu sunt împotriva acestei idei și nu mi-am schimbat părerea între timp. Dar, dacă tot aveți de gând să încercați, atunci dați-vă toată silința și demonstrați-mi că m-am înșelat eu. Instrucțiunile din cărțile tehnice nu vă ajută cu nimic Aici Jos, dar E-II trebuie să aibă o miriadă de informații despre hibernoterapie și implementare primitivă. Stabiliți o listă de căutare plecând de la instrucțiunile din manualele landerului și furnizați navei termenii preciși… – Ai putea să ne ajuți? Chiar și după…? Ravna încuviință din cap. – Dar o decizie importantă pe care trebuie să o luați încă de la început este ce nivel de risc medical sunteți dispuși să vă asumați. Se uită involuntar spre colțul camerei, unde lucra Timor. – Aha, spuse Ovin, apoi îi urmări privirea. Ah!… Îmi aduc aminte că tocmai riscul era unul dintre motivele pentru care nu ai fi vrut să amâni proiectul. Îl privi pe Timor câteva momente. Băiatul își setase display-ul consolei să arate imaginea mare, probabil pentru a-i fi mai ușor lui Belle să îl urmărească. Un efort zadarnic, fiindcă toți membrii haitei stăteau acum ghemuiți pe podea cu ochii închiși. Însă Timor nu părea să observe și butona entuziasmat. Dar acesta nu era un joc obișnuit, părea… mult mai simplu. Ravna putea vedea șiruri de puncte încolonate pe un plan. Sub șiruri se vedea ceva ca un limbaj generat automat, cu abreviații formate din trei litere și operanzi numerici. – Arată ca un numărător binar, spuse Ovin încet. Îi plâng de milă. Inteligența omenească nu ar trebui irosită cu preocupări atât de triviale. Apoi Ovin se uită spre Ravna puțin jenat, dar ea îi zâmbi, amintindu-și de toți anii în care Copiii precum Ovin strâmbaseră din nas când venise vorba despre inteligența navei stelare. – Și mie îmi plângi de milă, Ovin? – A, mai degrabă îmi plâng mie… Arătă cu mâna spre prietenii lui, oamenii ai Transcendentului, nevoiți acum să înțeleagă adaptarea în Adâncuri. – E o pierdere grea.

Ravna se gândi la tot efortul depus pentru a se ajunge aici și nu mai știu ce să spună. Straumerii stătuseră la granița Transcendentului și, pentru ei, restul universului era un hău adânc și întunecat.

Chiar lipsită de lumina zilei, iarna arctică își avea propriile semne de trecere a timpului. În orele cele mai senine și mai întunecate ale nopții vedeai aurora schimbându-și locul pe cer în fiecare minut. În apropierea amiezii, amurgul strălucea roșiatic. Luna dădea ocol orizontului în timpul ciclului de zece-zile. Furtunile se iveau la fiecare trei sau patru zile, uneori durând ore întregi, unele nici nu se terminau bine că începeau altele, amestecânduse între ele. Multe clădiri se transformaseră în siluete curbate, ascunse sub mormane de zăpadă, netezimea albă era brăzdată de potecile și străzile care trebuiau menținute curate cu orice preț. Excentric II fusese acoperită de zăpadă doar în părțile de jos. Restul navei, frunzele arcuite de propulsie, curba punții de comandă, toate acestea își păstrau strălucirea verde în orice lumină. Pământul din jurul navei era bătătorit de traficul constant înăuntru și afară, mai aglomerat decât în oricare castel, din orice oraș. De două ori în zece-zile, Nevil organiza o întrunire în Sala de Consiliu și în fiecare zi cei din echipa lui Ovin și din celelalte grupuri lucrau în interiorul navei, străduindu-se din răsputeri să-i înțeleagă automatele. Una din echipe reuși să repare orbiterul. Nevil dădu o petrecere în cinstea evenimentului. Ravna fu nevoită să admită că orbiterul îmbunătățea considerabil lucrurile. Simulatorul de zbor spațial era aproape o epavă, dar mai avea suficientă viață în el cât să funcționeze pe post de senzor de la distanță și radioreleu. Consiliul Executiv nu se mai întrunea, membrii își vedeau fiecare de treburile lui. Laboratorul lui Pedantus din Valea Înghețată nu fusese afectat direct de lovitura lui Nevil, iar aceasta se datora în principal faptului că simulările deja fuseseră efectuate, iar echipamentul se afla pe poziție. Pedantus își făcea mari probleme în privința viitorului, dar continua să le cânte în strună lui Nevil și Cioplitoarei-în-lemn, în plus, comunicarea prin intermediul orbiterului făcea expediția mult mai ușoară. Și zece-zile după zece-zile, Ravna, Johanna și Pelerinul își vedeau în tihnă de conspirația lor de la etajul căsuței lor. – Este doar o chestiune de timp, spuse Johanna. Nevil pierde teren pe zi ce trece. Sau cel puțin așa spun programele Ravnei. O spun și eu când vorbesc cu Pedantus, Baltazar și cei din familia Larsndot. Se uită împrejur la Pelerin și i se păru că remarca ei nu e primită cu suficient de mult entuziasm. – Care e problema ta? – Eh, unul dintre noi trebuie să rămână temperat.

Pelerinul era poziționat în diverse colțuri ale covorului Ravnei, pentru care făcuse o adevărată pasiune. Din spusele lui, covorul ar fi fost o capodoperă a Lăcașului Răsăritean, păstrând în urzeală amintiri ale amintirilor din ținut, mergând cu câteva sute de ani în urmă. În acest moment, trei dintre capetele lui stăteau cuminți pe plușul moale, admirând peisajele întrețesute. – Da, sunt de acord cu ce spun programele Ravnei, dar și mai încântat sunt de faptul că Ravna îl poate contraspiona pe Nevil. Ravna râse. – Da! Abuzul de Privilegiu de Comandă e chiar mai distractiv decât mi-aș fi imaginat! – Iar eu sunt încântat să descopăr ce politician excelent s-a dovedit a fi una dintre prietenele mele… nu tu, Johanna, tu încă ești Fata Rea și Nesăbuită. Johanna se încruntă. – Îi dăm noi o lecție nenoro… lui Nevil despre, ă-ă, despre arta de a fi un bun conducător! Vedeți, pot fi și suavă. – Eu numai politician excelent nu sunt! spuse Ravna. Nu am reușit niciuna din manevrele din „Ghidul politicianului“ de pe Excentric II. Mi-aș prinde urechile dacă aș încerca! În afară de asta, Ovin Verring și ceilalți fac tot ce pot în situația actuală, n-aș vrea să îi mint. Pelerinul aprobă din capetele din jurul covorului. – Da. Cu toții au văzut că după lovitura de stat a lui Nevil, ai făcut tot ce ai putut pentru ei, mai mult decât a făcut Nevil. – Și ei știu asta! spuse Johanna Nevil îi însărcinase pe câțiva să ajute la proiect. Aceștia erau cei mai apropiați prieteni ai lui și printre cei mai buni elevi în Laboratorul Superior. Munca durase mai puțin de zece-zile. Nevil și prietenii lui nu aveau nici cea mai vagă idee despre capacitățile navei. Din acest punct de vedere, afirmația lui de la Marele Consiliu fusese adevărată. Gannon Jorkenrud își petrecuse aproape o zi întreagă încercând să „negocieze“ cu Excentric II – acesta fusese termenul folosit de el. Fusese cât pe ce să-l pocnească pe Timor care încercase să-i explice metodele de acces. În cele din urmă, Gannon se dăduse bătut în culmea furiei. Pelerinul rânjea mulțumit. – Deci tu nu îți pierzi vremea cu jocuri politice mărunte. Joci unul singur, dar serios. Copiii știu că ești prietena lor și își dau seama, pe zi ce trece tot mai mult, că metodele tale de planificare pot funcționa, în schimb scurtăturile pe care o apucaseră ei nu duceau nicăieri. – Păi, atunci, dacă ești de acord cu noi că lucrurile merg conform planului, de ce îți faci griji?

– Din mai multe motive. Unul ar fi că draga mea Cioplitoare-în-lemn mi-a dat cu flit. Adio hâța-hâța. Din vocea lui răzbătea o undă de tristețe. – Îmi pare rău, spuse Ravna. Cu toate că trăia printre ei de zece ani, încă nu înțelegea foarte bine iubirea între haite… i se părea o noțiune atât de complexă. Pelerinul ridică ușor din umeri. – Nimic nu durează o veșnicie. Ne-am făcut niște pui frumoși unul altuia. Dar acum… a apărut micul Șșt. Cioplitoarea-în-lemn este mai suspicioasă și mai puțin indulgentă decât înainte. Dacă iubești cu adevărat o altă haită, uneori împarți secrete când devii intim. De cele mai multe ori nu este decât o impresie sau o stare de spirit, dar în acest moment… nu facem altceva decât să discutăm când ne întâlnim. Își întinse capetele spre Johanna. – Dar cel puțin încă ne vorbim. Jo își plecă fruntea, o parte din optimismul ei războinic evaporându-se. – Mda. Eu încă nu am reușit să stau de vorbă cu frate-miu. Jefri și Amdi erau în Smeltertop, aproape șaizeci de kilometri mai la nord. Acolo era campată tabăra de cercetare a Laboratorului din Valea Înghețată și tot acolo se afla și sursa metastocurilor la scară milimetrică a Laboratorului. – Avem o stație radio la Smeltertop, dar este foarte publică. Se uită la Ravna. – Pun pariu că va sta acolo întreaga iarnă; cred că îi crapă obrazul de rușine. Ravna aprobă din cap. Amintirea cea mai puternică și mai dureroasă a acelei zile era momentul în care Jefri se ridicase și îi strigase acele lucruri. Își plimbă privirea peste Pelerin, încercând să găsească ceva mai puțin trist de care să se agațe: – Ce altceva te mai deranjează? – A, da. Mă mai preocupă ideea inevitabilei noastre izbânde. Tu ai setat studiul lui Excentric II pe criterii pur politice. Politica e bună; când funcționează în limitele bunului-simț, neînțelegerile se rezolvă fără ca oponenții să-și dea în cap unul altuia. Dar când un regim știe că zilele sale sunt numărate, există întotdeauna pericolul ca acesta să se folosească de poziția pe care o are pentru a schimba regulile jocului, astfel încât să nu mai conteze cine câștigă și cine pierde.

Jo îl străpunse cu privirea. – Vrei să spui violență? Între Copii? Noi am crescut împreună, Pelerinule. Nevil o fi el o jigodie vicleană, dar crede că face ce e mai bine. În fond, Nevil nu este malefic.

Trecură alte zece-zile. O altă furtună pe mare urmată de zile senine, cu luna alunecând pe cer pe sub auroră. Ravna își petrecea zilnic mai mult de cincisprezece ore în Noua Sală de Consiliu și în micul ei birou. Ovin și ceilalți se străduiau din răsputeri, dar cu fiecare zi ce se scurgea își dădeau seama tot mai mult cât aveau de învățat și cât de limitate erau cunoștințele lui Excentric II. Cei mai tineri dintre Copii se descurcau cel mai bine, iar Timor era vedeta. Ajungea în cele mai întunecate cotloane ale automatelor lui E-II, care, pretindea el, se aflau la un nivel mai jos decât bibliotecile aplicațiilor, deși Ravna avea îndoielile ei. De fiecare dată găsea câte o soluție pentru a-i ajuta pe ceilalți Copii sau explica problemele în asemenea manieră încât să înțeleagă toată lumea. Din ce în ce mai des, Copiii veneau să stea de vorbă cu Ravna, unii pentru a-și cere scuze, alții pentru a se sfătui cu ea. Câțiva chiar veniseră să-i ceară încuviințarea pentru organizarea de noi alegeri. Ravna, la rândul ei, avea o mulțime de făcut. Proiectul agricol pe care i-l dăduse Nevil rula la vedere. Dar când era singură în birou, se uita peste programele de monitorizare. Nu erau la fel de performante precum cel folosit pe Jupuitor. Pham Nuwen fusese cel mai viclean om bun pe care îl cunoscuse ea și un programator virtuos pentru Zona Lentă. În timpul perioadei sale paranoice la bordul lui Excentric II, Pham pusese la punct un sistem elaborat de capcane și camere de supraveghere. Acest fapt contribuise la atmosfera de coșmar din acele timpuri îngrozitoare; dezactivarea capcanelor reparase unele din cele mai grave bug-uri ale lui Excentric II. Dar sistemul de supraveghere se dovedea acum util, oferindu-i un soi de protecție. Ultimul dar din partea lui Pham, până acum rămas ascuns. Așadar, Ravna putea acum observa direct josnicia lui Nevil: folosindu-se de Privilegiul de Comandă și programele lui Pham, putea vedea fiecare din operațiile lui Nevil pe Excentric II, putea citi fiecare e-mail primit și fiecare conversație purtată. Putea chiar vedea ce se petrece pe orbiter. Da, Nevil, Bili și acoliții lor erau din ce în ce mai disperați. Își întăriseră sistemele de supraveghere și chiar infiltraseră suporteri în grupurile celor care plănuiau să ceară alegeri noi. Dar nimeni nu se gândea la violență, doar mișmașurile clasice. Pelerinul și ghidul politic al lui Excentric II îi recomandau Ravnei să înceapă tratativele cu oamenii lui Nevil pentru găsirea unor compromisuri blânde, astfel încât nimeni să nu privească rezultatul alegerilor drept o înfrângere de nesuportat. Astfel ocupată, Ravna rămânea la bord tot mai mult, ațipind pe apucate și lucrând încontinuu până la apus în ziua următoare. Sus în nord, Pedantus era gata să înceapă

fabricarea sumatorilor lui! Din păcate, aceasta însemna că avea nevoie de rezultate noi de la Excentric II. Ravna jonglă cu problema o noapte întreagă, sperând că pe timpul nopții programele Copiilor vor rula în background, lăsând sistemul ceva mai liber. S-ar fi putut folosi de privilegiile de comandă pentru a modifica nivelul de prioritate al Copiilor, dar se temu că cineva ar putea observa… și i se păru că un astfel de gest ar fi ca un fel de trădare. În cele din urmă, lăsă programele Copiilor să ruleze cu prioritate și se strecură afară din navă trecând prin coridoarele private din spatele extensiei calei, prea obosită pentru a mai sta de vorbă cu cei din Sala de Consiliu. Afară, lumina crepusculară de la amiază pălise. Pentru ochii Stiletelor, era deja noapte. Pentru ochii oamenilor, peisajul era colorat în tonuri de gri, nuanțe ușor mai deschise acolo unde omătul se așternuse recent de jur împrejurul coloanei vertebrale a navei, pierzânduse în griul mai închis al stâncilor abrupte și golașe și de acolo mai departe, până la zăpada care acoperea marea de gheață. Ravna porni încet pe deal în sus spre Orașul Noului Castel. Începea să ningă, după cum prevăzuse E-II. O fulguială ușoară, lipsită de orice adiere de vânt. Ninsoarea se va înteți cu siguranță în următoarele ceasuri, însă acum nu era decât o șoaptă aproape mută plutind în aer. Își aprinse lanterna și își continuă drumul. Ninsorile de mai devreme îngustaseră poteca, dar nu mai erau decât puțini oameni și chiar mai puține Stilete care se aventurau afară la această oră. Ravna știa că până la sosirea oamenilor, iernile în Domeniu însemnau amorțirea vieții celor de aici. Chiar și în ultimii ani, cu toate clădirile iluminate în interior și sobe mai bune, majoritatea activităților încetineau când afară era întuneric și frig. Undeva în față, la Academie, orele erau încă în plină desfășurare. Majoritatea celor mai mici dintre Copii, atât din prima generație, cât și din a doua, erau înăuntru. Ei erau cel mai puțin afectați de tristețea zilelor întunecate de iarnă. Cei mai mici dintre Copii aveau atât de multă energie, încât dacă le dădeai lumină, mâncare și căldură, se descurcau de minune. Înainte de înființarea Noii Săli de Consiliu, Academia fusese punctul central de socializare în perioada iernii. Ravna se întrebă dacă Nevil își dădea seama că Academia îi oferea ei un avantaj. În interior trebuie să fie zeci de haite de Stilete, atrase de căldură și lumină. Vântul tot nu adia, dar în lumina reflectată de lanternă se vedeau perdele dese de fulgi de nea învăluind-o. Ajunsese în marginea Orașului Noului Castel. În urmă cu zece ani, aici făcuse primul pas în lumea Stiletelor. Pe vremea aceea, se lucra încă la ridicarea castelului, iar orașul nici nu exista. Aici fusese un teatru de război. Acum se înălța un oraș medieval. Nu, nu medieval. Clădirile erau din piatră, lemn și aveau garduri de nuiele, dar aveau conducte cățărându-se pe ziduri și turnuri cu apă caldă înălțându-se deasupra acoperișurilor. Nimeni nu arunca gunoiul pe fereastră și, chiar să fii și în toiul verii, nu vedeai canalele înfundate.

Când se construise orașul, Pedantus folosise arhivele în urbanism ale lui E-II pentru planificarea sistemului de canalizare… și arma cu fascicul a lui E-II pentru menținerea unui debit constant de apă pe tot parcursul anului. Asemenea modernizări subtile creaseră unul din cele mai sigure și mai primitoare locuri din lume. … Iar acum, aici pe Strada Reginei, Ravna era la un pas de a se rătăci! Nu putea zări în față mai departe de doi metri, lanterna ei mai degrabă o încurca decât o ajuta să vadă drumul. Zăpada proaspăt așternută acoperea pe minut ce trecea toate urmele superficiale, chiar și urmele propriilor ei pași. Privind în sus, Ravna zări o lumină albăstruie neclară: probabil o lumină de la o fereastră. Hm. Pe vreme de furtună, chiar și pe o ploaie torențială în miezul nopții, putea aluneca pe lângă cea mai apropiată clădire și, cu o mână pe zid, se putea ghida pe măsură ce înainta. Acum însă, în această după-amiază, nămeții de zăpadă aruncată de la deszăpezirile din zilele trecute o împiedicau să ajungă lângă zidurile clădirilor. Merse înainte, socotind mijlocul străzii șanțul pe unde se putea merge cel mai ușor. Luminile rare licărind la ferestre erau stelele ei. Din patruzeci în patruzeci de metri ar fi trebuit să dea de un scuar cu o fântână arteziană. – Pssssst. Sunetul abia se simți prin perdeaua de fulgi, aproape confundându-se cu șoapta zăpezii. Fie auzul îi juca feste, fie o haită de Stilete încerca să-i atragă atenția. Lăsă axul străzii și se îndreptă înspre locul de unde venise sunetul. Zări un șanț săpat în mormanul de zăpadă, unde trebuie să fi fost intrarea într-o alee sau stradă lăturalnică. Își ridică lanterna, îndreptând-o spre întunericul din față. Sâsâitul bizar încetă. În mijlocul cercului de lumină, zări o haită strânsă grămadă în zăpadă. Creatura îi făcu un semn ușor de salut. – Sabie aici. Vocea nu era mai mult decât o șoaptă și Ravna bănui că era direcționat doar spre urechile ei. – Mă întrebam dacă am putea sta puțin de vorbă. Ravna făcu un pas înainte și cercetă cu atenție haita. Da, era Sabie, recunoștea doi dintre membrii lui după dungile de blană albă de la bot până în creștetul capului. – Ce dorești? Sabie se dădu în spate, făcându-i semn din capete să-l urmeze. – Vorbește mai încet. Unul din băieții lui Bili Yngva este cam la hmmm… – capetele i se înclinară ca și cum ar fi măsurat ceva – cam la treizeci de metri în spatele tău. Suficient de departe încât să nu observe pe unde te-ai abătut din drum.

Of! Nu realizase că o urmărea cineva, la naiba, noua Ravna ar fi trebuit să fie mereu în gardă! Diminuă lumina lanternei, atât cât să-i lumineze pașii și pe cei mai apropiați dintre membrii lui Sabie. Haita o conduse până la capătul aleii, apoi cotiră de două ori. Sabie mergea în formație compactă. Ravna știa că zăpada camufla sunetele mentale la o distanță de câțiva metri. Sabie probabil și-ar fi pierdut mințile dacă nu stătea grupat. Privind în sus, Ravna nu mai zări luminile albăstrui. Trebuie că se aflau într-una din ulițele lipsite de ferestre, înguste cât să încapă o singură haită. Astfel de străduțe se găseau peste tot în Insula Tăinuită, dar în oraș erau mai rar întâlnite. – Bun, spuse Sabie. Aici e suficient de ascuns. Omul care te urmărea va continua să meargă pe strada principală și e foarte posibil să ajungă până la porțile castelului înainte să realizeze că a fost păcălit. Haita chicoti viclean. Sabie urmărea prea multe seriale polițiste. – Mai avem foarte puțin de mers, șeful meu ne așteaptă. Ravna îl întrebă fără menajamente: – Jupuitorul, corect? – Hei, informația asta e strict secretă! răspunse Sabie cu o voce jignită. Pe măsură ce se afundau tot mai adânc în labirintul de ulițe pustii, Ravna începu să devină tot mai alertă. Deși era acum convinsă că ultima parte a misiunii ei de spionare a Jupuitorului fusese pură pierdere de vreme, întâmplarea din această seară era o testare a teoriilor sale mult prea aventuroasă pentru gustul ei. Pășea încet în urma lui Sabie, fiind atentă la aleile întortocheate pe unde mergeau. Zăpada era înaltă și necălcată de picior de om sau Stilete. Ravna se întreba dacă, la cât de afânată era zăpada, ar putea alerga mai repede decât Sabie. În cele din urmă, haita încetini, șovăitor. – Șeful e la câțiva metri în față, lady Ravna. În lumina slabă a lanternei i se păru că își înclinase grațios capetele invitând-o să o ia înainte. Zarurile fuseseră deja aruncate, deci: – Mulțumesc, Sabie. Luându-și un aer superior, îl bătu ușor pe cap pe cel mai apropiat dintre ei și păși înainte. Umbre și perdele din fulgi de nea. Deci cum putea Jupuitorul urca neobservat până în vârful Dealului Navei Stelare? Aici nu era Insula Tăinuită, cu vechiul labirint de pasaje secrete. Mări luminozitatea lanternei și o învârti în jurul ei. Văzu nămeți care îi ajungeau până la umăr și ziduri înalte din piatră și bârne din lemn, lipsite de ferestre. Nu ajunseseră într-o

fundătură. Era mai mult un fel de intersecție în formă de T… și o haită stătea adunată în dreptul uneia dintre ieșiri. Era un cvintet, cu unul din membri așezat într-un cărucior ca o roabă. OK, încurajator și greu de crezut în același timp. Ravna veni în fața lui și înclină ușor capul: – Jupuitorul-Tyrathect, spuse ea folosindu-i numele întreg. O încercare timidă de a-ți aminti de cele trei cincimi bune ale tale. Ca de obicei, vocea Jupuitorului suna vicleană și misterioasă. – Plecăciuni, lady Ravna. Nutream speranța că într-o zi vom purta o conversație privată și iată că vremurile au lucrat în favoarea noastră chiar mai cu zel decât ne-am fi așteptat. Ravna încercă să facă o glumă. – Păi, puteai consulta buletinul meteo înainte, la fel ca toată lumea. – Hm, da. Cu toate acestea, n-aș fi vrut să mai amân întrevederea noastră. Putem face câțiva pași împreună? Boturile se întoarseră către poteca din spatele lui. – Această alee se intersectează puțin mai încolo cu Strada Reginei. Cu puțin noroc, băiatul lui Nevil nici nu va băga de seamă că ai făcut un mic ocol. – În acest caz, să mergem, ia-o înainte. Jupuitorul se ridică pe picioare și se luptă să întoarcă roaba. Ravna întinse mâna să-l ajute. – Nu, nu, mă descurc foarte bine. Vocea îi suna tăioasă, dar își mai pierduse ceva din viclenia obișnuită. Cei mai mulți membri ai lui erau sănătoși, dar când îl vedea manevrând căruciorul în care se afla membrul schilod, Ravna își imagina un bătrân din timpuri medievale, abia târându-și ultimii ani din viață. Mulți educatori de prăsile l-ar fi sfătuit să-și abandoneze membrul slăbit. După un moment, haita era pe picioare și începu să meargă înainte clătinat, dar suficient de repede ca un om pășind încet. Cu toate acestea, într-un mod cu totul inexplicabil, acest moș olog izbutise să se strecoare, în toiul viscolului, în inima celui mai păzit oraș al Regatului, pe sub nasurile Cioplitoareiîn-lemn. – Cum ai reușit să ajungi aici, Jupuitorule? Eu credeam că ești în Insula Tăinuită…

Ravna auzi obișnuitul râs viclean. – Acolo am și fost, așezat cu botul pe labe, cuminte, în vechiul meu castel, cu poliția Cioplitoarei-în-lemn păzind intrările, câte trei haite la o poartă și camerele de supraveghere secrete cu ochii pe cele mai tainice odăi în care îmi fac veacul. Da, știu despre camerele respective. Și mai știu că Cioplitoarea-în-lemn știe. Doar că ea nu mă poate vedea atunci când sunt în alte camere sau jos în catacombe. Am ieșirile mele secrete din castel și câțiva supuși cu adevărat loiali. Acum, când Canalul e înghețat, e ușor pentru mine să mă strecor pe uscat. De fapt, Ravna știa că Jupuitorul se folosise de asemenea vicleșuguri în trecut, pentru a vizita ce mai rămăsese din Oțel, la azil. Nu îi povestise Cioplitoarei-în-lemn, pe de o parte pentru că vizitele i se păruseră nevinovate și pe de altă parte pentru că i-ar fi dezvăluit sistemul de supraveghere magic (actualmente făcut praf). – Aha, deci pe gheață te-ai strecurat. Totuși, asta e la șase sute de metri depărtare de locul unde ne aflăm acum. Cum ai ajuns tocmai până aici neobservat? – Ei. În funicular cu siguranță am fost observat. Îi trimise o privire vicleană. – Cine știe, Ravna? Sunt maestru în arta deghizărilor, poate am venit separat. O lăsă o clipă să proceseze ideea. – Dar îți voi dezvălui un secret, să-i spunem o dovadă a bunelor mele intenții. Sau o dovadă a bine-cunoscutei vanități a tuturor progeniturilor Cioplitoarei-în-lemn. – Vezi, în timp ce tu, Cioplitoarea-în-lemn și Pedantus vă felicitați reciproc pentru sistemul de apă și canalizare, eu eram mai degrabă interesat de harta de erori întocmită de E-II. Folosindu-mă de harta respectivă, a fost o muncă ușoară… – de fapt nu chiar ușoară, mi-a mâncat ani din viață calvarul de a lucra chiar sub nasul Cioplitoarei-în-lemn – … să sap câteva trepte. Sunt amărâte și înguste, aproape la fel de strâmte ca tunelurile mele din castel. Îți mai amintești de ele? – Da, răspunse ea scurt. Amdi și micul Jefri fuseseră aproape arși de vii în niște galerii subterane, deși nu din ordinul Jupuitorului, ci din comanda lui Oțel. – Dar prin acele tuneluri nu poți merge cu roaba. – Adevărat. Pe scări, folosesc o bandulieră specială pentru Vârfuri-Albe – schilodul – cu toate acestea, urcușul este un adevărat chin. Nu-i așa, Sabie? – Da, șefu’.

Vocea venea chiar din spatele ei. Ravna tresări și se întoarse. Sabie mergea practic la un pas în urma ei, fapt care îl aducea la doar doi metri în spatele Jupuitorului. Era o apropiere uimitoare pentru Stilete. Omătul atenua considerabil sunetele mentale… sau poate Sabie era unul din bătrânii veste-albe, un Lord Jupuitor. Aceștia fuseseră antrenați să renunțe la fragmente de identitate atunci când stăpânul le-o cerea. – A trebuit să-l car pe Vârfuri-albe o sută cincizeci și unu de trepte, continuă Jupuitorul. Va fi și mai dificil la coborâre. Ajungem acasă abia mâine la crepusculul amiezii. – Bine, răspunse Ravna încercând să mimeze nonșalanța. Ai împărțit un secret cu mine. Ce dorești? – Vreau doar să fiu de folos, milady. Același lucru vi-l spun mereu, ție și co-reginei, din prima zi în care tu și ea ați dat ochii cu Noul Eu. – Dar Cioplitoarei-în-lemn nu-i mărturisești acest lucru? – Ah, din păcate ea e atât de paranoică! Făcu o pauză în care se luptă să strecoare căruciorul printr-o depresiune în mormanul de zăpadă. – Iar acum, mă tem că avem de-a face cu o nouă Cioplitoare-în-lemn. Nu, noua regină nu e malefică, ci poate chiar ceva mai grav! E nesăbuită… Vorbele îi fură acompaniate de un râset înfundat din care răzbătea o undă de părere de rău. Jupuitorul era foarte fluent în vorbirea omenească și nuanțele asociate, dar uneori se lăsa dus de val și făcea combinații complet lipsite de noimă. – Nesăbuită? Sunt sigură că Cioplitoarea-în-lemn este conștientă de faptul că Nevil încearcă să o manipuleze. – A, bineînțeles! Ea crede că deține controlul. Doar că se înșală amarnic… în fine, eu mă ofer să vă dau o mână de ajutor să ieșiți din această porcărie. Sunt mai abil decât Cioplitoarea-în-lemn chiar și atunci când era în floarea puterii. Iar tu… – Eu sunt netoata care nu a văzut conspirația chiar sub nasul ei. Căruciorul Jupuitorului se opri deodată. Toți membrii lui o fixau cu privirea și vocea îi răsună serioasă și sinceră. – Nu, Ravna. Nu ești netoată. Ești doar naivă, prea bună la inimă pentru această lume crudă. Printre semenii mei, eu nu am văzut atâta bunătate decât la haitele nebune și la sfinți. Spune-mi, așa sunt oamenii din civilizațiile stelare? Există lumi în care cei care gândesc la fel ca tine pot supraviețui? Mă străduiesc să mă schimb! Cu voce tare, îi răspunse:

– Și Stiletele au naivii lor. Ce spui de Tyrathect? – Ah, mă rog, dar ea nu a supraviețuit ca o haită întreagă, am dreptate? Jupuitorul se scutură, privindu-se unul pe celălalt. – Tyrathect avea suflet mare, o adevărată pacoste în viața mea altfel fericită. Își îndreptă un bot spre membrul invalid. Picioarele din spate ale creaturii erau ascunse sub pături, dar ochii îi erau mari și întunecați și în acest moment o priveau intens pe Ravna. – Trebuie să te avertizez că dacă Vârfuri-albe moare înaintea celorlalți, lucrurile vor deveni dintr-odată foarte interesante pentru Domeniu. Scoase un oftat teatral. – Între timp, mă voi delecta pe post de consilier secret al Maiestății Tale, Ravna. Te rog, sunt la dispoziția ta. Făcură câțiva pași în tăcere. Pe Puteri! O multitudine de consecințe, bune și rele, în toate părțile. Dacă Cioplitoarea-în-lemn credea că Ravna și Jupuitorul conspirau împotriva ei? Dacă Jupuitorul se folosea de Ravna, la fel cum o făcuse și Nevil? În urmă cu câteva zile, descoperise un program de analiză a riscurilor și pericolelor, care probabil i-ar fi prezentat sute de posibilități riscante în această situație. Trebuie să stau de vorbă cu Jo și Pelerinul. Între timp, aici și acum, ce să spună ea? Afurisita de haită o lăsa să fiarbă în suc propriu. – Bine, Jupuitorule, sfatul tău este bine-venit. Dar asta nu mă obligă în niciun fel în ceea ce te privește. – Desigur, desigur. Iar această primă întrevedere a fost doar pentru a stabili regulile frumoasei noastre viitoare colaborări. Am o informație majoră și mai multe fapte mărunte. Vezi tu, Nevil te-a tras rău pe sfoară. – Asta e o informație secretă? – Ei, nici acum nu știi adevărul adevărat. Iar Cioplitoarea-în-lemn, aroganta mea creatoare, este la fel de ignorantă. Ea crede că Nevil e doar un diletant sărac cu duhul. – Tu crezi că e mai mult decât atât? – El însuși, categoric nu. Dar ce vă scapă vouă este că Nevil e doar o unealtă în slujba unor minți mai malefice decât el. – Poftim? Eu îi știu pe Copii și niciunul din ei nu este de teapa lui Nevil. – De acord cu tine. Partenerii lui Nevil sunt Stilete… și din afara Domeniului.

Jupuitorul își continuă drumul, lăsând-o pe Ravna în urmă, nemișcată pentru o clipă în mijlocul ninsorii. – Imposibil! spuse ea și grăbi pasul pentru a-l ajunge. – Copiii mai mari nici nu au prieteni apropiați printre Stilete. Nevil Storherte cu siguranță nu are. Atitudinea lui Nevil față de Stilete era destul de cordială, însă Ravna îl suspecta că este la fel de rasist ca toți straumerii extremiști, al căror scop principal era atingerea unei forme de Transcendență. Jupuitorul ridică din umeri. – Nu am spus că ar fi prieteni. Ei se folosesc de Nevil și Nevil crede că se folosește de ei. Combinația este periculoasă, mai ales dacă nici tu, nici Cioplitoarea-în-lemn nu cunoașteți povestea. Cu siguranță! Ravna încetini din nou, uimită de ce auzea… cu toate că unele detalii nu aveau nicio logică. Dar Jupuitorul nu încetinea. Spuse ceva în limbaj inter-haită pe un ton interogativ, însă Ravna nu putea distinge mai mult decât simple sunete. O secundă mai târziu, auzi și un răspuns venind de la membrii din față. – Ah, se întoarse vorbind din nou spre ea, mă tem că întrevederea noastră trebuie să se încheie acum. Suntem aproape de capătul aleii noastre strategice, iar tu trebuie să te întorci pe drum, înaintea spionului. Îți voi da toate detaliile, curând. Unul dintre ei se întoarse la ea și, apucând-o cu botul de mănuși, o trase înainte. – Dar, dar… Toate minutele prețioase irosite pentru a-i stârni interesul și acum nu mai avea timp de detalii! Poftim Jupuitorul! Ravna se înțepeni în călcâie: – Așteaptă! Șoapta ei sună ca un șuierat. – Nu are nicio logică! O conspirație internațională a Stiletelor? Cine e implicat? Și cum de cunoști tu detaliile? Jupuitorul nu-i lăsă mănușile, însă vocile lui se făcură auzite de jur împrejurul ei. – Cum crezi că le știu, draga mea? Conspiratorii au impresia că sunt de partea lor. Doi dintre ei veniră în spatele ei și o împinseră pe Strada Reginei.

– Acum, fuguța! Aceste din urmă cuvinte fură atât de încet rostite, încât se pierdură în murmurul zăpezii.

C a p i t o l u l 1 5 Johanna și Pelerinul fură amândoi de părere că Cioplitoarea-în-lemn trebuie să afle imediat veștile de la Jupuitor. Pelerinul se întoarse în următoarea seară: – I-am transmis afirmațiile Jupuitorului, fără să-i dau prea multe detalii în privința momentului și împrejurărilor în care v-ați văzut. – Te-a crezut? întrebă Ravna. – Ce are de gând să-i facă Jupuitorului? întrebă Johanna. Pelerinul râse încet. – Nu cred că Jupuitorului ar trebui să-i fie teamă mai mult decât până acum. Cel puțin nu pe moment. Cioplitoarea-în-lemn pare într-o dispoziție îngăduitoare. Din spusele ei, își dăduse mai demult seama că Jupuitorul conspira cu Prodotus și/sau Magnatul și nu e nicio surpriză că cei doi fac tot ce le stă în puteri să-l manevreze pe Nevil. Și m-a rugat să te felicit, Ravna. – Pentru ce? – „Să-i transmiți prostuței de Ravna că este cu un pas mai aproape de a-și da seama ce pericol mârșav este Jupuitorul.“ Pelerinul începuse deodată să vorbească folosind glasul Cioplitoarei-în-lemn; era mai degrabă o reproducere a mesajului decât o imitare. Ravna își dădu seama că rămăsese cu gura căscată. – Dacă ar fi așa, de ce ar mai veni Jupuitorul la mine cu această poveste tocmai acum? Pelerinul ridică din umeri. – Cioplitoarea-în-lemn crede că este doar sadismul bătrânului Jupuitor; la o adică, nu ți-a oferit niciun detaliu. Eu, personal, nu cred că Jupuitorul-Tyrathect este sadic în fondul lui sufletesc, ci doar își dorește să fie.

Johanna îi anulă teoria cu un gest al mâinii. – Dar dacă avem de a face cu ceva mai mult decât jocurile Jupuitorului, dacă Prodotus chiar îl folosește pe Nevil…, spuse ea cu o privire chinuită. Îl cunosc bine pe Prodotus, un politician diletant și moale precum Nevil nu are nicio șansă în fața lui. Comentariul ei păru să-l dezmeticească pe Pelerin. Rămase tăcut o vreme, apoi vorbi cu o voce serioasă. – Da, ai dreptate. Trebuie să-l descoasem pe Jupuitor, să aflăm cât mai multe detalii. – Apoi, poate să-l avertizăm pe Nevil, spuse Johanna. Acestea sunt jocuri mult prea periculoase pentru el.

C a p i t o l u l 1 6 – Ce vrea să spună cuvântul „cotoroanță“? întrebă Belle arătând cu botul spre pagina cărții de povești a lui Timor, „Basme din Vechea Nyjora“. – Ă-ă… nu știu, răspunse el, încruntându-se nedumerit. Dar putem căuta cuvântul data viitoare când mergem pe E-II. Cu ani în urmă, când Belle îl întâlnise pentru prima oară pe acest Copil, o asemenea întrebare ar fi provocat un atac de panică. Băiatul ar fi făcut ochii mari la auzul unei întrebări al cărei răspuns nu îl cunoștea. Era cea mai bună dovadă pentru ea că aceste creaturi fuseseră cândva atotștiutoare. Acum, dacă era pus în dificultate, Timor întreba pe altcineva sau mergea în sala de pe E-II sau încropea un răspuns cu noțiunile pe care le avea la îndemână. În acest moment, băiatul dădea paginile cărții înainte și înapoi, degetele lui subțirele și dibace întorcând foile pe toate părțile. – OK! Aici, la pagina treisprezece, arheologul înțelept vorbește despre doamna care e numită „cotoroanță“ la pagina patruzeci. El spune că ea e „frumoasă ca o ciumăfaie“. – Belle înseamnă frumos, spuse ea. Belle fusese printre primele Stilete care își luaseră nume omenesc, după ce fusese alungată din palatul Cioplitoarei-în-lemn, iar numele de „Sfătuitoare-Înțeleaptă“ devenise ținta ironiilor celorlalți. Colțurile gurii lui Timor se ridicară într-un zâmbet. – Știu. Îmi aduc aminte că în „Prințesa și crinii mlaștinilor“ ciumăfaia era o floare. Deci „frumoasă ca o ciumăfaie“ înseamnă frumoasă ca o floare. – Hmm… Poate ar trebui să-și spună Frumoasa Ciumăfaie sau Ciumăfaia Cotoroanță. Suna destul de poetic. Se jucă în minte cu aceste nume în vreme ce Timor se întoarse la lectura cu voce

tare a poveștii. Cândva, Belle ascultase cu atenție, încercând să învețe cât mai multe lucruri din astfel de istorii tipărite la inițiativa celor două regine. Din ele puteai înțelege planurile mărețe ale Ravnei Bergsndot. Asta înainte ca așa-zisa co-regină să cadă în dizgrație. Iar poveștile din cartea aceasta? Dacă făceai abstracție de oribilul decor tropical și de ciudățenia inevitabilă a rasei umane, poveștile semănau foarte bine cu basmele populare din regatele Stiletelor. Ravna le vorbise despre Nyjora de nenumărate ori în discursurile ei, pretinzând că era un model pentru civilizația pe care încerca să o construiască aici. Acest lucru o captivase inițial, dar, deși tuturor le plăceau poveștile, la urma urmei erau pură ficțiune. Trăgând cu urechea la discuțiile Copiilor, Belle ajunsese să-și dea seama de cât de proastă era de fapt Ravna Bergsndot. Istoria Nyjorei însemna ceva profund doar pentru ea, însă pentru Copii nu era altceva decât un basm, precum cele din cartea lui Timor. Dacă ar fi întrebat-o cineva pe Belle ( Frumoasa Ciumăfaie Cotoroanță… suna chiar mai bine!), i-ar fi spus că Ravna Bergsndot se îndrepta cu pași repezi spre prăpastie. Fapt care se și petrecuse. Însă exista o diferență mare între Ravna și Belle: Ravna locuia într-o casă cât un palat. Treptat, Belle înțelesese subtilitatea politică din spatele acestei manevre. Va veni o vreme când Nevil Storherte nu îi va mai putea ignora pe Belle și pe Timor al ei… – Îmi pare rău, dar cotoroanța până la urmă se dovedește a fi o femeie rea, spuse Timor închizând cartea și întinzând brațul pentru a îmbrățișa pe membrul cel mai apropiat de el. Vrei să citim altceva în seara asta? De obicei, Belle era mai atentă la spusele băiatului. Dar acum tot ce își amintea fiecare dintre membrii ei era privirea lui Timor îndreptată spre ea în urmă cu câteva minute, când era absorbită de propriile gânduri. Băiatul era în stare să pălăvrăgească despre vrute și nevrute chiar și atunci când nu citea cu voce tare. Nu era natural – sau cel puțin, nu pentru Stilete – să vorbească despre atât de multe lucruri fără să scoată nici cel mai mic sunet mental. Pentru o fracțiune de secundă, fu tentată să-i mărturisească neatenția ei. Timor părea să ghicească uneori că ea era cu gândurile în altă parte. Însă acum, Belle nu-i spuse nimic. Mai târziu, când Timor avea să adoarmă, Belle se va strecura înapoi în cameră și va afla totul în legătură cu respectiva cotoroanță. Poate va citi cartea de la cap la coadă, să termine cu misterul. Dar dacă o va termina înaintea lui Timor, următoarele câteva seri vor fi chiar plictisitoare. Afară, ceva greoi se auzea tropăind pe stradă, ca și cum ar fi trecut o echipă de șase kherporci, trăgând mai multe carete. Trebuie să fie ceva mare, dacă pătrundea prin izolația antifonică cu care erau căptușiți pereții. Scârțâituri și șuierături ascuțite precum roțile unei șarete aruncând pietre de pe drum în zidurile caselor. Căsuța lor se afla la periferia sudică a orașului, chiar pe Centură. Când fusese construită, strada era atât de lată și de perfect netedă, încât Belle crezuse că pe Cioplitoarea-în-lemn o lovise nebunia imperială. Acum însă, văzând tot traficul care se îndrepta spre Port, Belle își schimbase (în sinea ei) părerea.

Fu cât pe ce să iasă afară să strige la cei care treceau. Dar se răzgândi și își îndreptă atenția spre chestiuni mai practice. – Timor, nu crezi că e nedrept ca noi să locuim în această cocioabă? Nu conta că avea lumină și căldură cât ai bate din labe, chiar și în toiul iernii. Nu conta că respectiva cocioabă era mai confortabilă decât orice palat din lume înainte de venirea Copiilor cerului. Conta doar că, prin comparație cu locuințele altora, ei trăiau în sărăcie. Timor o mângâie pe grumaz, încercând să o consoleze. Se obișnuise atât de mult cu el, încât mângâierea lui chiar o reconforta. Belle încercă să alunge acest gând. Băiatul ar trebui să fie mai revoltat împotriva situației lor decât ea. Marele noroc al lui Belle era că avea propriul ei tovarăș om, însă marele ei ghinion era că Timor Ristling se dovedise a fi cel mai îngăduitor, cald și rezonabil individ pe care îl cunoscuse vreodată. – Putem locui la internat, Belle, cu ceilalți Copii și prietenii lor Stiletele. Sau am putea sta în gazdă la una din noile familii. Cum ar fi cei din familia Larsndot, pe Insula Tăinuită. Am crezut că vrei să stăm separat de ceilalți. Dacă Timor ar fi fost unul dintre ceilalți consilieri pe vremea când Belle era încă „Sfătuitoare Înțeleaptă“, ea ar fi putut băga mâna în foc că acest răspuns al lui era un contraatac diabolic de subtil. Dar, venit din partea lui Timor, era convinsă că fusese doar o replică nevinovată. Normal că Belle voia să stea la casa ei! Altfel cum ar fi putut păstra copilul doar pentru ea, să nu se înhăiteze cu alți oameni sau chiar cu alte Stilete? Timor fusese cartela ei de masă vreme de aproape nouă ani. Dacă și-ar pierde statutul de îngrijitoare, nu și-ar mai putea permite să trăiască nici într-un astfel de bordei. – Nu, spuse ea și scoase un sunet ca un oftat omenesc. Doar că eu cred că tu meriți mai mult. Știi că eu vreau ce e mai bine pentru tine. – Ah, Belle! Timor puse cartea jos și se întoarse printre cei patru membri ai ei. – Dacă chiar îți dorești un loc bun, aș putea să-i spun Ravnei. Doar că nu-mi place să fac asta. Cui îi pasă de Ravna? gândi Belle, dar nu o spuse cu voce tare. Două-picioare Bergsndot nu mai era la putere, ajunsese doar un jucător undeva în decor. Pe de altă parte, Timor era din ce în ce mai bine văzut, deși el nu părea să observe. Când erau în Sala de Consiliu, Belle stătea întinsă la picioarele lui, prefăcându-se că doarme. Din câte înțelesese Belle, părinții lui Timor aveau același statut social ca al unui colector de leșuri în Domeniu. Timor moștenise talentul părinților săi… dar cumva aceste abilități erau rar întâlnite și la mare cinste aici. Nevil și prietenii lui nu îl plăceau pe Timor. Nu agreau părerile lui sincere și efectul pe care el îl avea asupra Copiilor. Oricum ar fi, Timor este

singurul meu atu! Cel mai important era să aleagă momentul potrivit pentru a-l folosi împotriva lui Nevil și a prietenilor lui. Începu să facă aluzii subtile: – Poate ar trebui să discutăm cu Nevil sau cu tipul acela drăguț, Bili Yngva. – Poate, spuse băiatul căscând. Sunt prea obosit să mai citesc acum, mă duc la culcare. Când Timor fusese doar un pui de om, ea obișnuia să îl bage în pat în fiecare seară. Acum era un ritual inutil, însă băiatul rămăsese la fel de mărunțel la trup ca atunci. Nu crescuse la fel ca ceilalți Copii. Mai existau și alte probleme: obosea atât de ușor și încă avea nevoie de foarte mult somn. Chiar dacă el i-ar rămâne prieten loial, tot ar putea fi o carte proastă pentru ea. Îl conduse și îl urmă pe Timor pe scări spre micul dormitor. În capul treptelor se afla unul din acele minunate întrerupătoare de lumină. Cu un singur bot atingeai butonul și în încăpere se revărsa o lumină albăstruie dintr-un pătrat ceramic montat în perete. – Hmm, lumina e cam slabă, spuse ea. – Este în regulă, doar că în cameră e mai rece decât de obicei. Or fi probleme cu conductele de abur. Acest lucru se întâmpla mai tot timpul. Căsuța lor fusese printre primele echipate cu un turn de încălzire, deci avea aparatura cea mai învechită. Frigul din această seară era un motiv întemeiat pentru o reclamație. Belle verifică geamurile. Erau închise bine, înăuntru nu pătrundea nici firicel de vânt. Cel mai apropiat felinar de pe stradă era defect, deci nici cu iluminatul nu stăteau prea bine. Hai că se făcea o listă bunicică de plângeri când aveau să meargă în audiență. Ceilalți membri ai ei erau ocupați să-l învelească pe Timor. – Vom pune încă o pătură pe noi, spuse ea. Așternu mai multe pături și, deasupra lor, cuvertura zdrențuită verde, premiul ei de la ultimul naufragiu adevărat. În ziua aceea fusese la un pas de a pierde loialitatea lui Timor. O acuzase că jefuiește făpturi în pragul morții. Ha! Dar murise careva? Nici măcar o singură haită. Și ce mai rămăsese din gloata de Tropicali erau acum bine mersi în seminebunia lor. În plus, nimeni nu venea să caute lucruri pierdute pe mare. Belle își folosise acele ei vechi de os pentru a coase în jurul găinilor-broaște. Era o muncă grosolană, cusăturile neregulate. Trecuseră câteva generații de când nu mai cususe, niciunul dintre membrii în viață nu avea o amintire proprie despre cusut. După opt ani, ața începea să se destrame și materialul era plin de găuri de insecte. Acum Timor era cel care insista să păstreze vechitura. – E destul de cald? întrebă ea.

– Da, e suficient, răspunse el, mângâind-o pe creștetul cel mai apropiat. – Atunci mai stau puțin să ascult. Și aceasta făcea parte din ritual. Unul din membrii lui Belle se urcă la picioarele patului și se așeză pe cuverturi. Un altul se lungi pe podea lângă pat. Alți doi stăteau la un metru distanță, ascultând și privind. Stinse lumina. – Somn ușor, Timor. – Somn ușor, Belle. Acum în cameră era întuneric deplin. Într-o asemenea noapte de iarnă, cu lumina de pe stradă stinsă și cu norii grei pe care îi observase mai devreme, era prea întuneric chiar și pentru ochii lui Timor. Pe de altă parte, ea auzea orice sunet. Și când emitea sunete mentale, tot auzea pereții și podelele. Dacă se străduia, putea distinge conturul feței lui Timor. Inima și plămânii lui făceau un zgomot atât de puternic, încât ea putea fără niciun efort să-i ghicească silueta pe sub pături. Cu șapte sau opt ani în urmă, când era proaspăt ieșit din hibernoterapie, Timor plângea până adormea în fiecare noapte, plângea pentru părinții pierduți, pentru lucrurile pe care nu și le explica nici măcar atunci când era treaz. În acei primi ani, Belle stătea cu doi dintre membrii ei pe pat, strângându-se în el. Dar trecuseră ani buni de când nu mai plânsese și acum spunea că e prea mare să mai fie alintat, dar tot îi plăcea să o simtă o vreme stând în preajma lui, ascultând în întuneric. Chiar îi convenea. Întotdeauna îi plăcuse să rumege lucrurile, să facă planuri, strategii și manevre. Nu avusese niciodată o inteligență spontană, nici pe vremea când era Belle Ornrikakihm și nu Belle Ornrikak. Cu Ihm moartă, rămăsese doar în patru membri. Un cvartet putea fi inteligent. De cele mai multe ori, era neinteresant și lipsit de imaginație. Uneori, stând în întuneric, Belle țesea, încet, pe îndelete, tot felul de strategii, întrebânduse dacă se mințea singură crezând că într-o zi planurile ei vor da roade. Timor încă era treaz și agitat, dar îl simțea obosit. Interesant câte lucruri îi transmitea, deși gândurile lui erau mute. Uneori chiar și în tăcere îi era un membru folositor: putea ajunge mai sus decât ea, fără a fi nevoit să se cațere. Degetele lui puteau rezolva probleme în care boturile ei s-ar fi încurcat. În plus, era la fel de deștept precum o haită întreagă și, la fel ca toți oamenii, avea idei dintre cele mai neobișnuite. Iar o haită inteligentă vedea puterea acestor idei. Ah, de-aș mai fi eu consilier regal… Blestemata de Cioplitoare-în-lemn întotdeauna îi favorizase pe Prodotus și Pedantus, propriile ei progenituri. Dacă aș fi intuit că Prodotus era trădător, l-aș fi putut demasca și acum aș fi fost numărul doi în regat. Oftă. Se apropia de coșmarul pe care îl trăia din ce în ce mai des în ultima vreme: conștientizarea că poate niciodată nu se va mai putea ridica din groapa pe care singură și-o săpase. Nu era foarte inteligentă și acum, cu Ihm moartă, își pierduse ultimul membru fertil.

Cât timp Ihm era încă în viață, Belle avea posibilitatea de a face schimb de puiandri cu o altă haită. Dar nici ea nu încercase niciodată suficient de mult să-și găsească pe cineva, sau poate nici chiar atunci când era un cvintet nu atrăgea pețitori. Acum nu era decât o haită de patru femele urâte. Strategiile ei nu aveau s-o ducă niciodată atât de sus încât să i se ofere puiandri pe alese. La drept vorbind, posibilitățile ei erau foarte limitate. Putea merge la Fragmentarium să adopte vreo răpciugă. Să fugă de ea însăși. Sau să moară pur și simplu una câte una, până când nu mai rămânea nimic din ea, la fel ca bietul Timor, într-o zi. Timor tot nu adormise. Astă-seară ar putea fi una din acele rare nopți în care rămânea treaz după ce adormea Belle. Băgă de seamă că băiatul tremura. Camera trebuie să fi fost prea rece pentru el, cu toate păturile cu care îl înfășurase. Nu-i spusese nimic, dar el niciodată nu se plângea de nimic. Înseamnă că era ceva în neregulă cu setările casei. Mâine va avansa planul ei și îi va băga pe gât lui Nevil chinul lui Timor. Ea și cu Timor vor trage cât mai multe foloase de pe urma acestui afront. Dar dacă Timor se îmbolnăvea? Era atât de fragil, și putea muri tot deodată! Ea n-ar mai rămâne cu nimic. Trebuia să facă ceva chiar în această seară. Ar putea suna să facă o plângere… presupunând că telefoanele mai funcționau. Se gândi o clipă cum erau alimentate casele cu electricitate. Profesorii de la Academia Copiilor explicaseră acest lucru atât de detaliat, încât Belle nu își mai amintea aproape nimic. Apa fierbinte emană vapori care „fac ceva“. Deci o conductă de apă fusese instalată de-a lungul Străzii Reginei cu un racord pentru fiecare casă din apropiere. Magia oamenilor cerului consta în faptul că nu aveau nevoie de o mie de cuptoare să facă aburul. Nava spațială Excentric II avea foc nelimitat înăuntru și putea transmite acea căldură în orice punct din raza vizuală a trapei superioare. (Ia gândiți-vă la asta, dușmani ai Domeniului! Belle se întrebase de multe ori de ce Ravna și Cioplitoarea-în-lemn nu se foloseau de această armă letală. Pe vremea când încă o mai avea pe Ihm, Belle ajunsese la concluzia că singura explicație pentru indulgența oamenilor era că resursa de căldură era limitată. Nu mai ținea minte raționamentul care dusese aici, dar concluzia îi rămăsese impregnată în mintea pe care o mai avea.) În orice caz, casele mai apropiate de Strada Reginei aveau vedere directă la navă. Ele nu aveau să sufere niciodată de lipsă de căldură, iar aburul generat mai ajuta și la alte trucuri mai mici, cum ar fi luminile. Și telefonul? Se strecură încet jos din pat și se îndreptă pâș-pâș spre scări. Aproape ajunsese în capul treptelor când auzi vocea lui Timor, șoptită și pe jumătate adormită. – Ești foarte bună, Belle. – Ă-ă … da. Noapte bună. Ce-o fi vrut să spună cu asta?

Acum, revenită în sufrageria de la parter, apăsă întrerupătorul veiozei. Lumina ei era atât de slabă, încât abia putea vedea în cameră. Presiunea aburului trebuie să fie aproape de zero. Traversă încăperea, evitând cu ușurință prostioarele pe care ea și Timor le colecționaseră de-a lungul timpului. Prea multe prostii. Și prea multe cărți. Le dădu la o parte, căutând telefonul. Era făcut să poată fi folosit și de oameni, și de Stilete. Un cvartet îl putea ușor manevra. Și încă mai era suficient de inteligentă încât să-și exprime indignarea în numele lui Timor Ristling. Bietul copil putea să moară în aceste condiții teribile! Într-un fel sau altul, vor primi casa pe care o meritau. Nu-ți irosi furia cu robotul navei. Excentric II avea un robot care imita vocea omenească (atunci când vorbea pe un ton normal), dar era la fel de prost ca un solitar la care vorbea gura fără el. Anul trecut confundase robotul cu un om adevărat și se rățoise la el câteva minute, fără niciun rezultat, bineînțeles. Nu, trebuia să spună doar că se numește Belle Ornrikak, prietena lui Timor Ristling, cu un apel de urgență pentru hmm… Nevil? Ravna? Măcar să se rățoiască la o persoană reală. Ridică receptorul apropiindu-l de una din urechile pentru sunete de joasă frecvență. Nu se auzea niciun fâșâit pe fir, pârâiturile și pocniturile cu care se obișnuise. Mârâi o înjurătură ultrasonică. Vasăzică aburul chiar era necesar pentru buna funcționare a telefoanelor. Belle tropăi în jurul camerei, lovind cu picioarele tot ce se afla în calea ei… dar încet, să nu-l deranjeze pe Timor. Vor mai trece ore bune până când mânia ei împotriva incompetenților de la putere avea să se potolească. Un politician adevărat ar folosi acest prilej pentru a-și ascuți retorica, dar ea nu avea dispoziția necesară. Și de fapt… Belle își deschise gurile și clătină din capete. Putea simți o pișcătură ușoară de îngheț pe vârfurile limbilor. Chiar devenea din ce în ce mai frig. Fără mantii, chiar și o haită ar începe să tremure de frig. Se strânse grămadă, încercând să vină cu o idee. De ce s-ar opri aburul? Păi, pentru că apa nu mai era fierbinte! Poate E-II se defectase; poate nu mai funcționau încălzitoarele din cartier. Dar pe stradă nu se auzea nici țipenie de om sau Stilete, deci defecțiunea trebuie să fie doar la casa lor. Ar putea merge în vecini să întrebe. Poate Timor ar putea rămâne peste noapte la cineva care avea căldură. Belle stătu câteva minute în întuneric, întorcând variantele pe toate părțile. O asemenea urgență în mijlocul nopții ar fi o dovadă de netăgăduit a nedreptăților la care era supus Timor. Dar Belle se temea că cineva precum Nevil sau Ravna ar putea folosi prilejul drept scuză pentru a-l muta definitiv pe Timor împreună cu ceilalți Copii. Acest gând îi anulă planurile de a ieși să ceară ajutor de la Copiii din vecini. Dar membrii lui Belle din apropierea ferestrei erau înghețați. Orice strategie se va dovedi inutilă dacă Timor moare. O cuprinse o spaimă ciudată, mai apăsătoare decât tăcerea din mintea lui Ihm în ultimele zile înainte de moarte. Belle se ridică și își înfășură strâns mantiile pe lângă corpuri. În timp ce se îndrepta spre ușa din dos, își făcu în minte planul cum să pună problema față de vecini. Erau o familie de Copii, al căror nume nu și-l mai amintea. De fapt, făcuse tot posibilul să-i țină cât mai departe de Timor. Acum trebuia să fie amabilitatea întruchipată.

Închise ușa în urma ei și fu imediat lovită de aerul rece. Deși gerul ar fi putut îngheța un om neprotejat, nu era foarte aspru pentru o noapte de iarnă. Din cauza norilor nu se zărea nimic, nici aurora, nici stelele, nici luna, dar Belle simțea o ceață deasă coborâtă pe pământ, învăluind într-o tăcere profundă totul. Totuși se auzea un sunet nou, un șuierat mecanic înfundat. Avu o revelație de care fu mândră. Poate E-II trimitea raza spre încălzitorul local… dar era pe undeva o fisură prin care ieșea aburul înainte de a intra în casă. Poate aș putea să o repar! Dădu ocol casei încercând să-și imagineze cum ar putea duce la îndeplinire planul de reparații. Pesimismul ei găsea tot felul de motive de nereușită, ca de obicei. Sincer vorbind, ea nu știa o iotă despre tehnologia cu aburi, cu atât mai puțin cum să repare o scurgere. Dar îi va fi probabil ușor să repereze fisura. Și pe urmă tot ce avea de făcut era să o astupe cu o piatră de mărimea potrivită. Era atât de întuneric și atât de liniște în registrul înalt al sunetelor. Cu excepția fâsâitului de la scurgere nu se mai auzea nimic, doar zgomotul făcut de labele ei pășind pe gheață. Fără un ecou al spațiului în care se afla, era nevoită să-și găsească drumul pe dibuite, ca un fel de om surdomut. Alunecă pe lângă jgheabul din latura de nord a casei. Fisura se afla undeva la un metru sau doi înainte, aproape de nivelul pământului. Chiar în acea zonă se zărea o licărire slabă venind de la un felinar undeva pe stradă. Lumina reflecta într-un cablu atârnând în perete deasupra capetelor ei. Era linia de telefon a casei. Tăiată. Mai făcu câțiva pași înainte să-și dea seama de implicațiile acestui fapt. Pentru o secundă, rămase nemișcată, înghețată de spaimă. Trăind în confortul adus de oamenii din stele, cu timpul uiți de chestiunile de viață și de moarte pe care le-ai învățat în existențele anterioare. Ceața camuflează sunetele mentale. În zilele de demult, ceața era un noroc picat din cer pentru războinici sau trădători. Acum, tot ce aveau de făcut complotiștii era să înțepe țeava cu abur și aveau ceață la discreție. Belle îngheță o secundă, tremurând de încordare. Încercă să vadă și să audă ce se petrecea în jurul ei. Ce era de făcut? Probabil erau înconjurați de ucigași. Dar încă nu acționaseră. Poate că, dacă se prefăcea că nu simte nimic, o lăsau în pace. Cu siguranță ea nu prezenta niciun interes pentru nimeni. Se întoarse, cu un aer – spera ea – relaxat, deși doi dintre membrii ei erau cu ochii în direcția cealaltă, gata să o ia la fugă pe stradă în jos. În timp ce se îndrepta înapoi spre ușa din dos, fredona o melodie omenească, ascultând în același timp aerul, poate-poate prinde vreun sunet mental de Stilete. Acum că era în stare de alertă, toate indiciile din jur deveniră relevante, ecourile cărnii și țiuitul minții. Chiar putea distinge umbre de siluete pe albul stins al zăpezii de pe dealul din depărtare. O haită era mai aproape, deși nu părea foarte mare, doar un cvartet. Una sau două haite se ascundeau probabil undeva mai departe în decor. Nimeni nu mișca. Dacă se întorcea, putea ieși în stradă. Și ei puteau acționa.

Dar ce voiau ei de fapt? Din câte observase ea, haitele înconjuraseră spatele casei. Timor? Îl voiau pe Timor? De ce, de ce, de ce? Acum, că era singur, tot ce avea ea de făcut era să plece de acolo. Sau ar putea țipa atât de tare încât să ridice în picioare tot cartierul. Poate i-ar sări în ajutor. Mai stătu o clipă pe gânduri, înceată ca de obicei. Apoi un singur gând o fulgeră și o aduse în simțiri. Nimeni nu mi-l fură pe Timor. Scoase un țipăt atât de puternic, încât ar fi spart timpanele oricărui om aflat în apropierea ei. – AJUTOR! AJUTOR! AJUTOR! în samnorskă. Când haita cea mai apropiată se repezi spre ea, își dădu seama că de fapt era un octet. Ecoul țipetelor ei îi dezvălui forma și postura atacatorului. Trecuseră zece ani de atunci, dar îl recunoscu pe ticălosul de Chitiratifor. Belle dădu să-i strige numele cu glas tare, dar într-o fracțiune de secundă văzu un fulger și Orn dispăru în agonie. Capul lui Orn se rostogoli pe pietre. Era înconjurată din toate părțile, copleșită de sânge și urlete. Poate că mai rămăsese în doi. În unul. Tot ce mai putu striga fu: – TIMOR!

În acea noapte, Ravna rămase în biroul ei la bordul lui Excentric II până foarte târziu. Pentru Nevil și programele lui de spionare, Ravna muncea din greu la proiectul agricol cu care fusese însărcinată. De fapt, ea ghida programul de cercetare a lui E-II prin diverse ipoteze bazate pe acuzațiile Jupuitorului. Chiar dacă Nevil avea escrocheriile lui care nu implicau folosirea navei, ea tot îi putea vedea mișcările, pe baza zgomotului electromagnetic pe care E-II îl monitoriza în permanență. Dacă Nevil ar folosi stațiile radio analoage ale lui Pedantus, sau dacă ar trece direct prin orbiter, ar trebui imediat să apară corelații. Ravna bătea absent cu degetele în birou, urmărind analiza diverselor blocaje și a căutărilor de soluționare a acestora. Era frustrant să ai puterea de a folosi mai multe resurse și să-ți fie frică să o faci. Dar încă o oră și gata, va avea rezultatele pe care să le arate Johannei și Pelerinului. Cei doi aveau să se întoarcă în această seară de la Laboratorul din Valea Înghețată cu ultimele vești despre invențiile lui Pedantus. Rezultatele erau mai mult decât îmbucurătoare. Doar că ei trei își vor petrece probabil seara făcându-și griji din cauza Jupuitorului și a lui Nevil. O notificare îi apăru în față: „Vă rugăm specificați dacă rezultatele trebuie să includă și anomaliile locale.“ Unul din turnurile termice vechi de pe Dealul Navei Stelare se supraîncălzea, sau așa pretindea radarul lui E-II. Primele turnuri nu fuseseră niciodată foarte sigure, tocmai de aceea ea instruise nava să monitorizeze declinul lor. Deci de ce era acum îngrijorată? Veni cu o explicație: Nu exista niciun pericol fizic, doar câteva case rămase pe întuneric până când cineva se va ocupa de reparații în următoarele ore. Nevil și

oamenii lui ar fi trebuit să fie mereu în gardă pentru astfel de situații. Poate găsea ea o soluție și pe urmă avea să-i spună lui Nevil că mesajul îi parvenise ei din greșeală… Auzi țipete venind de jos; de obicei nava camufla sunetele din sala de jocuri. Câteva clipe mai târziu cineva bătea cu putere în ușa biroului ei. Display-ul reveni imediat pe proiectul agricol la care se presupunea că lucrează; programele de camuflare concepute de Pham funcționau perfect. – Ravna, avem nevoie de tine! Cineva – după voce părea Heida Oysler – bătea atât de tare în ușă încât cuiele din lemn începuseră să se crape. – Ravna! Chiar Heida era, mai gălăgioasă decât de obicei. Abia mai târziu avea să-și aducă aminte cât de bune erau Stiletele la imitat voci; putea fi Heida sau o haită oarecare. Dar în acel moment, Ravna deschise ușa fără să se mai gândească. În pragul ușii stătea Heida, care o apucă de mână și o târî după ea pe hol. – Trebuie să ne ajuți. E urgent! – Ce? Ce e? întrebă Ravna în timp ce era trasă spre scări. – Geri Latterby a dispărut! spuse Heida. Ajunseră la parter unde câțiva Copii prezenți erau strânși în jurul cuiva încotoșmănat pentru gerul de afară, stând la unul din birouri. Ovin Verring se întoarse și o zări. – Ai găsit-o! Ravna recunoscu figura de la birou, era Elspa Latterby. Copiii se dădură în lături din fața Ravnei, făcându-i loc. Fata stătea cu capul aplecat în față. Vomitase pe tot biroul. Ravna o atinse pe urmăr. – Elspa? Fata ridică ochii. Obrazul stâng era plin de zgârieturi și de undeva de lângă ochi îi curgea sânge. Arăta ca și cum ar fi căzut în față. – Geri… aproape ajunsesem. O turmă de Stilete zdrențuroase au sărit pe noi. Au luat-o pe Geri. Ravna o mângâie ușor pe Elspa pe cap. – O vom aduce înapoi, Elspa.

Își plimbă privirea peste chipurile înfuriate și speriate din spatele ei. Fragmente fără haită erau o problemă ocazională. În urmă cu trei ani avusese loc o spargere. Dar o răpire? Rămânea de văzut. – Lisl? Tu ești cel mai bun medic al nostru, te rog, ajut-o pe Elspa. Tânăra femeie stătea mai în spate, prea timidă să-și facă loc în față. Dar Lisl Armin era unul dintre puținii Copii care crezuseră cu tărie în discursurile Ravnei despre importanța acordării primului ajutor. Cu sprijinul Lislei și al diagnosticului pe care îl va furniza Excentric II, Elspa se va face bine. Cât despre Geri… – Ovin, trebuie să mobilizăm oamenii. În programul cu „Proceduri în caz de urgență“, chiar la început, găsești o listă cu numere de telefon. Anunță pe toată lumea, să organizăm o echipă de căutare… – Toate liniile de telefon sunt la pământ. Ovin o privea cu ochii mari de uimire. Deci nu era o răpire accidentală, era un atac. – I-ai anunțat prin radio pe Cioplitoarea-în-lemn și pe Nevil? – D-da, răspunse el. Cioplitoarea-în-lemn trimite trupele de jandarmi. Nevil… – Atenție la mine toată lumea! Era Bili Yngva, în dreptul intrării principale a Sălii de consiliu, gesticulând spre ei cu o stație radio în mână. – Sunt pe linie cu Nevil, care spune că a zărit Tropicali gonind spre sud! Copiii se îmbulziră cu toții spre ieșire.

Nu poți fi în două locuri în același timp. Ravna se lăsă la mâna destinului și plecă împreună cu ceilalți. Strada Reginei mergea paralel cu stâncile, coborând ușor spre culmea Pasului Margrum. De-a lungul străzii se aflau case, cu câte un cerc de lumină strălucitoare în dreptul fiecărui stâlp. O ceată de Copii se alătură grupului lor și în curând fură ajunși din urmă de haitele de jandarmi ale Cioplitoarei-în-lemn. Copiii discutau aprins despre zvonurile care împânziseră orașul. Bili și stația lui radio păreau a fi mai aproape de adevărul faptelor, dar nu cu mult. – Da, au avut loc mai multe atacuri împotriva câtorva Copii și haite care locuiesc în oraș. – Cine? se auziră câteva voci din mulțime.

– Încă nu știm exact! Geri și Elspa, dar Elspa e în siguranță. Edvi Verring și Cel Mai Bun Prieten al său. Undeva în față, Ovin Verring se împiedică. Edvi era vărul său. Ovin făcu stânga împrejur și se întoarse lângă Bili. – Care e starea lor? Bili coborî vocea, încercând să vorbească doar cu Ovin. – Încă nu știm, Ovin. Bestie e decimat aproape în întregime; o altă haită… Tomberon… a fost atacată… Tomberon e mort sau dispărut. Edvi e dispărut. – Pui de cățele! spuse cineva. „Cei mai buni prieteni“ erau haitele apropiate de oameni, de la oportuniști sau admiratori până la prieteni adevărați, cum era Amdi. Ravna își aminti de Bestie și Tomberon. Fuseseră tovarășii cei mai buni ai Copiilor. – Uite cum stă treaba! țipă Bili. Toți martorii spun același lucru, că atacatorii au fost dezaxații aceia de Tropicali. Nevil va ajunge imediat la Ambasadă. În aceeași direcție mergeau și ei, înconjurați de trupele de jandarmi. Tocmai treceau pe lângă cele mai nou construite case. Ultimul stâlp de iluminat se afla chiar în dreptul aripii de sud a casei Ravnei. Ferestrele erau învăluite în întuneric, iar agraviul lipsea din spatele casei, unde era de obicei acostat. Ravna se apropie, tăind nămeții înghețați. – Pot să împrumut o secundă radioul, Bili? Yngva se holbă la gadgetul pe care-l ținea strâns în mână. – Trebuie să țin în permanență legătura cu Nevil. Ravna întinse mâna. – Doar o secundă. Conversația nu încetinise ritmul lui Bili, dar privi de jur împrejur spre ceilalți Copii. Nu era la fel de subtil precum Nevil, dar își dădea seama când era rost de un public să caște gura la el. – Bine, dar să fie scurt. Îi dădu aparatul Ravnei. Era unul din radiourile analoage ale lui Pedantus, nu un comset în adevăratul sens al cuvântului. Nu că ar fi contat prea mult, Ravna avea nevoie doar să intre în legătură cu nava. În timp ce treceau prin dreptul casei ei, Ravna vorbi cu Excentric

II. Din fericire, măsurile care se impuneau se încadrau în marja de autoritate permisă de Nevil. Îi ceru lui E-II să trimită un ping la toate stațiile radio existente și să retransmită coordonatele lor. Da, Nevil se găsea deja pe teritoriul Ambasadei Tropicalilor. Cioplitoareaîn-lemn se afla într-o șaretă, pe una din străzile orașului. Va ajunge la Ambasadă înainte Ravnei. Pedantus era în Capătul Nordic, încercând să decoleze. Johanna și Pelerinul… agraviul lor era încă la sol în Laboratorul din Valea Înghețată. Tastă un mesaj, încheind cu „… și vom avea nevoie de o cercetare activă“. Apoi îi ceru lui E-II să reseteze prioritățile. – Te rog, Ravna. Nevil are nevoie de stație pentru a mobiliza lumea și e aproape descărcată. În timp ce îi dădea înapoi aparatul, vocea lui E-II începu să se audă, bolborosind. Bili ascultă o clipă, apoi anunță: – Atenție toată lumea. Apar și alte victime. Belle Ornrikak a fost omorâtă. Tropicalii l-au capturat pe Timor! Belle era cel mai puțin cunoscută dintre victime. În urmă cu o jumătate de an, și Timor sar fi numărat printre victimele umane cel mai puțin cunoscute. În această seară însă… un geamăt trecu printre Copii. Unii dintre ei o luară la fugă, încercând să țină pasul cu haitele de soldați care treceau pe lângă ei în formație. Însă pământul denivelat și înghețat nu era propice pentru două-picioare. Oamenii nu făceau altceva decât să blocheze circulația. Ravna îi ajunse din urmă și îi convinse că cel mai bine ar fi să meargă într-un ritm constant pe marginea străzii. Chiar și Heida încetini. Lăsaseră în urmă și ultimele case. Doar câțiva dintre Copii purtau în mână lanterne, însă Ravna convinse un pluton de Stilete să rămână cu ei. Torțele lor cu petrol luminau calea. În seara aceasta, aveau cu toții nevoie de lumină, chiar și oamenii. Cerul era complet întunecat, lipsit de stele, de lună sau auroră boreală. Ravna nu verficase prognoza meteo dar după bezna din jur, știa că pătura de nori era groasă și compactă. Merseră astfel aproape un kilometru. Bili transmise – conform rapoartelor lui E-II – că nu s-au mai înregistrat alte victime, toți Copiii ieșeau la numărătoare. Jo și Pelerinul erau deja în aer, zburând spre casă. La orizont, spre miazăzi, se întrezărea ceva printre nori. Era o lumină, mișcându-se lent, precum aurora. Copiii arătară spre cer. – Ce culoare stranie. Heida se urcă pe o movilă de zăpadă de pe marginea drumului, stând într-un echilibru fragil în vârful ei. – Lumina aceea. E un foc!

În acea parte a Văii Margrum nu se afla decât o singură clădire atât de mare, încât să poată fi văzută de la distanță. Era Ambasada Tropicalilor.

Incendiul nu era mare. Părea că doar o porțiune de lângă acoperișul turnului principal fusese afectată. În lumina torțelor de la trupe era greu de estimat amploarea pagubelor. Poarta principală era deschisă. Două haite în formație de luptă păzeau intrarea. Alte patru haite de rezervă se zăreau undeva mai într-o parte. Se adunaseră deja mai mulțe haite civile și o parte din Copii, plimbându-se agitați de colo până colo prin fața cordonului de gardieni, dincolo de care nu aveau voie să treacă. Ravna păși spre poartă, urmată de Ovin și Heida și de ceilalți care veniseră împreună cu ea de la navă. Bili se băgă în față, vorbind cu emfază în radio. – Bine. OK. Se opri chiar în fața soldaților și le făcu semn tuturor să se dea mai în spate. – Nu aveți voie, oameni buni, cu părere de rău, dar aici încă se lucrează pentru strângerea probelor. Ravna mai făcu un pas sau doi, până fu nas în nas cu Yngva. – Dar Timor, Geri și Edvi? Ar putea fi înăuntru. Cuvintele îi ieșiră pur și simplu, nu avusese intenția de a crea tensiuni. Bili își coborî vocea. – Ajută-mă să țin oamenii în frâu, Ravna. Te rog. Fii responsabilă! – Las-o pe Ravna să treacă, domnule Yngva. Regina a cerut în mod special să discute cu ea. Era haita din umbră, în spatele liniei de pază. Unul din șambelanii reginei. Poate Bili se încruntă, dar lumina era slabă și expresia dispăru imediat. Îi făcu semn cu mâna să treacă, apoi se întoarse către mulțime și strigă: – OK, Ravna ne va da o mână de ajutor. Ne-ar fi foarte recunoscătoare dacă ați lăsa pe cei care lucrează să-și vadă de treaba lor. Ravna nu se opri să-l contrazică pe Bili, dar m-aș putea obișnui să nu-mi placă de Bili Yngva. Șambelanul și Gannon Jorkenrud o conduseră pe Ravna în ungherele cele mai ascunse ale Ambasadei. Amândoi aveau torțe și Jorkenrud plimba lumina de jur împrejur. Vocea lui suna enervată și, în același timp, triumfătoare.

– I-am prins pe nenorociți. În cealaltă mână ținea un topor (un topor cu sânge pe el?). Era pentru prima dată când ea intra în așa-zisa ambasadă. Incinta întrecea poveștile care circulau. Zări bucăți de metal și piatră polizată din loc în loc, bucăți sparte din clădirile publice și folosite aici pe post de decorațiuni interioare. Capitonarea antifonică fusese luată de pe pereți și din loc în loc se vedeau găuri, de unde fusese smulsă. Pe jos zăceau mormane de gunoi. Tavanul era suficient de înalt pentru ca Ravna să poată păși fără să se aplece, dar potecile printre grămezile de gunoi nu erau suficient de late pentru a respecta intimitatea haitelor, nici coridoare pentru a permite haitelor să se evite politicos. Din loc în loc, prin găurile din pereți, Ravna putea zări trupele reginei cercetând alte coridoare. Trecură prin uși care fuseseră sparte. Aici aerul era cald și umed, mirosind a transpirație și a parfum. Șambelanul îi conduse mai departe spre un rând de scări circulare ce înconjurau turnul central. Gannon venea imediat în spate, continuând să vorbească agitat despre cum „le-am venit de hac în seara asta“. Treptele urcau până la o ușă cu lacătul zdrobit. Avu loc un schimb de replici ininteligibile între șambelan și o haită aflată dincolo de ușă. Ravnei i se păru că aude un grup de sunete care însemna fie „prea aglomerat“ fie „poftim înăuntru“. Șambelanul își agită boturile spre Ravna și Gannon. – Intrați, vă rog, eu rămân aici. Câțiva dintre membrii lui se repeziră pe scări în jos, împânzindu-se la distanța maximă la care puteau să gândească. Cel aflat la capătul din jos al scărilor menținea legătura cu trupele de la parter. Ravna și Gannon pășiră în cameră. Curentul de aer trânti ușa în urma lor. Ravna privi în jur, observând ferestrele sparte și draperiile de stofă arse. Cândva – până în urmă cu câteva minute? – tavanul fusese mult mai scund, cu baldachine bogate din mătase. Și aici probabil fusese la fel de cald și umed ca în tot restul clădirii. Acum însă era frig și mirosea a fum. Cioplitoarea-în-lemn stătea de jur împrejurul unei grămezi de vechituri căzute dintrunul din dulapuri. Cărbuni ardeau mocnit la picioarele ei, dar toți membrii ei, chiar și puiandrii, priveau în direcția Ravnei. – Îi vom găsi pe Geri/Edvi/Timor. Rostise toate trei numele într-un singur acord. – Îți promit, Ravna. Nevil încuviință din cap. – Știm cine sunt cei care au făcut-o și avem o idee destul de clară unde sunt acum. Bărbatul purta pe cap tiara cu display heads-up a lui E-II, iar corpul îi era acoperit cu funingine. În spatele display-ului tiarei, Ravna îi putea vedea ochii și, pentru prima dată de când îl cunoștea, citi groază în privirea lui.

– Tropicalii probabil puneau la cale lovitura de ceva zece-zile. Cunoșteau perfect obiceiurile celor trei Copii și ale prietenilor lor. Începu a lovi cu picioarele în ceva ce se afla în spatele hârtiilor, apoi încercă să se calmeze, frecându-și fața cu palmele ușor tremurânde. – Țin legătura cu Jo și Pelerinul, care pilotează agraviul și caută răpitorii. Pedantus a promis că ridică Ochiul Ceresc într-o oră, două. Ravna traversă camera și privi podeaua spre locul unde Nevil lovise mai devreme cu picioarele: un membru al unei haite. Doi membri. Unul zăcea într-o baltă enormă de sânge. Celălalt era întins cu toate membrele răsfirate. Amândoi stăteau țepeni, nicio pedeapsă nu-i mai putea afecta. Vii, cei doi făcuseră parte dintr-un întreg cu o bună părere despre sine. Puțini dintre Tropicali se îmbrăcau atât de somptuos. Ravna se uită la Cioplitoarea-înlemn. – E o treime din Pastor, spuse regina. – Aceștia doi erau singurii rămași când a ajuns Gannon aici. Din spatele Ravnei, Jorkenrud spuse: – Ceilalți trebuie să-și fi luat tălpășița cu cel puțin o oră mai devreme. Au luat și săniile, tot. Nevil îi aruncă o privire lui Gannon. – Gannon nu a știut în acel moment, dar… îmi asum întreaga responsabilitate. Lucrurile au scăpat de sub control din vina mea. Exista șansa ca prizonierii să fie aici, nu puteam aștepta până la venirea Cioplitoarei-în-lemn… Gannon îl întrerupse. – Eu nu am făcut nimic greșit. Noi am intrat în forță, am fugit după ceea ce credeam că e o haită întreagă până aici sus în turn. Animalul a spus că ei au copiii și că o să le taie beregatele. Se simțea miros de fum aici, deci am spart ușa. El ne-a atacat. I-am omorât doi membri… ca pe urmă să realizăm că nu mai era altcineva. Ravna se întoarse și îl privi. – Și nici urmă de Copii? Gannon o străpunse cu privirea și își mușcă buzele, înghițind o replică tăioasă. – Nu, nimeni. Ravna păși până la locul unde Cioplitoarea-în-lemn cerceta leșurile celor doi membri. Nu-l plăcuse niciodată pe Pastor, dar…

– Nu știam că haitele au asemenea capacități. Cioplitoarea-în-lemn ridică din umeri, încercând să pară neimpresionată. Dar Ravna o ghici când văzu puiandrul Drăcușor privind uluit de jur împrejur. – Tropicalii sunt nebuni de legat, spuse Cioplitoarea-în-lemn, arătând cu botul spre cel care zăcea în balta de sânge. Cred că acesta era centrul vorbirii haitei, căci în ultimele lor permutări, el era punctul fix. Și aceștia amândoi întotdeauna erau mai atenți decât ceilalți la materialele scrise. Nevil păru surprins. – Nu știam acest lucru. La parter, sunt câteva focuri mai mici – cineva a stropit cu ulei de balenă din loc în loc și i-a dat foc –, dar nu atât de puternice încât să se extindă în întreaga clădire. Aruncă o privire la hârtiile arse. – Poate și-au dat seama în ultimul moment că lasă ceva secrete în urmă. Capetele Cioplitoarei-în-lemn se întoarseră spre el cu o expresie uimită. – Împreună, aceștia doi puteau fi suficient de inteligenți încât să decidă ce să ardă mai întâi, spuse ea. Se scutură. – Vasăzică, Pastorul s-a automutilat pentru a păstra un secret.

Și un dram de noroc: pătura de nori se sparse și furtunile se refugiară în larg deasupra mării. Nemaivăzuta ambarcațiune a lui Pedantus mai avea încă de parcurs zece zile din prima ei călătorie de când fusese „lansată la aer“, însă Pedantus reuși să convingă pe toată lumea că mica lui aeronavă electrică trebuie să facă parte din echipa de căutare, turând-o cât o țineau motoarele. Mai departe, căutarea aeriană depindea de schifurile de agravi și de fotografiile de rezoluție slabă realizate de orbiter. Domeniul Cioplitoarei-în-lemn se întindea pe milioane de hectare de câmpii acoperite cu nămeți, stânci pleșuve și delte înghețate, dar acolo unde Geri, Edvi și Timor fuseseră răpiți, zăpada era plină de urme însângerate, iar martorii crimelor nu fuseseră cu toții decimați. Cei mai buni cercetași de teren porniră să cutreiere fiecare potecă forestieră. Imaginile video de pe orbiter îi călăuzeau spre cele mai îndepărtate locuri, acolo unde fermele de munte erau mai mult o sălbăticie împrejmuită. Între timp, Johanna și Pelerinul realizară ceea ce niciun dirijabil nu ar fi putut: plecară pe urmele grupului de Tropicali dezertori. Îi spionară ascunși în nori sau în spatele pereților stâncoși, pândindu-le fiecare mișcare. Gloata fugise înainte ca răpitorii să ajungă la sediul Ambasadei, însă probabil urma să se întâlnească undeva…

Grupul principal mărșăluia de-a lungul Drumului Forestier de Est, fără popas. Funcționarii Ambasadei Tropicalilor păruseră întotdeauna atât de ridicoli când se jucau cu săniile lor uriașe în cele mai nepotrivite condiții. Nici măcar o dată vremea sau terenul nu fuseseră propice săniușului. Când ajunseră la Pasul Măgurei, săriră cu toții în sănii și își dădură drumul la vale într-un singur slalom lung, întrerupt doar de rostogoliri sau de ciocniri care produceau câteva momente de haos. Cu toată graba lor, viscolul îi ajunse din urmă în timp ce tăbărau pe garnizoanele de la Poarta de Răsărit, cu cele opt sănii rămase, în care erau înghesuiți toți cei care supraviețuiseră aventurii. Sparseră vămile. Se înregistrară victime, dar nu morți. Teoretic, Tropicalii se aflau acum în afara jurisdicției Domeniului. Practic însă, în acel moment urmăritorii interveniră pentru a-i opri.

În câteva ore de la fiascoul de la Poarta de Răsărit, Johanna și Pelerinul se aflau din nou împreună cu Ravna, în sufrageria de la etajul al casei. Afară, viscolul urla din toate puterile, spulberând zăpada în toate părțile. Înăuntru era cald și plăcut. Pe masa aflată lângă ferestre se afla încărcătura pe care Ravna o aștepta din Valea Înghețată, zece mii de sumatori pe un disc de cincizeci de centimetri de carbon presat, având a-i fi livrate lui Pedantus pentru teste, dar după misiunea lui Jo și a Pelerinului în Nord apăruseră și imaginile pentru următorul pas: adevărate procesoare și carduri de memorie. Dacă aceste sumatoare reușeau la teste, Ravna și Pedantus aveau cale liberă pentru realizarea ideii la care munciseră vreme de zece ani. Livrarea ar fi trebuit să fie un eveniment fericit pentru Ravna, însă când Jo îi prezentase discul negru de carbon, abia se uită la el în lumină să observe striațiile irizate care indicau o structurare perfectă. I le va trimite lui Pedantus în curând, să le testeze. Între timp, trei dintre cei mai mici Copii dispăruseră. Trei haite de Stilete erau aproape în totalitate ucise. Ravna stătea împreună cu Johanna și Pelerinul pe covorul ei minunat, tremurând de frig și de oboseală de parcă ar fi umblat toată noaptea prin viscol. Johanna probabil plânsese mai devreme, singurul semn erau fălcile încleștate și privirea încruntată. – I-am fi lăsat pe Tropicali să scape în sălbăticie, dar tocmai atunci ne-a prins furtuna. Johanna raportase același lucru prin radio și o va repeta din nou a doua zi dimineață, când toți Copiii se vor aduna în Noua Sală de consiliu. Lovi nervoasă cu pumnii în perna uriașă pe care o ținea în poală. Pelerinul era întins de jur împrejurul ei, la fel de obosit și demoralizat. – N-am salvat pe nimeni, spuse Jo. Nu am descoperit nimic. Singurul lucru bun din toată povestea e că am avut ocazia să lucrez cu Jefri. El s-a ocupat de urmărirea la sol și, pentru prima dată de mulți ani, a cooperat fără să comenteze.

– Jefri e cel mai bun cercetaș dintre oameni, spuse Pelerinul. El și cu Amdi au coborât din Smeltertop, căutând alte grupuri mai mici de evadați pe care îi puteau găsi în drumul lor. Se aflau chiar înaintea grosului de Tropicali când a venit furtuna. – Deci Tropicalii erau prinși între Jefri și Amdi și trupele Cioplitoarei-în-lemn? întrebă Ravna. Ea urmărise cazul împreună cu ceilalți Copii, din datele transmise de Excentric II. În tabăra urmăritorilor fuseseră cu totul cinci comseturi și unul la bordul schifului agraviului pilotat de Pelerin. – Da, i-am prins rău la mijloc și dacă nu-i opream, îi pierdeam în timpul furtunii. Se repezi din nou cu pumnii în pernă. – Ar fi trebui să capturăm mai mulți, dacă n-ar fi fost tâmpitul de Gannon Jorkenrud! S-a repezit la ei și i-a nimicit. Voi face plângere oficială împotriva lui. Ravna aprobă din cap. De fapt, Johanna deja făcuse plângere, tare și răspicat, plângerile ei fuseseră auzite de cei aproape o sută de Copii care ascultau desfășurarea misiunii de la bordul lui E-II. Atacul lui Jorkenrud fusese complet inutil, provocând teroare și pierderea oricărei urme de luciditate în rândul Tropicalilor. – Da, am văzut ce-a făcut, spuse Ravna. Prin singura cameră de luat vederi disponibilă, purtată de Cioplitoarea-în-lemn. – Tocmai ce reușiseși să-i strângi pe Tropicali în jurul săniilor, aproape grupați în haite raționale, când a apărut Gannon și compania și au năvălit pe ei… – Exact. Și puf! Tropicalii s-au împrăștiat în toate direcțiile, ca solitari! Johanna privi o clipă în gol, încruntându-se. – Erau cu sutele. Unde să-i mai prinzi pe viscol? O umbră îi întunecă chipul. – Solitari Tropicali în gerul polar. Pun rămășag că au murit cu toții până acum. – Jefri și Amdi au adus cu ei plase, interveni Pelerinul. Au reușit să prindă câțiva. Scutură dintr-unul din capete cu mirare. – Ce echipă ciudată fac ăștia doi. Jefri este în elementul lui în mijlocul pădurilor, asemenea unei haite, iar Amdiranifani e un geniu foarte de treabă, dolofan, căruia nici măcar nu-i prea place să mănânce vânat viu. Cu siguranță plasele au fost ideea lui Amdi. Ei doi au prins mai mulți Tropicali decât trupele Cioplitoarei-în-lemn și idioții lui Nevil.

– Ce ați găsit în sănii? Johanna clătină din cap. – Trebuie să așteptăm până la Marele Consiliu convocat de Nevil mâine ca să aflăm ce era în ele. Habar nu avem, iar Amdi și Jefri nu știu, că erau ocupați cu plasele lor. S-au ocupat Gannon și compania… jur că până și după zece ani Aici Jos, ei tot par să creadă că lumea a fost făcută doar pentru ei. Dacă obiectele nu reacționează sau nu răspund la comenzi, ei își închipuie că sunt defecte. Nătăfleții au ajuns să folosească topoarele să spargă săniile și cutiile, să facă din ele lemne de foc. – Eu am apucat să văd o parte din lucrurile care căzuseră din sănii, erau numai prostii, dar din loc în loc am văzut ceva sclipind. – Mare scofală, răspunse Johanna. Ani la rând Tropicalii au tot furat diverse lucruri sclipitoare, majoritatea obiecte stricate și aruncate. Eu vreau indicii care să-mi arate unde sunt Geri, Edvi și Timor și cum îi putem recupera… Vocea îi tremură. – … sau dacă îi vom putea găsi vreodată. Ridică privirea spre Ravna. – Cred că Jefri e foarte supărat, nu l-am mai văzut niciodată, nici când era copil, atât de întors pe dos. Parcă suntem iar în Poiana Masacrului.

C a p i t o l u l 1 7 Trecură zece zile. Niciun semn de le Geri, Edvi sau Timor, dar ceva nou se petrecu sus în cimitir… sute de haite și toți Copiii se adunară și luară parte, în amurgul viscolit, la înmormântarea lui Belle și a unor membri ai lui Tomberon și a aproape întregii Bestii. De bine, de rău, o nouă tradiție părea să ia naștere în rândul Stiletelor. Nevil rosti câteva cuvinte, mulțumind Prietenilor căzuți și făgăduindu-le că cei trei Copii răpiți vor fi aduși acasă. Pe urmă, câteva Stilete și câțiva oameni luară cuvântul, amintind de cei plecați. Chiar găsiră câteva cuvinte elogioase la adresa lui Belle Ornrikak, cea mereu ursuză. Ultimul membru al lui Bestie stătea tăcut într-o parte a mormântului haitei sale, trist și confuz. Crimele și răpirile uniră Copiii mai mult ca oricând. Plângerile de dinainte se stinseră și toată lumea se strânse laolaltă. Deși nu apăruse niciun semn de la cei răpiți, existau indicii. Printre vechiturile și jucăriile furate, în săniile Tropicalilor se mai găsiră și suplimente alimentare, batoane de cereale însiropate pe care doar oamenii le puteau digera. Răpitorii intenționau să-i ducă pe cei mici foarte departe. Nevil mărturisi că această criză îl luase pe nepregătite și că acțiunea lor de salvare a copiilor fusese foarte prost organizată. Așadar, Domeniul avea un dușman din afară, cineva care, după toate aparențele, era interesat să afle cât mai multe despre două-picioare. Numele lui Prodotus și al Magnatului se aflau acum în vârful tuturor listelor de suspecți. Ceva foarte periculos se afla dincolo de granițele Domeniului. De data aceasta își folosise marionetele, dar data viitoare? Nevil și Cioplitoarea-în-lemn fură nevoiți să coopereze îndeaproape. Atât oamenii, cât și Stiletele se oferiră voluntar să facă de pază. Cei mai mici dintre Copii nu erau niciodată lăsați nesupravegheați. Amdi și Jefri rămaseră în oraș, ajutând la organizarea patrulelor orașenești. Nevil formă comitete speciale pentru a recomanda noi strategii. Acum se ținea câte un Consiliu General de două ori în zece-zile, unde Nevil le prezenta rezultatele comitetelor de planificare. Proiectele medicale eșuate fură date uitării în fața necesității imediate de securitate. Multe dintre acestea erau mai ușoare decât bioștiința. Situația se încadra perfect în avertismentul Pelerinului cu privire la tertipurile la care ar

apela un regim pentru a rămâne la putere. Însă acum Pelerinul privea lucrurile mai puțin cinic. – Într-adevăr, evenimentele îi conferă lui Nevil un avantaj politic, dar nu văd cum ar fi putut el pune la cale aceste atacuri. – Nu el însuși, răspunse Johanna, dar dacă Nevil a căzut pradă schemelor lui Prodotus, atunci exact acest haos era de așteptat să se petreacă. Fata îi aruncă o privire Ravnei. – Tu mi-ai povestit că Nevil arăta copleșit de situație când l-ai văzut la Ambasadă. – Da. Johanna încuviință din cap. – Cred că Nevil a făcut un pact cu diavolul și acum nu mai poate da înapoi. Rămase tăcută o clipă. – Sau poate e complet nevinovat, reluă ea. Astăzi am stat iar de vorbă cu Jefri. Dacă mai rămâne o vreme în oraș, cred că am șanse să aflu ce se petrece în mintea lui. Jefri și Amdi nu vor cu niciun chip să se repete situația, dar, îți spun, sunt cu toată inima alături de campania de securizare a lui Nevil. Jefri spune că avem cu adevărat nevoie de armele de foc/tunurile manuale/revolverele menționate de Nevil la întrunirea de ieri. Jefri nu ar accepta niciodată o alianță malefică precum cea sugerată de Jupuitor. Cu toate acestea… Jefri ascunde ceva. Ți-a mai spus ceva Jupuitorul între timp? Ravna clătină din cap. – Știi bine că nu. Mai avuseseră această conversație și în alte dăți. Jupuitorul venea la întruniri, în general era de acord cu ideile lui Nevil, fără insinuările lui viclene de dinainte. Ajutorul pe care i-l promisese cândva Ravnei nu mai venea. Johanna își încrucișă brațele enervată. – Eu i-aș propune Cioplitoarei-în-lemn să-l ia pe Jupuitor de ceafă, să-l interogheze puțin pe ticălos. Îl străpunse cu privirea pe Pelerin. – Ei, ce părere ai? Te-ai văzut cu Regina chiar în după-amiaza asta, nu-i așa? Pelerinul se uită de la unul la altul. Pesemne rușinat?

– Ă-ă… păi, ultima noastră conversație a fost ceva mai ă-ă… intimă decât cele de până acum. Din câte am putut desluși din gândurile ei, mă tem că regina va deveni și mai nechibzuită ca până acum. – De la Drăcușorul ăla i se trage, este? – Da. Șșt a mai crescut acum, dar situația e departe de a fi stabilă. Cioplitoarea-în-lemn știe că puiandrul e o durere de cap, dar e atât de atașată de el acum, încât nu-l poate pune la punct. Trece prin toată gama de stări sufletești. Eu am avut noroc de am prins-o într-o dispoziție drăgăstoasă. – Hmmm… ar trebui să o sfătuiești să se debaraseze de Șșt. Replica Johannei era chiar surprinzătoare, având în vedere încântarea cu care privea relațiile dintre membrii haitelor. – Au! Am o bănuială că o asemenea sugestie, chiar și în focul amorului, ar fi stârnit o reacție foarte negativă. Vechea Cioplitoare-în-lemn niciodată nu și-ar fi permis să fie dusă de val atât de departe. Când am început noi doi să facem prostioare, știa că renunță la o stabilitate cultivată de secole întregi, dar niciodată nu ne-am fi imaginat că o va pierde atât de drastic. Vestea bună e că e conștientă că are o problemă și încearcă să o rezolve. Am încredere că în cele din urmă va reuși. Între timp… hm, să vedem câteva puncte din politica ei actuală: Îl sprijină cu totul pe Nevil în planurile de întărire a securității. Uneori îl consideră pe Nevil aliatul ei în realizarea acestor planuri. Alteori îl suspectează și ea, la fel ca și noi, văzându-l ca pe o marionetă a lui Prodotus…. sau a Jupuitorului. Desigur, nu poate pune labele pe Prodotus, dar dacă ar putea, ar face exact ce sugerezi tu: să-l supună unui interogatoriu pe Jupuitor!

Trecură cincisprezece zile. Jupuitorul-Tyrathect rămase ascuns în Vechiul castel din Insula Tăinuită, sub arest secret la domiciliu. Ravna se întrebă dacă, luând în considerare toate ieșirile secrete, Jupuitorul se afla cu adevărat acolo. Un singur lucru era cert, încă nu luase legătura cu Ravna! Ea își continua misiunea de spionare online a lui Nevil. El și Bili erau la fel de neîndemânatici și precauți ca întotdeauna. Încercările lor de a o spiona pe ea ar fi fost de tot râsul, chiar și în condițiile în care ea nu s-ar fi folosit de privilegiul de sysadmin. Pe de altă parte, Nevil avea controlul asupra orbiterului și a aparatelor pe care le avea sub stăpânire oficială. Existau date la care Ravna nu avea acces. În ciuda tragediei și a paranoiei, se mai întâmplau și lucruri bune: primul zbor al Ochiului Ceresc 2. Behemotul avea dimensiunile și înfățișarea unui cargobot interstelar micuț și, cu toate că putea zbura doar în atmosfera joasă și avea capacitatea de încărcare mai mică decât a schifului, era un mijloc de transport sigur și relativ rapid. Nevil avusese dreptate atunci când afirmase că OC2 va revoluționa sistemul de securitate al Regatului. Între timp, ea lucra la proiectul din Valea Înghețată și la proiectul cu care fusese oficial însărcinată, designul armei de foc. În ambele cazuri, avea de colaborat cu Pedantus. Când

Pedantus îi ceru să vină până la Capătul nordic să lucreze cu el, Ravna se simți ca în vremurile bune, înainte de Grupul de Studiu al Dezastrelor, înainte de trădarea lui Nevil și de crimele ce au urmat. De la casa Ravnei până în Capătul Nordic erau aproape cinci mii de metri, dar pentru a ajunge acolo fusese nevoită să meargă până la funicular, cu care coborâse până în Canalul Interior. Acum, la începutul primăverii, canalul era aproape în întregime înghețat, dar primele ploi acoperiseră pojghița de gheață cu un strat de câțiva centimetri de apă. Traversatul era o combinație periculoasă de săniuș cu vâslit. De acolo mai departe se dovedise la fel de anevoios, deși haitele Jupuitorului săpaseră canale de scurgere în troienele înghețate de pe marginea drumului. Așadar, o oră și jumătate de la plecarea de acasă, Ravna se afla în biroul lui Pedantus din Cariera de la Capătul Nordic. Încă nu se uscase de la drum, când Pedantus își făcu apariția dintre eprubete și gadgeturi. – Pedantus, salutare! Ia să vedem, de ce aveai nevoie de mine personal aici? Pentru puști sau pentru Laborator? Sper din tot sufletul să fie pentru Laborator. Succesul proiectului din Valea Înghețată ar fi cea mai mare realizare de când se aflau aici, făcând abstracție de pericolele prezentului. – Pentru ambele și niciuna, răspunse Pedantus îmbufnat. Să începem cu distracția. Te-ai uscat cât de cât? N-aș vrea să picuri pe lucruri. – Da, sunt uscată. – Prea bine, atunci. O conduse până la un stand de teste într-un colț al camerei. Se aflau acolo conectori și cabluri, baterii făcute local și stabilizatori de voltaj… tehnologie preistorică, rodul muncii lor de ani întregi. Aproape ascuns în mijlocul haosului se afla un fragment de un centimetru de curcubeu întunecat, o amprentă de carbon pe sticlă. Pedantus și asistenții lui o tăiaseră dintr-o mulțime de zece mii de alte exemplare asemănătoare și o conectaseră la curent și la un set de date. – Tocmai am terminat setările în această dimineață. Am făcut deja câteva teste, dar am vrut să vezi și tu. Se agita în jurul echipamentelor, apăsând diverse butoane cu boturile, încurcându-se, apoi corectându-se singur. Unii membri ai lui Pedantus erau foarte bătrâni. Cap Alb era aproape surd pe frecvențele joase, iar Ravna înțelese, văzându-l înconjurat de ceilalți, că avea de asemenea probleme și cu frecvențele ultrasonice ale sunetelor mentale. Pedantus se temea că, dacă accepta membri tineri, își va pierde abnegația. Luând în considerare ce se petrecuse cu Cioplitoarea-în-lemn, poate avea dreptate. – Gata, am nimerit-o! Vezi? Un număr binar din douăsprezece cifre codat în partea de sus și unul din șaptesprezece cifre în partea de jos.

Își agită un bot spre un al treilea șir de luminițe dedesubtul celorlalte două: rezultatele. – Doisprezece plus șaptesprezece fac douăzeci și nouă! – Ai reușit, Pedantus! Cuvintele Ravnei fură abia șoptite. Pedantus nu își mai încăpea în piele de mândrie, dar găsi undeva o urmă de onestitate și răspunse: – Am reușit împreună. Eu, cu tine și cu programele lui Excentric II. Noi trei și echipele din Nord și de aici. Dădea din capete cuprins de o agitație soră cu nebunia. – Toată ziua m-am jucat cu chestia asta. L-am pus pe E-II să trimită tot felul de teste pe viteze variabile și eu verificam rezultatele. Sumatorul nostru micuț poate face o sută de mii de operații pe secundă, secundă după secundă, ore întregi! Se uită la ea. – Și modelul pe care îl facem în Valea Înghețată acum… – adică modelul pe care i-l aduseseră Johanna și Pelerinul în seara nefastă – este mult peste ce avem noi aici, dar sunt convins că va funcționa; merge pe același principiu. Imaginează-ți, vom avea cronometru și memorie și o instrucțiune, toate împreună! Acum Ravna fu cea care încuviință din cap entuziasmată. Următoarea etapă va fi esența miilor de ani de cercetare în proiectarea procesoarelor, optimizată pentru a conveni dimensiunilor grotești și celorlalte inconveniente actuale. – Sigur, va fi mai dificil de conectat. – Da, da, e ca și cum ai țese un covor. Mii de ore. Dar într-un an, vom avea zece sau douăzeci de procesoare proprii. Însă până atunci vom fabrica cipuri de vedere. Va fi ceva mai dificil pentru labe sau mâini… – Dar în zece ani, vom avea automate produse de noi. Mașinile vor face conexiunile. Era începutul pe care îl promisese Copiilor. Nu aveau mare lucru, dar era suficient. – Mai târziu, putem lucra la reducerea dimensiunilor. Acesta era punctul de tranziție care întotdeauna marcase începutul unei civilizații tehnologice. – Da, da! răspunse Pedantus. Cu mult timp în urmă, fusese fermecat de poveștile tehnologice pe care le citise în arhivele de pe Excentric II. Pentru o clipă se priviră zâmbind cu gurile până la urechi, ca niște idioți.

Niște idioți foarte fericiți. Ravna abia aștepta să se joace cu conectorii, să-și poată face propriile automate. Descoperirea în sine nu ar fi impresionat pe niciunul dintre Copii, cu excepția lui Timor, poate. Lui… Lui Timor i-ar fi plăcut. Gândul o trezi la realitate. Lăsă jucăriile pentru mai târziu. Se dădu cu un pas înapoi din fața minunii și zâmbetul îi dispăru încet. – Parcă mai aveai și altceva de discutat, Pedantus? Capetele haitei continuară să se agite, dar în cele din urmă reuși să coboare și el cu picioarele pe pământ. Se întoarse și privi pe fereastră în mijlocul carierei, probabil spre fulgerele actinice venind din hala unde echipele lui sudau de zor coaste de caroserie și lonjeroane de aripă. Începuse lucrul la cea de-a doua aeronavă, care probabil avea să se numească Ochiul Ceresc 3. Pedantus nu avea nici strop de imaginație când venea vorba de nume. Dar când haita se întoarse de la fereastră, nu începu să vorbească despre OC3. – Știi că ideea lui Nevil de tun în miniatură e chiar prostească. Ideea fusese răspunsul tehnologic al lui Nevil după noaptea răpirilor și o decretase prioritatea numărul unu, mai importantă decât construirea altei aeronave. Sloganul lui fusese „Protecție personală pentru toți“. Desigur, Ravna știuse dintotdeauna că se puteau fabrica tunuri de dimensiuni reduse, în civilizațiile timpurii astfel de arme de foc erau des întâlnite. Problema consta în faptul că erau foarte ușor de făcut și replicat, iar Domeniul avea deja superioritate militară în această parte a lumii; cel mai bine ar fi fost să nu dea celorlalte state vreun indiciu despre dezvoltarea lor tehnologică înainte de a fi necesar. În plus, Excentric II avea câteva idei de arme personale mult mai eficiente, îndată ce vor mai face câțiva pași tehnologici. – Dar, Pedantus, știi că Cioplitoarea-în-lemn agreează ideea de tunuri personale. Conform ultimei întruniri din aceste zece-zile. Haita scoase un sunet care trăda iritarea. – Tu și cu mine am discutat și înainte despre armele astea. În principiu, sunt o idee destul de proastă, dar necesară în starea actuală de lucruri. Ce mi se pare mie de-a dreptul idiot este designul actual. Își trimise un membru în celălalt colț al camerei și aduse o schemă tehnică pe care i-o împinse Ravnei. Ideea îi era cunoscută, din descrierea sumară a lui Nevil. Analiză o clipă desenul. – Ă-ă, am inclus un fascicul și un amortizor de zgomot (care nu fuseseră pe lista de dorințe a lui Nevil). Ai fi vrut o țeavă mai lungă? – Păi, da! Doar nu vrei să-ți explodeze în față!

Cap Alb al lui Pedantus își pierduse auzul în timpul experimentelor cu arme de foc pentru artilerie. – Asta n-ar fi singura problemă. Uită-te la, cum îi spuneți voi, stoc. Această parte era de asemenea ideea lui Nevil, care i se păruse chiar inteligentă. – E modelat după mânerul unui topor de gură pentru Stilete, Pedantus. Privită dintr-o parte, jumătatea inferioară a armei semăna foarte bine cu mânerul pistolului lui Pham. – Tâmpenii! Toți membrii lui Pedantus, mai puțin unul, veniră la ea și îi smulseră hârtia din mâini. – Pentru un om, cu brațe cu palme, e ușor de ținut arma, tras și reîncărcat. Dar pentru o haită… uite, membrii adjutanți trebuie să vină printr-o parte să-și bage boturile în fața trăgătorului. Ideea cartușelor și a cartușierelor e destul de bună, dar eu nu-mi pot imagina pe cineva agitându-se de jur împrejurul puștii pe sub țeavă să reîncarce tunul. Ravna analiză cu atenție schița. Ar fi trebuit să introducă specificațiile lui Nevil în programul de design multirasial de pe E-II. Arma proiectată era doar pentru uzul oamenilor. – Ai vreo modificare de sugerat? – Aș avea, dacă mi-aș pune mintea. Din nou, se întoarse și privi pe fereastră. – Dacă tot suntem obligați să ne pierdem timpul, măcar să o facem cu folos. Scoase o coală de hârtie dintr-un buzunar al vestei și începu să deseneze. – Hmm, o țeavă mai lungă ar îmbunătăți acuratețea și ar ușura ochirea, manevrarea și reîncărcarea… În decursul următoarelor zece minute, amândoi, dar mai ales Pedantus, căci Ravna era neputincioasă fără programele navei, lucrară la o serie de modificări. După cum era de așteptat, rezultatul arăta mai degrabă ca o armă operabilă de un întreg pluton decât una manuală. – Dar sunt convins că un singur om va reuși să o manevreze destul de bine. Pe urmă… Pedantus ridică privirile, de parcă ar fi ascultat ceva. Tot ce auzi Ravna fu zumzăitul aparatului de sudat și pocniturile ciocanului. Dar membrul de lângă fereastră era cu totul lipit de geam, încercând să privească drept în jos.

Aha, deci aștepta pe cineva. Ravna traversă camera și se aplecă mai aproape de geam, blocând cu palmele lumina camerei reflectată în fereastră. Lumina de la forjă era precum un fulger care strălucește în mijlocul furtunii. Apa înghețată scânteia, scurgându-se pe la streșinile laboratorului. Uitându-se în jos în direcția privirii lui Pedantus, Ravna vedea șirurile de scări de lemn ce urcau zigzagat de-a lungul peretelui carierei până la biroul în care se aflau. Apusul dezvălui umbre ce urcau pe scări în șir, unul câte unul. Păreau a fi trei haite. Un fulger de lumină de la forjă dezvălui că haita din mijloc era formată din șapte membri, toți îmbrăcați cu mantii grele de ploaie, inclusiv un puiandru mic, călare pe umerii celui mai solid dintre ei. Regina, Cioplitoarea-în-lemn. Primul bodyguard al Reginei apăru pe platformă chiar în fața ușii lui Pedantus. Ravna nu recunoscu haita. După un moment, se risipiră de jur împrejurul construcției, privind în toate direcțiile. Apoi, unul câte unul, regina se ivi. Stătu o clipă sub portic, scoțându-și mantiile de ploaie și scuturându-și apa care se strecurase pe dedesubt. Aruncă o privire tăioasă înăuntru prin geam, apoi intră, aducând cu ea o pală de aer înghețat. – Primăvara e cel mai nenorocit anotimp. Cel puțin până în ultimele zile. Doi dintre membrii ei se uitau direct la Ravna. Drăcușorul privea în jur la aparatura lui Pedantus, cu o sclipire distructivă în ochi. – Dar voi vă confruntați cu situații mult mai extreme în spațiu, nu-i așa, Ravna? – Da. Sunt locuri mult mai vitrege, deși sunt atât de extreme încât protecția adecvată înseamnă în general că vizitatorii nu suferă la fel cum suferim noi aici. Chiar reușim să purtăm o conversație civilizată! Pedantus se retrăsese undeva în celălalt capăt al laboratorului, în spatele unor paravane vătuite, suficient de groase încât să poată participa la conversație fără a interfera cu gândurile Cioplitoarei-în-lemn. Regina îi făcu semn din cap. – Suntem singuri? Puiandrul sări pe o bancă și începu să adulmece în jur conectorii și bateriile. Ceilalți membri ai Cioplitoarei-în-lemn o înconjurară pe Ravna. – Tu ai fost mult mai cooperantă decât Nevil. Ravna aprobă din cap. Cioplitoarea-în-lemn stătu pe gânduri o secundă. – Scuze, voiam să sune ca un fel de compliment. Ba chiar ca o scuză. Știu că în ultima vreme am fost mai dificilă decât înainte. Sigur iub… Pelerinul ți-a povestit destule despre starea mea mentală. Oare ce ar trebui să spun? Ravna încercă să-i răspundă cât mai sincer:

– Pelerinul a menționat că noul membru este … mai poznaș? Cioplitoarea-în-lemn chicoti. – Ce epitet simpatic! O caracterizare mult prea blândă. Cei șase membri adulți îl priveau cu toții pe Șșt. Drăcușorul le răspunse cu o privire inocentă, de parcă nu ar fi înțeles ce problemă aveau ceilalți cu el. Desigur, aceasta era doar interpretarea umană a Ravnei. După un moment, Cioplitoarea-în-lemn continuă: – În urmă cu un secol, nu aș fi pornit pe calea aceasta. Cu siguranță nu aș fi acceptat loteria cu prăsile a lui Armonie Veste-roșii. Dar asta a fost înainte ca Pelerinul să-mi trezească gustul de aventură. Acum sunt mai zăpăcită decât am fost vreodată în întreaga mea existență. Șșt a fost la un pas de a mă distruge înainte să realizez pericolul în care mă aflu. Încă nu îmi găsesc echilibrul. Pelerinul mi-a dat câteva sugestii, dar între timp… Cioplitoarea-în-lemn își îndreptă aproape toate privirile spre Ravna. – Vreau să știi că, deși nu întotdeauna suntem de acord una cu cealaltă, eu am încredere în voi, în tine, în Johanna și în Pelerin, mai mult decât în oricine altcineva. Ravna înclină din cap. Pe Puteri! – Îți mulțumesc. – Între timp, ne confruntăm cu o situație periculoasă și încurcată. Se opri dintr-odată, parcă pierdută în gânduri. Din colțul camerei, vorbi Pedantus: – Vrei să spui cu Nevil și uneltirile lui? Doi dintre membrii reginei ridicară capetele. – Da. L-am urmărit îndeaproape pe Nevil încă de când s-a debarasat de Ravna. Intenționează să preia conducerea Domeniului, dar nu este atât de inteligent pe cât se crede. Întrebarea este… Cioplitoarea-în-lemn rămase iar tăcută. Pedantus îi sări din nou în ajutor. – Dar oare este într-adevăr Nevil doar o simplă marionetă în labele unei haite mai viclene decât el? De data aceasta, toate capetele Cioplitoarei-în-lemn se ridicară. – Pedantus! Vrei să fii amabil să-ți ții gura? Mi-e de ajuns că trebuie să-ți suport mintea bombănind prin toată camera. – Pardon! Gata.

Se întoarse din nou spre Ravna, puiandrul fiind cel din urmă. – Crimele și răpirile i-au picat foarte bine lui Nevil. Să fi fost o întâmplare nefericită? Dacă da, atunci noi – adică eu și cu tine, Ravna – nu ar trebui să ne temem de ambițiile mărețe ale lui Nevil. Dar poate știi că Jupuitorul insinuează în stânga și-n dreapta că aici ar fi mâna lui Prodotus. Dacă e așa sau, și mai rău, Jupuitorul face jocuri murdare în ambele tabere, atunci suntem pierduți. Tăcu o clipă, cumpănind. – Nevil ne-a făcut să credem că în spatele atacului au fost Tropicalii. Eu i-am urmărit îndeaproape în ultimii zece ani pe așa-zișii „golani de la ambasadă“ și îmi vine greu să cred că ei ar fi fost capabili să orchestreze acel atac. – Pastorul era suficient de inteligent în felul său mai dezordonat, spuse Ravna. Johanna e de părere că în ultimii zece ani, comerțul cu Tropicalii a generat o schimbare în zona lor. Cioplitoarea-în-lemn scoase un șuierat dezaprobator. – Ce diferență ar putea produce într-un Cor de o sută de milioane de Tropicali? Ravna zâmbi. – Cam aceeași reacție a avut și Pelerinul. – Știu. Am discutat cu amândoi în această după-amiază. Azi e ziua mea de scuze și încercări de reconciliere. Dar dacă Nevil este marioneta cuiva, atunci Pastorul și gloata lui au fost cheia operațiunii. În ultimii cinci ani, am tot încercat să ne apropiem de Coasta de Est, să aflăm mai mult despre Magnat sau Prodotus sau care o mai fi. Poate am căutat în locul greșit? Dacă cineva e în spatele Pastorului, atunci s-ar explica multe. Cred că trebuie să verificăm această ipoteză. Pedantus sări: – Să-i trimitem pe Johanna și pe Pelerin la Tropice! Hopa! Scuze! Cioplitoarea-în-lemn înclină un cap în direcția lui Pedantus. – Cum zice el. Ar fi trebuit să facem acest lucru mai demult. Chiar în acest moment, Jo și Pelerinul ar trebui să fie undeva deasupra Deltei Fluviului. Ravna cunoștea imensitatea zonei tropicale, fără a mai pune la socoteală Marele Nisipos. – Rezultatele negative nu vor dovedi nimic, spuse ea. Micul Șșt își dezveli enervat colții, însă vocea reginei își păstră tonul calm.

– Este adevărat. Dar e un început. Având în vedere ce s-a întâmplat, ar trebui să fim la fel de atenți la ce se petrece la Tropice, cum o facem și în Republica Lacurilor Lungi și Sălașul Răsăritean. – Așa e. – Voiam o expediție de recunoaștere înainte ca Nevil și prietenii lui să afle că suntem cu ochii pe ei. Johanna și Pelerinul au fost de acord. Nevil crede acum că au plecat până la Smeltertop, doar că ei se duc mult, mult mai departe. Un drum era de șaizeci de kilometri, celălalt de câteva mii, dar pentru agravi, erau la fel de dificile. Cu toate acestea… – A-aș fi preferat să avem ocazia de a sta de vorbă toți. – De ce? Amândoi doreau să vadă ce e acolo. Aceasta e doar o excursie de o zi-două, nu e ca o misiune pe Coasta de Est. Nu vor scoate niciun sunet până nu se întorc. – Dar tot există șanse mari ca Nevil să afle de această „plimbare“. – Așa. Și? Am vrut să acționez cât mai repede. Eu am fost trădată cu acele răpiri și crime. Și de atunci, Nevil își bagă nasul peste tot. Vreau să știu cu cine avem de-a face înainte să ne ia pe nepregătite din nou. Privi împrejur. – Și acesta e un alt motiv pentru care era nevoie să discutăm. Trebuie să te trezești la realitate. Nevil știe că are nevoie de cunoștințele tale tehnice, dar îndată ce va realiza că lucrăm împreună, expertiza ta s-ar putea să nu te mai protejeze. Dacă el este cu adevărat omul lui Prodotus, atunci să te aștepți ca riposta să fie violentă. Vreau să accepți pază de corp. Am patru haite aici care te vor conduce până acasă… în afară de cele pe care se pare că nici nu le-ai observat. Zâmbi văzând expresia de pe chipul Ravnei. – Începând din această seară, cresc măsurile de securitate. Toate capetele încuviințară, inclusiv micul Șșt.

Cinci ore mai târziu, Ravna se găsea în sfârșit acasă la ea pe Dealul Navei Stelare. Astăzi se petrecuseră mai multe evenimente decât în oricare altă zi de la Bătălia de pe Dealul Navei Stelare… și nu se înregistrase nicio victimă! Sufletul ei era un amalgam de bucurie, îngrijorare și speranță: în curând vor fi produse mii de procesoare și componente video în laboratoarele din Valea Înghețată… mult mai multe decât vor putea fi folosite imediat în aparatele pe care le construia Pedantus. Vor mai trece câțiva ani de muncă manuală până când aparatele cu circuite integrate combinate cu programele software scrise de E-II vor

începe să dea rezultate, dar, din acel moment, viața Copiilor și Stiletelor se va schimba radical. Va fi o evoluție extraordinară pentru toată lumea. Poate întrebarea cea mai importantă era: cât de malefic era Nevil? Dacă nu făcea parte din complotul care pusese la cale răpirile și crimele, atunci poate s-ar putea ajunge la o înțelegere, compromisuri care nu i-ar știrbi autoritatea, însă i-ar da Ravnei mână liberă să avanseze în proiectele la care lucra. Dar dacă Nevil era marioneta lui Prodotus sau a altcuiva? Poate l-ar putea convinge să renunțe la această asociere. Dacă nu… poate totul depindea de ceea ce vor descoperi Jo și Pelerinul îndată ce vor începe căutările. Ce bine ar fi să pot vorbi cu ei acum. Va fi nevoită să aștepte, probabil câteva zile, pentru a păstra secretul misiunii. Ce puteau descoperi în cursul unei singure survolări, chiar și în inima Corului tropical? Cel mai posibil aceasta avea să fie prima dintr-o serie întreagă de incursiuni… care nu vor putea fi ținute secret. Ravna se plimba de colo până colo prin casă în timp ce întorcea posibilitățile pe toate fețele. Afară se zăreau gărzile puse de Cioplitoarea-în-lemn. Începând din această seară misiunea lor nu mai era discretă. Înduplecarea Reginei… sau mai degrabă revenirea ei, era de asemenea una din bucuriile zilei. Dar și una din temerile care îi umbreau optimismul. Atât de multe lucruri depindeau de indulgența și stabilitatea Cioplitoarei-în-lemn. Existaseră momente în această după-amiază când regina avusese izbucniri de furie, pierderi de memorie și de atenție. Lupta interioară a Cioplitoarei-în-lemn era încă departe de a se fi terminat. Ce bine ar fi fost să poată accesa nava de aici. Ar fi trebuit să merg pe Excentric II în această seară. Simțea că îi scapă ceva. Gândurile îi zburau în toate părțile, idei și îngrijorări noi îi veneau în minte. Trecu o oră. Două. Stând la fereastră în camera de la al doilea etaj, Ravna vedea cum lapovița de mai devreme se transformase într-o pojghiță de gheață ce scânteia din loc în loc pe stradă, în lumina felinarelor. Ar trebui să dorm puțin. Mâine va sta de vorbă cu Excentric II, poate vor găsi o modalitate de a lua legătura cu Johanna și Pelerinul. În cele din urmă se îndreptă spre dormitor. Stătu pe întuneric, ascultând casa acomodându-se cu gerul nopții. Toate casele acestea erau atât de zgomotoase. În copilăria Ravnei, exteriorul și interiorul erau subtil separate, iar singurele sunete pe care le auzeai erau cele special create și introduse în mediul înconjurător. În mod normal, acelea erau sunete de vietăți, lilieci, păsări sau pisici la vânătoare. Desigur, puteai crea orice sunet și orice ambient doreai. Sora ei Lynne era o mare amatoare de Tăcere, unul din nenumăratele lucruri care, atunci când era mică, o enervau la sora ei mai mare. Între Ravna și Lynne se purtau mereu războaie sonore. Aici, în sălbăticie – Ravna considera întreaga lume a Stiletelor o mare sălbăticie – sunetul făcea parte din ființa Stiletelor, cu auzul lor supranatural. Sunetele aici erau neîmblânzite. Primele câteva zece-zile petrecute în noua casă, înainte să-i primească pe Johanna și Pelerin în gazdă, Ravna abia putuse pune geană pe geană. Se auzeau tot felul de pocnituri,

bocănituri, păcănituri care pe ea o înspăimântau, oricât ar fi încercat să-și păstreze calmul. Le auzise nopți la rând, până se obișnuise cu ele. Unele ajunseseră chiar să o adoarmă. Poate dacă ar reuși acum să doarmă puțin… Se auzi un scârțăit. Era un sunet nou, ca și cum cineva ar fi urcat pe scările din față. Ravna trecu fără zgomot în sufragerie. Fără zgomot? Dacă pe scări urca o haită, cu siguranță o auzise! Pe de altă parte, dacă începea să strige, gărzile din fața casei ar fi apărut cât ai clipi din ochi. Se strecură lângă geam, cu grijă să nu apară în cadrul ferestrei. Afară totul era încremenit și strălucitor… … și nici picior de paznic. Scârțâitul de pe scări încetă. Întoarse capul ușor; de aici putea vedea o parte din trepte. O haită s-ar fi putut strecura neauzită, dar nu nevăzută, căci vederea oamenilor compensa auzul slab. Pereții văruiți nu erau chiar cufundați în beznă și… văzu contururi care semănau cu două capete de Stilete. O haită încerca să se strecoare pe scări în sus. Sigur mă aude că am întors capul și îmi aude respirația. Se întoarse pe călcâie și se repezi spre ușa care dădea spre scările din spatele casei. Se auzi un lătrat înfundat și un zgomot de labe tropăind pe scări în sus. Ravna trase ușa, se repezi afară din cameră și o trânti în urma ei. Acum mârâitul intrusului se auzea din ce în ce mai tare. O secundă mai târziu, corpurile se repeziră în ușă. Ravna se sprijini cu toată greutatea de cealaltă parte, căci ușa nu se putea încuia, doar greutatea și forța corpului ei o țineau închisă. Trebuia să găsească o metodă să o blocheze. Bâjbâi pe întuneric și găsi întrerupătorul. Scările erau înguste cât să încapă un membru și, deși casa fusese construită pentru două-picioare, tavanul se afla doar la un metru jumătate înălțime. Treptele erau îngropate sub maldăre de mărunțișuri pe care Johanna și Pelerinul le aduseseră din expedițiile lor. Cei doi prieteni ai ei se lăudau mereu că voiajează fără bagaje, doar că se întorceau din expediții cu tot felul de „suvenire“. Undeva într-o parte zări o legătură de bastoane, fiecare terminându-se într-o lamă scurtă și ascuțită. Doar că nu putea ajunge la ele. Începu a le lovi cu piciorul, slăbind puțin strânsoarea ușii. Haita împingea acum la unison. Ușa se întredeschise și o labă cu gheare se ivi prin deschizătură. Ravna se izbi în ușă cu putere. Se auzi ceva pocnind. Membrul scoase un șuierat ascuțit de durere și laba se retrase. O secundă se lăsă liniștea, probabil de partea cealaltă, dușmanul avea un moment de „au-au-ce-durere“. Ravna apucă bastoanele, unul din capete îl sprijini de balustrada scărilor, celălalt capăt, cu lamă, îl înfipse în ușă. Împlântă toate bastoanele, mai puțin unul, în diverse puncte al ușii. Acum când haita își reluase atacul, ușa era mai sigur închisă decât ar fi putut ea să o țină. O luă la fugă pe scări împiedicându-se în tolbe și cufere, împungând aerul din față cu bățul. Bastonul era greu de manevrat pentru un om. Clemele de prins pe umăr erau

complet inutile, iar piciorul era curbat în jumătatea inferioară. Dar era lung și avea un cuțit la un capăt, deci era bun. Mormanul de „suvenire“ era și mai înalt acolo unde se terminau scările. Ravna privi prin ferestruica de la ușa care dădea afară. Se vedea câmpul din spatele casei. În depărtare, sus pe deal, sclipeau din loc în loc lumini de la casele din oraș. Mai aproape, lumina de pe stradă scânteia zăpada acoperită de gheață și arunca umbre din loc în loc. Se așteptase ca restul bandei de hoți să fie afară, însă nu văzu pe nimeni. Poate că erau toți în casă. De sus de pe scări se auzea vacarm cât pentru o haită întreagă. Cineva avea topoare. Așchii zburară în timp ce ușa de sus se zguduia din toate încheieturile și zări lucirea metalică a unei lame spărgând lemnul. Se întoarse spre ușa care dădea afară. Era îngustă cât să încapă un Stilete, cu un zăvor simplu, o bară de lemn. Ridică bara și împinse. Era blocată! Se încordă și împinse cu putere. Ușa pocni și se deschise înspre înghețul de afară. Ravna scăpă împleticindu-se cu bastonul în mână. În urma ei, intrusul spărsese ușa de sus. Cutiile și bagajele zburară pe scări în jos din calea haitei, blocând cadrul ușii pe care tocmai ieșise Ravna. Avea secunde prețioase. Împunse cu bastonul în gheață, sprijinindu-se pentru a nu aluneca în timp ce-și croia drum pe deal în sus. Gheața proaspăt formată era netedă ca sticla sub papucii ei de casă din piele. Continuă mai mult patinând decât fugind. Din casă se auzeau lătrături puternice. Dacă reușea să iasă în stradă înaintea lor, ar putea întâlni pe cineva, martori, poate chiar apărători. Ravna îndoi genunchii și împinse înainte cu bastonul. Cu fiecare pas înainta câțiva metri, zgâriind ușor gheața cu lama cuțitului. Oare ar trebui să strig după ajutor? Nu mai vedea ușa din capul scărilor și ferestrele camerelor de la etaj. Poate că nici nu știu măcar pe unde a luat-o! Strada Reginei se afla chiar în față, pustie sub strălucirea felinarului. Ravna patină mai departe și descoperi că apa de aici nu înghețase atât de neted pe cât credea ea. Simți o durere ascuțită pătrunzând-o acolo unde șoldul i se lovi de gheață. Alunecă, învârtindu-se, ca pe un tobogan la vale, până se trezi în mijlocul luminii, chiar sub felinar. Se întoarse pe o parte, ridicându-se în genunchi. Cumva reușise să se agațe de baston. Pe stradă luminile începeau să se aprindă în case. Venind spre ea din direcție opusă… Jefri și Amdi! Care se apropiau gonind. Ghearele lui Amdi scânteiau acoperite cu gheață, doi dintre ei îl sprijineau pe Jefri să nu alunece. Ceata de nouă se opri brusc și o înconjură. Jefri întinse mâna. – Hai sus, Ravna. De jur împrejurul ei, îl simți pe Amdi împingând-o ușor în sus, rezemând-o de Jefri. Pentru o fracțiune de secundă, simți căldura brațelor lui în jurul ei și frigul pătrunzător acolo unde nu era el.

Apoi văzu cel puțin o haită coborând în goană treptele din fața casei. O alta fugea alunecând, zgâriind gheața, pe aleea de lângă casă. Amdi îi scânci lui Jefri ceva ininteligibil. Deodată, brațele lui Jefri o strânseră puternic, ridicând-o de la pământ și îl auzi vorbind cu haitele ce se apropiau. – Gata, am prins-o! Ceilalți îi înconjurară, stilete și arbalete strălucind peste tot. Văzu cu coada ochiului o căruță cu paie apropiindu-se de ei. – Fă-i ceva să nu se mai zbată! Cineva o apucă de ceafă și o lovi cu capul de marginea căruței.

C a p i t o l u l 1 8 Dacă exista vreo părticică de tehnologie galactică ajunsă cu adevărat în proprietatea unei haite de Stilete, atunci acesta era schiful antigravitație. Ah, alifantul Johannei fusese un dar făcut Cioplitoarei-în-lemn, dar acel computer de copii dispăruse cu nouă ani în urmă. Pedantus pusese laba pe alte aparate, cum ar fi camerele video, doar că ele îi fuseseră confiscate pentru a servi noilor politici ale lui Nevil. Dar schiful cu agravi era proprietatea exclusivă a Pelerinului. Unul din motive era că la bord nu încăpea mai mult de o haită sau doi sau trei oameni, dar, mai important, Pelerinul era singura ființă capabilă să-l piloteze. Comenzile erau răsfirate, ca pentru frunzele skrodcălăreților, astfel încât era imposibil de pilotat de un singur om. Pelerinul exersase pilotarea schifului încă de la Bătălia de pe Dealul Navei Stelare. După cum îi mărturisi Johannei, chiar în acele zile el o urmărise pe Cochilie Albastră cum controlează ambarcațiunea și visase ca într-o bună zi să piloteze și el schiful. În decursul ultimilor zece ani, sistemul aparatului decăzuse considerabil, iar Pelerinul fusese nevoit să se adapteze din mers. Întotdeauna el făcuse mare caz de cât de dificil era de pilotat schiful, cât de indispensabil este el în poziția de pilot. Acum chiar avea dreptate. Ambarcațiunea nu mai avea aproape nicio urmă din agraviul original, cea mai mare parte a liftului era făcut din bucăți de material luat de pe Excentric II pentru a înlocui grosolan ceea ce înainte fusese o îmbinare subtilă de fuzelaj și pânză. Uneori, cum ar fi chiar în acest moment, Johanna se întreba dacă mașinăria mai era pilotabilă. Înghiți, simțind nodul care i se pusese în gât, și îl sfredeli pe Pelerin cu privirea. – Ce altitudine spui că mai avem? – Stai fără grijă, îi răspunse el vesel. Avem destul spațiu de manevră. Observă că toate cele cinci boturi ale haitei se agitau cu viteza luminii la butoane. Johanna se aplecă în întunericul ploios. Zburaseră – sau, mai bine spus, se hurducaseră de le venise rău – sute de kilometri în teritoriul Tropicalilor. Chiar înainte să înceapă ploaia, zărise focuri dedesubt. Pentru gătit? Pentru sacrificii? Nu sesizase mai mult de atât, nici nu simțise vreun miros, deci bănuise că zburau la o altitudine de cel puțin o mie de metri.

Poate încă mai zburau deasupra junglei, dar Pelerinul pretindea că aude Tropicali pălăvrăgind. Dacă zburau pe deasupra vreunui oraș, atunci trebuie să fi fost întins precum terenurile urbane din Domeniul Straumli. Schiful se aruncă înainte, cât pe ce să se ducă de-a berbeleacul. În această expediție, schiful fusese mai nărăvaș ca oricând. Pelerinul se chinui să îl îndrepte. Dacă nu-i reușea, aveau să zboare iar cu capul în jos. De data aceasta reuși să-i aducă pe poziție. Navigară o vreme prin întuneric, aproape ca într-o ambarcațiune normală. – De fapt, se auzi glasul Pelerinului, zburăm la șapte sute cinci zeci de metri altitudine. Toți ochii îi erau concentrați pe display-urile licărind. Pe Johanna o lua durerea de cap doar uitându-se la ele, iar în timpul acestei excursii fuseseră un memento constant al altor probleme mai grave. De-a lungul anilor, mare parte din senzorii de la bord se defectaseră atât de grav, încât fie rămăseseră tăcuți, fie afișaseră erori. Singura modalitate de a vedea solul dedesubt era să privească prin hublouri sau prin porțiunile unde carcasa nu fusese peticită cu agravi. Se aflau probabil la mai puțin de zece kilometri de o arie mai mult sau mai puțin sigură pentru aterizat, unde mlaștinile deltei se pierdeau în ocean. În mod normal, primeau datele de navigare de la orbiter, care plutea la aceeași altitudine… dar în această seară nu se foloseau de orbiter. – Iar inventezi numere? întrebă ea. Pelerinul întoarse capul și o bătu ușor cu botul peste mână. – Doar cifrele mai puțin importante! Când se apropiau de sol, Pelerinul putea auzi pământul. – Puțină inexactitate nu strică niciodată. Pun rămășag că Nevil și compania nici nu au băgat de seamă că nu am fost la Smeltertop în seara asta. – Mda. Mâine vor arunca o privire rapidă în împrejurimi și pe urmă, fuga înapoi acasă. – Nu te îngrijora de ce ar spune Nevil, zise Pelerinul, ar fi trebuit să venim până aici mai demult.

Ploua torențial, dar în aer nu se simțea nici boare de vânt și schiful aluneca lin înainte, cu o viteză de câțiva metri pe secundă. Pelerinul spunea că apa adunată pe fundul micuței cabine făcea bine la controale.

Acum zburau chiar foarte aproape de sol. Aerul mirosea ușor a canalizare și animale. Aceste miasme nu-i surprinseră; marinarii și fragmentele de Tropicali povesteau despre orașe mai întinse și mai aglomerate decât oricare altă așezare din lume, o adunătură lipsită de minte care distrugea orice gând coerent. Doar nu era degeaba numit Corul corurilor. – Sunt mai gălăgioși ca niciodată, spuse Pelerinul. O adunătură de Stilete care cântă împreună. Dar din câte se aude, se distrează la nebunie. Sau hmm, poate fac sex nonstop. Zburau atât de jos, încât Johanna putea vedea din nou focurile, însă erau ascunse, doar din loc în loc se zărea câte o licărire sau câte un fuior de fum înecăcios și fierbinte. Își îndreptă privirea în dreapta și în sus. – Pelerinule, zboară ceva deasupra noastră? Schiful tremură când Pelerinul uită o clipă de butoane, privind în direcția pe care i-o indica Johanna. – Nu văd nimic. În schimb aud niște zgomote ciudate. Încă de când orbiterul fusese reabilitat, avuseseră loc mai multe încercări de a survola continentul, inclusiv landurile tropicale, acolo unde nicio haită nu ajunsese până acum. Problema era că lentilele optice erau vechi și nu cu mult mai performante decât un senzor de lumină, cu o rezoluție la sol de aproximativ o mie de metri, mult mai slabă decât în imaginile pe care le luase Excentric II când se apropiaseră de Planeta Stiletelor în urmă cu zece ani. În acest moment, schiful ar fi trebuit să survoleze gura deltei. Acolo se aflau cele mai aglomerate așezări, atât din imaginile luate de Excentric II, cât și din legendele marinarilor. Lumina misterioasă se stinsese, dar acum Johanna realiză că în stânga ei sclipea o constelație de lumini. Un obiect imens și nemișcat, a cărui formă nu se putea desluși în ploaia deasă. – Ne aflăm la o altitudine de patru sute de metri, suntem pe drumul bun spre ascunzișul nostru mlăștinos. Hei, ți-am povestit vreodată cum eu – sau, mă rog, cine eram eu pe atunci – mi-am petrecut zece-zile acolo în urmă cu o sută de ani? Niciodată nu mai fusesem și nici pe urmă n-am mai fost atât de aproape de un Cor. Rămase o clipă mut, trăgând cu urechea împrejur. – Nu se mai aude nimic. Probabil mlaștina a mai înaintat spre uscat față de cum știam noi. Cred că am putea ateriza chiar aici. – Dar n-o vom face. – Bine, mergem mai încolo. Dar mâine va fi distractiv. Chiar dacă nu descoperim nimic despre vreun amestec al Magnatului în zonă, sunt atâtea lucruri pe care mor de curiozitate să le văd de atâția ani…

Se auzi o pocnitură puternică. Schiful execută o tumbă în aer și se repezi cu botul în jos spre pământ. – Pelerinule! – N-am făcut eu nimic! strigă cvintetul, chinuindu-se din răsputeri să controleze ambarcațiunea. Niciodată nu mai fusese atât de rău, exceptând câteva dăți – cum ar fi fost mai demult călătoria „involuntară“ pe lună – când Pelerinul provocase singur problemele. – Liftul din partea stângă e distrus. Poate apa de ploaie…. Aparatul tresări și se legănă înainte și înapoi într-un echilibru fragil din unicul punct de suport pe partea dreaptă. Aceasta era marea calitate, dar și marele defect al agraviului. Pânza se comporta ca un avocat, negociind cu legile fizice. Era chiar posibil acum să se ridice mai bine. Sau poate nu: ceva se rupse și se treziră din nou în picaj. Pelerinul se precipită în jurul ei. Doi membri se aplecară peste bord, dezvelindu-și colții în ploaie. Printr-un noroc, niciunul dintre ei nu căzu peste bord. După o clipă reveni, ținând strâns o bucată de pânză. – Ia de aici și să nu-i dai drumul! Johanna ținea una dintre marginile agraviului care mai rămăseseră. Se răsucea în mâinile ei asemenea unei ființe vii, încercând să scape. Pelerinul apucă restul cu toate fălcile. Trăgea într-o parte și în cealaltă, încercând să mențină mașinăria în aer, dar fără ajutorul controalelor automate. – Nu vom reuși! strigă el. Dar acum nu mai erau în derivă, ci în picaj, cu o viteză care nu prevestea nimic bun. Ceva îi lovi cu putere din dreapta, apoi din stânga și din dreapta, până jos unde se izbiră de pământ. Probabil își pierdu cunoștința. Parcă își amintea auzind vocea Pelerinului, lângă ureche. – Pari vie și nevătămată. Este? Ah, nu era o amintire. – Da, răspunse într-un final. – Ha. Încă o aterizare perfectă. – Da’ tu ești întreg? Pelerinul nu îi răspunse imediat. Stiletele erau în general mai rezistente decât oamenii, dar haitele, cu cât erau mai numeroase, cu atât li se măreau șansele să sufere accidente.

– Aproape întreg, răspunse el în cele din urmă. Cred că Llr s-a lovit la unul din picioarele din față. Tăcu din nou. – Nu contează asta. Bine că am ajuns jos și departe de cântecele Corului. – Dar nu am ajuns până la mlaștini. – Adevărat, răspunse el chicotind. Chiar și tu poți face diferența între sunete. Am căzut între niște stânci. Trebuie să ieșim să aruncăm o privire împrejur. Unii dintre membri erau deja afară. – Mda. Ceva o ținea la pământ. O clipă stătu nemișcată, confuză. Ah. Își desfăcu centura de siguranță și se târî afară în ploaie. Pelerinul avusese dreptate, aterizaseră pe o suprafață tare. Pipăi cu palmele în jurul ei. Simți bălți de apă de la ploaie, dar fără noroi. Putea fi rocă poroasă, ori… degetele ei descoperiră șanțuri regulate… lespezi. Se ridică nesigură în picioare. Ploaia caldă îi împresura, udându-i până la piele. Simți haita lipindu-se strâns de picioarele ei. Membrul cel mai mare al Pelerinului, Cicatrice, se rezemă de ea, liniștind-o. – Hai să vedem ce a mai rămas din schif. Se aprinse o lumină, conturând palid unul din capetele Pelerinului. Lampa era întoarsă în jos și el o ținea între fălci astfel încât lumina bătea într-o singură direcție. Pelerinul plimbă lumina de-a lungul schifului, în timp ce doi dintre ei își băgară boturile prin fuzelaj, ascultând sunetele din interior. – Vai mie, va fi o adevărată provocare să pilotez din nou mașina asta. Schiful nu fusese niciodată o ambarcațiune frumoasă, iar reparațiile Pelerinului de-a lungul anilor o transformaseră într-o peticeală pestriță. Acum însă nu mai era o chestiune de estetică. Carcasa era fisurată, iar agraviul se făcuse franjuri. Pelerinul coborî deodată lumina. – Aud haite vorbind. Cuvintele îi erau o șoaptă ațintită spre urechea ei. Îl simți cum îi pune lanterna în palmă. – Folosește-o la intensitate minimă, suficient cât să vadă ochii tăi. Johanna încuviință din cap. Făcu lumina purpurie și atât de slabă, încât abia vedea pământul la picioarele ei. Teoretic, ar fi fost insesizabilă în ochii oricărui Stilete. Toți membrii Pelerinului cu excepția lui Cicatrice se strecuraseră înapoi în schif și scoteau afară

coșurile cu proviziile de urgență. În trecut, supraviețuiseră cu rezervele respective mai multe zece-zile. Auzi din nou vocea Pelerinului. – Cred că haitele pe care le aud ne caută pe noi. Trebuie să fi dat un spectacol destul de palpitant când am picat. Johanna îi răspunse cu o șoaptă aproape subvocală. Cicatrice îi ajungea cu capul la nivelul taliei, deci o înțelegea perfect. – Sunt haite normale? – Da-da. Ar trebui să ne aflăm în mijlocul haosului Corului nebun, dar ceea ce aud eu acum e limbaj inter-haită în dialect estic. Deci chiar dacă nu mai descopereau nimic, tot aveau răspunsul la marea enigmă din spatele acestei excursii. Acum problema se punea cum aveau să livreze informația spre Cioplitoarea-în-lemn și Ravna. Ar fi culmea norocului să mai și supraviețuiască acestei misiuni! – Ai comsetul? întrebă ea. – Am. Pelerinul o împingea cât mai departe de locul naufragiului. În lumina purpurie a lanternei se vedea că mergeau printre pereți de piatră. Pereți de cărămidă mai bine spus, cu unghiuri drepte și line și cascade în miniatură la fiecare câțiva metri. Se aflau pe o alee și undeva deasupra lor se ridicau acoperișuri de case cu burlane din care se scurgea apa. – Ei, capătul aleii dă într-o zonă liberă… dincolo de acest perimetru nu se mai aud voci. Situația are și avantajele ei, chiar dacă nu-mi sunt prea clare… Pelerinul încerca să o binedispună, cum făcea de obicei când situația devenea… tensionată. Normal, avea câteva secole în care exersase cu un oarecare succes arta supraviețuirii. Johanna îi intră în joc: – Vrei să spui că unul din avantaje este că încă mai repirăm? – Asta și că mai am mințile întregi. Nu mi le-au zburat Coriștii nebuni. Dacă am putea găsi și o văgăună să ne pitim, putem opera aproape la fel ca în celelalte expediții ale noastre. Mai puțin partea cu zburatul, vreau să zic. – Aha, da. Și putem raporta înapoi. – Corect. Aici ar fi locul cel mai potrivit să ne băgăm nasurile. Am putea chiar afla dacă tipii ăștia îl manipulează pe iubitul tău.

– Nu e iubitul meu! țipase aproape cu voce tare. – Bine-bine. Oricum…– vocea din urechea ei ezită… Așteaptă o secundă. Johanna își învârti lanterna în spate. Llr rămăsese în urmă. Membrul șchiopăta vizibil și coșul îi alunecase din spate. Johanna se aplecă și îi desfăcu bagajul. – Mersi… Dar Jo nu terminase. Își strecură brațele pe după labele dinainte ale lui Llr și o ridică în brațe. – Hei, ce faci?! Nu am nevoie de ditamai ajutorul! Johanna nu răspunse, își reluă drumul, cu coșul legănându-se pe umăr și Llr zbătându-se în brațele ei, ca un copil mare și mofturos. Chiar și după toți acești ani, Johanna tot nu părea să accepte ideea că atunci când o haită își lăsa un membru să sufere era ca un om care suportă o durere sau un junghi. După câteva clipe, Pelerinul oftă resemnat. Llr se relaxă în brațele ei, apoi își întinse capul și o mușcă ușor cu vârful botului pe Johanna de ureche. Merseră de-a lungul aleii încă treizeci de metri, într-un ritm mai alert decât până atunci. Lucru bun, pentru că acum și Johanna auzea glasuri de Stilete de undeva din spate. Pelerinul spuse că mai auzea și un sunet ca o „șuierătură ascuțită“ care nu părea să fie limbaj inter-haită. Drept în fața lor, ceva se înălța, mai deschis la culoare decât fundalul violet al ploii. Un perete de piatră. – Parcă ai spus că aleea dă afară dintre ziduri? întrebă Johanna. – Da, vezi că face un cot la dreapta, șopti Pelerinul. Acum și Johanna auzea sunetul acela neobișnuit despre care îi spusese Pelerinul. O lumină se aprinse în urma lor. – Hai! spuse ea și o luară la fugă spre capătul aleii. Chiar când dădeau colțul, șuieratul se înteți și o scânteie puternică tăie vălul ploii, luminând zidurile din urma lor. Scăpaseră de lumină, dar… se auzi un acord care însemna „După ei!“ și un clinchet de Stilete de metal. Johanna și Pelerinul nu se opriră nicio clipă, Llr îi șoptea la ureche pe unde să pășească. Deasupra ei, la înălțime, zărea flash-uri sporadice de lumină, când urmăritorii măturau cu reflectoarele cerul nopții. Trebuie să fi fost un fel de arc electric. Pedantus avusese în plan un astfel de aparat, până când Ravna găsise un design mai economic și mai ușor de realizat. Asemenea arce erau luminoase, cu siguranță suficient de luminoase pentru Stilete… dacă erau îndreptate corect și nu se orbeau unul pe celălalt.

Pelerinul gonea înaintea ei de-a lungul unui drum de piatră ușor mai ridicat decât pământul mlăștinos din jur. În lumina reflectată de arca dușmanului întrezări ziduri de cărămidă și bârne de lemn, foarte asemănătoare arhitecturii nordice, mai puțin mucegaiul care se întindea, acoperindu-le. Se pitiră în spatele unor magazii din lemn, ferindu-se de lumina care intra prin toate colțurile. Jo simți ghearele lui Llr strângându-se. – Ia-o mai încet. Acum, când nu mai puteau fi văzuți, cel mai bine era să nu facă niciun zgomot. – Dar trebuie să ne îndepărtăm cât mai mult, spuse Johanna. Llr o bătu ușor pe umăr, încuviințând. Acum înaintau cu greu, Pelerinul înainta câte un pas, încercând să nu facă vreun zgomot, apoi dirijând-o pe Johanna cum să înainteze împreună cu Llr. În spatele lor, larma urmăritorilor se mai domolise puțin. Se auzea ca și cum câteva haite umblau de colo până colo, vorbind în șoaptă între ele, aproape ca și cum ar fi fost jenate de toată zarva pe care o stârniseră mai devreme. Pas cu pas, Pelerinul se îndepărtă de estici. Când deodată lumina fulgeră un zid dinaintea lor unde ar fi trebui să ajungă ei în câteva clipe. Apoi alunecă mai departe, pe urmă reveni pentru o fracțiune de secundă și se îndepărtă iar. Johanna se așeză pe drumul de piatră, lăsând o parte din greutatea lui Llr pe genunchi. – Poate ar trebui să rămânem ascunși aici o vreme. Abia rosti cuvintele, dar fu îndeajuns de tare pentru Pelerin. Scutură din capete, apoi zise: – Vezi dărăpănăturile din direcția aia? Unele construcții nu erau decât niște mormane de bârne de lemn aproape putrezite. – Aud sunete de Coriști drept înainte. Se pare că ieșim dintr-un fel de zonă de protecție a tâmpiților ăstora de Răsăriteni. Poate reușim să ne îndepărtăm de ei cât să ne lase în pace, dar să nu ne apropiem prea mult de Cor, ca să nu-mi pierd mințile. – OK. Ce mai putea spune? Cicatrice se târâse în față, întorcându-și botul pentru a privi în urmă spre cei care îi căutau. Îngheță și Jo o simți pe Llr încordându-se în brațele ei. – Ah, Jo, trebuie să vezi asta. O așeză pe Llr jos și se târî în spatele lui Cicatrice, aproape îmbrățișând dalele pline de noroi. Privind în urmă, văzu patru haite la o distanță de cincizeci de metri. Una dintre ele

manevra arcul luminos. Ploaia făcea un nimb în jurul razei de lumină. Doar printr-un miracol aparatul încă nu electrocutase pe nimeni. Haita învârtea arcul de jur împrejur, astfel încât Jo putu să-i vadă foarte bine și pe ceilalți. Două dintre haite se agitau nervoase, purtând un soi de sulițe stranii, îndreptate spre pământ. Ha! Lăncile respective arătau ca niște tunuri în miniatură, deși nu aduceau nici pe departe cu designul lui Nevil. O haită numeroasă stătea în mijlocul tuturor într-o postură autoritară. Vorbele îi erau aproape inaudibile, dar tonul era poruncitor și tăios. De ce i se părea atât de familiară haita? Ar putea fi…? Arcul de lumină trecu peste haite. Conducătorul purta mantii ușoare, mai mult curele și buzunare. Unul din membri era întors, astfel încât putu să-i vadă toată partea dreaptă, cu dunga albă ce-l traversa de la șold până la bot. În urmă cu zece ani, acest Stilete mârâise arătându-și colții lângă gâtul Johannei, în timp ce un altul o împungea cu un cuțit în coaste, întreaga haită rânjind la gândul că o va tortura până o va ucide. Pelerinul trebuie să îi fi simțit fiorul de groază când recunoscu haita. Vocea lui de taină șopti: – Ăsta arată ca Prodotus, nu? Johanna încuviință din cap. Nu avea nicio îndoială. Vasăzică bănuielile lor fuseseră întemeiate, Prodotus chiar trăgea sforile la Tropice. Dar ale cui sfori mai exact? Pelerinul o bătu ușor pe umăr. – Sunt orbiți de lumină, hai să ne strecurăm pe aici. Îi arătă spre o gaură între bârnele de lemn din față. Dacă în locul haitelor ar fi fost oameni, poate nu ar fi reușit, însă lumina era îndreptată în altă direcție, iar urmăritorii erau probabil orbiți. Prodotus părea să-i certe pentru ceva, poate chiar pentru că abuzau de arcul de lumină. Johanna alunecă de-a bușilea de-a lungul lespezilor. Pelerinul era de jur împrejurul ei, generând probabil un sunet care camufla zgomotele; Pelerinul era chiar mai priceput la astfel de șiretlicuri decât vânătorii profesioniști. În câteva secunde se aflau în afara câmpului vizual al urmăritorilor. – Fără grabă și fără zgomot, îi șopti Pelerinul. Pe nesimțite se strecurau înainte. Llr putea ușor ține pasul cu ei. Clădirile din jurul lor păstrau încă arhitectura nordică, însă bârnele de lemn erau putrezite și crăpate. În lumina violacee a lanternei, Johanna vedea cum unele din bârne erau aproape în totalitate mâncate de fungi cu aspect de mușchi. Acum apa mirosea a mâncare, canalizare,

putreziciune și transpirație de la miriade de Stilete. Era închipuirea ei sau din față se auzeau incantații? Pelerinul păru să simtă neliniștea ei. – Auzi și tu ceva, așa-i? Se aude până aici. – Cum poți suporta? – Ploaia și ceața atenuează foarte mult sunetele mentale, dar îi simt că se îndreaptă spre ceva… enorm. Johanna fusese de față când Pelerinul văzuse o navă stelară căzând din cer. Chiar și atunci, arborase o curiozitate entuziastă, însă în această seară i se păru că aude o undă de teamă în cuvintele sale. După o clipă, îi făcu semn să meargă mai departe și păru să-și recapete stăpânirea de sine obișnuită. – Eu pot merge mai departe. Pun rămășag că ajung mai aproape de Tropicali decât Prodotus și compania. Urmăritorii lor păreau să-i fi pierdut. Johanna mai zărea fulgerul de lumină din când în când, dar acum era mult în stânga ei. De asemenea, îi ajungeau la urechi conversații șoptite, care însă păreau să vină din partea dreaptă. Căutătorii înaintau, dar nu veneau direct spre ea și Pelerin. Poate le era teamă să nu declanșeze un răspuns din partea celor din Cor? Cu siguranță cel mai mare mister era cum reușiseră Prodotus și tovarășii lui să rămână în viață în acest mediu. Ce îi împiedica pe Tropicali să dea năvală, distrugând orice haită coerentă în calea lor? Jo mătură cu lumina lanternei grămada de dărâmături dinaintea ei. Nu erau clădiri părăsite în paragină. Harababura îmbibată de umezeală arăta precum un maldăr de gunoi, organizat ici și colo în structuri care ar fi putut fi avea forma unor cuiburi. Cândva, Johanna văzuse o scorbură de nevăstuici atunci când locuitorii respectivei scorburi încercaseră să o omoare. „Nevăstuicile“ arătau și aveau mărimea unor gerbili. Jo se cutremură gândindu-se cum ar fi lumea dacă acești monștri ar fi la fel de mari precum Stiletele. Îndreptă lanterna în sus. Lumina violet se topea în ploaia deasă, nu se vedea nimic mai departe de câțiva metri, depărtările erau învăluite într-o lumină palidă cețoasă. Chiar în marginea decorului pe care îl putea distinge, Jo văzu ceva ce aducea cu o pânză de păianjen uriașă, la nivelul solului. Era un gard! Firele pânzei de păianjen erau sfori atârnate între pari de lemn. Firele verticale cădeau din sfoara orizontală cea mai de sus, înnodându-se de toate celelalte sfori de dedesubt. Cum putea opri pe cineva sau ceva acest gard? Erau firele otrăvite? Pe măsură ce se apropiau, Johanna putu vedea cum rețeaua era ruptă și roasă, în special jos în apropierea solului, pe unde probabil încercaseră să se strecoare Stiletele, cel puțin cele mai mici de statură.

Pelerinul o apucă de mânecile hainei, trăgând-o la pământ. O clipă mai târziu, arcul de lumină mătură gardul dintr-o parte în alta. – Scuze, spuse ea în șoaptă. Ești OK? – Da. Ia să vedem dacă Prodotus și compania au curajul să ne urmărească și dincolo de gard. Doar că dincolo de gard terenul era plat și deschis. Chiar dacă Prodotus nu-i putea urmări, îi putea vedea și împușca. Undeva mai departe Johanna zări niște movile de… ceva, probabil adevăratele clădiri ale Tropicalilor. Murmurul Corului se auzea tot mai tare, cu toate acestea nu se zărea nici picior de individ. Ajunseră la gard. Corzile nu erau altceva decât liane împletite. Se puteau ușor rupe. Se ghemuiră de-a lungul liniei gardului… Urmăritorii se răsfiraseră, probabil își dăduseră seama că Pelerinul și Jo încercau să iasă prin gard, cu toate că nu știau exact pe unde. – Ne vor găsi, șopti Johanna. – Da, da, fu singurul răspuns al Pelerinului, concentrat să găsească punctul cel mai potrivit prin care să scape. Cel puțin în locul în care se aflau, deschiderea terenului de dincolo de gard nu era la fel de largă. Mai merseră de-a bușilea încă trei metri. Brusc, Pelerinul își ridică un bot în sus. Un semn în formă de medalion atârna de sfoara de sus. Discurile din ceramică ornamentată conțineau un avertisment într-un stil vechi, dinaintea aterizării oamenilor. Fie zi sau noapte, o haită putea auzi ecourile lui. În lumina palidă a lanternei, Johanna zări desenul pictat pe suprafața discului: simbolul morții, o pentagramă din cranii. Cineva considera că e o idee extrem de proastă să treci dincolo de gard.

– Și nu vreau să tragă nimeni! spuse Prodotus, sfredelindu-și cu privirea mercenarii însetați de sânge. Haitele luară poziția de drepți, aidoma unui pluton disciplinat. Or fi fost ei însetați de sânge, dar nu erau chiar atât de nesăbuiți încât să-l supere pe Prodotus. În mod normal, acești tipi patrulau în partea de vest a Rezervației, asigurându-se că nimeni nu trecea granița. Desigur, nimeni nu ieșea vreodată din Rezervație, în schimb era un flux constant de Tropicali care încercau să intre. Creaturile nu erau decât niște prostănaci solitari. Asta era problema cu membrii Corului: nu-i puteai oprima ca la carte. Comportamentul lor era imprevizibil. Întotdeauna exista o fracțiune minusculă care trecea granița, indivizi suficient de derutați sau de ticăloși încât să fie capabili de orice.

Gardienii, cum erau cei care patrulau cu el în această seară, aveau datoria de a-i aresta pe intruși și a-i duce în piața mare. Ceea ce era o durere. Era mai simplu să-i împuști pe cei care intrau fără permisiune. Mai ales în zona îndepărtată a Rezervației, era simplu. Vânătoarea de intruși era chiar un sport frumos, gândi Prodotus. Dar în zona în care se aflau acum, împușcăturile ar fi auzite de acoliții Magnatului care ar raporta imediat, făcându-i tot soiul de probleme lui Prodotus. Mai ales în această seară, gândi el, nu vreau ca haidamacii Magnatului să-și bage cozile pe aici. După ce se convinse că ordinul le intrase bine în cap, Prodotus se relaxă puțin. Voia ca subordonații lui să fie în formă maximă în seara aceasta. – Cei doi pe care îi vreau se află undeva între locul unde ne găsim noi și gard. Nu vă preocupați de zona exactă. Doar împingeți înainte în formație desfășurată. În cele din urmă vom izbuti să-i scoatem afară. Două dintre haite scoaseră un zâmbet strâmb. Mai avuseseră parte și înainte de astfel de misiuni. Să ucizi un solitar prost nu e mare lucru, dar să bagi o haită întreagă la minte în teritoriul Coriștilor era o chestiune cu totul diferită. – Nu faceți niciun zgomot. Ascultați la semnalele mele. Erau nevoiți să rămână muți până când venea următorul val de murmure dinspre Cor. Atunci vor putea face câtă hărmălaie au chef. Prodotus urmări haitele arțăgoase răsfirându-se într-o linie strâmbă și porni spre gard. Cel care se ocupa de arcul luminos rămase mai în urmă, după cum fusese instruit, plimbând lumina deasupra zonei unde i se părea că zărește siluete sau aude sunete. Prodotus își urmă soldații, pregătindu-și propria pușcă. În același timp, băgă o labă în buzunar și porni comsetul ascuns acolo, însă la un volum atât de jos, încât abia auzea el însuși. Șopti enervat: – Nu au aterizat pe unde ai spus tu. Și scăpaseră cu viață. Nu se mai auzi nimic jumătate de secundă, apoi îi răspunse vocea lui Nevil, ca de obicei, cu tot felul de scuze omenești. – Ai noroc că i-am observat că se furișau în direcția ta. Ai și mai mult noroc că le pregătisem aparatul. I-am prăbușit exact unde mi-ai spus. Prodotus nu răspunse imediat. Aflase că tăcerea îl provoca pe Nevil Storherte să elaboreze informațiile pe care le avea. După un moment, Nevil veni cu o afirmație interesantă. – Știi că, ă-ă… țintele tale au luat cu ele comsetul atunci când au ieșit din schif.

Ce face?! Păi, atunci înseamnă că și ei ne pot auzi? Dar Prodotus își înghiți întrebarea. Ajunsese la concluzia că aceste „comseturi“ ale navigatorilor stelari erau aparate puternice, nu se comparau cu mantiile-radio. Dacă Nevil nu reprograma stațiile, fiecare avea „canalul“ lui separat prin releul lui orbital. Deci cu glas tare rosti: – Interesant. Presupun că le blochezi apelurile. – Bineînțeles. Deși pentru moment ei nu-l folosesc, ci doar îl poartă cu ei. Faza și mai interesantă este că eu pot vedea unde se află exact chiar în momentul ăsta. Planurile curente ale lui Prodotus depindeau de două unelte incredibil de puternice și frustrante în același timp. Una era Nevil Storherte. Mă bucur din suflet că Nevil nu e aici, nu cred că m-aș putea abține să-l ucid. Cu toată furia interioară, răspunsul lui Prodotus fu pe un ton atât de blând, încât îl surprinse chiar și pe el: – Și unde sunt, mai precis? – La o depărtare de treizeci și unu de metri de tine… de comsetul tău de fapt… la un unghi de patruzeci și șapte de grade. În spatele detaliilor tehnice pe care le îndruga două-picioare, răzbătea rânjetul superior al individului. Nevil se credea un maestru în arta înșelătoriei, dar nu-i ducea de nas decât pe ceilalți oameni. Repulsia pe care o simțea vizavi de Stilete era puternică și cât se poate de evidentă. Din fericire, Prodotus își petrecuse cea mai mare parte a acestor ultimi zece ani învățând cât mai multe despre oameni și Exterior. Cunoștințele lor însemnau o putere imensă, deși tâmpeniile religioase făceau uneori greu de deslușit realitatea de fabulație. Cu toată știința lor, Prodotus era mai capabil la aritmetică decât oricare dintre „Copiii cerului“ fără ajutorul mașinilor. Privi în sus, acolo unde se vedea gardul Rezervației. Johanna și Pelerinul trebuie să fi ajuns deja la gard, undeva în dreptul flancului drept al plutonului. Emise câteva sunete ascuțite spre urechile câtorva haite, ordonându-le să se strângă în jurul unei grămezi de vechituri în spatele căreia se afla prada lor. Seara aceasta ar putea însemna o victorie extrem de importantă și, cu toate că se dovedea mai primejdioasă decât planul original, era cu mult mai satisfăcătoare. Așteptase cu înfrigurare momentul în care vor descoperi leșurile dușmanilor săi cei mai aprigi, strivite sub carcasa schifului. În schimb, îi vâna, furișându-se prin întuneric pe urmele lor, sperând ca lumina arcului și murmurul misiunii să nu atragă atenția Magnatului. Cu toate primejdiile, găsea aventura din această noapte absolut fascinantă. Chiar în acest moment, Johanna și Pelerinul se găseau striviți de gardul Rezervației. Dacă treceau dincolo, îi aștepta o moarte sigură, vor fi distruși fizic sau mental ori ambele. Dar dacă stăteau unde se aflau, Johanna va intra iar în ghearele lui. De data aceasta nu va mai fi salvată de minciunile viclene și penibile ale Pelerinului, căci și el va fi la fel de neputincios precum fata. Oricare ar fi alegerea lor, eu câștig. Se mișcă mai aproape de gard, în spatele gardienilor săi, savurând momentul.

– Cred că au aflat unde suntem, spuse Pelerinul. Johanna aprobă din cap. Deși Pelerinul privea în spațiul de dincolo de gard, ea știa că el vorbea despre urmăritorii lor. Dacă întorcea capul, putea vedea ici și colo câte unul din membrii haitelor de gardieni. Păreau că se apropie și acum lumina arcului era îndreptată mereu spre locul de deasupra capului ei. Lumina arunca scântei peste craniile de pe medalion. – Mulți dintre ei sunt pe partea de unde am venit noi. Ne-am putea strecura înapoi prin partea cealaltă… să-i flancăm. O sugestie disperată. – Nu, răspunse Pelerinul. Știi, tu s-ar putea să nu fii în primejdie în mijlocul Corului, pentru că nu ai minte. O mostră de umor negru din partea Pelerinului. Johanna nu credea că în spatele acestei glume macabre s-ar putea ascunde un adevăr. Existau povești despre ce se întâmpla cu animalele în orașele tropicale. Totul era consumat, fie minte sau carne. Cu toate acestea, făcu un efort să îi răspundă în același spirit. – Și tu ai putea scăpa teafăr, căci și tu ești probabil fără minte. Pelerinul nu-i răspunse. Johanna reveni la realitatea disperată. – Eu nu mă aștept și nici nu voi cere milă din partea lui Prodotus. Și nu va mai pune niciodată labele pe mine. – Nici eu. Vocea Pelerinului era serioasă, dar nu avea tonul trist pe care îl simțise în propriul ei glas. Dar la o adică, Pelerinul era un pelerin și nu degeaba se tot lăuda cu neînfricarea lui. – Știi, continuă haita, de când mă știu eu, chiar din timpul eu-rilor mele mitice, poveștile despre Tropice sunt aceleași, că locul este fatal pentru o minte întreagă, că aici ajung doar cei care își doresc să se dezintegreze în fericire. Dar uită-te la ce nu vedem aici. Își întinse un bot spre ploaia care sclipea în lumina lui Prodotus. – Niciun singur membru Tropical. Auzim incantații, însă ploaia aceasta și umiditatea înmoaie sunetele reale mentale până devin aproape insesizabile. Uite cât de concentrate sunt haitele lui Prodotus. Pun rămășag că ploaia îi afectează și mai mult pe Coriști. Incantațiile pe care le auzim sunt de la membrii Corului întemnițați în aer liber, sub bătaia ploii. Aș putea probabil fugi drept pe partea cealaltă a străzii, să găsesc un adăpost. – Dacă nu te împușcă soldații lui Prodotus.

– Prostii, răspunse el făcând un semn disprețuitor cu laba. Johanna știa că Wicky nu credea o iotă din ce îndruga și voia cu orice preț să o scoată din pericol. Pe de altă parte, vocea îi suna cu acel ton intrigat, calculat, pe care îl folosea când plănuia ceva nebunesc. – Sincer, Johanna, nu e nici pe departe la fel de periculos ca atunci când Copistul și cu mine te-am salvat din Poiana Masacrului. Și… mi-am dorit dintotdeauna să văd dacă poveștile sunt adevărate despre Cor. Într-un fel, pățania de astăzi va întrece călătoria pe Lună. Îl simți încordându-se în jurul ei. Cicatrice trăgea de un ochi de gard, lărgindu-l cât să poată sări prin el. – Vai, Pelerinule! Șoapta ei fusese atât de tare încât până și urechile ei o auziră. Nu că ar mai fi contat în acel moment. Îl cuprinse cu brațele încercând să-l țină în loc. Se simțea iar fetița orfană de acum zece ani. – Nu îți face griji, am trecut noi și prin situații mai grele. Se zbătu să scape din îmbrățișarea ei, dar nu sări imediat. Poate aștepta ca arcul de lumină să plece din acea zonă a gardului. – Folosește-ți lumina invizibilă. Încearcă să vezi încotro fug pe partea cealaltă. Încerc să găsesc un adăpost sigur și îți fac semn. – Bine. Îl bătu pe umăr ușor. Wicky avea dreptate, chiar dacă o mințea cu bună știință. Strânse pe lângă ea comsetul și restul echipamentului, aprinse lumina violet îndreptând-o spre spațiul de dincolo de gard. Trecu un moment. Lumina arcului alunecă mai departe, lăsând în urmă beznă. Pelerinul sări prin ochiul de gard lărgit. Johanna miji ochii în întuneric… și lumina puternică se întoarse, concentrându-se pe cvartetul fugar. Pelerinul alergă în zigzag. Din câte se părea, țintașii nu-l puteau ochi, căci nu fu tras niciun foc de armă. Incantațiile Corului se amplificară. Johanna spera ca umiditatea din aer să atenueze din sunetele mentale, însă mulțimea părea să se apropie. O ambuscadă peste ambuscada lui Prodotus? Își ridică lanterna îndreptând-o direct în față. În licărirea picăturilor de ploaie se întrezărea un șir de siluete, alergând în direcția Pelerinului. Șirul se transformă într-o mulțime de membri, umăr la umăr cum ea nu mai văzuse niciodată printre Stilete. Pelerinul se întoarse și o luă la fugă în partea opusă, dar Tropicalii începură să înainteze spre spațiul deschis din fața gardului. Nu alergau. Din loc în loc, câte un membru ieșea în față, pășind pe cărarea care mergea aproape paralel cu gardul. Mulțimea crescu. Cumva

Pelerinul Wickllrrackcic reuși să-și păstreze mințile laolaltă. Alerga împreună, dar șchiopătatul lui Llr îi încetinea. Nu conta. Mulțimea Tropicalilor era imensă, mărșăluind asemenea unui braț de foarfece uriaș de-a lungul gardului, cei din față alergând mai iute decât ar fi putut vreodată fugi o haită singură. Chiar înainte ca Wickllrrackcic să fie ajuns din urmă, Johanna îl văzu pe Rac căzând fulgerat. Micuța Llr rămăsese undeva în spatele celorlalți. Ultimul membu al Pelerinului pe care Johanna îl mai văzu fu trupul strivit al lui Llr zburând prin aer, asemenea unei hălci de carne pe care o arunci unui monstru carnivor uriaș. – Pelerinule! Țipătul ei fusese probabil cu glas tare. Pelerinul pierise, dar gloata nu trecuse gardul. Doar mărșăluiau ca un grup compact paralel cu bariera. Însă erau prea înghesuiți pentru a evita orice contact cu granița. Din loc în loc, câte un membru era aruncat prin gard. Unii se repezeau înapoi, alții rătăceau dezorientați înaintând în Rezervație. Cântecul Corului era ca un vuiet puternic, chiar și pentru urechile ei. Sunetele mai înalte probabil distrugeau mințile gardienilor din spatele ei, dar când se întoarse într-o parte, dădu cu ochii de o haită cu armele îndreptate spre ea. În partea cealaltă, arcul electric lumina ploaia. Auzi un glas omenesc vorbindu-i relaxat: – Fugi, Johanna, vreau să te văd cum alergi în gura Corului. Prodotus. Părea un sfat de bun-simț, chiar venit din gura dușmanului. Johanna sări peste gard și se repezi în teritoriul Corului.

La naiba cu toată psihologia inversă! Două-picioare o luase la fugă. Fără să gândească, Prodotus își săltă arma și o îndreptă țintind spre spatele ei. În același timp, le strigă tupelor: – Nimeni să nu tragă! Apucă trăgaciul cu botul când rațiunea îl fulgeră. Exista un motiv bine intenționat pentru care își amenințase subordonații că îi așteaptă moartea dacă vor trage cu arma în această parte a Rezervației. Munca ultimilor opt ani va fi pusă în pericol… însă aș putea găsi o minciună să mă scot; Magnatul crede și minciuni mai cusute cu ață albă. Dar își înfrână gândul. Riscase destul în această seară. Se va mulțumi să urmărească măcelul de la distanță.

Spre norocul ei, Johanna Olsndot ajunsese de partea cealaltă a gardului într-un moment în care gloata era ceva mai rarefiată. Reuși să intre cinci metri în teritoriul Coriștilor, apoi zece metri. Gloata deveni iar densă. Vuietul mental era chiar mai puternic decât atunci când îl atacaseră pe Pelerin. Prodotus și tovarășii lui se lăsară la pământ, adunându-și capetele împreună. Dacă nu ar fi plouat, unii dintre ei ar fi fost nimiciți, chiar și de această parte a gardului. Cumva Prodotus reuși să-și mențină câțiva ochi și câteva urechi fixate pe fată. Sunetele mentale nu ar fi oprit-o pe Călugăriță, dacă nu ar fi fost doborâtă de zeci de trupuri, de valul lipsit de conștiință al Corului. Fata căzu în genunchi. Unii dintre membri simțiră că e un animal străin și începură să muște. Bucuria îl cuprinse pe fiecare membru al haitei lui Prodotus. Ah, cât așteptase acest moment. Și grație sârguinței cu care își plănuise răzbunarea, acum știa și la ce să se aștepte. Întotdeauna se întrebase ce le-ar face Tropicalii oamenilor, din moment ce vătămarea mentală era imposibilă. Așadar, când unul dintre primii oameni pe care îi răpise încetase a-i mai fi de vreun folos, Prodotus îi aranjase o „evadare“ din Rezervație. La fel ca și acum, Coriștii ezitaseră inițial. Dar pe urmă, la fel cum procedau cu toate animalele străine lor, indiferent de mărime, Corul dezmembase creatura, jucându-se cu părțile la fel de bucuroși precum păreau atunci când aveau de-a face cu membri ai haitelor dezmembrate. Dar, spre deosebire de celelalte sacrificii, Corul părea să considere celelalte animale doar hrană. Ghinionistul două-picioare fusese un festin pentru înfometați… și îi servise lui Prodotus mai bine decât atunci când fusese în viață. Acum urmări cum evenimentele se desfășurau conform aceluiași scenariu. Johanna se ridică în picioare. Zgomotul era atât de puternic, încât nu o mai auzea suspinând și scâncind, însă în lumina arcului văzu cum îi șiroia sângele pe față. Se îndepărtă împleticit de gard, agitându-și echipamentul spre gloată și urlând, crezând probabil că valul de Coriști va trece pe lângă ea. Mai făcu câțiva pași, aproape de locul unde începeau movilelevizuine de la granița Rezervației. Prodotus știa din experimentele trecute că nu-și va găsi salvarea acolo. Fălcile așteptară. Johanna căzu din nou, dar de data aceasta nu se mai ridică. Gloata se repezi asupra ei, un val asupra unei hălci de carne. Zări bucăți și bucățele zburând peste capetele valului, cele mai multe erau echipamentul pe care îl purtase. Gloata însă nu era interesată acum de astfel de nimicuri. Trecură cincisprezece minute înainte ca valul să se rarefieze, un interval neobișnuit de lung. Masa flămândă fierbea în lumina arcului, rostogolindu-se în cele din urmă spre vizuine. În timp ce gloata se agita îndepărtându-se, sunetul ploii și umiditatea aerului îl împiedicau să audă ce se petrece dincolo de gard. Apoi ploaia se rări. Prodotus nu auzea pe nimeni mișcând în jurul carnajului. Ascultă foarte atent… nu, nu se auzea nici măcar sunetul respirației omenești, doar respirația gemândă a miilor de Stilete nebune. – Ei, ce s-a întâmplat? Era vocea lui Nevil din comset. În glas i se citea neliniștea, pe care încerca în zadar să și-o ascundă.

Prodotus nu-i răspunse imediat. Aruncă o privire spre movilele de gunoi murat, împuțit. Undeva sub aceste gunoaie, la doar cincisprezece metri, zăcea leșul creaturii care îi distrusese viața trecută și îi pusese în pericol viața viitoare. Cincisprezece metri. Atât de aproape. Cu toate acestea, nu se putea hazarda să parcurgă distanța, să-i mestece măduva oaselor cu propriile fălci. Își inspectă viclean trupele loiale. Doar sub amenințarea unei morți dureroase poate ar trece vreunul gardul. După un asemenea spectacol, nicio haită întreagă la minte nu ar mai crede poveștile despre fericirea perpetuă în care trăia Corul. Șansele de a scăpa dintr-o misiune fulger pe o distanță de cincisprezece metri – chiar și în timpul unei rarefieri – erau aproape de zero. În afară de asta, Prodotus opera atât de aproape de Casa Magnatului doar atunci când situația o impunea cu orice preț. Prodotus cugetă o clipă și realiză că mai putea face încă ceva. Vorbi în comset, răspunzându-i propriului animal de companie cu două picioare. – Unde e comsetul pe care îl avea Johanna cu ea. Mai funcționează? – A fost aruncat undeva la patruzeci de metri de tine cam de când a început Johanna să țipe. Nu transmite nimic. A-aș putea încerca să îl apelez. – Da. Ca să fiu sigur. În comsetul lui Prodotus se lăsă tăcerea, apoi se auzi vocea lui Nevil în aerul de deasupra graniței. Omul șoptea, însă volumul radioului era suficient de tare încât să poată fi auzit. – Pssst… Johanna. Ești bine? Telemetrul arată o problemă cu schiful. Johanna? Nevil o mai strigă câteva secunde. Prodotus găsi îngrijorarea din glasul lui Nevil chiar măiestrită. Luând în considerare că situația era clară, efortul lui de a mima supărarea era inutil, dar Prodotus îi admiră abnegația.

C a p i t o l u l 1 9 Când căzu a doua oară, Johanna știu că de data aceasta nu se va mai ridica. Primele mușcături fuseseră doar niște ciugulituri, de gust. Mai observase acest tip de comportament la membrii haitelor coerente, chiar înainte de a fi cuprinși de frenezia gustativă declanșată de o carne insolită. Acum fața și brațele îi erau pline de sânge. Când își agitase rucsacul pe post de scut, gloata păruse mai exaltată. O împinseră cu boturile din spatele genunchilor într-o acțiune coordonată, care o trimise din nou la pământ. Își acoperi fața cu brațele și se lăsă pe burtă, acoperindu-se cu rucsacul. Simți labe și fălci rostogolind-o înainte și înapoi, rupându-i hainele și smulgându-i echipamentul din rucsac. Cu toate acestea, frenezia devorării nu veni niciodată, deși mulțimea o strivea. Simțea ca și cum Tropicalii se băteau între ei care să o atingă cu boturile și să o ciugulească. Johanna încercă să își lase un loc pe unde să respire între față și antebraț în timp ce se târa într-o parte unde ghicea că ar putea ieși din raza vizuală a lui Prodotus și a companiei. Presiunea mulțimii păru să se diminueze… sau poate că murise și nu mai simțea nimic. Ciupiturile și mușcăturile erau acum o durere vagă, ca o amintire. Ha? Stătea lungită cât era de lungă cu fața în sus, amețită. În jurul ei era întuneric. Își răsfiră timid brațele, pipăind în jur. Dădu de comset și de rămășițele rucsacului ei. Pământul sub ea era acoperit cu ceva vâscos. Dar nici urmă de blană sau piele de animal. Cumva, simți dintr-odată că rămăsese singură. Sau chiar murise? OK. Acum ce e de făcut? – Pssst… Johanna. Ești bine? Telemetrul arată o problemă cu schiful. Johanna? Era vocea lui Nevil, șoptită, răsunând în liniștea stranie. Întinse brațul spre comset… apoi rămase nemișcată și încercă să nu scoată un sunet. Există trădări și Trădări. Până în acest moment, cea mai gravă bănuială a ei era că Nevil fusese manipulat de Prodotus. Până în acest moment, ea nu-l crezuse niciodată pe Nevil cu adevărat capabil de trădare. Nici acum nu am o dovadă clară… doar intuiția mea. Rămase cu privirea ațintită în beznă, spre comset. Undeva, în adâncul sufletului, mai păstrase o urmă de speranță pentru relația lor, iar acum trebuia să renunțe la ea.

Se auzi din nou vocea lui Nevil în comsetul lui Prodotus: – Niciun răspuns, rosti două-picioare. Ce s-a întâmplat cu Pelerinul? – Atât Pelerinul, cât și Călugărița sunt cât se poate de morți, răspunse Prodotus. De fapt, era destul de posibil ca unul sau doi membri ai Pelerinului să fi supraviețuit, însă experiențele din trecut demonstraseră că membrii haitelor nu mai aveau mințile limpezi pentru a se regrupa. Nevil rămase tăcut o clipă, apoi oftă. – Aha, asta măcar simplifică lucrurile. Prodotus zâmbi în sinea lui. Deși nu se întâlniseră de multe ori, Prodotus îl studiase amănunțit pe Nevil. Storherte era un animal de pradă tânăr. Până de curând, nu omorâse pe nimeni. Creatura avea impresia că acționează din necesitate, încă nu-și înțelegea adevărata natură. Cu glas tare, Prodotus îi răspunse: – Într-adevăr, simplifică lucrurile. Lăsând la o parte răzbunarea, înșelătoria mea cea mai primejdioasă rămâne tăinuită. Iar acum ne va fi mai ușor să ne răzbunăm pe celălalt mare dușman al nostru. – Mda. Va fi o plăcere să ți-o dau pe Ravna Bergsndot.

Johanna rămase nemișcată câteva minute, însă Nevil nu mai avu nimic de adăugat. Având în vedere circumstanțele, nu era greu să te prefaci mort. Gloata se împrăștiase, dar murmurul incantațiilor încă plutea în aer. Poate acesta era motivul pentru care mercenarii lui Prodotus nu se apropiaseră. Ploaia cădea ca o perdea grea, lipsită de orice adiere de vânt. Apa se scurgea de pe ceva aflat deasupra ei, plantă sau construcție, ce-o fi fost. Picăturile care o atingeau păreau unsuroase. După un timp, cântecul Corului se înteți din nou. Zece mii de labe zgâriau pământul apropiindu-se de ea. Auzea voci ale solitarilor, însă nu aveau nicio noimă, doar contribuiau la murmurul care umplea văzduhul. Acum o înconjuraseră, simțea boturile membrilor adulmecând de jur împrejurul ei, atât de aproape încât bâzâitul lor mental, deși pe o frecvență mult prea înaltă pentru percepția umană, îi transmiteau vibrații în tot corpul. Se înghesuiră deasupra ei, la fel ca și înainte, împingând-o cu boturile, însă de data aceasta nu mai simți mușcăturile dureroase, ci doar atingeri ușoare cu botul. Miasmele și zumzetele o copleșiră, dar după o clipă valul trecu pe deasupra ei și aproape nimeni nu o mai atinse.

Prea bine, vasăzică scăpase fără a fi devorată. Mai mult, zgomotul gloatei îi oferea acoperirea ideală, cu condiția să-i permită să se miște. Johanna cugetă o clipă, asigurându-se că nu ia cu ea nimic din ce ar putea-o da de gol la Nevil. Lanterna? Riscă și o înghesui la curea. Se rostogoli pe burtă și, ținându-și capul în jos, se târî intenționat contra valului de Coriști, testând reacția lor. Gloata era o maree de blană și carne, însă membrii care se ciocneau de ea nu o mușcară. Ba dimpotrivă, încercară să se ferească din calea ei. Doar că nu reușeau, din cauza miilor de corpuri din spatele lor care împingeau. Apoi deodată, ca și cum ar fi primit un soi de avertisment de obstacol în trafic, presiunea mulțimii slăbi și membrii alunecară pe lângă ea, ocolind-o. Johanna își croi drum de-a bușilea prin valul murmurând. Își ținea lanterna între dinți, lumina palidă violetă scăldând gloata. Pereții mâzgoși ai coridorului coteau întro parte și în alta. În unele locuri se bifurca ori se intersecta cu alte coridoare. Stiletele ieșeau din toate deschizăturile, mai puțin din cele joase, care probabil erau inundate în această seară. Johanna observă că atunci când se afla la o răspântie, mulțimea rămânea compactă câteva momente, pentru ca apoi să se despartă pentru a-i face loc. Trebuie să fi petrecut un ceas în acele catacombe umede. Când ieși, ploaia se transformase în burniță și ceață. În spatele ei zări lumini, abia distingându-se în întuneric. Le privi o clipă, observând sclipirea plăpândă și fuioarele întunecate de fum ridicându-se încolăcit. Acolo ardeau torțe în pereți. Când ploaia se mai potoli, putu vedea ziduri drepte de piatră cu bârne din lemn, în stilul arhitecturii nordice. Moșiile lui Prodotus. Restul orizontului era învăluit în întunericul gemând necontenit al Corului. Se îndepărtă, șchiopătând fără zgomot, de luminile lui Prodotus, în bezna Corului. Vai, Pelerinule! Johanna rătăci amorțită pentru o vreme, vag conștientă de rănile sângerânde, retrăind clipele în care îl văzuse pe Pelerin murind. Lanterna violet abia îi lumina drumul, atât cât să nu dea peste ziduri sau să nu cadă în puțuri. Își păstrase lumina atât de slabă fiindcă unele Stilete erau capabile să distingă culoarea violet de la o oarecare distanță, chiar dacă o percepeau ca pe un petic de lumină difuză la marginea spectrului vizibil. Un detaliu care îi băgase în bucluc mai demult într-o misiune în Lăcașul Răsăritean. Dar aceste lucruri nu mai contau acum; făcu lumina mai puternică, văzu câțiva Tropicali tropăind fiecare pe drumul lui. Niciunul nu se arătă interesat de prezența ei, ba chiar păreau să o evite. După toate aparențele, mergea prin mijlocul unei străzi din mijlocul unui oraș. Un oraș conceput într-un stil delirant și contradictoriu, reconstruit și refăcut pe propriile ruine mâloase. O luă înainte de-a lungul spațiului deschis. Poteca o lua ba la stânga, ba la dreapta, dar continua să ducă la vale pe o pantă lină. În unele locuri, piatra pavajului era acoperită cu mâzgă alunecoasă, în alte locuri strada părea acoperită cu frunze strivite. Încotro ducea drumul? O întrebare prostească, oricum era într-o situație fără ieșire. Cu toate acestea, în timp ce pașii o purtau tot mai departe de urmăritori, Johanna se gândea la întâmplările ultimelor ore. De ce mai sunt încă în viață? Prodotus păruse înspăimântat de moarte la ideea de a trece în teritoriul Coriștilor și fusese convins că

Tropicalii o vor distruge pe Johanna la fel cum făcuseră și cu Pelerinul. Prodotus nu era prost. Trebuie să-și fi bazat convingerile pe observații din cazuri precedente. În stânga, zgomotul Corului se intensifica. Cea mai simplă concluzie era că supraviețuise printr-o întâmplare și că norocul ei avea să fie de foarte scurtă durată. Gloata se îngroșa, scurgându-se dintre zidurile vag conturate. Înaintau câș, în același stil diagonal ca de foarfece care îl luase prin surprindere pe Pelerin. În dreapta zări o nișă îngustă. Poate s-ar putea ascunde acolo. Prea târziu. Mulțimea o înconjurase deja. Dar atingerile erau ocazionale și, în timp ce își croia cu greu drum înainte, spațiul ei personal înainta împreună cu ea. Johanna încă nu avea o explicație logică pentru salvarea ei, dar fusese clar, după atacul inițial, că ceva fusese descoperit în legătură cu ea însăși, iar acest lucru fusese comunicat de la acea sursă, difuzat întregului Cor. După o vreme, gloata trecu și ea se află din nou aproape singură în mijlocul străzii. Luminile din zona „sigură“ a lui Prodotus se pierduseră undeva în spatele orașului de ruine mocirloase ale Tropicalilor. Johanna continuă de-a lungul drumului ce cobora în vale, în timp ce planuri disperate i se învârteau prin minte. Dacă ar reuși să scape cu viață, dacă ar putea cumva să le avertizeze pe Ravna și Cioplitoarea-în-lemn… Acest drum cu siguranță ducea spre Delta Fluviului. După cum arătaseră hărțile, Râul curgea spre sud, la vest de traseul agraviului. Însă, bineînțeles, aceste detalii fuseseră furnizate de orbiterul lui Nevil. Noroiul îi ajungea până la glezne. În timp ce continua prin dezordinea mocirloasă, auzi niște scârțâituri ca și cum s-ar fi mutat ceva din loc. Stiletele puteau imita destul de ușor aceste sunete, dar… clădirile se mișcau. Era o clătinare ușoară, repetitivă, în sus și în jos un centimetru sau doi. Johanna merse într-o parte a străzii și își lipi mâna de zidul cleios și grosolan. Da, se mișca vertical, dar și orizontal. Păși de-a lungul zidului fără să-și dezlipească palma. Trecu peste o denivelare din suprafața străzii… și acum simți strada legănându-se, la fel ca și casele. Dacă nu s-ar fi sprijinit de perete, surpriza ar fi făcut-o să se rostogolească. Porțiunea de stradă plutea la vale, spre Deltă. Johanna nu putea desluși unde se terminau clădirile cu temelie și unde începeau platformele plutitoare. Scârțâitul cartierului mișcător se amplifica pe măsură ce Johanna avansa. Strada pe care se afla era mai degrabă ca o insulă plutitoare decât un stăvilar și se extindea spre Delta care curgea lin spre mare. În unele locuri nu existau ziduri, în acele goluri apa clipocea întunecat. Orice ar fi fost acostat acolo înainte o luase pe apă la vale sau pur și simplu se desprinsese din întreg. În alte locuri, clădirile stăteau într-o rână, stivuite unele peste altele câte două sau chiar trei, unde probabil, din neglijență, vreo plută intrase în fațada unei case deja ocupate. În urma unor ploi torențiale sau a unui taifun, toate aceste edificii, chiar și strada, puteau fi distruse. În această seară văzuse mii de Coriști, dar nicio găină-broască și nicio plantă

vie. Cu siguranță aici avea loc un trafic înăuntru și în afara teritoriului, oricât de ineficient ar fi fost el. Strada se îngusta înainte, dar acolo plutele erau mai mari și cu turnuri zvelte. O idee nebunească îi trecu prin minte: ea avea idee încotro se îndreptau unele dintre aceste plute. Merse înainte, aruncând din când în când peste umăr lumina violet a lanternei, pândind apariția gloatei pe care o auzea apropiindu-se. În fața ei drumul se închidea: se afla la capătul peninsulei. Auzea mlaștinile scurgându-se molatic, asemenea unui sirop în jurul ei. Ceața burnițoasă se risipise și în lumina lanternei văzu limpede cum „clădirile“ erau decorate cu catarge zdrențuite. Din loc în loc, câte un cap de Stilete se ițea de după dărâmături. O jumătate de duzină de membri săriră de pe niște plute și veniră în goană spre ea, mârâind supărați. O încercuiră, clămpănindu-și fălcile la picioarele ei. Între timp, gloata se întorsese pe stradă, prinzând-o din urmă. Acum chiar nu mai avea cum să scape. Dar când sutele de Stilete se apropiară, înconjurând-o, membrii care o lătraseră și o mușcaseră se îndepărtară, amestecându-se cu ceilalalți. Mulțimea se înghesui și se agită, spațiul din jurul Johannei fu înghițit de sutele de Tropicali care năvăleau împinși de ceilalți. Auzi plescăituri, probabil câțiva membri fuseseră aruncați în apă din cauza presiunii gloatei. Spațiul liber din jurul ei se evaporase, Stiletele o împingeau din toate părțile, deși încercau să opună rezistență curentului din spate. Apoi, asemenea unui râu care se trage înapoi când întâmpină un obstacol, presiunea scăzu și în jurul ei se făcu loc. Undeva în față, un grup numeros trebuie să se fi oprit în drum. Cu toate acestea, valul de Tropicali nu se retrase… poate pentru că nu exista decât o singură ieșire evidentă. Creaturile treceau pe lângă ea, privind-o curios fără să scoată un sunet, de parcă ar fi așteptat vreun răspuns. Și eu aș vrea să aflu un răspuns, gândi Jo. În jur, spațiul gol se mări, dar nu pentru că Tropicalii ar fi plecat undeva. Dimpotrivă, se adunau în grupuri și grupulețe. Ca postură și privire, arătau aproape ca niște… haite. Un cvintet format ad hoc se strecură spre ea. Membrii erau aproape despuiați, deși doi dintre ei purtau niște veste ponosite. Trei dintre ei erau spâni și răpciugoși, însă arătau mai zdraveni decât ceilalți doi acoperiți în întregime cu blană. Unul dintre aceștia făcu un pas spre ea, așa cum fac haitele când încearcă să se apropie de cineva. Acest membru avea urechile externe ferfeniță și o cicatrice frântă îi traversa șoldul. Probabil mărturia vreunui atac eșuat de topor, contracarat de o armură. Îi vorbi în samnorskă: – Salutare, Johanna. O parte din mine își amintește de tine.

Se auziră comentarii mai puțin inteligibile din partea celorlalte haite efemere. În rândul celorlalți Tropicali, Johanna zări câteva capete înclinându-se aprobator, solitari care își aminteau poate de Domeniu și de Fragmentarium? Privi spre catargele din spatele ei, apoi se întoarse către Pastorul care tocmai vorbise. – Cred că și eu îmi amintesc de unii dintre voi. Ideea care îi încolțise în minte în timp ce pășea pe poteca noroioasă îi păru deodată chiar rezonabilă… sau cel puțin imaginabilă. Își mută lanterna astfel încât să-i lumineze tainic pe cei adunați în jurul ei. – Credeți că m-ați putea ajuta să ajung înapoi în Domeniu?

Până când vacarmul distructiv și entuziast al gloatei ajunse la mal, cel puțin opt plute fuseseră împinse în râu. Operațiunea nu fusese una totalmente lipsită de incidente, căci puținii Tropicali care stăteau liniștiți pe acele platforme (ocupanți samavolnici? îngrijitori?) fură luați ca din oală de plecarea intempestivă la vale a locuinței lor. Unii dintre ei fură alungați, alții se amestecară cu norodul. Din câte își putea da seama Johanna, nimeni nu fusese grav rănit. Se afla la mii de kilometri de un adăpost sigur, plutind în voia sorții pe niște rămășite, cu un echipaj încropit la voia întâmplării. Privind la rece lucrurile, situația ei era la fel de disperată ca și înainte de plecare. Doar că acum amintirea Pelerinului nu îi mai întuneca toate gândurile. Lumina cenușie și difuză a dimineții începu să se ivească la răsărit, prima și probabil ultima lumină în care avea să vadă necuprinsul teritoriu al Corului. Silueta scundă și învălmășită a orașului se întindea încă pe trei pătrimi din orizontul ei. Câteva lumini marcau clădirile mai înalte, din zona sigură a lui Prodotus. Avu senzația că ceva întunecat și uriaș plutește amenințător deasupra lor. Trebuie să fie un nor, dar nu se mișcă. Echipajele ei pestrițe ridicaseră pânzele pe cel puțin trei dintre plute, deși pentru moment nu era nici urmă de briză, iar cursul Deltei îi împingea încet, dar sigur, spre mare. Alunecau prin zona în care ea și Pelerinul intenționaseră să se ascundă. Planul ar fi mers, zona era acoperită de copaci scunzi cu o coroană bogată de frunze sub care s-ar fi putut adăposti. Johanna făcu un gest vag cu mâna spre misterul nesfârșit ce dispărea în urma ei. – Mă voi întoarce, Pelerinule. Îți promit că, dacă mai exiști, te voi găsi.

C a p i t o l u l 2 0 Pentru Ravna, totul în jur se transformă într-un haos, iar timpul se făcu țăndări. Cele mai mici părți erau frânturi izolate de sunete, imagini și mirosuri: Durere. O călătorie anevoioasă. Senzație de sufocare în întunericul mirosind a lături. Durere. Vocea lui Jefri, supărată, strigând. Alte fragmente temporale erau învăluite în strălucirea amurgului. Într-o frântură foarte scurtă, se simți înconjurată de trupuri calde acoperite cu blană. Amdi. Vorbea cu ea în șoaptă pe un ton îngrijorat. Într-un alt fragment, sau poate în același, o haită cu urechi zdrențuite îl alungă pe Amdi și o mușcă pe Ravna așa cum un animal carnivor s-ar juca cu hrana. Zile și nopți făcute țăndări. În perioadele cele mai lungi de semiluciditate simțea prezența constantă a unei haite. Avea vâlvătăi perfect simetrice pe două boturi. Sabie? Haita o hrănea, îi întorcea capul într-o parte când se îneca în propria vomă, o spăla când se scăpa pe ea. Nu era întotdeauna blând. De multe ori o rănea pe față cu o cârpă udă. Și izbucnea în accese de furie, dezvelindu-și colții. – Nu sunt bun la altceva decât să șterg la fund prizonierul! Asta era o glumă. Dar pe urmă se plângea că Ravna delirează. – Nu știi decât să mă îngâni, mârâi enervat, apropiindu-și colții de beregata ei. „Șterg la fund, șterg la fund.“ Ce-ar fi să taci din gură? Cele mai lungi fragmente de timp erau în lumina orbitoare a zilei. Stătea pe o parte, legată fedeleș, în vârful unei căruțe hodorogite care abia se mișca. Când ochii îi erau deschiși, vedea diverse lucruri: o pădure sub o cușmă de zăpadă, pe Sabie mânând căruța, pe Gannon Jorkenrud. Pe Jefri mergând în urma căruței din spatele ei. Jefri, atât de slab și de obosit. Mai erau și alte câteva haite. Câteodată mergeau pe lângă căruța ei și de mai multe ori auzi: „Ei? Mai are mult de trăit?“ venind de la haita cu Urechi-sfârtecate. Creatura era un

sextet ai cărui membri păreau la fel de masivi precum cel mai solid membru al lui Amdi, dar mai musculoși. Samnorska îi era grosolană, o amestecătură de voci umane. Sabie răspundea: „Nu mai are mult, stăpâne Chitiratifor. Doar vezi ce rană are la bot. Își pierde vlaga pe zi ce trece.“ Pe urmă cele două haite vorbiră încet, atât de încet încât niciun om nu-i putea auzi. Dar Ravna înțelese: „Să nu faci vreo prostie, Sabie.“ Unii membri ai creaturii priveau undeva în depărtare, unde Ravna nu putea vedea. „Trebuie să pară o moarte naturală.“ Amdi mai venise să-i țină de urât, însă Ravna își amintea doar cum Sabie îl alungase. Pe urmă, o altă haită venise la Sabie. Era un cvintet micuț și zvelt. Nu vorbea samnorskă, dar după ton, părea să-l interogheze pe Sabie despre iminenta moarte a Ravnei. Ochii palizi o priveau dușmănos, iar în bolboroseala lui se simțea o furie cumplită. Apoi se petrecu cel mai lung fragment de timp. Începu cu o altă vizită a lui Chitiratifor. Haita pășea pe lângă căruță fără să scoată un cuvânt, doar privind la Ravna. – Încă n-a dat ortul popii, Sabie. – Of, așa e, stăpâne Chitiratifor. – Respiră mai bine, a deschis ochii, nu e cum spui tu că-i slăbesc puterile de la o zi la alta. Haita cu urechi zdrențuite scoase un mârâit enervat. – Oamenii ar trebui să fie ușor de ucis, Sabie! – Dar mi-ai poruncit să nu îi grăbesc moartea, stăpâne. Da, două-picioare ar putea supraviețui până la urmă… însă privește-o mai bine, la cât de zdrobită îi e țeasta, nu mai are minte lucidă nici cât un solitar. – Dar nu e moartă. Chitiratifor își întoase privirea, căutând ceva?… pe cineva?… undeva în fața convoiului. – Încă n-am terminat cu tine, Sabie. Și plecă. Câteva minute se scurseră în tăcere, apoi Sabie îi dădu un ghiont ușor în spate. – Te faci bine, ha? Ravna nu răspunse. Rămase nemișcată și lipsită de viață pe tot parcursul după-amiezii, privind în jur fără să-și miște capul. Se aflau într-o vale adâncă și din loc în loc zărea crâmpeie dintr-un râu înspumat care curgea paralel cu drumul lor. Auzea căruța dinaintea lor. Vedea căruța din spatele ei; era o căruță cu mâncare pentru kherporci care apărea în amintirile ei cele mai tulburi. În spatele căruței respective mergeau Amdi, Jefri și Gannon.

Cândva demult, Jef și Gennon fuseseră, dacă nu prieteni, cel puțin tovarăși de năzbâtii. Acum abia mai schimbau două vorbe. Când Gannon nu era cu ochii pe el, Jefri strângea pumnii scrâșnind din dinți. Soarele părăsise bolta pădurii. Ravna zărea frânturi de zăpadă pe pereții văii de deasupra lor. Acum era mult mai însorit decât… înainte. În timp ce după-amiaza se transforma în amurg, auzi o șuierătură de alarmă. Căruțele se dădură la o parte din drum, prin zăpadă, la adăpost în umbra deasă. Chitiratifor veni în goană de-a lungul potecii, scoțând telescoapele din teacă în timp ce alerga. Se piti în zăpadă și așeză telescoapele în poziție, scoțându-le printr-o spărtură din frunzișul copacilor. Căruțașii se repeziră să-și astâmpere animalele. Toată lumea rămase încremenită, la pândă. Singura mișcare era ridicarea ușoară a telescoapelor lui Chitiratifor. Urmărea ceva care venea spre ei. Apoi, în cele din urmă, Ravna auzi sunetul: torsul liniștit al motoarelor cu aburi. Pedantus și Ochiul Ceresc 2. Sunetul aparatului de zbor se intensifică pe măsură ce se apropia… apoi se stinse treptat în clipele care urmară. Chitiratifor își puse telescoapele jos și dădu să se ridice. O haită aflată undeva în afara razei vizuale a Ravnei scoase un șuierat poruncitor și Chitiratifor căzu din nou cu burta la pământ. Toată lumea stătu nemișcată câteva minute, pe urmă Chitiratifor se ridică în picioare și făcu semn enervat căruțașilor să revină pe făgaș. În timp ce își croiau drum în lumina tot mai palidă a amurgului, Ravna se gândi la dupăamiaza care tocmai se încheiase. Își putea aminti totul fără cea mai mică întrerupere, ca un fir continuu. Revenise la viață, deși poate prea târziu.

Planul ei de a se preface muribundă îi salvase viața, însă în acea noapte, în tabără, Ravna realiză că este imposibil de continuat. Mirosul care îi îneca amintirile… acel miros era al hainelor ei, al ei înseși. Era o minune că nu avea răni supurânde. În ciuda enervării pe care o afișa Sabie față de ea, făcuse adevărate miracole cu câteva cârpe umede. Acum, că era cu mintea întreagă, nu mai putea pretinde că e pe moarte. Deci poartă-te ca un solitar cu mințile rătăcite și poate va fi suficient. Îl lăsă pe Sabie să o așeze pe pământ lângă căruță. Îl lăsă să o învelească în pături, după cum își amintea că mai făcuse înainte. Dar când îi aduse hrana și încercă să i-o bage în gură, Ravna își trase mâinile de sub pături și le întinse spre castron. Sabie rămase nemișcat o clipă, apoi îi întinse vasul. O urmări cu o intensitate aproape feroce în timp ce ea sorbea încet, dar nu spuse nimic. În această seară avu pentru prima dată prilejul să observe pe mâna cui era. Numără cel puțin patru haite răspândite în jurul unui foc mocnit. Amdi, Jefri și Gannon păreau să facă cea mai mare parte a muncilor. Stăteau deoparte în jurul unui foc mic de tabără, când Sabie îi adusese mâncarea. Chiar și în lumina palidă a nopții, Jef arăta la fel de jalnic precum își amintea. Făcea tot posibilul să nu se uite în direcția ei. Amdi încerca și el, dar

nu reușea. Însă el avea mai multe capete de controlat. Iar Gannon? Gannon Jorkenrud nu părea nici el prea vesel, dar înfuleca toate merindele cu poftă. Aceștia trei nu păreau prizonieri, ci mai degrabă membri foarte novici în gașca răpitorilor. Acum, că gândea lucid, Ravna avea un milion de teorii. Jefri o mai trădase în trecut… dar acum trebuie să fie diferit. Și Gannon? Un alt aliat sub acoperire? Asta era și mai greu de crezut. Mâncarea nu îi făcea chiar rău, însă… Ravna încercă să se miște. – Vreau sus, îi spuse lui Sabie. Haita păru să ezite doar o secundă, apoi veni să o ajute să stea în picioare. În timp ce o împingea spre tufișuri, îl auzi pe Gannon râzând. Nu îi venea greu să se comporte precum un solitar cu mintea rătăcită. Fără ajutorul lui Sabie nu putea face nimic. Când se opriră în cele din urmă, Ravna se ghemui pe vine. Sabie o sprijini o clipă, apoi se dădură cu toții un pas înapoi. Pentru Stilete era prea întuneric, dar Ravna observă un val de bucurie răspândindu-se în jurul haitei. Nu mai trebuia să o șteargă la fund. Sau poate bucuria lui venea din alte motive: – Ți-a revenit în sfârșit mintea la cap, este? Șoapta lui era atât de discretă, încât avea senzația că își auzea propria vocea în urechi. Îi vorbea doar ei în felul acela specific Stiletelor. Ravna scoase un mormăit. – Bun, continuă Sabie tot în șoaptă. Cu cât vorbești mai puțin, cu atât mai bine… avem multe de recuperat. Apoi nu mai spuse nimic. În timp ce se strecurau înapoi în tabără, Ravna băgă de seamă că și Sabie șchiopăta. Deci el era haita care o atacase în casă, cel al cărui picior îl zdrobise cu ușa. Ravna era conștientă de numeroasele capete care îi urmăreau în timp ce Sabie o ajuta să se așeze lângă căruță. După o clipă, celălalt conducător al răpitorilor veni și îi făcu semn lui Sabie să se îndepărteze. Era haita zveltă cu ochii palizi. O împinse pe Ravna cu boturile, vorbind o samnorskă lipsită de noimă. Ravna se legănă, mormăind, jucându-și rolul de nebună. După câteva momente, cvintetul se dădu în spate. Părea la fel de iritat de progresul ei pe cât se arătase și Chitiratifor. Se întoarse, îi ordonă ceva lui Sabie și plecă. Așadar, gândi ea, oi fi destul de moartă? Majoritatea celor din tabără se culcară; cărbunii focului de tabără nu luminau suficient pentru ochii Stiletelor. Dar noaptea nu era un impediment pentru cei doi șefi ai expediției: o lumină verzuie apăru deasupra caretei din frunte. Ah, una din lanternele cu senzor de pe Excentric II. Chitiratifor împrăștiase ceva pe acoperișul plat al caretei. Hărți? Păru să se consulte cu cvintetul cu ochii palizi.

După o vreme stinseră lumina, însă cel puțin o haită mai rămase trează. Ravna zări umbre patrulând. O santinelă? Trecură orele. O vreme se mai auziră sunetele animalelor, apoi se lăsă o tăcere deplină. Fără îndoială anumiți membri ai haitelor rămâneau de veghe, însă nu emiteau zgomote audibile pentru urechile oamenilor. În depărtare, se auzea susurul izvorului pe lângă care trecuseră în această după-amiază. Ravna se întoarse în direcția sunetului și zări o lumină verzuie pâlpâind abia vizibil, prea slabă pentru ochii Stiletelor din tabără. Vasăzică o oarecare haită avea treabă pe malul Fluviului, o treabă tehnică, pe care o ținea tăinuită de ceilalți tovarăși de ticăloșii. Ravna mai văzu lumina pâlpâind de câteva ori în aceeași direcție, abia zărindu-se pe sub frunziș. În cele din urmă, un membru al lui Sabie se întoarse în somn și îi blocă vederea. Haita nu-i mai vorbise în secret. Abia își mai putea ține ochii deschiși. O vreme se încăpățână să lupte cu somnul. Îi plăcea să fie cu conștiința întreagă, dacă se trezea din nou cu mintea confuză? În timp ce cădea pradă somnului, se gândi la întâmplările petrecute de la răpirea ei. Îl auzise pe Sabie punând la cale uciderea ei, însă, de când fusese răpită, toate faptele lui demonstraseră contrariul. Jefri, Amdi, Sabie. Dacă încercau de fapt să o salveze? Nu vorbiseră cu ea, mai întâi pentru că ea nu fusese lucidă și acum pentru că se aflau în mijlocul unor dușmani cu cel mai ascuțit auz din câte ființe și rase cunoscuse Ravna vreodată. Deși toți trei o urmăriseră, o goniseră din propria-i casă și puseseră labele pe ea imediat cum le ieșise în cale. Ah, ce ambiguitate demnă de Jupuitor! Dar dacă ar fi fost să-și pună viața chezășie pentru o teorie despre dușmani și prieteni, știa prea bine care ar fi aceea.

În ziua următoare, Ravna șezu, înconjurată de Sabie, în căruță. Haita se agita, prefăcânduse a o sprijini să nu cadă, când de fapt ea nu avea decât rare momente de amețeală. Dar se strădui cât putu să rămână inertă și moale… și să nu își ducă mâna la față! Nasul și obrazul încă o mai dureau, însă când atingea osul rupt și cartilagiul zdrobit urla de durere. După toate aparențele, se aflau undeva la sud de Munții Colții de Gheață, urmând cursul unuia din rifturile lungi care brăzdau această parte a continentului. Niciun rift de tipul celor de aici nu fusese activ în timpul erei umane de pe Vechiul Pământ (sau Nyjora), dar asemenea structuri erau obișnuite pe planetele telurice. De-a lungul secolelor, aceste văi sufereau cutremure de pământ și inundații cu lavă devastatoare. Un alt fenomen, mai des întâlnit, dioxidul de carbon și metanul invadau valea ucigând toate plantele clorofile sau cauzând incendii devastatoare acolo unde viața mai avea o șansă de supraviețuire. Rezultatul era un amalgam ecologic plin de paradoxuri – cel puțin conform analizelor simple efectuate de Excentric II. Răpitorii ei fie erau inconștienți, fie aveau o călăuză familiarizată cu împrejurimile, vreo haită care cunoștea căile de scăpare sau care înțelegea ciudățeniile vietăților care trăiau în aceste locuri.

Căruțele se opriră aproape de amiază. Haitele se împrăștiară precaut, în căutarea hranei. Unele din cărnurile mâncate erau aproape digerabile de către oameni. Ravna era ținută departe de ceilalți doi oameni și de Amdi. Sabie riscă și îi mai șopti câteva cuvinte: – Cred că Chitiratifor a luat o hotărâre în privința ta. Încă nu știu ce să fac. Mai târziu, în timpul după-amiezii, trecură hotarul unui cataclism recent. Pe o rază de două sute de metri, tufișurile și copacii pitici fură înlocuiți de o pădure rărită de copaci înalți și supli. Razele soarelui pătrunzând direct topiseră zăpada în cele mai multe locuri, lăsând în urmă doar petice izolate. Ai fi crezut că ești într-o altă lume, dacă nu s-ar fi auzit mugetul Fluviului care îi însoțea la o distanță de câțiva metri. Ceilalți căruțași aruncau priviri neliniștite de jur împrejur. Chitiratifor alerga de la o căruță la alta, mârâind încurajări care sunau neverosimil chiar și în urechile Ravnei. Pe de altă parte, ea se bucura de schimbarea de vegetație. Dacă Ochiul Ceresc 2 zbura astăzi, nu mai aveau cum să se ascundă. Agraviul Pelerinului ar fi chiar mai bun, Chitiratifor nici nu l-ar auzi când se apropie. Gândul acesta fu cel mai captivant al întregii după-amiezi. Când se lăsă amurgul, Chitiratifor alergă în fața convoiului și Ravna îl văzu consultându-se din nou cu cvintetul suplu. Când se întoarse, le făcu semn căruțașilor să meargă înainte încă o sută de metri și apoi să iasă din drumul mare, la adăpostul unui pâlc ceva mai des de copaci, unde vor campa în această noapte.

Cina se desfășură conform aceluiași ritual ca și în noaptea trecută, doar că astăzi căpătă puțină carne. Ar fi mâncat orice, era lihnită de foame. Făcu tot posibilul să-și ascundă apetitul sănătos. Sabie o ajută cum putu, însă într-un mod cât se poate de frustrant, tăindu-i porții minuscule din carne și îndesându-i câte o bucățică în gură, în timp ce o încuraja să mănânce. Fie. Ravna o făcu pe nătânga și încercă să nu privească spre locul unde ședeau Jefri și Amdi împreună cu Gannon. În această seară nimeni nu veni să se intereseze de starea sănătății ei. Într-adevăr, ceva fusese decis. Urechi-sfârtecate și Ochi Palizi avură o nouă discuție în jurul hărților și lumina se stinse. Haitele se răsfirară, fiecare ascunzându-se. Era greu să distingă care pe unde erau, sau cine stătea de veghe, dar cineva se mișca în jurul lor. Zări umbre îndepărtându-se în direcția Fluviului. Chitiratifor. Ravna așteptă aproape zece minute, apoi se aplecă spre cel mai apropiat din membrii lui Sabie. – Sus! Vreau sus! Sabie mârâi enervat, dar se puse pe picioare destul de repede. Ba chiar mai bine, nu obiectă când Ravna o luă în direcția sunetelor care veneau dinspre râu.

Dintre vârfurile copacilor, stelele îi ofereau suficientă lumină cât să nu se lovească de crengile mai joase. În față, Fluviul curgea zgomotos, camuflând celelalte sunete. Nu zări nici urmă de lumină verzuie. În cele din urmă, Sabie o trase în jos. – Stai! îi șopti repezit. Așadar nu voia să riște mai mult. Probabil ar fi trebuit să fie mulțumită. Dar în timp ce se lăsa în jos, observă că Sabie se furișa la vale, în propria lui expediție de spionare. Se ghemuise cât de cât, când auzi un murmur încet. Semăna cu limbajul inter-haită, însă majoritatea sunetelor era disparate, scheunăturile și mârâiturile întrerupte. Dacă ar fi fost ceva mai tare, poate ar fi înțeles ce spuneau. Cineva folosea una din stațiile radio ale lui Pedantus, vorbind foarte rar și corect pentru a compensa o probabilă dificultate în transmisie. Chiar și așa, cine ar fi putut recepta semnalul în vale? Deodată auzi cuvinte în samnorskă. Vocea lui Nevil. Nevil le dădea indicații cu ajutorul orbiterului! Ravna se ridică și făcu un pas în direcția conversației șoptite. Deodată simți o mână astupându-i gura. Un braț îi înconjură mijlocul. Cineva îi ridică picioarele și o culcă încet la pământ. Era Jefri. Rămaseră nemișcați o clipă fără să scoată un sunet, pe pământul umed și rece. Auzi vocea lui Amdi în ureche. – Trebuie să ne întoarcem acum. Ravna încuviință din cap. Amdi era peste tot în jurul lor. Se ridică împreună cu Jefri și… Din valea Fluviului se auzi o explozie de lătrături și horcăieli, sunetele emise de niște monștri care se sfâșiau între ei. Jefri se lăsă în jos trăgând-o lângă el. Noaptea erupse de urletele haitelor care se repeziră din tabără înspre râu. De jur împrejurul lor se auzeau zbierete turbate. Se strânseră sub o tufă în timp ce membrii diverselor haite goneau pe lângă ei în toate părțile. Acum toată acțiunea se mutase lângă râu, lupta devenise mai gălăgioasă, punctată de scheunături puternice. Acolo cineva era omorât. Jefri sări în picioare și întinse brațul să o ajute să se ridice. Picioarele Ravnei îi erau prinse între crengi. Cumva, intrase cu totul în tufiș. Se învârti, privind spre locul de unde veneau urletele de bătălie. Acum se auzeau mai puternic, dar și mai aproape de normal. Cineva striga ordine într-un limbaj coerent. Se vedeau lumini. Căutau ceva, însă tot pe malul apei. – Sunt prinsă între crengi! șopti ea. Jefri se propti cu spatele în ramurile de la pământ și le ridică. Ravna auzi lama cuțitului tăind. Amdi, care se așezase pe margini, începu să tragă de crengi în timp ce Jefri le ridica. În cele din urmă, Ravna se eliberă. Cineva venea gonind dinspre râu. Sabie, toți cinci.

– Treceți înapoi în tabără! Cu Jefri sprijinind-o pe Ravna, drumul înapoi le luă doar câteva clipe. Când ajunseră la căruțe, Jefri se opri și îl lăsă pe Sabie să o ajute mai departe. Apoi o luă pe cealaltă parte, ocolind căruțele și intră în tabără. – Ce mama dracului! se auzi vocea lui Gannon, dar suna mai degrabă înspăimântată decât enervată. Când Ravna intră sprijinită de Sabie, observă că Gannon părea a fi singur. Până și kherporcii se strânseseră grămadă cât mai departe de zgomotele bătăliei, scoțând propriile sunete de spaimă. Acum se vedea lumină clară venind dinspre valea Fluviului, iar sunetele care se mai auzeau erau țipete solitare și râsete de Stilete. Un bot rece se băgă în podul palmei Ravnei. Își înnăbuși un țipăt și își strecură mâna prin blana capului. Era unul din membrii lui Amdi, însă șoapta lui venea de la toți odată, într-o singură suflare. – Mi-e atât de frică, Ravna. – Amdi, treci aici! Era Jefri, deja băgat în sacul lui de dormit. Sabie o așeză pe Ravna în așternutul ei și amândoi stătură privind în vale. Supraviețuitorii deja se întorceau, umbre întunecate alergând cu entuziasmul vânătorilor reveniți din expediție. Miroseau a sânge, dar în bolboroselile lor victorioase se simțea o undă de neliniște. Câteva minute mai târziu, alte șase umbre se întoarseră tăcute în tabără: Chitiratifor. Ravna simți câteva capete îndreptate în direcția ei, dar nimeni nu se apropie. Toate haitele care supraviețuiseră se liniștiră și în curând noaptea fu mai tăcută decât înainte de ambuscadă. Nu se auzea niciun sforăit și nici cel mai mic sunet de vietate în jur. Ravna se liniști treptat, deși gândurile îi goneau în toate părțile. Era convinsă că Sabie nu adormise, însă nu avea de gând să-i vorbească. După o vreme, Ravna își dădu seama de altceva. Acum chiar trebuia să-și facă nevoile. Fu o noapte foarte lungă.

C a p i t o l u l 2 1 Un biet măcel nu-i stătea în cale lui Chitiratifor. Până când soarele se înălță deasupra pereților văii, micuța lor caravană se afla deja pe drum de patru ore. La primul popas, haita cu urechile zdrențuite se plimbă țanțoș în lumina soarelui, de parcă ar fi vrut să proclame în fața tuturor că el nu se lasă doborât… sau poate să le arate că era viu și nevătămat în întregime. Ravna făcu un inventar: amândoi căruțașii aveau vestele rupte și câțiva membri erau răniți. Unul dintre ei fusese sextet, iar acum era cvintet. Amdi stătea ghemuit lângă Jef; cei doi vorbeau în limbajul lor semiprivat pe care îl foloseau încă de pe vremea când erau mici. Sabie stătea de jur împrejurul Ravnei, ca un gardian. Gannon Jorkenrud stătea pe capra unei căruțe. Scăpase nevătămat, însă atitudinea insolentă îi dispăruse, cel puțin pentru moment. Nici măcar ursuz nu mai părea. Era pur și simplu înspăimântat. Cvintetul cu ochii palizi și o altă haită dispăruseră cu totul. Chitiratifor se plimba printre supraviețuitori de la unul la celălalt, bolborosind pe un ton pompos și acuzator. Cei doi căruțași se dădură înapoi speriați de sunetele mentale emise de el, în timp ce își trimiteau priviri speriate de la unul la celălalt. Când Urechi-sfârtecate își băgă un bot între membrii lui Amdi, cei opt scoaseră un scheunat îngrozit și încercară să se pitească în spatele lui Jefri. Iar Jefri… nici nu clipi în fața fălcilor amenințătoare. Îl privi în ochi pe cel mai apropiat membru al lui Chitiratifor și îi vorbi pe un ton rece și hotărât. – Nu înțeleg nicio iotă din ce spui sau ce vrei. Aceasta era probabil o exagerare. Jef cunoștea limba Stiletelor mai bine decât oricare din oameni. Cu toate acestea, replica lui tăie din elanul declamativ al lui Chitiratifor. Se holbă perplex la Jefri o clipă, apoi emise un râset omenesc. – Eu vorbeam cu lașul. Îi dădu unui Amdi un ghiont puternic în coaste.

– Mă distrează când văd pe unul de-ai noștri care se ascunde în spatele unui douăpicioare… o singură bucată de carne! Râsul lui Chitiratifor se transformă în sunetele echivalente emise de Stilete. Apoi se îndepărtă de Amdi și Jefri. – Să nu-mi uit bunele maniere, la urma urmei, suntem aliați. Doi dintre ei își întoarseră privirile în direcția lui Gannon. „Aliatul“ se umflă în pene, recăpătându-și ceva din aroganța obișnuită. – Suntem, cum să nu, domnule Chitiratifor. Nevil ne-a ordonat să-ți acordăm tot sprijinul nostru. Doar trebuie să ne spui ce să facem. Ne pare rău că nu înțelegem mai bine. – Ah! Chitiratifor își dădu capetele pe spate cu o bună dispoziție disprețuitoare. – Da, într-adevăr. Făcu o pauză, cuprinzându-i pe cei trei oameni cu o privire din care se putea ghici că pentru el ori aliat, ori prizonier era același lucru. – Așa, continuă Chitiratifor, într-o samnorskă simplă, vă anunț că am descoperit trădători în rândurile noastre. Astă-noapte. Ambii au fost anihilați. Complet. Își îndreptă un bot spre Sabie. – Tu. Vorbești samnorska. Sabie se ridică în jurul Johannei să ia poziție de drepți în fața lui Urechi-sfârtecate. – Da, așa este, răspunse el. De fapt, o vorbesc chiar mai bine decât unii oameni. – Mă rog. Ce vreau eu de la tine e să le traduci Călugărițelor atunci când ele nu sunt capabile să mă înțeleagă. Mesajul era: Eu nu mă obosesc cu asemenea animale nătângi. Sabie afișă un zâmbet slugarnic. Era imaginea întruchipată a unei haite intimidate, dar când vorbi, samnorska lui era rostită pe un ton viclean, aidoma celui folosit de Jupuitor. – Da, stăpâne. Pot fi de folos în multe feluri. Probabil că sunt singurul rămas care vă poate da sfaturi despre ținutul spre care ne îndreptăm. Chitiratifor emise un sunet binedispus, însă cu glas omenesc răspunse. – Îți tai beregata dacă mai spui asta și celorlalți, m-ai înțeles?

– O, da, stăpâne. Această chestiune e doar între noi doi și niște două-picioare care nu contează. – Foarte bine, spuse Chitiratifor, apoi adăugă ceva pe un ton jovial. Amdi rămase tăcut, încă ascuns în spatele lui Jefri, dar căruțașii râseră drept răspuns, ignoranți ca pietrele de pe marginea drumului.

Traseul lor nu se abătuse de la cursul Fluviului. Drumul era adesea anevoios, pe lângă căderi de maluri și cascade. Pereții văii se înălțau mult deasupra capetelor lor. Spre soareapune, înălțimile acoperite de zăpezi străluceau în bătaia soarelui de-ți luau ochii. Acum Jefri mâna ultima căruță; Chitiratifor îl trimisese pe căruțaș într-un fel de misiune de cercetare. Urechi-sfârtecate mergea pe lângă caravană înainte și înapoi, iar când ajungeau în spații deschise nu îi mai grăbea ca până acum. Poate Nevil avea acum control și asupra spațiului aerian. În câteva rânduri în acea dimineață Urechi-sfârtecate se consultă cu Sabie… în samnorskă. Nu cunoștea deloc zona în care se aflau, o spuse deschis și nu îi păsa că Ravna auzea ce discutau. Cea mai șocantă schimbare adusă cu noua ordine era că acum Sabie stătea de vorbă cu ea fără să se mai ferească. – Eu nu am fost acolo când s-a petrecut măcelul, dar am discutat cu cel care mână căruța din față. Cele două haite trădătoare au fost ucise, Chitiratifor în persoană a gonit după ultima dintre ele și a decimat-o el însuși. Haita care se numea – emise câteva sunete – se pronunță aproximativ „Remasritlfeer“, era unul din cei mai de vază locotenenți ai Magnatului. Celălalt era asistentul său. După toate aparențele, cei doi erau experți în geografia văii în care ne aflăm. În acel moment, Chitiratifor se găsea la o oarecare distanță în fața lor, probabil nu înțelegea ce spunea Sabie, însă cu siguranță auzea că se poartă o conversație. Sabie trebuie să fi observat uimirea de pe chipul Ravnei. – De ce stau de vorbă cu tine acum? întrebă el, apoi ridică din umeri cu nepăsare. Păi, dacă tot ți-ai recăpătat mintea cea mică și omenească, are și pe mine cine să mă asculte. Nu contează ce știi. Tăcu o clipă în timp ce se concentra să mâne căruța peste o porțiune unde patul potecii era lăsat și plin cu apă învolburată în această perioadă a anului. Câțiva dintre membrii lui Amdi săriră direct în apa rece, în timp ce jumătatea cealaltă a haitei sări în căruță și traversară balta fără să se ude. Își ținea capetele plecate pentru a nu interfera cu sunetele mentale ale lui Sabie. Cu toate acestea, Sabie se burzului la el: – Să nu te prind că încerci șmecherii, ai înțeles?

Printre amintirile disparate ale Ravnei, îi rămăsese și imaginea lui Sabie gonindu-l pe Amdi de lângă ea. Despre ce fusese vorba? Primi răspunsul o clipă mai târziu, când vocea focalizată a lui Amdi îi șopti în urechi: – Sabie nu crede că sunt suficient de inteligent să vorbesc în secret cu cineva atât de tare de urechi precum un om, căci riscăm să fim prinși. Dar trebuie să afli ce se petrece: acum, că Remasritlfleer a murit, Chitiratifor caută – îmi pare rău pentru ce urmează să spun – o metodă cât mai distractivă să-ți facă felul. Probabil să-l omoare și pe Jefri, poate chiar și pe Gannon. Sabie emise un șuierat ascuțit. Amdi se ghemui la auzul atacului, dar îi șopti în continuare: – Eh, bănuiește el ceva, însă nu știe cu siguranță. Iar cu glas tare, răspunse: – Gata, sunt cuminte. Fără șmecherii. Promit. Oricine îl cunoștea pe Amdi știa că își ținea toate promisiunile pe care le făcea de bunăvoie. Sabie se pare că era una dintre aceste persoane, căci se uită îndelung la Amdi, apoi îi răspunse: – Prea bine, Micuțule. Acesta fu cel mai revelator și mai înfricoșător moment al dimineții. Sabie nu mai spuse nimic, poate mofluz, poate gânditor, poate atent ca nu cumva Amdi să-și încalce promisiunea. Făcură un popas pentru masa de prânz, dar Amdi se duse lângă Jefri și Gannon, iar Sabie plecă împreună cu Chitiratifor să inspecteze calea pe care o aveau de urmat. Urcați înapoi în căruțe, abia pe la jumătatea după-amiezii Sabie își recăpătă cheful de vorbă. – Păcat că a trebuit să-i ucidem pe trădători tocmai acum, când intrăm într-o zonă deosebit de periculoasă. Exact asta i-am spus și Lordului Chitiratifor la prânz. Micile greșeli pot fi fatale aici. Trei membri ai lui Amdi stăteau în căruță, undeva mai în spate, dar se ținură de promisiune și nu-i mai șoptiră Ravnei. Vorbi cu glas tare: – Dar Chitiratifor le-a spus asta și căruțașilor? – A, da. Haitele alea sunt doar niște potlogari de oraș. Au nevoie de ajutorul Lordului Chitiratifor, altfel nu se descurcă. Sabie făcu un gest larg spre pădurile care îi înconjurau.

– Arată atât de liniștit, nu? Dar de ce crezi că aceste ținuturi sunt necunoscute pentru cei mai mulți dintre noi? Pentru că puțini reușesc să ajungă până la capăt… sau chiar până la o bucată de drum. Bătrânul Jupuitor a studiat rifturile. La fel și Oțel. Aici au prins șiretlicuri cu adevărat diabolice. Sabie întoarse câteva capete spre Ravna. – Da, știu că voi, oamenii stelelor, puteți fi chiar mai diabolici, dar noi suntem mai primitivi, ne descurcăm cum putem. Gannon Jorkenrud mersese tot timpul în spatele lor, între căruțe. Probabil auzise crâmpeie de conversație, pentru că o luă la fugă și sări în căruța lui Sabie, aruncându-l pe Amdi jos. – Jos cu voi, căcați cu ochi, nu aveți voie în căruță. Se așeză lângă Ravna și îi zâmbi larg: – Dar Noi suntem atât de generoși, încât îți permitem ție să stai în căruță. Amdi veni prin partea stângă a căruței și îi răspunse: – Ravna nu e încă însănătoșită să meargă pe jos. E porunca lui Chitiratifor să stea în căruță. – După cum am spus, suntem generoși. Îl concedie pe Amdi cu un gest al mâinii. – De ce nu faci tu pași înapoi la protectorul tău? În spatele lor, Jefri se ridicase în picioare de pe capra căruței. Ravna realizase în ultimele zile că Jefri simțea față de Gannon o ură pe care ea nu o mai observase la el; în acest moment, privirea lui Jefri era ucigătoare. Apoi căruța începu să o ia într-o parte și Jefri fu nevoit să se așeze din nou ca să-și pună kherporcii în linie. Din fericire, Jorkenrud nu părea dispus să pornească o ceartă. Era mai degrabă interesat să stea de vorbă cu Sabie. – Ce faci, Sabie, dai în vileag secretele lui Chitiratifor? Haita ridică din umeri. – Oricum nu-i ajută la nimic. – Vasăzică i-ai povestit și despre legătura radio cu orbiterul? – Nu, dar tocmai i-ai spus tu. – …Ah.

Gannon rămase o clipă gânditor, apoi începu să râdă. – După cum ai spus și tu, acum nu mai are importanță ce știe. Doar așa să te distrezi văzându-i reacția. Rânji spre Ravna. – Stația radio e doar una din multele jucării pe care Nevil le-a făcut cadou micilor noștri prieteni. Și tu ești tot un fel de cadou, în plus, ne scapă de grija ta. A fost un troc profitabil de ambele părți. Nevil știa că vestea răpirii tale va scoate trupele Cioplitoarei-în-lemn din castel, de unde avem noi de furat diverse aparaturi. Ravna nu se putu împiedica să rânjească înapoi la Gannon. – Deci acum Nevil e demascat. – Ba dimpotrivă! Nu cunosc toate detaliile, cum au scăpat de gărzile Cioplitoarei-în-lemn, dar zvonul va fi că nu ai fost răpită. Doar te-ai țăcănit că ai fost alungată din culcușul tău moale de pe Navă… și oamenii tăi au furat echipamentul, pentru tine probabil, să pui la cale vreo operațiune secretă. Când voi fi oficial salvat, voi confirma orice variantă alege Nevil. Gannon aruncă o privire spre căruța din spate. – La fel va proceda și Jef, dacă știe ce e bine pentru el. – Asta…, început Ravna, dar rămase fără cuvinte. Asta nu va convinge pe nimeni. – Nu? Dar când am organizat răpirea copiilor, planul a fost aproape la fel de complicat și uite că a funcționat. – Proștii ăia de Tropicali v-au făcut jocul fără să-și dea seama în ce se bagă, spuse Sabie. În vocea lui nu era nici urmă de critică, făcuse doar o mică observație. Gannon izbucni în râs. – Corect. Dar Nevil e de părere că aceasta e răsplata unui plan bine pus la punct. I-a păcălit să fugă, ca să pară vinovați. Cine ar fi bănuit că Pastorul își va lăsa o parte din membri în urmă? Credea că va putea obține o audiență la Cioplitoarea-în-lemn să ne dea pe toți în gât. Din fericire, noi am ajuns la el primii. Ravna se uită la Gannon și simți că îi vine rău. – Deci voi ați răpit copiii și i-ați ucis pe Cei Mai Buni Prieteni ai lor? O rămășiță de bun-simț îi crispă trăsăturile lui Gannon. – Nu eu personal… Se mai întâmplă și lucruri neplăcute, domniță. Dacă nu ți s-ar fi permis niciodată să te cocoți pe tron, nu s-ar mai fi ajuns la un asemenea balamuc.

Vocea lui Amdi veni de lângă căruță. – Noi nu am știut, Ravna. Gannon făcu semn cu mâna spre Amdi. – Umflatul are dreptate aici. El și Jefri ne-au ajutat foarte mult, însă nu cu treburile mai dure. De fapt, din câte știu eu, nici în misiunea de acum nu aveau ce căuta. Ravna închise ochii o clipă și se rezemă de peretele căruței. Nici nu era de mirare că Jefri îl ura atât de mult pe băiat. – De ce, Gannon? Gannon își întoarse ochii spre ea. Era limpede că înțelegea exact sensul întrebării ei. Pentru o secundă, Ravna se așteptă la o replică sadică, dar ceva păru să se frângă în sufletul lui Gannon, căruia i se citea acum disperarea în priviri. – Cândva demult, eram inteligent. Când eram în Straumli, în Laboratorul Superior. Puteam înțelege ușor ce se petrece în jurul meu. Apoi m-am trezit aici, unde nu pricep nimic, unde instrumentele care mă ajutau să gândesc s-au dus. E ca și cum cineva mi-ar fi tăiat mâinile și mi-ar fi scos ochii. – Toți Copiii au această problemă, Gannon. – Da, unii mai mult, alții mai puțin, chiar dacă unii nu realizează acest lucru. Știi ceva, domniță? Contramăsura ne-a luat casele și ne-a exilat aici. Dar tu ești cea care vrei să ne ții aici pentru totdeauna. Ei bine, n-o să-ți iasă. Ai fost îndepărtată de la putere. Dacă vei coopera, îi vei ajuta pe prietenii noștri, poate șeful lui Chitiratifor îți va cruța viața. O clipă Gannon o fixă din priviri, cu chipul schimonosit de durere și, pentru întâia dată în ultima vreme, lipsit de sadism. Poate mai era o șansă, dacă ar mai avea timp la dispoziție… sau dacă și-ar fi făcut timp să-l înțeleagă atunci când era mai tânăr. Gannon își feri ochii și o secundă mai târziu redeveni indolentul îngâmfat dintotdeauna. Arătă cu brațul spre pădurea din jurul lor și vorbi spre Sabie. – Ce te face pe tine să crezi că pădurile astea sunt periculoase? Am mai fost în expediții înainte, pot să reperez cuiburi sau baraje de pietre făcute de nevăstuici. Chitiratifor are haite de cercetași înaintea caravanei. Am reperat una sau două barăci de fermieri, dar nicio așezare organizată. Deci ce pericole ne pândesc? – Păi, sunt țânțarii care sug sângele. Pe lângă ei, musculițele arctice sunt puiandri nevinovați. Ne vom întâlni cu ei imediat cum se mai încălzește vremea. – Țânțari? Am auzit ceva despre ei, răspunse Gannon cu o jovialitate disprețuitoare. După o clipă însă, întrebă speriat:

– Sau vrei să spui că transmit vreun soi de virus, ceva? Ravna observă cum câțiva dintre membrii lui Sabie, pe care Gannon nu îi putea vedea, își aruncau priviri unul altuia, parcă întrebându-se ce minciună gogonată să-i vândă prostănacului de om. Pe urmă păru să-și schimbe gândurile, lăsând ocazia să treacă. – A, nu. Sau, mă rog, eu nu cunosc. Iar voi, oamenii, sunteți în general imuni la bolile noastre… sau cel puțin asta vă spune Excentric II, nu? – Ă-ă, da. Gannon nu dădea doi bani pe expertiza lui E-II, după cum îi declarase vehement Ravnei în nenumărate rânduri, la începutul exilului lor aici. – În orice caz, bolile cu adevărat spurcate sunt la Tropice, continuă Sabie. Țânțarii de aici sunt doar extrem de enervanți. Ce face pădurea de aici periculoasă sunt… ceea ce s-ar putea traduce la modul cel mai simplu „copacii ucigași“. Sau poate „copacii arcași“. – Ah, am auzit despre ei, spuse Ravna. Amdi încuviință încet. Copacii arcași apăreau mereu în poveștile Pelerinului. Gannon scoase un mormăit disprețuitor. – Rahat. De unde știi tu toate astea? Sabie îi aruncă o privire trufașă. – Eu am fost cercetaș pădurar înainte de a intra în slujba Jupuitorului. Sunt expert renumit în rifturi. Ravna își aminti cum Cioplitoarea-în-lemn i-l descrisese pe Sabie drept unul din experimentele nebunești ale Jupuitorului. Expert o fi fost el și în altele, dar cu siguranță era un mare specialist în povești de adormit copiii. Gannon însă părea aproape convins. – Porțiunea asta de pădure pare să aibă copaci stindard. Sunt rari, e drept, dar i-am mai văzut și înainte. Am auzit că din ei se face o cherestea excelentă pentru construcții. Sau vrei să spui că acești arcași ucigași sunt ceva nemaivăzut, adică nu-i vezi că se ascund – ha ha! – să ne sperie? – Ai ghicit, domnule… dar nu cum crezi. Copacilor stindard nu le place să fie tăiați sau mâncați… ah, îmi cer scuze Lady Ravna, nu vreau să par un ignorant medieval. Știu că pomii nu gândesc. Doar că nu am timp acum să jonglez cu jargonul, las asta în seama Jupuitorului și a lui Pedantus. În orice caz, doar o mică parte din acești copaci au capacități mortale. – Ce procent? întrebă Amdi.

– Păi, depinde. E un procent foarte mic, deși ucigașii sunt ceva mai des întâlniți în pâlcurile acestea neașteptate din văile rifturilor. Îmi imaginez că ține și de natura erbivorelor din zonă și alte chestii. Se uită la Amdi. – Dar tu, Micuțule, dacă tot ești geniu, poți să faci niște estimări. – Poate, răspunse Amdi, aparent netulburat de porecla de Micuț cu care Sabie îl lua mereu peste picior. Schimbul de replici dintre cele două haite îi stârni râsul lui Gannon, un râs cam neliniștit. – Eu ar fi trebuit să fiu salvat înainte să ajungem atât de departe, continuă el. Oare cât timp îi trebuie lui Nevil să scoată dirijabilul din labele câinilor de pază ai Cioplitoarei-înlemn? Începu să privească pădurea cu un interes aparte acum. Excursia nu mai era distractivă. Copacii păreau să fie de un singur tip, înalți și grațioși, ale căror ace variau de la cele mai scurte și subțiri până la cele mai lungi și mai groase. – Bine, spuse el, din unele ace ai putea face săgeți, dacă le tai și ai și un arc potrivit pentru ele. – Ah, dar nu e nevoie de arc, dacă ești copac din soiul ucigaș. La următoarea oprire, să te urci pe crengile cele mai de jos – șansele sunt să dăm doar de varietatea inofensivă – și vei putea vedea nodul de tensiune de la baza acelor mai lungi. – Poate chiar asta o să și fac, răspunse Gannon. I-ai povestit și lui Chitiratifor? – O, da. Acum le povestește și celorlalți. Vezi? Înaintea lor, Urechi-sfârtecate îi ținea într-adevăr o predică căruțașului, gesticulând emfatic spre copaci. – Dar nu-ți face griji. Foarte puțini dintre copaci sunt ucigători și, dacă respectăm câteva reguli simple, ar trebui să ieșim nevătămați de aici. Sabie nu mai spuse nimic o vreme; avea cu siguranță talentul Jupuitorului de a-și ține ascultătorii cu sufletul la gură. Mai trecură peste încă două zone unde râul dăduse pe afară din albie din cauza zăpezilor topite. În unele porțiuni, copacii măreți și ucigători creșteau chiar în marginea potecii, obligându-i pe cei care mergeau pe jos să treacă în fața sau în spatele furgoanelor. Amdi privea în toate direcțiile, dar părea mai degrabă curios decât speriat. În această pădure nouă nu creșteau decât foarte puțini subarbuști, doar câteva tufe apărute în jurul tulpinilor câtorva copaci. Ravna îl și vedea pe Amdi estimând unde sar putea piti, care ar fi liniile de bătaie, gândindu-se la un milion de întrebări care aveau să explodeze dacă Sabie îl mai lăsa mult în suspans.

Gannon se uita și el de jur împrejur și fu cel care nu mai rezistă și rupse tăcerea într-un final. – Ei bine, ticălosule, care sunt aceste „câteva reguli simple“? Sabie emise un chicot înfundat, dar pentru moment lăsă la o parte jocurile. Începu cu sfaturile: – Vedeți toate spațiile libere? Aceste spații sunt mortale. Nu poți fugi departe când ești ciuruit de săgeți. Dacă ar exista doar un singur exemplar ucigaș în raza de tragere și dacă ar fi trezit la viață, ar fi suficient pentru a ucide un două-picioare. Dacă ar fi un pâlc de ucigași, atunci e suficient ca unul să fie activat și întreaga ceată aruncă… săgeți din zeci de copaci. Nu, ei nu sunt inteligenți, sunt doar niște plante. Voi, oamenii stelelor, ați putea găsi o sumedenie de explicații dacă v-ați apuca să-i studiați. Poate se eliberează un fel de polen care acționează ca un semnal pentru ceilalți, cine știe. Treaba e că se pornesc toți odată. – Trag la țintă? întrebă Amdi. – Nu chiar. Este o undă de tragere care pleacă de la copacul declanșator. Ideea e că pot fi mii de săgeți, care pot decima haite întregi până la ultimul membru. Deci regula numărul unu este să nu stați în spațiu deschis. Vedeți tufele de la baza copacilor? Acelea sunt florile copacului… ha, echivalentul „bijuteriilor“ unei haite. Foarte puține săgeți vor fi trase acolo. Așadar, cea mai bună strategie, de fiecare dată când vom face câte o oprire, este să stați în apropierea tufelor. Fiți pregătiți să vă aruncați în ele dacă încep să zboare săgeți. Sabie ridică din umeri. – Dacă ești două-picioare, nu ai șanse să scapi, dar Stiletele se pot salva în tufe. Când Sabie termină cu sfaturile, Gannon rămase tăcut și gânditor. Amdi umbla înainte și înapoi, mirosind tufele. Acum el era cel cu chef de întrebări. Voia să afle tot ce știa Sabie despre ce ar putea declanșa un atac și despre cum erau dispuse pâlcurile de copaci ucigași. Sabie știa tot soiul de detalii, o combinație anapoda de observații tehnice, povești din folclorul medieval, descrieri la mâna a doua ale lucrurilor neînțelese la prima mână. Amdi absorbi totul și avu și mai multe întrebări. Până când Chitiratifor dădu semnalul că vor opri să înnopteze, interesul lui Jorkenrud în procedurile de salvare fusese satisfăcut până în cel mai minuscul detaliu. Din câte se pare, Chitiratifor avusese parte de versiunea abreviată a setului de sfaturi, în timpul pauzei de prânz. Ravna îl văzu agitându-se neliniștit în timp ce poruncea așezarea taberei pentru noapte. Când Ravna coborî din căruță, Amdi o înconjură.

– Știi ceva – îi spuse el cu o voce șoptită, dar nu chiar ascunsă. Toate poveștile astea nu au nicio noimă. Apoi se îndepărtă, în direcția lui Jefri.

O jumătate de oră mai târziu, Gannon și Jefri erau ocupați cu „treburile casei“. Chitiratifor stabilise locurile unde se vor face focurile, dar încă nu terminase așezarea căruțelor și a animalelor, încercând să găsească dispunerea cea mai sigură. Sabie îl acompania, consiliindu-l. Ravna asculta cu interes conversația lor de fiecare dată când cele două haite se aflau în raza ei auditivă. Sabie îi spunea lui Urechi-sfârtecate o poveste, încercând să-l abată de la planurile sale criminale pe care le bănuia Amdi. – Da, spune Sabie cu tonul unui expert, trebuie să distragem copacii. Lucrurile la care ei reacționează imediat sunt vibrațiile și atacul fizic. Urechi-sfârtecate obiectă: – Dar noi nu suntem mâncători de frunze. Nici tăietori de lemne. Nu vom răni copacii. – Mă tem că asta nu contează, stăpâne. Copacii ucigași sunt mai numeroși în această zonă decât am văzut vreodată în viața mea și mă tem că ne așteaptă zile și mai grele. Pe această parte a drumului am găsit o porțiune lipsită de ucigași, dar sunetele noastre în cele din urmă îi vor aprinde… acesta e un termen tehnic uman, stăpâne, când armele se declanșează spontan. Va trebui să provocăm o aprindere parțială pentru a ne putea proteja. – Trupele nu vor primi vestea cu inimă ușoară. – Prezintă-le ideea ca pe un experiment lipsit de orice pericol, stăpâne. De fapt, chiar așa și este. Noi vom campa în partea de vest a potecii, în apropierea tufelor sub care să ne adăpostim. Sugestia mea ar fi să provoci o mică traumă copacilor aflați în partea de est. – Traumă? – Adică să îi rănești cumva. Poți trimite un singur membru să facă treaba, cu o căruță sub care să se adăpostească. Restul ne putem ascunde sub tufișuri. Astfel ne vom face o idee despre ce ne așteaptă mai departe pe drum. Urechi-sfârtecate emise un sunet meditativ, iar cele două haite se îndepărtară și Ravna nu mai auzi restul conversației. Căruțele fură în cele din urmă parcate și kherporcii așezați la adăpost undeva în spatele căruțelor. Jefri și Amdi nu se zăreau nicăieri când Gannon și Chitiratifor veniră la ea. Unul din membrii haitei ducea un topor într-un bot. Ravna își dădu îndată seama că Urechi-sfârtecate găsise o metodă să combine utilul cu plăcutul: o crimă care să rezolve problema copacilor ucigași. Haita lăsă toporul la pământ în fața ei.

– Tu! Treci pe partea cealaltă a drumului și lovește cu toporul în copacul din mijloc.

– Fă cum ți-a poruncit Chitiratifor! Gannon o împinse spre partea de est a potecii și departe de adăpostul căruțelor. – Acum ia toporul, fir-ar al naibii să fie! Aruncă toporul peste potecă, înfigându-l cu capul în pământ la câțiva pași de picioarele Ravnei. La auzul vocii lui Gannon, Amdi și Jefri ieșiră din spatele căruței cu proviziile pentru animale, unde probabil dăduseră de mâncare kherporcilor. Vremea fusese atât de caldă, încât nu mai era nevoie să încălzească lăturile, însă hrănitul animalelor rămânea o muncă neplăcută, pe care chiar și Gannon încerca să o evite. – Ce faceți cu Ravna? strigă Jefri. Între Gannon și Ravna erau cel puțin zece metri, deci era evident că nu avea loc o hărțuire obișnuită. – Vrea să tai un copac! strigă Ravna. – Ce să faci? Amdi și Jefri o luară la fugă spre ea, însă Chitiratifor se puse calm în calea lor. Își scoase topoarele de luptă din veste și începu să le rotească alene înainte și înapoi. Ravna băgă de seamă că vizitiii își scoseseră arbaletele. Gannon îi făcu semn lui Jefri. – Stai calm, Jef. Jefri se uită la Ravna care stătea singură de partea cealaltă a potecii. Își înălță privirea, cuprinzând copacii din spatele ei. Deodată se întoarse spre cel mai apropiat membru al lui Chitiratifor. – Ai nevoie de ea! Ea e întregul scop al expediției. Urechi-sfârtecate afișă un zâmbet leneș în timp ce învârtea îndemânatic toporul. – Te înșeli. Nu am nevoie de Ravna două-picioare în viață. Mai ales acum, când îmi este foarte utilă. Mai utilă decât celelalte două-picioare. Gannon scoase un râs nervos. – Jef, lasă-l să facă ce vrea.

Jefri îl străpunse cu privirea, apoi se întoarse la celelalte haite. Pentru o clipă totul rămase nemișcat și Ravna își dădu seama că Amdi avusese perfectă dreptate. Acum, cu Remasritlfleer decimat, Chitiratifor era liber să-și ducă la îndeplinire propria misiune. Te rog, Jefri, nu încerca să te lupți cu ei. Amdi părea să fie de acord cu ea. Scoase un scheunat ascuțit și încercă să-l țină locului pe Jefri, apucându-l de pantaloni. – Prea bine, spuse Jefri și întinse brațul spre membrul lui Chitiratifor din apropiere. Atunci dă-mi și mie un topor. – Prostule! strigă Gannon. Pentru o clipă, Ravna crezu că Urechi-sfârtecate i-ar putea secera mâna lui Jefri. Haita emise un râset batjocoritor și își scoase un topor dintre fălci, aruncându-l spre Jefri. Jefri prinse toporul în aer, se eliberă din strânsoarea lui Amdi și traversă hotărât poteca, venind lângă Ravna. Amdiranifani îl urmă, înconjurându-l. Râsul lui Chitiratifor se transformă într-un adevărat grohăit, apoi strigă ceva spre Sabie și căruțași. Se distrau de minune cu toții. Șeful avea să le arate ce mare scofală era cu pădurea ucigașă… fără să pună pe nimeni (important) în pericol. Bolborosi ceva spre Amdi, pe un ton poruncitor. Amdi răspunse cu glas omenesc. – Nu, nu-l las pe Jefri. Cuvintele erau curajoase, însă ochii îi erau rotunzi de spaimă. Chitiratifor izbucni enervat, apoi vorbi în samnorskă. – Ne ești de folos, dar tot poți fi pedepsit. Ți-ar conveni să rămâi septet? sau sextet? Sabie interveni: – Ah, lasă-l, stăpâne, unde vrea el. Se poate duce lângă copac, în tufiș. Acolo ar trebui să fie la adăpost. Amdi se ghemui speriat, târându-se spre copacul indicat de Sabie. Ravna observă că tabăra fusese aleasă foarte atent. Niciun copac din apropierea celui pe care trebuia să-l taie ea nu avea vreun tufiș la rădăcină. Chitiratifor îl privi pe Amdi strecurându-se și un zâmbet i se răspândi pe chipuri. – Ești un biet măscărici laș. Se întoarse spre Ravna și Jefri, însă buna dispoziție nu-l părăsi. – Acum tu, femela, ia toporul. Lovește în copacul din spatele tău. Ăla trebuie, Sabie?

– Ăla, stăpâne. Aproape sigur e un ucigaș, iar săgețile cele de jos par bine încordate. – Kherporcii sunt în siguranță? Sabie aruncă o privire spre căruțe și animale. – O, da. Kherporcii scormoneau pământul de parcă ar fi simțit ceva neobișnuit pe cale să se petreacă. – I-ai poziționat perfect. Chitiratifor bolborosi ceva spre ceilalți, pe un ton teatral. Ravna reperă cuvântul „rămășag“ în pledoaria lui. – Tu, masculule, treci lângă al doilea copac din stânga. – Dar să nu tai nimic încă, spuse Sabie. Vrem să vedem dacă o singură lovitură poate declanșa un atac în lanț. Urechi-sfârtecate mai bolborosi ceva pentru audiență. – Am spus, ia toporul! urlă Chitiratifor la ea. Ai șanse să scapi cu viață dacă faci ce ți se spune. Se întoarse iar spre public și spuse ceva. Publicul îi răspunse. Chitiratifor continuă: – Șansele sunt patru la unu în favoarea ta. Dar dacă nu te miști când îți poruncesc, poți să fii sigură că mori pe loc. Căruțașii aveau amândoi arbaletele pregătite. Ravna apucă de mânerul toporului și îl trase din pământ. Bucăți de ace căzură de pe el și muchia străluci în soarele după-amiezii târzii. Lama era una obișnuită, însă părea proaspăt ascuțită. De cealaltă parte a potecii, căruțașii împreună cu Chitiratifor o priveau cu acea intensitate nemișcată care întotdeauna o iritase la Stilete. Dar aici nu erau la spectacol. Cu excepția celor în poziție de atac cu arbalete, ceilalți se refugiaseră sub acoperișul protector al tufelor. Doar Chitiratifor, Sabie și Gannon mai rămăseseră în picioare în mijlocul scenei. Gannon privi împrejur, realizând cât de expus era. Se întoarse și porni spre tufișul liber cel mai apropiat. Acum căruțașii începură din nou să vocifereze. Incantau ceva, un melanj de sunete care îi răneau timpanele Ravnei. Știa înțelesul acestor incantații: Fă-o! Fă-o! Fă-o! Haitele incantau precum copiii la jocurile de provocare.

Ravna se întoarse spre copacul din spatele ei. În dreapta, Amdi se foia de jur împrejur, cuprins de o agitație înfricoșată, la marginea tufișului sub care își găsise adăpost. Nu avea niciun mesaj secret, cel puțin nu unul pe care să-l transmită urechilor omenești. În stânga ei, Jefri privea când la Amdi, când la ea… și deodată Ravna își dădu seama că Jefri și Amdi jucau un joc, așa cum făceau și când erau foarte mici, doar că acum era o chestiune de viață și de moarte. Fă-o! Fă-o! Fă-o! – Bine! Făcu un pas spre copac, învârtindu-și toporul ca pentru a-i testa puterea. Un om antic ar fi descris unealta drept un topor cu cap dublu pe un mâner încovoiat. Lovitura nu va fi la fel de eficientă ca atunci când ar fi avut un topor adevărat, făcut pentru oameni. Dar lama era ascuțită. Copacul ei avea un diametru de aproximativ optzeci de centimetri, coaja aproape la fel de netedă ca pielea unui bebeluș, dar de o culoare gălbuie atât de palidă cum rar ai fi văzut la un Homo Sapiens modern. Copacul nu părea cu nimic deosebit față de miile de copaci stindard pe care îi văzuse în ultimele câteva zile. Trunchiul drept se înălța patruzeci de metri spre cer, ca un turn falnic și suplu. Cele mai joase ramuri creșteau foarte aproape de sol. Cea mai apropiată era la aproximativ treizeci de centimetri deasupra capului ei, acele crescând în snopi din niște protuberanțe pe care Sabie le numise „noduri de arcuire“. Cinci minute cu Pelerinul – cinci minute cu un program de bio-planificare – și ar ști cum să procedeze. Fă-o! Fă-o! Fă-o! Ridică toporul și dădu tulpinii netede o lovitură care semăna mai degrabă cu o ciocănitură timidă. Lama pătrunse un centimetru în lemn. Când scoase lama, pe oțel se vedea o peliculă de sevă limpede și din tăietură se prelingea un lichid transparent. Mirosul sevei era greu de definit și cumva familiar. Ah. Era același miros care plutea în aer în pădure, doar că acum era mai concentrat. Mai mult, mirosul nu păru să aibă un efect asupra toropelii liniștite ce domnea în această după-amiază. Deasupra și în jurul ei, acele copacului atârnau nemișcate în tăcerea lor verzuie. Pe partea cealaltă a potecii, publicul era nemulțumit. Incantațiile încetaseră, dar căruțașii bolboroseau enervați unul spre celălalt. Sabie nu avea nimic de spus, dar i se citea un zâmbet ironic pe chipuri, ca și cum ar fi așteptat din partea cuiva să spună cu glas tare ce gândeau cu toții. Vocea lui Chitiratifor începu să tune, în limba Stiletelor și a oamenilor în același timp.

– Taie copacul, femeie! Înfige toporul în sus și în jos. Ori îi vedem lui măruntaiele, ori le vedem pe ale tale. Vizitiii râseră și își agitară arbaletele spre ea. Se întoarse la copac și începu a-l ciopârți. Loviturile nu erau puternice, însă făcea ce i se poruncise, lovind cu lama în sus și apoi în jos, delimitând o linie de atac. În ritmul în care lovea, i-ar lua cam o oră să doboare arborele, dar deja reușise să intre adânc în inima copacului, scoțând la iveală câte o urmă inelară ce marca fiecare an de creștere, urmă aproape inexistentă la copacii din lumea Stiletelor. Făcu o pauză, pe de o parte pentru că rămăsese fără suflate și pe de altă parte pentru că îl auzi pe Amdi scoțând un scâncet neliniștit. Observă cum Chitiratifor se mutase mai aproape de marginea unui tufiș mare. Pădurea nu mai era tăcută. Auzi un zăngănit dinspre crengile de deasupra capului ei. Cele mai de jos tremurau, snopurile de ace vibrau ușor, mișcându-se din nodurile de arcuire care le țineau în loc. Nodurile… scoteau fum? Nu, nu fum. Un nor greu de polen, plutind lin, purtat de adierea vântului ușor. Acolo unde razele soarelui scăldau norul, particulele sclipeau într-un auriu verzui. De partea cealaltă a potecii, umorul galeriei se evaporase. Haitele priveau pulberea plutindă cu ochii mari de uimire. În vreme ce norul de polen se îndepărta ușor de copacul Ravnei, zăngănitul crengilor se împânzi de jur împrejurul ei, apoi traversă drumul, creând o stare de alarmă auriu-verzuie care se accentua și se răspândea cu fiecare clipă. Căruțașii se dădură în spate până în tufișuri, ascuzându-și până și membrii cu arbalete. Când zornăitul atinse copacii dimprejurul lui Chitiratifor, haita renunță în cele din urmă la postura sfidătoare și se repezi adânc în propriul său tufiș. Doar Sabie fu luat pe nepregătite. Nu alesese un tufiș suficient de larg, iar acum nu putea găsi un adăpost adecvat. Cât despre restul audienței: kherporcii se uitau la ei cu o uimire neliniștită. Dacă alarma se întindea mai departe, căruțele nu ofereau suficient adăpost. Trecură zece secunde, zăngănitul se împânzi mult departe, însă nicio săgeată nu fusese trasă. Sabie vorbi, explicând cu un glas ușor neliniștit: – Când începe, ar putea fi o avalanșă de săgeți, stăpâne. Poate că ă-ă … ne-am întrecut cu măsura. Chitiratifor îl privi amuzat. – Poate te-ai întrecut tu cu vorba, prostănacule, și ai uitat să îți cauți adăpost. Uite un tufiș mic în spatele copacului ăstuia. Ar fi suficient pentru tine, hai, bagă-te-n el! Apoi atenția i se îndreptă iar spre Ravna.

– Mai taie niște lemne, femeie. Ravna se întoarse la copacul ei. Cu coada ochiului îl zări pe Amdi tot adunat grămadă, însă refuzând încăpățânat să se ascundă. Care e jocul, Jefri? Fă-o! Fă-o! Fă-o! Prinse mânerul toporului și își descărcă toată spaima pe bietul copac nevinovat. Trosc. Trosc. Trosc. Acele-săgeți zăngăniră mai puternic decât înainte, iar norul de polen deveni înecăcios de dens. Când declanșă reacția, simți o durere ascuțită în urechi ca și cum săgețile copacilor i-ar fi străpuns timpanele. Se aruncă la pământ, încercând să găsească un adăpost sub orice se nimerea în cale. Dar durerea nu fusese provocată de săgeți adevărate, ci de țipetele ascuțite și asurzitoare ale Stiletelor. – Ridică-te în picioare! Fugi! Câțiva dintre membrii lui Amdi o înconjurară, încercând să o împingă în sus. În cele din urmă reuși să se ridice în genunchi și îi văzu pe ceilalți membri gonind spre Jefri. În acel moment se iscă o învălmășeală lipsită de orice noimă. Ravna se ridică împleticit în picioare, încovoiată de teama unui atac. Dar nu zbură nicio săgeată. Nicăieri. Cu toate acestea, de cealaltă parte a drumului, țipetele crescură în intensitate, acompaniate de fluierăturile ceva mai slabe ale unor Stilete suferind o durere teribilă. Ravna nu zărea nici urmă de căruțași. Tufișurile în care se ascunseseră păreau acum mai joase și mai largi decât înainte și tremurau de parcă ceva s-ar fi zbătut dedesubt… Amdi o împingea și o trăgea. – Înapoi la căruțe! În timp ce își făcea drum poticnit, observă că nu toate Stiletele dispăruseră. Cei mai mulți dintre membrii lui Sabie stăteau în picioare la marginea unui tufiș, lovind cu piciorul câteva crengi. Membrul său șchiop nu fusese destul de rapid să sară într-o parte și rămăsese blocat în ramurile de pe margine. Unii dintre membrii lui Chitiratifor stăteau lângă tufișul care îl devora. Încerca să scape luptându-se cu topoarele care îi mai rămăseseră. Aproape își scosese arcașul din capcană când îi zări pe Ravna și Amdi. Scoase un urlet de furie și toți trei membri liberi o luară la goană pe urmele ei. Ravna nu avea nicio scăpare. Fugi cât putu de repede. În mod normal, un astfel de gest ar fi fost inutil. Pe teren deschis membrii unei haite alergau mai rapid decât orice om, iar haitele cu antrenament militar erau însetate de sânge și pasionate de vânătoare. Dar membrii lui Chitiratifor care nu puteau urma haita trebuie să fi fost în chinuri cumplite. Cei trei care fugeau în urma Ravnei păreau ținuți de o lesă invizibilă. Fără să încetinească ritmul, dădură un ocol larg și se întoarseră la restul haitei, unde reluară nimicirea tufișului-capcană.

Sabie stătea mult mai bine. Își eliberase membrul prizonier, care abia mergea șonticăind pe trei picioare, însă haita înainta în direcția lor. – Îl iau eu! strigă Jefri. El era mai aproape de căruțe decât ea, dar se întoarse repede înapoi și îl luă pe șchiop în brațe. – Ajutor, ajutați-mă! Era Gannon, sprijinindu-se în coate, restul corpului fiindu-i ascuns în tufișul care se strângea în jurul lui. Pe chip i se citea groaza, iar mâinile îi erau întinse spre ei, implorându-i. Ravna nu îl cunoscuse pe Gannon Jorkenrud când era mic. Era deja adolescent când s-a trezit: arogant, devenind tot mai îndărătnic și mai răuvoitor pe an ce trecea. Dar la început, îl văzuse la fel ca pe ceilalți copii, o ființă care trebuie ajutată. Existaseră și perioade în care nu păruse un om rău. Printr-un miracol, Ravna încă mai avea toporul în mână. Acum își dădu seama că fugea dea curmezișul potecii în direcția mâinilor imploratoare ale lui Gannon. Amdi trăgea de ea. – Nu! Nu! Te rog… O altă voce se auzi de-a dreptul enervată: – Of, la naiba! Fie! Aceasta fusese partea aptă a lui Sabie alergând înapoi din locul unde Jefri îi așezase membrul rănit. Jefri venea imediat în spatele lui. Haita și omul veniră împrejurul Ravnei, de o parte și de alta, așezându-se între ea și Gannon. Și ei aveau aceleași intenții ca ale ei. Jefri se duse la copac, atacând tufișul aproape de bază, acolo unde nu exista pericolul de a-l tăia, fără să vrea, pe Gannon. Cei patru ai lui Sabie folosiră cuțite pentru a reteza crengile de pe lângă bărbat, apoi îl înșfăcară de jachetă și începură să-l tragă afară. Ravna era acum înconjurată de Sabie, trăgând împreună. Ea îl ținea pe Gannon de umeri. Cu fiecare lovitură de topor pe care Jefri o aplica arbustului, un spasm scutura tufișul și îl elibera pe Gannon încă un centimetru. Sabie scoase un țipăt ascuțit și se dădu câțiva pași în spate, slăbindu-și strânsoarea. Ravna își ridică privirea la timp pentru a evita stiletele metalice. Membrii rămași ai lui Urechi-sfârtecate îi atacaseră, tăind în stânga și-n dreapta. Cel puțin un fragment dintr-un căruțaș reușise să se elibereze și se alăturase atacului.

Jorkenrud îi alunecă dintre degete, iar arbustul devorator câștigă în cele din urmă bătălia. În timp ce trupul tânărului dispărea între frunze și crengi, păru a se auzi un ultim suspin, sfârșit printr-un trosnet de oase zdrobite. Trupuri se rostogoleau de jur împrejur, sângerând. Ravna se ridică imediat în picioare, retrăgându-se. Nu mai fusese niciodată într-o încăierare, dar Johanna îi umpluse capul cu tot soiul de povești. Chiar și împotriva unei singure haite, un om nu are nicio șansă. Rămâi în picioare. Cațără-te undeva unde Stiletele nu te pot ajunge. Ceva o împinse de la spate și o ridică în aer. Jefri! O clipă mai târziu Ravna vedea totul cu susul în jos, atârnând peste umărul lui Jefri. Se retrăgea în fugă de pe câmpul de bătaie, iar ea nu mai vedea nimic din ce se petrecea! Membrii Amdi alergau pe lângă ei, plini de sânge. Amdi nu purta armă, însă Jefri își păstrase toporul. Îl simți învârtind arma și apoi auzi urlete de durere. Bărbatul se împiedică, dădu înapoi și se întoarse, iar ea îl zări o secundă pe Sabie. Haita era înarmată până în dinți, fiecare membru, chiar și cel șchiop. Cei doi, Sabie și Jefri, în poziție de atac, băteau în retragere din fața… nu atât a unei haite cât a unei bande ucigașe, trei membri ai lui Urechi-sfârtecate și doi membri ai vizitiilor. Ajunseseră la cea mai apropiată din căruțe. Sabie părea întreg; dacă nu greșise numărând pe vreunul de două ori, Amdi avea toți opt membrii cu el. Se împărțise în trei grupuri și o luase înaintea lor, îndreptându-se către kherporci. Jefri o lăsă pe Ravna jos. – Du-te și ajută-l pe Amdi. Trebuie să plecăm imediat. Aici, Ravna putea contribui cu adevărat. Când venea vorba de kherporci, un două-picioare făcea cât cel puțin patru membri ai unei haite. Își înhămă animalul în fața căruței înainte ca Amdi să termine cu celelalte animale. Kherporcul ei era foarte cooperant… poate chiar prea cooperant, căruța deja o luase din loc. Kherporcul nu voia să fie în apropierea carnivorelor scheunătoare. – Să nu-l lași să fugă! strigă Amdi în timp ce se repezea să mâne celelalte două căruțe. Era acoperit de sânge, dar cu siguranță rămăsese întreg octetul. În spatele lor, Jefri și Sabie își continuau retragerea. Dușmanul alerga înainte și înapoi de-a curmezișul drumului din spatele lor, repezindu-se sistematic înainte, atacându-i. Jefri ținea centrul liniei, iar Sabie – întreg, mai puțin șchiopul – alerga dintr-o parte în alta, sfâșiind, spintecând, răspunzând disperării atacatorilor cu propria lui furie dezlănțuită, sărind pe oricine încerca să ajungă în spatele căruțelor să-i atace pe Ravna și pe Amdi. Metru cu metru, cele trei căruțe începură să se îndepărteze de tabără. Ravna mergea alături de kherporcul din fruntea convoiului, care acum trăgea liniștit. Își recăpătase stăpânirea de sine, nu mai tremura și se putea ține pe picioare. Aruncă o privire în spatele

ei. De undeva din propria ei frică de moarte, avu o viziune… a coșmarului care îi aștepta pe dușmani: cei doi membri căruțași și cei trei Chitiratifor se aflau cam la cincizeci de metri de copacii care îi țineau prizonieri pe ceilalți dintre ai lor. Se aflau prea departe pentru a comunica între ei mental. Sfârșitul luptei avea să fie crunt pentru ei: lipsiți de o minte coerentă, nu aveau nicio șansă de supraviețuire. Cei doi căruțași fură primii care abandonară, fugind spre tabără, unde se afla restul haitei. Cei trei membri ai lui Chitiratifor scoaseră un urlet de furie și frustrare spre dezertori, apoi spre trădători. Ultimul fragment se repezi turbat spre Jefri și Sabie, apoi se întoarse, disperat să-și salveze haita prinsă între crengile ucigașe.

– Cei din tufișuri sunt cu toții morți sau vor fi curând – fie sufocați, fie striviți. Acesta fu răspunsul lui Sabie când Ravna îl întrebă despre soarta lui Gannon și a celorlalți. – Ei, continuă el pe un ton mai impertinent decât de obicei. Să sperăm că pe Chitiratifor îl așteaptă o moarte lentă, pentru ca membrii rămași în viață să nu pornească pe urmele noastre decât după ce noi vom fi deja departe. Înaintau cât de repede puteau. Mai era încă lumină atunci când scăpaseră din tabără, dar acum strălucirea apusului se stingea, făcând loc înserării, iar caravana își încetini drumul. Cum să acorzi primul ajutor atunci când nu poți vedea rănile? Lămpile furate de pe E-II se aflau undeva în căruțe, dar nu puteau opri să le caute. Cât timp fusese lumină, Ravna își făcuse o idee despre gravitatea situației. Fiecare avea câte o rană, mai mult sau mai puțin adâncă. În ultimii zece ani, Ravna învățase cât de mult putuse despre acordarea primului ajutor. Antebrațul lui Jefri avea nevoie de un bandaj. Ravna îl legă și îi arătă cum să țină brațul pentru a nu mai sângera. Amdi era rănit, acum trei capete îi sângerau… dar părea să gândească la fel de limpede ca întotdeauna. OK, poate că nu erau decât răni de scalp și nu îi fuseseră afectate timpanele. Ravna îi bandajă capetele cu fâșii rupte din mantiile cu care erau înfășurați. Acum Amdi chiar avea probleme să gândească, dar măcar îi oprise sângerarea. – Sunt bine, spuse el, trebuie doar să fiu mai atent pe unde calc. Te rog. Vezi ce e cu Sabie. Acum se lăsase cu adevărat întunericul. Unul din membrii lui Sabie era urcat în căruța din urmă, pe post de vizitiu. Restul membrilor lui erau strânși într-un talmeș-balmeș ostenit în căruța din mijloc, împreună cu Ravna. – Ar trebui să ne oprim, să te bandajăm cum se cuvine, spuse Ravna. – Neah, răspunse Sabie. E musai să mergem mai departe. Cum se simte Amdijefri? Ravna privi în jur. Jefri pășea lângă kherporcul din față, ghidându-l. Toți cei opt membri ai lui Amdi mergeau la pas pe lângă căruța din mijloc și kherporcul ei.

– Eu sunt bine, răspunse Amdi, uitându-se în sus spre Sabie, îngrijorat. Tu ești bine? – Te-ai descurcat excelent în seara asta, Micuțule, zise Sabie. Ravna îl mângâie pe cel mai apropiat membru. – Sabie, răspunde la întrebare, ești bine? – Dacă sunt bine? Sunt bine? Ce întrebare idioată! Normal că nu sunt bine, încă mai am piciorul rupt cu care m-ai cadorisit și doare ca dracu’. Mai devreme ne-ai băgat pe toți în belea încercând să-l salvezi pe Jorkenrud. Care era un ticălos mai mare decât vizitiii, realizezi asta, da? Ravna fu luată prin surprindere auzind replica lui Sabie, amintindu-și clipa când singurul ei gând fusese să îl salveze pe Gannon. Niciodată nu ar fi crezut despre ea însăși că ar fi rasistă. Acesta era o caracteristică a straumerilor. Își plecă fruntea. – Îmi pare rău, Sabie. Doar că îl cunoșteam pe Gannon, îi cunoșteam pe toți Copiii de când erau mici. Mă simțeam responsabilă. Sabie râse blând. – Ai mai fi spus lucrul ăsta dacă ai fi știut că el a fost cel care te-a dat cu capul de căruță? Nu-mi răspunde, că mă tem că ai proceda la fel. Tu și Cioplitoarea-în-lemn sunteți atât de slabe de inimă. Cioplitoarea-în-lemn slabă de inimă? Comparativ cu cine? Sabie se mișca neliniștit sub mâinile ei, dar îi dădu voie să-l atingă și să-l palpeze. Ravna abia mai putea vedea, dar simțea sânge peste tot, ca și în cazul lui Amdi. Trebuia să-l țină de vorbă. – Tu ai fost de partea noastră chiar de la început, Sabie. Dar ai participat la conspirația lui Nevil. – Bineînțeles că am fost! Nu ți-a spus Jupuitorul că s-a infiltrat în conspirație? Nu poți face asta dacă nu ești al dracului de credibil! – Ai reușit să mă păcălești în povestea cu copacii, până în momentul când am văzut că săgețile n-aveau de gând să zboare. – Ei, mi-a făcut și mie plăcere să vă îmbrobodesc. Dar să știi că există copaci arcași cu adevărat. Doar că nu în apropiere. Iar tufișuri concasoare întâlnești chiar și mai rar, fiind o fază foarte scurtă în evoluția unor anumiți copaci din aceste păduri. Când ai rămas tu prinsă între crengile tufișului nu-mi venea a crede norocul care a dat peste noi. Minciunile mele practic s-au spus singure, iar Chitiratifor habar n-avea pe ce lume e. Nu știu cum l-a putut suporta Prodotus toți acești ani. Pe Remasritlfeer nu l-aș fi putut duce de nas. Dar el voia să te răpească pentru a te da pe labele Magnatului. Să ne bucurăm că nu a mai

apucat. Avem o șansă. Trebuie să-i evităm pe Prodotus și pe Magnat și să ne mișcăm fundurile cât mai discret și mai rapid, înapoi în Domeniu. Deodată Ravna realiză că se află în compania cuiva care i-ar putea explica aproape toate enigmele teribile din ultima vreme și care era de partea ei. Coborâse noaptea și luna se ivise undeva deasupra liniei pădurii dinspre sud, înfășurând decorul în argint și beznă. Când ajunseră la porțiunea de drum unde lumina lunii bătea nestingherită, Ravna profită de moment pentru a-i examina mai bine pe membrii lui Sabie. Devenise tot mai tăcut, iar membrul care mâna căruța din urmă îi cerceta alertat pe ceilalți, la fel ca și ea. Deodată Ravna își dădu seama că, în afară de cel din spate, restul membrilor lui Sabie se strângeau unul în celălalt, o reacție pe care o aveau haitele când nu realizau în mod conștient cât de grav erau rănite. – Vorbește cu mine, Sabie. Haita chicoti omenește. – Da, da. Pun rămășag că ai o mulțime de întrebări. Și eu am o mulțime de răspunsuri, deși dacă am fi știut exact ce se întâmplă, nu ne-am fi băgat niciodată într-o asemenea porcărie. Bombăni ceva către sine însuși pentru o clipă. – Nu am realizat cât de important era Prodotus. Nu ne-a trecut prin minte că l-ar putea trăda și pe Magnat. Și nici nu ne-am închipuit că ei vor pune labele pe toată puterea, dintro singură lovitură. Cuvintele ieșeau clar, sunetele veneau de la întreaga haită. Doar că undeva cadența încetinea, un membru era afectat mental și nu mai ținea pasul. Ravna își plimbă palmele deasupra lor, mângâindu-i ușor, parcă încercând să-i înduplece să se desprindă unul de celălalt. Își arătă colții, dar, în cele din urmă, cei patru se desfăcură. Era atât de mult sânge. Cel protejat de grămadă era într-o baltă de sânge. Animalul bolborosea ceva, dar părea să nu simtă durere. În razele reci ale lunii, îl văzu întorcând capul spre ea, licărul slab reflectat în ochii deschiși. Își plimbă palmele peste umărul lui și simți rana deschisă pulsând chiar lângă gât, sângele șiroindu-i peste degete. – Jefri! strigă Ravna.

Membrul muri pe drum. Ravna, Jefri și Amdi făcuseră tot ce le stătuse în puteri, dar nu fusese destul. Ravna reușise să oprească sângerarea. Găsiseră o poiană, îl convinseseră pe Sabie să coboare și să se lase examinat în lumina lunii, pentru a-i găsi toate rănile. Însă membrul sfârtecat intrase deja în comă și era prea târziu pentru a-l mai salva. Moartea fu

liniștită și lipsită de dureri. Membrul nu se agitase, nici nu urlase de durere, sângerase și suferise în tăcere, până când haita întreagă fusese în afara pericolului de moarte.

C a p i t o l u l 2 2 După acel popas, merseră fără oprire pe tot parcurul nopții și a doua zi până târziu în după-amiază, când oboseala își spuse cuvântul și îi făcu pe toți – oameni, Stilete și kherporci – să se oprească. Ravna mai cercetă o dată rănile tuturor. Jefri și Amdi făceau de gardă, aruncând priviri îngrijorate în jur, în special în direcția dinspre care veniseră. – Nu cred că vreunul din fragmentele care au supraviețuit ne-ar fi putut urmări până atât de departe, spuse Jefri. – Sabie ce părere are despre teoria ta? întrebă Ravna. Membrii rămași ai lui Sabie arătau mai vioi decât Jefri și Amdi. După ce opriseră căruțele, haita se împrăștie în pădure într-o misiune de cercetare în care se trimisese de la sine putere. Cu toate acestea, când Ravna încercă să-i examineze rănile, Sabie scosese un mârâit și se îndepărtă, adulmecând în jurul căruței din fruntea caravanei. După o clipă scoase niște provizii de urgență dintr-o ladă și începu să înfulece. Mesteca morocănos, aruncând priviri cercetătoare înspre copacii care îi înconjurau. – Mă tem că nu mai poate vorbi, spuse Amdi, făcând un ocol pe lângă Sabie și aducând provizii, atât pentru oameni, cât și pentru Stiletele, pe care le puse pe o bucată aproape uscată de pământ, lângă locul unde se așezaseră Ravna și Jefri. Ravna se strădui să mănânce un pic. Era mult prea obosită. Totul în jur se vedea ca printrun abur subțire. Astăzi era chiar cald. Se auzea un zumzet ușor de jur împrejur, în timp ce țânțarii se trezeau la viață deasupra bălților liniștite. În cele din urmă, înțelese spusele lui Amdi. – Dar am văzut multe haite care pot vorbi, răspunse ea. Vorbesc destul de bine. – Da, dacă așa au ales ei să se formeze, răspunse Jefri.

Stătea lângă Amdi, la câțiva metri distanță de Ravna. Ea observase că el continua să îi evite privirea, dar din când în când se uita la ea cu coada ochiului, mai mult parcă împotriva propriei lui voințe. – E evident, continuă el, că membrul care a murit era principalul centru al vorbirii. Deci adio samnorskă de la Sabie. Dar se pare că și limbajul inter-haită s-a dus odată cu el. – Ar trebui să mai încercăm, spuse Amdi. Fragmentul rămas are o oarecare capacitate de vorbire, știu eu. Amdi dădea din cap dintr-o parte în alta, însă nu într-un gest de negare vehementă. Încerca să gonească țânțarii. Jefri întinse mâna și alungă insectele așezate pe capetele cele mai apropiate. – E posibil. Va mai trece o vreme până când vom afla ce minte i-a mai rămas. – Deci și el e acum la fel cum eram eu înainte. Doar că nu lasă pe nimeni să-l ajute. Jefri încuviință din cap. – Da, cumva, însă în multe privințe el e o haită întreagă și aptă fizic. A mânat căruța foarte bine. Celelalte răni sunt superficiale. Obiectul conversației lor nu părea să le acorde atenție. Se ridică pe picioare și o porni încet spre careta din mijloc. Un cvartet era considerat o haită mică, iar membrul șchiop părea să le afecteze postura celorlalți trei. Doi dintre ei deschiseră ușa furgonului și începură să scormonească înăuntru. După o vreme, țopăiră înapoi jos, ținând o tolbă de piele și ceva care aducea a săpun și mantii curate. Sabie își puse mantiile noi, se burzului la norii de țânțari care zumzăiau, se întoarse și începu să-și târâie picioarele în direcția Fluviului. Ravna scoase un râs surprins. – Tocmai se duce să se spele! Deci presupun că nu îl preocupă foarte mult! Jefri se ridică în picioare. – Mda, totuși niciunul dintre noi nu ar trebui să se spele singur. O luă pe urmele cvartetului care îi trimise un mârâit, avertizându-l că vrea să fie lăsat în pace. Jefri se întoarse și se așeză din nou jos. – Foarte bine. Oricum, nu l-am înțeles niciodată pe Sabie, nici când era întreg. Aruncă o privire spre Amdi. – Da, răspunse Amdi. Șiret, ciudat, Jupuitorul-înșelătorul.

Se uită la Jefri și Jefri îi întoarse privirea și Ravna se întrebă dacă cei doi aveau una din conversațiile lor criptice. Întotdeauna i se păruse că omul și octetul comunicau la un nivel mai profund decât vedeau cei din jur. Când erau amândoi mici, această înțelegere fusese simpatică… Un țânțar o înțepă în gât, altul în mână. Îi alungă, dar erau puzderie. Predicțiile vechiului Sabie chiar fuseseră adevărate. Măcar dacă noul Sabie ar fi putut spune „Vedeți, v-am zis eu!“ Ravna se uită la Amdi și la Jefri și observă că toți o priveau. Chiar toți! – Trebuie să stăm de vorbă, spuse ea. Amdi se făcu mic, încercând să intre și mai mult în covorul de ace uscate al pădurii. Unii dintre ei se uitară la ceilalți, alții se uitară la Ravna. – Ravna, ne pare atât de rău pentru tot ce s-a întâmplat, spuse el în cele din urmă. Jefri rămase tăcut un moment, apoi izbi cu palma de pământ, furios. – Dar am crezut că facem ce e mai bine! Îi strecură o privire Ravnei. – Nu am putut crede că Nevil se afla în spatele crimelor și al răpirilor, dar pe urmă Sabie ne-a spus că tu urmezi să fii luată. Ne-am făcut planul să venim noi primii ca să te scoatem. Și chiar ai fugit din casă. Ravna dădu din cap. – Sabie m-a trimis pe scări în jos și afară. Chiar mai repede probabil decât ar fi reușit dându-mi o explicație de bun-simț. – D-da. Și aproape reușisem, dar Chitiratifor s-a mișcat extrem de rapid. Îndată ce ai ieșit în stradă, avea o arbaletă îndreptată spre tine. Ravna se sprijini de o roată a căruței. Chitiratifor ar fi preferat un „accident“ fatal. Deci Jef și Amdi se agitaseră prefăcându-se că au capturat-o și ceruseră să vină și ei. Putea crede această ipoteză. – Bine, Jefri. Dar ce s-a petrecut înainte? De ce la marea adunare a lui Nevil… De ce m-ai trădat? Jefri, derbedeul adolescent ar fi scuturat enervat din umeri sau ar fi aruncat o replică să contracareze. Dar Jefri de acum lăsă toată furia și durerea să i se citească pe chip, deși vocea îi era calmă, încercând din tot sufletul să o facă să înțeleagă.

– Am crezut… și Puterile îmi sunt martore că încă mai cred… că tu și Johanna interpretați cele mai importante detalii ale istoriei exact pe dos. Ceva Foarte Grav s-a petrecut în Laboratorul Superior. Dar eu știu că oamenii noștri de știință erau cei mai buni din Domeniul Straumli. E cu neputință să fi fost atât de proști încât să fi făcut ceea ce ai afirmat tu mereu. – Niciodată nu am spus că au fost proști. – Nu ai folosit exact aceste cuvinte, dar noi, Copiii, te cunoaștem, Ravna. În primii ani ne erai la fel de apropiată precum Cei Mai Buni Prieteni de acum. Noi înțelegeam din tăcerile tale, din ce nu ne spuneau despre părinții noștri și despre Laboratorul Superior, tot ce gândeai despre ei. Ravna nu putea nega afirmația lui, pentru că era purul adevăr. Jefri înclină ușor din cap și continuă. – Nevil a pus toate faptele cap la cap. M-a convins să spun minciuni de neiertat despre tine. Însă, Ravna, eu îmi amintesc viața în Laboratorul Superior. Noi, straumerii, aveam un viitor luminos, deveneam o civilizație… extraordinară. Contramăsura a fost o eroare fără margini, a fost otrava care ne-a distrus. – Johanna nu e de aceeași părere. – O iubesc pe Johanna, dar ea nu a fost niciodată interesată de tehnologie. Ea a văzut mult mai puțin din Laboratorul Superior decât unii dintre Copii. Acum ea gândește precum cei doi Larsndot care se îndepărtează de adevăr pentru că nu mai pot face parte din acest adevăr. – Ești un Contestatar. – Nu mă numi așa! Majoritatea Copiilor, dacă stai de vorbă cu ei despre amintirile pe care le au despre Laborator, îți vor spune același lucru. Doar că nu îi lasă inima să contrazică pe cineva pe care îl… respectă… așa cum te respectă ei pe tine. – Chiar și așa, Jefri, recunoști că Nevil e malefic? Jefri își feri privirea, refuzând parcă să dea un răspuns. După o clipă, Amdi spuse: – Tu știi că Nevil e un om rău, Jefri. În cele din urmă, Jefri vorbi: – Am încercat din toate puterile să nu gândesc asta. Poate există explicații raționale pentru lucrurile ciudate pe care eu și Amdi le-am băgat de seamă în vreme ce încercam să-i capturăm pe Tropicalii fugari. Sau poate chiar mai rău, Nevil a fost la rândul lui tras pe sfoară de vreun monstru ca Prodotus… dar când l-am văzut pe Gannon izbindu-te cu fața de grilajul căruței cu mâncare pentru kherporci…

Își întoarse privirea spre Ravna. – Și apoi, în fiecare zi, a trebuit să ascult cum se lăuda el povestind întâmplarea în cele mai mici detalii. Și știi ceva? Aproape toate ticăloșiile comise de Gannon au fost la ordinul explicit al lui Nevil. Deci da, Nevil e rău. Amdi încuviința din capete, da, da, da. Însă Jefri nu terminase. – Iar acum voi face tot ce-mi stă în putere să te duc din nou în siguranță înapoi în Domeniu și să… mă socotesc… cu Nevil. Dar când se va termina și asta… O privi sfidător și disperat în același timp. – …încă mai suntem în război și mă tem că vom fi din nou dușmani absoluți. Ah, pe Puteri! În acești zece ani, Ravna își imaginase viitorul ca pe o lungă și lină ascensiune pe muntele războiului, spre o confruntare îndepărtată. Dar până acolo se iveau dâmburi neprevăzute! – Bine, Jefri, s-o luăm pas cu pas. Astăzi nu suntem dușmani. Dragul de Amdi. Se însenină deodată la auzul cuvintelor ei: – Da! Să lăsăm viitorul să se descurce singur! Sări în picioare și se strecură printre Jefri și Ravna, așezându-se strâns lipit de amândoi. Nori de țânțari veniră după el. Insectele păreau să agreeze mai degrabă Stiletele decât oamenii. – Avem probleme serioase aici și acum. Ravna se aplecă în față, numărând nasurile. – Unde este restul din tine, Amdi? – Ah, sunt împânzit prin tufișurile de acolo – și împinse un bot în direcția apei – să mă asigur că Sabie e în siguranță. Nu îmi permite să mă duc mai aproape, dar îl aud cum stropește cu apă. Dacă are o problemă, putem fugi în ajutor. Între timp, avem de stabilit care va fi următorul pas. Se încovrigă lângă ea și își puse un bot în palma ei. – Ar trebui să facem un inventar…

Amdi avea dreptate. Gândul la problemele imediate era aproape o alinare. Puteau fi capturați ori uciși, dar cel puțin nu erau ocupați să se trădeze unul pe celălalt. În prima zi rămaseră pe loc. Ravna era neliniștită, de teamă că unii membri ai unor haite iar putea încă urmări. Însă kherporcii erau extenuați și ziua luminoasă și senină. Iar în privința drumului care îi aștepta, pădurea nu oferea cine știe ce adăpost, cel puțin acolo unde puteau să-și mâne caravana. În urmă cu câteva zile s-ar fi rugat să fie zărită de una din aeronavele Domeniului. Acum însă, era îngrozită la gândul că Nevil ar putea controla spațiul aerian. Când Sabie se întoarse de la spălat, Amdi îl întrebă dacă sunt în siguranță campând acolo. Rămășița de haită dădu impresia că înțelege ce i se spune. Arăta aproape la fel de indolent ca atunci când fusese cvintet, emițând un soi de râs la întrebarea lui Amdi. Ah, bine atunci. Amdi continuă să bolborosească spre rămășiță, cerându-i să stea de pază în timp ce ei coborau la râu. Haita se depărtă, probabil să îndeplinească ce i se ceruse. Ziua era mult prea rece pentru un scăldat în adevăratul sens al cuvântului, dar ideea de a scăpa de urmele de sânge și de sudoare i se păru deodată Ravnei cel mai important lucru la care se putea gândi. Jefri insistă să fie primul, cu Amdi formând o linie de observație între rău și căruțe. – Tu stai aici, lângă capătul ăsta din Amdi, da, Ravna? – Sigur, spuse ea ridicând din umeri. Îi cunoștea pe cei doi încă de pe vremea când erau mici. Pudoarea era o noțiune absurdă aici. Dar când Jefri se întoarse, toți membrii lui Amdi coborâră cu ea la râu și stătură de pază. Ravna îngenunche și bău de la malul torentului, departe de apa stătută și de țânțari. Stătu multă vreme privind spre propria-i imagine oglindită. Era pentru prima dată când își vedea chipul după ce Gannon o lovise. Era chiar mai rău decât se așteptase după ce se atinsese cu mâna pe față. Lovitura aproape o ucisese, nici nu se mai putea mira că fața îi este un dezastru. Își scoase hainele oribile și împuțite, înmuindu-le în apă și spălându-le de câteva ori bine cu săpun. Spălatul propriului corp era o sarcină mai ușoară, dar se simțea de parcă s-ar fi curățat folosind cuburi de gheață. Amdi adusese mantii curate cu care să se șteargă și să se învelească pentru moment. Se simți atât de bine. Interesant cum baia îi schimbă dispoziția generală. Problemele lor erau la fel de multe și de grave, dar pentru întâia oară se simți în stare să se gândească la un plan de rezolvare. Când se întoarse în tabără, îl găsi pe Jefri umblând de colo până colo, neliniștit. Amdi se privi mirat unul pe celălalt, apoi spuse: – Așa deci, credeam că începem inventarul.

– Bineînțeles, răspunse Jefri puțin cam repezit. Stăteam doar de pază. Și o porni spre furgoane, cu Ravna și Amdi pe urmele lui. Poate Jefri se temuse că Ravna îl va acuza că ascunde lucruri dacă începea inventarul fără ea. Ravna își dădu seama că ea încă nu îl cunoștea pe Jefri Olsndot atât de bine pe cât credea. Într-una dintre căruțe se aflau ascunse câteva arme, deși cea mai importantă descoperire ar fi fost hărțile pe care Chitiratifor și Remasritlfeer le studiaseră în mare taină. Dar unde să le caute? Jefri deschise câteva lăzi. Nu conțineau nicio hartă, doar câteva mantale curate și trei porții de carne. Principalele lăzi de provizii nu erau încuiate… doar că nu mai era aproape nimic de mâncare, cu siguranță nu din cea pe care să o poată mânca oamenii. Când plecaseră la drum, Jefri fusese singurul om apărut pe neprevăzute în convoi, cu toate acestea, Ravna avea o bănuială că Chitiratifor își făcuse planul ca această călătorie să se sfârșească – mai ales pentru oameni – relativ repede. Văzuse mare parte a echipamentului taberei înainte, dar rareori în lumină. Câteva piese din acest echipament nu erau din cele produse în fabricile lui Pedantus, însă nici nu erau medievale. Jefri ridică două gamele. Arătau identic, făcute din tablă sau cositor. – Observi inscripția de pe ele, da? Ravna nu le mai văzuse până acum în lumina zilei. Amândouă aveau același logo, o haită divină înconjurând lumea. – E blazonul Magnatului, spuse Ravna. Johanna îi arătase desenul la una din întrunirile Consiliului Executiv. În acel moment nu i se păruse mare descoperire după trei zece-zile petrecute scotocind prin ungherele sediului Magnatului din Coasta de Est. – O haită cu doisprezece membri, un tip optimist, spuse Amdi. Dumnezeu era de obicei înfățișat ca o haită cu doisprezece membri. Dacă ar fi fost mai mulți, ar fi trimis cu gândul la un Cor. – Pun rămășag că nimeni nu l-a văzut pe Magnat pentru că e un pămpălău de cvartet. Furgonul din mijloc conținea darurile tehnologice din partea lui Nevil, care nu fusese din cale-afară de generos: trimisese o cameră și lămpile respective, toate originale de pe Excentric II. Stația radio era făcută local, una din creațiile lui Pedantus. Nu puteai face aproape nimic cu ea, dar era la mare căutare în Domeniu. – Va trebui să abandonăm stația radio, spuse ea cu regret. Pentru că Nevil putea detecta semnalul prin orbiter. Dacă era inteligent, putea emite semnale suficient de puternice prin orbiter încât să obțină un ecou chiar dacă acumulatorul stației era descărcat.

– Da, fu de acord Jefri, privind neliniștit echipamentul. Ar trebui să ne debarasăm de toate aparatele. Pentru el, un copil al Exteriorului Superior, mașinile erau capabile de înșelăciuni inimaginabile. Ravna studie camera și lămpile. – Și camera va trebui să rămână în urmă. Ravna nu era din Exteriorul Superior, însă orice ființă dintr-o civilizație tenologică avea prejudecăți bine înrădăcinate vizavi de mașinile vorbitoare. – Pe de altă parte, eu am folosit aceste lămpi și au o setare de securitate locală. Dacă le folosim cu grijă, suntem în siguranță. – Fie, spuse Jefri, dar nu părea foarte convins. Amdi încă amușina în jurul lăzilor. – Eu vreau să știu unde sunt păstrate hărțile. Aici ar fi trebuit să le țină Chitiratifor și Remasritlfeer. Ora în care razele soarelui căzuseră direct peste tabăra lor trecuse. Până și scânteierile zăpezilor de pe vârfurile munților păleau acum. Foarte curând, după-amiaza se va transforma în seară. – Ce naiba putem face? spuse Jefri cu o voce obosită. – Într-un fel sau altul, răspunse Ravna, trebuie să ne întoarcem în Domeniu, de capul nostru, fără să fim „salvați“. Dacă am ajunge în apropiere de Excentric II, pot… O durea gândul că nu putea împărtăși tuturor ce ar putea ea face. Jefri însă nu păru să bage de seamă ezitarea ei. – Păi, nu ne putem întoarce pe unde am venit. Anumiți membri ai ticăloaselor de haite lăsate în urmă ar mai putea fi încă în viață. Și nici înainte nu vreau să merg, pentru că sigur ne așteaptă niște haite ticăloase întregi la capătul drumului. Amdi emise o serie de scânceli enervate. – Atunci ajută-mă să găsesc hărțile! – Bine. Jefri o luă spre locul unde Amdi se cățărase unul peste altul pentru a scotoci în caretă. – Deși e posibil să le fi avut în haită. – Nu! Ieri Chitiratifor nu le avea cu el. Sunt în căruță!

Jefri se aplecă peste haită și privi în compartiment. – Amdi, acolo nu mai e chiar nimic, ai încredere în ochii mei. – Păi, dacă nu e nimic înăuntru, atunci trebuie să fie ori deasupra, ori dedesubt. L-am urmărit pe Chitiratifor de fiecare dată când scotea hărțile. – Ah, vasăzică un compartiment secret. Jefri păși de-a lungul căruței, ciocănind deasupra și dedesubt. – Trebuie să fie un compartiment mic și bine protejat. Aș putea folosi unul din topoare să deschid puțin învelișul. Câțiva dintre membrii lui Amdi se țineau pe urmele lui. – Nu cred că e nevoie, în cele din urmă voi auzi ceva. Tu continuă să bați și eu voi…. Construi o piramidă din el însuși și se ținu aproape de carcasa furgonului. Restul membrilor se urcaseră pe acoperiș și acum stăteau ghemuiți în diferite locuri. – … voi asculta. Acum zăpada de pe culmile mai înalte era doar o nuanță mai deschisă de gri pe fundalul cerului. Ravna auzi ceva în spatele ei. Tresări și privi în jurul ei. Zări patru umbre întunecate alunecând spre căruțe. Nu era decât Sabie, întors din misiunea de strajă. Îl salută cu un gest al mâinii și se miră cât de schimbătoare era dispoziția haitei. Sabie se lungi la pământ, privindu-i pe Amdi și pe cei doi oameni. Dacă ar fi fost întregul Sabie, Ravna ar fi jurat că haita se distra copios la vederea lui Amdi și Jefri ascultând lemnul căruței. Își păstrase vechea personalitate, mai puțin glasul nerușinat. Ravna se aplecă spre el și îl întrebă: – Tu crezi că te descurci mai bine? Sabie emise o bolboroseală, probabil o chicoteală zeflemitoare. Apoi se ridică pe picioare, se strecură spre ea… și de lângă ea. Își vârî boturile pe sub căruță. Se auzi un declic metalic, însă venit de deasupra furgonului. – Fain camuflaj sonor, spuse Amdi. – A făcut ceva dedesubt! spuse Ravna și se uită sub vehicul. Sabie stătea acolo, mândru de el. Unul din ei împinse botul spre o platformă de lemn care atârna de pântecele căruței. Ravna întinse un braț și dădu cu mâna de o fantă îngustă în care simți ceva mătăsos ca hârtia. – Aha!

Trase afară un obiect greu și plat. – Ha? Da, ținea în mână ceva din hârtie pergaminată, însă nu era decât o tolbă. Jefri o ajută să o deschidă. Înăuntru era… cel mai opulent costum pentru Stilete din câte văzuse Ravna vreodată, curat și neatins ca și cum nu ar mai fi fost niciodată purtat. Jefri le numără. – Șase. Ce-o fi fost în mintea dementului de Chitiratifor? – Astea sunt pentru când se întorcea triumfător la șeful lui. – Se poate… însă… Jefri băgă mâna mai adânc în tolbă și scoase un disc micuț, bătut cu nestemate. Strălucea chiar și în lumina slabă a apusului, revelând emblema Magnatului încrustată în mici pietre prețioase. – Haitele folosesc acest soi de insignă la fel cum noi folosim simbolul puterii, pentru a stabili autoritatea. Mă întreb… Amdi venise în jurul lor. – Nu contează asta. Unde sunt hărțile? Împinse câteva boturi în ascunzătoare, plimbândule înainte și înapoi la fel cum ar face un om care bâjbâie cu mâinile. – Le-am găsit! Ravna și Jefri puseră costumele pompoase pe furgon, apoi îl ajutară pe Amdi să scoată hărțile la suprafață. Se dădură în lături, lăsându-l să desfășoare sulurile. Ravna abia putea vedea, însă harta părea foarte bine întocmită grafic. Harta era a lui Nevil, dar cine o printase? – Of, spuse Amdi după o clipă. E atât de întuneric încât nu văd mare lucru. Avem nevoie de lămpi. – Nu vreau să folosim lămpile când noaptea e senină, spuse Ravna… deși poate nu conta, Nevil oricum urmărea semnalul radio. Jefri întinse brațele pe lângă Amdi și ridică hărțile pe o porțiune plană în spatele căruței, acolo unde bătea cel mai bine ultima geană de lumină. Într-o secundă Amdi era deja sus, cu capetele împletite pentru a vedea cel mai bine. – Ha! Chiar e superdetaliată! – Acum mai trebuie să ne dăm seama unde ne aflăm, spuse Jefri. Amdi ridică privirile spre apus.

– Cu hărți atât de bune, ar trebui să avem repere imediat. Între timp… – trei dintre ei încă examinau foarte de aproape harta – știu că suntem pe undeva pe aici. Și bătu într-un punct al hărții cu un bot. Jefri stătea în picioare lângă căruță; era suficient de înalt încât să vadă harta. Privi spre punctul indicat de Amdi. – Hopa! – Ce!? întrebă Ravna. Ar fi trebuit să se urce pe furgon, cu Amdi. În timp ce se cățăra, Jefri o lămuri. – E un X marcat de un bot al cuiva la doar câțiva kilometri înainte. Pun rămășag că e comitetul de primire al lui Chitiratifor. – Da, spuse Amdi. Ravna se așeză lângă Amdi și cercetă harta acolo unde se găsea degetul lui Jefri. X-ul se afla într-o lărgire a văii, la o distanță de o zi sau de trei, în funcție de locul în care se află. – Au un fort atât de aproape de Domeniu? – Nu cred că e un fort acolo, spuse Jefri. Arată mai degrabă ca un loc deschis decât ca un loc strategic. Iar X-ul e chiar în mijlocul ariei. Aș spune că Chitiratifor – sau Remasritlfeer? – intenționau să întâlnească acolo un grup mai mare. – Ha, da, răspunse Amdi. Poate ei cred că Chitiratifor e bine mersi, că apare la întâlnire… doar că vor lua țeapă. Ravna ridică din umeri. – Deci nu putem merge înainte. Dar nici aici nu putem sta. De Chitiratifor nici urmă deocamdată. Poate că ar fi mai puțin periculos dacă ne-am întoarce. – Bine, spuse Jefri, dar clătină din cap, nesigur. Îți dai seama că îndată ce băieții răi își dau seama că suntem liberi, exact pe aici vor porni în căutarea noastră. Amdi încă mai cerceta harta, nepăsător la dilema lor. – Valea aceasta nu rămâne la fel de abruptă și îngustă la nesfârșit, spuse el. Priviți, chiar înainte de cruce, se deschid tot felul de poteci care duc spre Zidul de la răsărit. Ne putem furișa pe lângă ei. Cine ar fi crezut?

C a p i t o l u l 2 3 Johanna Olsndot cutreiera pe pluta aceea stranie și îi urmărea pe tovarășii ei de călătorie. Ea nu se pricepea la vapoare, dar fusese adesea la bordul flotei Domeniului. De obicei, o ambarcațiune consta într-o combinație de mai multe bărci mici în care intra câte o haită, astfel încât să-și poată păstra identitatea și mintea întregi pe parcursul călătoriei. Multibărcile aveau de obicei o structură centrală pentru încărcătura mai voluminoasă, suficient de largă încât să permită diverselor haite la bord să se întâlnească acolo. Până și cea mai mare ambarcațiune din Nord era mai mică decât cea mai mică din aceste zece platforme plutitoare, iar bărcile individuale mult mai bine sudate între ele decât aceste structuri. Johanna se întreba cum reușea această dezordine să se mențină la un loc. Fiecare plută avea catarge cu pânze, însă nu avea o haită-echipaj care să le dirijeze. Pe pluta ei, adunătura de Tropicali se grupa în mici haite din care una trăgea de cârmă în timp ce altele se cățărau pe vergile catargelor (uneori mai și cădeau în mare!). Scheunăturile și hămăielile din înalt trebuie să fi fost direcții, deși foarte puțini din cei de jos erau atenți la ele. Una câte una, aceste plute vor naufragia cu siguranță, ultima dintre ele sfârșind probabil pe vreun țărm îndepărtat, precum epavele care ajungeau pe coastele stâncoase de sub Dealul Navei Stelare. În cea de-a doua zi, Johanna căută una din acele haite efemere care se grupau din când în când în apropierea catargului, trăgând precaut de pânze ici și colo. Nu toți Tropicalii erau lipsiți de blană. Unii dintre ei aveau blană groasă, încâlcită și zdrențăroasă și cu siguranță incomodă pe căldură, aducând foarte mult cu aspectul nordicilor. – Hei, Johanna. Hei, hei. Un grup de cinci o privea atent cu toți ochii, iar cuvintele în samnorskă erau foarte cursive. Când Johanna se așeză lângă ei, o înconjurară, clătinând din capete prietenos. – Ne îndreptăm spre nord. Cred.

Această afirmație ar fi putut fi o prostie, din moment ce practic acum se îndreptau spre vest, iar coasta continentul se afla la doar câteva mii de metri spre nord. Însă dacă navigau spre vest suficient de mult încât să înconjoare capul sudic al continentului, atunci Domeniul ar veni în nord. Privi mai atent la cele cinci capete. Cel aflat mai aproape avea o stea albă în frunte. Era aproape cu neputință să își amintească toți membrii pe care îi cunoscuse de-a lungul anilor, dar acesta… întinse o mână spre el. – Cipcirip? – Hei, poate unii, poate. Vorbise. Wow. Cipcirip putea fi considerat un proiect ratat după standardele educatorilor de prăsile, dar supraviețuise călătoriei din Fragmentariumul lui Armonie și ajunsese tocmai până la Tropice. De-a lungul anilor mai reușiseră și alții, însă doar câteva sute împânzite prin milioanele de Coriști. Cât de aproape de moarte am fost? se întrebă Johanna. Cel mai probabil, atunci când Prodotus o trimisese în ghearele Coriștilor, când mulțimea ucigașă o trântise la pământ, înfățișarea ei neobișnuită se răspândise cu viteza sunetului prin întregul oraș. Din loc în loc, imaginea ei apăruse unor membri care își aminteau de ea și sentimentul de compasiune se reflectase înapoi. Dacă schimbul de gânduri ar fi durat o secundă sau două mai mult, ar fi fost sfâșiată fără milă. Aproape-haita mai stătu cu ea o clipă, apoi alții li se alăturară și se regrupă. Unii dintre ei se îndreptară spre un alt catarg, în vreme ce alții se amestecară cu un grup mai numeros care încerca să ademenească pescărușii să coboare mai aproape.

De acum, toată lumea de pe pluta ei părea să o recunoască. Nu mai avu parte de întâlniri ostile, nereușite. Cu toate acestea, gloata avea toanele ei. La cinci nopți de când se aflau pe mare, avu loc o revoltă îngrozitoare. Johanna se chirci într-un colț, ascultând urletele de moarte din jur. A doua zi, văzu pete întunecate pe lemnul dinspre capătul punții. Sper că nu s-au încolțit din cauza mea. Poate că nu. Încăierările, chiar și cele neînsemnate, se petreceau rar, însă avu parte de câteva în lumina zilei, când se băteau taberele fără un motiv aparent – hrană sau sex – și după încăierare totul părea să fie dat uitării. Solitarii erau rareori mai inteligenți decât câinii, deci confruntările aveau drept cauză o memă care trebuie să fi bântuit puntea. După o vreme, învăță să recunoască dispozițiile cele mai periculoase ale mulțimii și regulile cele mai neobișnuite. De exemplu, îndată ce fu acceptată de întregul echipaj, singurul gest care putea stârni mânia celorlalți era să încerce să deschidă vreuna din lăzile de provizii stivuite peste tot, dar mai ales în mijlocul navei, unde era cea mai înaltă stivă. Poate că reacția aceasta era o memă stingheră moștenită de la Tropicalii pirați, poate era ceva mai complex. Laturile fiecărei lăzi erau marcate cu arsuri în formă circulară, care aduceau puțin cu cercul magic al nordicilor. Nimeni nu se atingea de încărcătură, oricare ar fi fost situația.

Vrând-nevrând, Johanna petrecea ore întregi studiindu-și gloata. Aici nu era ca la Fragmentarium, sexul și comunicarea mentală la voia întâmplării erau considerate de către haitele coerente drept perversități, iar educatorii de prăsile își dădeau tot interesul pentru a le suprima. Aici însă, perversitatea era la ea acasă. Dar solitarii nu făceau gesturi stupide cum ar fi să urineze în butoaiele cu apă de ploaie, iar când se aruncau după pești în apă, mișcările le erau destul de coordonate. Acest din urmă aspect era în avantajul lui Jo, pentru că putea mânca anumite soiuri de pește, deși dieta aceasta exclusiv carnivoră avea să-i pricinuiască în cele din urmă probleme de sănătate. Cele mai multe haite coerente nu agreau înotul, căci nu puteau suporta influența apei în transmiterea sunetelor lor mentale. Acești membri însă nu erau atât de mofturoși. Se mișcau în apă de parcă ar fi fost la ei acasă. Unii membri ai echipajului ei stăteau aproape toată ziua în apă… dacă nu se întâlneau cu un animal enorm, colorat în alb și negru, pe care Copiii din Domeniu îl numeau „balenă“. Aceste „balene“ îi îngrozeau pe Tropicali la fel de mult pe cât îi speriaseră și pe cei din nord. Balenele trebuie să fi fost zgomotoase și relativ stupide, căci Tropicalii păreau să știe când erau în siguranță și săreau înapoi în apă. În cea de-a patra zi, Johanna înota deja împreună cu ceilalți. În următoarele zece zile, vizită toate celelalte plute. Gloatele erau similare cu cea de pe pluta ei. În cele din urmă, se împrieteni cu toate „echipajele“. Pe fiecare ambarcațiune puse aceeași întrebare: „Încotro mergem?“, iar răspunsul fu invariabil același: „Mergem în Nord“ sau (ceva mai rar) „Mergem cu tine.“ În cele din urmă se întoarse la prima plută, pe de o parte pentru că Cipcirip se afla acolo, dar pe de alta pentru că, din câte observase ea, această ambarcațiune părea să fie vasul principal al flotei. În primul rând era cel mai mare. Apoi mai avea o cabină de comandă deschisă, la baza catargelor. Spațiul era mărginit de cufere cu sertare, în mare parte goale… sau deja explorate de diverși indivizi. Dacă ea nu ar fi sabotat flota luând-o pe nepregătite când le ceruse Tropicalilor să o ducă acasă, poate aceste sertare ar fi conținut obiectele necesare pentru adevăratul echipaj al ambarcațiunii. Primele câteva zece-zile fură doar cu nori și ploaie, marea largă într-o parte, jungla de pe coastă în cealaltă parte. Se îndreptau spre vest cu o viteză rezonabilă. După ce-și făcu în minte câteva calcule și îi mulțumi pentru a mia oară în gând Ravnei că îi obligase la școală să învețe aritmetica, ajunse la concluzia că în curând vor naviga în jurul Capului Sudvestic. Flota ei se îndrepta cu adevărat spre Domeniu. Să fi fost eu atât de convingătoare? Sau o fi fost flotila aceasta pregătită să o ia spre nord și eu doar i-am forțat plecarea prematură? Johanna avea suficient timp pentru a reflecta, probabil mai mult decât avusese vreodată în viața ei. Cea mai mare parte a timpului petrecut cugetând era o învârtire inutilă în cerc; însă o parte din aceste gânduri poate îi vor folosi într-o bună zi la ceva. Nevil se dovedise a fi mai malefic decât își imaginase cineva. Acum, că putea accepta acest lucru, îl vedea într-o cu totul altă lumină. Cu mult înainte de a o trăda pe Ravna, Nevil

începuse să-și țeasă pânza de minciuni. Se gândi la toate acele dăți când îi convinsese pe ea și pe Pelerin să evite Tropicele. Ani întregi îl căutaseră pe Magnat oriunde numai acolo unde se afla de fapt, nu. Acum poate lui Nevil avea să i se înfunde. Cioplitoarea-în-lemn, Jupuitorul și Ravna știau despre această misiune la Tropice. Nici măcar minciunile persuasive ale lui Nevil nu mai puteau acoperi absența lor pentru atât de mult timp. Prima dată când Johanna ajunse la această concluzie, simți cum îi saltă inima de bucurie… cam trei secunde, până când începu să întrezărească și celelalte implicații ale situației. Pe cine altcineva mai ucisese Nevil în noaptea în care scăpase de Pelerin și Johanna? Dacă ajungea acasă, ce aliat ar mai putea găsi în viață? Mai avem aliați. Eu trebuie să fiu suficient de inteligentă încât să ajung acasă și să-i aflu. Așadar își petrecu multă vreme analizând tot ce îi spusese vreodată Nevil, plecând de la premisa că fiecare cuvânt fusese o minciună. I se deschiseră o miriadă de posibilități. Nevil spunea că viziunea orbiterului nu era decât un senzor orizontal, dar cu o rezoluție de o mie de metri. Dar dacă era mai performant? Își amintea orbiterul, ea și Jef fuseseră singurii Copii treji la bordul lui. Aparatul era o mașină de transport, o carcasă goală îndată ce se detașa de lander. Cu automate de tot râsul în Exteriorul Superior; își aminti îngrijorarea părinților ei dacă i-ar putea duce măcar până în Exteriorul Inferior. Deci afirmația lui Nevil era plauzibilă… dar și dacă ar fi spus că avea o rezoluție de un centimetru, tot ar fi fost plauzibil. Mda, plecând de la presupunerea că totul e minciună nu voi ajunge neapărat la adevăr! Prima dată când făcuse aceste silogisme era foarte devreme în călătoria lor; avuseseră parte de foarte puțin cer senin, și asta doar în timpul nopții. Privi în sus la ploaia care cădea și la pătura groasă de nori și ajunse la concluzia că „senzorul orizontal“ al lui Nevil nu putea vedea prin nori… căci dacă ar fi fost altfel, ea nu s-ar mai afla acum aici, gândindu-se la aceste lucruri. Bun, deci o ipoteză ar fi că orbiterul avea o rezoluție de un metru și/sau este ineficace pe timpul nopții. După două zece-zile, cerul era adesea limpede, iar stelele străluceau mai mereu noaptea. Plutele se îndreptau acum spre nord și Johanna era aproape convinsă că înconjuraseră Capul. În timpul zilei se ținea sub vele sau ghemuită într-o mică vizuină pe care și-o încropise în mormanul de lăzi din centrul plutei. În timpul nopții scotea capul și trăgea cu ochiul spre cer. Orbiterul era o stea luminoasă mereu sus pe cerul dinspre sud-est, mai spre răsărit decât fusese înainte ca Nevil să preia controlul. Ce explicații îi dă Cioplitoarei-în-lemn? Sau poate nu mai trebuie să dea explicații nimănui? Și cu ce îi ajută pe Prodotus și pe Magnat? O mulțime de astfel de întrebări îi treceau prin minte, întrebări al căror răspuns era cu neputință de aflat. Vestea bună era că dacă Nevil o căuta pe ea, nu căuta unde trebuie! Cu timpul deveni mai puțin paranoică în privința orbiterului. Poate peste alte trei zece-zile, plutele vor ajunge în vechea capitală a Cioplitoarei-în-lemn. Și atunci viața sau moartea Johannei și a prietenilor ei va depinde de cât de repede va afla ea ce se petrece în Domeniu.

O vreme, a fiert în sucul propriilor scenarii. Au trecut câteva zile. Dar s-a plictisit de scenarii. Avea nevoie de indicii despre destinația inițială a flotei. Trebuia să afle ce încărcătură transportau. Însă cum să convingă echipajul să îi permită asemenea lucru? Până acum, Johanna fusese la bordul tuturor platformelor plutitoare. Fiecare dintre ele era un haos tropical în sine, cu toate acestea nu erau nici pe de parte epavele pe care le văzuse ea în urmă cu câțiva ani. Cineva coerent făcuse anumite ajustări de design. Catargele, vergile și cârligele erau asemănătoare celor de pe flota Cioplitoarei-în-lemn. Lăzile cu încărcătură aveau forme regulate și dimensiuni asemănătoare, detalii contrare modului de a gândi tropical. Acum când avea timp la dispoziție pentru a le studia, își dădu seama că cercurile de tăciune de pe laterale erau o versiune a logoului Magnatului întruchipând Haita Haitelor. Dincolo de problema lăzilor intangibile, gloata era destul de bucuroasă să o aibă pe Jo în preajmă. Adeseori le era de un real ajutor, cum ar fi că ajungea mai sus decât ar fi ajuns oricare din ei. Într-un fel, Johanna găsea gloata mai distractivă decât haitele coerente. Creaturile acestea se simțeau bine cu toții laolaltă, jucându-se și războindu-se asemenea unor copii… făcând abstracție de ocazionalele crize de nebunie și de ostilitatea vizavi de atingerea lăzilor de marfă. Uneori, se întrerupeau în mijlocul vreunei sarcini mai serioase și începeau să se joace cu mingile din plastic care nu păreau să aibă altă întrebuințare decât aceea de a distra gloata. (Mingile pluteau în apă, dar zilnic se pierdeau câteva peste bord, deci sursa de distracții nu era inepuizabilă.) În alte momente, mai ales noaptea, Stiletele se strângeau în grup pe cea mai înaltă suprafață a plutei. Același lucru se petrecea și pe celelalte platforme. Cu toții, urlau și lătrau și uneori cântau fragmente din cântecele straumere pe care le auziseră demult în naufragiile pe Domeniu. În zori, mulți coborau și se distrau în alte feluri mai puțin sonore. Unii se aruncau peste bord să pescuiască. Johanna avea nenumărate ocazii pentru a încerca mici experimente. Avea aproape zece ani de experiență cu haitele, fragmentele și solitarii haitelor, însă această experiență o căpătase respectând regulile educatorilor de prăsile și normele nordicilor de comportament acceptabil. Descoperi lucruri noi și bizare aici. Corurile erau aproape la fel de ciudate comparativ cu haitele coerente, așa cum erau haitele în comparație cu oamenii. Găsi un loc umbros undeva sus pe plută. Dacă stătea acolo, era văzută de toată lumea la bord. Când striga la ei, unele capete se întorceau în direcția sa. Puținii care înțelegeau samnorskă erau suficient de mulți la bord încât toți să înțeleagă, oricât de vag, mesajul strigat de ea. Desigur, aceasta nu era o super-inteligență, ci o altfel-de-inteligență. Deși în unele privințe un Cor era prost ca un câine, la căutare-și-optimizare depășeau cu mult orice haită sau ființă omenească. Punea întrebarea: „Unde sunt mingile de joacă?“ și în câteva secunde toate mingile de pe plută zburau prin aer, chiar și cele ascunse cu grijă cu o zi înainte. Și, dacă privea la câteva sute de metri depărtare, unde se aflau celelalte două plute apropiate, vedea mingi galbene săltând vesel în aer!

Hmmm. Sunetele mentale nu treceau de la o plută la alta, însă sunetele rostite treceau. Corurile puteau face minuni prin optimizarea locală, dar nu vedeau tabloul larg, nu cuprindeau vastitatea spațiului de cercetare pentru a conecta rezultatele. Comunicau, dar nu puteau gândi împreună. Această limitare se aplica la orice, plecând de la concepții despre lume până la… pescuit. Îndată ce îi veni ideea, punerea ei în practică dură aproape zece zile de predicat în fața Corului… și a Corurilor de pe celelalte plute. De multe ori nu aveau poftă să se joace. De când flota o luase către nord, marea și aerul deveniseră tot mai reci, iar furtunile, tot mai violente. Apa era mult prea rece chiar și pentru Stilete ca să pescuiască. Erau cu toții morocănoși și necooperanți. Zi după zi, Johanna obținea rezultate tot mai complexe. Una dintre realizări fu și faptul că din când în când se mai găsea câte un solitar care urca pe catarg și urla bucăți în samnorska inter-haită despre bancurile de pești pe care le vedeau. În cele din urmă, coordonarea cuprinse și marinarii part-time și reușiră cu toții să prindă suficient de mult pește într-un timp foarte scurt petrecut în apele înghețate. Ideea de credit era aproape de neconceput pentru un Cor, însă Johannei îi plăcea să creadă că Tropicalii vor avea mai multă încredere în ea după acest succes. Cu siguranță se străduiau mai mult să înțeleagă ce le cerea să facă… și îndeplineau mai rapid cererile pe care credeau ei că le formula ea. Poate că ar fi fost mai scurt și mai sigur pentru ea să spargă lăzile de marfă ale Magnatului. Din diversele experimente, înțelesese că lăzile erau mult mai bine ferecate și mai rezistente decât își imaginase ea. Fie. În micuța cabină de sub catarge găsise o rangă de oțel, care aducea cu uneltele folosite de haitele din nord pe post de leviere. Cu ranga și cu suficient timp la dispoziție, ar putea încerca să spargă o ladă cu marfă. Într-o dimineață, după o furtună – din aceea cruntă în care câțiva Tropicali fuseseră aruncați peste bord până când toată lumea începu să ia în serios centurile de siguranță – Johanna observă că una din lăzi alunecase într-o parte, ieșind din stiva din mijloc. Ca de obicei, gloata încercă să prevină alte derapaje, rezultatul fiind, ca de obicei, un talmeșbalmeș de funii împletite în noduri ineficace. Apoi observă că lemnul lăzii se crăpase și din ea se scurgea o substanță vâscoasă și închisă la culoare… gudron, pentru a nu lăsa apa să pătrundă la conținut? Privi cum echipajul se învârtea în jurul lăzii, diverși membri scuturându-se și sărind în sus, parcă mai neputincioși decât de obicei. Altă dată, poate ar fi observat crăpătura din lemn, însă astăzi nu o văzură. Johanna așteptă până când gloata se îndepărtă pentru a se strânge la un loc în partea ferită de vânt de la bord. Vremea rece îi afecta cel mai mult pe Tropicali, dar toată lumea suferea. Îmi pare rău, prieteni. Dacă nu vaș fi convins eu să deturnăm flota… În partea de plută unde se afla Johanna nu se găsea nici picior de Tropical; Johanna apucă ranga și o plimbă peste ladă. – Are nevoie de niște reparații, spuse ea spre nimeni, însă cuvintele ei puteau fi auzite de oricine de pe plută și îi puteau oferi o oarecare protecție prin Stiletele care înțelegeau samnorskă.

Introduse ranga în lemnul crăpat… și ezită o secundă. Sunetul de lemn despicat ar putea dezlănțui infernul asupra ei. Dar nu avu ocazia să pună la încercare ideea ei, pentru că exact în clipa în care cumpăni se auzi un lătrat puternic în spatele ei. Aruncă o privire peste umăr. Pe Puteri! Pe catargul unei alte plute se afla un membru. Poate că era doar un pescar nebun care pândea pești, dar stătuse cu ochii pe ea… și acum suna alarma! În răstimp de câteva secunde puntea se umplu de Tropicali mârâind în jurul ei. Johanna căzu în genunchi, își aplecă într-o parte capul și își întinse brațele în laterală. Era postura cea mai inofensivă pe care un om o putea avea față de un Stilete. Colți se arătară în apropiere, gata să cedeze instinctului de a ucide. Dar mulțimea care veni în spatele primului val nu împingea înspre interior. Din loc în loc, mănunchiuri gânditoare încercau să ia formă. Doar că spiritele erau prea încinse pentru o asemenea tentativă: haitele durau câteva secunde înainte să fie reduse la tăcere, înainte să se reducă unii pe alții la tăcere. Johanna se sprijini cu spatele de lada crăpată, sperând că gestul ei va părea protectiv. Intuise bine, căci unele din capetele cele mai amenințătoare se dădură o idee mai în spate, iar zumzetul mental audibil chiar și pentru urechile omenești se diminuă. Privi în jurul ei, încercând să localizeze vreun grup pe care să-l folosească pe post de intermediar. Nu, erau cu toții o gloată ostilă. Prea bine. Le mai vorbise la grămadă și înainte. – Vă rog, ascultați-mă, începu ea. Noi mergem către nord. Corect? În jur se produse agitație. Efortul de a înțelege era atât de mare, încât aproape simțea bâzâitul timpanelor. În cele din urmă se auzi un singur cuvânt, în samnorskă: – Da. Apoi altele, ca un ecou al primului: – La Domeniu. La acasă. Facem casă. Johanna înclină din cap repede, imitând gestul solitarilor de a încuviința. – Eu vă pot ajuta. Dar trebuie să știu mai multe. Nu era o minciună, ci doar genul de adevăr trunchiat pe care un Cor nu l-ar putea niciodată înțelege. Gloata șovăia, bâzâitul sunetelor mentale amplificându-se tot mai mult. Se aflau într-o situație în care un „ambasador“ chiar ar fi fost necesar. Dar gloata stătea compactă, agitându-se înainte și înapoi. După câteva secunde, un alt fragment de samnorskă pluti în aer: – Încredere la tine. Spune mie, ajută mie.

Și uite așa, Johanna putu să arunce o privire în lăzile avariate și să afle detalii despre marele plan al lui Prodotus. În timp ce gloata privea, tăcută și înfricoșată, ea deschise capacul de lemn, dădu la o parte mâzga neagră… și o cascadă de mingi galbene se revărsă peste punte. Mulțimea își pierdu capul, repezindu-se după mingi, jucându-se cu ele în aer și apoi trimițându-le spre Johanna. Super! În privința epuizării stocului de mingi nu mai aveau de ce să-și facă griji! Sub mingile galbene se găsea un șir ordonat de cărămizi. Dar erau moi la atingere. Jo folosi ranga să desfacă masa compactă de obiecte, apoi o scoase afară. Când recunoscu marfa, sări iute în spate și scoase un fluierat puternic. Tropicalii continuară să se joace cu mingile câteva secunde, dar Jo putu vedea cum un val de înțelegere cuprindea întreaga punte. Lada cu marfă era aproape plină cu mantii căptușite. Într-o secundă, mingile galbene fură uitate și gloata se năpusti asupra veșmintelor care le vor ține de cald.

Lada conținea mantii doar pentru câteva Stilete. Toată adunarea se împingea și trăgea, însă nimeni nu fu ucis. Foarte repede, ideea de a sparge lăzile cu mantii călduroase înăbuși interdicția de a nu se atinge de ele. Johanna fu prima, cu ranga ei de oțel, deschizând lăzile cele mai de sus. Găsiră mai multe mantii, încă o ladă aproape plină cu mingi și o ladă închisă bine, conținând carne afumată. În acest moment mulțimea era atât de preocupată de prada găsită, încât Johanna hotârî să oprească pentru moment deschizul lăzilor, pentru a nu risca alte stricăciuni. Se înveli în câteva mantii și se retrase în vizuina ei, gândindu-se la descoperirile pe care le făcuse. Vasăzică, rândurile de deasupra ale cargoului erau doar simple provizii, puse special de cei care plănuiseră călătoria și care se așteptau ca voiajul să dureze mult. Deci marfa Magnatului se afla mai la fund? Sau Johanna furase flota înainte ca echipajul potrivit și încărcătura adevărată să ajungă la bord? Pe puntea navei, Tropicalii se jucau cu noile lor haine, probându-le, și pe față și pe dos, improvizând mici corturi din cele rămase, în timp ce se îndemnau unul pe celălalt să mestece carnea afumată. Johanna nu mai văzuse niciodată un asemenea entuziasm din partea unor Stilete pentru carne moartă, afumată; însă probabil se săturaseră de atâta pește. Grupuri gălăgioase se adunaseră pe marginile plutei, fluturându-și mantiile călduroase în direcția celorlalți de pe alte nave. Cât despre pescari, strigătele lor erau mai ales în limbaj inter-haită și samnorskă, dar auzi numele ei din loc în loc în conversație. Johanna observă celelalte Stilete de pe plutele vecine. La început, cei din depărtare strigară răspunsuri, lăudându-se înapoi (fără motiv), dar îi vedea înclinând din capete: atât Stiletele, cât și câinii făceau acest gest când nu înțelegeau ce se petrece. Johannei îi trecu prin minte că acum, când abilitățile lor de navigatori se îmbunătățiseră considerabil, ceilalți ar putea pur și simplu mâna plutele spre ei, să-i scufunde cu tot cu noile lor bogății. Apoi gloata de pe pluta apropiată – cea cu pescarul care lătrase la ea – păru să înțeleagă cum se ajunge la comori. Văzu mulțimea repezindu-se asupra lăzilor cu marfă stivuite pe puntea lor, rupându-le cu ghearele și cu colții, bătându-le cu funii împletite. Atacul dură cinci, zece minute, fără succes; lăzile Magnatului erau făcute să reziste împotriva unor

Stilete neajutorate și nătângi. Mulțimea avea nevoie de ranga Johannei… sau de o minte omenească sau de o haită inteligentă. Asaltul eșuat se stinse în vreme ce gloata se dădu înapoi și se așeză cu botul pe labe. Solidaritatea întreprinderii avea să se stingă cu fiecare secundă care trecea. Sau poate că nu. Johanna observă că membrii încep să se târască pe punte, creând un soi de plasă peburtă din trupuri de Stilete. Să fi fost un soi de gândire colectivă sau un fel de acțiune distribuită? Cântau, un ciripit ritmic care se întrerupse deodată, apoi reîncepu, încet. Acum se ridicară din nou în picioare și începură să danseze, sărind într-o cadență coordonată. Țopăitul păru să facă înconjurul plutei, bătând ușor, dar într-un ritm perfect coordonat, în puntea navei. Dansară fără întrerupere, în același ritm straniu. Încet-încet, întreaga plută începu să se legene, iar curenții apei dădeau și mai multă amploare legănatului. Lăzile de marfă din vârful mormanului din centrul punții începură să cadă și să alunece libere, căci atacul cu ghearele tăiase funiile care le ținuseră strânse. Prima căzu bubuind, apoi alta și alta. Efectul fu mai grav – sau poate mai eficace? – decât orice furtună de până acum. Se stârni o avalanșă de lemn crăpându-se și jumătate din stivă se prăbuși în mare. Se alegea praful de încărcătura tabu a Magnatului! Apa din jurul plutelor era înțesată de lăzi și rămășițe de lăzi. Johanna vedea capete în apă și Stilete cocoțate pe lăzi. Era o scenă foarte asemănătoare naufragiilor pe care le văzuse acasă, pe țărmurile nordice. Vedea Stilete înotând să scape de pe ce mai rămăsese din pluta lor. În vreme ce soarele aluneca spre mare, deveni tot mai greu să înțeleagă ce se petrece, însă părea că cea mai mare parte a Stiletelor reușiseră să se întoarcă pe bucata de plută care scăpase nevătămată. În acea seară, sunetele ce răzbăteau de la celelalte plute păreau în general vesele. Reușiseră cu toții să ducă la bun sfârșit demolarea încărcăturii „prin scuturare“ și Corul de pe pluta pe jumătate scufundată părea cel mai mândru de realizare. Bolboroselile și lătrăturile se întețiră odată cu vântul. Johanna stătea în locul ei obișnuit, dar cu burta plină și transpirată de căldură. Ce invenții extraordinare sunt mantiile de furtună ale Stiletelor!… chiar dacă erau scurte și strâmte, iar găurile pentru timpane lăsau vântul să treacă prin ele! Privea în timp ce luna urca tot mai sus pe cer, iar festivitățile deveniră tot mai zgomotoase. Era combinația obișnuită de cântări, orgii și zbenguială nebună. Cu toate acestea, în noaptea asta era diferit. La fiecare câteva minute, câte un solitar, un duet ori un trio se apropia timid de ea. Aproape fiecare îi aducea câte un dar, sau o mantie, sau o bucată de carne afumată. În unele privințe, aceste gesturi îi aduceau aminte de Fragmentarium. Și acolo ea avusese relații de prietenie caldă cu creaturi care nu înțelegeau foarte bine ce se petrece, dar îi erau recunoscătoare pentru ajutor. Însă, deși călătoria de acum nu era cea mai plăcută plimbare cu barca, aici era de o mie de ori mai bine decât pe Fragmentarium. Aici prietenii ei nu erau bântuiți de o teamă intuitivă că nu vor mai fi niciodată ființe întregi. În mod cert, Corul nu privea aceste probleme la fel ca educatorii de prăsile!

Sărbătoarea atinse apogeul undeva la miezul nopții cu o încercare stranie de a sincroniza toate plutele. Țipetele imprimau un ritm care se armoniza cu ritmul altor țipete de peste apă. Pentru câteva momente, combinația se modulă într-o interferență stranie, crescând în intensitate. Johanna avu senzația că gloata gloatelor încearcă să atingă o anumită coerență universală, lentă, necuprinsă. Dar după o jumătate de minut, solemnitatea se frânse, atenția Tropicalilor se destrămă. Johanna ațipi. Era vag conștientă că deși sărbătoarea se liniștise, Tropicali solitari încă mai umblau de colo până colo, băgându-și boturile peste tot. Nu aveau cum să mai deschidă nicio ladă fără ranga ei. Hmmm… nu și dacă se gândeau să scuture întreaga plută! Mâine va începe acțiunea de descurajare a acestei idei. Se ghemui mai bine în mantiile calde și se cufundă în somn. După un timp. – Ce-i asta? Ce-i asta? Ce-i asta? Un bot o împingea în umăr. – Poftim? Johanna încercă să deschidă ochii. Nu era dimineață. Nici pe departe. Luna era abia la jumătatea cerului. În lumina de sus văzu mulțimea care o înconjura. Un trio care îl includea pe Cipcirip stătea aproape de ea. – Ce-i asta? întrebă din nou Cipcirip și un alt trio păși spre ea, împingându-i o cutie mică, strălucind ca sticla întunecată în razele lunii. – Fir-ar să fie! înjură ea încet. Obiectul strălucitor era componenta electronică solară a unei antene de torsiune. Ținea în mână una din stațiile radio analoage construite de Pedantus. Fiecare din ele însemnase un efort considerabil. Lasând la o parte mândria de inventator, Pedantus avea mare nevoie de fiecare din ele. Johanna își amintea de supărarea lui de fiecare dată când dispăruse câte una. – Ce-i asta? continuă Cipcirip și acum întregul grup. Johanna ridică privirea. – E un radio. În cel mai bun caz, raza de acoperire ar fi câțiva kilometri, dar cu ajutorul orbiterului, puteau face înconjurul lumii… tocmai până la Prodotus și Nevil. – Unde l-ați găsit? întrebă ea. Trioul Cipcirip făcu semn spre mormanul de gunoaie de pe puntea principală. Ah, acolo unde găsise și ranga, lăsată pentru echipajul potrivit.

De undeva din mulțime se auzi un glas: – L-am auzit. L-am auzit? Johanna ridică aparatul la ureche. Dacă stația nu fusese la soare, acumulatorul probabil se descărcase și… auzi sunete înfundate! Semnalul orbiterului trebuie să fie puternic. Mesajul era un simplu sunet, pe limba Stiletelor, repetat la nesfârșit: „Răspunde dacă recepționezi.“ – Nu e mort, spuse Cipcirip bucuros. – … Nu, răspunse Johanna făcându-și rapid calcule în minte. Observă că butonul de transmisie era închis. – Dar e pe moarte, corect? Capetele se plecară, un val de descurajare se împânzi peste întreaga adunare. – Poate. Noi țipam mai tare mai tare, dar nu aude. Trioul stătu pe gânduri o clipă, probabil ascultând gândurile și sfaturile celor din spatele lui, apoi adăugă: – Voce suna mort. Mda, nu era de mirare că transmisia suna ciudat. Probabil o buclă sonoră. Stiletele puteau repeta sunetele cu o mare fidelitate, însă la un moment dat se plictiseau. – Aducem voce la tine, da? Tu repari? Desigur. Reparatul consta în simpla apăsare a butonului de transmisie. Pe urmă prietenii ei vor putea sta de vorbă în voie cu Prodotus, să-l anunțe nevinovat că Johanna va ajunge în Domeniu peste câteva zece-zile. Își plimbă privirea în jur, la Cipcirip și ceilalți. Trebuia să-i mintă. În apropierea Domeniului, aparatul le-ar putea fi de folos, însă pentru moment, trebuia să dezactiveze butonul de transmisie, atât de ușor de activat. Ei, asta va fi chiar o problemă. Văzuse cum se jucau Tropicalii cu obiectele care le păreau interesante. Ar arunca stația de la unul la altul, poate chiar ar și distruge-o, însă și-ar băga boturile pe unde nici prin minte nu îți trecea. Privind gloata jucându-se cu obiecte pe care nu le înțelegea, solitarii aceștia îi aminteau Johannei puțin de Wenda Larsndot. Joaca naivă a fetiței era o sursă constantă de surprize. Odată intrase într-un dulap dezactivând un lacăt pentru a se juca în interiorul războiului de țesut automat al părinților ei și scăpase ca prin minune. Tropicalii, în joaca lor, fie vor defecta aparatul, fie îl vor activa. Johanna întoarse cutia pe toate părțile, prefăcându-se a o inspecta. În cele din urmă, spuse:

– E aproape mort, dar îl pot repara. Un val de bucurie se răspândi pe punte. – Însă îmi va lua probabil zile întregi. Trioul Cipicirip lăsă capetele în jos descumpănit și vestea produse mare tristețe. Dar Corul avea acum încredere în ea mai mult decât oricând și mulțimea începu să se disperseze în următoarele minute. Johanna luă câteva mantii și încropi un cuib pentru obiectul sacru pe care îl va repara. Apoi înveli propriile mantii în jurul ei și al cuibului. Doar Cipcirip și trioul lui rămaseră în preajmă. O privi șovăitor. – Îl voi păzi ca pe ochii din cap, promise Johanna. Rămaseră locului încă o clipă, întrebându-se probabil dacă ar trebui să se împrăștie sau să stea peste noapte lângă ea. Apoi clătinară din cap și se îndepărtară. Huh. – Mergem, spuse Cipicirip și tovarășii lui. Ascultăm alt radio. – Poftim? – În cutii. Radio. Patru câte patru câte patru.

C a p i t o l u l 2 4 Bili Yngva era jucătorul numărul doi în Grupul de Studiu al Dezastrelor al lui Nevil Storherte. În sinea lui, Bili se considera de fapt creierul operațiunii, iar Nevil cel care dădea cu gura. De aceea, Bili era mereu uimit văzând că el era mereu pus să facă treburile cel mai puțin plăcute. De exemplu, cineva trebuia să se ocupe de întreținerea lui Excentric II. La urma urmei, nava stelară era centrul puterii acestei lumi și cel mai performant sistem tehnologic pe o rază de ani-lumină. Dacă pierdeau controlul asupra navei, în câteva zile pica și Grupul de Studiu al Dezastrelor. Trădătorii, habarniștii, iubitorii de câini puteau prelua puterea. Sau mai rău, stăpâna armatelor ar ucide toți oamenii, iubitori de animale sau nu. Cioplitoarea-în-lemn era o amenințare mortală, chiar și atunci când se afla la mila navei. Dar pentru întreținerea lui E-II era nevoie de dreptul de admin. Pe bună dreptate, Nevil nu se încredea în nimeni decât în el însuși și în Bili Yngva cu această autoritate. Așadar cine își petrecea aici toate nopțile, pe post de „stăpân al lumii“? Bili Ygnva, se înțelege. Bili comuta de la o cameră la alta, trăgând cu ochiul prin toate locurile pe care Cioplitoarea-în-lemn și Pedantus le considerau drept teritoriile lor private. Ar fi fost chiar distractiv dacă nu ar fi fost foarte plictisitor. Fără îndoială, Excentric II în Zona Lentă era cea mai nătângă bucată de tehnologie cu care Bili avusese vreodată de-a face. În Exteriorul Superior existau și plug-in-uri ribozomice mai inteligente decât nava asta. Acest Centru al Universului local îi amintea mereu lui Bili cât de jos căzuseră în adâncimile iadului. Mai că îi înțelegea pe iubitorii de câini de ce se dăduseră cu localnicii. Indiferent ce voiai să faci cu E-II, trebuia să o faci manual. Nava nu putea gândi tactic, cu atât mai puțin să planifice strategic. Toate acestea cădeau pe capul lui Nevil, dar – în cea mai mare parte – pe capul lui Bili. Nava stelară era efectiv prea proastă pentru a fi utilizată de un geniu adevărat ca Gannon Jorkenrud. Iar dacă lăsai nava să se descurce cu datele pe care le culegea, se întâmplau tot soiul de porcării. Aici Bili simțea cu adevărat lipsa Ravnei Bergsndot. Pe Puteri, cât de înapoiată era sjandrana aceea cap-pătrat! Da, arăta ca un om, însă dacă apucai să stai de vorbă cu ea câteva minute, îți dădeai seama că încerci să te înțelegi cu o maimuță. Pe de altă parte, gândirea ei limitată o făcuse partenerul ideal pentru Excentric II. Bili își amintea miile de

ore pe care ea le petrecuse aici, analizând toate detaliile plictisitoare care făcuseră adaptarea aici posibilă. La naiba, era ceea ce încerca și el acum să adapteze la propriul plan. În afară de un nebun precum puștiul acela Ristling, nu mai era nimeni printre Copii capabil de munca pe care o făcuse ea la început. Mare păcat că devenise a dracului de periculoasă. Bili scoase notițele pe care le întocmise pentru planul său Marea Speranță: stăteau acolo pur și simplu, trăgând cele mai simple concluzii din ultimele înregistrări ale camerelor de supravegheat. Atât Johanna Olsndot, cât și Pelerinul erau categoric scoși din circuit. Acest fapt îi slăbise autoritatea Cioplitoarei-în-lemn la fel de mult ca și dispariția femeii Bergsndot, dar mai erau încă multe lucruri de rezolvat. Gannon trebuia salvat din misiune. Din păcate, Ochiul Ceresc 2 se dovedea un coșmar de pilotat, nici nu e de mirare, fiind un aparat din era pretehnologică. Din cauza lui, Excentric II pierduse urma expediției lui Gannon. Dar Bili mutase orbiterul cu câteva grade mai spre est, încercând să obțină o imagine mai bună a zonei de cercetare. Dar, până acum, nu apăruse nimic. Contactele lui Nevil printre dușmanii Cioplitoarei-în-lemn pretindeau că Ravna Bergsndot este moartă, sau va fi în curând. Fie, dacă altfel nu se putuse. Dar chiar și cu ea dispărută, Cioplitoarea-în-lemn reușise să coopteze mai mulți Copii! Dacă se cereau alte alegeri și dacă Nevil nu reușea să-i înduplece cu vorba bună să meargă pe mâna lui… atunci, Nevil spusese (în mare taină, doar lui Bili) că va fi nevoit să utilizeze nava stelară împotriva propriilor tovarăși și colegi. Din calculele lui Nevil nu vor fi decât câțiva morți, o tiranie temporară. Oricum, spusese el, tirania era forma naturală de organizare a puterii Aici Jos. Cu toate acestea, Nevil devenea mult prea însetat de sânge. Ar trebui să protejăm umanitatea. Avem nevoie de toată lumea dacă vrem să accedem înapoi în Transcendent. Bili lucra la un plan alternativ pentru a contracara un eventual atac al Cioplitoarei-în-lemn, ceva care nu ar mai ucide și alți Copii, oricare ar fi fost loialitățile lor, și ar lăsa Grupul de Studiu al Dezastrelor într-o poziție în care să aibă spațiu liber de manevră. Doar că mai avea de lucru la plan pentru a-l convinge pe Nevil. Bili își forță mintea să îndure corvoada nesfârșitelor detalii de care aveai nevoie pentru a lucra cu Excentric II. Cum oare supraviețuise umanitatea în evul întunecat al programării în Zona Lentă…? Când se uită din nou la ceas, era aproape dimineață. Mda, iar își petrecuse toată noaptea aici. Trebuie să fi stat încă o oră sau două în fața programelor când E-II începu să o ia razna. Asta nu era ceva nou, desigur. De fiecare dată când îi cereai lui E-II ceva nou, oricât de simplu, cereai automat și o nouă tâmpenie din partea lui. La început, această nouă ciudățenie arăta ca un bug: trei milioane de linii de cod intermediar tocmai colapsaseră în niște mâzgălituri din care Bili nu înțelegea nimic. Niște așa-zise „ferestre cu rezultate“ începură să deruleze fraze într-o samnorskă simplă. La început, crezu că este unul din acele rapoarte inutile de operațiuni pe care sistemul le întocmea când pretindea că Bili făcuse o eroare de programare. O lumină verde pâlpâi într-un colț al display-ului. Era un avertisment de la un program de monitorizare a resurselor. Îl setase pentru a depista dacă vreun spion, cum era femeia Bergsndot, încerca în secret să se conecteze. Acum, când și ea, și Ristling dispăruseră,

trebuie să fie altcineva! Ovin Verring? Ovin era o pacoste în dos din ce în ce mai mare, dar nu era genul care să comploteze. Ia stai. Utilizarea era, ha, peste sută la sută. Pentru moment, Bili nu fu capabil să înțeleagă procentele… iar E-II nu se deranjă să-l lumineze. Acum utilizarea era la de o sută de ori zece mii la sută! Poate E-II găsise o nouă metodă să se defecteze. În următoarele cinci secunde, utilizarea crescu la șapte milioane la sută. Apoi observă că utilizatorul listat nu era altul decât… Bili Yngva. Cineva face glume proaste cu mine. Doar că nu erau niște glume obișnuite. Încercă disperat să găsească o soluție. Ar putea să dea shutdown la întregul sistem? Acea alarmă verde – nu o mai văzuse înainte. Întrebă nava și primi în sfârșit un răspuns relevant: Monitorul de resurse observă că nava s-a autoupgradat la componente procedurale standard. Nava consideră acum programul de planificare de nivel 0 – adică de doar zece milioane de ori mai mare decât capacitatea procesoarelor de urgență din Zona Lentă. Pentru o performanță rezonabilă, ar trebui să accesați funcții suplimentare nondeterministice. – Doamne, Dumnezeule mare! spuse el încet. Acest mesaj nu putea însemna decât un singur lucru. Marele întuneric se retrăsese; Planeta Stiletelor nu mai aparținea Zonei Lente. Pereții în jurul lui sclipeau, funcții trezindu-se la viață. Unele din ele trebuie să fie vechi de zece ani, suspendate în momentul în care Pham Nuwen își provocase moartea. Cea mai mare parte a lor clipiră ca procese terminate, nava recunoscându-le ca nemaifiind de actualitate. Câteva procese crescură sub privirea lui Bili. Programul lui de planificare, construit cu migală, fusese rescris, amestecat cu arhiva tehnologică a lui E-II, care acum rula de parcă ar fi avut propria conștiință. Bili urmări procesul vreme de câteva secunde, prea șocat pentru a mai face vreun gest. Ecranele erau în mare parte ininteligibile, însă recunoscu algoritmii logici impliciți. Acestea erau procese din Exteriorul Median, probabil cele mai bune de care era capabil E-II. Bili simți cum îi dau lacrimile și nu-i veni a crede că ceva atât de simplu îi poate crea o asemenea stare euforică. Acum pot și eu să lucrez. Gesticulă pe o interfață, dar nu se întâmplă nimic. Rahat. Poate capacitățile lui E-II fuseseră distruse în timpul naufragiului. Sau poate nava nu fusese nicicând foarte capabilă. Se aplecă în față, urmărind șabloanele. Nu mai conta. Se vedea că șablonul de bază era din Exterior. Grafica realistă era posibilă, chiar dacă necesita ca bază de plecare materia naturală. Își plimbă privirea de la un proces la altul, testându-le cu diverse întrebări, gândindu-se la posibile răspunsuri și concluzii. Aproape toate ideile i se învârteau în minte, dar după zece ani fără tehnologie se obișnuise să gândească de unul singur. Apoi dădu peste cea mai importantă revelație dintre toate. Cadou din partea Ravnei Bergsndot, după toate aparențele: un set de ferestre simple care îi indicau punctul în care ar fi trebuit să caute în tot acest timp. Nenorocita știuse că se va întâmpla ceva! Setase E-II să ruleze un zonograf, pentru a monitoriza legile fizice relevante. Însă comanda depășise cu mult pragul de detecție al programului. Era atât de mare, încât E-II își restartase programele standard.

Bili împinse celelalte proiecte într-o parte și ceru zonografului mai multe detalii și explicații. Bergsndot folosise o metaforă seismică pentru deplasările granițelor zonelor. Pe buzele lui Bili înflori un zâmbet. Era destul de logic, în funcție de distribuția probabilității din model. În acest caz, poate ar fi fost mai potrivită metafora trezitului din somn. Deplasarea începuse în urmă cu o sută de secunde, dar se petrecuse atât de repede, încât E-II își revenise la modul standard în mai puțin de zece secunde de la modificare. Îmbunătățirea se stabilizase pe parcursul următoarelor șaizeci de secunde, dar acum legile fizice erau de Exterior Median. O navă stelară normală – chiar și Excentric II dacă nu i-ar fi scos măruntaiele – putea zbura cu zeci de ani-lumină pe oră. Pentru această regiune a spațiului, era chiar mai bine decât înainte de Pham Nuwen. Iar aceasta însemna… Că scăparea nu se afla undeva peste secole în viitor, promisiunea îndepărtată pe care mintea rătăcită a Ravnei Bergsndot o considera drept amenințare. Întotdeauna ea afirmase că flota salvării se află undeva la treizeci de ani-lumină. Acum pe Planeta Stiletelor legile fizice încă se îmbunătățeau. Cum era să fie mai sus cu treizeci de ani-lumină? Bili suci programul zonograf pe toate părțile, încercând să afle starea spațiului interstelar apropiat. E-II îl putea ajuta, acum era destul de inteligent. Of. Explicațiile pluteau peste tot unde pusese el câte o întrebare. Singurele zone accesibile de cercetare erau la bordul navei. Dacă nava ar fi avut câteva stații la o oarecare distanță – chiar și la un an-lumină – ar fi putut face o extrapolare rezonabilă. Cu toate acestea… ferestrele arătau o flotă cu zeci de nave stelare, translatând sub ultrapropulsie. Salvatorii se aflau undeva deasupra, la treizeci de ani-lumină, iar estimările violete indicau o pseudo-velocitate de cincizeci de ani-lumină pe oră. Scăparea nu se afla la depărtare de secole, nici măcar de ani. I-ar putea ajunge într-o oră. Monitoarele navei semnalau că îmbunătățirile Zonei ajunseseră la un nivel constant. Nu mai conta! Începând de astăzi, exilul va fi doar o amintire neplăcută. Cu ultrapopulsie funcțională, salvatorii îi vor putea lua mai sus și mai sus, ajungând în cele din urmă în Transcendent. Acolo, șoarecii de laborator precum Gannon sau Jefri (cel puțin dacă lumea aceasta nu distrusese complet potențialul lui Jefri) puteau reconstrui Laboratorul Superior, să ducă la bun sfârșit ceea ce părinții lor și întregul Domeniu Straumli visaseră să îndeplinească. În mai puțin de o oră ar putea spune adio acestei văgăuni care le mânca sufletul. Ha? În display-ul violet, velocitatea flotei scăzuse la treizeci de ani-lumină pe oră. Mda, însă nu era decât o estimare. Zonograful navei încă arăta… privirea lui Bili fugi de-a lungul ecranelor; fuzionarea datelor încă era aproape imposibilă Aici Jos. Zonograful navei arăta condițiile locale în continuă degradare. Velocitatea maxim posibilă a ultrapropulsiei aici acum era de cincisprezece ani-lumină pe oră. Doisprezece. Dar ce contează? Salvatorii erau la o depărtare de o oră sau de o zi. Sau de zece-zile. Însă un fior rece de groază îl traversă pe Bili. Poate Deplasarea Zonelor lui Pham Nuwen nu era o trezire din somn cum crezuse el. Poate Ravna folosise metafora corectă.

Condițiile continuau să se înrăutățească. Estimarea locală: cinci ani-lumină pe… an. Nu, nu, nu! Flota violetă se găsea la doar douăzeci de ani-lumină, o aruncătură de băț dacă te aflai în Exteriorul Superior. Doi ani-lumină pe an. Semnalele de alarmă clipeau peste tot. E-II nu putea menține procesele standard în mediul înconjurător adormit. Bili îi ceru să încerce. Mai târziu, Bili avea să-și dea seama că nu este înțelept să ceri ceva unei mașini din Exterior când este aproape de limitele operaționale; s-ar putea să câștigi. Zonograful indică un an-lumină pe an… și de jur împrejurul lui toate display-urile se reformatară sau pur și simplu cedară. Lumina din navă se aprinse mai puternic și Bili știu că Excentic II împreună cu el și cu întreaga lume a Stiletelor căzuseră din nou în întunericul iadului. Stătu un moment printre ruinele informatice, prea șocat pentru a face vreo mișcare. Pentru doar… 193 de secunde, conform unui ceas care supraviețuise… salvarea fusese la îndemână. Iar acum se retrăsese iar. Lui Bili îi venea să urle. Se stăpâni și încercă să estimeze pagubele produse. Pe tot parcursul acestor trei minute, Excentric II executase mai multe procese decât în toți ultimii zece ani la un loc. Găsi rezultatele planului său, acum îmbunătățit cu detalii tehnice și opțiuni politice pentru Nevil. Găsi și o înregistrare a mutației care tocmai se petrecuse. Poate ar putea afla de aici cum va evolua situația mai departe. Găsi și… pierderi de date! Nava rulase cu procesoarele standard până în clipa în care Zona Lentă se prăbușise peste ei. Tranziția la automatele de backup se realizase cu succes, dar translația datelor în format de Zonă Lentă fusese întreruptă. Cum datele nu se reîncărcau în mod inteligent, amintirile fizice se degradau cu fiecare secundă. Datele rămase, chiar și cele pasive, aveau nevoie de backup manual imediat. Bili se aplecă în față, apăsând pe comenzi. Nu te panica! Avea experiență în rezolvarea problemelor în acest mediu. Nu sări nicio etapă, nu face nicio greșeală. Nu intra în panică. Dacă Nevil cu Ovin sau Merto ar fi fost online, lucrând cu toții umăr la umăr, poate ar fi reușit să salveze totul. Mda, cum era vorba câinilor? „Dacă dorințele ar fi găini-broaște, niciodată n-am răbda de foame“? Câinii știau care sunt limitele lumii lor, chiar dacă nu le recunoșteau drept limite. Bili reuși să capteze aproape toate datele din programul de planificare. Din ce prinsese, părea să fie un program valabil, cu date care l-ar putea convinge pe Nevil că Marea Speranță era un plan realizabil. Din păcate, nu știa câte detalii supraviețuiseră reformatării. La un moment dat simți un miros de ars venind dinspre display-urile zonografului, semnalul clasic al pierderii de date. La naiba, nu pot să fiu peste tot în același timp! Frunzări printre notele Ravnei Bergsndot. Programul în sine era o secvență simplă, ceva inteligibil chiar și pentru cei mai primitivi oameni. Genul ăsta de program nu avea nicio șansă să se piardă. Dar analiza violet și înregistrarea semnalelor brute, acestea erau pierdute. Rulă un program de remediere a zonografului și îl restartă. Între timp, încheie backup-ul planului său Marea Speranță. Poate Puterile îi vor ajuta să înțeleagă ceva din părțile bune. La sfârșit, făcu ceea ce Nevil îi va reproșa că nu făcuse de la bun început:

– Navă, dă-mi o legătură sigură cu Nevil. Bili revenise deja în modul de gândire primitiv. Își amintise chiar să ceară specific legătură sigură. Printre altele, aceasta însemna că linia de comunicații va merge direct în head-up displayul lui Nevil sau pe linia directă de contact vizual stabilită de E-II cu locuința din oraș a lui Nevil. Din păcate, nu aveau decât o singură tiară head-up display, iar Nevil era la fel de precaut în folosirea ei cum fusese și Ravna Bergsndot. Trecură aproape zece secunde, apoi o voce feminină răspunse. – Da? – Ă-ă… bună Tami. Pot vorbi cu Nevil, te rog? Pe Puteri, oamenii chiar comunică așa?! – Bună, Bili. Nevil este plecat la Noul Castel… se pregătește pentru protestul față de conspirația pusă la cale de Cioplitoarea-în-lemn. Ce vrei să-i transmit când se întoarce? Părea cam îmbufnată. Tami nu era Johanna Olsndot, dar putea fi periculoasă în alte feluri. Bili nu înțelegea prea bine ce văzuse Nevil la ea. – Nimic, e OK, vorbim noi când ne vedem. Mulțumesc.

Bili mai urmări ecranul zonografului o clipă. Nimic interesant. Cel mai probabil, se aflau din nou undeva la o distanță de ani-lumină în Zona Lentă. Dar situația s-ar putea schimba în secunde… sau în ani. Iar Nevil trebuia anunțat imediat. Cu toate acestea, Bili stătu câteva minute să verifice că nimic nu rulează, nimic din ce i-ar putea prăji datele, în caz că ar avea loc o nouă trezire/ciocnire. Ieși în grabă pe puntea de comandă și de acolo coborî în sala de consiliu. Printr-o minune, locul era gol. Cumva, Nevil convinsese pe toată lumea, chiar și pe iubitorii înrăiți de câini, să participe la marele protest. Poate prindea și poporul mesajul în sfârșit: cu Johanna și Ravna dispărute, singura speranță de salvare stătea în Nevil și Grupul de Studiu al Dezastrelor. Ieși pe uși, dând piept cu frigul. Din fericire, nu bătea vântul și nu îi îngheță nimic. Se trase înapoi în căldura relativă a holului de la intrare și își încheie jacheta. Chiar în timp ce stătea acolo, primele raze ale soarelui de dimineață luminară dealul de deasupra lui, dezvăluind casele de-a lungul Străzii Reginei tocmai până departe la acoperișurile orașului Noului Castel. Mai departe strălucea domul auriu al castelului – Domul Landerului. O altă dimineață perfect normală la capătul de niciunde al nicăieriului, grație lui Pham Nuwen și a fungusului care venise cu landerul. Bili știa poveștile despre ziua în care Pham ridicase Zona Lentă, cum soarele se întunecase și haitele dansaseră ca nebunele. Ridicarea

din dimineața aceasta… Bili nu avea nicio dovadă a ceea ce se petrecuse. Cel mai probabil, fusese singura ființă în această lume care observase ceva. Nu fusese cine știe ce mare schimbare în univers. Doar o mică alunecare spre echilibrul natural. În timp ce Bili începu lungul drum spre Noul Castel, îi mai dispăru din frustrare. Salvarea îi fusese smulsă dintre degete în ultimul moment, dar fusese un mesaj. Salvarea era pe drum și putea ajunge oricând, mai târziu sau poate mai devreme.

C a p i t o l u l 2 5 – Ne putem furișa pe lângă ei. Ușor de zis, dar mai greu de făcut. Furișatul începu cu un mers târâș câțiva kilometri spre sinistrul „X“ de pe harta lui Chitiratifor. Traversară râul printr-un vad repezit, dar puțin adânc, sub bătaia neîndurătoare a ploiii. Odată urcați cu bine pe malul celălalt, Ravna ajunse la concluzia că o vreme mai bună nici nu se putea. Furtuna îi ferea de eventualele iscoade ale inamicului. Norii grei îi adăposteau de ochiul atotvăzător al orbiterului lui Nevil. Iar ploaia culcase la pământ oștirile de țânțari care le făcuseră viața amară în căldura însorită de ieri. Poteca pe care o găsise Amdi pe hărți ar trebui să-i treacă în cele din urmă peste trecătorile din munți într-o altă vale. „Principatele neîmblânzite“ era unul din rifturile cel mai puțin active geologic, însă numele era mărturia încăpățânării zonei de a se lăsa explorată și exploatată. Ultima explozie vulcanică pe întreaga lungime a văii se produsese cu aproximativ o mie de ani mai devreme. Apoi regiunea se populase cu diverși emigranți, riscând declanșarea unor catastrofe minore locale. În urmă cu două sute de ani, o asemenea erupție în regiunea nordică a grabenului sufocase până la ultimul membru al coloniei Cioplitoarei-în-lemn în vale. Regina își amintea ce se petrecuse atunci și niciodată nu mai pusese piciorul în această vale. În timp ce urcau spre ieșirea văii, vântul începu să bată cu putere și un fulger lovi în stâncile de deasupra capetelor lor. Nu ar fi trebuit să-i afecteze, doar că poteca era îngustă și fulgerele îi îngrozeau pe kherporci. După vreo jumătate de oră de fulgere neîntrerupte, Ravna băgă de seamă că furtuna interacționa cumva cu lampioanele ascunse în careta de la mijloc. Prin crăpăturile lemnului lăzii se vedeau pâlpâiri de lumină. Din fericire, acest fapt nu părea să-i sperie pe kherporci mai mult decât erau deja, însă îi crea o stare de nervozitate Ravnei… și lui Amdi, care mâna furgonul din spatele ei. – Sunt toate lămpile, spuse el. Ă-ă-ă… Luminează în sincron! Vezi curcubeiele de lângă furgonul tău?

Ravna riscă să-și mute privirea de la pereții de stâncă netedă din fața kherporcilor ei. Pe Puteri, Amdi avea dreptate! Fiecare lampă avea ceasuri funcționale și se puteau coordona între ele, însă ea niciodată nu putuse obține astfel de efecte fără o setare minuțioasă prealabilă. Își îndreptă atenția înapoi la potecă. – Nu le lua în seamă, Amdi! Ochii la drum! Era un sfat mai util pentru ea decât pentru el, având în vedere câți ochi avea Amdi la dispoziție. Fulgerele continuară încă un ceas, dar răspunsul ciudat al lămpilor nu dură decât un minut sau două. În cele din urmă vânturile se liniștiră și fulgerele se retraseră. Ploaia continuă, uneori în torente înghețate atât de dense, încât abia mai vedea dincolo de urechile kherporcilor. Apoi avea un răgaz de câteva minute în care putea vedea o parte din vale, unde furtuna semăna cu o pâclă șerpuitoare. Se aflau acum undeva deasupra pădurii care creștea pe patul văii. Adio tufișuri concasoare, adio copaci arcași cu tulpini stindarde impunătoare. Aici sus, pomii erau greoi și încovoiați, străjuind nămeți de zăpadă ce se topeau încet sub bătaia ploii. Membrul lui Amdi de lângă ea se ghemuise trist și nu mai scotea o vorbă. Ploaia camufla sunetele mentale. Ravna spera restul din spate să se descurce fără el pentru a mâna furgonul. În unele locuri, poteca era străjuită într-o parte de un perete de stâncă și în cealaltă de nori de ceață. Când ploaia se liniști, văzu mai bine ce s-ar putea întâmpla dacă kherporcii ei ar aluneca într-o parte. Sabie se ținea aproape unul de celălalt, mergând în fruntea caravanei, înaintea căruței lui Jefri. Noaptea trecută, după găsirea hărților, nu se mai înțeleseseră cu el. Când Amdi îi explică despre cum o vor lua spre est și îl întrebă care ar fi riscul de a fi descoperiți, haita rămase impasibilă, întorcându-și capetele în toate direcțiile, de parcă nu i-ar fi păsat încotro merg. Astăzi însă, cvartetul era de mare ajutor. Când poteca se bifurca sau dispărea, Sabie o lua înainte, în sus și în jos, șchiopătând cu piciorul rănit. Apoi se întorcea și îi conducea mai departe. De câteva ori fuseseră nevoiți să descalece ca să dea pietrele la o parte din drum, dar înaintau mereu, spre est și spre înălțimi. În acest moment, Sabie se îndreptă spre ultima căruță. Membrul lui Amdi de lângă ea se întoarse urmărindu-l. – Cred că merge să verifice kherporcul de rezervă, spuse el. Animalul venea în urma celui de-al treia furgon, legat cu o funie scurtă. Ravna se uită în jos când haita trecu pe lângă ea. Ca de obicei, șchiopul afecta postura întregii haite, însă… ea se obișnuise deja cu Sabie. Doi dintre membri aveau două flăcări de blană albă pe capete, atât de perfect asimetrice încât trebuie să fi fost frați. Unul dintre ei era cel al cărui picior îl rupsese ea. Șchiopătatul îl făcea inconfundabil, dar acum, conturul flăcării albe era murdar de parcă… încercase să și-o vopsească.

Ha? Încă un mister, nu avem destule? Gândul îi trecu prin minte, dar apoi kherporcul ei alunecă de pe potecă și Ravna își îndreptă întreaga atenție acolo unde trebuia să fie, adică la prezentul concret din care aveau nevoie să iasă nevătămați.

Ploaia continuă întreaga după-amiază până la apus, însă acum trecuseră de partea cea mai grea a urcușului. Micuța caravană își croia drum hodorogit pe la marginea poienilor alpine. Dacă nu ar fi fost înnorat, camerele orbiterului i-ar fi depistat. Jefri îi mai amăgi pe kherporci câțiva kilometri, oprindu-se în final într-un loc unde Amdi gândea că stâncile aveau să-i ferească de ochiul ager al orbiterului chiar și pe vreme frumoasă. – Asta dacă Nevil nu îl mută din nou, spuse Ravna. – Da, răspunse octetul privind neliniștit cerul. Trebuie să mă gândesc. Astăzi nu m-am putut concentra. Sabie se cățără împrejur, căutând probabil eventuale pericole de căderi de pietre. Când se întoarse, făcu o roată înainte, indicând locul unde să pună căruțele. Până acum, cu toții în afară de Ravna aveau experiență vastă pe post de grăjdar. În ciuda ploii, scoaseră mâncarea, hrăniră și adăpostiră kherporcii. Sabie aprinse focul și se așezară cu toții să mănânce. – Chiar și gătită, mâncarea asta e rea în draci, spuse Jefri. – Carnea sărată e mai rea, zise Amdi. – Ah, răspunse Ravna. În acest caz, am o veste bună pentru voi: mâncarea e pe terminate. Sabie nu lua parte la conversație, dar mesteca și el fără niciun chef. Poate fiind doar în patru din care unul șchiop, nu putea vâna, cum o făceau toate Stiletele. Ravna băgă de seamă că haita tot cântărea din priviri un kherporc, cel aproape olog pe care îl țineau legat în spatele căruței lui Amdi. Sabie și Jefri îi scoseseră mai devreme o piatră prinsă sub una din copitele din față. Creatura poate va fi bună de treabă mâine, dar era destul de inteligentă cât să realizeze că înțelegerea implicită cu stăpânii ei carnivori se afla în primejdie. Privi neliniștit spre Sabie. – Cred că suntem pe undeva pe la jumătatea trecătorii, spuse Amdi. Ravna își aminti trecătoarea pe care o văzuseră pe hărți și valea care îi aștepta după acest urcuș. Văzuse și câteva așezări răzlețe. – Vom găsi un loc unde să cerem adăpost și hrană.

– Stiletele pe care le vom întâlni, răspunse Amdi, mai mult ca sigur nu au văzut oameni în viața lor. Ravna își mută privirea de la Amdi la Jef. – Crezi că ne-ar putea ataca din senin, precum au făcut-o armatele lui Oțel cu părinții tăi? Jefri privi gânditor în jur, apoi clătină din cap. – Oțel era un bătrân Jupuitor nebun, obișnuit să atace doar pe la spate. – Nu va fi ca atunci cu Oțel, spuse Amdi. Dar există o mulțime de posibilități neplăcute. Sunt sigur că locuitorii Principatelor au auzit de oameni, însă… – Înțeleg, spuse Ravna. Atunci poate Jefri și cu mine vom sta ascunși la început. Tu și Sabie vă dați drept călători singuratici. Dacă vom fi nevoiți, dăm la schimb lămpile, poate și alte lucruri, pentru mâncare și adăpost. Asta nu va fi o problemă. Întrebarea este: pe urmă ce facem? Trebuie să ajungem acasă cât mai repede și fără să fim văzuți… până vom vrea să fim văzuți. Jefri se chirci, înfigându-și degetele în claia de păr des și încâlcit. Deodată se îndreptă de spate. – Până acum am fi fost salvați dacă Jo și Pelerinul ar fi fost întregi și nevătămați. Nevil nu s-a oprit cu răzbunarea doar la Ravna. E foarte posibil ca noi să-i salvăm și pe ceilalți. – O pot face eu, Jefri, răspunse Ravna. Du-mă la Excentric II. Jefri se uită la ea într-un fel straniu. – Poți prelua controlul atât de ușor? Și cu toate astea l-ai lăsat pe Nevil să te dea la o parte? Ravna își simți obrajii arzând. – Crezi că eram atât de naivă încât să-l las pe Nevil să preia în întregime comanda navei? Jef își feri privirea. Ravna nu știa dacă o ura ori o disprețuia. Când vorbi din nou, vocea lui era blândă. – Cu Nevil, avem trei dușmani pe urmele noastre. Din câte îi cunoaștem, fiecare din ei este capabil să îl trădeze pe celălalt, dacă au ceva de câștigat. Însă noi nu știm exact ce vor. Poate Magnatul ne vrea pentru un fel de parc zoologic. Sluga lui Prodotus nu voia decât să ne omoare pe furiș – mai precis, să te omoare – în timp ce chipurile ne ducea la Magnat. Nevil cred că vrea doar să scape de tine, ca să poată face el ce vrea cu Excentric II. Se uită din nou la ea. – În orice caz, toate trei taberele au aflat între timp că ai scăpat din ghearele lor. Dacă am încerca să trimitem un semnal de ajutor, unul din ei va pune laba pe noi. Nu avem unde să

ne ascundem. Cea mai bună soluție este cea pe care o propui tu: să trecem dealurile astea, să traversăm Principatele și… să te ducem la Excentric II. Amdi scoase un scheunat, nu că ar fi avut ceva de obiectat, doar că nu îi convenea deloc situația. – În acest caz eu sunt cel care va trebui să vorbesc cu străinii! – Știi că Sabie și-ar putea recăpăta o parte din vorbirea inter-haită, Amdi. – Poate, răspunse Amdi cu o urmă de speranță în voce. El a fost întotdeauna… – Apropo, unde e Sabie? întrebă Ravna. Cândva în timpul conversației, cvartetul se făcuse nevăzut. Jefri scoase un oftat dezamăgit, contrazicându-și prognoza optimistă de mai devreme. – S-a plictisit, bănuiesc. Nu sunt sigur cât înțelege el despre strategie. Să sperăm că va face de strajă și atât. Ravna își aminti ce observase la el mai devreme și le povesti despre încercarea neîndemânatică de a-și acoperi pata de blană de pe cap. – Deci ce ascunde? Ce taine mai avem de aflat? Amdi începu să râdă încet. – Ah, Sabie și ideile lui. E lovit în orgoliu după moartea membrului respectiv. Nici nu se mai îngrijește cum trebuie… Vocea i se stinse. Întoarse câteva capete spre Jefri, parcă întrebându-l dacă să-i spună sau nu. – E treaba ta, Amdi, răspunse Jefri în cele din urmă. Haita le făcu semn să vină mai aproape, până când Ravna fu umăr lângă umăr cu Jefri iar doi membri ai lui Amdi se ghemuiră în brațele lor, în mare taină, ca pe vremea când Amdi era mic… și nu cântărea câteva zeci de kilograme. – Am două secrete, de fapt. Unu: Ravna, te rog să nu te superi prea tare, dar am fost ucenicul Jupuitorului de când… de mult. Cel din poala Ravnei își învârti capul și o privi cu ochii mari și negri. – Noi nu am conspirat cu Nevil și nu am trădat pe nimeni, deși tu, dar mai ales Cioplitoarea-în-lemn ați putea fi de altă părere. – Mda, Ravna să nu fii prea aspră cu el. Fiecare avem păcatele noastre.

Ravna dădu din cap, ascunzându-și un zâmbet. – Amdi, eu știu câteva din manevrele Jupuitorului. Ți-a promis că te ajută într-un fel sau altul, să rămâi întreg? Amdi emise un scheunat strident și își ridică toate capetele spre ea. – Cum de știai asta? – Nu contează acum. E cam singurul mare secret pe care îl știam și la vremea respectivă nici nu l-am crezut adevărat. – Dar e adevărat, spuse Amdi și plecă toate capetele. Știu că problema mea e că sunt laș; voi, oamenii, ați trăit mereu cu ideea morții. La fel ca voi, eu am fost născut odată tot și mă…îngrozesc că voi muri odată tot. Ravna îl mângâie pe membrul lui Amdi din poala ei. – Nu cred că e lașitate. Se întreba cum se gândise Jupuitorul să îl salveze pe Amdi. – Urma să-mi spui despre Sabie. – A, da! Al doilea secret! Ceva din veselia lui obișnuită reveni. – Misiunea de a-l ajuta pe Sabie a fost ceva mai reușită. Sunt mândru de ce am realizat, deși Cioplitoarea-în-lemn ar putea-o numi trădare. Eu știam că Jupuitorul-Tyrathect este în mare parte bun. Jefri îl bătu ușor cu palma pe membrul lui Amdi din brațele lui. – Te mai învârți mult în jurul cozii? Treci la subiect! – Nu-nu! Mă învârt înăuntrul adevărului! Se înghesui și mai aproape de ei, aruncând o privire împrejurul lor. Ploaia reîncepuse, dar era blândă în liniștea nopții lipsite de vânt. – Nu e o figură de stil când spun că Jupuitorul-Tyrathect este în mare parte bun. Trei dintre ei sunt învățătoarea pe care el însuși a ucis-o. Ea e la putere, deși haita nu vrea să recunoască nici dacă o jupoi. – Știu, răspunse Ravna. Jupuitorul chiar glumește despre asta uneori, dar de fiecare dată pe tonul acela viclean care vrea să-ți spună că e o minciună.

– Da, doar că nu e o minciună, spuse Amdi cu o vehemență neobișnuită la el. Cea cu urechi albe în vârf e principala legătură, dar toate trei sunt importante. – Știam și asta, spuse Ravna. – Bine, atunci hai să-ți spun ceva ce nu știi, zise Amdi cu o voce vicleană. Știai că toate trei Tyrathect au avut pui cu Haita? – Poftim? Chiar și defect cum era, sistemul ei de supraveghere ar fi trebuit să bage de seamă! – S-a întâmplat când Jupuitorul a dispărut în Nord? – Îhî. Aceasta se petrecuse în urmă cu cinci ani. Cioplitoarea-în-lemn făcuse o adevărată criză, cât pe ce să-i confiște Jupuitorului castelul și să înceapă un război cu ce mai rămăsese din mișcarea adepților Jupuitorului. – Vasăzică Jupuitorul-Tyrathect încerca să adopte din el însuși pentru clipa când membrii Tyrathect vor muri? – Da, doar că nu a mers. Jupuitorul are tot soiul de explicații, dar, de fapt și de drept, membrii bătrânului Jupuitor respingeau puiandrii… Deci a fost nevoit să dea unul Banditului, iar eu l-am ajutat să-i plaseze pe ceilalți doi. Ravna se uită spre ploaia întunecată. Dacă această poveste avea vreun sfârșit, putea ghici ce s-a întâmplat cu cei doi puiandri. – Cine sunt cei doi membri ai lui Sabie, Amdi? – Jefri și cu mine am strecurat cei doi puiandri în Fragmentariumul veteranilor… unde rămășițele lui Oțel erau ținute întemnițate. – Ah, asta s-a petrecut exact înainte de „sinuciderea“ lui Oțel. – Da. Cumva, Jupuitorul a convins-o pe Infirmieră să păcălească pe toată lumea, inclusiv pe Cioplitoarea-în-lemn. – Mda, spuse Jefri, întotdeauna m-am întrebat cu ce o are la „mână“ Jupuitorul pe Infirmieră. – Nu mă interesează, spuse Amdi. Domnul Oțel a fost un monstru, dar când abia făcusem ochi, a fost – am crezut că era – primul meu prieten. În orice caz, lucrurile s-au petrecut conform planului Jupuitorului. Rămășițele domnului Oțel erau nebune, dar o parte din această nebunie venea și din nevoia de afirmare a lui în ochii bătrânului Jupuitor. Voia să devină cineva demn de încredere și respect. După ce a trecut de perioada în care încerca să

omoare cei doi puiandri, s-au potrivit de minune. Unii dintre ei mai arătau ca bătrânul Oțel, deci s-a gândit să-și vopsească blana pentru a se deghiza. Viclenia și pofta de sânge a lui Sabie îi salvaseră de la moarte, iar când Ravna se zbătuse între viață și moarte zăcând lipsită de cunoștință, o îngrijise și o protejase. Să fi fost cu adevărat haita care dăduse numele Poienii Masacrului? Această formă de salvare a sufletului nu era permisă oamenilor. Cel puțin nu Aici Jos. Tăcură cu toții. Se auzeau doar ploaia și focul care se stingea încet sub cărbuni. În cele din urmă, Ravna spuse: – Care din ei a fost omorât noaptea trecută? Din ce a mai rămas, e pe jumătate Oțel sau trei pătrimi? – Hmm… răspunse Amdi cu o voce cam prea veselă. Nu-ți face griji. Știi că personalitățile nu se exprimă în procentaje. Trei pătrimi din ce a mai rămas e de la Oțel, dar el ca întreg e o haită reformată.

Subiectul discuției lor nu se arătă în tabără până târziu, deși Amdi spunea că îl aude patrulând în jurul lor. – El e de părere că niciunul din noi nu e bun de gardian, spuse Amdi. Și pun rămășag că va dormi răspândit pe întregul perimetru. Culcară kherporcii cât mai confortabil într-un colț ferit sub o stâncă. Cât despre ei, aveau câteva mantii impermeabile într-una din lăzi și hainele pe care Jefri și Amdi le purtaseră până ieri. Se schimbară. Amdi și Jefri întinseră pe jos mantiile impermeabile. Se ghemuiră unul în celălalt cum făceau în nopțile geroase din timpul călătoriei spre sud. – Poți să te întinzi lângă noi, Ravna, spuse Amdi făcându-i loc. – Așa e, Rav, avem nevoie de căldură. Problema nu se pusese cu o noapte înainte când toți trei ațipiseră cu rândul, în vârful căruțelor. – Bine. Se culcă în spatele lui Jefri și îl lăsă pe Amdi să se strângă, încercuindu-i. Nu mai dormise cu cei doi de când erau foarte mici. Acum… își strecură brațele în jurul lui Jefri. Ceva se schimbase.

C a p i t o l u l 2 6 Platourile montane fură mai ușor de parcurs decât urcușul, chiar și acolo unde ploile lăsaseră în urmă bălți pline cu noroi. Kherporcii pășteau iarba fragedă a pajiștilor, deși apa se ascundea chiar sub învelișul verde, mascând gropi adânci și periculoase. Nu mai ploua, însă cerul era acoperit de un strat gros de nori, o vreme ideală pentru a străbate neobservat distanțe lungi. Rămășița de Sabie (rămășița de Oțel?) făcu la fel ca în ziua precedentă, o luă înaintea celor trei căruțe, arătându-le drumul. Șchiopătatul îl încetinise, însă nu îi afectase deloc agilitatea. Hărțile fuseseră așezate la locul lor, dar Amdi le memorase. – Versantul estic al acestor munți are panta mult mai lină decât cel de vest. Nu e decât o coborâre ceva mai abruptă. Ravna își aminti ce văzuse pe hartă, iar sintagma „coborâre mai abruptă“ era mult prea blândă: liniile de contur ale hărții se adunaseră într-o singură curbă. Amdi nu negă acest amănunt, însă pentru moment era preocupat de altceva: – În câteva ore, sau cel mult două zile, vom întâlni o localitate, sau un han, sau chiar ferme. Ce le vom spune? – Depinde de situație, Amdi, răspunse Ravna. Bietul de el. Încerca să își gândească o strategie pentru improvizația care îl aștepta. Desigur, în timp ce își făcea griji pentru discurs, nu se gândea la coborâșul care îi aștepta sau la faptul că rămăseseră fără mâncare (așa bună sau rea cum fusese) și la cei trei dușmani de moarte care abia așteptau să îi vâneze. Ah, se porni și vântul acum, înfiorând iarba pășunilor. Poate nu era un vânt arctic, însă îi șfichiuia nemilos hainele îmbibate cu apă, pătrunzându-i până în măduva oaselor. Și erau cu toții obosiți și murdari și înghețați de frig și… Trebuia să se gândească la altceva: Sabie se mutase în spatele caravanei și trăgea cu ochiul în spatele bolovanilor uriași împrăștiați pe pajiște. Starea lui de alertă îi făcea să se simtă mai în siguranță, deși cu fiecare zi care trecea se îndepărtau tot mai mult de banda lui Chitiratifor. Amdi nu se simțea mai liniștit. Își ridică subit capetele urmărind mișcările cvartetului.

– Pfff! Am putea da nas în nas cu vreo haită locală înainte să ajungem la povârniș! Ravna băgă de seamă că Jefri încetinise mersul căruței și îl privea de asemenea pe Sabie. Aceste pășuni nu arătau cu mult diferit de fermele din Domeniu. Ideea haitelor despre fermă aducea mai degrabă cu noțiunea omenească de rezervație naturală. Fermierii tradiționali aveau grijă de prada lor de vânătoare, creându-i un mediu ospitalier, hrănind-o și protejând-o împotriva altor vânători. Uneori, „gardurile“ acestor ferme puteau fi ușor confundate cu pâlcuri de copaci crescuți natural sau aglomerări de pietre… însă Ravna nu observase nimic asemănător în această zonă. Deodată o serie de scheunături puternice se auziră din spatele bolovanilor. O siluetă de mărimea unui Stilete țâșni și o rupse la fugă pe pășune. Trei membri ai lui Sabie îl flancară. Creatura făcu o întorsătură atât de bruscă, încât fu ca o săritură în aer, și se întoarse spre câmp, dar șchiopul îl aștepta chiar acolo. Animalul nu mai avea nicio scăpare. Făcu o altă piruetă în aer și o tuli pe drum, în direcția căruțelor. Sabie era pe urmele lui micșorând distanța dintre ei. Animalul era prea mare pentru a fi o nevăstuică… în afară de asta, dacă vedeai o nevăstuică, vedeai o sută și dacă vedeai o sută, aveai să sfârșești pe post de prânz al nevăstuicilor. Pe urmă, chestia avea două picioare în plus, chiar între picioarele din față și cele din spate! Când trecu în fugă pe lângă căruța ei, Ravna observă că „picioarele în plus“ nu erau altceva decât rămășițele ponosite și pline de noroi ale unei foste mantii de călătorie. Pe urmă se petrecură mai multe lucruri în același timp. Aproape scăpă frâiele din mână când kherporcul ei sări în lături, speriat de arătare. În față, Jefri și un Amdi săriseră jos din prima căruță. – Trebuie să plec! strigă Amdi de lângă ea și o tuli chiar în secunda în care Sabie trecu în goană pe lângă ea, urmat de toți ceilalți membri ai lui Amdi. Jefri sărea într-o parte și în alta, încercând să blocheze drumul făpturii. Ravna se ridică în picioare pe capră. – Fii atent… Fu tot ce mai apucă să spună înainte ca animalul să-i scape printre picioare lui Jef. Însă cel mai iute dintre membrii lui Sabie îl prinse din urmă, încercuindu-l, forțându-l să se dea în spate. Și acum toți membrii lui Amdi erau umăr lângă umăr în fața căruței Ravnei. Toată această sincronizare era probabil un accident, însă arătă ca o gândire în echipă absolut genială. Fugarul se oprise din alergat. Stătea ghemuit la pământ, scoțând niște chirăieli asurzitoare. Nimeni nu mișcă timp de o secundă. Trei secunde. Schelălăitul încetă. Creatura privi speriată către fiecare dintre atacatori, apoi se concentră pe cel mai puțin numeros dintre ei: Jefri. O haită hotărâtă putea ucide un om neînarmat. Ar putea un solitar face acest lucru?

Jefri părea foarte stăpân pe situație. Continuă să-l privească pe fugar, dar cuvintele lui erau adresate altcuiva. – Ravna, așază-te. Nu lăsa kherporcii să o ia la goană. Propria lui căruță fugise mai în față cu aproape cincizeci de metri, unde intrase pe pajiște. – Amdi, te descurci foarte bine, stai puțin mai drept. Ravna observă deodată că Amdi tremura. Membrii lui erau masivi și opt la număr, însă își petrecuse cea mai mare parte a vieții lui gândind ca un copil, fără nicio influență sau model dintre Stiletele mature. Dar își dădea toată silința, stând drept și atent la orice mișcare. Și vobea. Comunica atât cu solitarul fugar, cât și cu Sabie din spatele lui Jefri. Haita se furișase mai aproape de om, parcă plănuind să atace fulgerător solitarul. Acum se dădu înapoi un pas și se mulțumi să stea de pază alert. – Ai cu tine ceva gustări de ronțăit, așa-i, Amdi? întrebă Jefri. – Bleah, impropriu spus gustări. Întinse un bot spre unul din coșurile de pe el și scoase un cârnat lung, verde de mucegai. – Nici măcar eu nu mai pot mânca asemenea gunoaie. Și îl ținu îngrețoșat în vârful botului. – De ce nu îl servești pe noul nostru prieten? – A! OK. Amdi îi spuse ceva solitarului și îi aruncă mâncarea. Bucata de cârnat ateriză într-o parte. Solitarul însă nu se mișcă imediat să apuce hrana. Capul i se plimbă dintr-o parte în alta a lui Amdi, pe urmă îl verifică pe Jefri și termină cu Sabie, apoi iute se întoarse la Amdi. Era ciudat să vezi un membru chinuindu-se să înțeleagă ce se petrece în jur. După încă o clipă de pândă precaută, solitarul se repezi la cârnat, aruncându-l în aer și încercând să muște. Surpriză: era tare ca lemnul! Animalul lăsă cârnatul la pământ, îl prinse bine între labe și se apucă să-l roadă cu poftă. În timp ce mesteca de zor, se învârtea încercând să nu-i piardă din ochi. Deodată solitarul începu să bolborosească pe limba Stiletelor. Sunetele izbucniră puternice din timpane. Ravna recunoscu ceva care aducea cu „frică“. Sau poate fusese și o negație acolo, „nu mi-e frică“? Repetă sunetele până când deveniră un șuvoi mult mai complicat. – Vorbăreț, nu glumă, spuse Jefri. Toată lumea se mai relaxă puțin. Ravna își lăsă kherporcul să iasă de pe potecă și să pască iarba ademenitoare de pe pășune.

– Mă întreb al cui o fi? întrebă Ravna. Vreunul din căruțași? Cu siguranță nu era un fragment de Chitiratifor. Solitarul arăta înfometat, coastele ieșindui prin blana răpciugoasă. Chitiratifor fusese prea solid pentru a se transforma atât de mult în doar trei zile. Jefri se lăsă într-un genunchi pentru a privi mai de aproape. Solitarul își ridică botul și bolboroseala i se transformă într-un scheunat asurzitor. Când Jefri rămase nemișcat, animalul se uită de jur împrejur. Apoi reașeză cârnatul la pământ și reluă lupta cu el. După o clipă, Jefri spuse: – Nu cred că aparține niciunuia dintre căruțași. Zdrențele de pe el nu aduc cu veșmintele căruțașilor. – Eu îi recunosc însemnele, spuse Amdi. Este una din membrele lui Remasritlfeer. Aruncă un al doilea cârnat în direcția solitarului. – Dar Chitiratifor a pretins că i-a ucis pe toți. Jefri începu să zâmbească. – Păi, înseamnă că Chitiratifor era un lăudăros mincinos… și aici avem de-a face cu un adevărat luptător.

Numiră solitarul „Ritl“, deși Amdi nu era convins că acesta era numele lui. Ritl mâncă amândoi cârnații și pe urmă vomită, în timp ce scotea mârâieli amenințătoare. Apoi se adăpă pe pajiște și căzu lată în mijlocul drumului. Nu mai scoase un sunet, cu excepția câtorva scheunături în direcția lui Sabie. Amdi veni și îl convinse pe Sabie să se retragă. Apoi el și Jefri se așezară și vorbiră încet spre ea. – Astea au fost ultimele ei puteri, spuse Jefri. Ravna coborâse din căruța ei și venise spre ei până când Ritl începuse a mârâi. – Crezi că are un centru al vorbirii? – Nu vom ști cu siguranță până când nu va fi mai odihnită, răspunse Jefri ridicând din umeri. Uneori capacitatea de comunicare nu este concentrată doar într-un singur membru. – Eu sunt așa cu matematica, spuse Amdi. Toți membrii mei sunt matematicieni. – Da, dar tu ești unic și genial în fiecare membru. Lordul Oțel….

Jefri ezită, poate și pentru că o mare parte din Lordul Oțel se afla chiar în spatele lor, cățărându-se mai cu voie, mai fără voie în căruța din mijloc. Iar Jefri avea propria lui istorie de coșmar cu originalul… – Lordul Oțel te-a făcut special, din puiandrii celor mai luminate minți. Jefri întinse o mână în direcția lui Ritl, care îi răspunse mârâind, însă părea să-și piardă vlaga. – Nu cred că Remasritlfeer a fost vreodată o mare vorbitoare. – Dacă ar fi prietenoasă, crezi că ne-ar spune ceva despre Magnat? – Un solitar? Probabil că nu. Amdi scoase un scâncet trist. – Probabil își amintește lucruri folositoare, însă i-ar ieși pe gură ca o bolboroseală fără sens. Ravna stătu pe gânduri o clipă. – Știți ceva, avem o soluție evidentă la îndemână. Și am rezolva două dintre problemele noastre cât ai clipi. Aruncă o privire peste umăr. Toți membrii lui Sabie stăteau în mijlocul căruței, privindu-i atent. – Înțelegi samnorska? îl întrebă ea. Sabie continua să îi fixeze cu privirea atent, calculând, dar nu răspunse. – Nu cred că Sabie înțelege limba omenească, spuse Amdi. Nu sunt foarte sigur nici cât de fluent e în limba Stiletelor. – Aha. Mă gândeam doar… poate dacă Sabie s-ar putea uni cu Ritl… Jefri rânji la ea. – Asta ar fi o mare treabă, dar sunt convins că nu se va întâmpla. Ritl e ostilă într-un mod mult prea evident. – Poate e doar speriată, spuse Amdi. Solitarul bolborosea din nou. Sunetul era mai puțin strident decât scheunatul, dar nu suna cu mult mai prietenos. – Da, însă nici Sabie nu pare foarte interesat. Acceptarea lui Ritl ar însemna pentru el să-și schimbe genul, ceea ce e o problemă de obicei.

Jefri ridică din umeri. – Dacă Ritl nu fuge când își revine, înseamnă că e o chestiune la care ne mai putem gândi. Între timp, adăugă privind el cerul, aș vrea să o luăm din loc. – Dacă mă îndepărtez, o va lua la fugă, spuse Amdi. – Neah, probabil va fugi după noi; știi cum sunt solitarii. – Bine, fie. Amdi mai adăugă câteva sunete de încurajare spre Ritl, apoi se retrase. Între timp, i se adresă lui Sabie, probabil cerându-i să arate mai puțin amenințător. Jefri o luă spre căruța lui. Creatura urmărea toată scena din poziția ei ghemuită. Încă mai bolborosea. Jefri traduse: – Ne amenință că ne va părea rău tuturor dacă nu ne purtăm cum trebuie. Deodată Ritl sări în picioare și o luă la fugă… dar se opri deodată când își dădu seama că se află în mijlocul pajiștii. Jefri și Amdi se îndreptară spre locul unde primul kherporc păștea. După câteva minute, reușiră să-l convingă să tragă căruța înapoi pe drum. Amdi reveni pe capra căruței din urmă și plecară la drum cu toții.

Ca de obicei, unul din Amdi stătea cu Ravna pe capra căruței din mijloc. Umiditatea se mai risipi în cursul după-amiezii și Amdi părea să gândească mai rapid. Ceea ce nu era neapărat un lucru bun. – Aceasta e ultima zi în care lucrurile vor fi ușoare, spuse el. Nu auzi cascada? Suntem în apropiere de marele povârniș. Schimbase „coborârea abruptă“ cu ceva mai realistic. – Foarte curând vom întâlni străini. Ravna bănuia că și lui Jefri îi spunea aceleași lucruri. Își făcea prea multe griji. Ravna luă o mână de pe hățuri și îl mângâie pe cap. – Nu putem face nimic până nu ajungem acolo. Între timp, ar trebui să fii atent la căruța ta și să stai cu ochii pe Sabie și pe Ritl. – A, dar stau, stau. Își ridică ochii spre ea, mișcându-și ușor capul sub palma ei.

– Dacă mi-ai putea vedea toți membrii în același timp, ai ști că fiecare din noi privește unde trebuie. Sabie trebuie să fi înțeles ce i-am spus, pentru că a rămas în urma noastră. Iar din căruța lui Jefri văd că Ritl e la mică distanță înaintea noastră. Nu a fugit de noi, însă încearcă să se țină cât mai ferită. Ravna putea și ea să vadă solitarul. Niciodată nu se depărtase la o distanță mai mare de treizeci de metri de căruța lui Jefri, chiar și atunci când se furișa din ascunzătoare în ascunzătoare. Niciodată nu îi scăpa din ochi. Uneori Ritl se oprea în mijlocul pajiștii, învârtindu-și capul înainte și înapoi, apoi îi vedea pe ei văzând-o pe ea și alerga cât putea să se ascundă. Amdi scoase un oftat uman. – Îmi pare atât de rău de Ritl. Ai avut dreptate. Dacă ea și Sabie s-ar înțelege, ar ieși o haită foarte potrivită. Tu citești romane de dragoste, Ravna? – Poftim? Romane de dragoste cu Stilete? Unde…? – Pelerinul mă mai lasă în biblioteca Cioplitoarei-în-lemn. Ravna nu știuse că Amdi ar putea fi interesat de un asemenea subiect. – Ai citit vreunul din romanele de dragoste de pe Excentric II? întrebă ea. Când lucrase pentru organizația Vrinimi, avusese clienți interesați de acest gen. Era probabil cel mai idiosincratic gen literar. Evident. Când era vag inteligibilă, literatura de dragoste putea conține detalii despre cultura și psihologia altor rase cum nu găseai nicăieri în această parte a Transcendentului. – Romanele noastre de dragoste nu sunt nici pe departe bizare precum cele de pe E-II, dar noi avem mai multe feluri de dragoste decât oricare altă rasă. Vezi tu, avem de exemplu dragostea la nivel de haită, cum sunt Pelerinul și Cioplitoarea-în-lemn. Apoi sunt povești de dragoste despre haitele rănite care încearcă să-și găsească împlinirea, din interior sau din exterior. Pe urmă avem genul de poveste unde o haită iubește un solitar și viceversa. – Din câte spune Jefri, e un vis cam îndepărtat. – Dap, răspunse Jefri. Poate de aceea indivizilor le place să citească povești care se termină cu bine. Tăcu o vreme, lăsându-și capul pe labe. Când Ravna privi spre el, observă că stătea cu ochii închiși. Ca să vezi, prăpăstiosul luase o pauză! Sau poate se gândea la problemele lui mai serioase, cum erau cele care îl aliaseră cu Jupuitorul. După o vreme, ridică botul și continuă: – Iubirea e un lucru atât de ciudat. E calea prin care Stiletele se furișează pe lângă moarte. Cred că e la fel și pentru celelalte rase, doar că metaforic. Eu citesc mai ales romane de dragoste cu voi, oamenii. Răpirea asta e ca în unele cărți, îi aduce pe cei doi protagoniști

împreună, le arată cât de mult au nevoie unul de celălalt. Nu vezi cât de bine v-ați potrivi, tu și Jefri? – Amdi! – Ce? Ce? Eu doar vreau să fiți fericiți!

Înainte ca Amdi să poată continua cu alte sugestii tulburătoare, se întâmplară câteva lucruri. Coborau într-o pădure tânără și deasă. Acum poteca era plină de apă. Șuvoaiele măturau calea, iar pajiștea din dreapta era brăzdată de șiroaie repezi și periculoase. Din câte își puteau da seama din hărți, se aflau foarte aproape de „coborârea abruptă“. Mugetul apei era puternic chiar și pentru auzul Ravnei. Jefri și Amdi porniră înainte pentru a vedea ce îi așteaptă, lăsând căruțele în grija Ravnei. Ritl se făcuse nevăzută. Ravna băgă de seamă că Sabie o pornise pe urmele lui Jefri și ale lui Amdi. Ravna coborî și dădu un ocol căruțelor, asigurându-se că kherporcii erau bine înhămați. Ea era fără îndoială veriga slabă a expediției. Abia se mai putea ține pe picioare, însă era atât de înțepenită de oase, încât nu avea nicio poftă să se așeze. Se rezemă de căruța ei și se luptă să țină ochii deschiși. După o vreme, Jefri cu Amdi pe urmele lui, pufnind și suflând greu, ieșiră din lăstăriș. – Hărțile au mințit, spuse Jefri încet, aproape șoptit. Câteva secunde mai târziu toți membrii lui Amdi îl înconjurară. – Nu, spuse el tot în șoaptă, hărțile au fost printate cu ajutorul orbiterului, care nu vede detaliile ferite privirilor. Jefri ridică din umeri. Asemenea celorlalți Copii, avea tendința de a atribui artefactelor o conștiință ascunsă. – Ideea e, continuă el pe același ton șoptit, că jos în vale sunt așezări. Pare a fi un caravanserai. – Da, continuă Amdi, pare a fi o stație de vinciuri acolo, chiar la marginea povârnișului. Sabie pășea pe lângă căruțe, împingând kheporcii de parcă i-ar fi mânat înainte pe drum. – Sabie pare să știe ce vrea să facă. Jefri îl privi peste umăr. – Înțeleg ce vrea. Și-a dat seama că deja am fost văzuți. Deci putem merge mai departe. Acum, în legătură cu povestea noastră…

– Povestea noastră! Doi extratereștri și o amestecătură de Stilete apar din senin, cu o poveste extraordinară. – Scuze. Așa. Noi, două-picioare, stăm ascunși la început și-l lăsăm pe Amdi să vorbească… Ravna și Jefri priviră spre octet. Bietul Amdi era depășit de situație. Se tot dădea într-o parte și în alta, fiecare membru încercând să se ascundă în spatele celuilalt. – Nu pot! Nu-mi puteți face una ca asta! – Ești singurul care măcar poți vorbi limba, Amdi. – Vai mie! se tângui Amdi. Nu e drept! Ezită o clipă, apoi se lansă într-o tiradă de obiecții, mare parte din ele fără nicio noimă. – Poate acolo sunt Băieții Răi, Prodotus ori Magnatul, așteptându-ne cu fălcile căscate! Sabie se cocoțase pe primul furgon și îi privea înapoi, în expectativă. – Ne-am putea întoarce. Am putea vâna și pune capcane! Știu că Sabie poate. Tu poți. Am prins pește alaltăieri. Ravna îngenunche în mijlocul lui Amdi. Era mai mult un gest impulsiv. Amdi păru să realizeze oboseala ei; îl simți înconjurând-o, sprijinind-o. Își strecură brațele peste grumazul lui și, după o vreme, amețeala se risipi. Simți umezeala rece înmuindu-i genunchii și blana moale a lui Amdi mângâindu-i obrazul. Ce să spună? – Ești cea mai inteligentă haită din lume, Amdi. – Asta-i… probabil adevărat. Domnul Oțel m-a făcut. S-a ales cu un foarte, foarte inteligent laș. – Bine, probabil chiar aceasta a fost intenția Bătrânul Oțel, însă nu cred că fragmentul de Oțel din Sabie e de aceeași părere. – Poate, dar Sabie nu e decât… – Oțel a creat o ființă mai inteligentă decât el însuși. Or, eu înțeleg, din experiența mea de creatură din Exteriorul Median… că celelalte detalii nu mai contează. Cheia e la tine și nimeni nu știe ce poți face cu ea. Te rog, dă-ți o șansă. Remarca ei se referea și la ceilalți prezenți, însă Ravna se simțea prea obosită pentru a spune tot ce avea de spus. Amdi rămase tăcut o clipă, dar ea îl simți vibrând sub blană.

– Venim și noi cu tine, zise Jefri. Nu are rost să ne ascundem, din moment ce am fost deja reperați. – Te putem ajuta, adăugă Ravna. O promisiune nerealistă, luând în considerare rapiditatea de comunicare necesară. Cu toate acestea, Amdi se reculese și dezlipindu-și capetele din îmbrățișarea Ravnei și le aduse împreună, gândind mai intens ca niciodată. – Să mă ajutați, da! Cu povestea… Ce ziceți despre varianta asta: probabil haitele locale au prins doar legendele despre oameni, legende despre o rasă cu super puteri, atât de inteligentă, încât solitarii lor sunt la fel de deștepți ca o haită întreagă de Stilete. M-aș putea da drept purtătorul de cuvânt al zeilor cu două-picioare! Ritl se ivi lângă ei, undeva la granița sunetelor mentale ale lui Amdi. Octetul bolborosi și i se răspunse cu o tiradă lungă de bolboroseli. Amdi începu să râdă. – Ritl e de acord cu mine… deși nu înțelege o iotă din ce vorbim. Sări foarte entuziasmat. – Dacă voi sunteți zei, atunci eu sunt doar un intermediar, un tălmaci! Vom avea răgaz să ne ajustăm minciunile, chiar dacă se vor ivi surprize! Și atunci… În cele din urmă, porniră la drum cu doar o singură căruță și trei kherporci. Dacă întâlnirea va avea un final fericit, vor putea angaja pe cineva de la stație să le aducă jos celelalte două căruțe și kherporcul olog. Între timp, singura lor grijă era să scape întregi. Mutară lămpile – cele mai exotice obiecte pe care le puteau da la schimb – în căruța din față. Mutară și hărțile, deși nici nu se punea problema vinderii lor. Nu aveau straie omenești curate, însă câteva erau mai puțin pătate. Cele care își schimbau culoarea vor produce o impresie puternică în rândul localnicilor. Și găsiră în sfârșit o întrebuințare mantiilor opulente ale lui Chitiratifor. Scoaseră cu grijă un rând din tolbă. Veșmântul era atât de curat, încât strălucea, iar cusăturile atât de precise și fine, încât păreau făcute la mașină. Setul cuprindea o capă și o jachetă asortată și chiar și jambiere! Chitiratifor fusese corpolent, dar în aceste zile și Amdi era solid. Erau doar șase costume pe care Amdi le îmbrăcă imediat, ajustând diverse curele și încheietori. Aveau chiar și un set de stilete încrustate cu pietre prețioase. Amdi pășea țanțoș nevoie mare în jurul căruțelor, admirându-se și făcând ultimele ajustări costumelor. Era atât de încântat de noile lui ținute, încât uitase de trac sau poate și-l reprimase pentru moment. Ravna urmărea broderiile complicate făcute din mărgele cusute pe jachete. Probabil reprezentau ceva, dar nu înțelegeai nimic dacă aveai doar doi ochi, la o distanță mai mică de zece centimetri unul de celălalt.

– Amdi, ești sigur că nu e o uniformă a vreunui regiment? Nu aș vrea să te văd tras în țeapă că ai fi membru în Oastea de ticăloși a lui Prodotus. – A, nu. E doar o costumație foarte elegantă a unei haite putred de bogate. Reuși să-și ia ochii de la sine însuși, uitându-se la Ravna și Jefri. – Acum trebuie să hotărâm unde să vă punem pe voi, zeități cu două picioare. Voia ca Ravna și Jefri să stea separați unul de celălalt, pentru ca localnicii să înțeleagă că își erau suficienți chiar și ca solitari. – Mai târziu, când veți fi împreună… vor tremura de frica voastră! Jefri aproba din cap. Se uită îngrijorat spre Ravna. – Poți merge pe jos? – Da. Ar fi făcut orice numai să nu se întoarcă iar pe capra căruței. – Foarte bine, atunci. Eu merg în față cu tine, Amdi. Ravna rămâne în spatele căruței. – Ca să am unde să mă ascund, în caz că va fi nevoie, ei? Dar Jefri nu râse la gluma ei. – De ce să te expui tu cel mai mult, Jefri? – Ravna, nu mă lua cu teoriile feministe din Epoca prințeselor. E unul din obiceiurile tale cele mai enervante. Au. Ea era într-adevăr partea slabă. Mai mult, luase decizia de a da uitării prințesele. Când în cele din urmă porniră la drum, norii coborâseră pe pământ în forma unei pâcle întunecate și seara începea să se aștearnă. Setară lămpile cu acumulatorii încărcați să arunce fascicule de lumină lungi și înguste înaintea kherporcilor care trăgeau la căruță. Animalele epuizate ajutau și ele la atmosfera spectacolului, părând că trag o căruță încărcată peste puterile lor. Cei doi membri ai lui Amdi care nu purtau costume conduceau alaiul. Sabie mergea în fața tuturor pe post de bodyguard. Urmat de ceilalți Amdi, în mantiile lui brodate cu mărgele care sclipeau în lumina lămpilor. După cei șase ai lui Amdi venea Jefri, nu la fel de extravagant înveșmântat, deși fasciculul luminos arunca reflexe neobișnuite peste îmbrăcămintea lui. La urmă, aproape nevăzută, venea Ravna, în apropierea celui de-al treilea kherporc, legat în spatele căruței. Toată lumea cu excepția ei se găsea în bătaia puștii.

Amdi începu să emită sunete vesele, asemenea unui fredonat omenesc. – Vreau să fiu sigur că nu-i luăm prin suprindere și să tragă în noi. – Nicio șansă de surpriză, spuse Jefri privind în sus spre copacii din jurul lor. Crengile joase, robuste, erau ușor de urcat chiar și pentru Stilete. – Pun rămășag că stau cu ochii pe noi cu arcurile încordate. Ca pentru a-i întări afirmația, o siluetă sări de pe una din crengi și alergă în față, dând ocol celui mai din dreapta membru al lui Amdi, apoi o luă la fugă înaintea lui Sabie. Haita vru să sară în urmărire, dar se opri deodată. Nou-sosita era Ritl. Poate era trimisă de cineva să-i ia prin surprindere. Dar solitarul nu continuă să fugă. La aproape zece metri înaintea lui Sabie, începu să patruleze țanțoșă și să bolborosească pe limba ei. Suna de parcă cineva trântea ușile. – Pe Puteri! Ce face animalul ăsta? întrebă Jefri. – Cred că încearcă să ne anunțe apariția, spuse Amdi șovăind o clipă, oprind căruța. Mimează ceva ca o pompă regală, însă cu versurile proprii. Amdi se răsfiră puțin, Ravna bănui că voia să o audă mai bine pe Ritl. Solitarul se împiedică și se uită repede la Amdiranifani. Apoi creatura execută o smucitură indignată și reluă perorația, mai gălăgioasă decât înainte. Luminile de pe căruța lor dezvăluiau copaci masivi de o parte și de alta a potecii. Din amurg nu mai rămăsese decât o pată de lumină palidă undeva deasupra copacilor. Sunetul cascadei venea limpede și puternic din față. Nu mai aveau cum să dea înapoi. Amdi trebuie să fi ajuns la aceeași concluzie. Cei șase din față își reluară mersul, pe când ceilalți doi membri de pe capră începură să mâne precaut kherporcii la vale spre povârniș. Ravna văzu pentru prima dată ceea ce Amdi numise „stație de vinciuri“. Arăta ca un mic doc plutitor pentru andocarea bărcilor… doar că atârna de un versant de stâncă. În apropierea lui, părea să fie o roată de apă imensă, un arc de umbră mușcând din cursul Fluviului. Poteca lor conducea spre o clădire din apropierea acelei roți. – Vedeți fantele pentru săgeți? întrebă Jefri, arătând în față într-o parte a drumului, spre tăieturile întunecate din baricada de lemn. – Astea nu erau aici acum câteva ore. Luminile căruțelor ar fi orbit pe oricine s-ar fi aflat în fața lor. – Amdi, spuse Ravna, fă lumina mai mică. Uneori, intimidarea adversarului nu-ți aduce decât o moarte sigură.

– Bine. Unul din membrii din furgon se uită la ea. Efectele sonore încetară și nu se mai auziră decât aiurelile bombastice ale lui Ritl înaintea lor. Luminile nu se stinseră. – Ei? – Stai să mă gândesc ce să fac! Apoi începu a bolborosi repede și ininteligibil. Poate auzi un zgomot în urma ei; poate o intrigă schimbarea bruscă a lui Amdi. Ravna întoarse capul în spatele ei. Nu era singură. Haita cea mai apropiată ținea o arbaletă cu o săgeată enormă… al cărei vârf se afla la mai puțin de zece centimetri de nasul ei.

C a p i t o l u l 2 7 Oameni și kherporci fură împinși pe povârniș în jos, până într-un hambar mare, împuțit și plin cu fân. În urmă cu câteva zece-zile, Ravna Bergsndot ar fi considerat un asemenea tratament drept o ofensă gravă. Însă înăuntru, cu kherporcii la un loc, era cald și bine. Iar fânul era uscat și nu mirosea a mucegai. – Poate mai avem o șansă cu farsa cu zeii, spuse Jefri. Era legat de un stâlp în celălalt capăt al hambarului de Ravna. – Da, că noi suntem proști și nu avem arme. Vorbiseră două haite, fiecare cu arbalete uriașe. – Mda, ce prostie… Haita cea mai apropiată scoase un mârâit iritat și îl izbi pe Jefri cu patul arbaletei în tâmplă. Jefri pică fără să scoată un sunet. – Jefri! Ravna se zbătu să se dezlege, dar haita care o păzea o împunse cu arma în coaste, trântind-o la pământ. Stătu o clipă nemișcată, apoi se rostogoli puțin înainte și privi în cealaltă parte a încăperii. O lampă cu gaz atârna de o bârnă aflată undeva deasupra capului lui Jefri. Pentru ochii Stiletelor trebuie să fi fost o lumină foarte slabă, însă pentru ea era mai mult decât potrivită. Îl văzu pe Jefri gesticulând un „sunt bine“ și gesticulă și ea un „ok“ înapoi. Paznicii nu reacționară. Mâna lui Jefri începu să gesticuleze mai mult. Era limbajul mimico-gestual pe care îl inventaseră Copiii în primii ani petrecuți aici. Prin natura lor, Stiletele aveau un avantaj enorm când era vorba despre comunicare ascunsă. Copiii folosiseră gesticulația ca un fel de contra-strategie. Unii dintre prietenii lor Stilete învățaseră semnificația gesturilor, doar că în semiîntuneric, haitele nici măcar nu le vedeau. Ravna își aminti cât de încântați erau Copiii de „canalul de comunicare“ secret. Era simpatic și naiv și… Ravna nu se deranjase niciodată să-l învețe.

După un moment, Jefri păru să realizeze că ea nu înțelegea ce îi spunea. Îi mai făcu un semn „ok“ și se așeză la locul lui. Ravna rămase multă vreme prinvindu-l. Are și „ok“-ul nuanțele lui.

Rămășița de Sabie își făcu apariția o oră mai târziu, acompaniat de un alt gardian. Sabie nu avea un paznic permanent, însă era tot prizonier ca și ei. Dădu ocol perimetrului în care fu legat, mai vorbăreț decât îl văzuse vreodată Ravna de la parțiala lui moarte. Bolborosea aprins, certându-se cu paznicii. Nu-l bătură, deși în urma unui schimb de replici, unul dintre gardieni pocni dintr-un bici lung spre el. Sabie se retrase, arătând mai degrabă prost dispus decât înspăimântat. Se așeză pe jos într-o aparentă muțenie, privind atent spre Ravna și Jefri. Jef se trăsese într-o rână pentru a-l privi înapoi, dar nu încercă să intre în vorbă. Ravna își petrecu noaptea chinuit, zbătându-se între somn și realitate, vag conștientă de kherporcii care se foiau în jurul ieslei mari. Visă și i se păru că aude muzică. Ce se întâmplase cu bietul Amdi? Noua zi își strecura lumina palidă pe sub streașină când cineva bătu cu putere în ușa hambarului. Doi membri ai gardienilor deschiseră. Ravna își miji ochii neobișnuiți cu lumina care nu era decât un biet răsărit ploios. Ceva... Ritl… intră săltând înfoiat, bolborosind pe un ton puternic și certăreț. În spatele solitarului venea Amdi, iar la o distanță sociabilă în urma lui pășea o altă haită. Amdi privi în toate direcțiile. – Jefri? Ravna? – Aici, răspunse Jefri un un glas răgușit. – Și aici, răspunse Ravna. – Ești rănit! Amdi îl înconjură pe Jefri, pipăindu-l cu boturile, atingându-i fața. – Au! Nu acolo! E doar o zgârietură, Amdi! – Bine. Dar ne înțeleseserăm cu ei să se poarte frumos cu voi. Doi dintre ei priviră spre haita străină mârâind la el în graiul Stiletelor. Ravna nu îl mai văzuse niciodată pe Amdi atât de ferm împotriva cuiva. Poate… – Deci cum rămâne cu povestea cu zeii? întrebă ea. – A-a picat. Localnicii se tem de oameni, însă mulți dintre ei nu cred că sunteți capabili nici măcar să gândiți. Chiar și așa, poate am fi avut o șansă, dacă idioata asta care nu-și ține gura…

Ritl îl încercuia pe Amdi, invadându-i spațiul personal și bolborosind fără încetare. Amdiranifani își întoarse toate capetele spre ea și îi trimise un mârâit puternic și ostil. Solitarul scoase un fluierat de durere și se retrase în colțul îndepărtat al hambarului. – Scuze, scuze, nu am vrut să rănesc pe nimeni, nici pe netoata aceea, doar că era cât pe ce să ne omoare pe toți… Spuse ceva în graiul Stiletelor către gardieni și cea de-a treia haită – la care izbucniră cu toții în lătrături răgușite de râs. Era evident că purta două conversații diferite. Jefri se ridică în genunchi. Privirea îi era fixată pe gardianul aflat cel mai aproape și pe arbaletă. – Deci cum a rămas, Amdi? Se pare că ai căzut la o înțelegere cu tipii ăștia. – Așa-i, așa-i. Tot e mai bine decât nimic. Vă explic mai multe la coborâre, bine? Șeful stației vrea să plecăm cât timp furtuna nu e încă dezlănțuită. Dacă ne grăbim, mai aveți timp să mâncați ceva cald înainte de a porni la drum. Ne-am înțeles să… Acum Ravna simțea mirosul. Una dintre haitele de gardieni împingea înăuntru două roabe în care se aflau… lături pentru kherporci? Nu chiar. Roabele arătau de parcă ar fi cărat la viața lor tone de lături, însă acum conțineau grămezi de igname fierte. Lângă igname se aflau stacane pline cu fiertură de carne, genul de sos pe care chiar și Stiletele îl preferau la masă, alături de carnea crudă. Dacă erai suficient de flămând, îți lăsa gura apă, dar chiar și în condiții normale era tolerabil, un rar exemplu de bucate ale Stiletelor pe care le puteau mânca și oamenii. Nu aveau tacâmuri, nici măcar cuțite-de-fălci pentru Stilete. Roabele murdare fură pur și simplu împinse până în dreptul lor. Era mai degrabă un tratament pentru animalele de grajd decât pentru zei. Li se dădu răgaz câteva minute pentru a mânca, apoi gardienii îi împinseră spre ieșire, ținând oamenii la o distanță apreciabilă unul față de celălalt. Căruța lor se afla în față, așezată lângă o structură din lemn cu aspect bizar care trebuie să fi fost troliul. – Pentru nevoi vom face oprire îndată ce ajungem în vale, spuse Amdi. Ne vedem cu toții într-un minut. Și porni în fruntea tuturor. – Ce le-ai dat la schimb, Amdi? strigă Jefri. Mai avem lămpile? – Dar hărțile? – Da. Și căruța și cei doi kherporci mai zdraveni. – Hmm, spuse Jefri îngândurat.

– Atunci care a fost târgul? întrebă Ravna. Celelalte căruțe și kherporcii? Amdi traversă curtea pentru a sta de vorbă cu două haite aflate în apropierea troliului. În spatele Ravnei, Sabie scotea kherporcii din hambar. Rămășița părea să aibă o idee mai clară decât Ravna și Jefri despre ceea ce se petrecea. În vreme ce animalele abia trecură târându-și picioarele pe lângă ei, Sabie se ținu în partea din vale a potecii, împiedicând kherporcii să intre în iarba gustoasă de la marginea apei învolburate. Ritl încheia plutonul, dezvelindu-și colții către kherporci și emițând piuituri stridente care ar fi putut da ordine la adresa lui Sabie. Dimineața era umedă și înghețată, picături de apă se scurgeau din toate marginile descoperite. Se aflau într-un nor de ploaie chiar înainte de a erupe. Ravna lipăia prin noroi, încercând să-și mențină echilibrul. Râul se învolbura în spumă albă alunecând grăbit pe lângă vinci, aproape înecând roata de apă. Mai departe, albia se pierdea în spatele liniei orizontului nefiresc de apropiată. Sunetul apei căzând era un bubuit asurzitor. „Stația“ arăta puțin diferit față de ieri. Locul unde se afla căruța lor… noaptea trecută fusese chiar pe marginea stâncii. Acum acel spațiu era ocupat de o platformă cu zăbrele de jur împrejur, asemănătoare unui foișor. Partea de sus a structurii era ascunsă de un turn scund din lemn. Jefri ajunse primul la platformă. Paznicul lui îl împinse spre colțul cel mai îndepărtat și îl legă de grilaj. Stea-în-frunte al lui Sabie mână cei doi kherporci înăuntru și îi legă. Apoi fu rândul Ravnei. Kherporcii se mișcară neliniștiți pe platformă… și platforma se mișcă la rândul ei. O haită a localnicilor veni înăuntru, verifică dacă Sabie legase bine kherporcii, apoi țipă ceva spre haitele rămase pe pământ solid. Se retrase cu capetele împreunate, în timp ce Amdi veni și el în cușcă. Cei mai mulți dintre membrii lui se proptiră în jurul kheporcilor, pentru a fi cu Jefri. Restul se opriră la grilajul din apropierea Ravnei. Costumele lui extravagante arătau bine, iar postura era țanțoșă. Dar în timp ce pălăvrăgea vesel cu haita necunoscută, vocea lui de băiețel se făcu auzită, speriată și timidă. – Îmi pare rău, îmi pare atât de rău. Toate poveștile pe care le-am spus tipilor ăstora ne-au băgat și mai rău în bucluc. Din partea cealaltă, Ravna îl auzi pe Jefri râzând. – Din câte înțeleg ești prieten la cataramă cu ei, Amdi. – Ah, așa se pare, însă știu că mă vor mirosi cât de curând. Minciuna mea are picioare foarte scurte. – Care e minciuna, Amdi? Dacă nu suntem zei, atunci ce…

Oaaa! Chiar în acea secundă platforma se desprinse de dană și se înclină câteva grade întro parte. Bârnele de lemn scoaseră un scârțâit puternic când kherporcii se zbătură în legături, speriați. Chiar și haita localnică păru luată prin surprindere, privind în jur neliniștită. Din turnul de deasupra lor cineva strigă niște scuze. Amdi răspunse, strigând ceva din care ea înțelese că scuzele erau acceptate. Apoi le vorbi omenește. – Șeful stației spune că își cere scuze. Roata de apă e supraîncărcată din cauza debitului mare al Fluviului. Sistemul de cuplare și decuplare este foarte sensibil… am făcut un tur al șantierului. Tot sistemul este din lemn. L-aș putea îmbunătăți dacă aș avea câteva zile la dispoziție, dar… Platforma cobora în hurducături, câțiva centimetri odată. Ravna înțelegea ce voia Amdi să spună. În primii ani petrecuți în Lumea Stiletelor văzuse mecanisme similare în fabricile lui Pedantus. Pe Ravna nu o deranja folosirea aparatelor din lemn, în schimb nu avea încredere în controlul manual. Chiar și după zece ani, încă mai tremura la gândul că nu existau controale monitorizate automat care să îi ferească de toanele mașinilor, ale celor neatenți, ale hazardului. Zdruncinăturile scăzură în intensitate și se răriră, iar curând coborârea fu aproape lină. Aerul era plin de spuma și de zgomotul cascadei, însă părea că liftul lor cobora într-o canelură ferită pe suprafața muntelui. Dacă întindeai mâna, puteai atinge peretele de piatră goală. Din loc în loc, copaci firavi și fire de iederă se agățau din toate puterile de stâncă. Trecură cincisprezece secunde. – Pare să coboare cu câțiva metri pe secundă, spuse Jefri. Platforma ieși din stratul de nori. Auzi în depărtare țipetele păsărilor, iar în stânga ei… pe Puteri! Se aflau probabil la o mie de metri altitudine. Peretele de stâncă se întindea în zare, pierzându-se în orizontul învelit în ceață. Își întoarse capul de la priveliște. Interesant, niciodată nu se simțise amețită de înălțimi în Exterior. Haita care îi însoțea era destul de calmă. Se ținea pe grilajul liftului fără a folosi sforile de siguranță. Cocoțat pe căruță, rămășița de Sabie părea foarte relaxată, bucurându-se de priveliște. – Se pare că sistemul e mai sigur decât pare. Tipul ăsta al lor nu pare să aibă teamă. De câți ani operează liftul? Se întoarse și privi din nou afară.

– Ă-ă… au început vara trecută, răspunse Amdi. Au fost închiriați de Magnat, pentru a ușura traficul între văile sălbatice. De vara trecută? Magnatul? Ce varietate de vești înspăimântătoare în doar câteva cuvinte. Ravna privi peretele de piatră… și după câteva clipe realiză că se uita spre niște bucăți de lemn împrăștiate, fragmente dintr-o platformă nu foarte diferită de cea în care se aflau ei astăzi. A-ha. Amdi văzu același lucru și vocea lui căpătă un ton de veselie forțată. – Serios, astăzi ar trebui să nu avem probleme. Șeful mi-a spus că liftul ăsta e o adevărată casă de nebuni când transportă doar pasageri de clasa a treia, fără altă încărcătură suplimentară. Înainte de a înțelege riscurile procesului, obișnuiau să înghesuie și câte doisprezece haite în cușca asta. Mai demult au pus un Cor și Corul s-a panicat și platforma s-a… zdrobit de stâncă …ă-ă ca aceasta pe lângă care trecem acum. O clipă, nimeni nu mai spuse nimic. Ravna băgă de seamă că Ritl era aplecată peste grilaj printre două grupuri de Amdi. Solitarul se uita țintă în abis, apoi ridica repede capul să verifice unde era Amdi, pe urmă se apleca iar cu ochii în prăpastie. Părea să vorbească de una singură, agățată cu ghearele adânc înfipte în balustrada de lemn. – Bine, Amdi, răspunse Jefri. Gata, suntem cu toții mai liniștiți. Acum, dacă tot avem câteva minute de liniște și pace… ce povești le-ai spus localnicilor? Vocea omenească a lui Amdiranifani era un scâncet trist. – Jefri, am făcut tot ce am putut. Ravna își aminti cât de greu îi fusese lui Amdi să îndeplinească până și cele mai mărunte părți ale acestei aventuri. – Ne-ai adus vii până aici, Amdi. Orice ai pretinde că ești – și cuprinse cu un gest al mâinii ținuta opulentă și alura grandioasă – arată minunat. – Da, dar care e povestea? În spatele enervării din vocea lui Jefri se ascundea amuzamentul. – OK. Lucrurile se vor precipita imediat ce dăm cu fundul – fundul liftului vreau să spun – de pământ, deci acum e probabil cel mai nimerit moment să vă spun. Povestea cu „oamenizei“ a fost un fiasco din prima. Ne-au asaltat prea ușor ca pe urmă noi să ne dăm drept superputeri. Lucrurile s-au complicat și mai rău când le-am spus că sunteți slabi pentru că sunteți separați. Asta a fost o greșeală, ă-ă… aproape fatală. – De aceea ne țin separat, spuse Ravna înclinând din cap. – Da. Îmi pare rău.

– Nu contează, spuse Jefri. Cu toții am crezut la momentul respectiv că e o idee bună. – Așa. Planul actual e ceva improvizat pe loc. Își întoarse toate capetele spre Ritl, sfredelind-o cu privirea. – Chiar și înainte de ambuscadă, solitarul ăsta a fost o bătaie de cap. Din cauza ei suntem acum în bucluc. – Nu cred că e suficient de inteligentă să gândească o strategie, Amdi. – E un animal periculos! Nu ai înțeles ce spunea aseară? – Când mărșăluia în fața noastră? Am înțeles ceva. Suna ceva ca o poliloghie pompoasă, ceva ce Remasritlfeer trebuie să fi învățat prin Lăcașul Răsăritean. Venind de la un singur membru, suna puțin ridicol. – Exact! Întotdeauna vorbește fără să gândească și întotdeauna se bagă unde nu îi fierbe oala… cum ar fi acum, stă în mijlocul meu și mi-e foarte greu să mă concentrez. Amdi își repezi un membru spre solitar, care, speriat, se ghemui sub balustradă și răspunse mârâind. – Noaptea trecută, idioțeniile pe care le îndruga pe fundal mă făceau să par un idiot. Mai ceva ca un idiot! – Dar suntem încă aici, vii și nevătămați, Amdi. Și ne-am păstrat și lucrurile. Ceva trebuie să fi făcut bine. – Am pierdut cealaltă căruță. Dar da, ne-am scos astă-noapte. Însă nu sunt sigur că vom termina la fel de bine ziua de astăzi. Suntem într-o încurcătură foarte gravă. Toate haitele astea sunt ale Magnatului, cel puțin indirect. Hanul din valea spre care ne îndreptăm e proprietatea Magnatului. Haita își extinde influența peste tot în Principatele neîmblânzite, fără să cucerească nimic, doar făcând bani. Jefri rămăsese tăcut, deci Ravna puse punctul pe i. – Dar Magnatul vrea să pună mâna pe noi. – Exact. Vestea bună temporar e că schemele Magnatului sunt atât de împânzite, încât nu le poate ține urma. Ei, spuse Amdi scoțând un chicot imitându-l pe Jupuitor. Șeful de echipă știe că oamenii sunt importanți, însă nu știe că noi suntem fugari. Același lucru e valabil și pentru hangiul de jos. Pentru moment, ei cred că ajutându-ne pe noi vor intra în grațiile Magnatului și vor câștiga și un ban între timp. Platforma se cutremură, coborârea lină revenind în modul zdruncinat. Amdi spuse ceva haitei locale și își scoase un cap peste balustradă.

– Se pare că suntem la mai puțin de o sută de metri înălțime, pilotul nostru spune că vom încetini curând. Se retrase de la grilaj și mârâi spre Ritl. – Nu suport. Monstrul ăsta îmi bagă în ochi tot felul de imagini! Unii dintre ei se învârtiră o clipă în jurul cabinei, apoi se așezară în siguranță pe podea. – Așa… unde rămăsesem? – Unde îi convingeai pe indivizii ăștia să ne ajute. – Da. Îndată ce mi-am dat seama că sunt angajații Magnatului și că habar nu au cine suntem noi, m-am gândit că poate ne-am putea da drept ceea ce aproape suntem. Le-am arătat insigna lui Chitiratifor. Amdi strecură un bot într-unul din buzunare și scoase un colț din insigna cu pietre prețioase. – Le-am spus că suntem într-o misiune specială plecată din Nord, că sunteți ambasadori ai oamenilor și aveți nevoie de protecție. – Foarte bună idee, Amdi! Amdi se lumină la auzul laudei. – Și s-ar putea să funcționeze. Nu cred că prin aceste locuri s-ar putea afla vreuna din stațiile radio furate. Ar putea trece câteva zece-zile până să audă Magnatul despre noi. Se lăsă mai jos. – Problema a fost că toată lumea râdea de se prăpădea ascultând povestea, deci nu cred că m-au luat în serios. Privi din nou încruntat spre Ritl. – Animalul nu se mai oprea din aberat, făcând din tot discursul meu o mare glumă. La final, șeful de șantier m-a felicitat pentru prestație! – Poftim? întrebă Jefri. A crezut că jucaseși un rol? Platforma se opri deodată. Haita localnică – pilotul? – urcă pe o scară care ducea pe acoperiș. Îl auzi răspândindu-se de-a latul scândurilor subțiri. Începu să strige foarte tare, probabil spre cineva aflat deasupra lor. Se auzi și răspunsul slab. Ravna se lăsă în afara grilajului și privi în sus. Cablul pe care veniseră se pierdea în plafonul de nori și ceață. Îi trecu prin minte că aceste urlete în sus și în jos erau singurul sistem disponibil de comunicare. În această clipă, zborul cu primul zepelin al lui Pedantus părea o croazieră fericită.

Acum păreau că se află aproape la același nivel cu acoperișul în două ape al unei clădiri cu bârne din lemn. Pământul se afla la doar câțiva metri mai jos. Acolo zări haite, privind la ei în sus de sub niște copertine mari. Un bot se ivi prin trapa acoperișului și strigă la ea pe un ton poruncitor. Amdi traduse: – Pleacă de lângă balustradă! Platforma se lăsa în jos, câte cinci centimetri odată. Kherporcii căscau ochii de uimire, dar mârâiturile amenințătoare ale lui Sabie îi ținură cu burțile la podea. De sub platformă se auzi un sunet prelung de parcă ceva ar fi fost strivit dedesubt. Mai căzură câțiva centimetri, iar colțul lui Jefri se aplecă într-o parte. Se auziră sunete din afara platformei, pe care Ravna le recunoscu: – Bravo! Bravo! Pilotul coborî grăbit scara, cu un aer degajat și profesional. Cu tot aerul relaxat, Ravna observă că și el tresări la pocnitura care se auzi deodată pe acoperișul de pe care tocmai plecase. Vreun cablu slăbit? Sunetul se opri. Undeva sus, șeful trebuie să fi înțeles că ajunseseră jos cu bine. Sabie preluă kherporcii, în vreme ce pilotul ridica poarta grilajului. O haită stătea în ploaie, așezând o rampă la marginea platformei. Mda, ca la toate ambarcațiunile care se respectă, o rampă pentru călători. Chiar în acel moment, Ritl găsi de cuviință să se urce în vârful căruței și să înceapă a lătra ordine spre toată lumea prezentă. Amdi se strânse laolaltă, ajustându-și mantiile și bijuteriile. Vocea umană de băiețel mai scotea din când în când câte un oftat, dar în câteva secunde arăta la fel de impozant ca și dimineață, când venise la ei în hambar. Când pilotul se întoarse în cușcă și dezlegă încărcătura vie – oameni și animale –, Amdi se îndreptă spre poartă și flutură grațios un bot spre haitele care ieșeau din han. – Eu o iau înainte. Dacă veniți imediat în spatele meu… mi-am pregătit discursul, povestea pe care am fost nevoit să o improvizez și cu care va trebui să ne descurcăm de acum încolo: Vedeți voi, hangiul crede că suntem o trupă de circari ambulanți. „Magnificul Amdiranifani, Stăpânul fragmentelor și a zombilor din Tărâmurile Misterelor“. Și…. (scâncet) primul nostru spectacol e în seara asta.

C a p i t o l u l 2 8 Jefri și Ravna fură din nou găzduiți într-un grajd. De data aceasta, însă, lucrurile stăteau mult mai bine. Amdi îi convinsese pe cei de aici că oamenii nu puteau forma haite sacre. Adevărat, erau creaturi extraordinare, solitari inteligenți nativ. Jefri și Ravna recunoscură cuvântul pentru „cadavre vii“ când fură scoși din lift. Noțiunea precedase sosirea oamenilor: cum e să gândești fără să scoți niciun sunet. După toate aparențele, aceasta stârnise și mai mult interesul față de viitorul spectacol al lui Amdi. Grajdul hanului avea tavanul înalt, era întunecat și în aer plutea o miasmă ciudată. La fel ca restul hanului, se afla la o depărtare considerabilă de învălmășeala galeților de la baza stâncii. – După noaptea trecută, nici măcar nu mă mai deranjează astea, spuse Jefri, scuturând lanțurile de kherporci care îi legau încheieturile mâinilor. De când plecaseră Amdi și rândașii de la han, Jefri scotocise întregul hangar și toate căruțele depozitate acolo. – Și pentru moment cred că suntem cel mai în siguranță aici de când am scăpat de Chitiratifor. – Da. Ravna ronțăia ultimele igname… servite pe niște farfurii din lemn, genul de veselă din care obișnuiau să mănânce și Stiletele. – E bine și când ai un paznic prietenos. „Paznic“ era funcția cu care îl înzestrase Amdi pe Sabie când fusese întrebat de gazde. Termenul era cel puțin exagerat. Rămășița de haită se mulțumea să stea lângă ușa de la intrare să privească afară prin diversele găuri din nodurile lemnului. Nu fu deloc deranjat de explorările lui Jefri. Cu toate acestea, când localnicii se aflau prin preajmă, era surprinzător de alert, pocnind amenințător dintr-un bici spre Jefri și Ravna.

Jefri se ridică de lângă boxele kherporcilor, veni și se lăsă în jos la doar un metru de haită. – Ești cu mințile mai adunate, este? Haita nu pocni din bici. După o clipă, capetele încuviințară și bolborosi câteva sunete. – Hopa. Sună de parcă ți-ar înțelege samnorska! – Da. A bâiguit doar ceva asemănător cu „sunt bine“, dar a fost un răspuns la întrebarea mea. Jefri întinse o mână și îl bătu ușor pe umăr pe cel mai apropiat. – Se mai întâmplă uneori. Un membru cu o calitate importantă e ucis și ceilalți membri sunt nevoiți să învețe treptat să se descurce siguri. S-ar putea să nu mai fie niciodată la fel de inteligent, însp… Ravna privi spre încercarea stângace a celor doi membri de a-și ascunde petele de blană din frunte. – Însă noi știm că e o combinație de membri foarte inteligenți. – Ă-ă. Da.

Pe tot parcursul după-amiezii, răzbătură de afară zgomote de căruțe și haite. Prin găurile din uși zăriră lângă grajduri două haite. Or fi fost puși acolo pentru a-i ține pe curioși afară sau pe zombi înăuntru? În orice caz, Jefri și Ravna avură timp să se spele și să facă diverse scenarii despre cum ar trebui să arate un număr de circ pentru două-picioare. Ritl coborî din podul grajdului și bolborosi și bolborosi în ciuda amenințărilor și mârâiturilor lui Sabie. Nemulțumirile ei păreau să fie legate mai ales de faptul că era încuiată acolo, însă Ravna observă că atunci când adevărații gardieni deschiseră ușa pe la jumătatea după-amiezii pentru a le aduce apă, solitarul se ținu departe de ieșire. Poate își păstra energia pentru a-i da de furcă lui Amdi sau poate simțea o frică instinctuală: în unele culturi ale Stiletelor, solitarii vagabonzi erau victime sigure ale crimelor, violurilor sau intimidărilor pentru a forma haite temporare de sclavi. Chiar și în Domeniu erau considerați o pacoste destructivă. Cam la un ceas după ce le fu adusă apa, Sabie țâșni deodată în picioare. Ritl scoase un scheunat speriat și dădu să se ascundă în pod, însă atenția lui Sabie era îndreptată spre crăpăturile din pereții grajdului pe unde se vedea afară. Le făcu semne lui Jefri și Ravna să se dea înapoi. Acum Ravna auzea bolboroselile mai multor haite venind în direcția lor. Deasupra zgomotului care se apropia, se auzi vocea unui băiețel. – Salutare, Jefri. Bună, Ravna. Arătați inofensivi!

Apoi ușa grajdului fu dată într-o parte. Pe lângă cele două haite care stătuseră de pază întreaga zi, se mai aflau acolo alte trei haite, una din ele fiind Amdi. Mărșăluiră înăuntru, fiecare strânsă mănunchi… comportament normal pentru niște străini. Unul din vizitatori era un sextet mândru, ai cărui membri erau la fel de mari ca ai lui Amdi. Amdi îi făcu semn lui Sabie să se retragă și să lase spațiu musafirilor. Vorbea cu străinii, povestindu-le ceva grandios. În același timp, rosti în samnorskă: – Sextetul e hangiul. Voia să vă vadă înainte de spectacol. E fascinat de întregul concept de două-picioare, însă cred că îi este și puțin teamă de voi. Dacă îl putem convinge că nu reprezentați niciun pericol, cred că lucrurile s-ar putea îmbunătăți considerabil. – Amdi, spuse Jefri, poți să îmi comanzi să vin în față și pe urmă să-l lași pe tip să se apropie de mine. – Bine, dar trebuie să arăți supus. Între Amdi și cealaltă haită avu loc un schimb de bolboroseli. Toată lumea vorbea mult mai rar decât în mod normal. Ha. Deodată Ravna își dădu seama că Amdi avea el însuși probleme de limbaj cu acești indivizi. Rezultatul era o simplificare substanțială a exprimării fiecăruia. Cuvintele nu mai erau pronunțate unele peste altele și uneori mai și repetau ce spuseseră. Amdi îi asigura că nu era nevoie deloc să lege oamenii. Brusc, îi făcu semn lui Jefri. Jefri ieși de la locul lui și se opri la câțiva centimetri de cel mai apropiat membru al lui Amdi. Apoi căzu în genunchi. Acum, chipul său era aproape la același nivel cu cei mai înalți dintre membrii haitei. – Bine așa? Amdi își lăsă un cap într-o parte în direcția hangiului. – Mai bine de atât nu cred că se poate. Apoi rosti ceva încurajator spre hangiu… și se dădu cu totul în spate în timp ce îl îndemna pe sextet să se apropie. Ravna realiză că își ținea răsuflarea. Foarte rar avusese ocazia de a vedea o haită de Stilete care să nu știe cum arată un om, iar când fusese cazul, Stiletele respective nu erau capabile sub nicio formă să atace omul. Acum și aici, Jefri întâlnea un necunoscut periculos. Hangiul își pierduse aroganța. Ochii i se căscaseră de uimire și unii dintre membrii lui bâjbâiau după securile din veste. Era vădit speriat la ideea de a se apropia de Jefri. Dar după un moment, haita păru să-și aducă aminte că era privit. Se îndreptă de spate și – slavă Puterilor! – încetă a-și mai căuta securile. Răcni ceva arogant spre celelalte haite și se strecură de jur împrejurul lui Jefri. Începu să scoată niște sunete pe care haitele (unele haite, nu Sabie) le emiteau atunci când încercau să îmblânzească un kherporc.

Jefri se așeză cu fundul pe călcâie și nu făcu niciun gest de a-i urmări pe membrii care îl înconjurau. Cel mai apropiat dintre membrii hangiului era foarte aproape de Jefri. Deodată, creatura păru să realizeze acest lucru. Se opri și își linse buzele. Apoi își ridică botul și îl atinse pe Jefri pe umăr. Jefri îi zâmbi, fără a-și arăta dinții. Sextetul ezită încă un moment, apoi se strânseră cu toții în jurul lui, bătându-l pe Jefri pe spate, aproape la fel de puternic cum ai bate un kherporc. În același timp, câțiva din membrii lui se întoarseră spre intrare și începură să converseze cu glas tare cu celelalte haite. Amdi începu să traducă: – „Vedeți“, zice el, „e la fel de docil pe cât auzisem că va fi“. Haita rânjea fericită de la un capăt la celălalt. Dacă tipii ăștia ar fi avut camere de luat vederi, hangiul cu siguranță le-ar fi cerut celorlalți să-l înregistreze cum a îmblânzit el un om. – Acum vrea să-i demonstrez că ești la fel de inteligent precum o haită. Amdi bolborosi ceva spre hangiu. – I-am spus că va trebui să aibă răbdare până la marele spectacol de diseară. Sextetul pufni enervat. Doi dintre el îi trăgeau lui Jefri cămașa din pantaloni, examinând materialul. Pentru o clipă, Ravna crezu că omul avea să riposteze. Dar în acel moment, Magnificul Amdiranifani se mută nițel mai aproape și începu să bolborosească ceva pe un ton autoritar și pompos. Dacă Ravna nu l-ar fi cunoscut de zece ani, ar fi fost intimidată de atitudinea lui. Hangiul cu siguranță fu impresionat. Îi mai dădu câteva lui Jefri pe spinare, încercând între timp să-i smulgă pe furiș câteva bucăți de pânză din cămașă… după care se dădu în spate. Hangiul și Magnificul mai pălăvrăgiră amiabil câteva momente. Însă tot oamenii păreau să fie subiectul discuțiilor, fiindcă patru membri ai hangiului stăteau cu ochii pe Jefri, în vreme ce doi dintre ei își îndreptară atenția spre Ravna, care stătea retrasă într-un colț. Dar nu mai insistă, ba chiar păru de-a dreptul înțelegător. Îl întrebă pe Amdiranifani dacă mai are nevoie de ceva. Răspunsul lui Amdi fu ceva despre intimitate și… ha, jucării? În lumina strălucitoare din afara grajdului se adunaseră o mulțime de localnici, stând atât de aproape o haită de cealaltă, încât unii se mai înghionteau și se împingeau. Atât de aproape și de concentrați, încât Ravna simțea bâzâitul mental. Hangiul păși afară și vorbi repede spre mulțime. Tot ce putu înțelege Ravna fu „spectacol mare diseară“ repetat de câteva ori. În vreme ce mulțimea se împrăștia, ajutorul hangiului se întoarse cu o roabă plină ochi cu mingi și pelerine colorate. De asemenea mai aduse două încărcături cu recuzită misterioasă. Apoi îl ajută pe Amdi să tragă ușile, închizându-le.

Și fură singuri, paznicii lor încercând probabil să țină curioșii departe de grajduri, pentru ca pregătirile secrete ale Magnificului Amdiranifani să poată începe. Amdi dezlegă lanțurile cu care erau legați Jefri și Ravna. Apoi el și cu Jefri aprinseră câteva lămpi și le atârnară deasupra roabelor. Ravna scotocea deja printre „jucării“. Se aflau acolo mingi colorate, patru bice, mantii și stilete de lemn. Toate acestea se aflau în prima roabă. Ridică ochii din maldărul de nimicuri, spre Amdi. – Jefri și cu mine încercam să ne imaginăm cum va fi acest mare spectacol. Magnificul Amdiranifani o privi speriat. – Da, și eu la fel!

Ca de obicei, aroganța aparentă a lui Amdi fu de scurtă durată. Cu toate acestea, avea un început de plan. Recuzita misterioasă primită de la hangiu avea și ea rostul ei. – Este de la ultimul circ care a trecut pe aici, spuse Amdi. Jefri apucă una din mingile colorate și o aruncă spre un stâlp din apropiere. Mingea lovi ținta și sări înapoi la Jefri; trebuie să fi fost din cauciuc tropical. „Jucării“ de acest fel erau destul de scumpe prin aceste părți ale lumii. – De ce ar abandona un circ asemenea obiecte? întrebă Ravna. – Păi, ă-ă, au dat faliment. Asta mi-a spus hangiul. Că le-a confiscat jucăriile când nu au avut cu ce să plătească. Amdi își îndreptă neliniștit privirea spre Ravna și Jefri. – Poate recuzita aceasta nu a fost de mare ajutor unei trupe de Stilete circari, dar orice veți face voi va fi ceva nou și magic. M-am gândit că putem fi ceva asemănător trupelor de circ care se plimbă prin întregul Domeniu. E-eu… v-aș face introducerea și voi ați veni pe scenă și ați face jonglerii cu mingile, poate să faceți noduri… Vocea i se stinse într-o tăcere speriată. Jefri mai aruncă o dată cu mingea, apoi se uită la Amdi. – Ideile tale sunt cu ani-lumină înaintea oricărui plan aș fi putut eu gândi… însă, orice am face, crezi că hangiul ne va lăsa la sfârșit să plecăm întregi? – Eu… cred. Am observat cât de mult și-ar dori să vă fure pe voi doi. Dacă ar bănui că Magnatul vă caută, v-ar înhăța într-o secundă. Însă cred că l-am convins că suntem sub protecția bogătașului. Dacă ne descurcăm bine, cred cu adevărat că hangiul își va respecta

promisiunile. Ne va dărui căruța circarilor, recuzita și jumătate din încasările de la spectacole. Ravna avea o altă problemă. – Amdi, spectacolul se va ține afară? – Da, în spatele hanului se află o arenă. De sus de pe platou nu se vedea. De ce… – Știu că acest loc nu se află trecut pe hărțile lui Chitiratifor, dar din moment ce Nevil a mutat orbiterul mai spre răsărit… – A, da! răspunse Amdi. M-am gândit și eu la asta. Chiar și în noua poziție, nu ne poate repera. Mă rog, dacă nu l-a mutat între timp din nou. Ravna cântări absurditatea acestei conversații. Nu că ar fi avut ei de ales. Cu glas tare, spuse: – Atunci, să vină circul! Pare mai simplu decât copacii arcași și tufișurile concasoare. Jefri zâmbi ușor. Îl simțea făcând eforturi să-și păstreze aparenta încredere de sine. – Bineînțeles! Iar eu sunt un jongler foarte bun, sau așa eram când aveam doisprezece ani! Ravna îi răspunse zâmbind. Își amintea. Pentru câteva zece-zile, micul Jefri fusese o pacoste frustrantă și frustrată, aruncând cu bile și bețe în toate direcțiile. Jefri se supărase și pe Amdi, când haita de cățeluși învățase imediat să jongleze. – Excelent, spuse ea. Eu am curățat costumațiile. Costumul tău încă e bun, Amdi. Tot ce trebuie să faci este să te impui. Tu ești Magnificul. Ce altceva mai putem face în afară de jonglerii? – Înnodări? Poți face noduri, Ravna? Amdi trăgea niște sfori dintr-una din roabe. – Sigur. Mai bine decât oricare Stilet solitar. – Dar ce zici de niște farse? Farsele erau o parte importantă în spectacolele de circ în Domeniul Cioplitoarei-în-lemn. În ochii lui Amdi se aprinse o licărire. – M-am gândit și eu la asta. Trei dintre ei se jucau cu o sfoară lungă, făcând de-a lungul ei, din loc în loc, ochiuri.

– E un solitar anume care mi-a tot făcut farse. Poate acum mi-a venit și mie rândul… În timp ce vorbeau, Ritl îi dădea ocol lui Amdi, bolborosind din ce în ce mai vehement. Invadase nepermis de mult spațiul personal al octetului. Deodată Amdi se întoarse la Ritl, aruncând lasoul într-un atac coordonat, astfel încât picioarele din față, cele din spate și gâtul solitarului fură simultan prinse în ochiurile sforii. Ritl explodă într-o furie asurzitoare când Amdi trase de sfoară, trântind-o la pământ. Din podul grajdului, Sabie izbucni în hohote de râs. Amdi se dădu în spate, păstrând tensiunea în diverse noduri ale lesei. – Unde rămăsesem? A, da. Ritl are nevoie de costum. Doi dintre ei merseră la cea mai îndepărtată roabă și scoaseră din ea un guler conic din piele. Îl trecu din membru în membru, până când cei care stăteau lângă capul lui Ritl legară conul împrejurul gâtului creaturii. Ritl se zbătea, arătându-și colții, mârâind din ce în ce mai tare. Gulerul conic îi înfășura capul asemenea unei pâlnii, reducându-i drastic câmpul vizual. Încet, țipetele se domoliră când păru să realizeze că era total lipsită de ajutor. Amdi observă expresia de pe chipul Ravnei. – Pe cuvânt că nu am rănit-o deloc. Ăsta e costumul standard pentru clovnii solitari. Așa-i, Jefri? – Ă-ă… așa-i. Dar și Jefri îl privea pe Amdi cu ochii mari. Pe lângă faptul că, la fel ca mai toate haitele de Stilete, Amdi simțea compasiune față de cei opresați, octetul avea extrem de rar accese de agresivitate. – Bun! Mai departe! Acum să aplicăm machiajul pentru clovni. Îi dădu două batoane de vopsea Ravnei. – Îți spun eu ce să desenezi. Tu ai grijă doar să nu îi atingi ochii sau timpanele și va fi bine. Ravna privi curioasă cele două batoane. Mânerele erau special făcute mai mari pentru a fi ținute cu ușurință între fălci. Amdi avea suficienți membri pentru a duce singur la îndeplinire sarcina. – Hai, Ravna. Sunetul mental e îngrozitor, chiar și din partea unui solitar. Nimeni nu vrea să rămână în preajma lui Ritl. – Bine.

Ravna îngenunche lângă Ritl, întinse mâna și o mângâie pe spate, la fel cum făceau Copiii cu Cei mai buni prieteni ai lor. Întâi Ritl țipă și încercă să o zgârie, dar încetul cu încetul se liniști. – Acum începe cu niște cercuri roz în jurul umerilor și al timpanelor de la pulpe. Îi luă aproape un sfert de oră și Jefri o ajută cu celelalte culori, dar în cele din urmă Ritl era pictată mai țipător decât oricare alt membru pe care să-l fi văzut Ravna vreodată, inclusiv ambasadorul Tropicalilor. Când terminară, Amdi desfăcu nodurile lasoului, lăsând doar bucla din jurul gâtului și o eliberă pe Ritl. Solitarul rămase nemișcat o clipă, apoi o rupse la fugă de-a lungul grajdului până într-un colț unde o rază de lumină de afară strălucea pe un snop de paie. Se învârti în jurul cozii încercând zadarnic să vadă ce îi făcuseră. În cele din urmă, bietul animal se încurcă în sfoara lungă care îi atârna de gât, se împiedică și căzu din nou. – Vedeți? spuse Amdi mimând prost entuziasmul. Publicul se va distra de minune privindo. Îndreptă un bot spre pod. – Sabie se tăvălește pe jos de râs. Sabie dădea din capete, amuzat nevoie-mare, până când Amdi îl anunță printr-un sunet că acum e rândul lui, făcându-i semn să poftească jos la machiaj. Toate capetele, cu excepția unuia singur, se făcură nevăzute. Ravna auzi o bolboroseală îmbufnată, căreia Amdi îi răspunse pe un ton vesel. Trei dintre ei apucară creioanele, în vreme ce restul priveau în sus și îi făceau semne lui Sabie. Unul câte unul, membrii rămășiței se strecurară pe scări în jos, cu șchiopul cel din urmă. Ajuns jos, cvartetul se grupă, străpungându-l pe Amdi cu privirile. Ravna și Jefri se uitară unul la celălalt. – Amdi, fii cu băgare de seamă, îl avertiză Jefri. Nu uita cu cine ai de a face. – N-nu uit… Nu-l forțez cu nimic. Amdi se îndreptă spre cel mai îndepărtat colț al grajdului, unde erau atârnate hamurile. Era înghesuit, dar suficient de larg pentru ca două haite să poarte o conversație intimă. După un moment, Sabie îl urmă precaut. Cele două haite dispărură în spatele harnașamentelor și se auziră voci șoptind. – Nu înțeleg ce vorbesc, spuse Jefri. Trecu o jumătate de minut și liniște. Singurele sunete erau kherporcii învârtindu-se în staul și Ritl mârâindu-și sie însăși.

Afară larma se întețea. Ravna recunoscu muzica șuierătoare care de obicei preceda spectacolele. Sabie și Amdi încheiară repetițiile. Amdi se foia agitat în jurul grajdului, verificând ultimele detalii: toată lumea era pregătită, toată recuzita necesară într-o singură roabă. Sabie se dădu mai aproape de ușă. Vopseaua stângace de pe frunte fusese ștearsă. Atât de departe de Domeniul Cioplitoarei-în-lemn orice deghizare era inutilă. Acum blana lui era vopsită în romburi negre și albe. O ținea pe Ritl într-o lesă. Sabie nu părea încântat de situație, dar fusese vina lui Ritl. Ravna se apropie de haită pentru a o încuraja. Sabie privi în sus spre ea și rosti primele cuvinte în samnorskă din noaptea în care o parte din el murise. – Facem spectacol mare. Tu vezi. Unul din membrii lui îi dădu un ghiont ușor. Afară, o haită bătu cu putere în ușă și strigă ceva celor dinăuntru. – Toată lumea ne așteaptă, spuse Amdi. Ravna, tu treci în partea mea stângă. Jefri deja se afla de cealaltă parte a octetului. – Nu vă faceți griji, nu vă fie teamă, voi fi cu voi tot timpul. Totul va fi bine! (Scâncet.) Ușa începuse deja să se dea în lături, muzica deveni tot mai cadențată. Sabie se repezi înainte, târând-o și pe Ritl cu el. În spatele muzicienilor (una sau ambele haite de gardieni făceau tot tărăboiul muzical), Ravna văzu o mulțime de haite aflate la distanțe considerabile una de cealaltă, nu ca gloata înghesuită pe care o văzuse în acea dimineață. Sabie încă mai șchiopăta, însă acum se prefăcea a șchiopăta și un alt membru, din flancul opus. Cei doi membri care țineau lesa mergeau apropiați unul de celălalt, ca și cum ar fi fost tari de câte o ureche fiecare. Repetase acest rol de când terminase de aplicat machiajul cadrilat. Ritl nu juca niciun rol, însă eforturile sale de a-l incomoda pe așa-zisul ei stăpân se potriveau de minune cu rolul lui Sabie: nebunul și animalul de companie al nebunului. Era umor medieval crud și râsul mulțimii acoperi muzica. Apoi Amdi păși în lumina zilei, flancat de cei doi oameni. Râsul mulțimii îngheță și se auziră strigăte nedumerite. Cei doi paznici trecură în fața lor pentru a-i conduce în arenă. Unul din ei trăgea de roabă ca și cum ar fi fost un cărucior în miniatură. – Mergeți pe urmele paznicilor, spuse Amdi. Hangiul mi-a spus că haitele de aici sunt clienți care plătesc dublu să vă vadă și aici, și în arenă. Gardienii pășeau de-a lungul unei alei pietruite care ducea spre han. În tot locul erau legate căruțe, chiar și în apropierea liftului care îi coborâse de pe șantier și care se vedea precum un chioșc culcat pe o rână în mijlocul urletului și ceții învăluind cascada.

Din porticul hanului priveau și mai multe haite, însă acum gardienii se împrăștiară în jurul clădirii, conducându-i și pe artiști, și pe clienții importanți într-o lungă paradă ce se sfârși în cea mai largă arenă în aer liber pe care o văzuse vreodată Ravna în Lumea Stiletelor.

Trupa lui Amdi se opri sub marchizele de la marginea arenei, feriți de ochii mulțimii. Hangiul păși în mijlocul arenei. Lespezile de piatră erau dispuse într-un model complicat, dar din loc în loc se vedeau pete întunecate care nu făceau parte din design. Îh! Sacrificii animale? Hangiul ținea acum un soi de discurs. Care nici nu începuse bine când de deasupra se auziră vociferări urmate de scandări din toate părțile. Amdi își scoase câteva capete afară, însă restul rămase ghemuit pe jos, tremurând. – Tribunele strigau „Noi am plătit pentru circ, nu vrem să auzim discursuri!“. Octetul suna mai degrabă înspăimântat decât încurajat de uralele din public. În mijlocul arenei, hangiul își agită capetele într-un gest dezgustat, apoi păși enervat spre boxa lui din tribuna principală. – Asta înseamnă că urmăm noi? întrebă Ravna. Octetul se înghesui și mai speriat. – Amdi? spuse Jefri, cu un glas mieros din partea cealaltă. Până acum te-ai descurcat excelent. Du-te! – N-nu, n-am, n-am avut timp să mă gândesc bine. Ă-ă… Mulțimea scanda din ce în ce mai tare. O ignamă foarte putrezită ateriză în mijlocul marchizei, împroșcându-l pe Sabie. Haita scoase un lătrat dezgustat și lăsă să-i scape strânsoarea lesei. Profitând de moment, Ritl țâșni în mijlocul arenei, teama ei de mulțimi fiind dată uitării. Făcu un arc larg, bolborosind cu glas tare. Se opri, se întoarse încercând disperat să-și vadă picioarele din spate, apoi își pierdu echilibrul din cauza conului din jurul capului și căzu în bot. Se ridică imediat de la pământ, bolborosind în continuare. Se lăuda cu ceva, însă era complet incoerentă. Ciudățenia logoreei sale consta în faptul că suna aproape la fel cu discursul pompos al hangiului de mai devreme. Strigătele mulțimii se transformară în hohote de râs. Ritl șovăi, neînțelegând ce se petrece. Începu să țopăie înainte și înapoi, cerând atenție. Când râsul deveni și mai isteric, se repezi spre cele mai din față tribune… și fu oprită din scurt de lesa lui Sabie. Sări într-o parte, smucind legătura. Între timp, Ravna băgă de seamă că Sabie dădea din capete, mirat și în același timp amuzat. Îi aruncă o privire furișă lui Amdi și pe urmă, nevăzut de public, lăsă intenționat să-i scape lesa. În arenă, nefericita

Ritl aproape căzu din nou. Dar își reveni și goni prin fața tribunelor, târând după ea cureaua lungă. Sabie ieși împleticindu-se în arenă, pictat în romburi albe și negre, șchiopătând de o parte și de cealaltă. Alergă după lesa lui Ritl, dar nu reuși să o prindă, uimitor de neîndemânatic. În cele din urmă, cei patru membri ai săi executară o tumbă în aer și aterizară pe dalele de piatră, prinzând undeva sub ei și cureaua. Când se ridică, ținea strâns în toate cele patru fălci lesa. Făcu o plecăciune triumfătoare și începu să își țină propriul discurs. Dar animalul de companie al măscăriciului nu asculta: Ritl se învârtea bezmetică în jurul cvartetului, tot mai aproape și tot mai rapid, pe măsură ce cureaua se scurta. Ai fi crezut că Ritl este perfect dresată pentru un asemenea act, dacă nu ai fi văzut-o cât de des încerca să execute o asemenea învăluire cu ea însăși. În cele din urmă, Sabie se împiedică în lesă. Umbla de colo până colo, clătinându-se și scheunând plin de indignare. Mulțimea râdea din ce în ce mai tare. Și mai multe legume stricate fură aruncate, însă aceasta părea să fie o formă primitivă de aplauze. Una din ele nimeri pe umărul unui membru al lui Sabie, împroșcându-i blana cadrilată. Ritl părea teribil de amuzată, însă avea la rândul ei propriile proiectile de evitat, fără prea mult succes. Sabie nu știa încotro să fugă, aparent cuprins de panică. Deodată, toți membrii lui se întoarseră spre locul unde erau ascunși Amdi și compania. Chiar și Ravna observă cât de melodramatic poza pentru public. Întreaga lui făptură părea să ceară îndurare și ajutor: – Stăpâne. Stăpâne! Vino și ajută-mă! Astfel, Amdi fu nevoit să iasă la rampă. Scoase un oftat îndurerat și… sări în mijlocul arenei. Râsul audienței se transformă în urale, iar ploaia de legume se retrase. Amdi pășea mai semeț decât îl văzuse Ravna vreodată, cu membrii din centru cu boturile ridicate mândre în sus, asemenea unui om care întinde brațele pentru a primi ovațiile publicului. Jefri veni în locul din care Amdi tocmai plecase. Zâmbea cu gura până la urechi, uimit. – Ce spune? întrebă Ravna. – Vorbește prea repede pentru mine. Le promite lucruri… Luând în considerare diferențele de dialect, Amdi vorbea probabil prea repede pentru mare parte din publicul său… dar poate acest lucru sporea farmecul spectacolului. Amdi gesticulă plin de emfază spre Sabie și Ritl. Cei doi părăsiră scena, încă în pielea personajelor, deși Ravna era convinsă că doar unul dintre ei mima un rol. Sabie alunecă sub marchiză și o legă pe Ritl de unul din stâlpii de lemn. Rânjea fericit și mormăia… în timp ce unul sau altul dintre membrii săi încerca să-și șteargă sucul de legume de pe blană. Se uită spre Ravna și Jefri și zâmbetul lui căpătă o expresie vicleană, care parcă voia să le spună „acum e rândul vostru!“

– Jefri! Ravna! se auzi vocea omenească a lui Amdi în vreme ce continua să bolborosească publicului. Acum vă voi invita pe voi. Jefri să vină la mine și Ravna să stea în spate, în afara interferenței sunetelor mentale. OK? Era același lucru pe care îl discutaseră și în grajd. – OK! răspunse Jefri. Deodată norii se împrăștiară și soarele palid al după-amiezii scăldă arena în mijlocul căreia stătea Amdi, aprinzând scântei în pietrele prețioase cu care îi erau brodate pelerinele și în stiletele argintii de la picioare care străluceau de îți luau ochii. Undeva în mijlocul lui se aflau cei doi membri care nu purtau costume, însă Ravna nu îi vedea. Amdi ridică ochii, uimit spre soare. Apoi: – Foarte bine! strigă el puternic, acum vorbind publicului și traducând simultan. Acum vă ofer două minuni ale lumii nordice. Creaturile de dincolo de ceruri, creaturile care pot gândi fără să scoată nici cel mai mic sunet mental, care pot gândi fiecare pentru el. Doamnelor și domnilor, vă invit să-i vedeți cu ochii dumneavoastră peee… Douăăăpicioaaareee! Patru dintre ei își ridicară boturile spre înălțimi, iar ceilalți patru își învârtiră capetele spre locul unde erau ascunși Ravna și Jefri sub marchize. Pe Puteri, cei patru mai emiteau și o muzică de fanfară! – Crezi că acum suntem noi la rând? întrebă Jefri. – O, da, răspunse ea simțind cum o cuprinde tracul. Ieșiră de sub marchize și stătură cât erau de înalți, în văzul tuturor. În momentul în care își făcură apariția, glasul mulțimii încetă. Jefri și Ravna se întoarseră în direcții opuse, ridicându-și brațele pentru a arăta publicului palmele. Ravna cerceta mulțimea, în cazul în care avea cineva ideea să arunce cu igname în ei. Tribunele erau similare cu cele din sala de consiliu a Cioplitoarei-în-lemn, dar ceva mai spațioase. Fiecare nivel era construit aproape direct deasupra celui de dedesubt, iar „locurile“ erau delimitate în principal de căptușeli antifonice și boxe premium. Momentul de strălucire al lui Amdi trecuse și tribunele erau acum învăluite în umbră. Era greu de spus câte haite se aflau acolo; stăteau mai aproape una de cealaltă decât văzuse ea vreodată. Pretutindeni se vedeau capete, toate îndreptate în jos spre cei doi oameni. Ravna și Jerfi se întoarseră și fură din nou față în față. Ea întinse mâna și îi atinse mâneca tunicii cu degetele. – N-aș fi crezut niciodată că vom ajunge aici. Expresia concentrată a lui Jefri se transformă în zâmbet.

– Și pun pariu că nici n-ai fi crezut vreodată că talentele mele de jongler se vor dovedi atât de importante pentru viața noastră. Îi luă mâna pentru o secundă, apoi se despărțiră, Ravna retrăgându-se într-un colț al arenei. Amdi îl înconjură pe Jefri, continuând să se adreseze mulțimii. Nu mai traducea, însă Ravna recunoscu sunetele pentru „labe cu cinci tentacule“. Se îndreptă apoi spre roaba care se afla în mijlocul scenei și scoase din ea trei mingi colorate pe care i le aruncă lui Jefri. Jefri începu precaut, cu doar cele trei mingi, aruncându-le în sus și prinzându-le. Apoi le azvârli tot mai sus, se aplecă tot mai jos pentru a le prinde, le bătu de pământ și iar le prinse. Amdi îi aruncă o a patra minge. Când exersaseră în grajd, reușise destul de bine, însă acum Jefri pierdu controlul. Îi luă câteva încercări până reuși să le mențină pe toate patru în aer. Ravna privi tribunele. Încă nu aruncase nimeni cu nimic, iar clinchetele care izbucniră erau aplauze! Pentru aceste haite era impresionant că acest solitar monstruos care nu se sprijinea decât pe două picioare era capabil să jongleze fie chiar și cu o singură minge. Cel mai de succes moment din actul lui Jefri fu o fărâmă de noroc la sfârșit: o haită care de-a lungul actului vociferase nepoliticos aruncă spre Jefri cu o ignamă. Jefri o prinse chiar înainte de a-l împroșca… și începu să jongleze cu ea și celelalte patru mingi. – Aruncă-i-o înapoi! spuse Amdi, apoi strigă ceva ca un avertisment spre public. Jefri aduse celelalte mingi la pământ, apoi stătu și privi tribunele. Nicio haită nu ar fi fost capabilă să vadă mare lucru în lumina stinsă a apusului, dar, după o clipă, Jefri făcu un pas înapoi și proiectă ignama într-o boltă înaltă… drept în membrul care o aruncase spre el cu câteva clipe mai devreme. Ravna își ținu răsuflarea. Nu avea nici cea mai vagă idee cât de grav considerau aceste creaturi gestul lui Jefri. Însă toată lumea izbucni în râs. Tipul se uită în jurul său, dând din capete uimit și amuzat. Mai avea și alte legume și, după câteva încercări… și cu o ignamă ceva mai tare… haita și două-picioare jucau „prinde-ignama“. Înainte ca și alți membri din public să-și exprime dorința de a participa la joc, Magnificul Amdi îi făcu semn lui Jefri să iasă din arenă… și o pofti pe Ravna. Urma debutul ei în lumea circului.

Din păcate, actul ei cu înnodatul nodurilor nu făcu cine știe ce impresie. Chiar și cu funiile groase pe care le pusese hangiul la dispoziție, publicul nu văzu mare lucru, mai ales în lumina tot mai slabă a apusului. Pe de altă parte, surprinzător, nimeni nu mai aruncă igname stricate spre ea. În timp ce ținea sus ultima ei creație din noduri, se uită de-a lungul tribunelor. Aplauzele nu erau entuziaste și simți un soi de nedumerire sumbră în rândul spectatorilor. Poate că nu dovedise cine știe ce super-inteligență pentru un solitar, ci

demonstrase că, la capitolul lucru manual, un două-picioare era mai apt decât o haită întreagă. Și oricum, numărul ei nu ținu la fel de mult precum cel al lui Jefri. Amdi începu să se pregătească de încheiere, făcându-i semn lui Sabie să revină în arenă pentru un nou număr de farse. Dar în vreme ce rămășița o dezlega pe Ritl, hangiul sări din boxa lui privată și veni tropăind în arenă. Bolboroseala lui avea tonalități lichide. Îi cerea lui Amdi ceva, însă pe un ton foarte politicos. Vorbele lui fură întâmpinate cu exclamații de aprobare din partea publicului. Amdi se dădu înapoi, luat pe nepregătite. Jefri porni spre arenă. – Ce? Ce? întrebă Ravna. Jefri se întoarse zâmbindu-i straniu. – Cred că gazda noastră dorește permisiunea de a selecta pe câțiva din audiență pentru a veni în arenă și să ne… ă-ă… mângâie? Amdi își îndreptase atenția spre Ravna și Jefri și, pentru întâia oară în ultima oră, uită de postura lui arogantă. – Exact asta vor să facă. Să știți că niciuna dintre aceste haite nu a mai fost vreodată în compania oamenilor; dacă vreuna are porniri ucigașe… ce vreți să facem? Acum toți membrii lui priveau către Ravna. Jefri la fel. – Eu… Se uită în sus spre mulțime. În acest moment majoritatea păreau prietenoși. Și vom avea nevoie de îngăduința lor mâine, când vom încerca să plecăm mai departe. Aceasta era povestea vieții ei în lumea Stiletelor, mereu pe marginea prăpastiei. – Spune-le că au voie, Amdi. – Prea bine. Amdi dădu acordul în fața publicului, de data aceasta vorbi foarte rar și folosi un limbaj simplu. Apoi se întoarse către Ravna și Jefri. – Le-am spus că au voie doar pe rând, unul câte unul. Paznicii hangiului vor sta în preajma voastră pentru a vă proteja, dacă va fi cazul. Haitele din primul rând săriră în arenă, pentru a profita de privilegiul de a privi îndeaproape cele două creaturi din altă lume. Hangiul își instrui gardienii să țină publicul la distanță și să formeze un rând… care eventual să mai dea un ban, de ce nu?

Amdi se așeză undeva în spatele celor doi oameni, în timp ce Sabie o aduse pe Ritl și o puse în dreapta Ravnei. Ritl bolborosea plină de importanță, dar se liniști când rămășița de haită se apropie și începu să-și arate colții spre ea. Primii din cei „puțini selectați“ trecură de gărzi. Cvintetul porni înainte în pas vioi, apoi încetini și la urmă se dădu înapoi nițel. Toate cele cinci capete erau întinse în sus, intimidate de înălțimea lui Jefri. Clientul aflat imediat în spate începu să vocifereze că se întârzie prea mult, dar nu încercă să treacă în față. Jefri se lăsă într-un genunchi și întinse o mână, făcându-i semn haitei să se apropie. Amdi se foi neliniștit. – Ăsta nu e hangiul, nu ai de ce să te pui în pericol. – E în regulă, Amdi. E la fel ca în prima noastră expediție în Zona Lacurilor Lungi. Trupul lui Jefri părea destul de relaxat, dar vocea îi suna încordată. Cvintetul petrecu aproape un minut, ba inspectând veșmintele lui Jefri, ba împingându-i degetele cu vârfurile moi ale boturilor, ba adresându-i-se lui Amdi. – Mă complimentează cât de bine te-am dresat, Jefri, raportă Amdi în vreme ce îl conducea pe client spre Ravna. Unele dintre haite se purtară la fel ca prima. Altele se strâmbau la prietenii lor rămași undeva în tribune, parcă voiau să spună: „Ia privește la mine, nas în nas cu un monstru!“ Mulți dintre ei încercară să comunice cu Jefri și Ravna, imitând cuvintele oamenilor și urmărind atent reacțiile și răspunsurile lor. În vreme ce apusul se adâncea, se aprinseră trei cercuri de foc în colțurile arenei. Văpăile urcau strălucitoare și înalte, luminând decorul potrivit pentru ochii Stiletelor. Iar clienții curgeau. Câțiva dintre ei îi adresară câteva complimente lui Sabie pentru numărul lui. Ravna se întrebă dacă Oțel din Sabie primise vreodată o laudă sinceră; membrii rămășiței păreau încântați. Ritl nu înțelegea prea bine despre ce era vorba, dar se ținea lângă ceilalți patru, ca o a cincea parte egală cu ei. Apoi mai fură câțiva, foarte puțini, care se apropiară de ceea ce se temuse Amdi. O haită îl împinse pe Jefri. Când Amdi îi atrase atenția, creatura se prefăcu a-și cere scuze, strecurându-se pe lângă Amdi pentru a se apropia de Ravna. Haita era un septet, jigărit și diform. Dacă îl vopseai în romburi albe și negre obțineai varianta malefică a lui Sabie. Se învârti pe lângă ea, înconjurând-o cu priviri gălbui și respirație puturoasă. Amdi îl urmărea îndeaproape și îi traduse bolboroseala: – Le spune tuturor că nu scoateți niciun sunet mental, el nu aude nici măcar la o distanță atât de mică.

Atunci când Ravna nu mai spuse nimic, haita țipă ceva care ar fi putut însemna „viu“ (sau „neviu“)… și o lovi peste genunchi. Ravna căzu la pământ. Înainte ca făptura să mai poată face vreun gest, Jef și Amdi săriră în stânga ei, iar Sabie în dreapta, repezindu-se cu toții asupra intrusului. Pentru o clipă, corpuri zburară în toate direcțiile. Ravna încercă să se ridice. Membrii atacatorului erau împrăștiați peste tot în arenă, mult prea departe unul de celălalt pentru a putea gândi unitar. Priviră năuciți în jur, apoi o luară la goană spre ieșirea din arenă, se uniră acolo și dispărură undeva în spatele tribunelor. – Gata! strigă Jefri. E timpul să închidem prăvălia! Întinse mâna spre Ravna și îi vorbi ușor. – Ești bine? – Da… Nu fusese rănită, dar i se amintise de riscurile la care se expuneau. Amdi vorbi peste mulțime, către hangiu, care stătea lângă cei care colectau banii. Vorbele lui Amdi stârniră agitația hangiului și a mulțimii care începu să protesteze. Ravna simți că trăiește un coșmar. Amdi le povesti: – Hangiul ne promite soarele și luna de pe cer, dacă mai stăm locului încă puțin. – Trebuie să stăm, spuse Ravna. Amdi își ridică patru capete în sus și bolborosi tare deasupra tuturor. – Eu repet ce ne-a promis hangiul, le spuse el Ravnei și lui Jefri. Le spun că vom colabora cu cea mai mare plăcere, dacă toată lumea se ține de cuvântul dat. Hangiul înclină din toate capetele în semn de aprobare. Ravna îi înțelese entuziasmul cu care încuviință: coșurile purtate de gardienii lui erau grele de monede. Tipul câștigase la loterie. Jefri încuviință și el, însă lipsit de entuziasm. – Ai dreptate, trebuie să ne conformăm până la capăt. Se întoarse la haita cu care tocmai stătea de vorbă atunci când izbucnise scandalul. Pentru câteva momente, atmosfera fu încordată, dar acum toată lumea era cu ochii în patru să nu mai apară alți scandalagii. Apoi haitele începură din nou a se perinda și banii a curge în coșurile hangiului. Pe urmă Ravna pierdu noțiunea timpului. Haitele veneau în șiruri neîntrerupte. Din când în când câte unul îi mai arunca o privire agresivă, însă nimeni nu mai atacă. Iar cât despre

restul Stiletelor… Ravna începu să înțeleagă de ce Johanna și Jefri și alți Copii exploratori erau atât de încântați de aventurile lor dincolo de granițele Domeniului. Majoritatea Stiletelor, îndată ce se obișnuiau cu ei și depășeau stadiul inițial în care aveau de a face cu o ființă stranie, păreau dornici să se apropie și să interacționeze cu solitarii inteligenți. Pe măsură ce noaptea se adâncea și focurile în arenă erau aprinse și reaprinse, tot mai multe haite încercau să comunice cu ei, imitându-le vorbirea. Unele haite care fuseseră la rând și înțeleseseră că nu mai aveau voie a doua oară se așezaseră de jur împrejurul arenei, strigând sugestii celor cărora le venea rândul să se apropie. Poate mai erau în lumea Stiletelor dușmani și monștri, însă aici se aflau și viitorii Cei mai Buni Prieteni ai următoarelor generații de Copii.

C a p i t o l u l 2 9 După spectacolul de la Hanul Vinciului, lucrurile se schimbară. Acum aveau o căruță adevărată, de circari (cea ipotecată de foștii proprietari). Căruța avea acum o cabină de călători și era atât de mare, încât avea nevoie de patru kherporci înhămați la ea. Sub privirea atentă a clienților care stătuseră cu ei toată noaptea, hangiul le mai dăduse și hrană de drum și arbalete. Ba chiar, poate la fel de important, le înmânase o scrisoare cu aspect foarte oficial în care se spunea că acești minunați artiști se află sub protecția lui personală, ca Șef al Stației de vinciuri și Reprezentant al Magnatului în zonă și – indirect – a Magnatului însuși! Ravna spera că bietul hangiu nu va avea prea mult de suferit atunci când adevăratele vești de la Magnat vor ajunge până în aceste locuri. Când plecară de la han, mai aveau cel puțin o duzină de haite amatoare să îi însoțească, să-i păzească și să îi ghideze în călătoria lor spre ținuturile nordice. Cu toate că păreau sinceri și bine intenționați, Amdi îi refuză pe toți. Cu cât deveneau mai cunoscuți, cu atât mai ușor le va fi Magnatului și lui Prodotus și lui Nevil să îi găsească. În momentul în care veștile despre căutarea lor îi vor ajunge din urmă, chiar și cele mai oneste haite i-ar putea trăda. Așadar, când porniră la drum, doar o mână de fani îi însoțiră o vreme, strecurându-se, mai fățiș, mai pe furiș, la câteva sute de metri în spatele căruței. Amdi ocoli primele sate întâlnite în drumul spre nord, pe poteci ferite, găsite pe hărți. Mai departe, pe măsură ce treceau dintr-un sat în altul, își pierdură din alai. Acolo locuiau haite de țărani și mici boieri, care, oricât de intrigați ar fi fost ei de două-picioare, nu aveau timp liber precum admiratorii din localitățile ceva mai avansate tehnologic. În cea de-a treia zi, Sabie cercetă de jur împrejur și raportă că au scăpat și de ultimii fani. Acum era momentul să schimbe drumul, să se abată de la ruta pe care Amdi o declarase celor de la han. – Avem o mulțime de poteci alternative, după cum arată pe hartă, spuse el. Problema este că, pe oricare am alege-o, vom rămâne fără mâncare înainte de a ajunge în Domeniu. Vor fi nevoiți să muncească undeva… sau să mai dea spectacole.

Când această opțiune îi fu prezentată lui Amdi, stătu o clipă în cumpănă, apoi arboră un zâmbet timid. – Ă-ă… presupun că aș mai putea fi o dată Magnificul Amdi… Pe parcursul următoarelor câteva zile, cercetară sătucurile prin care treceau, Sabie pândind după dușmani sau prieteni, punând în balanță riscul de a se expune și starea proviziilor. Prin cele mai multe localități trecură neobservați, dar în cele din urmă dădură trei spectacole, o dată în hambarul unei ferme largi și de două ori în aer liber sub o pătură groasă de nori. Vremea fu relativ blândă, cu ploi reci și drumuri desfundate, dar nimic insuportabil. Spectacolul lor se îmbunătăți. Numărul Ravnei rămase la fel de neinteresant, în schimb se jucase cu lanternele, făcând din ele un sistem de iluminat de mare efect. Acum, până și Ritl părea să se bucure de numărul ei, încercând să-l surprindă pe Sabie cu fel și fel de giumbușlucuri și prostii. Amdi devenise acum fluent în dialectul local. Prezentarea lui deveni tot mai sofisticată. Doar enervarea pe care i-o stârneau poznele lui Ritl părea să fie sinceră. Punctul culminant al spectacolelor era de fiecare dată momentul în care publicul era invitat să vadă oamenii de aproape. Își făcuseră un sistem atât de bun, încât se simțeau cât de cât în siguranță. De acum, faima lor se răspândi, luându-le-o înainte: când încercau să treacă neobservați printr-un oraș, erau adesea întâmpinați de Stilete pe marginea drumului, implorându-i să se oprească și la ei pentru o reprezentație. – Locurile astea sunt pur și simplu prea civilizate, spuse Jefri într-o seară, după ce își stabiliseră tabăra pentru noapte. Razele lunii se strecurau printre ramurile copacilor, dar sperau ca lentilele primitive ale orbiterului să nu pătrundă până acolo. – Mai demult, aici era chiar sălbăticie, mult prea periculos pentru majoritatea exploratorilor. Acum toată lumea face câte ceva. Arena de la Hanul Vinciului era imensă și proaspăt construită. – Și orașele sunt în plină expansiune, spuse Amdi. Sunt chiar mai mari decât figurează pe harta lui Nevil. Hărțile trebuie să fi fost informația cea mai sigură a lui Chitiratifor, dar erau deja depășite. – Mda, răspunse Jefri. Marfa Magnatului se găsește pretutindeni. Mi s-a luat să văd logo-ul cu Haita Haitelor. Va fi un miracol dacă ajungem în Domeniu înainte ca veștile despre noi să ajungă la el. Ravna încuviință sumbru. – Și Nevil probabil ne va ieși în întâmpinare, cu Ochiul Ceresc 2. Amdi fredona o melodie. De obicei, acesta era sunetul născocirii ideilor bune.

– Însă acolo va fi și Cioplitoarea-în-lemn. Suna mai mult ca o întrebare. Atât Jef, cât și Amdi se temeau tot mai mult că Johannei și Pelerinului li s-a întâmplat ceva grav. Dacă și Cioplitoarea-în-lemn fusese îndepărtată? Ravna își aminti de ultima întâlnire avută cu regina și acea conversație stranie pe care o purtaseră. – Sunt convinsă că încă mai e în fruntea Domeniului, Amdi. Și că nu s-a lăsat păcălită de Nevil. – Ar fi bine. Înseamnă că și-a trimis trupele să ne caute de-a lungul frontierei, deci dacă ajungem la soldații ei, ne pot ajuta să te ducem pe Excentric II. – Dacă mă puteți duce înapoi pe Excentric II, s-a terminat cu Nevil. În fiecare seară Ravna le spunea acest lucru. – Hmmm, continuă Amdi. Deci ce am putea face ca să… Ritl întrerupse firul gândurilor lui Amdi, bolborosind o sugestie a ei personală. De câte ori putea, creatura se strecura, tăcută și inocentă, până în mijlocul lor și atunci își dădea drumul la gură. De data aceasta, îl făcu pe Jefri să râdă. – Amdi, recunoaște că ar fi o idee chiar bună, mai ales dacă kherporcii ar avea aripi. Amdi însă nu era deloc amuzat. Sări în picioare, enervat. – Ființa asta ne bagă numai în belele, nu înțelegi? Toți cei opt ai lui se smuciră din loc, făcându-se nevăzuți în întunericul străbătut de razele lunii. – Pe zi ce trece, îl enervează tot mai mult Ritl, spuse Ravna. Mă întreb dacă Magnificului Amdiranifani nu cumva începe să îi dea pe afară egoul de showman. – V-am auzit! le strigă Amdi. Dacă tot nu pot gândi, mă duc să stau de pază. Rămășița de Sabie tocmai se întorsese dintr-o incursiune în jurul taberei și hrănea kherporcii. Întoarse unul din capete și îl urmări pe Amdi plecând. Când termină cu kherpocii, se așeză sub căruță și comentă: – Ritl face prost din el. Haita începea să vorbească destul de bine samnorska, dar nu mai avea sarcasmul mucalit de pe vremea când era întreg.

Ravna privi în jurul căruței. În mod normal, Sabie priponea solitarul lângă kherporci. În felul acesta, toată lumea era ceva mai liniștită. – Auzi, Sabie, nu o legaseși pe Ritl? Haita își suci capetele și privi de sub căruță în direcția opusă. Probabil nu avea de gând să răspundă. Dar pe urmă îl auzi: – S-a dezlegat. Jefri râse încetișor. – Ravna, se pare că Ritl a prins ceva din scamatoriile tale cu sforile. Ravna zâmbi la el. – Se pricepe să scape din lațuri. Ritl mai scăpase și cu alte ocazii, spre bucuria nedisimulată a lui Amdi. Ravna privi spre Jefri peste jarul licărind. – Ritl n-ar putea fi un pericol pentru noi? La o adică, Remasritlfeer ne era dușman… deși nu chiar atât de înverșunat precum Chitiratifor, totuși, una din haitele de încredere ale Magnatului. Dacă i s-ar oferi ocazia, nu credeți că ne-ar trăda? Deși era aproape întuneric, văzu zâmbetul de pe chipul lui Jefri. – Ah, acum vorbește paranoia din tine, spuse el ghemuindu-se lângă foc în fața ei. Ca de obicei, își puseseră sacii de dormit departe unul de celălalt. Cu cei opt Amdi culcați între ei, aveau suficientă căldură. Ba mai mult, în ultimele nopți ajunseseră iar să se certe pe același subiect, iar aseară, Ravna auzise pentru prima dată Flota Molimei botezată „Echipajul de salvare“. Într-un fel, ascultându-l pe Jefri pronunțând acele cuvinte fusese mai terifiant decât restul acestui coșmar. Jefri își încălzi mâinile deasupra jăraticului. – Dacă și când vom da nas în nas cu Magnatul, este greu de prevăzut ce va face Ritl. Vechiul Sabie spunea că Remasritlfeer era unul din locotenenții Magnatului. În funcție de cine va veni după noi, e destul de posibil ca Ritl să ne trădeze, deși nu cred că e suficient de inteligentă încât să îndruge ceva coerent, poate doar un „Hei, șefu’, uite aici!“ – Aha. Probabil e o prostie să îmi fac griji în privința ei. Ravna îl privi pe Jefri câteva clipe, fără să spună nimic. Îl cunoștea de zece ani, îl văzuse pe băiețelul drăgăstos crescând, devenind bărbatul care era astăzi, cel mai bun explorator al lor și unul din cei care credeau în cea mai cruntă minciună pe care și-o putea imagina. Jefri ridică ochii spre ea.

– Ce e? Zâmbetul îi rămăsese pe buze, dar în priviri îi putea citi neîncrederea. Dacă rostea un singur cuvânt greșit, ajungeau din nou la o discuție în contradictoriu. Dar trebuie să încerc. – Jefri, noi nu suntem deloc de acord în privința Molimei și a Contramăsurii. Tu știi care este părerea mea; tu știi ce sacrificii au făcut părinții voștri pentru a scăpa de Molimă. Pe de altă parte, e… – E Nevil, da, un monstru, răspunde Jefri furios. Așa, și ce dacă? Eu îmi amintesc de Laboratorul Superior. Aici Jos, eu am văzut cum Contramăsura l-a omorât pe Pham. Chiar și tu recunoști că ea, Contramăsura, a declanșat Lentoarea și probabil a distrus civilizații cât vedem cu ochii pe cerul nopții până în cele mai întunecate colțuri. Ce contează, Ravna, nu este cine e rău și cine e bun. Contează Adevărul. – Jefri, eu nu vorbesc acum despre bunătate! Eu spun despre ce am văzut! Tu erai doar… – Doar un copil? Același lucru mi l-ai spus și noaptea trecută! Dar erai un copil! Și Ravna nu va uita niciodată cum Jefri și Amdi încercaseră să o consoleze după ce murise Pham. Ezită, încercând să-și adune gândurile, să spună ceva rațional, ceva care să îndrepte discuția pe făgașul bun. – Jef, te-ai gândit vreodată că ar putea exista fapte, lucruri, nedescoperite încă și care te-ar putea face să îți schimbi părerea? – Cu alte cuvinte, dacă sunt dispus să-mi revizuiesc convingerile. Ce drăguț din partea ta. Dar tu ai fi gata să faci același lucru? – Eu… – Nu contează. În momentul acesta, ce probe încă nedescoperite ar mai putea fi? Jefri se întoarse și privi focul, cu mâinile întinse peste tăciuni. Vreme îndelungată nu mai spuse nimic, apoi: – Te vom scăpa de Magnat și Prodotus și te vom duce până la Excentric II. Pe urmă, să faci cum crezi tu că e bine. Dacă nu-l poți opri tu pe Nevil, atunci voi scăpa eu lumea de el. Însă știi ceva? o întrebă el privind-o din nou. Grupul de Studiu al Dezastrelor va continua să existe. Iar noul lui conducător nu va fi Bili Yngva.

Ravna ațipi. Luna apuse, iar cărbunii se stinseră. Din când în când se auzea grohăitul kherporcilor, însă nimic din obișnuita sporovăială iritantă a lui Ritl. La un moment dat, auzi pe cineva intrând în tabără; trebuie să fie Amdi, venit să schimbe garda. Gândul

acesta aproape o trezi complet. De obicei, ea stătea de pază în a doua parte a nopții, deși era convinsă că nici Amdi, nici Sabie nu aveau încredere într-o santinelă umană. Unii dintre ei stăteau cu urechile ciulite întreaga noapte. Slab și îndepărtat, auzi o voce care părea a fi a lui Ritl, însă nu la fel de gălăgioasă ca de obicei. Deodată noaptea explodă în scheunături și lătrături. O zvârcolire de creaturi explodă în tufișurile din jur, membri luptându-se între ei în vreme ce se alergau. – Amdi! strigă Jefri. Nu se auzi niciun răspuns, dar Ravna auzi o haită – Sabie? – cățărându-se pe kheporcii derutați, sărind pe acoperișul căruței de circ. Țipătul continuă, zgomotul venind din partea îndepărtată a căruței. Ravna ținea pe timpul nopții una din lanterne cu ea. O aprinse în modul de urmărire. Lumina pâlpâi întrerupt, scanând solul de la baza tufișurilor la întâmplare, astfel încât ținta să nu realizeze sursa luminii. Sunetele monstruoasei încăierări continuară, dar nu zări nici urmă de haită agresoare. Dacă Ritl i-ar fi trădat, lupta ar fi arătat acum altfel. – Lasă mine focalizează lumina. Era Sabie de pe acoperișul căruței, acolo unde era așezată cea de-a doua lanternă. Plimbă raza de lumină spre un punct undeva în spatele căruței. Privind pe sub căruță, Ravna văzu picioare de Stilete venind în goană. – E un fragment din Amdi! Jefri alergă spre căruță, cu arbaleta încărcată și ațintită. Două haite de câte patru apărură lângă căruță, una de o parte și alta de cealaltă, atacându-se și arătându-și colții. Aveau cu toții pelerine simple de lucru, la fel cum purta Amdi când erau pe drum. – Ha? spuse Jefri. Amdi? Cei opt se prăbușiră într-o grămadă. Lumina lămpii îi prinse din urmă. Era cu adevărat Amdi. – Amdi, ești bine? Ravna îngenunche lângă haită și se uită la fiecare membru în parte. Era plin de tăieturi și zgârieturi. O ureche îi era sfârtecată. – Cine ți-a făcut una ca asta? Și mai e prin preajmă? Dar Sabie, cocoțat pe căruță, îl privea pe Amdi cu toți membrii; nu era îngrijorat de vreun atac. Amdi mârâia și bolborosea, însă Ravna auzi undeva în spatele vacarmului un fluierat ascuțit și intens.

Amdi avea dureri teribile. În cele din urmă, reuși să vorbească în samnorskă. – Niciun atac. Nu a fost un atac. Nimeni nu s-a strecurat în tabără, deși Sabie ar trebui să treacă la veghe. Emise două sau trei sunete. Sabie răspunse ceva înapoi și coborî din căruță, făcându-se nevăzut în tufișurile din spate. Amdi se zbătea îndurerat în lumina lanternei, privindu-se unul pe celălalt și aruncând priviri furișe spre Ravna și Jefri. – Stinge lumina, te rog. Ravna făcu precum îi ceruse. Din beznă se auzi glasul lui Amdi: – A fost Ritl. – Nu înțeleg, spuse Ravna. Dacă doar ea a fost, cum v-a putut răni pe toți? Se auzi un clic înfundat. Jefri își dezarma arbaleta. – Cred că e mai complicat de atât, spuse el și Ravna îl auzi venind și îngenunchind lângă Amdi. Amdi emitea o amestecătură ciudată de sunete. Se auzea un scheunat foarte asemănător cu scâncetul unui copil. Se auzeau cuvinte pe care nu le înțelegea. Și se auzea vocea de băiețel pe care Amdi o folosea când vorbea omenește, acum încărcată de dispreț de sine. – Animalul Ritl a fost o belea de la bun început. Nu e inteligent, ba mai rău, spune numai tâmpenii când eu încerc să îmi joc rolul! Ați văzut și voi! Era cât pe ce să ne omoare pe șantier. Colac peste pupăză, se bagă în spațiul meu personal de câte ori se ivește ocazia! – E solitară, Amdi, rosti Jefri pe un ton blând. Nu poate trăi singură. Amdi scânci mai tare. Ravna îl simți agitându-se și auzi două perechi de fălci clănțănind în beznă. Jefri încercă să-l liniștească. – Nu fi prea aspru cu tine, Amdi. După o clipă, se auzi iar vocea de băiețel a lui Amdi. – Of. Presimțeam că Ritl ne va face probleme din secunda în care a apărut printre noi, dar m-am gândit… am crezut că va fi ca în romanele de dragoste: Ritl îl va împlini pe Sabie! Amândoi ar fi fost compleți. Dar nu, prostul ăla nici nu s-a uitat la ea. Și nici Ritl nu a fost atrasă de el. Idioata a început să facă avansuri unora dintre ai mei. Eu am zis: și ce dacă, n-are decât, eu sunt haita perfectă, nu-mi poate face nimic. O vreme, Amdi nu mai spuse nimic, deși suspinele reîncepuseră. Când vorbi din nou, cuvintele îi erau disparate:

– În seara asta… eram împrăștiat de jur împrejurul taberei. Pentru mine e un sentiment interesant. Devin foarte încet la minte, dar pot vedea atât de multe în același timp și ideile se plimbă calm de la unul la celălalt, fiecare dintre ai mei mai adaugă propriul lui gând… Scheunatul se intensifică. Nu era un sunet de grup; venea dinspre trei membri ghemuiți cel mai aproape de pământ. – Ritl a venit la mine. Nu că m-a luat prin surprindere, o simțeam acolo. Dar a început să se bage în fragmente din mine...– vocea lui Amdi se făcu suspin disperat… fragmente care o plac. Amdi se încolăci nervos, scrâșnind din fălci. Jefri întinse brațele și mângâie câteva capete, riscând să se trezească mușcat. După o vreme, Amdi reluă, ceva mai coerent. – Ritl mă dezbină!

C a p i t o l u l 3 0 Hărțile indicau un orașel la treizeci de kilometri înainte. Ar fi găsit unele și mai aproape, dacă o luau pe alte drumuri, însă acesta părea perfect pentru o aprovizionare completă. De acolo, se puteau strecura mai departe, pe lângă frontiere, cercetând forturile vămilor pentru a găsi locul potrivit de a pătrunde în Domeniu. În acel oraș avea să aibă loc și ultimul spectacol, după care urma adevăratul deznodământ, la hotarele Cioplitoarei-în-lemn. Între timp… Ravna stătea pe capră. Oficial, ea era cea care mâna atelajul, dar în sinea ei bănuia că Ravna-cea-din-stele nu ar fi reușit să țină în frâu cei patru kherporci. Buna lor comportare se datora mai mult ca sigur lui Sabie care mai mereu se plimba pe lângă ei și îi boscorodea pentru a nu se abate din drum. Jefri și Amdi mergeau împreună, rămânând în urmă ceva mai mult decât de obicei, siluetele lor fiind aproape invizibile în ceața dimineții. Octetul era strâns unit, o postură pe care haitele o adoptau în mod normal atunci când se aflau într-o mulțime aglomerată sau când acustica era foarte proastă ori dacă simțeau nevoia să gândească intens. După ambuscada de la miezul nopții, Amdi rămăsese în formație compactă, tăcut și posomorât, vorbind cu prietenul său cel mai bun pe un ton scăzut. Ravna pocni ușor din hățuri, doar pentru a-i anunța pe kherporci că nu adormise. Privi spre tovarășa ei de drum de pe căruță. – Deci ce ești tu, în termeni științifici, Ritl? Dezbinătoare de haite? Ritl își lăsă capul într-o parte, privind-o pe Ravna. Din postura unui solitar este dificil să înțelegi ce gândește, însă Ritl părea să înțeleagă spusele Ravnei. Râde la mine? În această dimineață, după lupte îndelungi, Ritl fusese urcată în căruță și legată strâns de grilajul din spatele caprei vizitiului. În urma aventurilor de aseară, solitarul părea să creadă că dobândise un statut privilegiat, dar se înșelase. Protestele mârâite continuară și după ce plecară la drum. Apoi se resemnase într-o postură aproape tăcută, privind țintă în urma lor, în direcția lui Amdi. Din când în când, Ravna simțea lemnul caprei vibrând, probabil efectul secundar al alinturilor pe care i le bâzâia ultrasonic Ritl lui Amdi.

Ravna continuă conversația aproape monolog cu creatura: – Știi, printre oameni, e considerat un mod foarte urât de a termina o relație, oricât de disperat ai fi. – Foarte urât, foarte urât, repetă Ritl expresia de câteva ori, apoi atenția îi fu din nou atrasă de obiectul avansurilor sale imorale. Când Ravna o numise pe Ritl „dezbinătoare de haită“ nu vorbise metaforic. Bietul Amdiranifani era pur și simplu prea numeros pentru a mai adopta un alt membru; așa pretindea el și Jefri era de acord. Amdi probabil nu ar fi capabil să își păstreze nici puiandrii născuți din propria haită. Acceptarea unui membru străin cu siguranță avea să dezbine octetul. Cei trei masculi care erau înamorați de Ritl aveau să se rupă de întreg. Amdi spunea că o femelă îi punea în cumpănă. Oricare variantă ar fi însemnat sfârșitul lui Amdi. Sabie țipă ceva la ea, trezind-o subit la realitate. Kherporcii scoteau sunete înspăimântate, trăgând de căruță într-o parte, spre arbuștii de pe marginea drumului. Sabie abandonase animalele și dăduse fuga în spate, spre Jefri și Amdi care veniră în goană. Ravna se luptă cu hățurile. Desișul de pe marginea drumului ascundea o viroagă și mocirlă adâncă. Se ridică pe capră înțepenindu-se în picioare și trăgând din toate puterile de hățuri. – Ajutor! Apoi auzi zgomotul. Venea din ceața dinaintea lor, bâzâitul motoarelor cu abur. Aparatul zburător a lui Pedantus! Aeronava era încă învăluită în ceață, dar se simțea apropiindu-se. Amdi și Jefri alergară pe lângă căruță. – Ravna, se auzi glasul șoptit al lui Jefri, trebuie să scoatem căruța din drum! Ritl începu să ciripească proteste. – Taci din gură! mârâi la ea Amdi și, spre surprinderea tuturor, Ritl chiar tăcu. Ravna ținea hățurile, iar Sabie, Jefri și Amdi erau în față, ghidând kherporcii spre tufișuri. Din fericire, kherporcii păreau să prefere aceeași direcție, doar aveau nevoie de ajutor pentru a trece peste șanțul de pe marginea drumului. Între timp, sunetul motoarelor lui Pedantus crescu în intensitate. Să fie aceasta scăparea lor sau banda de ticăloși ai lui Nevil? Ravna amână răspunsul la întrebare și încercă să își țină echilibrul când căruța se lăsă într-o parte. Nu scăpase hățurile din mână, dar era conștientă cât de ușor putea fi aruncată din căruță și rănită. Apoi simți roțile din față urcând pe malul șanțului și se afla din nou pe capră. Crengi cu frunze dese loviră acoperișul. Fără să se gândească, Ravna întinse brațul pentru a o proteja pe Ritl care stătea legată deasupra. Se ghemuiră amândouă sub zgârieturile ramurilor.

– Scuze, se auzi vocea lui Jefri. Nu mi-am dat seama că nu aveți loc. – Suntem bine. Ravna împinse frunzele grele și încărcate de apă. Se aflau acum ascunși bine de privirea scrutătoare de deasupra. Începu să coborare scărița de lângă capră când o auzi din spate pe Ritl protestând. Vocea îi era încă șoptită, dar tindea să se transforme în țipăt. – OK, poți veni și tu, spuse Ravna dezlegându-i lesa. Ritl țâșni în picioare, se cățără pe umerii Ravnei și sări pe pământ. O clipă mai târziu, Ravna stătea în noroi până la glezne. Se îndepărtă de căruță, căutând cu privirea aeronava. Bâzâitul motorului cu abur se auzea tot mai tare, însă din cauza ceții și a frunzișului pădurii nu putea vedea nimic. – Amdi, spuse Jefri abia auzit. Împrăștie-te și vezi-auzi ce se întâmplă. Dar Amdi rămase cu capetele împreunate, mârâind ușor spre Ritl. – Nu mă pot despărți cu animalul ăla atât de aproape. Se bagă între noi. Bine… Ravna alergă înapoi pe unde venise căruța. Dacă montgolfierul avea aparatură adevărată de supraveghere, își pierdeau timpul încercând să ascundă căruța în spatele copacilor. Dacă nu, atunci putea spiona și ea fără să se dea în vileag. Se mută de-a lungul șanțului, mergând pe sub frunzișul des, urmărind cu privirea cerul. Ceva se strânse în jurul ei printre crengi: trei, nu, toți patru membri ai lui Sabie. Unul din ei o prinse cu botul de un crac al pantalonilor și o trase spre o deschizătură pe care o găsise. Ravna îl urmă târându-se în patru labe până la marginea drumului. O, da. În fața lor se afla un loc perfect pentru spionat. Zzzzzzzz, sunetul motoarelor cu aburi zburând la doar câțiva metri deasupra lor, înaintând spre sud repede, dar nu mai repede decât putea ea fugi. Ajunse la deschizătura din frunziș și privi în sus, tocmai la timp să vadă… silueta aeronavei pierzându-se în ceață, lăsând în urma elicei un vârtej de abur cețos. La naiba! Dacă ar fi fost acolo cu o secundă înainte, ar fi putut recunoaște chipurile celor dinăuntru! În jurul ei, Sabie scoase câteva capete printre frunze. Rămase nemișcat vreme îndelungată, ascultând la cel mai mic semn că aparatul sar putea întoarce; căruța lor lăsase urme în noroiul drumului vizibile de sus. În cele din urmă, sunetele motoarelor se stinseră, pierzându-se spre sud. Stătură pitiți în frunzișul ud câteva minute. În cele din urmă, Sabie păru să abandoneze posibilitatea reîntoarcerii aeronavei. Se strecurară înapoi la căruță, unde toată lumea îi asaltă cu întrebări. – Noi eram prea departe să vedem sau să auzim ceva, zise Amdi. Voi? – Nu i-am putut repera, spuse Jefri. Erau prietenii lui Nevil?

– Îmi pare rău, nici noi nu i-am văzut. Poate am fost exagerat de precauți. Oare ar fi fost o idee bună să mă fi repezit în mijlocul drumului? Foarte puțini membri ai grupului de Contestatari erau interesați de aparatura primitivă; Pedantus trebuie să fi avut echipaj la bord. Amdi și Sabie bolboroseau de la unul la celălalt. Ritl stătea periculos de aproape de octet, amestecându-se în conversație. Deodată, Amdi se întoarse spre intrusă, mârâind și arătându-și colții amenințător. – Legați-o! Nu trebuie să mă mai prefac de acum încolo că o suport în preajma mea! Solitarul țopăia înainte și înapoi, emițând o serie de sunete sfidătoare chiar și la adresa Ravnei. Prindeți-mă, dacă puteți! Jefri se aplecă și apucă lesa membrului de la capătul de lângă piciorul lui. O smuci, luândo prin surprindere pe Ritl. Animalul îl străpunse cu privirea, mirat, apoi alergă în jurul lui Amdi, încercând să-i prindă picioarele. Dar acolo nu mai erau în arenă și în câteva clipe Ritl fu legată – cu mârâituri, zvârcoleli și scheunături –, urcată pe scări și imobilizată pe acoperișul furgonului. – Așa, spuse Amdi, ignorând protestele. Sabie a ascultat zepelinul în timp ce Ravna îl urmărea. El spuse că la bord erau Stilete. Jefri tocmai cobora scara căruței. Se opri, în cumpănă. – A auzit sunete mentale. – Nu, era prea mare distanța și prea umedă atmosfera. Dar a auzit comunicare inter-haite. – Eu nu am auzit nicio voce, răspunse Ravna. Dar nu e de mirare. A recunoscut pe careva? Ce spuneau? Sabie urmărea conversația, plimbându-și capetele înainte și înapoi. La sfârșit răspunse în samnorskă: – Nu înțeles. Nu cuvinte. Doar sunete care două-picioare nu poate emite. Ravna se întoarse către rămășiță: – Nu ai auzit niciun glas omenesc? Sabie stătu pe gânduri o clipă: – Nu. Bolborosi ceva spre Amdi:

– Sabie spune că, dacă erau oameni la bord, nu au spus nimic în timp ce survolau deasupra lor, adică cel puțin două minute. – Trebuia să le fi făcut semn cu mâna, spuse Ravna înnăbușindu-și un râs sarcastic. – Rav, se vor întoarce. – Poate. Sau poate vor continua să caute mai spre sud. În orice caz…. nu văd cum ar putea schimba situația.

De două ori în acea dimineață Amdi și Sabie pretinseră că auzeau motoarele aeronavei. Ambele haite se împânziră de o parte și de alta a drumului, încercând să repereze sursa sunetului. Tot ce puteau spune era că aeronava se afla undeva la mare distanță spre sud. Între timp, aveau de pregătit ultimul spectacol. Ceața se transformă în ploaie măruntă. Jefri și Ravna probară costumele și restul recuzitei. Sabie mâna kherporcii, el și cu Amdi făceau cu rândul pe capra căruței… doar că atunci când Amdi stătea sus, Ritl era exilată în spatele convoiului. Amdi își făcea acum griji despre ce vor face după încheierea acestei reprezentații, cum vor ieși din oraș și de acolo spre frontiera cu Domeniul. Ravna zâmbi în timp ce lustruia lanternele. – Amdi, în urmă cu zece-zile, singura ta grijă era tracul. Vocea de băiețel a lui Amdi se auzi prin ferestruica trăsurii: – A, da, încă mai am trac, dar acum e o problemă rezolvabilă, ca o problemă de matematică de complexitate redusă. Rămase tăcut câteva clipe. – Ritl e un alt fel de problemă. Dacă mă pot ține departe de ea, cred că mă pot păstra împreună. Atât timp cât am mintea întreagă, rezolv orice problemă, cum ar fi tracul. Nu mai spuse nimic, o vreme, apoi îi mărturisi: – Îți mulțumesc, Ravna, că îmi dai curaj. Eram cât pe ce să renunț încă de când eram în Vârful Troliului. Ce am zis în Vârful Troliului? A, da. – Ți-am spus purul adevăr, Amdi. Oțel te-a creat pentru propriile scopuri. La spectacolul de la Han ai descoperit că ești mai mult decât atât.

– Nu, nu mă refeream la ce ai spus. Ci la ce ai făcut, la ce faci. Nu ești decât un simplu om și ai fost atacată din toate părțile. Când eram în Vârf, abia te puteai ține pe picioare, dar ai mers mai departe… la fel voi face și eu. Jefri își ridicase deodată privirea, sfredelindu-l pe Amdi. Să fi fost iritat? Surprins? – Ai grijă, Amdi.

Pe măsură ce se apropiau de destinația finală, realizară cu toții că nu mai erau simpli circari. Chiar înainte de intrarea în oraș, fură înconjurați de căruțe și haite. – Cei de aici spun că au venit să-i vadă pe două-picioare, raportă Amdi după ce stătu de vorbă cu străinii. Jefri privi din spatele perdelelor trase peste geamurile cabinei. – Aici este mai multă lume adunată decât oriunde am fost până acum. Cineva trebuie să fi organizat această primire. Ravna dădu perdeaua într-o parte și se aplecă în afară. Căruța dinaintea lor era pictată în culori vesele. Pe sub coviltir, baloturi învelite cu pânză, marcate cu logo-ul bine-cunoscut cu Haita Haitelor. Un semn micuț spunea că înăuntru se aflau „mantii de cea mai bună calitate“. Doi dintre membrii căruțașului aveau capetele întoarse în direcția ei. Scoase un lătrat scurt și o salută. Ravna îi răspunse fluturând cu mâna. – Poate am ajuns celebri. Tu ce crezi, Amdi? Vocea octetului se făcu auzită de undeva de sub geam. – Umblă zvonul că prințul din partea locului a trimis mesageri dis-de-dimineață să anunțe o zi specială de festivități, încununate de apariția „legendarilor două-picioare, în carne și oase“. Cei de pe aici cred că are legătură cu uriașa creatură din cer… au auzit povești despre nava spațială. Uitați ce zic eu: o iau înainte și încerc să găsesc pe cineva care să ne facă o propunere. Ravna și Jefri se uitară unul la celălalt. În mod obișnuit, ei se opreau undeva la marginea orașelor și așteptau pe vreunul din moșieri să le propună un preț pentru spectacol. Așteptarea și negocierea le lua cel mai adesea o zi întreagă. Acum, planul lui Amdi le putea economisi timpul, dar îi lăsa cu rămășița de Sabie, ale cărui talente diplomatice erau cel puțin dubioase. În acest moment, haita stătea cocoțată pe căruță, urmărind conversația. – Amdi merge înainte. Jefri privi înghesuiala de căruțe din jurul lor. – Bine, Amdi. Dar să nu te complici prea tare.

– Nu. Un singur spectacol, plata stabilită dinainte. Și dimineață la prima oră am plecat. – Ai grijă, adăugă Ravna. Poate îl încurajase prea mult înainte, să nu și-o ia în cap. – Hei, dacă nu mă stresează Ritl, mă descurc excelent! O rupse la fugă înaintea căruței, strigând ceva spre una din puținele haite cu aspect oficial care se vedeau prin preajmă.

Acesta putea fi orașul cel mai aproape de frontieră, însă era cu mult mai mare decât îl arătau hărțile lui Nevil. Amdi se întoarse la ei când încă mai erau la periferie, arătându-le drumul, și îi conduse până la un pavilion din apropiere de centrul orașului. – Șeful local numește acest loc „Cel mai nordic oraș civilizat“. Cioplitoarea-în-lemn nu ar fi prea încântată să audă o asemenea descriere! spuse Amdi râzând. Ravna merse câțiva pași împrejurul căruței, cuprinzând din priviri locul în care se aflau. Cioplitoarea-în-lemn era și ea subiectul diverselor obiecte de artă, însă era pentru prima dată în Lumea Stiletelor când Ravna vedea grupuri statuare eroice. Fiecare piesă avea drept subiect o singură haită în diverse poze grandioase, cățărându-se unul peste celălalt până la înălțimi pentru a ridica victorios spadele și scuturile. După spusele lui Amdi, toate îl reprezentau drept conducătorul local, „Prințul Neprihănit“. Haita nu era de bună seamă un hangiu oarecare, deși era fără îndoială la fel de bucuros să ia biruri de la cine se putea. Prințul Neprihănit conducea dintr-un castel uriaș zidit din piatră văruită în alb, ridicat pe un deal din nordul orașului. Era impresionant, până băgai de seamă că cea mai mare parte a edificiului era de fapt stâncă goală dată cu var, cu o construcție minusculă în vârf. Amdi ridică din umeri. – În afară de banii rezultați din afacerile cu Magnatul, tipul nu cred că mai are nimic altceva. Majoritatea clădirilor de aici sunt noi. Pun rămășag că, în urmă cu zece ani, Giuvaierul Nordului nu era decât un cătun prăpădit. Jefri privea împrejur, încuviințând din cap. – Și mai știm că, în urmă cu cincizeci de ani, aici erau niște bălării unde nu locuia nimeni. – Dar Neprihănitul pretinde a fi un conducător cu ascendent neîntrerupt care se pierde în negura vremurilor de legendă. – Ah, răspunse Jefri, am mai auzit noi astfel de minciuni în unele regate mai jos pe coastă. Care voiau să pară un fel de Cioplitoare-în-lemn. Cu toată istoria (adevărată sau falsă) orașul era înfloritor și activ. Pe cealaltă latură a pieței, dulgherii montau tribune de lemn pentru spectacolul din această seară, iar fiecare spațiu

liber era ocupat de vânzători ambulanți. Tipul cu „mantiile de cea mai bună calitate“ le vindea haitelor care deja începeau să ocupe locurile în tribunele terminate. O mulțime de capete priveau spre pavilionul umbrit în care stăteau cei doi oameni. Membrii lui Amdi care stăteau afară salutară emfatic publicul, dar vorbi doar spre cei din pavilion. – Locul arată ca o versiune mai mică a pieței de la Capătul Sudic, nu-i așa? Reveni cu totul în pavilion și începu să îmbrace uniforma sclipitoare a lui Chitiratifor. – Cu toate acestea, aici e prima așezare dintre cele pe care le-am vizitat unde locuitorii par să fie intimidați de conducător. În ciuda cuvintelor cumva rău prevestitoare, Amdi părea foarte binedispus. E posibil ca motivul să fi fost faptul că Sabie o coborâse pe Ritl de pe căruță și o legase lângă kherporci, departe de raza sunetelor mentale. – Crezi că prințul ne-ar putea trage pe sfoară cu plata? întrebă Ravna. – Ah, spuse Amdi punându-și ultima pelerină. Încă nu își pusese stiletele false, care aveau să fie ultimul detaliu înainte de spectacol. – Tipul ăsta e cel mai ticălos dintre toate haitele pe care le-am întâlnit de când am scăpat de Chitiratifor. Dar i-am arătat Scrisoarea de trecere liberă din partea Magnatului. Și vă aduceți aminte de aeronava care zbura pe aici aseară? I-am spus că suntem și sub protecția Cioplitoarei-în-lemn! – Și ce a răspuns? – A încercat să mă ia în râs, dar l-am simțit nițel zguduit. Amdi se uită la Ravna, apoi la Jefri și păru să bage pentru prima dată de seamă îngrijorarea de pe chipul lor. – Dacă ar fi știut că Magnatul e pe urmele noastre, am fi fost deja întemnițați. Mi-am dat seama că atât timp cât nu va ști cu certitudine dacă și cine ne protejează, suntem în siguranță.

Acest spectacol se dovedi cel mai bun din toate de până atunci. O parte din succesul răsunător se datoră publicului entuziast. Zvonurile despre circul ambulant cu douăpicioare ajunseseră deja aici și avuseseră timp să dospească. O altă contribuție la acest succes – partea care le aduse o satisfacție ciudată – fu că toți actorii, inclusiv Ritl într-o oarecare măsură, își jucară rolurile impecabil.

Ritl începu spectacolul, gonită de un Sabie comic de nătâng. De fiecare dată când membrul lui Sabie care ținea lesa încerca să se apropie, Ritl scăpa ca prin urechile acului, uneori chiar foarte aproape de un alt membru al haitei, alteori în tribune, purtând conversații lipsite de sens cu cei mai apropiați dintre spectatori. A doua oară când fugi, Ritl găsi treptele înguste ale servitorilor care duceau către boxa personală a prințului. Ritl dansă în jurul tribunei regale, perorând. Jefri se înclină spre Ravna. Amândoi erau încă ascunși de ochii mulțimii. – Ritl bâiguie niște discursuri politice. Zice că e o prințesă venită în vizită. Din câte înțeleg eu… le promite soarele și luna dacă Prințul îi va… îndeplini rugămințile? Poruncile? Ravna nu găsi deloc situația amuzantă. – Sper doar că „poruncile“ ei nu ne vor trimite la spânzurătoare. – Hm, rămâne de văzut. Mulțimea hohotea de râs. Poate era un râs nervos. Boxa privată a prințului era învelită în căptușeală acustică groasă care trebuie să fi funcționat și ca un soi de armură. Haitele de pază și servitorii stăteau cu toții împrejurul boxei, iar înăuntru era întuneric precum într-o peșteră. Prințul o fi fost neprihănit, dar binevoitor nu prea părea a fi. Ritl nu părea intimidată și îndrăzneala ei fu răsplătită. Ravna văzu trei capete încoronate apărând în lumina palidă a apusului. Mai erau în boxă și alte capete, însă nu ieșiră din umbră. Prințul urlă un răspuns spre Ritl, care se umflă în pene și bolborosi o replică. Acum râsetele mulțimii păreau mai relaxate. Prințul Neprihănit intrase în jocul lui Ritl și făcea pe plac publicului. Ravna îl văzu înclinând din cap într-o reverență batjocoritoare. Cu siguranță îl zărise pe membrul lui Sabie furișându-se cu lesa pe treptele din spatele lui Ritl. Mulțimea hohoti și mai tare când Sabie se repezi și trase măscăriciul arogant după el pe scări în jos. Sabie mai făcu o dată înconjurul arenei, făcând plecăciuni, târând-o după el pe Ritl care protesta enervată. Ravna își notă în minte să verifice mai târziu dacă Ritl nu era zgâriată sau tăiată. Deși gesturile violente la care era supus solitarul se considerau umor local, Ravna Bergsndot nu agrea un astfel de tratament. Apoi Sabie se retrase spre pavilionul circului, cu Ritl alergând înaintea lui. Când ajunse înăuntru, solitarul scoase un țipăt nerușinat și se repezi spre Amdi. Octetul se strânse laolaltă speriat, la care Ritl îi răspunse cu un hohot de râs. – Blestemat de animal! șopti Amdi, apoi se întoarse la treburile lui. Își puse ultimele stilete false, după care își făcu intrarea în arenă. Cerul era acoperit cu o pătură groasă de nori, deci se puteau folosi de lămpi după pofta inimii: fasciculele luminoase îl urmăriră pe Magnificul Amdi în timp ce avansa în mijlocul scenei. Razele sclipeau și măturau scena, sintetizate din emițătoarele montate de Jefri și Amdi pe acoperișul pavilionului. Pentru creaturile pre-tehnologice precum cele din publicul din astă-seară, disocierea sursei de lumină de lumina însăși era magică. Amdi spunea mereu că fără cunoștințe speciale, gadgeturile erau inutile. Lucru aproape adevărat, deși interfața meniului era destul de

simplă. Până acum, nimeni în afară de Sabie-Nebunul nu încercase să fure luminile, iar încercarea lui Sabie era un număr comic în care el fugea cu pseudo-surse care se dovedeau a fi plăcinte de kherporci. Punctul culminant al spectacolului fu din nou prestidigitația „Singularilor inteligenți“. Adică Jefri cu jongleriile, apoi Ravna cu scamatoriile cu nodurile și la final o serie de așazise teste de ortografie menite să îi convingă pe cei încă sceptici că inteligența lor nu se rezuma doar la jonglerii și noduri. Ca de obicei, Jefri captă atenția tuturor, deși Ravna se străduia la fiecare spectacol și exersase zilnic. Acum avea chiar și un șiretlic cu lasoul pe care și-l amintise de pe vremea când era copil. Păși în jurul arenei, urmată de lumina reflectoarelor și de sunetul de tobe emis de Amdi. Se apropie de primul rând al tribunelor, astfel încât haitele să-i poată auzi tăcerea minții și să-i observe flexibilitatea degetelor și a palmelor. Ca de obicei, toată lumea rămase cu ochii mari de uimire, o combinație de fascinație, neliniște și curiozitate. Apoi Ravna ajunse în dreptul boxei Prințului Neprihănit. Gărzile de dedesubt erau numai ochi și urechi la cel mai mic semn pe care l-ar putea face. Când își îndreptară privirile în sus spre ea, fălcile li se încleștară pe arbalete. Cu alte cuvinte, fără lasouri în zona gărzilor. Ravna se dădu un pas înapoi și se întoarse spre boxa prințului. Cele trei capete încoronate veniră în față și, după o clipă, un al membru veni purtând pe umeri un puiandru. Haita bolborosea ceva, un compliment? Poate că nu. Unul dintre ei privea în spatele lui, în întunericul boxei. Parcă mai era ceva acolo, ca o altă haită. Cine ar putea sta atât de aproape? Ravna se înălță pe vârfuri, încercând să pătrundă în umbra din spate. Dacă e un om acolo? La acest gând, pierdu controlul lasoului, care i se încolăci în jurul gleznelor. Țopăi de colo până colo, încercând să se descâlcească și în același timp să pară cât mai natural, ca și cum ar fi fost parte din reprezentație. – Te descurci? se auzi vocea lui Jefri din cealaltă parte a arenei. – Da! Nu îndrăznea să vorbească cu voce tare. Poate nu fusese niciun om în zepelin pentru că banda lui Nevil deja aterizase aici… și se aflau în tribună, acum! Se îndepărtă de boxa Prințului, dar deja era cuprinsă de panică. Se împiedică de câteva ori în lasou și răspunse greșit la câteva din întrebările de ortografie ale lui Amdi. În cele din urmă, slavă Puterilor, Amdi anunță sfârșitul spectacolului și cu un aer de parcă tocmai i-ar fi venit în minte o idee genială, îi invită pe cei din public în arenă pentru a face cunoștință cu minunatele creaturi din înaltul cerului. Prințul Neprihănit spuse ceva din boxa lui și haitele se așezară la rând pentru privilegiul de a da laba cu „tentaculele“ celor doi oameni. Acești indivizi erau mai respectuoși decât cei pe care îi întâlniseră până acum. Poate se datora prezenței gărzilor care se materializară din senin. Până și gardienii erau mai numeroși aici decât oriunde altundeva. Iar donarea banilor aducea mai degrabă cu o colectare de taxe decât cu o vânzare de bilete.

Jefri străbătu arena și se așeză lângă Ravna. Pentru momentul zoo, erau întotdeauna unul lângă celălalt. În seara aceasta… Ravna îl apucă strâns de braț. Jefri păși mai aproape și își plecă fruntea spre ea: – Ce s-a întâmplat? o întrebă el mai mult în șoaptă, parcă înțelegând că nu trebuie să fie auziți. Ravna își duse buzele lângă urechea lui și îi vorbi cât de încet putu: – Uită-te bine în boxa prințului. Ce vezi în spate? – Ah, spuse el, dar nu se uită imediat. Braț la braț, pășiră spre centrul arenei, până în dreptul lui Amdi, care stătea în fața „liniei de primire“. Când ajunseră acolo, Jefri întoarse capul ca din întâmplare spre loja Prințului. – Văd că Maiestatea Sa e încă în tribune, observă el pe un ton relaxat. Speram că ne va face onoarea de a sta de vorbă cu noi. Apoi se întoarse la Ravna și îi spuse foarte încet: – Nu văd nimic altceva. Pe urmă fură asaltați de curioși. Mai mult decât oriunde, haitele de aici erau doritoare să poarte pseudo-conversații, repetând cuvintele Ravnei în samnorskă. Poate atât de departe în nord auziseră zvonuri despre Domeniu; dacă Prințul nu avusese până acum legături cu oamenii, va avea în curând. Ravna se uită peste mulțime și își înnăbuși un oftat. Chiar dacă publicului îi era îngăduit să stea la rând doar o singură dată, avea să dureze o veșnicie, poate la fel de mult ca primul spectacol de la Hanul Vinciului. Sau poate că nu: gărzile Prințului începură să sune goarna. Amdi privi spre boxa regală. – Prințul Neprihănit tocmai a anunțat încheierea spectacolului public. Acum ne va binecuvânta cu o audiență personală. Haitele care deja plătiseră fură lăsate să treacă, însă gardienii îi îndemnau să treacă mai repede, fără a mai lungi vorba. Ravna observă că mulți dintre ei priveau cu frică spre loja Prințului. Îl văzu pe Jefri făcându-i semne lui Amdi pe furiș, spre tribuna princiară. Amdi făcu ochii mari de uimire, apoi îi spuse lui Sabie să o ia pe Ritl de acolo, cât mai departe. – Nu am chef să mă zăpăcească în fața prințului! Apoi se răspândi în locul rămas liber și privi țintă spre Prinț în timp ce cobora unul câte unul pe treptele private care duceau spre arenă.

Jefri stătea lângă ea, privind încordat spre Prinț; de fapt se uita peste membrii haitei regale. Din locul în care se aflau, puteau vedea mai bine înăuntrul lojei decât ar fi văzut dacă ar fi stat chiar în fața ei. Când ultimul Neprihănit ieși din lojă, nu se mai interpunea nimeni între ei și creatura misterioasă care s-ar fi putut ascunde acolo. – Om nu e, pentru că nu e înalt, șopti Jefri. Nu, însă ceva era și acum ieși parțial din umbre. Ravna nu putea vedea clar, însă creatura aducea cu un solitar. În contrast cu ceilalți membri ai Neprihănitului, acesta purta o mantie foarte închisă la culoare. Membrul nu îl urmă pe Prinț în arenă. Ravna se uită la Jefri care ridică ușor din umeri. Dacă solitarul respectiv fusese în lojă pe tot parcursul spectacolului, Prințului trebuie să-i fi fost foarte greu să se concentreze la spectacol. – Or fi aici alte obiceiuri? spuse Jefri în șoaptă. Sau poate doar Prințul nostru are gusturi mai extravagante? În timp ce Prințul traversa arena, ultimele haite de rând fură scoase afară. Nici în tribune nu mai era nimeni, deși numeroase haite erau adunate pe străzile care duceau în piața centrală, stând unele lângă altele atât cât puteau fără să se stânjenească reciproc. Cele mai multe capete erau îndreptate spre ei. Ici și colo, din spatele ferestrelor mărunte care dădeau în scuar, mai clipea câte un ochi. Publicul lor era încă numeros, dar foarte cuminte, ca și cum ar fi încercat să își facă prezența cât mai puțin simțită. Ravna observă că Amdi se juca pe furiș cu lanternele, focalizându-le pe Prinț în timp ce traversa arena. Acest gest va fi văzut, spera ea, ca un semn de respect… dar și ca un memento că există puteri mai mari în univers. Prințul Neprihănit era înveșmântat în straie scumpe. Mantiile și vestele erau cusute din blana a sute de nevăstuici. Ravna mai văzuse înainte bucăți mai mici, în Domeniu, la carâmbi sau la mantii singulare. În urma procesului de tăbăcire se obținea o blană alburie pe care Stiletele o apreciau pentru puritate, deși în ochii oamenilor arăta mai degrabă ca un rozaliu murdar. În vreme ce Prințul venea spre ei, două haite de gardieni îi încercuiră pe Amdi și cei doi oameni. Amdi fu nevoit să se închidă în sine, lăsându-i neprotejați pe Ravna și Jefri, însă gardienii nu se apropiară de ei, acest privilegiu fiind rezervat autocratului. Neprihănitul ajunse la câțiva metri distanță, clipind din ochi în lumina reflectoarelor. Creatura avea cinci membri, din care patru adulți supraponderali și un puiandru rămas mai în urmă, ai cărui ochi rotunzi ca niște mărgele abia se zăreau peste crupele celorlalți. Cei patru adulți stătură nemișcați o clipă, clătinând din capete într-un gest pe care Ravna îl văzu ca pe un zâmbet disprețuitor. Spre deosebire de unii dintre supușii lui din această seară, Prințul nu părea capabil să treacă peste o oarecare teamă față de două-picioare. Trimise doi dintre membrii săi până lângă Jefri, apoi la Ravna. Se dădură pe lângă picioarele oamenilor, mirosind și gustând stofa din care erau făcute hainele lor. Apoi, în timp ce se retrăgeau, cei doi membri o îmbrânciră simultan pe Ravna.

Amdi scheună un „Alo, ce faci?!“ Prințul bolborosi ceva înapoi. Amdi începu să tălmăcească chiar în timp ce autocratul vorbea, cu o voce lingușitoare și nazală: – Gata, nu a fost cu rea intenție, maestre. Trebuie să recunosc, animalele astea arată fără minte, dar își mențin echilibrul uimitor de bine. Membrii dinainte ai Prințului continuau să pășească în jurul Ravnei și al lui Jefri, însă la o distanță sigură. Amdi pufni pe nări, reușind să se arate indignat în ciuda haitelor înarmate care îi împresurau. Traduse în samnorskă în timp ce răspundea în limbajul Stiletelor: – Noi suntem artiști cinstiți, domnule. Nu a fost spectacolul din această seară pe gustul domniei tale? Amdi împinse un bot spre sacii doldora de monede pe care acum dregătorii lui îi numărau și îi stivuiau în cufere mari pe roți. Prințul Neprihănit emise un fel de chicot moale pe care Amdi nu se obosi să îl reproducă tradus. Apoi bolborosi mai departe: – A fost, cum să nu. Poporul meu s-a bucurat de fiecare minut și au plătit gras. Dar mi-ați ocupat centrul orașului ore întregi. Nicio căruță nu a putut trece. Or, noi suntem oraș negustoresc, nu ca alții cărora le stă mintea numai la distracții. Nu putem ignora pagubele materiale pe care le-au suferit piețarii nevoiți să-și strângă tarabele în timpul acesta. Amdi scoase un scheunat indignat, uitând o clipă de toată prestanța lui de Mare Magnific. Între timp, Prințul pălăvrăgea în continuare. Amdi începu să traducă repede pentru a-l ajunge din urmă: – Nu ar trebui să vă mirați că există niște taxe adiționale care trebuie percepute aici. – Ă-ă… păi, să iei Domnia Ta taxa asta din plata pe care am convenit-o înainte, pentru a acoperi pagubele. – Buuun! Bun! (Vocea Prințului tălmăcită de Amdi sună chiar și mai fonfăită decât înainte. Undeva sub toată această tensiune mortală, Amdi se distra de minune ridiculizându-l pe ticălos.) Sunt convins că vom putea ajunge la o înțelegere. La urma urmei… eu fac legea aici. Vom mai discuta chestiunea în cursul zilei de mâine. – Mâine?! Dar, Milord, dacă îți amintești bine, unicul motiv pentru care am insistat să dăm spectacolul în această seară a fost acela de a ne cumpăra provizii și a porni din nou la drum înainte de răsăritul soarelui. – Ah, dar mă tem că acest lucru va fi imposibil. Sunteți mult prea valoroși pentru a dispărea în noapte!

Amdi șovăi o clipă. Ce putea face? De sub pavilion Ritl începu să zbiere. Nu era zgomotul gălăgios focalizat al unei haite întregi, dar țipa mai tare decât ar fi putut un om striga. Sărea în lesă trăgând-o și răcnea cât o ținea gura. Nu se înțelegea prea bine dacă încerca să îi încurajeze pe tovarășii ei de drum sau îi soma: „ Săriți, hoțul!“ și „Puneți labele pe ei!“ Amdi își învârti capetele în toate direcțiile. Plebea se retrăsese de pe străzile largi. Unii dintre ei se ciocniră, întrecându-se care să prindă un loc sub marchize și sub porticuri. Multe capete erau îndreptate în sus și spre sud. Amdi se răsfiră, invadând spațiul personal al celor două haite de gardieni. După o clipă de tăcere, un zâmbet cunoscător i se întinse pe boturi. – Milord, ți-am arătat mai devreme scrisoarea mea de liberă trecere. Prințul Neprihănit pufni pe nări disprețuitor. Dacă știa că sunt fugari, actul respectiv nu valora nimic. Însă Amdi continuă: – Ți-am povestit de asemenea că mă aflu sub protecția Domeniului Cioplitoarei-în-lemn. Regatul respectiv poate ți se pare foarte îndepărtat, dar sunetele pe care le-ai auzit deasupra principatului tău nu mai departe de aseară nu erau altceva decât aparatul magic de zbor al Reginei Cioplitoarea-în-lemn. Mi-ai râs în nas când ți-am spus despre acea protecție. Ai râs și când ți-am sugerat că nava Măriei Sale s-ar putea întoarce pentru a ne găsi. Acum, te rog să iei aminte. Și tăcu, de parcă tocmai reușise cea mai tare scamatorie a vieții lui de circar. Prințul nu îi răspunse. Pe chipuri îi apăruse un rânjet arogant, asemănător cu al lui Amdi. Și el se răspândise, aproape dublându-și aria de acoperire. Pentru o clipă cele două haite arătară ca doi șarlatani încercând să se dea de gol unul pe celălalt. Apoi Ravna băgă de seamă că ambele haite priveau undeva în noapte, în aceeași direcție ca și celelalte haite din jurul pieței. Amdi și Neprihănitul se împânziseră pentru că ascultau ceva. Ravna și Jefri se întoarseră și își îndreptară privirile în sus. Noaptea coborâse cu o oră mai devreme. Întunericul era lipsit de stele, pătura de nori acoperea tot cerul. Acum… chiar și pentru urechile umane, aproape surde… se auziră motoarele cu abur ale navei zburătoare. Pe Puteri, numai de nu ar fi Nevil! Amdi și Prințul își păstrară posturile mândre, rânjind sfidător unul celuilalt. Gărzile autocratului își strânseră mai bine armurile, poate nu erau la fel de încrezătoare precum șeful lor. Zzzzz. Suna la fel de aproape ca și în această dimineață, dar acum se auzea și un zdrăngănit care mai devreme le scăpase. – Sunt doi acolo sus, se auzi vocea de băiețel a lui Amdi, în timp ce hohotea victorios spre Prinț.

Sunetul prinse contur, înălțându-se din întuneric. Aparatul zbură spre ei pe deasupra drumului care venea din sud, coborând ușor în piață. Era suficient loc pentru aparatul lui Pedantus să aterizeze aici, însă haitele de la bord coborâră prăjini mari cu care împinseră balonul într-o parte a spațiului liber. Opt membri – două haite – se rostogoliră în jos, cu funii în fălci. Dădură fuga și legară aeronova de grupului statuar eroic al Neprihănitului. Amdi se jucă cu lămpile și o baie de lumină scăldă carcasa aeronavei. Îi vedea capul, cu o rețea de ferestre întunecate în jurul botului rotund. Din ce putea desluși, Ravna recunoscu designul lui Pedantus, adaptat din milioane de aparate de zbor ale universului, optimizat de Excentric II pentru Planeta Stiletelor. – Ăsta e prea mic ca să fie.., începu Amdi, dar fu întrerupt de râsul Prințului. Un solitar alerga într-o parte a pieței, spre navă. Pentru o secundă, Ravna avu impresia că Ritl scăpase. Dar această creatură era mai masivă decât Ritl și purta o mantie închisă la culoare. Era membrul pe care îl zărise ea în spatele Prințului în loja sa privată. Amdi coborî un reflector și urmări creatura până când aceasta dispăru printre membrii echipajului care coborâseră din balon. Momentul în care lumina stătuse deasupra solitarului fusese suficient pentru Ravna să bage de seamă firele aurii care traversau negrul mantiei. Nu exista pe lume decât un singur tip de mantie care să arate astfel. Vasăzică mantiileradio furate nu dispăruseră. Dar aceasta însemna că… Motoarele aparatului de zbor de la sol se stinseră în vreme ce un alt bâzâit continuă să crească. Ravna cercetă cu privirea cerul spre miazăzi: un al doilea aparat, ceva mai mare decât primul. Forma rotundă umplea spațiul dintre clădiri. Amdi îndreptă lumina spre el difuză pentru a acoperi întreaga suprafață a nou-sositului. Ravna înțelese că Sabie avusese probabil dreptate în această dimineață când spusese că nu era niciun om în dirijabilul ce zburase deasupra lor. Banda lui Nevil se afla cel mai posibil undeva la două sute de kilometri depărtare, în Noul Castel de pe Dealul Navei Stelare. Dar tot acolo se afla și Cioplitoarea-în-lemn și cei care i-ar fi putut salva. Ploaia de lumină de la lampa lui Amdi dezvălui desenul pictat în jurul ferestrelor de la bordul celui de al doilea aparat de zbor. Era discul lumii, înconjurat de haita divină cu doisprezece membri.

C a p i t o l u l 3 1 Confruntarea dintre Neprihănitul Prinț și Amdiranifani nu se sfârși chiar așa cum și-ar fi dorit Prințul. Cele două aeronave plutiră deasupra pieței câteva minute în timp ce echipajele lor se asigurau că sunt bine ancorate; statuile prințului erau mai fragile decât păreau la prima vedere. Solitarul cu mantia radio se plimba de la un echipaj la celălalt. Creatura nu se comporta ca nici un alt solitar pe care îl întâlnise vreodată Ravna, nici ca bolboroseala bombastică a lui Ritl, nici ca tăcerea tânguitoare a fragmentelor mai puțin articulate. Acest solitar părea să vorbească într-o manieră cursivă cu celelalte haite. În cele din urmă fu coborâtă o scară din cel de-al doilea balon și din el coborî un cvartet micuț la trup. Fiecare membru căra câte două tije lungi precum săgețile de arbaletă. Acestea erau prinse în curele de-a lungul spatelui, tuburile metalice ajungeau până aproape de umăr. Ravnei i se părură puțin ridicole până înțelese că erau puști ușoare, foarte asemănătoare cu armele de foc pe care ea și Pedantus le proiectaseră. Haita înarmată se apropie de Prinț, singularul înveșmântat cu mantia radio alăturându-i-se, pășind aproape umăr la umăr cu ceilalți. Haita și solitarul se opriră la câțiva metri depărtare de Prinț, după cum cerea eticheta. Când solitarul începu să vorbească, Ravna auzi în urechi vocea lui Amdi care îi tălmăcea: – Excelent, prea bunul meu prinț. I-ai întârziat pe fugari suficient de mult timp. Prințul răspunse și Amdi traduse, cu vocea fornăită: – Stăpâne, am reușit, dar cu ce costuri, vai nouă… Am suferit cu toții: să eliberăm Piața mare atâtea ore, să ne prefacem că ne place acest monstruos spectacol. Trebuie să înțelegeți, Milord, implicațiile acestui neașteptat deranj vor trebui reconsiderate… Ravna îi aruncă o privire severă lui Amdi. – Deja exagerezi! – Mă jur, răspunse Amdi. Prințul a spus toate astea.

– A, da, prințul nostru e un n-nătărău, octetul vostru nu exagerează cu nimic. Vocea care se auzi suna ca a unei fetițe speriate, deși sensul cuvintelor era unul sardonic. Vorbea solitarul, în samnorskă. Amdi se lăsă cu toate dosurile la pământ, privindu-l intens pe solitar. – Cine ești? Acum solitarul suna ca un bărbat adult, cu o voce vag familiară: – Vei afla în curând, grăsuțul meu prieten. Mantia radio îi acoperea aproape în întregime blana și, chiar dacă ar fi fost descoperit, era de obicei dificil să identifici o haită întreagă după un singur membru. Undeva în lume trebuie să fi fost restul acestei haite, fiecare membru purtându-și propria mantie. Dar de unde a venit vocea aceea de fetiță îngrozită? Prințul Neprihănit se uita de la unul la celălalt, probabil dându-și seama că situația îl depășea. Ceru din nou să primească mai mulți bani, însă de data aceasta fu mai timid. Solitarul cu mantia râse și întinse botul spre cuferele pline cu monede deja colectate. Lezmaiestate! Neprihănitul fu cuprins de o furie eroică, mantiile de nevăstuică se zburliră amenințător. Soldații aliniați de jur împrejurul pieței își armară arbaletele. Dar la un semn, din cele două aeronave coborâră două haite cu puștile pe spate, tăindu-le din elan ucigașilor localnici. După toate aparențele, cei de aici mai văzuseră ce puteau face aceste arme. Prințul își plimbă privirile peste gărzi, apoi peste mulțime. Își reveni în fire, se calmă și ieși din piață cu pas măsurat, plin de importanță. Fără îndoială, întâmplările din această seară vor fi repovestite, ușor alterate, în următoarele lui cuvântări publice, dar numai după ce toți cei care l-ar fi putut contrazice se vor afla la o mare depărtare. Gărzile personale luară cuferele cu monede și se făcură nevăzute. Grupurile strânse în jurul scuarului se risipiră, deși Ravna încă mai putea zări haite plebee, ascunse pe sub clădiri, urmărind toată scena cu o fascinație plină de teamă. Haitele Magnatului îi lăsară pe Jefri, Amdi și Ravna singuri în centrul pieței în vreme ce solitarul acoperit cu mantia radio coordona o percheziție a pavilionului și a căruței de circ. Înhățară ambele lanterne și toate emițătoarele, chiar și cele plasate în cel mai îndepărtat colț al pieței. Apoi își scoaseră securile și începură să lovească în căruța de circ. Ciudat, gândi Ravna, că niciodată nu m-am gândit că vechitura asta, cu vopseaua ei scorojită și filigranul decolorat ar fi frumoasă până acum când e făcută lemne de pus pe foc. Solitarul cu mantia radio nu se arăta impresionat de arta populară, în schimb dirija operațiunea cu mare atenție, evident gândindu-se că ar mai putea găsi și alte jucării magice prin bagaje. Tot ce mai descoperiră fură hărțile. Între timp, Ritl fusese eliberată din pavilion și acum rătăcea printre scândurile căruței, cu un aer intrigat și poate ușor trist. La un moment dat, uită de tristețe și începu să dea indicații haitelor cu securile. Când deveni limpede că pălăvrăgeala ei era lipsită de sens, solitarul o luă deoparte și avură o scurtă discuție. Ritl scoase un lătrat și o luă la fugă prin

piață, spre balonul cu emblema Magnatului. Când ajunse în centrul scuarului, bolboroseala ei deveni mai vehementă decât de obicei. Se repezi spre Amdi, scheunând ceva interogativ. Amdi se repezi spre ea, arătându-și colții. Din cealaltă margine a pieței, solitarul cu mantia-radio strigă ceva poruncitor. Ritl se dădu înapoi, înclinându-și capul într-o parte, cu o expresie foarte asemănătoare câinilor. Apoi se întoarse și își continuă fuga spre aeronavă. – Ce ți-a spus, Amdi? întrebă Jefri. Amdi se strânsese într-un mănunchi defensiv, privind furios în urma lui Ritl. – Nu vreau să vorbesc despre asta, răspunse el. Gadgeturile și hărțile fură de asemenea urcate la bordul aeronavei cu însemnul Magnatului. Solitarul cu mantia radio păși înapoi în centrul pieței. Una din haitele înarmate îl urma, alături de Sabie. Rămășița se plângea de ceva, repetând din când în când sunetele pentru „înțelegerea loialității“, dar solitarul îl ignoră ca și cum nici nu l-ar fi auzit. Se uită spre cei doi oameni și le vorbi cu vocea de om adult pe care o folosise mai devreme: – A fost o căutare atât de lungă, însă iată că s-a terminat cu bine. Haideți. Și o porni spre aeronava care aterizase prima. Dar pe urmă șovăi și se întoarse, vorbind cu vocea de fetiță: – Corecție. Oamenii se urcă la bordul navei Magnatului… scheunat, lătrat, bolborosit. (Ultima fu un ordin spre haitele înarmate.) În vreme ce una din haite îi împingea pe Ravna și Jefri prin piață, o alta se puse în fața lui Amdi și a lui Sabie pentru a-i împiedica să vină după ei. Solitarul se întoarse spre Amdi: – Nu tu, durduliul meu prieten. Eu și cu tine vom merge în nava mea. Jefri se întoarse pe călcâie: – Ia stați puțin! Ori mergem toți împreună, ori… Se apropie de solitar și îl privi amenințător de sus. Intimidat de înălțimea omului, creatura se dădu câțiva pași înapoi împiedicat, lovindu-se cu dosul de pavajul pieței. Unul dintre membrii haitelor înarmate ridică din umeri și cele două țevi se lungiră până când vârfurile depășiră botul soldatului. Un alt membru păși în spatele lui, între țevi, luându-l pe Jefri la ochi. Ravna observă că ceilalți doi membri ai haitei o urmăreau atent pe ea. Solitarul se îndreptă stângaci de picioare și vorbi pe un ton amuzat: – Cred că în acest caz nu veți sta împreună. Grasul și rămășița vin cu mine.

Jefri se uită la țevile gemene îndreptate spre el. Ținea pumnii încleștați și în privire avea o ferocitate pe care Ravna și-o amintea atât de bine de când era mic. Amdi veni în jurul prietenului său, trăgându-l înapoi: – Trebuie, Jefri. Te rog. Voi fi bine. Însă Ravna băgă de seamă că Amdi tremura. Solitarul chicoti, dădu să rostească ceva, vocea matură fu înlocuită cu cea a fetiței: – Nu mai am loc pentru alte haite. Nu-ți fie teamă. Jefri își descleștă pumnii și făcu un pas înapoi. Furia de pe chip îi dispăru și în locul ei se citi… mirare? – Tipul ăsta… – gesticulă spre solitar – nu e nimeni! E doar o rețea de comunicații! Amdi dădea din capete. – Ce utilizare tâmpită pentru mantiile-radio. Niciodată n-am fi bănuit că sunt atât de… – Destul! rosti solitarul și haitele înarmate îi împunseră, împingând captivii spre cele două temnițe plutitoare. La baza navei, aerul duhnea a combustibil. Mirosea exact la fel ca uleiul inventat de Pedantus. Dar plagiatul industrial al Magnatului nu era complet; scara de acces era largă cât să încapă o haită, grandioasă față de proiectul lui Pedantus. Mă întreb dacă au prins ideea că trebuie să stabilizeze hidrogenul în baloanele de ridicare. La jumătatea scărilor se întoarse și aruncă o privire spre piață. Nu se zărea nici picior de Prinț, dar din umbre se ghiceau haite de orășeni și de țărani urmărindu-i. Am avut un spectacol excelent în seara asta. Gândul îi zbură prin minte fără niciun sens. În dreptul celuilalt balon, solitarul cu mantia radio era încă la sol; Sabie și aproape toți membrii lui Amdi urcaseră deja la bord. Amdi întoarse două capete spre ei și le strigă ceva de încurajare. Jefri se aplecă pentru a-l privi pe sub burta fuzelajului. Îi făcu semn cu mâna. Haita care o flanca pe Ravna își agită puștile și Jefri își continuă urcarea, cu Ravna imediat în urma lui. La pupă, motoarele cu abur zbârnâiau gata să prindă viteză.

Aeronava Magnatului era o combinație a imaginației Stiletelor cu realitățile inginerești ale designului original gândit de Excentric II. Cabina de pasageri fusese împărțită grosolan pe două niveluri, interiorul fiind decorat într-un stil grandios specific coastei estice. Principalul coridor era lambrisat cu lemn de brad lăcuit (bun pentru urechile sensibile), cu nenumărate ramificații vătuite; echipajul și pasagerii se puteau plimba de la proră la pupă și invers, având un foarte mic disconfort mental. Tavanele se aflau la o înălțime de un metru treizeci – aerisite pentru Stilete, dar scunde pentru oameni.

– Mă întreb ce părere are Nevil când vine în vizită, spuse Jefri. Cei doi oameni fuseseră înghesuiți într-o… hm, cinstit vorbind, ar fi putut fi o cabină de lux. Distanța de la ușă până la peretele exterior al navei era de aproape doi metri. Pereții erau capitonați cu un strat gros de izolație, suficient de gros încât o haită putea sta confortabil aici, deși alți pasageri s-ar putea găsi la doar câțiva centimetri distanță, în celelalte cabine, de o parte și de cealaltă. Ravna bătu cu palma în peretele vătuit. – Cred că aliații lui Nevil îi poartă același respect pe care îl arată și el față de Stilete. O pereche de hublouri largi de zece centimetri erau montate în carcasă, la o distanță suficientă unul de celălalt pentru a crea o imagine paralaxă. Nava își întorsese cursul și lumina lunii scălda cabina. – Aici în colț e un soi de capac metalic. Ravna ridică trapa. Un miros vag de toaletă pătrunse în cameră și motorul se auzi mai tare. Ravna râse. – O cabină de lux cu propriul closet. Facilitățile sanitare la bordul palatului plutitor al Magnatul erau o idee excelentă… atât timp cât nu te gândeai la cei care trăiau pe pământurile deasupra cărora zburau. Jefri se târî spre fuzelaj și privi afară pe unul din hublouri. Chipul îi era o umbră palidă în lumina lunii. – După câte se pare, mergem spre sud. Celălalt balon nu se zărește. Multă vreme stătu privind afară. – Nimic! Se întoarse de la hublou și continuă ceva mai încet. – L-au luat pe Amdi, Ravna. Știi, e pentru prima dată de când eram copii când noi doi suntem separați cu forța. Magnatul sau cine e în spatele acestei operațiuni plănuiește să folosească situația într-un fel sau altul. Împotriva lui Amdi. Împotriva mea. Împotriva ta. – Știu, Jef. Dar Magnatul ne-a tratat până acum destul de acceptabil. Optimismul ei suna disperat chiar și în urechile ei. Jefri clătină din cap.

– Doar pentru moment. Prin mantia radio vorbesc două haite. Cea care l-a luat pe Amdi vorbește fluent, cu o voce asemănătoare unui tutorial de pe Alifant. Pun rămășag că acela e Prodotus. – Da, însă cealaltă voce, a fetiței…, spuse Ravna plecându-și fruntea. – Acela a fost Magnatul. Monstrul. Și a avut îndrăzneala să folosească vocea uneia din victimele lui pentru a vorbi cu noi. Stiletele foloseau adesea o voce omenească inspirată de vocea primului lor profesor de samnorskă, dar vocea fetiței sunase de parcă ar fi fost îngrozită, ascuțită aproape de nerecunoscut. Cât timp trebuie să torturezi pe cineva pentru a-i învăța limba? – Geri Latterby, spuse Ravna în șoaptă.

În cele din urmă, speculațiile și planurile zadarnice se stinseră într-o stare de somnolență amorțită. Jefri se foia pe saltea, negăsindu-și locul. Desigur, niciunul dintre ei nu putea sta în picioare în spațiul strâmt, dar măcar podeaua era suficient de lată cât Ravna să poată sta întinsă. Dar Jefri nu fu la fel de norocos. Chiar și cu picioarele urcate pe capacul toaletei era înghesuit. Motoarele aeronavei torceau, făcând pereții și podeaua să vibreze. În cele din urmă, somnul îi cuprinse. Ravna visă că îl ținea pe Jefri strâns în brațe, mai aproape decât fuseseră îmbrățișați în gerul din urmă cu zece-zile. Zorii veniră inundând cabina într-o lumină orbitoare. Ravna deschise ochii și pentru o clipă nu înțelese unde se află. Era într-un alt vis, cu soare și perne brodate? Apoi simți vibrația motoarelor. Se uită împrejur. Dădu cu ochii de chipul lui Jefri la doar câțiva centimetri de ea, privind-o în tăcere. – Au, scuze, spuse ea, ridicându-se de pe brațul lui. – Bună dimineața, răspunse el, zâmbindu-i și eliberându-și brațul. Aha, acum știu unde sunt. Lumina venea din cele două hublouri și „pernele“ erau căptușeala acustică a cabinei. Broderiile înfățișau acele peisaje ireale pentru care Stiletele bogate plăteau atât de mult. Jefri era deja cu ochii pe hubloul lui. – Dedesubt sunt nori, dar tot spre sud ne îndreptăm. Deci teoria cum că Magnatul ar sta undeva pe Coasta de Est nu mai e valabilă. Cred… Fu întrerupt de sunetul unor labe apropiindu-se pe coridor și bătând ușor în ușa cabinei lor. Ravna auzi niște sunete pe care le recunoscu și ea ca fiind o rugăminte veselă.

Jefri se lăsă în patru labe și se târî până la ușă. Era cel mai rapid mod de a te deplasa, luând în considerare înălțimea tavanului. Descuie ușa. Pe coridor stătea un cvartet micuț, îmbrăcat cu mantii albastre, probabil o uniformă. Creatura se dădu în spate ușor speriată, dar după un moment de ezitare, poate și din cauză că ochii lui Jefri erau la același nivel cu ai lui, sau poate voia să pară curajos, doi dintre membrii lui pășiră în față, cu o tavă de mâncare aburindă. – Douăzeci și trei de minute. Douăzeci și trei de minute, bine? Cuvintele erau rostite cu vocea lui Geri Latterby, creatura însă nu aducea nici pe departe a torționar, deci trebuie să fi învățat papagalicește o serie de sunete. Mâncarea, servită în boluri de lemn, era compusă din legume răsfierte și piftie. Ravna bănui că meniul fusese ales cu grijă de cineva care avea ceva cunoștințe la mâna a doua despre dieta oamenilor. Avea un gust atât de bun. Ciudat cum în ghearele Magnatului avea parte de cea mai bună mâncare de când fusese răpită. Pentru o clipă, fu absorbită de mâncare. Când ridică ochii, băgă de seamă că Jefri terminase deja și o privea intens. Îi spusese ceva oare? – Ă-ă. Ce crezi că se va întâmpla în douăzeci și trei de minute? întrebă Ravna. Ne vor lua în camera de tortură? Vor veni să strângă vasele? – Nu știu. Dar până atunci, să vedem ce mai e afară. Se întoarse la hubloul lui. Ravna reuși să termine și restul dejunului, apoi se așeză la fereastra ei. Acum soarele îi bătea direct în față. Vedea cerul senin deasupra unei pături strălucitoare și nesfârșite de nori. Undeva la mulți kilometri depărtare, un cumulonimbus tulbura linia domoală a orizontului. Mai departe, detaliile se pierdeau în distorsiunea sticlei. Deodată, sunetul motoarelor pătrunse cu putere în cabină și o pală de aer rece o lovi în față. – Jefri! Cumva, Jefri reușise să deschidă hubloul! Ea nu observase un mic detaliu tehnic: pe o parte a geamului erau prinse cleme de metal, iar de cealaltă, balamale. – Ei, beneficiile tehnologiilor primitive, spuse el. – A-ha. Ar trebui să fie în siguranță, pluteau la o altitudine mai mică de trei mii de metri, cu o viteză de doar câțiva zeci de metri pe secundă. Ravna rupse clema minusculă de la hubloul ei și trase geamul înăuntru. Acum zgomotul motorului deveni un muget asurzitor. Vârtejuri de aer înghețat dansau în jurul cabinei. Dar vederea era limpede. Se uită prin covorul de nori, observând până și cele mai mici detalii. Jefri se aplecă în jos cât de mult putu. – Cred că ne duc la Cor!

Pentru o clipă, mintea Ravnei privi mult dincolo de ferestrele fizice. Așadar Nevil complotase cu aproape toți adversarii Domeniului. Dar cine era ticălosul-șef? – Ooo! Vocea lui Jefri suna înăbușit din cauza vântului, însă o trezi la realitate. Cumulonimbusul se afla acum mai aproape de ei, cu gâtul ca o împletitură de lumină și întuneric urcând mult deasupra lor până la pălăria care se pierdea în înălțimi. Ravna zburase de multe ori mult prea aproape de astfel de acumulări de nori în timp ce călătorea împreună cu Pelerinul în schiful său antigravitațional. Poate vestea bună acum era că Pelerinul nu pilota acest balon. Zăpăcitului de Pelerin întotdeauna îi plăcuse să zboare direct în curenții verticali din miezul marilor furtuni. Tonul motoarelor se schimbă. Nava se îndepărta de inima furtunii, dar în același timp pierdea altitudine. În curând, platforma de nori se transformă în fuioare de ceață încolăcindu-se spre ei. Turbulențele se intensificară. – Sper că indivizii ăștia au idee despre cum se pilotează o aeronavă, spuse Ravna. – Poate tocmai asta a vrut să ne spună tipul cu „douăzeci și trei de minute“. Aha, o avertizare plină de amabilitate. Norii întunecați se închideau deasupra lor. Înaintară câteva minute, continuându-și coborârea. Acum norii năvăliseră în cabină. Simți particulele de apă condensându-i-se pe obraji și gene. Afară fulgerul scăpără o lumină albastră electrică, difuzată de ceața densă. Brusc, Ravna simți cum podeaua îi cade de sub picioare, apoi imediat săltă, aruncând-o în sus. Tunetele bubuiau din toate părțile în timp ce trăsnetele loveau de jur împrejurul lor. Bolurile de la micul dejun zăceau împrăștiate peste tot în cabină. Ravna ar fi fost probabil izbită de tavan, dacă Jefri nu ar fi ținut-o locului. Fulgerele se retraseră treptat și după câteva minute dirijabilul coborî dintre nori. Dedesubt, se mai zăreau câteva rămășițe albe pufoase, plutind peste adâncimile verzi. Stropi grei de ploaie loveau carcasa balonului. Virajul și coborârea adusese și celălalt balon în raza vizuală. Venea în urma lor, undeva la o mie de metri distanță. Jefri privi aeronava câteva minute. Era aproape invizbilă, doar i se zărea din când în când silueta luminată de fulgerele din depărtare. – Nu te vom lăsa, Amdi, spuse Jefri. Nu îmi pasă dacă vom lupta împotriva lui Prodotus, Magnatului sau Corului Tropical, te vom scoate din ghearele lor. – Și Nevil. Nu uita de Nevil. – Da, răspunse el încuviințând sumbru, chiar și împotriva lui Nevil. În orele ce urmară, tunetele și fulgerele se îndepărtară tot mai mult, însă aeronava nu-și mai recăpătă stabilitatea de dinainte de furtună. Se clătina în aer asemenea unei bărci

împinse de valuri în mijlocul oceanului, singura diferență fiind că mișcările balonului erau mult mai abrupte și neașteptate. Ravna și Jefri își petrecură mare parte a timpului la hublouri, urmărind peisajul de dedesubt cum se schimbă, trecând de la pădure de munte la junglă și mlaștini tropicale. Zburau la o altitudine atât de joasă încât atunci când ploaia se mai domoli, puteau zări florile din vârfurile copacilor și păsările din mlaștinile descoperite. Decorul de la picioarele lor aducea foarte mult cu mediul Nyjorei ecuatoriale, în vremea când Techie se luptase cu exploatatorii, dar și cu ciuma care îi ucidea pe ultimii dintre oamenii lor. Îi aruncă o privire lui Jefri; acea bucată de istorie nu mai însemna nimic acum. Jefri nu păru să bage de seamă privirea ei. Era cu ochii țintă la peisajul de sub picioarele lor, mai concentrat ca niciodată. – Tot nu înțeleg ce caută aici Prodotus și Magnatul. După cum pare, suntem în inima Tropicelor, acolo unde nicio haită coerentă nu poate supraviețui. – Cum ți-ai dat seama? – Când trecem pe deasupra râurilor, se poate vedea sub coroanele copacilor. Și acolo sunt așezări de Coriști… sau cel puțin asta cred eu că sunt. Când așezările acestea încep să se strângă laolaltă, este imposibil pentru haitele coerente să le pătrundă și să mai rămână cu mintea întreagă. Uite acolo jos. În jurul copacilor. Petele acelea de culoare cred că sunt colibe plutitoare. – …Da. Vedea o schimbare în textura malului Fluviului. Din loc în loc, zări forme poligonale ce ar fi putut fi construcții adevărate. Într-o oră, pluteau deasupra unor așezăminte construite în spații deschise, neascunse de frunzișul copacilor. Pe măsură ce lumina zilei se stingea la apus, așezările deveniră tot mai dese și pădurea fu înlocuită de o amestecătură nesfârșită de vegetație, mlaștină și artefacte. Când stewardul lor își făcu din nou apariția, era noapte afară și întuneric beznă în cabina lor. Găsiseră o mică lampă, dar nu părea funcțională. Haita le aduse cina și le arătă cum să aprindă lampa. Cvartetul era vesel și simpatic, mai puțin vocea care nu se potrivea cu postura lui de temnicer. După cină, ploaia scăzu în intensitate și, în mod ciudat, aerul deveni tot mai cald. Stinseră lumina lămpii și se întoarseră la posturile de observație. Nu se mai zăreau fulgere, dar nici luna nu răsărise, nici stelele nu sclipeau. Din loc în loc, jos se zăreau focuri de tabără. Aerul care venea prin deschizături mirosea ușor a compost și a canalizare. – Coborâm, spuse Jefri. Vom ateriza în mijlocul Coriștilor. Dar trecu o oră. Trecură două. Adormiră în vreme ce ploaia se înteți și vântul prinse să bată.

Cineva zgâria în ușa cabinei. Ravna se luptă să revină la realitate, confuză. Cvartetul care îi servea le-ar fi bătut politicos la ușă, ciripindu-le vesel că e timpul să se trezească. Jefri stătea sprijinit în coate. – Ce…? întrebă el, foarte încet. – Poate în sfârșit aterizăm? Ravna băgă de seamă că și ea vorbise tot în șoaptă. Precauție inutilă. Orice Stilet aflat de cealaltă parte a ușii i-ar putea auzi fără probleme. Zgâriatul furtiv reîncepu. Ravna ridică brațul să-l avertizeze, însă Jefri ajunsese deja la ușă. Coridorul era luminat de o singură lampă cu gaz. În semiîntuneric se zăreau siluetele a doi membri. Unul dintre ei vârî un bot în cabină, privind atent în jur. Apoi se strecură pe lângă Jefri. Pe Puteri, era Ritl! Mai tăcută decât o văzuse vreodată Ravna. Solitarul aruncă o privire peste umăr și făcu semn spre – haita? – rămasă în urmă. Nu era o haită, ci un alt solitar. Un membru al Domnului Radio. În lumina lămpii Ravna zărea din când în când mantia sclipind. Creatura șovăi, probabil comunicând cu șefii de departe. Apoi se strecură pe lângă Ritl și orbecăi prin întuneric, încercând fără prea mult succes să își găsească un loc în cabină. De fiecare dată când îi călca pe picioare, tresărea speriat, însă podeaua era aproape în totalitate ocupată de cei doi oameni. În cele din urmă găsi un loc și se lipi de perete. Ritl împinse ușa până aproape o închise, apoi se întinse peste picioarele Ravnei, cu capul aproape de deschizătura îngustă a ușii, ca și cum ar fi stat cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot care venea de pe coridor. Lumina lămpii de pe hol era suficientă pentru Ravna, însă pentru ochii Stiletelor trebuie să fi fost foarte întuneric. Solitarul-radio arăta de-a dreptul speriat. Iar Ritl? Poate era mută de spaimă, dar părea mai degrabă să tacă din șiretenie. După un moment, Jefri îi întrebă sec, dar încet: – Așa, pe cine avem noi aici? Solitarul-radio privi în sus spre Jefri și păru să se relaxeze. – Jefri, sunteți doar tu cu Ravna acolo? Cuvintele erau o șoaptă abia audibilă, însă vocea îi aparținea lui Amdi. Jefri scoase un strigăt înnăbușit de uimire. – Amdi! Ești bine? Cum…?

– Șșș șșș! Trebuie să fim foarte discreți. Dacă ești descoperit, vei fi pedepsit la fel de rău cum voi fi și eu, dacă sunt prins. Dar sunt bine, mai ales acum că vorbesc cu tine. Am avut noroc că toate golurile de aer și furtuna i-au făcut rău lui Prodotus. Încă își dă aere de mare șef, dar decartează pe toate boturile. Oricum, doi dintre ai mei sunt înghesuiți în cabina lui Ut. Ut și Il sunt membrii cu mantii-radio de pe nava mea. Tipul vostru e Zek. Am lăsat ușa deschisă și ceilalți ai mei sunt în cabina alăturată. Avem un coridor de sunete mentale, suficient cât să pot gândi normal. Jefri rămase tăcut o clipă, uimit de întorsătura pe care o luau evenimentele. De cealaltă parte a cabinei înghesuite, Ritl bolborosea încetișor. Nu erau sunete de alarmă, ci doar o versiune soft a bombănelilor obișnuite. Amdi vorbi pe un ton resemnat: – Of, Ritl asta, chiar și când te ajută, tot te scoate din minți. Apoi continuă, adresându-se lui Jefri. – Trebuia să luăm legătura, Jefri. Sunt lucruri pe care trebuie să le afli și lucruri pe care trebuie să le plănuim. Cuvintele lui Amdi sunau în urechile Ravnei cu un ton precipitat, interogativ. Jefri păru să simtă același lucru, căci îi răspunse cu o voce calmă, menită să-l liniștească. – E în regulă, Amdi. Cum ai reușit să iei legătura cu noi? Cine… ce… sunt mantiile-radio? – Utzekfyrforfurtariil e una din creațiile lui Prodotus, făcută special, deși Magnatul nu are cunoștință despre asta. Prodotus crede că dacă reușește să-l controleze pe Domnul Radio, poate manevra din umbră pe toată lumea. Ravna îl măsură pe Zek cu o privire bănuitoare. – Și ce nu a mers? Zek emise vocea de băiețel a lui Amdi râzând ștrengărește. – Păi, tu ce crezi? Prodotus în persoană nu a mers. El e inteligent, dar e și cel mai nebun și cel mai monstruos urmaș al Cioplitoarei-în-lemn. Și încă este în întregime mascul. – Încă? întrebă Jefri. Oricare altă haită cu o asemenea constituție s-ar fi autodistrus cu ani în urmă. O minune pentru Prodotus și un dezastru pentru toată lumea. – Nu neapărat, spuse Amdi. Chiar și acoliții lui îl urăsc. Pentru că Prodotus nu e la fel de inteligent precum bătrânul Jupuitor. Și nici pe departe la fel de inteligent ca mine, adăugă el pe o voce sigură pe sine. Abia a trecut o zi și deja am învățat cum să comunic prin căi pe care Prodotus nu le poate auzi. Astfel l-am contactat pe Ut, chiar sub botul lui Prodotus. Tot așa, când Ut a ieșit din post și a predat mantia, noi am reușit pe urmă să o furăm. Desigur, ne-a ajutat și faptul că Prodotus a vomat non-stop.

Vocea i se stinse. – Prodotus și-a dat deja seama cine este cu adevărat Sabie. Prodotus a sărit în sus de bucurie când a aflat adevărul. Bietul Sabie. Vai, Jefri… – vocea i se frânse și se transformă în suspine, toată siguranța de sine evaporată. Vai, Jefri, aici nu mai suntem la circ… Suspinele încetară brusc și continuă să vorbească. – T-trebuie s-o fac, Jefri. Voi face tot ce îmi stă în putință, promit. Jefri dădu să îi spună ceva să îl liniștească, însă fu întrerupt de o altă voce. – Eu ajut. – Cine a vorbit? întrebă Ravna. Se lăsă un moment de tăcere, suficient de lung încât să devină conștientă de mirosul apăsător al respirației Stiletelor și căldura pe care o degajau în cabină. În cele din urmă se auzi: – Trebuie să fie o parte din Utzekfyrforfurtariil, spuse Amdi. Fiecare din membrii lui îl urăsc pe Prodotus. – Dar am crezut că Domnul Radio e folosit ca un fel de rețea în linie. Cât de inteligent poate fi? – Când funcționează pe post de rețea, fie ea linie, inel sau stea, e prost cât trebuie să servească scopurilor lui Prodotus. Dar cred că dacă ar gândi cu toți membrii odată, ar fi mai inteligent decât multe alte haite. Doar că nu a mai fost întreg de când educatorii de prăsile ai lui Prodotus l-au creat împreună. Jefri se ridică și îl privi mai bine pe Zek. Capul membrului urmări mișcările, probabil ghidându-se doar după sunete. – Chiar și parțial conectat, e destul de inteligent încât să învețe ceva samnorskă. Sau e și el un logoreic precum Ritl? Amdi pufni disprețuitor (prin Zek): – E de o mie de ori mai inteligent decât flecara de Ritl. De fapt – și asta nici Prodotus nu o știe – părți mari din Domnul Radio comunică radio unele cu celelalte uneori. În acest moment, trei dintre ei sunt pe aceste două nave… nu e destul pentru a fi inteligent în adevăratul sens al cuvântului. Dar, în funcție de condițiile meteo, poate lua legătura cu alți câțiva și poate deveni o persoană aproape completă. Acest lucru nu se întâmplă foarte des și până acum Domnul Radio a reușit să păstreze secretul față de haitele care se folosesc de el.

– Hmmm, spuse Ravna. Mă întreb dacă e suficient de inteligent încât să joace pe Prințesa prefăcută. – Ha? Sunetul venise de la Amdi și de la Jefri simultan, iar după o clipă, Ritl ciripi un sunet asemănător. – Scuze. (Tocmai încălcase interdicția de a mai pomeni Prințesele de odinioară.) Straumerii numesc strategia „Atacul intermediarului“. – A, da, spuse Amdi. M-am gândit și eu la asta. Problema este că Prodotus i-a condiționat pe toți membrii să respecte un anumit protocol de transmisie. Domnul Radio este variabil inteligent, în cel mai bun caz. La anumite intervale, poate fi suficient de inteligent pentru a minți simultan. Dar între acele intervale se va da de gol. – Iar dacă îi scapă și cea mai mică aluzie, jocul se încheie, spuse Jefri. – Corect. – Bașca, se auzi vocea lui Zek peste cea a lui Amdi, eu tot nu bun să fiu întreg, chiar când gândesc toți membrii. – Întreaga lui viață a fost un chin, spuse vocea lui Amdi. Însă dacă ajunge vreodată întreg împreună, îl voi indivia. Aici e viitorul comunicațiilor noastre! Și eu nici măcar nu am avut vreodată șansa de a folosi mantiile-radio! Ravna zâmbi. Amdi nu renunțase niciodată la visul lui de a avea propriile mantii-radio. Chiar și la un pas de camera de tortură, el tot cu gândul la ele rămăsese. – Amdi, când scăpăm de aici, îți promit că îți facem mantii-radio. Voi cu toții ați făcut o minune aici. Chiar și Ritl. – Da, încuviință și Jefri. Mai putem vorbi și altă dată, Amdi? Trebuie să profităm de situație cât putem. – Mai văd eu cum fac. Acum am vorbit deja prea mult. Un ultim amănunt. Prodotus și Magnatul sunt amândoi înspăimântători, dar sunt foarte diferiți, iar Prodotus îl minte pe Magnat cu multe lucruri. Prodotus vrea cu tot dinadinsul să vă împiedice să intrați în legătură cu Magnatul. Cel mai mare pericol care vă pândește în perioada imediat următoare este că Prodotus ar putea încerca să vă asasineze. V-ar fi ucis încă de când erați pe mâna Neprihănitului, dar ar fi fost prea greu să găsească o explicație valabilă și s-a enervat la culme că ați fost duși pe nava Magnatului. Poate că situația prezenta avantaje nebănuite până acum.

– Ar putea fi Magnatul transformat într-un aliat? întrebă Ravna. Tăcere. Apoi: – Poate. Doar că, vezi tu, Magnatul îi urăște pe oameni. Cu patimă. Și pe unul în mod special. Ravna se gândi la ce trebuie să îi fi făcut Magnatul micuței Geri. Dacă în felul acesta îi trata pe cei care nu îi făcuseră nimic… – Și cine e dușmanul lui numărul unu? întrebă Jefri. – Johanna. – Ce? – De ce? – Nu știu! se tângui Amdi. Johanna întotdeauna a fost cel mai iubit om din Domeniu… îmi pare rău, Ravna, dar știi ce a făcut Jo pentru veterani. Tu ești pe locul doi, la foarte mică diferență! – Ah, mulțumesc, răspunse Ravna, apoi se uită spre Jefri. Trebuie să aflăm de ce o urăște pe Jo. – Și să rămâneți în viață. Acesta fusese probabil Domnul Radio, dar sentimentul era corect, oricine ar fi vorbit. – Da, spuse Amdi. Acum trebuie să plecăm. Ă-ă… Păru să șovăie, apoi Zek scoase un scheunat ascuțit și se prăbuși peste mijlocul Ravnei. Rămase tăcut în vreme ce Ritl îi bolborosea încet la ureche. Jefri se aplecă și își apropie fruntea de fruntea lui Zack, mângâindu-l la fel cum o haită ar încerca să însuflețească un membru rănit. Ravna se întrebă ce alinare ar putea aduce gestul unui om, însă după o clipă, Zek se ridică cu chiu, cu vai și se lipi din nou de perete, șovăitor și încă dezorientat. – Legătura s-a tăiat probabil foarte abrupt, spuse Jefri. Ravna nu auzi sunete de alarmă în hol. Fără Radio, ar putea rămâne neobservați încă o vreme. – Facem tot ce putem, Jef. Amdi e bine. Mai erau și alte posibilități, non-mortale. Sigur. – Aceștia doi trebuie să se întoarcă de unde au venit și unde le e locul.

O misiune destul de grea. După o clipă, Jefri dădu din cap. Îi spuse ceva lui Zek. În urechile Ravnei suna ca un cântec și ca un fluierat în același timp, dar pe tonalități diferite. Ravna nu își putuse niciodată explica fiziologic cum de reușeau Copiii o asemenea coordonare. Zek își clătină capul, neînțelegând. O fi fost Jefri Olsndot cel mai fluent om în limbajul Stiletelor – după Johanna –, însă o haită tot avea nevoie de experiență pentru a-i înțelege pe oamenii care încercau să imite sunetele lor. – Bun, spuse Jefri în samnorskă. Înțelegi ce spun? – Aud, spuse Zek. – Amdi? – Nu. – Pare coerent, spuse Ravna. Poate mai are o legătură cu unii din ceilalți membri. Jefri aprobă. – Ești singur acum? Zek clătină din nou din cap, neînțelegând întrebarea. Jefri se uită la Ravna. – Nici măcar nu știm unde sunt ținuți! Trase aer în piept, făcând eforturi vizibile de a se controla. Îi aruncă o privire lui Ritl. – Împreună, aceștia doi probabil știu de unde vin și probabil știu să se întoarcă… cel puțin, dacă nu dau nas în nas cu cineva care să le ceară explicații. – Au ajuns până aici cu bine, spuse Ravna. – Mda, dar asta a fost când Domnul Radio avea mințile întregi și Amdi îl ghida. Făcu o pauză. – Păi, dacă Zek e aproape singur acum, am putea găsi o soluție de compromis. La urma urmei, Ritl e deja un solitar disperat, iar Domnul Radio trebuie să fie un suflet libertin. Jefri întinse brațul și îl bătu încetișor pe umăr pe Zek. Apoi își strecură mâna sub mantia creaturii, îndepărtând-o de locul unde îi acoperea timpanele. Zek sări înapoi scheunând. La câțiva centimetri de fața lui Jefri ieșiră la iveală colți ascuțiți ca niște ace. – Nu te speria, spuse Jefri încet, blând (… cui?) Dacă și mantia lui e ca a Jupuitorului, Zek are răni în jurul timpanelor. Trebuie să mă port cu mare grijă. Iar Zek trebuie să aibă încredere în mine. Și ridică mantia de pe pulpa stângă a membrului. Făptura tremura, însă nu mai mârâia și nu încercă să îl muște pe Jefri. Bărbatul împături partea de mantie pe spatele creaturii.

– Chiar ești pierdut, nu-i așa? îl întrebă pe Zek, apoi vorbi cu Ravna: Știu că șansele sunt aproape nule, dar nu îmi vine în minte o altă soluție. Îi făcu semn lui Ritl să se apropie. Solitarul ezită, trăgând cu urechea la liniștea de pe hol, apoi se târî mai aproape de Jefri, cu ochii la Zek, întorcându-și capul într-o parte și în alta. Jefri se dădu în spate și îi trase pe amândoi aproape unul lângă celălalt. Acum, ambele creaturi stăteau întinse pe Ravna. Ritl emise un „îîh“, apoi începu să bolborosească încet, nemulțumită. Acum, că Zek nu mai era sub mantie, sunetele lui mentale erau suficient de puternice pentru orice membru aflat în apropiere. Atât de aproape unul de celălalt, cei doi erau într-o situație din care ori ieșeau sfâșiați, ori împreunați. Pentru membrii unei haite obișnuite, „împreunarea“ era cel mai improbabil rezultat. Chiar și într-o asemenea situație disperată, cei doi acționau precum novicii în fața unei orgii sexuale. – Ah, rahat. Cuvintele păreau să vină de undeva din spațiul dintre cele două Stilete. – Ha, se sincronizează, rosti Jefri uimit. Mă înțelegeți? – Dddaa. Vocea suna mai degrabă enervată decât înfricoșată. Ritl cu Zek formau ceva mai inteligent decât fiecare dintre ei luat separat, dar categoric nu erau o pereche făcută în Rai. – Ai pierdut legătura cu ceilalți ai tăi, așa-i? întrebă Jefri. – Sunet durere, pierdut tot radio. Ravna își ținu răsuflarea. – Dacă și ceilalți membri au fost afectați la fel… chiar și unul dacă e văzut prăbușit… Jefri dădu din cap fără să ridice ochii. – Zekritl? Te poți întoarce de unde ai venit? Ambele Stilete îl priveau fără să înțeleagă. – Înapoi? Încet și sigur? De data aceasta, duetul se uită unul la celălalt. – OK. Încercăm. Cei doi pășiră peste Jefri și Ravna, într-un dans complicat, încercând să mențină partea neacoperită cu mantie a lui Zek spre Ritl pentru a comunica. Ritl își aplecă botul și împinse ușa. O clipă mai târziu, ieși pe hol, întorcându-se astfel încât să poată ține legătura cu Zek.

Zek o urmă, dar își agăță partea de sus a mantiei în ușă. Jefri îi dădu o mână de ajutor, conducându-l afară, apoi scoase capul pentru a arunca o privire pe hol, blocând vederea Ravnei. Auzi pe cineva șoptind ușor: – Pa-pa. Jefri îi urmări cu privirea câteva clipe. Nu sună nicio alarmă. Singurul zgomot pe care ea îl auzea era bâzâitul motoarelor. După un moment, Jefri închise ușa și se rostogoli până când capul îi ajunse la același nivel cu al ei. – Pe Puteri, zici că sunt Tami și Wilm când ies noaptea de la bodegă. Se lăsă pe spate o clipă, tăcut. – E posibil să se fi descărcat. Și emițătoarele radio ale lui Pedantus pică la fel când nu stau la soare o vreme îndelungată… zbang, fără niciun mesaj de avertizare, fără nicio încercare de a restabili legătura, pică pur și simplu. – Așa e. E foarte posibil ca ambele mantii să fi fost folosite o perioadă lungă de timp. Ravna rămase pe gânduri o clipă, imaginându-și diverse explicații nevinovate pentru aparenta avarie în sistem. Da, era posibil. După câteva clipe, îl auzi pe Jefri: – Of, Amdi, nu trebuia să fii erou.

C a p i t o l u l 3 2 În dimineața următoare, la ușa lor apăru din nou valetul vesel și nu o haită înarmată, așa cum se așteptaseră. – Amdi trebuie să fie și el bine, Jefri. Crede-mă. Aeronavele zburau la cea mai joasă altitudine, însă cerul nu era complet acoperit de nori. Raze cețoase străpungeau aerul din loc în loc și, acolo unde întâlneau particule de ploaie în umbra verzuie, străluceau fragmente de curcubeu. Orașul se întindea dincolo de linia orizontului. Totul era încă haotic, se vedea că sunt mahalale murdare. Dar acum Ravna întrezărea anumite structuri logice ascunse în peisaj. Dacă făceai abstracție de mizeria atotprezentă, acest loc încerca să fie frumos, o amestecătură de mucegai și vegetație pretinzând a fi un mare oraș. Unele detalii erau chiar plăcute. Simți mirosuri de mâncare gătită. Aromele de mâncare erau îmbietoare, aproape înecau miasmele de canalizare ce pluteau de asemenea în aer. – Pe Puteri! Uite, Ravna, mușuroaie de Stilete! Majoritatea străzilor erau ascunse de clădirile dimprejurul lor, dar văzu… piațete? Multe dintre ele erau late de câte trei-patru metri, însă erau conectate la alte piețe mai largi amenajate din loc în loc prin oraș. Undeva în depărtare, Ravna zări o piață imensă, pietruită. În tot locul se zăreau Stilete mișunând, pe acoperișuri, pe străzi, în piețe. Miriade de solitari, însă atât de înghesuiți unii în ceilalți, încât era imposbil să fi existat vreo haită întreagă și coerentă. – În urmă cu zece ani, locul arăta diferit, spuse Ravna. Excentric II a făcut fotografii în timp ce ne apropiam de Planeta Stiletelor. Tropicele apăreau doar în imaginile din spațiu ale planetei, cu prea puține ochiuri de cer limpede în pătura groasă de nori de deasupra junglei, însă…

– Ce am văzut noi atunci nu era atât de aglomerat și… arăta mai simplu! Ravna privi în tăcere o vreme, nedumerită. Aici Jos era imposibil ca Tropicalii, Corul în sine să fie superinteligent. Ba mai mult, nu exista încă un mijloc tehnologic de comunicare în masă, nefiind necesar: sunetele mentale ar lua câteva minute pentru a străbate întregul mega-oraș. Cu toate acestea, se putea observa o oarecare formă de activitate în grup. Gloata părea să aibă densități variabile și nu doar acolo unde Stiletele se adunau în jurul maldărelor de vegetație putrezindă care umpleau piețele mai mici. În unele porțiuni putea zări pământul, unde membrii erau separați de porțiuni de spațiu liber. Asemenea zone libere nu se creau pentru a gândi împreună, căci membrii nu erau adunați mănunchi asemenea unei haite. Parcă era un fel de… Își aținti privirea spre o anume arie goală, scrutând-o atent până când aeronava trecu mai departe. Ah! – Vezi porțiunile acelea goale? Se mișcă. – Poftim? – Privește… Având fiecare ochiul lui de geam, Ravnei îi era imposibil să arate cu mâna. – Uite strada aceea. În depărtare, strada în zigzag era aproape ascunsă de clădirile care o flancau. – Așa… OK, văd câteva puncte goale în mulțime. Jefri stătu cu ochii ațintiți într-acolo, pentru a nu scăpa din ochi traiectoria străzii. – Da, spuse el într-un final. Cred că zonele libere se mișcau încet. Ha. Presupun că poți vedea asemenea lucruri în orașele pretehnologice. Nu aveau ei o poliție special înființată să controleze traficul prin oraș? – Nu cred că acolo sunt puncte de control al traficului. Și zonele largi se strâng sau se extind. Uită-te la piața aceea. Ravna putu să vadă întreaga priveliște. Golul din mulțime intră în piață printr-o străduță laterală. În acel moment, piața și strada principală deveniră mai puțin aglomerate, Tropicalii dându-se ușor într-o parte și în alta a străzii. După câteva clipe, alunecară din nou în mijlocul străzii și mulțimea redeveni compactă… însă valul continuă să se propage mai departe pe străzile secundare. – Mda, spuse Jefri uimit. Acestea sunt valuri de densitate străbătând orașul, dar noi le vedem doar pe străzi și în piețe. – Arată ca și cum Tropicalii s-ar legăna pe muzică. Un adevărat Cor.

Aeronova execută unul din virajele ei ample și greoaie, iar priveliștea le dezvălui acum teritoriul care înainte fusese direct în fața lor. În apropiere, pământurile erau ascunse sub norii joși, dar în depărtare raze de soare străluceau scăldând în lumină o construcție impresionantă, cea mai înaltă pe care o văzuse Ravna pe Planeta Stiletelor. – Pe Puteri, spuse ea încet, în fotografiile de recunoaștere clădirea nu exista aici. Erau prea departe pentru a observa detaliile, dar se vedea că structura principală era tetraedrică. Muchiile aveau un aspect neregulat și colțuros, dar, per ansamblu, liniile piramidei erau perfect drepte. Părți din suprafața edificiului străluceau auriu chiar și în ceața depărtării. Piramide secundare se ridicau la baza celei mari, fiecare dintre ele părând mult mai mari decât Noul Castel, iar în colțurile acestor piramide se ridicau alte piramide mai mici. Mai mici și mai mici, Ravna urmări progresia până unde se pierdea dincolo de linia orizontului. Aeronava lor viră din nou. Piramidele dispărură. – Uite și celălalt balon, spuse Jefri. A doua aeronavă plutea la o altitudine mult mai joasă decât ei, coborând prin nori, împrăștiindu-i precum peștele ce se scufundă în spuma mării. Apoi dispăru și, după o clipă, se lăsară și ei printre nori. Dedesubt, era o dimineață cenușie și umedă. Orașul peste care pluteau nu semăna în niciun chip cu mahalalele învălmășite sau cu marea piramidă. Ravna văzu turnuri și cupole asemănătoare palatelor celor bogați de pe Coasta de Est. Aha, vasăzică de aici stăpânesc Prodotus și Magnatul. Direct în fața celeilalte nave, o suprafață largă de pământ neted ca în palmă. Terenul de aterizare. Ușor de recunoscut pentru orice locuitor al unei planete cu tehnologie inferioară asemănătoare Pământului. Deși acesta era plin de băltoace de apă, lăsate în urmă de inundații. Cinci structuri impunătoare se zăreau la capătul terenului de aterizare. Erau micuțe comparativ cu piramida, însă fiecare dintre ele suficient de largă încât să adăpostească un dirijabil. Două aveau ușile larg deschise.

Prodotus stătea lângă pilonul de ancorare al navei și privea echipele de la sol muncind să aducă la pământ dirijabilul Magnatului. Urăsc Tropicele cu patimă! Gândul acesta îi venea în minte de fiecare dată când se întorcea aici. O parte din suferința nopții trecute fusese cauzată de gândul că va ajunge în acest loc blestemat. Căldura și umiditatea erau mai insuportabile decât își amintea el să fi îndurat vreodată în toată viața lui; burnița dimineții se putea numi o binecuvântare după standardele acestui infern! Și pe urmă, mai erau paraziții, viermii intestinali și lipitorile și toate celelalte boli… cauzate ele însele de prădători microscopici, conform speculațiilor optimiste emise de dataset. În primii ani ai șederii lui aici, Prodotus pierduse doi membri,

căzuți pradă acestor boli. Găsirea înlocuitorilor fusese o adevărată provocare, deși avea la îndemână resurse inepuizabile de materie primă din care să aleagă. Cu toate acestea… câțiva membri ai lui Prodotus priveau în partea stângă la magnificul palat pe care Magnatul îl construise pentru el. Prodotus nici nu ar fi îndrăznit o asemenea opulență în Nord, nu când condamnarea la moarte hotărâtă de Cioplitoarea-în-lemn atârna deasupra capetelor lui. Acum când doi dintre membrii săi erau Tropicali, uneori simțea un fel de dragoste nebună față de acest loc. În dataset, Prodotus citise despre selecția naturală. Noțiunea era chiar simpatică în felul ei, dar nu atunci când tu erai subiectul experimentelor! Îl treceau toate transpirațiile numai gândindu-se că, dacă victoria mai întârzia mult, ar putea ajunge să rămână aici de bunăvoie! Între timp, va fi nevoit să suporte clima și pe Magnat. Fragmentul local al Radioului stătea la doar câțiva metri, furnizându-i legătura cu marele Magnat. Ut arăta chiar mai jalnic decât se simțea Prodotus. Unul din motive era mantia grea, căptușită, pe care era obligat să o poarte. Un alt motiv – motivul îmbucurător – era teama pe care Prodotus o citea în ochii creaturii. Ut fusese antrenat să se teamă și să păstreze secrete. Lecțiile necesare fuseseră aplicate prin metode ascunse, ținute departe de cei din afara cercului intim al lui Prodotus. După noaptea trecută, Ut părea mai înfricoșat decât de obicei. Ce poznă o fi făcut animalul ăsta, s-o fi jucat cu cheile de la cabină? Paznicii spuneau că Ut nu purtase mantia cu o seară în urmă, deci orice ar fi făcut, fusese lipsit de minte și limitat la interiorul navei. Iată singurul motiv pentru care Ut scăpase de o pedeapsă potrivită și definitivă – oricât de suspectă i s-ar fi părut Magnatului această moarte. Totuși, lui Ut i se administrase o pedeapsă pentru a-i aminti că următoarea greșeală va fi și ultima. Ut se strecură temător mai aproape de el. Când vorbi, se auzi glasul sigur pe sine și poruncitor al Magnatului. – Nu uita, Prodotus, că îi vreau pe amândoi două-picioare predați mie. Și ce a mai rămas din Remasritlfeer de asemenea. Ticălosul ăla grăsun probabil trândăvea acum în confortul palatului său luxos. Așa știa el să „supraviețuiască“ până la marea victorie, obligându-l pe Prodotus să facă toată munca grea. Opt ani de practică nu-l ajutaseră să suporte mai ușor aberațiile prostului, însă Prodotus reuși să răspundă cât mai calm și respectuos: – Înțeleg, Sire. Aeronava este ancorată chiar în acest moment. – Dar cele două haite pe care le-ai capturat împreună cu oamenii? Prodotus se așteptase la această întrebare. Dacă va aplica strategia corectă, nu va fi nevoit să îi predea. – Amândouă haitele au cooperat, Sire. Dar sunt absolut îngroziți de oameni… în special de cei doi pe care i-am capturat. Lucrau sub constrângere. Fac progrese cu ei, însă cea mai mare dificultate este frica lor de represalii din partea oamenilor. Și îți recomand să nu scapi informația aceasta când îi interoghezi pe Viermi.

Ut transmise un oftat. – Mereu aceeași poveste cu monștrii ăștia, nu poți decât să te minunezi că mai pot duce pe cineva de nas. – Tehnologia lor le dă o putere fizică de-a dreptul copleșitoare, Sire. – Firește, firește, însă aceasta nu-i va proteja de mine. Prodotus făcu o grimasă. Nu puteai sta de vorbă cu Magnatul mai mult de un minut fără ca egoul lui să dea pe dinafară. Acesta fiind unul din motivele pentru care era atât de ușor de manevrat. – Va veni și timpul tău, Sire… văd că s-a deschis trapa navei. Voi pregăti un container care îți va livra oamenii direct la palat. Din fericire, Magnatul nu mai fu interesat să continue conversația; nu mai era nevoie de alte lingușeli. Prodotus rămase în apropierea pilonului de ancorare, dar se răsfiră pentru a privi coborârea prizonierilor din cealaltă navă: Ritl. Tot ce mai rămăsese din Remasritlfeer. Urmări solitarul în vreme ce se plimba țanțoșă dintr-o parte în alta a platformei de ciment, un ciot care încă mai putea cauza probleme. Ravna și Jefri. Cu Johanna anihilată, aceștia doi erau cei mai periculoși oameni în viață. Puteau distruge tot ce crease Prodotus. În urma interogatoriilor la care îi supusese pe Amdiranifani și rămășița lui Oțel, aflase cum îi compromisese Chitiratifor misiunea. Cu toate prostiile lui Chitiratifor, o rezolvare fără complicații încă ar mai fi fost posibilă dacă Magnatul nu și-ar fi băgat botul în misiunea de recuperare care urmase. Iar acum? Poate că era mai bine că cei doi scăpaseră din labele lui. Tentația de a-i termina ar fi fost irezistibilă și din păcate își pierduse prea mult din credibilitate ucigând alți captivi ai Magnatului din custodia lui. Privi ricșa cu cei doi prizonieri și solitarul pornind la drum, înconjurați de gărzile Magnatului. În urma acestui fiasco, totuși, se alesese cu ceva de preț. Amdiranifani. Era probabil ostaticul ideal și cu siguranță o victimă interesantă. Torturarea geniilor îi oferea adeseori cele mai mari satisfacții, mai ales în acest caz unde victima încă mai credea că își putea păcăli călăul.

Când aeronavele aterizară, Timor Ristling se afla sus în donjonul său. Zorii aduseseră cu ei obișnuita ploaie, dar și un vânticel plăcut. Poate nu se va încălzi peste măsură astăzi. Se așeză la ferestra dinspre soare-apune, bucurându-se de briza umedă, încercând să ignore amorțeala și durerile vechi, care nu voiau să plece. Însă Timor nu se lăsa copleșit de ele.

Donjonul lui se găsea într-unul din cele patru turnuri care înconjurau palatul Magnatului. Acesta era cel mai înalt punct din întreaga Rezervație… deși piramida Corului era cu mult mai înaltă, iar în diminețile însorite aproape întregul palat era umbrit de ea. De la fereastra lui îndreptată spre vest, Timor putea vedea terenul de aterizare și heleșteele cu sepii și fabricile din depărtare. Își încolăci gleznele în jurul celui mai apropiat stâlp de fereastră și se lăsă pe spate lipindu-se strâns de perete. Se simțea cuprins de o spaimă delicioasă stând pe o muchie atât de înaltă. Prima aeronavă își făcu auzită apariția. Coborî virând spre pilonul din fruntea hangarului lui Prodotus. Mă rog, nimic nu îi aparținea oficial lui Prodotus, însă el era șeful peste acea arie și peste Anexa Palatului și toți cei care locuiau acolo. Era o minune că Geri supraviețuise zece zile în Anexă. Urmări echipajul ancorând prima navă. Balonul îi amintea de cargoboturile in-system cu agravi de acasă și această asemănare îl întrista mereu. Într-o bună zi… într-o bună zi, dacă Ravna ar învinge… ne-am putea întoarce cu toții în Exterior. Câteva haite ieșiră din prima aeronavă și acum cea de-a doua se zărea coborând. Magnatul fusese neobișnuit de secretos despre ce urma să se întâmple. În principiu, aceasta ar trebui să însemne că Timor nu avea de unde să afle nimic, din moment ce foarte puține haite din palatul Magnatului vorbeau samnorska. În realitate însă, sepiile îi mai dădeau din când în când câteva indicii în felul lor incoerent, iar Timor devenise expert în a croșeta povești în jurul tăcerilor, furiilor, fanfaronadelor și favorurilor Magnatului. În urmă cu cinci zile, aceste două nave decolaseră subit. Magnatului îi scăpase o aluzie cum că Prodotus era plecat peste graniță, deci plănuiau ceva împotriva oamenilor. Dacă nava din urmă nu aducea în ea oameni… atunci se întâmplase ceva foarte grav. Cineva cobora din cel de-al doilea dirijabil! Era fie un solitar, fie un Copil. Vederea lui Timor era aproape la fel de slabă precum a unui membru de haită obișnuit, însă văzu că acest pasager nu era o haită întreagă. Timor coborî de pe pervazul ferestrei și apucă binoclul pe care i-l dăduse Magnatul. Aparatul era greu și – bineînțeles – nu avea nici urmă de senzori sau stabilizatori. Timor reușise, după nenumărate rugăminți, să îl convingă pe Magnat să îi dea și o ramă conectoare, pentru a monta împreună cele două lunete. Magnatul se plânsese de neplăcerile pe care i le cauzau limitările omenești, însă Timor știa că Magnatul fusese mândru în sinea lui când îi arătase aparatul. Bogătașul pretindea că aceasta era o invenție a fratelui său, veche de mai bine de zece ani. – Zău că noi ne putem lipsi de oameni bine-mersi, spunea el adesea. Timor sprijini binoclul de pervazul ferestrei și privi prin el, nevăzând nimic altceva decât o întindere de ciment plouat. Nici urmă de pasager. Ah, acum vedea o bucată de aeronavă. Trapa principală era ascunsă în spatele curbei fuzelajului, dar putea zări o haită în apropierea intrării, urmărind cu atenție ceva care părea a fi important. Timor privi în acel punct un moment, încercând să țină aparatul nemișcat… O haită înarmată coborî iute pasarela, cu vârfurile puștilor îndreptare în jos, dar privind alert în toate direcțiile. Aducea

cu Domnul Skeets, tipul care de obicei îl păzea pe Timor. Domnul Skeets 2 avea o apariție publică înfricoșătoare, iar acum o etala din plin. Prodotus trebuie să fi fost undeva în apropiere, cu ochii pe el. În urma lui venea un om. Un bărbat înalt. Din unghiul acesta nu se vedea prea … era Jefri Olsndot! Dar eu credeam că e unul din lingăii lui Nevil! Gândul îi dispăru repede din minte, căci un al doilea om își făcuse apariția. Ravna! Timor se încovoie în față, scăpându-i pentru o clipă din vedere. Când ajunse iar la ei, Ravna coborâse deja pasarela. Părea să se sprijine de Jefri. Văzând-o aici era cel mai bun lucru pe care și-l putea imagina… sau cel mai rău? Avea să știe exact în momentul în care va vedea direcția în care o luau. Domnul Skeets îi împinse pe Ravna și Jefri spre o ricșă unde se afla deja solitarul. Ricșa se puse în mișcare, urmată de Domnul Skeets. Se îndreptau spre ei, spre Casa Magnatului! Ricșa dispăru sub turn, intrând în palat. Timor mai urmări aeronava câteva clipe, dar nu mai văzu nimic deosebit în afară de echipajele de zbor și de întreținere. Undeva la bord trebuie să fi fost și un Transmițător Radio… Timor se lăsă ușor la podea, ținând absent binoclul în poală. Poate ar fi mai bine să continue supravegherea, însă era prea ocupat să țeasă ipoteze despre ce ar putea însemna această apariție și să își plănuiască următoarele mutări: Să o anunțe pe Geri. Să decidă cum să-l abordeze pe Magnat. Timor devenise tot mai priceput în a-i ghici reacțiile bogătașului, chiar dacă motivele acestor reacții nu îi erau întotdeauna clare. La început, Timor încercase să îi explice Magnatului că Ravna e o persoană de încredere, cu care ar trebui să se alieze. Propunerea nu fusese primită deloc bine, deși Timor era convins (aproape convins) că Magnatul nu intenționa să o ucidă imediat, precum își dorea Prodotus. Deodată fu copleșit de nevoia de a se mișca; va face planuri pe drum. Se ridică pe picioare și așeză binoclul în cutia lui de catifea. Celula lui Geri se afla deasupra. Urcatul scărilor fusese întotdeauna un chin, deși scările Stiletelor erau mai ușor de urcat pentru el decât cele potrivite pașilor omenești. Chiar se gândise cândva să facă o plângere în această chestiune, însă știa că picioarele lui nu vor urca niciodată ușor scările, oricum ar fi fost ele construite. Dacă Șeful l-ar lua în serios, l-ar putea muta cu totul din turn. Coridorul era rece, pereții și treptele acoperite cu condens alunecos. Ușa de sus era din metal, cu o bandă de cauciuc de jur împrejur pentru etanșare. Bătu politicos, apoi o deschise. – Bună, Geri. Sunt eu, Timor. De fapt nici nu mai venea altcineva aici în afară de el. – Pot intra?

După standardele Domeniului, camera era chiar călduroasă, deși înăuntru era cu cel puțin zece grade mai frig decât afară, însă, spre deosebire de casa scărilor, aerul era relativ uscat. Timor locuise în această cameră câteva zece-zile, până când lipsa ferestrelor și chinul de a se muta din loc în loc prin celulă în funcție de căldură începuseră să îl afecteze. Și Geri ar avea aceeași problemă dacă… atunci când se va simți destul de bine încât să părăsească încăperea. – Geri? Văzu umbre mișcându-se și un cap se ivi. – Ea aici. Zis nu vizită. Temnicerul. Un cvartet nu foarte inteligent, dar unul din puținele haite de aici care vorbeau samnorskă. – Salutare, Temnicere. Timor încercă să fluiere-bolborosească numele adevărat al Temnicerului și primi un fel de zâmbet. Însă Timor nu știa niciodată sigur dacă acest gest însemna că e amuzat sau flatat. Haita era strânsă laolaltă într-o parte a patului. Geri devenea extrem de agitată atunci când o haită o înconjura. Când Timor se așeză de cealaltă parte a patului, Geri se mișcă agitată sub pături, trăgându-se cât mai departe de el. Privea într-o parte, evitând să dea ochii cu Timor sau Temnicerul. Asta trebuie să fie una din zilele ei proaste, când nu suporta să fie atinsă, cu atât mai puțin îmbrățișată. Ghinionul lui, însă trebuia să povestească cuiva ce văzuse. Timor își puse mâna pe marginea păturilor sub care se ascundea micuța de cinci ani. Geri era cu mulți ani mai mică decât Timor, dar diferența fizică dintre ei era abia vizibilă. Mai demult, Geri înțelesese că Timor este mai mare, doar fiindcă era mai înalt decât ea. Acum însă, ea părea să îl confunde cu tovărășii ei de joacă. De când fusese în labele lui Prodotus, devenise tot mai confuză în privința multor lucruri la care nici nu putea și nici nu dorea să se gândească. – Geri, am o veste minunată pentru tine, Ravna e aici! Am văzut-o cu ochii mei! Privirea violetă a fetiței alunecă spre el ușor, o emoție îndepărtată păru să-i traverseze chipul întunecat. Timor lua orice expresie care nu era groază drept un semn bun. Fetița păru să-l cântărească o clipă. – Ce ți-a spus? Hmm. Ce întrebare inteligentă și descumpănitoare. Geri punea adesea astfel de întrebări. Timor își aminti de pe vremea când se aflau acasă, îi punea mereu astfel de întrebări încuietoare! – N-am vorbit chiar cu ea în persoană încă. Dar mă duc chiar acum la Domnul Magnat. Poate are nevoie de mine.

O altă pauză, însă Geri părea ceva mai bine. – Pot să vin și eu cu tine? Poate să vină și Edvi? O ajutăm și noi. Magnatul era haita ei preferată, deși niciodată nu spunea direct că vrea să-l vadă. Din păcate, Edvi era aproape cu siguranță mort. – Nu acum, Geri. Trebuie să cobor îndată în biroul Domnului Magnat. Dar îi voi spune că tu ai nevoie de Ravna. Geri păru să își piardă interesul, însă după o clipă, o auzi răspunzând: – Bine.

Scările duceau în jos până la veranda turnului din mijloc. Când Timor ajunse acolo și ieși în canicula zilei, fu ca și cum s-ar fi scufundat într-o baie fierbinte. Căldura ar fi fost aproape o binecuvântare, dacă nu ar fi tremurat de frig din cauza aerului condiționat. Veranda era singura cale de ieșire din turn… asta dacă îi puteai convinge pe cei doi paznici să te lase să treci. Una din cele două haite stătea acum în jurul ușii, urmărindu-l nepăsător pe Timor. Băiatul îi făcu semn ușor cu mâna și înaintă șchiopătând câțiva metri în jurul turnului până unde cealaltă haită – domnul Trăgător-de-elită de azi-dimineață – stătea lângă puntea liftului. – Salutare, domnule Țintaș. Vreau să cobor. Trebuie să-l văd pe Domnul Magnat. Domnul Țintaș învârti oficios și iritat capetele. Lătră câteva bolboroseli spre haita de lângă ușă. Haitelor înarmate nu le convenea atunci când erau nevoiți să lase un singur paznic în acea zonă. Pe de altă parte, Magnatul decretase că Timor era mult prea periculos pentru a i se permite să umble prin palat de unul singur. Până la urmă – după cum era de așteptat – domnul Țintaș cedă. Cei patru membri se ridicară. Unul dintre ei deschise ușa liftului, în vreme ce doi membri îl prinseră pe Timor de pantaloni și cămașă pentru a-l sprijini, ca nu cumva să alunece în golul dintre marginea verandei și camera liftului. Tipii ăștia credeau că tremurul lui era mult mai grav decât în realitate. Nu căzuse decât o singură dată, și atunci fusese pe scări… Cablul liftului se întindea din turnul cu ceas, alunecând în jos pe domul palatului până într-un punct. Călătoria cu liftul era mereu palpitantă, cabina se legăna ușor peste un hău de treizeci de metri care îi despărțea de domul de dedesubt. Magnatul se lăuda că aceste lifturi erau o altă invenție a fratelui său de mult plecat. Poate. Însă cablul liftului era confecționat din trestie împletită și uscată printr-o tehnică specială… sigur furată de pe nava Ravnei! După cinci minute, Timor se afla în siguranță la etajul reședinței Magnatului. Domnul Țintaș nu avu nicio obiecție când Timor o luă pe scurtătură prin camera acvariului, deși insistă să meargă doi în față și doi în spate.

Nu făcuseră nici cinci pași în încăpere când sepiile îl zăriră. – Hei, Timor! Hei, Ti-Timor! Hei… hei… h-h-h-hei! Vocile pițigăiate începură de lângă ei și chițăitul se amplifică de la ușa prin care tocmai intraseră, de-a lungul pereților acvariului, până în celălalt capăt al culoarului unde micile creaturi țipătoare nici nu îl văzuseră încă. Timor iuți pasul cât de mult putu printre acvariile din care picura apa. În orice altă împrejurare s-ar fi oprit curios și ar fi stat de vorbă cu ele. Acvariul avea tuneluri ce coborau spre heleșteele și râurile din afară, de unde veneau știri de la mare depărtare. Sepiile erau niște creaturi extraordinare. Corpurile lor ovale aveau o lungime de doar trezeci de centimetri. La un capăt aveau ochii, din restul corpului se extindeau tentaculele. Înotau cu sutele încolăcindu-se și învârtindu-se pe lângă ei în vreme ce Timor pășea pe lângă bazine. Nu am timp acum, micii mei prieteni! Binețele lor se transformară în întrebări curioase. Sepiile nu erau ființe lipsite de minte, doar că mințile lor gândeau altfel. Își amintea această caracterizare dintr-o poveste a Ravnei. Sepiile erau incoerente și nepăsătoare cu propriile lor vieți. Însă vorbeau limba Stiletelor. Magnatul spunea că atunci când fuseseră descoperite, vorbeau în dialectul sudic. Și de când Timor stătea de vorbă cu ele, deprinseseră o boabă de samnorskă. Timor ajunsese la concluzia că sepiile erau cheia succesului pe care îl avea Magnatul cu cei din Cor. Doi ai domnului Țintaș o luară înainte mai repede. Unul dintre ei își întoarse capul în direcția sălii de audiențe a Magnatului… și deodată întreaga haită păru în stare de alertă ceremonioasă, toate stiletele de oțel lovind podeaua la unison. Ceva neobișnuit se petrecea acolo. Timor încetini, stârnind mârâieli iritate celor doi membri din urma lui. Ajunse la colț și trase cu ochiul în jur. Ușile sălii de audiențe erau închise! Magnatul nu ținea de obicei aceste uși ferecate. Îi plăcea să se plimbe înainte și înapoi prin sală și să pălăvrăgească vrute și nevrute cu sepiile. Însă nu acum. Trebuie să fi dat drumul aerului condiționat în biroul său ca și cum ar fi vrut să impresioneze pe cineva. OK, ăsta e un semn bun. Din păcate, în fața ușilor stătea o haită care îi sfredelea cu privirile. Acesta era șeful Țintașului, care ar fi fost un fel de șambelan în palatul Cioplitoarei-în-lemn. Timor se îndreptă de spate atât cât putu în vreme ce se apropia de el. Doi dintre membrii domnului Țintaș pășiră lângă el apoi li se alăturară celorlalți doi care o luaseră înainte. Manevra lui se voia a fi autoritară și intimidantă, însă lui Timor îi părură ca niște cățeluși cu puști de jucărie prinse pe spate. Timor păși înainte până în fața șambelanului. Trebuia cu orice chip să treacă dincolo de acele uși. Dacă Magnatul o înțelegea pe Ravna, puteau pleca acasă cu toții, liberi. Problema era că uneori Șeful cel Mare avea prejudecăți care îl făceau să ia decizii greșite. Prodotus încerca mereu să profite de această slăbiciune. Dacă e și Prodotus cu ei? Timor se cutremură.

– Salutare, Șefu’, începu el, apoi arătă cu mâna spre uși. Domnul Magnat are nevoie de mine. Eu ajut cu traducerea. Însă Șefu’ îl privi cu indiferență. Haita asta nu avea nici urmă de simț al umorului, iar astăzi părea mai morocănoasă decât de obicei. Câțiva dintre ei priviră în spatele lui Timor, spre Țintaș, schimbând câteva vorbe cu membrii lui. Timor prinse câteva bolboroseli, iar restul îl completă din imaginație: Șefu’: Salutare, Țintașule. Ia zi, măscăriciul ăsta cu două picioare chiar a primit ordin de la Șeful Mare să coboare până aici? Țintașul, încercând să se concentreze: Nici vorbă, Domnule. Temnicerul e singurul cu care a stat de vorbă măscăriciul întreaga zi. Șefu’ își îndreptă întreaga atenție spre Timor și răspunse în samnorskă ceva ce depășea chiar și imaginația lui Timor: – Magnatul dat mie ordin adevărat. Tu nu voie să intri.

C a p i t o l u l 3 3 Marele palat al Magnatului poate nu fusese chiar locul unde Ravna s-ar fi așteptat să ajungă, însă în ceea ce privește opulența, era exact cum își imaginase: de proporții impresionante, plin de cupole și de turnuri. Din păcate, ea și cu Jefri își petrecură restul dimineții abandonați prin încăperile modeste dintr-un ungher al palatului, în vreme ce ricșa o purta vesel pe Ritl spre o altă destinație mai de cinste. Haita înarmată îi conduse pe ea și pe Jefri spre o scară splendidă lată de douăzeci de metri, apoi într-o încăpere umbrită de o marchiză. Le fu adusă mâncare (igname!) și un soi de bere slabă. Deci stăteau tolăniți și priveau de-a lungul pistei de aterizare spre aeronave și structurile în formă de barăci din depărtare. În cele din urmă, navele fură garate în hambare, însă la barăci era un du-te-vino pe care nu și-l puteau explica. Norii se risipiseră și soarele pârjolea, aerul devenind realmente fierbinte chiar și la umbră. Jefri patrula agitat de jur împrejur până unde îi permiteau haitele înarmate, scrutând zona, certându-se cu toți, chiar și cu servitorii care veneau din când în când, deși nimeni nu părea să înțeleagă samnorska. În cele din urmă, se întoarse arătând la fel de abătut precum se simțea și Ravna. – Ești bine? – Mda. Totul arăta precum în poveștile ei cu Prințese, doar că situația era descurajantă. – Cred că e un soi de război psihologic, spuse Jefri. – Adică ne fierb la foc mic? – Poate, răspunse el. Știi, de aproape, lucrurile nu sunt atât de regești precum par. Se observă mucegaiul, petele de apă. Lăsând la o parte nebunii din Cor, înțeleg motivul pentru care nordicii nu s-au stabilit aici niciodată. Poate Magnatul și Prodotus au venit aici din slăbiciune. Poate tocmai acum mută mobila, mai adăugă arătând spre intrarea principală, o lustruiesc de ochii soacrei. Hmmm. Ravna privi spre pista de aterizare. Ușile hangarului fuseseră închise și toată lumea plecase. Dar pe această parte a misterioaselor barăci erau hectare întregi de spațiu

larg unde se zăreau din loc în loc o haită-două, poate pescuind într-unul din lacurile ornamentale. Această goliciune în mijlocului celei mai aglomerate zone de pe întreaga planetă. Cineva îi ținea departe. Dincolo de înșelăciune și fanfaronadă, poate asta era pur și simplu realitatea tropicală. Soarele alunecase înspre amiază când fură în cele din urmă introduși în marele palat. Da, și înăuntru totul arăta la fel de opulent. Oriunde te-ai fi uitat, haite de Stilete alergau încoace și încolo; mare parte din ele aveau veșminte nordice. Ravna și Jefri fură conduși prin încăperi bogat ornamentate, pe alte scări spre camere la fel de largi, cu pereții inteligent capitonați cu căptușeală antifonică. Ravna observă și ea micile imperfecțiuni pe care le semnalase Jefri. În aer plutea un iz ușor de mucegai, sub pas se auzea un scârțâit slab al covoarelor. Dar pereții erau înalți, domul deasupra capetelor părea să plutească în ceruri. Magnatul și compania furaseră o mulțime de idei din Domeniu și indirect de pe Excentric II. După al patrulea rând de scări, Ravna ar fi fost la fel de mulțumită și afară sub copertine. Acolo sus camerele nu erau atât de spațioase. Ghidul lor deschise ușile spre un coridor scurt. La capăt, o altă haită stătea în fața altor uși închise. Aceasta era îmbrăcată în costum complet care ar fi arătat normal pe o zi de vară în ținuturile nordice… însă aici îi dădea un aer cam ridicol. Haita își agită puștile, îndemnându-i să pășească înainte, în vreme ce ușile din spatele lor se închiseră. Ca la un semn, îndată ce ușile exterioare fură închise, ușile interne se deschiseră. Un soi de ermetizare. Gândul îi veni în minte aproape în aceeași clipă în care o pală de aer rece se strecură prin deschizătură. Pășiră înainte, într-o cameră în care temperatura nu depășea 25°C. Ravna se poticni simțind șocul termic; schimbarea subită de temperatură fu o ușurare, dar și un disconfort. Jefri o ajută să traverseze încăperea până la un rând de bănci așezat în fața unui ansamblu de tronuri înghesuite. Se aflau într-un soi de sală de audiențe? Razele soarelui pătrundeau prin geamurile fumurii. Era pentru prima dată când vedeau estul de când zburaseră cu balonul. Se aflau într-o piramidă de rang mijlociu, dar aceste piramide medii arătau ca niște coline în fața imensității piramidei mari. Ravna fu nevoită să privească prin ferestrele acoperișului pentru a-i zări vârful. Pentru o sală de audiențe, această priveliște era ciudată, căci îți distrăgea atenția de la interlocutor. Ravna își dezlipi cu greu ochii de pe ferestre și își îndreptă atenția spre momentul și locul unde se aflau. Drept în fața lor erau tronurile pe piedestale. O băncuță mai joasă – pentru un solitar? – era așezată în apropiere. Toate acele scaune erau goale, însă camera nu era: în dreapta, un cvintet era așezat pe un set de tronuri mai joase. La câțiva metri în dreapta lui se afla o a doua haită. La început, Ravna avu impresia că e Ambasadorul, dar nu era, deși haita avea membri Tropicali, înveșmântați în aceeași manieră ostentativă și ridicolă pe care o afișase și Pastorul pe care îl cunoscuse în Domeniu.

Prima haită bolborosi ceva spre haita înarmată, apoi vorbi în samnorskă: – Nu mă recunoașteți, așa-i? Doi dintre membrii haitei aveau blana în smocuri, aidoma Tropicalilor. – Nu-mi recunoașteți nici vocea? Prodotus. Sau cel puțin vocea era cea pe care o auziseră prin Zek când negociase cu Prințul Neprihănit. Jefri îl țintui cu o privire înghețată. – Unde sunt Amdi și Sabie? Un zâmbet se răspândi peste haită. – Sunt oaspeți în Anexa mea. Și mă ajută în investigația pe care o întreprind. Nu trebuie să aveți nicio teamă dacă veți colabora cu noi. Își împinse boturile spre ei în vreme ce le vorbea. Apoi se opri, luând o poziție demnă și autoritară. – În câteva momente veți avea onoarea de a-l întâlni pe marele Magnat. Eu voi face oficiile de tălmaci. Haita de Tropicali interveni în discuție: – Sunt convins că ne vom înțelege de minune dacă vom colabora cu toții! Vorbirea îi era veselă și prietenoasă – și de unde a învățat tipul ăsta samnorska atât de bine? Întrebarea fu dată uitării când haita înarmată înaintă și începu să sune din trâmbițe. O clipă mai târziu, ușile largi din spatele tronurilor fură deschise. Prin ele intră un singur membru, purtând o mantie-radio. Arăta atât de bine hrănit și odihnit, încât cu siguranță nu era Zek. Creatura se îndreptă spre taburetul de lângă tronuri. Imediat după ce solitarul își ocupă locul, un octet masiv își făcu apariția în cadrul ușii. Ravna mai văzuse haite numeroase – și Amdi era octet –, dar câțiva dintre membrii săi erau niște matahale mai mari chiar și decât Cicatrice al Pelerinului, deși nu arătau la fel de fioros. Haita purta mantii simple din mătase, care putea fi luat drept un semn de eleganță modestă, dacă nu s-ar fi observat câteva pete de murdărie pe câteva dintre ele. Ravna urmări octetul care se așeză pe tronuri și își aținti neîndurător privirile spre ea și Jefri. Așadar acesta era miezul tuturor problemelor lor din ultimii câțiva ani. Ce soi de creatură ar putea conspira cu Prodotus și să mai fie încă în viață după toți acești ani? Trâmbițele haitei înarmate încetară și Prodotus luă cuvântul: – Plecați-vă acum în fața marelui…

De undeva din spatele tronurilor se auzi un schelălăit enervat. Încă o figură își făcu apariția în cameră. Ar putea o haită atât de numeroasă precum Magnatul să îngrijească de un puiandru? Nu, în cameră se ivi Ritl… la fel de gălăgioasă ca întotdeauna. Căra după ea un taburet mare, iar scheunatul ei trebuie să fi însemnat „Hei! Nu mă ajută nimeni aici?!“. Ritl târî scaunul de-a lungul covorului spre tronurile Magnatului și îl așeză neobișnuit de aproape de haită, apoi se cățără pe el și privi în jur. Deși solitarii nu aveau de obicei o expresie evidentă, Ritl reușea să pară… foarte mândră de ea însăși. Când Ravna își întoarse din nou privirea spre Magnat, observă că stătea cu toți ochii țintă la ei doi. Haita așteptă un moment ca Prodotus și Ritl să tacă. Când vorbi în cele din urmă, se auzi din nou vocea subțire și speriată a lui Geri pe care o auziseră prin radio, total nepotrivită cu atmosferă din sala tronurilor. – Am așteptat prea mult pentru asta. Începu să vorbească în limbaj inter-haită o clipă, apoi reluă în samnorskă: – Prodotus, care dintre ei este conducătorul, cel pe care omul tău l-a detronat? – Cel mai mic, Sire. Ravna Bergsndot. Ea a condus programul de dezvoltare a invențiilor în Domeniu. Magnatul scoase un șuierat ușor. – A, da. Cea care lucrează cu mașinile. Arătă spre Jefri. – Și uriașul de acolo? E chiar…? Prodotus răspunse în limbaj inter-haită. Ravna recunoscu doar numele Johannei, suprapus peste un sunet de legătură. Jefri păru să fi înțeles: – Da, eu sunt fratele Johannei. Magnatul se aplecă înainte cu toți ochii țintă la Jefri. Îl privi neclintit vreme de zece secunde, în timp ce Prodotus bolborosea fără încetare, îndemnându-l pe Magnat să facă… ceva. În cele din urmă, Magnatul clătină din toate capetele într-un refuz iritat. Unii dintre membrii lui o priveau pe Ravna; un membru o privea pe Ritl. – Voi doi trebuia să fiți aici în urmă cu șapte zece-zile. În schimb, ce ați făcut? L-ați omorât pe cel mai bun ajutor al lui Prodotus. Ați decimat-o aproape în întregime pe Remasritlfeer. Apoi ați reușit să vă croiți drum înapoi până aproape de prețioasa voastră navă stelară. Cum ați reușit? Cu tehnologie magică? Sau de fapt sunteți mult mai periculoși decât m-a avertizat întotdeauna prietenul meu Prodotus? Jefri îl privi încruntat.

– Nici una, nici alta și spuneți numai minciuni. Noi… – Ce spune Ritl că s-a întâmplat? îl întrerupse Ravna. Solitarul în chestiune îl privea țintă pe Prodotus, sfidându-l parcă. Un procent ciudat de mare dintre membrii lui Prodotus se uitau la Ritl cu o expresie fioroasă. Deodată Ravnei îi trecu prin minte că Ritl ar putea fi una din puținele creaturi căreia Prodotus nu avea ce săi facă. Magnatul întinse capetele spre ea și îi adresă un șuierat blând. În vreme ce Ritl se întorcea pentru a se uita la el, Magnatul vorbi: – Biata Ritl, am încercat să o întreb înainte despre această întrevedere. E o vorbăreață, însă din păcate nu e foarte inteligentă. S-ar putea să nu își amintească exact cum au murit ceilalți membri ai haitei ei. Prodotus bolborosi ceva. – Vorbește omenește, răspunse Magnatul. Vreau ca cei doi să înțeleagă despre ce discutăm aici. – Da, Sire. Am spus că vom afla într-un final ce au făcut acești doi oameni. La urma urmei, încă îi mai am pe cei doi complici ai lor de interogat. – Nu mă interesează cum ați evadat voi, doar că mai rău ați făcut cauzei voastre procedând astfel, răspunse Magnatul disprețuitor uitându-se la Ravna. Evenimentele v-au depășit. – Am fi morți acum dacă nu am fi scăpat, spuse Jefri. – Prostii! strigă Prodotus. Scopul acestei expediții organizate de stăpânul meu a fost de a-i arăta Ravnei că singura ei soluție este cooperarea! Ravna avea sentimentul că toată povestea era împletită strâns în uneltiri și crime. Atinse ușor brațul lui Jefri. Ține în frâu temperamentul neamului Olsndot, OK? După o clipă, Jefri se așeză din nou pe bancă, părând să fi înțeles mesajul nerostit. Ravna își ridică privirea spre Magnat. – Domnia ta afirmi că evenimentele ne-au depășit. Ce mai dorești de la noi acum? – Nu vreau nimic de la fratele Johannei, răspunse Magnatul nerealizând poate că se prinsese cu labele de tronuri în vreme ce vorbea. Dar de la tine… vreau să te conving că opunându-te dorințelor mele și cele ale lui… – se uită spre Prodotus – cum îl cheamă pe păcăliciul ăla? – Nevil Storherte.

– Așa. Că opunându-te mie și lui Storherte este sinucidere curată. Tu și Cioplitoarea-înlemn trebuie să acceptați alianța care se va semna… ah, dar nu știai nici despre asta, așai? – După cum spuneai, răspunse Ravna încercând să zâmbească, am pierdut contactul cu realitatea. Dar mai are vreo importanță opoziția mea? – Mulți oameni încă îți sunt fideli. Ai putea avea cunoștințele tehnologice care ne-ar putea ajuta să stăpânim mașinile oamenilor. Și ai o oarecare influență asupra Cioplitoarei-înlemn. Pun rămășag că Cioplitoarea-în-lemn este încă Regină și Nevil e prins la înghesuială. E atât de disperat, încât și-a făcut publici aliații externi. Ravna încercă să se îndrepte de spate, să se comporte ca și cum ar avea o oarecare autoritate. – Sire, nu aș vrea să par lipsită de respect, dar cum intenționezi să mă convingi să fiu de acord cu tine? Magnatul se privi unul pe celălalt, calm, apoi răspunse nepăsător. – Nu ai privit pe fereastră în timpul zborului până aici? – Ba da. Și am văzut sute de kilometri de haos, apoi am văzut această rezervație pe care ai construit-o în mijlocul învălmășelii. Există o armă secretă care nouă ne-a scăpat? – Presupun că eu însumi sunt arma aceasta secretă. Vocea veni din celălalt capăt al camerei, de la haita de clovni tropicali. – Sau, ca să mă exprim fără greșeală, eu reprezint arma secretă. Eu sunt păstorul Corului. – Pastor? întrebă Ravna. Ne-am mai întâlnit cu unul de-ai tăi în Nord. – Ați mai omorât unul de-ai lui în Nord, o corectă Magnatul. Lângă ea, Jefri tremura de nervi și de frustrare. Minciunile și adevărurile sunt atât de încâlcite, cum să le descurci? Ravna îi prinse privirea și clătină aproape imperceptibil din cap. Versiunea locală a Pastorului îi privea intens. – Nu vă chinuiți să negați crima, îi spuse blând. Unii din membrii acelui Pastor au scăpat și ne-au povestit cum au lăsat membri în urmă pentru a încerca să negocieze. Noi știm ce s-a întâmplat, adăugă închizând subiectul. Nu a fost o catastrofă. Noi, pastorii, venim și plecăm, suntem ca un fel de far în mijlocul mării, deși suntem mai rari și mai importanți pe plan global.

Haita coborî de pe scaune și înconjură celelalte haite pentru a veni mai aproape de oameni. Haita înarmată fu nevoită să dea înapoi pentru a-i face loc. Tropicalul păși spre ei cu ușurința unei haite obișnuite cu oamenii sau căreia nu îi era teamă că își pierde mințile într-ale altora. Oricare ar fi fost explicația, nu avea nimic din postura agresivă a Magnatului sau a lui Prodotus. – Arma noastră secretă a fost mereu printre voi. Corul. Și gesticulă prin ferestrele înalte spre piramidele impunătoare. – Și Dumnezeul vostru vorbește prin tine? întrebă Jefri în vocea căruia se putea ghici o undă de sarcasm. Pastorul înclină un cap. – A, nu. Sau doar într-o manieră indirectă. Dar în această seară întregul Cor va afla tot ce se vorbește aici acum. Creatura întinse boturile arătând din nou spre piramide. – Vedeți adunarea, da? Ravna privi în sus prin geamurile fumurii. Lumina soarelui cădea acum aproape perpendicular, scânteind marmorat pe suprafața aurită a marii piramide. Vocea lui Jefri se auzi șoptită și plină de mirare: – Vezi umbrele acelea, Ravna… cred că sunt gloate de Stilete. Membri individuali se zăreau ca puncte pe cea mai apropiată dintre piramidele medii. Pe marea piramidă, miile de Tropicali apăreau ca o discolorație fin granulată croindu-și drum tot mai sus și mai sus. Această viziune depășea cu mult cele mai trăsnite legende ale Pelerinului despre Corul Tropical. – Sunteți impresionați? întrebă Magnatul. Eu unul sunt impresionat, ceea ce nu e chiar ușor! – …Da, răspunse Ravna luându-și ochii de la fereastră. Dar ce este exact această arma secretă? Știu că acest Cor Tropical există din aceeași perioadă ca și civilizațiile nordice, însă niciodată nu a contat pentru nimeni decât ca o graniță de netrecut între Nord și Sud. Este imposibil ca întregul Cor să fie mai inteligent decât o singură haită sau un singur om. Cel puțin nu aici, în Zona Lentă. În Exterior mai existau grupuri mentale, însă nici acolo nu depășeau niciodată stadiul de imbecili hedoniști. Abia în Transcendent se mai îmbunătățea situația… iar acolo marile grupuri mentale constituiau una din metodele de a accede la adevărata Putere.

– Ha ha! spuse Magnatul, tachinându-l pe Pastor cu vocea pițigăiată de copil. Se îndoiesc de harul dumnezeiesc al Corului tău! Pastorul se așezase pe covor în jurul oamenilor. Începu să râdă. – Chiar și tu te îndoiești de harul dumnezeiesc al Corului, Mare Magnat. Haita se plimbă prin cameră în mantiile lui de clovn. Blana răpciugoasă creștea în smocuri mari, potrivite cu pelerinele jerpelite. Ravna se întrebă cât de confortabil se simțea Tropicalul în bătaia aerului condiționat al Magnatului. Pastorul continuă cu un soi de modestie vicleană. – Într-adevăr, tot ce îmi amintesc eu de când făceam parte din Cor este o stare extraordinară de fericire. Vă compătimesc pe voi cei din Nord că nu puteți savura o astfel de comuniune. Îi compătimesc și mai mult pe oameni care nu vor avea niciodată o astfel de experiență, chiar dacă și-ar dori. Atât voi, cât și ei sunteți atât de afectați de crimele pe care le-au comis oamenii. Cât de puțin aveți de pierdut dacă vă plângeți de un membru pierdut aici, o haită sacrificată dincolo. Făcu o pauză, apoi continuă: – Presupun că la rece privind lucrurile, Ravna Bergsndot are dreptate în privința noastră. Corul nu este mai inteligent decât o haită unitară. Dar există situații, locuri și momente… milioane de locuri și momente în fiecare zi … în care este la fel de inteligent. Și uneori, harul dumnezeiesc al Corului – prin cei asemenea mie – se manifestă și durează mai mult de o clipă. Eu apar acolo unde este nevoie de o minte coerentă locală. Este un sacrificiu, căci pentru o perioadă eu sunt nevoit să suport aceleași limite ca și voi, ceilalți, dar suntem doar niște minți temporare pentru probleme temporare. Deci da, Corul ca un întreg poate nu are ceea ce voi numiți inteligență, însă modul lor de a percepe realitatea este unul mai fericit decât existența voastră încorsetată. Pastorul rămase tăcut o vreme, majoritatea membrilor lui privind Piramida cu o mină îngândurată și nostalgică. Deodată tresări și se întoarse. – Tocmai mi-a trecut prin minte că cei doi oameni îți vor putea satisface curiozitatea despre Cor într-un mod pe care o haită unitară nu ar putea-o niciodată face. – Ce pot ei și nu pot eu? întrebă Magnatul aplecându-se spre el. – Păi, Sire, răspunse pastorul, tu ai putea simți Corul, dar e puțin probabil ca membrii tăi să se regrupeze în acel sine unitar la care ții atât de mult. Pe de altă parte, continuă el executând o înfloritură aeriană cu o labă, acești doi oameni pot urca la mulțimi. Pot fi martorii apogeului Corului, unde miriade de membri stau în diametrul unui singur cântec, unde chiar și unul ca mine s-ar dizolva. Mințile lor ar supraviețui – prin faptul că, din nefericire, nu își pot depăși limitele – și îți pot împărtăși experiența lor.

– Cred că e o idee excelentă! interveni Prodotus. Magnatul își împreună capetele, părând să ia în considerare sugestia pastorului. – Nu cred că este atât de simplu pe cât spui. În urmă cu câțiva ani, am pus-o pe Remasritlfeer să construiască o ricșă închisă și capitonată, una pe care să o poți pedala din interior. Ideea era similară cu ceea ce îmi sugerezi tu acum, doar că fără oameni și … desigur ricșa nu putea urca pe nicio piramidă. Lăsând asta la o parte, proiectul a fost un eșec total. Remasritlfeer nici nu apucase bine să iasă pe poarta Rezervației când gloatele sau repezit la ricșă, doborând-o. Magnatul o privea pe Ritl, dar solitarul continuă să se lingă pe labe, ignorând subiectul discuției. – Ar fi murit în acel experiment, dacă nu am fi legat dinainte vehiculul cu un cablu și am putut-o trage înapoi înainte ca mulțimile să pună labele pe ea. – Ah, dar nu v-ați gândit la extazul de care nu a mai avut parte! spuse pastorul, luat de valul extatic al propriilor amintiri. Cred că în acel moment, membrii Corului nu doreau altceva decât să elibereze un grup de frați de-ai lor. Știu că voi, nordicii, aveați tot soiul de mituri despre Cor, însă, de fapt, cu excepția luptelor pentru teritoriu și a sacrificiilor ocazionale pe piramidă, Stiletele străine individuale sunt rareori ucise de Coriști. Pentru oameni ar trebui să fie chiar și mai sigur, din moment ce creaturile acestea nu emit sunete mentale pentru a provoca agresiune. – Hmm, spuse Magnatul. Curiozitatea lui științifică îi amintea Ravnei de Pedantus; orice e acceptabil atât timp cât conține un experiment undeva. – Dar nu ar putea crede că două-picioare sunt cadavre umblătoare sau animale stranii care le invadează teritoriul? – Vai, nu, pun laba-n foc că așa ceva nu s-ar întâmpla, răspunse pastorul gesticulând degajat. Sunt absolut convins că nicio ființă omenească nu va fi vreodată vătămată în inima Corului. Ravna îi aruncă o privire lui Prodotus și văzu un zâmbet fugar pe chipurile membrilor pe care Magnatul nu îi putea vedea. Vasăzică Prodotus știa că această afirmație era falsă. Pastorul și Prodotus se descurcau de minune împingându-i pe ea și pe Jefri în față pentru sacrificiile Tropicalilor. Pastorul nu avea aerul lui Prodotus fățiș amenințător, dar poate el era un dușman mai viclean și deci mai de temut. Haita de Tropicali continuă să bată câmpii cu entuziasm, ignorând din neștiință ori poate intenționat zâmbetul malefic al lui Prodotus.

– Vă spun, aproape că mi-aș dori să fiu un om. Să mă pot duce până în vârf. Să pot vedea tot ce este de văzut… și să exist apoi pentru a-mi aminti! Poate că acolo sus mai sunt și alte energii, dincolo de sunetele mentale! Orice ar fi, le-aș putea simți! Ravna ridică o mână. – Nu. Vă mulțumim, dar cred că nu. Îl văzu pe Jefri încuviințând cu toată puterea din cap. – Poate altă dată. Când nu vom fi ținuți prizonieri amenințați cu tortura și moartea. Oricum, credeam că sugerezi că arma secretă a Magnatului e Corul în sine. – A! Vreți detalii precise! Haita părea chiar jignită că nu izbutise a-i convinge să facă o excursie până în vârful piramidei sacrificiale. – Destul cu discuțiile religioase, spuse Magnatul. Detaliile sunt partea cu adevărat importantă. Stăm cu toții aici bine mersi la răcoare în mijlocului unui haos mental nesfârșit și distructiv. De la adăpostul Rezervației, eu fac afaceri cu cei din Cor. Combinația aceasta dintre multitudinea lor aproape incomensurabilă și geniul meu mă face pe mine cea mai mare putere din lume. Arătă spre solitarul înveșmântat în mantia-radio care stătea fără să scoată o vorbă pe scăunelul de lângă el. – Cu rețeaua mea radio, eu țin sub observație o piață de cel puțin zece ori mai vastă decât Domeniul vostru regal. Fabricile mele creează mai multe mărfuri decât oricare alte afaceri din lume puse laolaltă. Și pariez că pe unele dintre ele deja le-ați văzut. Prezența mea pur și simplu nu mai poate trece neobservată. Invențiile mele schimbă întreaga… Ritl fusese neobișnuit de tăcută pe parcursul acestei audiențe. Acum emise un țipăt de protest. Jefri se aplecă spre urechea Ravnei. – Ritl spune că Magnatul se dă prea rotund! Magnatul îndreptă câteva capete în direcția solitarului și îi bolborosi o formă destul de blândă a lui „Taci din gură“. Ritl mormăi nemulțumită aproape cum făcea și când erau pe drum cu toții în jurul focului, dar se liniști pe scaunul ei. O clipă, Magnatul păru ușor jenat. – Când era întreagă, făcea treabă bună. Apoi se uită de la unul la celălalt, parcă încercând să-și amintească unde rămăsese.

– Nevil Storherte înțelege situația. În mai puțin de zece-zile eu și cu el ne vom oficializa alianța. Însă chiar și în acest moment, dacă te pot convinge de puterea mea, s-ar putea găsi un loc pentru tine în noua ordine a lucrurilor. – Abia aștept să fiu convinsă, Sire, răspunse Ravna. Oare e adevărat ce cred eu? Chiar am o șansă de a mă înțelege cu individul ăsta? Prea bine atunci: – Întotdeauna am fost impresionați de succesul tău, chiar dacă nu aveam nici cea mai vagă idee cum reușești să îi conduci pe Tropicali. Haita realmente nu-și mai încăpea în piele. – Așa. Atunci fiți gata să aflați. În această după-amiază vă voi arăta una din fabricile mele. Multiplicați asta cu o mie și vă veți da seama cu cine aveți de-a face astăzi. Multiplicați cu un milion și veți înțelege ce va fi mâine. Tu ai putea deveni un partener junior valoros. – Sunt recunoscătoare, spuse ea, întrebându-se cine o recomandase pentru această onoare. Cu toate acestea, există unele chestiuni legate de încredere… – Poziția în care te afli nu îți permite să pui condiții. – Cu toate acestea, avem chestiunea cu cei trei copii pe care i-ai răpit. Din partea cealaltă a camerei, Prodotus răspunse: – Doi oameni am luat și vor fi înapoiați nevătămați. – Doi? Mincinos ordinar! izbucni Jefri. Dar cu haitele pe care le-ai omorât când i-ai răpit cum rămâne? – Noi nu am omorât pe nimeni, răspunse Prodotus nepăsător, cel puțin nu haitele noastre. Desigur, nu putem ști ce contribuție a avut Nevil Storherte aici. Capetele Magnatului se întorceau inutil de la Jefri la Prodotus. – Da, răspunse el, oamenilor nu prea le pasă de viețile haitelor. Viermi mârșavi… Să ne înțelegem: Eu nu vă suport pe voi, două-picioare, ca rasă. Dar am descoperit că afacerile în general pot aduce înțelegere și cooperare între orice rase ori indivizi. Îl fulgeră pe Jefri cu privirile. – Aproape oricine. Jefri clătină din cap. – Cel puțin, spune-ne numele celor doi cop…

Magnatul se aplecă în față întorcându-și toate capetele în direcția lui Jefri. – Îndrăznești să-mi dai tu mie ordine, Jefri-fratele-Johannei? Vocea lui Geri deveni tot mai ascuțită până când ajunse un țipăt neomenesc. – Jefri-fratele-Johannei-care-mi-a-ucis-fratele. Jefri se ridică de pe bancă, însă furia lui părea să fi fost înghițită de surpriza înțelegerii. – Frate? Pe Puterile de sus, tu ești fratele Copistului Jaqueramaphan? Magnatul se repezi în jos asupra lui Jefri. Norocul lui Jefri în acel moment fu probabil faptul că Pastorul rămăsese așezat în jurul lui. Haita scoase un țipăt speriat și explodă în toate direcțiile, punându-se fără să vrea în calea atacatorului și trântindu-l pe Jefri pe spate de pe banca pe care stătuse. Ravna alunecă de-a lungul băncii încercând să blocheze atacul. Îi simți pe doi dintre membrii Magnatului lovindu-se de ea, apoi văzu ca prin vis cum se întindea sub bancă, apucând cu ghearele prada de dedesubt. Undeva, cu coada ochiului, zări haita înarmată agitându-se confuză, poate căutând un punct liber unde să ochească? – Așteptați! Opriți-vă! Încetați! strigă ea, dar de fapt nebunia încetase. Nu durase mai mult de o secundă sau două, altfel ea nu ar mai fi apucat să țipe. Magnatul o înconjurase cu totul, însă nu-și arăta colții. Patru dintre ei se aflau acum pe partea cealaltă a băncii. Îl traseră pe Jefri Olsndot în sus de pe podea și îl puseră pe bancă lângă Ravna. Ghearele lui scoteau picături de sânge acolo unde împungeau pielea prin hainele bărbatului, iar doi dintre ei își țineau colții la câțiva milimetri de gâtul lui Jefri. Cât despre Jefri, stătea complet nemișcat. Ravna își aminti că atunci când erau mici Jefri și Amdi se luau adesea la luptă în joacă. Uneori întreceau măsura și Jefri învățase că cea mai sigură modalitate de a scăpa era să stea cât mai liniștit și docil. Acum, această tactică era cu siguranță cea mai bună. Magnatul îl ținu strâns pentru câteva secunde. Vocea octetului bubui în întreaga încăpere, mârâind și urlând ceva ce cu siguranță nu era samnorskă, poate nici inter-haită nu era. În cele din urmă îl împinse pe Jefri cu putere și se retrase. Cu toate cele opt perechi de ochi ațintite asupra bărbatului, își tamponă cu labele spuma care îi curgea din câteva fălci. În cele din urmă, întoarse câteva capete spre haita înarmată și derutată și bolborosi ceva spre el. Ravna recunoscu tonul imperativ și sunetele pentru „donjon“. Probabil vizita la fabrică se amânase.

C a p i t o l u l 3 4 „Donjonul“ era de fapt o suită de camere în vecinătatea sălii de audiențe, cu apă curentă și aer condiționat. O fi existat vreun spațiu închis în acest palat fără aer condiționat? Le fu adusă cina – din nou igname și bere. Rămași singuri, Ravna cercetă camera unde fuseseră aduși. – Cred că de partea cealaltă a pereților sunt numai urechi ciulite. Jefri ridică din umeri. – Adevărul e unul pe care ticălosul ăla va trebui să-l audă. Jefri avea o tăietură lungă și însângerată pe față, lăsată de una din ghearele Magnatului. Stătu o clipă îngândurat, apoi strigă: – Jo nu l-a omorât pe fratele tău, fir-ar al naibii să fie! – Dar tu crezi că el este cu adevărat fratele Copistului Jaqueramaphan? Jefri se lăsă pe spate, sprijinindu-se de spătarul scund al scaunului său, nepotrivit pentru oameni. – Cândva, demult, cred că a fost. Acum, cred că haita e o restaurare. – O ce? – E un cuvânt găsit de Johanna pentru ceva ce vedea în Fragmentarium din când în când. Uneori, o haită – de obicei o haită bogată și necugetată – încearcă să redobândească forma inițială a personalității ei incorporând câțiva membri noi. – Și asta nu ar fi o haită de contopire? Aceste creaturi aveau mai multe metode de reproducere decât oricare din multitudinea de rase întâlnite de Ravna în Exterior.

– Nu chiar. Restaurările sunt mult mai rare, educatorii de prăsile au misiunea de a găsi puiandri asemănători ca abilități și modalități de a gândi cu personalitatea originală a clientului. Apoi clientul încearcă să se modeleze pe sine și pe puiandri pentru a redeveni ceea ce a fost cândva. Ai observat că patru dintre membrii lui sunt mai tineri decât ceilalți? Ravna clătină din cap. – Mie mi s-au părut toți adulți. – Sunt adulți, însă… teoria mea este că cei patru membri mai în vârstă au fost cu adevărat frați de fisiune cu Copistul Johannei. Haita acum încearcă să refacă întregul dinaintea fisiunii. Chipul lui Jefri se schimonosi într-un zâmbet trist. – Copistul și Pelerinul au fost primii prieteni ai Johannei aici. Știi cum vorbea ea mereu despre el: Copistul Jaqueramaphan, Inventatorul Trăsnit. Tipul fusese fisionat în urmă cu puțin timp și mereu părea nefericit în această privință… ca un om căruia îi pare rău după o iubire destrămată. – Se pare că și cealaltă jumătate a fisiunii simțea același lucru. Ravna rămase tăcută o vreme. Asta da poveste pentru colecția de romane de dragoste a lui Amdi! Jefri încuviință. – Aceasta ar explica multe: clădirea imperiului comercial – asta e de la jumătatea originală cu talente antreprenoriale; pasiunea pentru invenții – asta e ce își imaginează haita despre Copist; și chiar și ura oarbă față de oameni. Cumva, Prodotus l-a convins că Johanna l-a ucis pe Copist. Așadar, Magnatul s-ar putea să nu fie un personaj rău… sau nu unul rău cu bună știință. Stătură o clipă fără să mai spună nimic. – Bine, reluă Ravna, păi, măcar știm cu cine avem de-a face. E un pas înainte. Acum va trebui să îl facem pe Magnat să înțeleagă adevărul… – …fără să mai stârnim un nou val de crime din partea lui Prodotus. Jefri zâmbi, dar de data aceasta nu mai era descurajat. – Gata, voi fi cel mai cuminte. – Și eu voi fi respectuoasă. Jefri, trebuie să aflăm ce Copii au supraviețuit. – Mda. Mi-e teamă pentru Geri. Vocea ei, când vorbește Magnatul – sună ca o mărturisire a unei crime.

– Și mai e ceva, spuse Ravna și își duse un deget la buze în timp ce vorbea. Dacă erau cu adevărat urechi care ascultau la pereți ce discutau ei acum, unele adevăruri nu puteau fi rostite. – Încă ceva: trebuie cumva să aflăm ce s-a întâmplat cu Johanna. Jefri înclină ușor din cap și păru să își aleagă cuvintele cu mare grijă: – Da. Magnatul o dorește anihilată… ceea ce înseamnă că el crede că ea este încă în viață. Dar nu pare să aibă idee unde e. În plus, nimeni nu a pomenit despre Pelerin. Se priviră unul pe celălalt o clipă. Când Pelerinul și Johanna lipseau împreună, erau plecați cu schiful în misiuni de spionaj. Johanna îi povestise lui Jefri despre misiunea lor până la Gura Deltei. În trecut, Johanna și Pelerinul mai dispăruseră, ascunși în apropierea orașelor zeci de zile la rând. Acum le-ar fi fost mult mai greu să se ascundă în interiorul teatrului de operații al Magnatului, însă era posibil ca amândoi să fie… Ravna se aplecă spre Jefri și desenă pe brațul scaunului un cerc cu un punct în mijloc … chiar aici. Jefri încuviință din nou. – E posibil. Încă un lucru pe care trebuie să îl aflăm.

Somnul Ravnei fu lipsit de vise, doar o amintire vagă a brațelor lui Jefri în jurul ei și o senzație de liniște. Fură treziți de o haită care le aduse mâncare. Îi așteptă nerăbdător să se îmbrace și să mănânce, apoi îi împinse afară din „donjonul“ răcoros în jos pe scările pe care cu o zi înainte fuseseră nevoiți să le urce. Plouase peste noapte, dar acum cerul deasupra lor era un albastru strălucitor. Norii grei din depărtare ascundeau marea piramidă și răsăritul. Aerul era îmbibat cu apă, însă era fără îndoială cel mai plăcut moment al zilei tropicale. După ce stătuse atâtea ore în uscăciunea și răcoarea turnului, Ravna nu putu savura pe deplin momentul. Ea și Jefri fură înghesuiți într-o ricșă și goniți de-a lungul pistei de aterizare, însoțiți de nelipsita haită înarmată. În partea de nord a terenului, două dintre hangare aveau ușile deschise. Haitele se agitau în jurul aeronavelor, însă de la acea distanță era imposibil de spus ce anume făceau. Poate nici nu conta, din moment ce ricșa lor nu mergea spre hangare. Cine știe, poate astăzi îi aștepta vizita la fabrică pe care o anunțase Magnatul. Traiectoria lor se curbă spre sud, traversând din loc în loc podețe peste canalele de inundații pe care le zăriseră din zbor. Ravna vedea capătul unor clădiri lungi și joase. Dincolo de acestea, se zăreau altele și pe urmă altele. Aerul dimineții era mult mai limpede decât fusese în timpul zborului. Norii cețoși ascunseseră înainte ceea ce se vedea acum limpede… zeci și zeci de clădiri lungi. Din locul în care se afla, Ravna nu putea zări unde se terminau aceste construcții.

În vreme ce se apropiau de prima baracă a fabricii, Ravna putu observa că forma alungită o indusese în eroare, iar clădirea era largă în toate direcțiile – cel puțin cincisprezece metri de la podea până la culmea acoperișului și aproximativ patruzeci de metri dintr-o parte în alta. Pământul era acoperit cu mormane uriașe de ceea ce din aer și de departe păruseră a fi gunoaie, dar acum se dovedeau a fi stive de cherestea și ștanțe de metal așezate mai mult sau mai puțin ordonat pe paleți. Șiruri întregi de Tropicali manevrau cărucioare înainte și înapoi, transportând produsele fabricii, oricare ar fi fost acestea, spre intrarea principală sudică. Ricșa lor ocoli și mai mult spre sud pentru a înconjura stivele de materie primă și pentru a evita alte transporturi care veneau dinspre halele aflate mai departe la vest. Mai făcură un ocol, apoi merseră drept înainte spre colțul uneia din intrări, ferit din calea traficului neoprit. Un octet stătea sub portic: Magnatul, venit să-i întâmpine personal. Apoi mai era solitarul cu mantia-radio și Pastorul. Probabil undeva ascunsă se mai afla o haită înarmată. – Slavă Puterilor, spuse Jefri sec, nu-l văd pe Prodotus. În anturajul lor, la vedere, se mai afla un cvartet mărunt. Când Ravna se dădu jos din ricșă, auzi o voce omenească de copil. La început crezu că este Magnatul, însă vocea striga: – Ravna! Ravna! Se întoarse și îl văzu pe… – Timor! Băiatul se strecurase printre membrii Magnatului și alerga șchiopătat spre ea cât de repede putea, cu brațele întinse. Ravna începu să alerge spre el cu Jefri imediat în spatele ei. Se întâlniră la câțiva metri de haitele de Stilete. Ravna se aplecă să îl îmbrățișeze. Ah, la naiba cu protocolul. Îl ridică în brațe și îl îmbrățișă cu toată puterea. Pentru prima dată de mulți ani, Timor nu se strâmbă. – Cât mă bucur să te văd! – Și eu sunt bucuroasă să te văd! Când îl puse jos și îi dădu drumul, Ravna văzu lacrimile șiroind pe obrajii lui Timor. Plângea și râdea în același timp. După o clipă, Timor se uită pe lângă Ravna și făcu un pas în direcția lui Jefri. Timor întinse brațul și scutură mâna bărbatului. – Sunt bine. Mă bucur că ești aici. Acum o ajuți pe Ravna. – Ă-ă, răspunse Jefri uitându-se către Ravna. Da, Timor, chiar încerc să o ajut.

– Timor, i-ai văzut pe Geri și Edvi? întrebă Ravna. Sunt bine? – Geri merge mai bine acum. Suntem amândoi în donjoane sus în turnul principal, spuse el arătând spre palat. Edvi, mă tem că Edvi e… – Edvi Verring a fost răpus de una din bolile tropicale. Am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a-l salva, dar din păcate… Ravna își ridică privirea la auzul vocii și îi văzu pe toți membrii Magnatului urmărindu-i atent. Dar vocea fusese cea pe care o folosea de obicei Prodotus. În apropierea Magnatului se afla unul din solitarii-radio. Ravna îl străpunse cu privirea pe nevinovat, însă nu se putu abține. – Vasăzică tu, Prodotus, l-ai avut în grijă pe Edvi. L-a examinat și altcineva în afară de tine, a verificat diagnosticul? În vreme ce vorbea, Timor își strecură mâna într-a ei și simți cum o strânge ușor avertizând-o. Însă Prodotus nu păru afectat de întrebare, căci îi răspunse pe un ton degajat: – Diagnosticul a fost evident. Am păstrat corpul. Dacă vrei să-l examinezi, n-ai decât. Timor nu își slăbi strânsoarea. – Nu e nevoie chiar acum, răspunse ea. Magnatul emise un sunet de nerăbdare. – Bun, fiindcă nu ne spui tu ce să facem, Ravna Bergsndot. V-am adus aici pentru a vă arăta ce puteți voi face pentru mine. Unii dintre membrii lui priveau peste umărul ei spre Jefri.

Începutul vizitei la fabrică fu ceva mai dificil, însă furiile și exaltările Magnatului păreau să fie schimbătoare ca vremea. Intrară în hală și urcară pe o platformă care mergea de-a lungul liniei de producție. Magnatul insistă ca Ravna să meargă alături de el, în fruntea alaiului. În acest moment, octetul vorbea la fel ca Pedantus, făcând-o atentă la toate detaliile și dându-și cu părerea despre orice. Arătă cu boturile de la un capăt în celălalt al clădirii. – Hala aceasta are o mie două sute de metri lungime. În ea lucrează două mii de Stilete pe tură. E una din halele vechi, neconectată la energie electrică. Noi obținem încă energie de la motoarele cu aburi. Cu toate acestea, pun rămășag că nu există în tot Regatul o singură fabrică la fel de mare.

Aha, Magnatul era și mai lăudăros decât Pedantus. Însă era de preferat un Magnat plin de el decât un Magnat furios. – Ai dreptate, Sire, răspunse ea și nu mințea. Capătul halei abia se zărea. Întreaga operațiune din Nord a lui Pedantus ar fi încăput în această singură clădire. Jos, în hală, nu se zărea nicio singură haită coerentă, iar în punctele de lucru de-a lungul liniei de producție, Stiletele munceau aproape umăr la umăr. Activitatea era complicată și rapidă, precum în atelierele muncitorești pe care Prințesele din vechime le distruseseră. Făcu un efort să găsească o altă remarcă, mai politicoasă, eventual o întrebare încărcată de admirație. Dar stai. În acest tablou exista un detaliu pe care nu îl mai întâlnise în niciuna din poveștile vechi: un canal cu apă curgând pe partea aceasta a liniei de producție aproape direct sub platforma ridicată. Acest canal era asemănător celor de afară, de pe terenul de aterizare, și părea să meargă pe întreaga lungime a halei. Acolo unde ferestrele din tavan permiteau razelor soarelui să cadă peste apă, Ravna văzu niște făpturi micuțe aidoma calamarilor, înotând rapid dintr-o parte în alta. – Ce sunt acele creaturi din apă? întrebă Ravna. Din spatele lor, se auzi răspunsul vesel al lui Timor: – Sunt sepii! Magnatul ridică din umeri. – În limbaj inter-haită se numesc – și bolborosi o singură silabă. Înseamnă înotători mici cu ochi pe laterale și tentacule la un capăt. Această varietate își poate aminti și poate repeta fraze simple. Eu le folosesc pentru a transmite mesaje scurte, când destinatarul nu e o haită. Ravna se aplecă mai mult și privi drept în acvariu. Într-adevăr, făpturile aveau niște ochi enormi, sticloși și tentacule lungi mișcându-se în permanență. Iar Magnatul nu mai avu nimic de spus în privința lor! Interesant. Își ridică privirea spre linia de producție în sine. – Ce produceți în această fabrică? – Astăzi? Astăzi, această linie este setată pentru jgheaburi de ploaie pentru grădină. Hmmm… Mormăi câteva acorduri enervate în barbă, probabil realizând că nu se potrivea cu imaginea lui măreață. Își întoarse un cap și lătră ceva inter-haită spre solitarul radio. După tonalitate, Ravna ghici că e o întrebare. Solitarul rămase tăcut câteva clipe, apoi răspunse, bolboroseala lui sunând mult mai muzicală decât vorbirea obișnuită inter-haită. Apoi auzi numere rostite printre celelalte sunete. O statistică. Magnatul sintetiză în samnorskă:

– Ta a raportat că avem două mii trei sute de tone de produse pe zi, cinci mii de jgheaburi pe oră. Lotul acesta mai are de lucrat încă patru zile. Undeva Magnatul trebuie fi avut un solitar-radio înconjurat de o armată de contabili. – Jgheaburile sunt în principal pentru piața tropicală. În această perioadă, vânzările interne sunt cea mai mare sursă a mea de câștig, mai ales câștig de materie primă. Dar în patru zile vom produce altceva aici. Productivitate. Productivitate flexibilă! – Așa este, Sire, răspunse Ravna. Am văzut o multitudine de bunuri fabricate aici în timpul călătoriei în Principatele Neîmblânzite. Aceasta era un compliment menit să flateze, dar și adevărul absolut. Și un alt mister rezolvat. – Dar cum calculezi etapele propriu-zise, care trebuie efectuate, ă-ă… Cuvântul pe care l-ar fi folosit dacă ar fi avut de a face cu Excentric II ar fi fost „fluxul de producție“. Magnatul gesticulă important. – Aici intervine genialitatea mea în rafinamentul detaliilor. În mine sunt două personalități extraordinare: inventatorul exaltat și conțopistul interesat de cele mai mici detalii… Doi dintre ei priveau înapoi în vreme ce vorbeau și deodată se auzi fără nicio legătură cu subiectul: – Timor! Mă întârzii! Magnatul îi separase pe Ravna de Timor atunci când intraseră în hală, iar băiatul acum se ținea cu greu după ei, șchiopătând în urma solitarului Ta. – Scuze, spuse el, grăbind pasul. – Unde e ricșa ta? întrebă octetul. – Ă-ă… am lăsat-o la… Ah, uite alta! Timor arătă cu mâna spre o altă trăsurică sprijinită de unul din pereții halei. Magnatul își trimise un membru și înhăță ricșa roșie, târând-o înapoi până la Timor. – Urcă în ea, nu am chef să stăm după tine. Doi dintre ei o priviră pe Ravna: – În mod normal, am un servitor care să care ricșa, dar acum nu e loc în toată aglomerația asta.

Și arătă spre diversele haite care îi acompaniau. Apoi dădu cu ochii de Jefri. – Tu! Ia vino încoa și trage de careta asta. – Da, domnule, spuse Jefri făcând o plecăciune și un pas înainte. Ravnei i se păru că vede un zâmbet ascuns în spatele măștii solemne afișate de Jefri. – Așa. Unde rămăsesem? spuse Magnatul continuându-și plimbarea de-a lungul platformei. – Da. Detalii! De fapt, apropo de detalii, mi-am descoperit un asistent numai bun la detalii și planificarea detaliilor, mai bun decât oricare altă haită în afară de mine: Timor! Băiatul chiar a găsit metode de planificare a planificării detaliilor! De-a dreptul remarcabil. Ravna privi spre Timor, care acum mergea alături de ei, în ricșa micuță. El îi răspunse zâmbind timid: – Sper că nu te superi, Ravna. E genul de lucruri pe care le faci tu, doar că tu le faci muult mai bine decât mine. Ravna îi zâmbi înapoi. – Când aveam nava. Dar faci foarte bine, Timor. Acum știa cine o recomandase la Magnat. Jefri păstra ricșa lui Timor în rând cu ariergarda Magnatului. În spatele lui, Timor le arăta cum jos în hală componentele intermediare erau aduse prin ușile laterale și cum șabloanele de pe banda de producție alimentată de la motoarele cu aburi țineau părțile laolaltă astfel încât o simplă înșurubuare cu o singură gheară sau două fălci puteau efectua etapa de asamblare. Chiar și Magnatul rămase tăcut câteva clipe. Jefri încuviință din cap, uitânduse în jos spre mulțimea care lucra. În cele din urmă își întoarse privirea spre Magnat. – Toată lumea pare să lucreze umăr la umăr și nu zăresc nicio haită. Întrebarea și tonul lui fuseseră foarte politicoase, însă Ravna își ținu răsuflarea. Magnatul merse mai departe câteva clipe, fără să răspundă, poate așteptându-l pe Timor să spună ceva. Când octetul vorbi din nou, păru să ignore observația lui Jefri. – Știi, eu am inventat linia de fabricație. Aveam ideea originală încă de când eram în Republica Lacurilor Lungi, înainte chiar și de fisionare. Apoi am implementat această invenție când m-am mutat în Sălașul Răsăritean. Răsăritenii sunt deschiși la minte; chiar și ei se gândiseră la un proiect asemănător, însă mai primitiv. Vedeți voi, mare parte a sarcinilor nu necesită o minte întreagă. De fapt, dacă ar trebui să te gândești la ceea ce faci, ai înnebuni de plictiseală. Deci ce mi-am spus eu în gând: de ce să nu iau eu ideea santinelelor și să o fac doar un pic mai complicată, cerând fiecărui membru să execute o sarcină simplă și repetitivă?

Ravna îl aprobă. – Și noi avem ceva similar în Domeniu. Săpătorii de străzi lucrează ca o echipă mare și pe urmă, când își termină tura, se despart în haite separate, își iau banii și… se bucură de restul zilei. Magnatul pufni iritat. – După cum spuneam, anumite forme primitive ale ideii au existat întotdeauna peste tot. Dar eu am ridicat ideea la rang de artă în Sălașul Răsăritean. Sunt convins că voi ați auzit de mine în Domeniu. Problema era că aveam pe cap și ghildele de muncitori care mă agasau și aristocrațiile locale care îmi tot cereau bani… – Și celelalte invenții ale tale deveneau prea mărețe pentru un loc atât de lipsit de perspective, precum Sălașul Răsăritean. Acesta fusese Prodotus, vorbind prin Ta. – Da, da. Tot uit de tine, Prodotus. Chiar de pe vremea aceea, ă-ă, sfaturile tale în privința celorlalte invenții ale mele erau indispensabile. Trebuia să găsesc mase mari de muncitori, fără certuri de doi bani și… să fie în afara Domeniului. Înaintea lor, platforma se deschidea într-un soi de terasă, suficient de largă încât, dacă cele două haite înarmate stăteau de o parte și de cealaltă, restul puteau sta laolaltă. Magnatul se opri acolo și unii dintre ei pășiră la marginea terasei, făcându-i semn Ravnei să îl urmeze: – Aici, la Tropice, eu îmi pot realiza ideile. Muncitorii pot fi modelați în orice formă servește scopului meu. Nicio fabrică din nord nu poate funcționa cu o asemenea precizie… Își înclină șiret capetele spre ea. – Nu auzi nimic, este? De auzit, se auzeau multe: bubuitul îndepărtat al motoarelor cu aburi, bocănitul continuu al benzii de producție, roțile cărucioarelor de aprovizionare clămpănind pe podeaua halei. Într-o încăpere cu acoperișul deschis aflată chiar dedesubt, câteva Stilete stăteau cu capetele laolaltă într-o ipostază asemănătoare haitelor coerente. Poate de fapt chiar erau o haită. Un șir de trepte abrupte urca din acea încăpere până pe terasa pe care stăteau ei. Însă nu auzi niciun sunet inter-haită. – Ce să aud? – Sunete mentale! De dedesubt și de deasupra! Fabrica vuiește de ele! Împinse un bot spre cvartetul mărunt care îi acompaniase în plimbare. – Nu te întrebi cine e tipul ăsta?

– Păi… Întrebarea i se părea de un absurd aproape comic. Cvartetul țipă ceva în limbaj inter-haită, însă era atât de ascuțit încât abia se auzi. Din partea solitarului-radio se auzi Prodotus oftând. – Da, stăpâne, mi se spune că indicați spre Aritarmo. Îmi recunosc slăbiciunea. Niciodată nu am fost capabil să vin personal în fabrici. Radioul îmi furnizează vocea și urechile pentru a-l acompania pe stăpânul meu, iar asistentul meu Aritarmo îmi furnizează imaginile pe care le vede, detalii care s-ar putea pierde prin radio. Mai bolborosi ceva în limbaj inter-haită, la care Magnatul începu să râdă. – Ai dreptate, Prodotus. Dar ce doream eu să evidențiez este că această fabrică e o formă blândă a Corului. Nu orice haită poate suporta o asemenea atmosferă. Pastorul păstrase tăcerea până în acest moment… cel puțin din câte puteau auzi oamenii. Haita era strânsă în apropierea balustradei și privea cu toți membrii în jos. – De fapt, Stăpâne Magnat, acesta este teritoriul Corului, nu este parte din Rezervația dumitale. – Ah, ă-ă. Așa, precum spui. Apoi continuă mai mult ca pentru sine. – E peste puterea mea de înțelegere cum o gloată de sute de milioane de tăntălăi își pot aminti o schiță pe care un pastor de-al lor a văzut-o în urmă cu șapte ani. Alți câțiva membri ai Magnatului se apropiară de balustradă și își împinseră capetele în jos, apoi se traseră înapoi tresărind. – Da, îți trebuie o minte foarte stăpânită pentru a face față vuietului de jos. Un exercițiu dificil de autodisciplină… Ideea mea e că aceste fabrici sunt fundamental deosebite de cele din Nord. Acestea sunt fabrici care își cunosc țelul și își pot administra intrările de materie primă și ieșirile de produs finit. Valuri de atenție și decizie se sparg de pereții halei. Dacă stai la intrări, sau mai bine zis, dacă stau eu la una din intrări, aud valurile inundând liniile de alimentare. Sau în alte cazuri, asistenții mei trasează liniile mari ale proiectului, modelele de bază, însă gloata este cea care lucrează detaliile. Vezi acolo jos camera aceea în care sunt cinci membri Coriști cu capetele împreunate? Aceea este o formă temporară de pastor. Probabil undeva în linia de producție ceva se încurcă și au nevoie de un focar de atenție coerentă. – Dar nu durează împreună mai mult de câteva minute, preciză pastorul care stătea lângă balustradă.

– Cât de flexibili pot fi? întrebă Ravna. Spui că actualul ciclu de producție mai durează încă patru zile, dar cât de mult timp îi ia unei fabrici să se reprofileze pe ceva complet diferit? – Complet diferit? Asta depinde, răspunse Magnatul. Corul nu este capabil să inventeze, nici să proiecteze un design original. Oricât de mult l-ar ridica un pastor în slăvi, Corul nu este la fel de inteligent precum o haită coerentă. Doar datorită geniului meu acești săraci cu duhul au reușit să se salveze din mizeria eternă. Unde e Ritl când ai nevoie de ea? se întrebă Ravna. – Corul nu trăia în mizerie, obiectă Pastorul. – Fiecare cu părerea lui, prietene. Eu îmi aduc aminte cum trăiați când am negociat teritoriul Rezervației pentru prima dată. Fizic cel puțin, ce aveți acum este un paradis. – A, fizic, da, desigur, răspunse pastorul degajat. Corul nu ar fi cooperat niciodată cu dumneata dacă acest lucru nu ar fi fost adevărat. – Mă rog, răspunse Magnatul, învârtindu-și capetele ușor enervat. Cea mai grea etapă a oricărui nou proiect este să convingi Corul să depună efortul necesar. Este o combinație între cercetare de piață și dresaj. De-a lungul anilor eu am devenit foarte, foarte bun la chestia asta. Îndată ce am o nouă invenție care funcționează și mai am și un plan de producție și livrare, Corului îi ia de la una până la zece zile să construiască și să înceapă o fabricație. Îi ia chiar și mai puțin timp dacă are deja o fabrică liberă. Dar le ia mai mult dacă produsul este pentru piața externă și trebuie să le demonstrez că ceva bun se va întoarce înapoi la Tropice. Acum înțelegi de ce nu mă mai puteam ascunde de Domeniu, chiar dacă aș fi vrut? Toți membrii Magnatului o priveau intens pe Ravna, ca și cum ar fi crezut că o impresionase prin ceea ce îi povestise. Și chiar m-a lăsat mută de admirație, gândi ea. În realitatea concretă, lăudăroșeniile Magnatului se dovedeau a fi de-a dreptul modeste. Fără nici urmă de aparate automate, el dobândise puterea unei civilizații tehnologice timpurii… Și înfăptuise aproape tot ceea ce ea doar încercase în ultimii zece ani. În acea seară, întorși în donjonul lor răcoros și probabil supravegheat: – Dacă stai și te gândești, Magnatul are automate, spuse Jefri. El i-a convins pe Coriști să fie automatele lui personale. Pe Puteri! Este mai mult decât ar fi visat vreodată bătrânul Jupuitor să realizeze. – Haita asta nu e Jupuitor. Magnatul e un… Ravna privi pereții de jur împrejur, căutând un echivalent al lui bufon naiv. Jefri râse. – Nu trebuie să spui cu voce tare. Mda, Magnatul nu e Jupuitor, fie el vechi sau nou. Însă a înfăptuit mult mai multe, spuse el. Ce mi-ar plăcea mie să știu este cum a reușit să-și bage botul în interiorul Corului de la bun început. Haitele au încercat să pătrundă în Tropice

de… secole întregi. Unii exploratori au ajuns până aici, fragmente și solitari și mici gloate de aici au ajuns pe la noi. Poveștile lor erau pline de nebunie, sacrificii de membri și orgii, însă niciodată nici cel mai mic indiciu de rațiune. Ceva asemănător comerțului se întâmpla când mai naufragia câte o plută în Domeniu. Poate nici nu ar trebui să ne surprindă faptul că Tropicalii pot face operații complexe atunci când au ceva de câștigat. Însă cum a reușit Magnatul prima dată să se apropie suficient de mult încât să înceapă negocierile? – Un om ar fi putut-o face. – Nu un om de-al nostru, dacă operațiunea este atât de veche cum pretinde Magnatul. Ravna ezită, întrebându-se în sinea ei dacă să dea glas suspiciunilor ei privitoare la „sepii“. În cele din urmă ridică din umeri. – Da, încă mai sunt necunoscute. S-ar putea să îl întreb direct în față. Cred că în ciuda acestei… fanfaronade… mândrii și încrederi în sine, Magnatul apreciază cunoștințele tehnice omenești. – Da! Și în special cunoștințele tale! spuse Jefri zâmbind cu gura până la urechi. Pentru asta trebuie să-i mulțumești și lui Timor. – Timor s-a descurcat cel mai bine dintre noi, spuse Ravna oftând. Astăzi ai vorbit cu el mai mult decât mine. Băiatul fusese luat imediat de lângă ei la sfârșitul după-amiezii, o încheiere tristă a unei zile foarte neobișnuite. – Crezi că e OK? – Da, cred. Era mai puțin trist decât tine când l-a înhățat Magnatul. Cred că voia să se întoarcă la Geri… care nu cred că face bine deloc. – Trebuie neapărat să o vedem, spuse Ravna, ezitând, încercând să nu privească pereții. Sper că nu va suna ca o replică premeditată: Știi, Jefri, după tot ce am văzut astăzi, cred că aș putea lucra cu Magnatul. Ceea ce a realizat el aici… dacă am putea folosi aceste fabrici pentru a realiza unele din produsele lui Pedantus din laboratorul din Valea Înghețată, această combinație ne-ar putea da o sută de ani de progres în zece. Pe de altă parte, dacă nu o putem vedea pe Geri, dacă nu vom putea aduce acasă toți copiii, atunci nu sunt foarte sigură că are rost să colaborăm cu Magnatul și ă-ă… – o aluzie și la monstrul principal, în caz că trăgea și el cu urechea – cu Prodotus. Micul ei discurs era cu atât mai înfricoșător cu cât era în mare parte adevărat.

Fabrica pe care o vizitară a doua zi se afla la aproape douăzeci de kilometri depărtare. De data aceasta, căruța lor era trasă de kherporci, primele animale mari ne-Stilete pe care le

văzuse la Tropice. Merseră pe lângă terenul de aterizare, trecură de intrările sudice ale câtorva zeci de hale și printr-o furtună matinală. Evident, destinația lor nu se afla pe teritoriul Rezervației Magnatului, însă părea să existe un acord de siguranță de trecere. Imediat în stânga lor terenul era un talmeș-balmeș urban, foarte asemănător celui pe care îl zăriseră în timpul zborului. Înspre soare-răsare, peste umăr privind, palatele și hangarele rămăseseră nevăzute. Doar marea piramidă se zărea suspendată în cer precum un munte îndepărtat. Când coborâră în cele din urmă, îi găsiră pe Magnat și compania deja acolo, așteptându-i. Octetul vorbea chiar în timp ce Ravna îi dădea binețe lui Timor. – Credeți că a fost o călătorie lungă, este? Poate în urmă cu un an-doi așa era, dar acum fabricile sunt în continuă expansiune. Mai am niște rezervații ceva mai mici la o sută de kilometri de aici. Pentru alea va trebui să luăm un balon. Dar acum aveam treabă, hai, lasă-l pe Timor, am atâtea să-ți arăt! Îi târî după el printr-o altă rafală de ploaie pentru a le arăta o fabrică ale cărei instalații funcționau pe bază de cărbuni. Acest gen de hale de producție nu necesitau motoare cu abur. Echipamentul dinăuntru era în întregime acționat de aparatură electrică de diverse tipuri. Fabrica lângă care opriseră părea să fie un soi de forjă. Magnatul le explică apoi că era folosită pentru galvanizare. Ravna crezu că acesta e motivul pentru care au bătut atâta drum… până când ajunse înăuntru și descoperi ce anume producea această fabrică: Radiouri. Aparatele erau depozitate la capătul liniei de producție. Magnatul înșfăcă unul de pe paletul de livrare, apoi se cățără unul pe umărul celuilalt pentru a-i pune Ravnei gadgetul în mână. Ravna întoarse cutia pe toate părțile, neînțelegând inițial despre ce este vorba. Poate că, fiind placat cu aur, nu recunoscu aparatul, deși era o copie fidelă. Întoarse aparatul și zări pe spate sclipirea întunecată a unei celule solare obișnuite, precum aveau radiourile fabricate în Nord. Aha. Lăsând la o parte poleiala aurie, acesta era designul pentru radiouri analoage creat de ea însăși pe baza arhivelor lui Excentric II. Pedantus trebuie să fi făcut nenumărate astfel de aparate în ultimii ani. Ah. Privi peste umărul Magnatului. Containerul în fața căruia stătea octetul putea conține pe puțin o mie de radiouri. Singura întrebare care îi trecu prin minte fu: – De ce e auriu? – Da, păi, piața locală agreează modelul auriu, răspunse el privind deodată în toate părțile numai la ea nu. – Corul? întrebă Ravna ridicând o sprânceană.

– Dacă nu Corul, atunci cine ar putea aprecia adevăratele invenții? întrebă Pastorul privind amuzat. Magnatul scoase un sunet iritat și smulse radioul din mâinile Ravnei. – Le plac lucrurile strălucitoare, spuse el. Nu contează. Am făcut mult mai multe cu modelul obișnuit. Haideți cu mine, să vă arăt etapele de producție. Înăuntru era mai curat și – pentru urechile Ravnei – mai liniște decât în hala de ieri. Acest lucru nu era chiar o surpriză, având în vedere că se producea un soi de echipament tehnologic și energia era electrică. Ca de obicei, Magnatul le oferi la fiecare pas explicații detaliate, arătându-le pe unde intrau componentele în linia de producție și ce se făcea exact cu fiecare dintre ele. Aceasta nu era decât partea de asamblare finală, însă componentele individuale erau la fel de mici și primitive precum cele cu care lucra Pedantus. După câteva minute, Ravna realiză că procesul întreg, mai puțin această ultimă parte, era exact același ca al lui Pedantus. Adevărat, se făcuseră îmbunătățiri pentru a fluentiza etapele, pentru a le fabrica într-o linie de producție, însă Magnatul nu furase doar tehnologia și știința materialelor, dar și schema de integrare a componentelor. Mă întreb ce alte gadgeturi se mai fabrică în celelalte fabrici cu produse tehnice. Oare dacă am intra în fiecare din ele, aș vedea toate proiectele pe care eu și Pedantus le-am conceput în ultimii zece ani? – Și, desigur, am și planuri de îmbunătățire, nu doar detalii prostești, cum ar fi carcasa aurie. Lucrez acum la remodelarea designului pentru mantiile-radio. Gândește-te cât de util s-a dovedit a fi setul pe care Nevil ni l-a… ă-ă… făcut cadou. Dacă mantiile-radio ar fi produse în masă și le-am putea folosi în siguranță, mi-ar revoluționa operațiile! Ravna aproape îi râse în nas. Lucrezi la o variantă îmbunătățită? Deci Nevil nu a fost în stare să-ți facă rost de designul original pentru ele, așa-i? Mai făcură câțiva pași, Ravna tăcută, Magnatul pălăvrăgind în continuare. De partea cealaltă a haitei, Jefri trăgea ricșa lui Timor. Imediat în spate venea solitarul Ta și lângă el, Aritarmo și Pastorul. O haită sau două, înarmate cu puști, îi urmau discret. Pentru Ravna devenea din ce în ce mai dificil să nu spună nimic. – Nu-i așa? Ultimul paragraf al Magnatului se încheiase cu o întrebare. Iar ea nu își amintea nimic din ce rostise până atunci. – Scuze, domnule, ce…? – Nu-i așa că tot ce am povestit până acum depășește realizările voastre? Dacă ar fi fost atentă la ce spunea, poate ar fi fost capabilă să se echiveze, răspunzând diplomatic. Dar poate sinceritatea era cea mai bună politică:

– Sire, tu și Corul ați realizat adevărate minuni cu producția… Magnatul se umflă în pene. – … însă ce mă frapează este că invențiile de bază… hmmm… par luate din Domeniu. – Prostii! răcni Magnatul străpungând-o cu privirile. Dar capetele nu i se agitau împreună, deci nu era cuprins de furia ucigașă de la prima lor întâlnire. După o clipă, câțiva dintre ei se uitară în altă parte. – Ai ceva-ceva dreptate. Multe din reușitele mele i se datorează lui Prodotus și misiunilor sale de spionaj duse la îndeplinire superb. – Îți mulțumesc, Sire, îți mulțumesc. Acesta era Prodotus, via Ta. Monstrul trebuie să fi considerat acest tur important, din moment ce era atent la fiecare cuvânt. Magnatul făcu un semn binevoitor spre Aritarmo. – Când eram întreg, eram un geniu inventiv. De-a lungul ultimilor șapte ani, mi-am recuperat acel geniu. Acum îmi umblă tot felul de idei în capete mai mereu. Invenții pentru zbor, invenții pentru înot subacvatic. Umplu carnețele întregi. Dar sunt o singură haită și am învățat că, în trecerea de la idee la realizare, ai de rezolvat o multitudine de detalii. De fapt, tocmai necunoașterea acestei filozofii mi-a cauzat primul eșec. Succesul meu actual este bazat pe trei lucruri: în primul rând geniul și ambiția mea, în al doilea rând Corul și, în ultimul rând, detaliile și sugestiile pe care mi le furnizează serviciile de spionaj ale lui Prodotus. – Ne fură ideile noastre, ale oamenilor! Ravna abia își putea stăpâni indignarea din glas. Magnatul ridică din umeri. – Din arhivele pe care voi le-ați furat. De fapt eu nici nu cred că voi, oamenii, ați inventat vreodată ceva de capul vostru. Jefri îl asculta cu o expresie de surpriză fățișă. Stai calm, Jef! Dar nu se putu abține: – Oamenii au inventat fiecare dintre lucrurile pe care le faci tu aici. Le-am inventat acum o mie de ani. Fiecare rasă civilizată inventează aceleași lucruri… și pe urmă trece la cele cu adevărat greu de realizat! Magnatul rămase pe gânduri o clipă. – Greu… de realizat? întrebă el mai degrabă intrigat decât înfuriat.

– Mereu mai e câte ceva de realizat, spuse Ravna aruncându-i lui Jefri o privire care – spera ea – avea să-i închidă gura. – Păi, da, spuse Magnatul. Nave spațiale. Nave stelare. – Da, Sire. – Dar eu am idei și pentru astea! Mai făcură câțiva pași, după care adăugă, dintr-un impuls de sinceritate sau poate de judecată: – Sigur. Îmi dau seama că aceste lucruri înseamnă ani întregi de muncă asiduă. Asta vrea să spună fratele – Johannei prin „greu de realizat“? Slavă Puterilor, Jefri o lăsă pe Ravna să răspundă. – Nu, nu e vorba despre asta. – Dar despre ce? Prodotus interveni și răspunse: – Am mai discutat, stăpâne, Viermii Cerului încercau să devină zei. Magnatul șuieră. – Da! Povestea cu zeii, spuse el aruncând priviri într-o parte spre Ravna. Acela a fost primul lucru pe care l-am aflat despre oameni: războiul religios între cele două facțiuni ale lor. Prodotus bolborosi aprobându-l cu entuziasm, apoi vorbi din nou în samnorskă: – De fapt, credințele lor superstițioase sunt cea mai bună dovadă că sunt niște zevzeci. Ca de obicei, Pastorul aluneca discret de-a lungul marginii platformei, privind în majoritatea timpului jos spre muncitori. La auzul ultimelor remarci, își ridică boturile și spuse blând: – Obiectez împotriva acestei insulte aduse religiei. Dumnezeul meu e cât se poate de real. Dacă vă îndoiți de acest lucru, vă invit să faceți câțiva pași jos printre muncitori.

Magnatul se mai domoli în timp ce avansau de-a lungul liniei de producție și Ravna reuși să evite orice altă critică la adresa originalității sale. Nici nu fu greu, căci erau atât de multe lucruri care meritau laude sincere. Când ajunseră la jumătatea halei, începuse din nou să plouă. Sunetul venea ca un ropot îndepărtat pe acoperișul de metal, iar ferestrele din tavan erau întunecate, cu excepția fulgerelor care luminau sporadic cerul. Câteva

neoane arcuite se aprinseseră deasupra stațiilor importante din linia de producție, ca un sistem automat cu senzor de mediu. La fel ca în uzina de ieri, la jumătatea halei se afla o terasă. Astăzi, Magnatul le făcu semn celorlați să rămână în spate și o luă pe Ravna deoparte ca și cum ar fi dorit să poarte o discuție privată. Ravna privi peste umăr înapoi la cei din anturajul lor. Conversație privată? Timor și Jefri cu siguranță nu auzeau ceea ce vor discuta ea cu Magnatul… însă ceilalți? Fulgerul se sparse și sunetul ploii se înteți. Ba poate, dacă Magnatul își focaliza vocea așa cum trebuie, ceilalți nu ar putea distinge cuvintele. Pe de altă parte, poate nici nu conta ce auzeau ei. – Știi ceva? spuse el. Ai putea face o treabă excelentă dacă ai lucra pentru mine. – Sunt onorată, Sire, însă nu știu sigur dacă… – Ah, eu cred că știi foarte bine ce vrei. Mă pricep foarte bine să-i citesc pe cei cu care aș putea colabora. Mai adineaori, mi-ai arătat punctele slabe ale operației mele și, sincer vorbind, sunt de acord cu tine. Făcu o pauză, parcă așteptând ca lauda să își facă efectul, apoi continuă: – Știi că sunt pe punctul de a forma o alianță cu Nevil Shorherte și Domeniul? – Da, ai menționat ceva despre acest subiect. Și cu Cioplitoarea-în-lemn cum rămâne? Magnatul făcu un gest nepăsător. – Un detaliu minor. Într-o zi, două, voi zbura până în Domeniu, pentru a oficializa coaliția noastră. Aterizarea mea este programată să coincidă cu sosirea unui transport de cincisprezece mii de radiouri, un transport pe mare, un dar pentru a demonstra puterea operațiunilor mele. Prodotus mă asigură că Cioplitoarea-în-lemn va fi impresionată de toate implicațiile acestui gest. Cooperarea cu Nevil și cu mine o va ajuta enorm. Cât despre mine… ieșirea mea la lumină va fi la fel de importantă ca prima înțelegere pe care am făcut-o cu Corul. Nevil îmi va permite accesul direct și necondiționat la arhivele care au venit cu nava lui stelară Excentric II. – Ah. – Da. Iar tu poți trage foloase nenumărate din această înțelegere, dacă vei fi angajata mea. Ai fi protejată de Nevil. Ai avea acces la arhivele de pe Excentric II. Ai avea acces la mână de lucru nelimitată pentru propriile tale proiecte religioase… deși acest lucru ar necesita o înțelegere separată cu cei din Cor. În schimb, îți cer două lucruri: primul – să îi convingi pe oamenii devotați ție să înceteze a i se împotrivi lui Nevil. Al doilea – tu va trebui să, ă-ă, să folosești Excentric II pentru a mă ajuta pe mine în diversele probleme de producție. După cum ai remarcat, am nevoie de un ajutor serios în a transpune geniul meu inventiv în produse funcționale. Nevil a fost de un oarecare ajutor în această privință, însă am ajuns la convingerea că tu ești adevăratul expert când vine vorba de arhivele navei stelare.

Făcu o pauză, așteptând probabil ca lingușelile să își facă efectul. – Ei, ce spui? Ți-aș putea repeta micul discurs de mai devreme cu Jefri, dar probabil îl cunoști deja. Afară, tunetele și fulgerele se dezlănțuiseră. Deasupra furtunii, aerul era rece și uscat și din ce în ce mai rarefiat până în vidul interplanetar. Undeva la treizeci de ani-lumină depărtare… Molima se apropia de ei, aducând cu ea sfârșitul acestei lumi și al celor de aici, probabil moartea întregului Exterior. Iar astăzi, acum, sunt mai aproape ca oricând de momentul în care voi putea să o opresc din drum. Își adună gândurile, revenind la realitate, la octetul care aștepta un răspuns din partea ei. – Cum rămâne cu Nevil? Criminalul Nevil. – Nevil va rămâne șef peste două-picioare. Și vreau chiar ca facțiunea ta să facă pace cu el. Nu îmi voi trăda aliatul actual pentru a face o nouă alianță. Dar fii fericită, adăugă el schițând un zâmbet larg. Prodotus îmi spune că Nevil este la fel de nemulțumit de această înțelegere ca și tine. Hmmm. Ravna privi de-a lungul terasei acolo unde Jefri stătea lângă Timor. Erau învăluiți în întuneric, când un fulger scăpără și săgeata lui alb-albastră lumină chipurile celor de pe terasă. Amândoi priveau în direcția ei. Chiar în fața lor, Aritarmo stătea cu urechile ciulite, încercând fără îndoială să prindă orice cuvânt. Își întoarse privirea spre Magnat și îl privi pe fiecare în parte. – Vreau înapoi Copiii pe care i-ai răpit. – Timor și Geri. Desigur. Îmi… pare rău pentru celălalt om, deși moartea lui a fost un accident nefericit. Dădu să mai spună ceva, probabil o oarecare scuză. Ravna începea să înțeleagă ceva despre Magnat: nu putea suporta să greșească față de cineva. – Și fără alte crime, spuse ea. – Desigur, răspunse Magnatul, apoi tresări cuprins de un fior. Fără alte crime… Doar cele pentru dreptate. Johanna Olsndot mi-a ucis fratele. Pentru aceasta trebuie pedepsită, fără scuze, fără compromisuri. Un nou fulger lumină cerul. Ravna așteptă bubuitul tunetului, apoi vorbi cu o voce joasă și aspră. – Atunci trage-l la socoteală pe Prodotus. El ți-a omorât fratele. Magnatul scoase un fluierat ușor, toți membrii cu ochii țintă la ea.

– Minți. Sau repeți minciunile altora. Am ani întregi de mărturii și nu doar de la Prodotus. Nevil Storherte… n-a fost el un fel de iubit al Johannei? – el cu gura lui mi-a povestit mărturisirea Johannei. Uneori chiar m-am întrebat ce l-a întors pe el împotriva ei. Poate are totuși un oarecare respect față de Stilete… Văd că ții gura deschisă, dar nu spui nimic. Ești uimită de ceva? – N-nu. Pentru o clipă îi fu teamă că îi vine rău și vomită peste Magnat. Dar înghiți de câteva ori, apoi continuă: – Ce ți-a povestit Nevil este o minciună. Ce îți spune Prodotus sunt numai minciuni. – Aha, deci sunt înconjurat de mincinoși, răspunse Magnatul ridicând din umeri, în timp ce doi dintre ei priveau spre Jefri și ceilalți. Știi unde se află Johanna Olsndot acum? – Nu, răspunse Ravna scurt. Nu era o minciună, din moment ce restul erau doar presupunerile ei. – Așa. Nici eu nu știu. Nici Prodotus nu știe. Au dispărut și ea, și prietenul ei Pelerinul… și aparatul lor de zbor. Nu au mai fost văzuți din noaptea în care te-am răpit pe tine. Eu am bănuiala că se ascund undeva în Domeniu, sub protecția Cioplitoarei-în-lemn. Prodotus crede că Johanna ar putea fi moartă, după ce ar fi reușit în sfârșit să se prăbușească pe undeva cu mașina aceea dementă de zbor. Dar dacă nu va fi găsită, minciunile nu vor înceta niciodată! Magnatul scoase un țipăt ușor, care ar fi putut fi luat drept semn de disperare. – Dar Prodotus mi-a oferit o soluție. El mi-a spus că fratele-Johannei ar putea ști pe unde se ascunde sora-criminală. Iar dacă știe, după câteva zile de interogatorii profesioniste, cu siguranță va mărturisi. – Să nu… – Prodotus mi-a mai spus că fratele-Johannei are șanse mari să supraviețuiască interogatoriului, însă nu garantează. Toate privirile i se întoarseră spre ea. Ravna păși în mijlocul haitei, aproape călcându-l pe labe. Acum aproape toți membrii Magnatului erau nevoiți să privească drept în sus pentru a-i vedea chipul. – Nimeni nu mai omoară pe nimeni! Magnatul se învălmăși în fața ei, formând o piramidă din el însuși până când două dintre capetele lui se aflau față în față cu ea, mai înalt cu un cap. Se aplecă spre ea, arătându-și colții, amețind-o cu respirația grea, și îi vorbi răspicat la câțiva centimetri de ea.

– Mai devreme sau mai târziu o voi găsi pe Johanna Olsndot. Dacă fratele ei moare între timp, se va face dreptate. Dinte pentru dinte și frate pentru frate.

C a p i t o l u l 3 5 Două zile mai târziu, mult lăudata expediție a Magnatului spre Domeniu era gata să înceapă. Nimic nu se schimbase în relația dintre Ravna și octet. Vestea bună era că Jefri era încă nevătămat și încă departe de ghearele lui Prodotus. Vestea proastă… nu era clară încă și probabil depindea de ce plănuise Magnatul pentru această excursie. Imediat după răsăritul soarelui, o ricșă îi duse pe terenul de decolare. Nelipsita haită înarmată mărșăluia la câțiva pași în urma lor. Bălți de la recenta ploaie acopereau porțiuni mari din asfalt, dar deasupra cerul era senin, aerul umed și neclintit și aproape răcoros. Pe partea cealaltă a terenului, două hangare aveau porțile deschise și navele lor erau târâte afară. Haita înarmată nu avu nicio obiecție când Jefri se strecură jos din ricșă. După o clipă, Ravna îl urmă, deși de jos de pe pistă nu se vedea la fel de bine ca din ricșă. Jefri păși în jurul trăsurii. Ravna își puse mâna streașină la ochi și privi o clipă aeronavele. La această distanță, detaliile erau invizibile, dar: – Se pare că se fac pregătiri de plecare, spuse ea. Iar noi suntem ținuți departe. Jefri veni în spatele ei. – Mda, cred că e un fel de război psihologic, dar Magnatul nu are de gând să te lase în urmă. Are mare nevoie de tine. Ravna rămase tăcută o clipă. Jef ar putea avea dreptate. În ultimele patru zile învățase temperamentul octetului, când se lăuda, când blufa și când avea accese de furie ucigașă. Din câte îl cunoștea acum, intuia că înainte de zbor va mai avea loc o confruntare și spera să se încheie cu o mică victorie. În care navă îl vor pune pe Jefri? Și unde sunt… – Unde sunt Timor, Geri, Amdi și Sabie? spuse Jefri parcă ghicindu-i gândurile. Nu l-am mai văzut pe Timor de când l-ai trimis la dracu’ pe Magnat.

De la confruntarea din fabrică, Jef nu pierdea nicio clipă fără să o ironizeze fără milă. Pe de altă parte, părea să admire „lipsa ei de cumpătare“ mai mult decât orice altceva făcuse ea în ultimii ani. Stătură o vreme urmărind agitația din jurul hangarelor, privind cum alte carete soseau dinspre Palat și dinspre Anexa aproape la fel de opulentă a lui Prodotus. Pe întinsul de ciment plutea o tăcere stranie, un soi de vastă reverență în fața piramidelor din depărtare. Coloane de lumină străpungeau norii dinspre răsărit, împrumutând strălucire de la poleiala aurie a marii piramide. Când soarele urcă deasupra norilor cumulonimbus, o avalanșă de lumină se revărsă deasupra câmpului, veselă, strălucitoare… și dogoritoare. – Magnatul încearcă să ne topească, spuse Jefri. Am putea să ne întoarcem în trăsură. Lângă ricșă era umbră, iar vizitiul se retrăsese acolo. – Da… Ravna mai aruncă o privire împrejur. Lumina soarelui dezvăluia acum altfel peisajul. Balta mare cu apă de ploaie pe care îl zărise mai devreme se afla mai departe decât își închipuise inițial. Și adâncă. – Jefri, suntem lângă un heleșteu cu sepii. Se îndreptă spre apa aflată undeva la patruzeci de metri distanță, urmată după câteva clipe de Jefri. Haita înarmată scoase un strigăt ascuțit de uimire, apoi se repezi înaintea și în jurul lor, ca și cum ar fi încercat să îi întoarcă din drum, însă vârfurile puștilor erau lăsate în jos, semn că era mai degrabă iritat decât poruncitor. În vreme ce se apropiau de eleșteu, Jefri comentă: – O caretă tocmai a ieșit din palat. Pui rămășag că e Magnatul? Ravna își ridică privirea. Careta abia părea să se urnească. Ah, se îndrepta către ei, nu spre hangare. Iată că venise și momentul ultimei confruntări. Ravnei nu îi era teamă să discute în contradictoriu cu Magnatul, ci îi era foarte frică de consecințe, în cazul în care avea să piardă această dispută. De data aceasta lucrurile nu s-ar mai termina cu o remiză. Îngenunche lângă apă, sperând să pară cât mai degajată în ochii oricărui martor. În ciuda întinderii apei, nu se zăreau norii de insecte sugătoare de sânge obișnuite în alte locuri; poate cele de aici nu aveau o stare larvară lacustră. Sau poate… din loc în loc pe oglinda apei se zărea câte un tremur, tentacule lovind suprafața lacului. Așadar, pe lângă celelalte virtuți, sepiilor le plăceau țânțarii. Se aplecă peste marginea heleșteului privind drept în jos. Peretele de ciment era abrupt; acolo lângă mal, fundul părea să fie la o adâncime de unul-doi metri. Apoi zări una din creaturile acelea asemănătoare calamarilor. Și încă una. În câteva secunde apa se umplu de ele.

– Par să fie atrase de prezența noastră, spuse Jefri. – Da, spuse ea și întinse palma în apa caldă. – Hei, nu pune mâna! strigă Jefri prinzând-o și trăgând-o înapoi. – E în regulă. Sepiile par destul de prietenoase cu Stiletele. În plus, voia să testeze o teorie. – Dar nu știi ce altceva mai poate fi în apă. Trupurile micuțe se învălmășeau în jurul mâinii ei, o miriadă de ochi mari sticloși o priveau curioși prin apă. Simți tentacule micuțe strângând-o ușor de degete. Își scutură mâna, ridicând făptura până la suprafața apei pentru a o privi mai bine. Era prea mică pentru a fi inteligentă, dar… – Hei, hei, hei! ciripi o voce subțire. De jur împrejurul ei se auziră și alte voci: – Hei, oameni. Hei oameni! Cea care se agățase de mâna ei îi dădu drumul. Mulțimea se îndepărtă și după o clipă se întoarse, și mai numeroasă decât înainte. Zeci de glăscioare le strigau saluturi simple în samnorskă. Jefri își slăbi strânsoarea și se lăsă în genunchi lângă ea. – Deci chiar vorbesc! Mă întreb cum sunt ei ca inteligență față de solitarii Stilete. – Ah, cred că sunt cu mult mai inteligenți. Era doar o teorie, dar… își întoarse privirea spre terenul de decolare. Ricșa dinspre palat se afla acum mult mai aproape, urmată de o altă haită înarmată. Recunoscu ornamentele elaborate de pe caretă: cel care se apropia era Magnatul. Poate sosise momentul să testeze mica ei teorie. Ravna și Jefri se ridicară în picioare, dar rămaseră lângă apă. Ricșa Magnatului încetini ca și cum ar fi oprit lângă cealaltă căruță. Când Ravna și Jefri nu se clintiră de pe malul lacului, se auzi o bolboroseală iritată. După o clipă, vizitiul aduse trăsura Magnatului la malul apei. Octetul coborî urmat de un solitar radio care – hei, era Zek! În urma lui se mai afla un tovarăș chiar mai bine-venit: Ritl, în forma ei de zile mari, pălăvrăgind vrute și nevrute despre orice sau despre ceva anume. Când Magnatul mârâi un liniște! în direcția ei, Ritl se mulțumi cu un bombănit sporadic. Păși alături de Zek o vreme, apoi păru să bage de seamă lacul. O zbughi la fugă de jur împrejurul apei și o vreme liniștea pluti în aer.

Magnatul se îndreptă țanțos spre ei cu un aer de mare conducător la o plimbare în aer liber alături de anturajul său. Măcar bine că nu-i văd pe Prodotus și nici pe Aritarmo, gândi Ravna. – Astăzi va fi foarte cald, spuse Magnatului cu vocea speriată a lui Geri sunând mai nepotrivit ca oricând. – Ai dreptate, Sire, răspunse Ravna. Cei opt schițară un zâmbet. – Pe de altă parte, eu voi fi în zbor până va urca soarele pe cer. După cum știți, aerul e destul de răcoros la câteva sute de metri înălțime. E aerul condiționat al naturii. Eu mă aștept să mă simt destul de confortabil. – Deci nu ne iei și pe noi? întrebă Ravna, încercând să păstreze un ton cât mai degajat. – Lista de pasageri și distribuirea lor pe fiecare navă nu au fost încă stabilite în totalitate, răspunse el, doi membri sfredelindu-l pe Jefri din priviri, cu subînțeles. – Vine și Prodotus? întrebă Ravna continuând în aceeași manieră relaxată. – Ah, desigur. În al doilea balon, răspunse el împingând un bot în direcția hangarelor. Nu e loc pentru Aritarmo, dar vom avea rețeaua radio, pentru a-mi supraveghea operațiunile de pe întregul mapamond. – Și Ritl? îl chestionă Jefri pe un ton de parcă l-ar fi întrebat cât e ora. Magnatul emise un sunet iritat. – Ritl nu. În spații închise, monstrul acela… vreau să spun, biata rămășiță a supusului meu loial… e prea bezmetică să poată fi stăpânită. Înnebunește o haită. Făcu o pauză, apoi întoarse toate capetele spre Ravna. – Dar în ceea ce vă privește pe voi, detaliile acestea nu au nicio importanță. Ar trebui să vă preocupe mai mult propria soartă. Ravna îi întoarse privirea cum putu ea mai bine, având doar un singur cap la dispoziție. – Desigur. Suntem eu și Jefri, dar și Copiii răpiți, Geri și Timor și… – Nu, răspunse Magnatul scurt și categoric, sec chiar și cu vocea aceea subțire de fetiță. Ei vor rămâne aici. – Dar… – Nu vreau să ne încurce. Eu…

Haita începu să se agite ușor, semn că unii dintre ei ar fi dorit să spună ceva, dar nu îndrăzneau. – Timor e un muncitor vrednic, la fel de cinstit precum o haită. Aici e în siguranță. Și Geri la fel. Este important pentru mine să îi protejez, deși sunt oameni. Cred că știi deja, Prodotus urăște oamenii chiar mai mult decât mine și uneori mă întreb dacă realizează cât de fragili sunteți. Până și mie îmi vine greu să înțeleg cum e să ai o minte atât de tânără ca a lor; pentru noi, e ceva nefiresc. Dar îți promit că în cele din urmă îi voi trimite înapoi acasă. Între timp, vor fi ținuți departe de Prodotus, adăugă el, considerând subiectul închis. Eu aș prefera să o iau pe Ravna cu mine. Haitele pe care le-am capturat vor zbura spre nord cu Prodotus. Îi vom folosi pentru a verifica dacă ceea ce spune ea este adevărat. – Și Jefri? – Asta depinde de tine și de el. Eu vreau să aflu unde este Johanna Olsndot, iar voi doi îmi ascundeți ceva. Ieri toată ziua v-am auzit conspirând în donjonul vostru. Mărturisiți adevărul și veți putea merge amândoi în aeronava mea. – Am spus doar adevărul, răspunse Jef, și nu am conspirat! Dar petrecuseră ore întregi încercând să decidă ce vor răspunde dacă se va ajunge aici. Mare parte a conversației constase în semne și aluzii voalate. Magnatul răspunse degajat, neluând în seamă remarca lui Jefri. – Dacă nu, va fi cum am mai spus în urmă cu două zile. Jefri merge în nord cu Prodotus. – Sunt sigur că îl pot face pe fratele-Johannei să spună tot, Stăpâne, se auzi vocea lui Prodotus prin Zek. Ravna se uită către Jefri și îl văzu că începe să își piardă răbdarea. Rezultatul tuturor „conspirațiilor“ fusese unul simplu: nu poți câștiga dacă nu ai nimic de mărturisit și dacă acest lucru nu este acceptat de dușmani. Dar exista o soluție temporară: puteai amâna coșmarul dacă făceai o mărturisire mincinoasă. Jef s-ar fi pornit deja pe turnat minciuni, însă Ravna îl convinsese să o lase pe ea să facă primul pas. Trebuie să existe o altă ieșire. Însă mai am nevoie de timp. Doar că până ieri nu găsise soluția salvatoare, dacă ea exista. Se întoarse, privind gânditoare peste lac. Aproape de mijlocul lacului se afla ceva pe care nu îl observase mai devreme. Din loc în loc, tentacule loveau aerul, ondulându-se leneș. Dar nu încercau să prindă insecte. Tentaculele erau mai mari decât membrele sepiilor pe care le văzuse acolo și aduceau mai degrabă cu niște frunze. Aceste membre erau demonstrația incontestabilă a teoriei sale despre sepii. Simți un zâmbet înflorindu-i pe buze; dacă împrejurările ar fi fost diferite, ar fi scos un chiot de bucurie. Își îndreptă privirea spre Magnat. Nu aveau pregătite decât minciuni pe care ea și Jefri le conveniseră, dar nu le va da glas până când nu vor fi încolțiți.

– Din întregul teren de decolare, tu ne-ai adus aici. Voiai să vedem acest lac, nu-i așa? De ce? Dinspre Zek se auzi un sunet indignat. Trebuie să fie Prodotus, enervat de schimbarea subiectului. Magnatul, în schimb, binecuvântați fie-i unii membri, era mai ușor de distras. Se strecură împrejur, unii dintre ei înclinându-și capetele într-o parte pentru a arunca o privire spre apă. Când în cele din urmă vorbi, curiozitatea științifică părea să fi câștigat lupta din interiorul său. – Ei, am observat că niciodată nu puneai întrebări grele despre sepii, niciodată nu povesteai foarte multe despre ele, nici măcar atunci când erai singură cu fratele-Johannei. M-am întrebat dacă îți vei da seama cât de importante sunt pentru programul meu. Ravna încuviință din cap. – Aveam o teorie. Acum cred că știu mult mai multe despre sepii decât tine. – Ah, adevărat? Magnatul păși mai aproape de ea, privind-o curios. Nu părea enervat, însă Ravna simțea că egoul lui enorm, atât ca om de afaceri, cât și ca inventator, simțise provocarea. – Și ce, mă rog, crezi că știi? – Sepiile sunt mai mult decât niște emițătoare lipsite de minte. Au învățat limba voastră și, de curând, și pe a mea. Le vorbesc pe ambele destul de cursiv. – Da. Și? – Sepiile au fost cele care ți-au facilitat inițial contactul cu Corul, prin intermediul lor ai reușit să comunici cu Tropicalii când celelalte haite dinainte dăduseră greș. Magnatul emise o suită de pocnituri, aplaudând ușor. – Foarte bine. Ai perfectă dreptate. Se așeză și continuă pe un ton aproape prietenesc. – O vezi pe Ritl cum se joacă? De partea cealaltă a lacului, Ritl alerga înainte și înapoi bolborosind înflăcărat spre apă. Voci subțiri îi răspundeau înapoi. – Remasritlfeer a fost cea care a adus aceste făpturi tocmai din Mările Sudului. A fost ideea mea să le folosim pe Cor. Remasritlfeer a încercat, a eșuat, a încercat din nou și a eșuat din nou. Nu știu câte din aceste creaturi au fost mâncate… deși nu pare să le pese deloc de propria lor soartă. În cele din urmă, Remasritlfeer s-a dat bătută, însă eu i-am cerut să se întoarcă și să încerce iar. Ca de obicei, sârguința și inițiativa mea au fost răsplătite.

Privi în sus, încântat de sine însuși. – A fost un pas mic, dar am găsit câteva lucruri pe care să le vindem și am reușit să negociem prima achiziție, o bucată minusculă de teren pentru o rezervație pe teritoriul lor. Apoi arătă în jur spre vastitatea terenului de decolare, a palatului și a fabricilor. – Restul e istorie. – Nu te-ai întrebat niciodată cum o făptură atât de stranie poate vorbi, poate gândi? – Ă-ă… ba da, evident. Întotdeauna gândesc lucrurile în profunzime. La început, aveam o teorie cum că sepiile ar fi o specie de copii de balene. Este bine cunoscut faptul că balenele sunt mai inteligente decât nevăstuicile, aproape la fel de inteligente ca solitarii… și că înoată în Colonii care ar putea fi chiar și mai inteligente. De-a lungul ultimilor zece ani, câte o carcasă de „balenă“ mai sfârșise pe coastele Domeniului. Ravna supraveghease disecția a două dintre ele. Erau mamifere marine. Rulase câteva programe filogenetice simple pe rezultate și concluzia fusese că balena e o rudă îndepărtată a Stiletelor, care cândva renunțase la viața pe uscat. – E imposibil ca sepiile să fie pui de balenă, spuse ea. – Pfff, știu asta. După o vreme a devenit evident că ființele astea își pierd în cele din urmă inteligența! Cele câteva care supraviețuiesc mai mult de un an, își cresc rădăcini precum plantele și devin generatoare de ouă lipsite de judecată. Și nasc alte sepii! Era cât pe ce să pierdem întreaga operațiune înainte să ne dăm seama ce se întâmplă cu ele. Am trimis o expediție în Mările Sudului, am găsit acel unic atol din care luau ființă și am scos cu tot cu rădăcini toate oviparele mature pe care le-am putut găsi. Puteți vedea coroanele unora din ele la suprafață. – Le-am văzut. Acum frunzele se zăreau ieșind din apă, multe dintre ele cu limbul îndreptat spre oamenii și haitele de pe malul lacului. Priveliștea era atât de familiară, atât de dragă și atât de… fie, Pham, și de tulburătoare. În lumina strălucitoare a soarelui vedea limpede ochii de pe frunze. Lipsiți de rațiune, mai mult sau mai puțin, însă erau dovada că urmașii unui prieten drag supraviețuiseră. Ravna păși de-a lungul malului apei spre partea care se afla cel mai aproape de pădurea de frunze. – Tu le-ai scos rădăcinile? Și le-ai adus aici? Ai fost norocos că au supraviețuit. Ei apreciază mult mai mult resacurile de la marginea mării decât apa aceasta sălcie și stătută. – Ce face? De unde știi? Furia și curiozitatea se împleteau în glasul Magnatului. Membrii care stăteau pe burtă săriră în sus și se repeziră pe urmele ei. Jefri făcu ochii mari de uimire.

– E imposibil, Ravna! Sepiile arată cu totul diferite. Ochii, ten… – Sunt larve de călăreți, Jef. Niciodată nu am văzut pui-de-călăreți, deci nu eram sigură, dar uite cum sunt la maturitate, spuse ea arătându-i frunzele. Magnatul veni în jurul ei. – Ce știi tu despre sepii? Crezi că, dacă vin din mijlocul oceanului, preferă lărgimile mărilor. Dar uite, ca să știi: de când i-am adus în estuarul Deltei, s-au înmulțit de o sută de ori mai mult! Prodotus (prin Zek care venea în urmă, șovăind): – Stăpâne, ce se întâmplă? Cuvintele i se preschimbară într-o bolboroseală tânguitoare. Bietul Prodotus, gândi Ravna, avea următoarea rundă de torturi pregătită cu tot tacâmul și acum i se amână plăcerea. Întrebarea era cum să întoarcă această diversiune într-o concesie pe termen mai lung. În privința aceasta încă nu știa ce să facă. Tot ce putea face acum era să lase omul de știință din ea să se apropie de omul de știință din Magnat. Privi către toți cei opt adunați în jurul ei și spuse: – Spune-mi, Magnatule, ai idee cât de rar se întâmplă că două rase inteligente să apară în mod natural într-o singură lume și să coexiste acolo? – Bineînțeles că știu! Spionii și contactele lui Prodotus mi-au povestit multe lucruri despre celelalte lumi. Coabitarea mai multor rase inteligente este o chestiune comună peste tot. Ravna clătină din cap. – Acest lucru se întâmplă doar în Exterior, acolo unde există mijloace de transport interstelar rapid și tehnologie decentă. Aici Jos, unde evoluția își urmează cursul ei sângeros și primitiv, la viteza biologică, Aici Jos inteligența nouă nu tolerează competiția. Dacă două rase inteligente apar natural, se vor lupta una cu cealaltă până la distrugere, de obicei înainte ca fiecare dintre ele să își înceapă istoria conștientă și consemnată. – Prostii! spuse Magnatul, însă își apropie capetele, gândind profund cu toți cei opt membri împreună. Deci vrei să spui că trăim o minune naturală sau… – Sau sepiile dumitale sunt precum noi, oamenii, o specie proaspăt sosită din spațiu. Ca să fiu mai clară, aceste făpturi sunt copiii și nepoții a doi dintre tovarășii mei de călătorie cu nava interstelară. Magnatul rămase tăcut o clipă, neștiind ce să creadă. – Neverosimil. Dar nu știu ce ai avea de câștigat mințind. Și chiar de ar fi așa, ce mai contează? Creaturile astea nu au tehnologie. Adulții – ouătoarele – nu au vorbit niciodată.

Sunt doar niște plante. Ce mai tovarăși de călătorie trebuie să fi fost! strigă el batjocoritor. Ce făceați cu ele, le țineați pe post de plante ornamentale? Sau… Tăcu brusc, apoi bolborosi ceva în limbaj inter-haită, pe un ton interogativ. Cele două haite înarmate răspunseră negativ, apoi se împrăștiară… cu ochii la pândă? Cu urechile ciulite? Ravna însă nu era atentă la ce se petrecea pe malul lacului. Ea privea spre Călăreții sesili, plantați pentru veșnicie acolo unde soarta numită Magnat îi adusese. Aceștia trebuie să fie generația urmașă a lui Tulpină-verde. Fără skrode – nici măcar modelul încropit pe care îl folosise Tulpină-verde – nu aveau nicio posibilitate de a forma amintiri noi. Ar fi inocenți și aproape lipsiți de judecată, precum fuseseră călăreții anterior înaintării pe planul superior al propriei lor rase. Dar mă bucur că urmașii voștri au supraviețuit, Tulpină-verde. – Ce se aude? – Poftim? răspunse Ravna, ridicând privirea din apă, băgând de seamă că octetul se împânzise de-a lungul malului, într-o postură alertă. Eu nu aud nimic. Magnatul lăsă să-i scape un mârâit enervat. – Unele din sunetele astea sunt destul de înalte încât până și voi le auziți. Se aud tot mai tare. – Aud ceva, spuse Jefri. – Ce se întâmplă acolo? se auzi Prodotus, care habar nu avea ce se petrece lângă apă. Acum auzea și Ravna… zornăitul. Un sunet atât de familiar și atât de… imposibil. Privi dea lungul lacului, spre frunzele care marcau adulții imobili. Unele din acele lamele subțiri se ridicaseră ceva mai sus decât celelalte, în decursul câtorva secunde. Imposibil, imposibil. Dar testabil. Făcu un semn ușor cu mâna și aproape o luă la fugă pe malul lacului, cât pe ce să se împiedice de unul din membrii Magnatului. Frunzele înalte se întoarseră și o urmăriră, foșnind unele lângă altele, într-un soi de limbaj propriu, unul pe care Ravna nu îl recunoștea. Însă nu avea importanță; zornăitul se transformă treptat în vorbire voder inteligibilă, deși înăbușită de apă: – Ravna, ah, Ravna! – Tulpină-verde? – Ce se aude? Moluștele nu vorbesc! Magnatul se agita împrejurul ei, unii dintre ei sprijinindu-se cu labele de umerii Ravnei pentru a vedea cât mai departe în apă. De o parte și de alta, haitele înarmate se strângeau pe mal cu armele îndreptate spre lac. Ravna era vag conștientă de faptul că Magnatul le făcea semne să se retragă.

Dar orice minune are limitele ei. Tulpină-verde rosti numele Ravnei din nou, însă acum voderul se auzea întrerupt, silabele aproape ininteligibile. Să fi fost din cauza neutilizării sau a defecțiunilor? Dacă Magnatul nu observase skroda, poate fusese tăiată în timpul transplantării. Ravna își întinse brațele, chemându-și prietenul înapoi. – Plantele astea nu se pot mișca! strigă Magnatul agitat. Membrii lui care se cățăraseră pe umerii Ravnei se dezechilibrară și căzură în apă. Restul membrilor săriră să-i scoată din lac pe cei căzuți. Însă cu toții erau cu ochii țintă pe frunzele prelungi, ensiforme din apă, care se mișcau, înaintând lent, legănat, un metru înainte, jumătate de metru înapoi. În vreme ce călărețul se apropia de ei, Ravna îi putu vedea corpul sub apă. Pe tijă, în partea de jos, se vedea o umflătură. Platforma skrodei era… încă acolo, dar ascunsă. Nici nu era de mirare că angajații Magnatului nu observaseră mașinăria. Acum Ravna văzu suprafețe netede de compozit acolo unde mișcările Tulpinii-verzi crăpau coralul crescut în anii lungi în care stătuse de una singură lângă micul său atol. Chiar înainte ca Tulpină-verde să ajungă la marginea apei, frunzele îi alunecară spre brațele Ravnei, văzând-o și atingând-o într-o singură mișcare. – Am visat multă vreme – bâzâitul voderului înghiți un cuvânt sau două, iar acum nu mai sunt unde eram la început. Mereu mă întrebam ce s-a întâmplat cu tine. Am avut atâția copii și acum copiii copiilor, călăreții mei mai mici. Îmi pare rău, Ravna. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este bunătatea ta și promisiunea mea de a mă limita. Îmi pare rău. Ravna zâmbi. – Îmi amintesc și eu de această promisiune. Dar aici ai fost invitată. De prieteni. Arătă cu mâna spre membrii Magnatului stând împrejurul ei. – Iar copiii tăi au fost protejați și au trăit mult mai mulți decât te-ai fi așteptat vreodată. Nu-i așa, Sire? întrebă Ravna privindu-l pe Magnat. Magnatul stătea ghemuit, toți ochii țintă la apariția mișcătoare și fermecată. Era pentru prima dată când părea intimidat. Doi dintre ei își ridicară privirile spre ea. – Scuze. Care era întrebarea? – Am spus că dumneata ești un prieten și ai invitat-o pe Tulpină-verde și pe copiii ei să locuiască aici cu toții. Nu e adevărat? – Eu, hmmm, nu am privit niciodată lucrurile în acest mod. Dar, pe de altă parte, nici nu am știut că această ă-ă… hmmm…. – Tulpină-verde, îl ajută Ravna. – … Această Tulpină-verde e o persoană cu care să vorbesc.

Privirile lui erau îndreptate în egală măsură spre Ravna și spre Tulpină-verde. În cele din urmă, izbucni: – Da! Fără îndoială! Tulpină-verde este prietena mea. Ai rostit adevărul gol-goluț. Sunt fericit că se află aici și face ceea ce face! Afaceristul din el își revenise din uimire și se afla din nou la control. Tulpină-verde foșni o frunză peste creștetul cel mai apropiat al Magnatului. – Vă mulțumesc, domnule. Eu gândesc greoi și visez prea mult. Skroda mea nu are o memorie prea bună, însă eu și ai mei vom fi buni servitori? Cetățeni? – Angajați, răspunse Magnatul ferm. – Mă bucur atât de mult să o revăd pe Ravna. Au trecut…? – Ani, răspunse Ravna. Nu am putut da de tine. – Timpul nu contează atât de mult pentru mine. Aici ești între prieteni? Ravna se uită spre Magnat, apoi spre Zek care sigur îi transmitea această conversație lui Prodotus. Adevărul, în acest moment, nu putea fi rostit și nici nu ar fi fost înțeles. I-ar fi luat Ravnei câteva zece-zile pentru a-i explica Tulpinii-verzi cum stăteau lucrurile, să-i repete încă o dată și încă o dată până când amintirile i se impregnau și rămâneau cu ea. Se întoarse spre Tulpină-verde și spuse: – Domnul Magnat de aici îmi este prieten, spuse ea arătându-i pe toți opt. Voderul zbârnâi. Sunetul ar fi putut fi un râs vesel dacă aparatul nu ar fi fost atât de vechi și scufundat în apă. – Bun. Bun. Mă bucur. Acum așază-te lângă mine și repetă-mi de câteva ori. Ravna își întoarse capul spre nord, dincolo de lacul Tulpinii-verzi. În vreme ce stătuseră de vorbă, marele aparat de zbor al Magnatului fusese scos cu totul din hangar. Apoi se întoarse spre Magnat. – Îmi va lua o vreme, spuse ea. Magnatul se uită de la unul la celălalt, apoi la Tulpină-verde. În cele din urmă, întrebă: – Deci așa, Tulpină-verde, Ravna Bergsndot e prietena ta? – Este cea mai dragă prietenă a mea din lumea întreagă.

Expediția Marelui Magnat în Domeniu fu amânată cu o zi. Cea mai mare parte a respectivei zile fu petrecută de Ravna, Jefri și Magnat pe malul lacului de sepii – al lacului cu pui-de-

călăreți –, care explicară că vor pleca departe pentru o scurtă perioadă de timp, dar se vor întoarce curând, cu vești interesante și proiecte noi. O zi întreagă de explicații repetate va fi probabil suficient. Tulpină-verde își va aminti și va coopera prin căi pe care Magnatul – inventatorului și afaceristului deopotrivă – le găsea deja absolut fascinante. În tot acest timp, Magnatul nu dădu niciun semn că ar fi înclinat să facă vreo concesie, nici măcar atunci când Ravna vorbi doar cu el. Dar când cele două aeronave își luară în cele din urmă zborul, Ravna și Jefri se aflau împreună la bordul navei Magnatului.

C a p i t o l u l 3 6 În vremea copilăriei petrecute în Exterior, Ravna Bergsndot învăluise întreaga lume dinainte de zborul spațial și computere într-o aură romantică și amorfă a „pretehnologiei“. Anii petrecuți de ea în mijlocul Stiletelor o învățaseră cât de mult puteau schimba viața cuiva cele mai simple descoperiri. Aeronava Magnatului era un aparat primitiv, însă Ravna parcursese pe jos ținuturile deasupra cărora acum zburau. Trecură în câteva oreobstacole pe care nu demult le depășiseră cu eforturi dureroase în câteva zece-zile. Călătoria ar fi fost glorioasă dacă nu ar fi petrecut prima zi și noapte încuiați în cabina înghesuită cu care se obișnuiseră deja. În dimineața celei de-a doua zile, progresul lor încetini. Aerul era zbuciumat, iar umbrele norilor se alungeau în direcția greșită. Cândva în timpul nopții, Magnatul schimbase cursul dirijabilului. În depărtare, se vedea nava lui Prodotus. Pornise în urma lor, nevăzută ieri aproape întreaga zi. Acum, cu schimbarea lor de direcție, se zărea în depărtare. Cvartetul steward veni și ciocăni ușor la ușa lor, însă nu cu micul dejun. – Pe aici, pe aici. Ravna ieși în patru labe prin trapă. În dreapta ei, cvartetul se afla deja la un metru sau doi înainte. Pleca, aruncând din când în când o privire în spate, spre ea. În stânga se afla nelipsita haită înarmată. La bordul navei căra puști cu țeavă scurtă, îndreptate în jos. – Să fii atent la puști, îi spuse ea peste umăr lui Jefri. – Hei, amice, spuse Jefri, făcându-i semn ușor cu mâna paznicului în timp ce ieșea pe coridor. Prinși între stewardul din față și haita înarmată din spate, oamenii înaintau cu greu de-a lungul culoarelor. La intervale regulate se vedeau alte uși, unde trebuie să fi fost alte cabine private. În dreptul fiecăreia pâlpâia câte o lampă în tavan și, pentru a mia oară, Ravna se rugă ca Prodotus să fi furat împreună cu planurile de construcție și tehnologia pentru stabilizarea hidrogenului la bord.

Coridorul se întindea pe toată lungimea interiorului, curbându-se ușor de-a lungul pântecelui navei. Se îndreptau spre proră. Unde în altă parte s-ar fi putut afla anturajul Magnatului?

Ajunseră în final la capătul compartimentului de călători. Pasajul se deschidea într-un coridor ce traversa lățimea fuzelajului. De o parte și de cealaltă se vedeau obișnuitele hublouri de zece centimetri, razele soarelui înecând lumina lămpilor din tavan. În centrul spațiului deschis se înălța un fel de spirală în scări, versiunea pentru Stilete, un evantai de trepte, potrivite pentru o haită urcând în șir de câte unul. Haita steward își trimise un membru pe scări în sus. Ravna îl auzi spunând ceva, anunțând sosirea oamenilor. După o clipă, se ivi din nou coborând. – Duceți sus acum, rog duceți. Ravna începu să urce, șerpuindu-se ridicol, ca într-o comedie multi-biotopică, dar reuși să ajungă până în capăt. În cele din urmă se rostogoli pe covorul de la ultimul etaj și privi în jurul ei spre decorul scăldat în razele strălucitoare ale soarelui. Pe Puteri! Cu cea mai primitivă tehnologie, Magnatul reușise un efect vizual cu care un designer din Exteriorul Inferior s-ar fi mândrit. Trebuie să recunosc, tipul e un megaloman, însă are și imaginație pe măsură. Sala de audiențe de la prora aeronavei se extindea de la babord la tribord. Tavanul urma forma fuzelajului, curbându-se în sus astfel încât în unele locuri era înalt cât pentru un om să poată sta în picioare. Nici urmă de hublouri minuscule și murdare. Magnatul nu avea cum să producă foi largi de sticlă transparentă, însă firește că putea produce hexagoane micuțe, perfecte din sticlă. Cu sutele, care intrau într-o plasă fină care înconjura partea din față a încăperii. După cum era de așteptat, Magnatul era cocoțat pe tronuri, admirând priveliștea. Doi dintre ei se uitau în direcția ei. Restul priveau afară. Soarele strălucea atât de puternic, încât cei opt membri se vedeau ca niște siluete întunecate pe fundalul incandescent. Fu smulsă din uimire de o înjurătură enervată. Jef era la jumătatea scărilor, complet încolăcit în jurul pilonului din centru, dar prea mare pentru a se putea strecura în cameră. Ravna se întinse, apucă ambele brațe ale lui Jefri și se propti cu picioarele în balustrada scărilor. Ea trăgea și Jefri împingea, târându-l în sus centimetru cu centimetru. Cu o pârâitură metalică, Jefri fu eliberat. Veni de-a berbeleacul pe covorul punții de comandă și se rostogoli în poziție șezândă. Se auzi vorbind cineva cu vocea lui Prodotus. – Uriașul acela nătâng îți dezmembrează scările, Sire? Când te-am avertizat că oamenii aceștia distrug tot ce ating, nu mă așteptam la o dovadă atât de concretă.

Altcineva se auzi bolborosind o replică. Ravna privi în jur. Ah, se mai afla acolo și Zek, pe un taburet separat, învăluit în mantia lui radio. Așadar și ceilalți ascultau, oferind diverse sfaturi. În rest, toată lumea era prezentă fizic? În cameră încăpea cu greu mai mult de o singură haită. Ravna întoarse capul în spate și îl văzu pe cvartetul înarmat stând de pază pe scări. În cameră mai era cineva. Însă nu era haită, nici membru radio, era Ritl. Solitarul stătea în bătaia soarelui, în fața tronurilor Magnatului. Întreaga ei atitudine deborda de mulțumire de sine, probabil scăpase basma curată cu ceva. Ravna arătă spre solitar. – Am crezut că o lăsăm pe Ritl la Tropice, spuse ea Magnatului. Magnatul emise un sunet iritat. – Păi, da. Doar că arătarea a țâșnit dintr-o cămară de provizii aseară din senin. Remasritlfeer a fost un ajutor excelent, dar poate i-am onorat prea mult amintirea… Îi trimise rămășiței fostei sale angajate o privire gânditoare. Ritl se răsuci agitată pe taburetul ei de catifea și emise câteva vibrații care sunau nerușinat chiar și în urechile Ravnei. Magnatul ignoră comentariile solitarului și îi făcu semn Ravnei spre priveliștea de pe fereastră. – Ne apropiem de Domeniu. Din locul în care se afla, tot ce vedea Ravna era cerul. Se ridică în genunchi și privi în jos peste marginea ferestrelor. Văzu zăpadă orbitoare și petice de umbră și stâncă neagră. La picioarele lor se întindeau ghețarii și vârfurile Colților de gheață. Își amintea din hărți, când Amdi plănuise ultima etapă a călătoriei lor înapoi în Domeniu. Acum putea zări chiar și una din văile care duceau spre posturile de la granița de sud a Domeniului. – Văd că încă mai avem de urcat niște dealuri, spuse Jefri. – Bucurați-vă de întârziere, oameni, se auzi glasul lui Prodotus prin Zek. Nevil vă va lua curând în primire. Magnatul lătră ceva peremptoriu, apoi continuă în samnorskă: – Eu sunt cel care hotărăște asta, nu Nevil. – Îmi cer iertare, Sire, spuse Prodotus. Desigur, Nevil nu are nicio autoritate în această chestiune. Unii dintre membrii octetului se uitau spre Jefri. Chiar și cu lumina orbitoare din cabină, se putea observa că privirea nu era prietenoasă.

– Vom trece peste munții ăștia până mâine cel târziu. Vântul se schimbă mult mai rapid decât curenții marini. Marele Magnat rămase tăcut o clipă. Toți cei opt membri își întoarseră capetele spre zăpezile strălucitoare și stâncile negre și zimțate. Cunoscându-l pe Magnat, aceasta era poza lui eroică, special pentru publicul prezent în cabina lui. Poate Ritl gândi același lucru: emise o remarcă ironică. Magnatul râse și ridică din umeri. De undeva de la pupă, zumzetul înfundat al motoarelor se intensifică ușor. Echipajul Magnatului, aflat într-o cabină de pilotare unde oamenii nu aveau acces, schimba din nou direcția. Plecarea lor fusese amânată o zi. Ravna, se întreba cum avea să afecteze această întârziere planurile Magnatului și ale lui Nevil. Și mă mai întreb de câte ori au survolat trupele lui acești munți? Înainte de răpirea ei, acest lucru nu se petrecuse niciodată; Excentric II ar fi depistat intrușii imediat. Dincolo de plasa de stică, munții se apropiară ușor de botul aeronavei. Puntea se lăsă brusc sub Ravna, apoi săltă violent înapoi, trimițând-o lângă tronurile Magnatului. Jefri se întinse și o apucă de subsuori. Stând lipiți unul de celălalt și proptindu-se cu picioarele de pereți, reușiră să rămână în loc vreme de treizeci de secunde în turbulențe. Stiletelor din cabină le fu mai ușor. Deși nu folosiră centurile de siguranță, taburetele pe care stăteau aveau brațe din lemn și fiecare membru își ținea ghearele înfipte în jurul unei bare de susținere. Magnatul bolborosi ceva spre Zek. Jefri traduse: – Vorbește cu Prodotus despre turbulențe. Zek țipă ceva înapoi. Mantia lui radio alunecase într-o parte, de lângă centrul timpanului. Biata făptură se scutură și se învârti până când reuși să așeze mantia așa cum trebuie. Scoase câteva acorduri disparate, care sunau precum nume de membri. Oare își verifică semnalul cu restul haitei lui? După un moment, Prodotus era din nou pe recepție. – Suntem bine, avem încă niște goluri de aer. Să le spuneți oamenilor că haita lor de puiandri simte nițel presiunea momentului… Aha, o amenințare. Poate Prodotus socotea că Magnatul ar putea afla anumite lucruri care l-ar putea face să-și schimbe gândurile. Magnatul aprobă serios, scăpând sensul ascuns al vorbelor angajatului său. – Trebuie să survolăm dintr-o parte în alta a acestui versant. Sunt siguri că există culoare la altitudine prin care se poate trece, doar că sunt pasaje pentru călătorii de la sol. Diferența e că aceste coridoare de aer trebuie ghicite, pentru că se schimbă de la o oră la alta. Dar repet, vom trece munții dimineață.

Vorbea cu siguranța cuiva care face promisiuni din propria-i convingere și nu pe probe concrete. În decursul următoarelor două ore, își schimbară cursul încă de două ori, zburând încet în jurul Colților de gheață. Cu excepția vârtejurilor și curenților puternici de vânt, nu mai întâmpinară alte pericole, dar nici coridoare de aer deasupra munților. Magnatul își petrecu restul timpului dând frâu liber naturii lui pasionate de știință pentru a o iscodi pe Ravna în subiectul „spațiilor înalte“. – Pe vremuri obișnuiam să mă întreb ce se află în spațiile de dincolo de cer, spuse el, dar niciodată nu mi-a adus vreun sfanț profit, deci am concediat acea parte neproductivă a imaginației mele. Acum îmi doresc să fi fost mai înțelegător. Voi, oamenii, ne mai dezvăluiți anumite lucruri și în același timp faceți lucruri abominabile. Într-o bună zi vom vizita spațiile înalte, nu doar să survolăm aiurea peste niște munți. – Da, Sire, răspunse Ravna, stelele nu sunt suficient de sus. Discuțiile despre înțelesul vorbelor sale le mai ocupă timpul pe durata a încă două întoarceri… și aproape întreaga după-amiaza. El vedea ideile despre Zonele Gânditoare și limitele vitezei-luminii drept negativism naiv și își pierdu interesul când Ravna începu să discute despre Molimă. – Nu mai vreau să aud aberațiile religioase! spuse el. Vreau doar gândire practică omenească, deschisă spre noi concepte. Am putea înfăptui atâtea lucruri coroborând ideile mele cu experiența ta tehnică și ce-o mai fi având Nevil… – Fără să-și bage nasul Cioplitoarea-în-lemn, interveni Prodotus. – Da, se înțelege, aprobă Magnatul, câțiva dintre ei privind înălțimile stâncilor. Umbrele după-amiezii aruncau umbre lungi peste piscuri și ghețari. – Este insuportabil! strigă el. În noaptea asta va fi lună plină, dar nu risc să mă apropii pe întuneric. Ritl murmură ceva. – Tu să taci din gură! izbucni Magnatul. Octetul nu mai era la fel de tolerant față de solitar precum fusese mai devreme. Împinse un bot în direcția lui Zek. – Care sunt consecințele întârzierii de astăzi? Prodotus răspunse, însă cu o voce mai ezitantă decât de obicei. – Mă tem că Nevil Storherte e destul de, ă-ă… insistent. Spune că a stabilit o întrunire publică și a folosit diverse metode de constrângere pentru a o convinge pe Cioplitoarea-în-

lemn să participe. Dacă nu ajungem până mâine după-amiază, el se teme că se va petrece o catastrofă. – Să-l ia dracul pe două-picioare! Ar trebui să vorbesc direct cu el! – Mă tem că nu ne ajută cu nimic, stăpâne. Cred că Nevil spune adevărul. Știu că Cioplitoarea-în-lemn este foarte greu de manipulat. – Dar numai Cioplitoarea-în-lemn este așa? Johanna a apărut? Sau Pelerinul? – Nu, stăpâne. – Fii cu ochii în patru, pot apărea surprize, spuse Magnatul, apoi tăcu o clipă. Lasându-l deoparte pe Nevil, trebuie să aterizăm mâine după-amiază. Tot atunci ajunge și flota noastră. Acolo sunt o mie de radiouri, un dar care-i va impresiona atât pe oameni, cât și pe susținătorii Cioplitoarei-în-lemn. Ei, la fel de bine puteau să fie și o mie de țevi pe spatele haitelor înarmate. Ești sigur că ajunge până la amiază? – Da, stăpâne. A înaintat foarte constant. Nevil a urmărit mereu plutele și agenții mei le-au reperat de asemenea. – Așa este, încuviință Magnatul emfatic. Un lucru pe care l-am învățat despre marketing: trebuie să lovești la momentul oportun cu produsul care trebuie. Toate să fie coordonate. Eu… Zek îl întrerupse, dar vocea nu îi aparținea lui Prodotus: – Ce nu înțeleg eu este de ce nu am primit vești directe de la flotă. Au radiouri, tot ce avem noi de făcut este să le cerem să întârzie acostarea pentru a ne coordona, conform planului. Prodotus răspunse interlocutorului necunoscut: – Adevărat, nu am luat legătura direct cu cei de jos. Dar, în fond, Corul e mai degrabă un instrument decât un aliat, iar plutele respective sunt doar o mică parte din întreg. Flota nu ar fi trebuit să iasă la apă atât de curând, însă avea toată marfa la bord. – Cui îi răspunde Prodotus? întrebă Ravna fără să gândească. Interlocutorul vorbea samnorska fluent și îi suna vag familiar. – Acesta e o parte din Pastorul pe care l-ai cunoscut în Domeniu, conectat la rețea din sud prin Zek/Ut/Ta/Fur/Ri. Eu i-am cerut să îl înlocuiască pe consilierul tropical actual, pentru că înțelege chiar și acum Nordul mai bine decât cei mai mulți dintre noi. – Ah! spuse Jefri arătând la fel de surprins ca și Ravna. Mă bucur, mă bucur că a ajuns cu bine acasă. Zek se scutură și bolborosi ceva, apoi vorbi în samnorskă:

– Am supraviețuit aproape în întregime, dar nu suntem cei mai buni vorbitori. Mulțumită vouă, oameni ucigași. Dacă ar fi fost Johanna… Zek se întrerupse singur înainte de a termina, sunete pe limba Stiletelor suprapunându-se peste samnorskă. Săracul Zek se zvârcolea pe toate părțile, ca și cum s-ar fi păzit de lovituri invizibile. După o clipă, își reveni și glăsui cu vocea lui Prodotus: – Scuze, intrasem într-o zonă de turbulențe. Stăpâne, am câteva sugestii despre cum am putea ajusta întârzierea noastră, dar dacă intenționezi ca doi oameni ai tăi să fie prezenți în momentul în care vom ateriza, te rog să discutăm o clipă în particular. Avu loc un schimb de priviri și replici între Magnat și consilierii lui de la distanță, toate în limbaj inter-haită. Cel puțin patru membri ai Magnatului priveau pe fereastră urmărind culorile apusului cum coborâră peste întinderile înghețate. Rămase gânditor o vreme, apoi spuse ceva haitei înarmate și Ravna împreună cu Jefri fură conduși jos pe scările spiralate. În timp ce se îndreptau spre cabina lor prin coridorul strâmt, Jefri spuse: – Îmi doresc să fi fost măcar pe jumătate la fel de șmecheri pe cât spune Prodotus că suntem. Johanna petrecuse ultimele șase zece-zile pe mări. De când descoperiseră lăzile cu stații radio, dusese o luptă continuă pentru a ține gloata departe de gadgeturi. Slavă Puterilor, doar prima plută transporta aparatele. (Dar de ce atât de multe? Încă nu aflase.) Îi convinsese pe câțiva dintre ai ei să repare crăpătura din ladă, așadar singura stație radio rămasă pe afară era cea pe care o „proteja“ ea. Cine zicea că a încerca să te înțelegi cu Tropicalii e o pierdere de vreme sau ceva imposibil de realizat? Contrar așteptărilor, prietenii lui Cipcirip înțelegeau și credeau tot ce spunea ea. Ba mai mult, o apăraseră în nenumărate rânduri de diverșii cârcotași ori curioși, iar într-o zi chiar ținuseră piept unui atac din partea celor care nu aveau încredere în ea. O vreme, Johanna fusese tentată să arunce stația ei radio peste bord: tot ce avea de făcut era să aștepte o noapte furtunoasă și să spere că niciun membru nu o va prinde în flagrant delict. Dar pe urmă observă câțiva membri adulmecând pe lângă lăzile cu stații. Asemenea „accidente“ erau principala sursă de creativitate a Corului. Acolo unde nebunia nu îi ducea la pieire, aceste fragmente descopereau lucruri pe care nimeni altcineva nu și le imaginase. Chiar dacă gloata avea să rămână în general loială ei, în cele din urmă cineva tot va sparge lăzile respective… și planurile ei de a trece flota pe sub radarele radio vor eșua lamentabil. Așadar hotărî să păstreze stația pentru ea însăși. Îi luă câteva nopți de muncă, moșmondind pe sub pături, dar în cele din urmă reuși să deschidă gadgetul și să scoată arcul de sub butonul de emisie. Johannei încă nu îi era foarte clar cum funcționau arcurile mecanice, ce le făcea să acționeze sau să reacționeze când le împingeau sau le trăgeai… așa că îi scoase toate componentele mobile. Astfel se asigură că nici măcar o inteligență „accidentală“ a gloatei nu ar putea pune butonul respectiv în funcțiune.

După aceasta, scoase radioul la lumină. Gloata o înconjură instantaneu, cu toții extraordinar de tăcuți. Ascultau concentrați cum numai Stiletele puteau. După o vreme se relaxară nițel. Cipcirip îi raportă: – Sună cam așa. Apoi reproduse interpretarea sunetelor, un clicăit și pârâit care i se păru Johannei zgomot fără sens. Poate Nevil abandonase căutările… dar deodată se auziră sunete stridente dinspre cutie, întrerupându-i recitarea lui Cipcirip. Se auzea o voce de Stilet, repetând în neștire un apel. Gloata sări în sus și se produse o hărmălaie de nedescris în încercarea disperată de a răspunde… fără niciun rezultat, evident. Transmisiunea încetă după aproximativ cinci minute. O oră mai târziu, vocea se auzi din nou, repetând același mesaj, iar peste o oră la fel. Prodotus și Nevil încercau marea cu degetul, sperând că poate-poate ar putea stabili o legătură. Johanna zâmbi în sinea ei. O legătură nu se va stabili cu siguranță, dar va găsi o metodă de a folosi aparatul pentru o cauză mai nobilă.

Trecuseră de vechea capitală a Cioplitoarei-în-lemn din sudul coastelor. Johanna începu să recunoască stâncile și văile cu ghețari ale Domeniului și se simți… acasă. Partea de vest a flotilei nu mai plutea în larg. Insulele din nord se zăriră la început ca niște ridicături de pământ undeva în nordul vechii capitale. Treptat, zări tot mai multe dintre ele, munți prăvăliți în apă, transformând această porțiune de mare într-o rețea de strâmtori. Foarte curând, vor ajunge la Insula Tăinuită sau Versantul Stâncos și lucrurile vor deveni cu adevărat palpitante. Uneori Johanna uita să se teamă de posibilele pericole care o așteptau în aventurile ei. Tot ce știa ea acum era că, într-un fel sau altul, nu va mai fi nevoită să bea apă stătută și să aleagă pentru cină carne uscată sau pește crud. Într-o după-amiază, bărcile flotei Cioplitoarei-în-lemn apărură în raza lor vizuală. Vasele înaintau paralel cu ea de-a lungul coastei între flota ei și țărm, păstrând distanța, fără să încerce o abordare. Când Johanna îi zări prima dată, fu cât pe ce să sară în sus pe plută să le strige și să le facă semne. Dar sigur Nevil și Prodotus nu o detronaseră pe Cioplitoareaîn-lemn? Sigur? De fapt, habar nu avea, așadar se ghemui la loc pe plută, ferită de privirile Flotei Domeniului. A doua zi, stația ei radio continua să recepționeze din oră în oră mesajul lui Nevil sau al lui Prodotus, dar acum se mai auzeau și alte sunete interesante. Multe din acestea se pierdeau în foșnetul de fond, însă Cipcirip și prietenii lui puteau extrage sunetele și i le puteau reproduce cu claritate. Erau voci omenești, aparținând tovarășilor apropiați ai lui Nevil.

Conversația era fragmentată și de o singură parte. Probabil celor din paza de coastă le venea la fel de greu să înțeleagă de ce nu puteau avea un dialog cum îi era și ei greu să înțeleagă principiile unui arc. Nevil trebuie să folosească E-II sau Orbiterul pentru a monitoriza fiecare stație radio în parte, deci putea depista și emisiile slabe ce veneau din lăzi. Johanna nu îl putea auzi pe Nevil decât atunci când îi trimitea mesajul acela prostesc automat, dar pe măsură ce plutele se apropiau de inima Domeniului, începu să prindă semnal și de la cei mai apropiați dintre ceilalți vorbitori. – Da, Nevil, sunt zece șalupe, chiar acolo unde ai spus tu. Ce?… De unde să știu? Arată ca niște maldăre de gunoi. Aceasta fusese Tami Ansndot, la fel de arțăgoasă ca întotdeauna. – Una e numai pe jumătate, ca și cum s-ar fi rupt în mijloc… De ce nu-l trimiți tu pe Pedantus să zboare peste papagalii ăștia să vadă despre ce e vorba, că doar sunt de-ai lui! Nu se mai auzi nimic o vreme, probabil Nevil îi turna o explicație mincinoasă despre absența lui Pedantus. Johanna își mușcă buzele, încercând să își imagineze ce brașoave mai scornea acum și ce se mai ascundea în spatele lor. Dacă nu aș fi distrus butonul de emisie, i-aș fi spus eu vreo două lui Tami! Pe lângă faptul că Tami era o Contestatară, mai credea și minciunile lui Nevil. Recunoscu și celelalte voci, Contestatari cu ceva experiență în păduri. Deci Nevil trebuie să știe că plutele sunt importate. Dar de ce nu se auzea vocea fratelui ei? S-o fi deșteptat Jefri într-un final în privința lui Nevil? Nici nu voia să se gândească acum la implicațiile acestei posibilități. Johanna spera doar că Jefri nu prezenta suficientă încredere pentru a participa la misiune. Toată după-amiaza Johanna continuă să asculte mesajele, prinzând câteva informații utile. Flota ei era într-adevăr importantă; cumva o va revela pe Cioplitoarea-în-lemn drept „nebuna obstrucționistă pe care am suspectat-o mereu a fi“ – aceasta venind de la un idiot care probabil repeta fără să gândească lozinci din actuala propagandă a lui Nevil. Un mare tratat urma să fie semnat; aceste plute păreau a fi o garanție și o mostră a viitorului ce se pregătea. Da, dacă îi vor putea controla pe Coriștii mei! La un moment dat, Tami rosti: – Îmi pare atât de rău de Ravna și Jo, dacă ar fi aici să vadă cât s-au înșelat. Johanna se bucură că nu putu auzi replica îndurerată și gâtuită de lacrimi a lui Nevil. – Pluta tocmai a trecut de mine. Aceasta era o voce nouă. Părea a fi a lui Bili Yngva. Nu, era a fratelui său mai mic, Merto, care probabil știa totul despre crimă și trădare. Merto nu era la fel de șiret precum Bili sau Nevil. Vorbea parcă pe furiș, de teamă să nu fie descoperit transmițând lucruri importante.

– Nu. Ți-am mai spus, nu e niciun semn cum că la bord ar fi un om. De ce nu trimiți tu pe cineva să verifice înainte de a acosta? Da, da. Păi, după ziua de astăzi, toate se vor schimba.

C a p i t o l u l 3 7 În următoarele douăzeci de ore, aeronava Magnatului zbârnâi dintr-o parte în alta, „bătând la ușa“ curenților de aer montani, sperând că în cele din urmă vânturile vor adormi sau cel puțin vor bate în direcția care trebuie. Undeva înainte de ivirea zorilor strategia Magnatului fu răsplătită… sau poate Nevil înțelesese cum să coordoneze observațiile orbiterului cu programele lui Excentric II și să ghideze aeronavele prin culoarele montane în intervalul de timp potrivit. Oricum, până la sfârșitul dimineții celei de-a doua zile, ambele aparate de zbor trecuseră peste Colții de gheață și acum coborau. Pe acest versant al munților, ziua era posomorâtă, învelită în nori grei, și deasupra, și dedesubt. Singurul semn că jos îi aștepta pământ era câte un petic răzleț de verde întunecat ce se întrevedea printre norii de jos. Acum hurducăturile și smuciturile nu mai erau cauzate de turbulențele aerului limpede, ci de violența furtunii care bubuia de jur împrejurul lor. Când stewardul veni să-i ia pe Ravna și Jefri, lumina era slabă ca dimineața în zori, cu excepția fulgerelor care scăpărau din când în când. Toți trei, urmați de haita înarmată, se strecurară ca și ieri de-a lungul coridorului din centrul dirijabilului, balansându-se mult mai puternic decât de obicei. Ravna se încolăci sus pe scara spiralată până în cabina Magnatului. În urma ei, Jefri reuși să urce aproape la fel de ușor. Din câte se părea, Magnatul poruncise să se scoată o parte din balustradă, lărgind scările suficient pentru Jefri. Ca de obicei, vederea era spectaculoasă, însă în dimineața aceasta nu se zăreau ghețarii scăldați de soarele orbitor. Aeronava Magnatului își făcea loc cu iuțeală prin pătura inferioară a norilor. Pentru o clipă nu văzură nimic în fața ochilor, apoi se iviră văi împădurite și pășuni incredibil de verzi sub pătura greoaie de nori și ploaie. Cei mai mulți membri ai Magnatului priveau în sus spre cer, prefăcându-se, ca de obicei, că ignoră o chestiune atât de trivială precum sosirea prizonierilor săi. De la babord la tribord se întindeau kilometri după kilometri de nori. Fulgerele alergau între ei și pământ. La fiecare câteva secunde, botul era luminat de un flash orbitor, iar tunetele zgâlțâiau

grilajul parbrizului. Magnatul tresări speriat, apoi își întoarse un cap sau două în direcția Ravnei și a lui Jefri. – Nu există niciun motiv de alarmă. Prodotus îmi spune că vom ieși din zona cu furtună în mai puțin de treizeci de minute. După această asigurare, urmară cincisprezece minute de zdruncinături. Magnatul și diverșii lui sfetnici de la distanță schimbau din când în când câte o remarcă, însă în limbajul Stiletelor. Aceasta excluzând-o pe Ritl care trăncănea în fundal. Cel puțin patru haite discutau prin Zek. Una dintre ele era clar Prodotus; o alta părea să fie Pastorul care fusese pe rețea cu o zi în urmă. Ravna recunoscu numele lui Nevil de câteva ori în conversație. – Magnatul pare din ce în ce mai puțin încântat de sfaturile lui Nevil, îi șopti Jefri. Doi dintre membrii Magnatului ridicară privirea la auzul cuvintelor bărbatului, însă dincolo de acest gest, haita continuă să îi ignore. Trecură douăzeci de minute. Nu se mai vedea deloc solul. Cine știe ce perete muntos le-ar putea sări în față în următoarea secundă? Deodată, într-un interval de zece secunde, nava ieși din marginea tumultului ceresc și lăsă în urmă stânci scăpărătoare de nori. Trecuseră de granițele Domeniului, peste gospodăriile răsfirate ale țăranilor și meșteșugarilor, apropiindu-se de zidurile cele mai înalte ale fermelor bogate, peste pământurile acoperite cu pete de zăpadă netopită și bălți noroioase. Primăvara în nordul îndepărtat însemna câteva zece-zile de noroaie și ploi, cel mai puțin preferat anotimp al Ravnei. Aici nu ajunseseră încă la jumătatea primăverii, dar astăzi era una din acele zile miraculoase când furtunile obosesc și în locul lor apare cerul albastru și nesfârșit, o promisiune înșelătoare de vară. Amestecate cu mocirla și cu avalanșele și cu zăpada topindu-se, primele flori înveșmântau pajiștile în toate culorile pe care un om le putea distinge (inclusiv nuanțe pe care bietele Stilete nu le puteau distinge). Vedeau până în zări îndepărtate prin aerul curățat de vânt și ploi. Orizontul era o linie argintie strălucitoare pe cerul albastru, frântă din loc în loc de caneluri întunecate. Ravna încercă să ghicească unde se găsea Insula Balenei. Conversația dintre Magnat și diverșii săi sfetnici se transformase într-un schimb de felicitări. Magnatul scoase un chiot de bucurie și vorbi Ravnei: – Ai rămas surprinsă? Prodotus e în legătură radio cu Nevil, deci avem cu toții puterea navei stelare pentru a ne ajuta. Nu mai suntem nevoiți să ne furișăm, de frică să nu ne vezi. – Într-adevăr, spuse Prodotus, hotărârea dumitale de la o răpi pe Ravna Bergsndot a fost o mutare strălucită, Sire. A revoluționat operațiunea. – Ah, Prodotus, la drept vorbind, a fost chiar sugestia ta, răspunse împingându-și boturile în sus într-un gest care se pierdu probabil în transmisiunea lui Zek. Felicitările mele!

Jefri își dădu ochii peste cap, dar din fericire nu scoase un cuvânt în vreme ce Prodotus continuă cu raportul său: – Este senin și însorit în toate direcțiile acum. Suntem în program pentru marea serbare a alianței pe care am plănuit-o cu Nevil. Chiar acum în timp ce vorbim, flota de plute este în dreptul Insulei Tăinuite. – Mai avem încă de convins facțiunea Ravnei, spuse Magnatul. – Ai încredere în mine, Stăpâne. Îți amintești discuțiile pe care le-am purtat pe tema aceasta? Tot ce avem de făcut noi și cu Nevil e să executăm o aterizare cât mai spectaculoasă. Și sincer vorbind, Ravna nu a avut niciodată cine știe ce susținere, în afară de marii absenți Johanna și Pelerinul. Cioplitoarea-în-lemn și-a descoperit cu timpul propriile motive pentru a nu o agrea pe Ravna. Dacă jucăm această carte cum trebuie, Cioplitoarea-în-lemn se va adapta noii situații. – Mai e și Jupuitorul, spuse Magnatul. O fi el aliatul nostru și l-am admirat întotdeauna, însă mă tem că are propria lui agendă. – Mda, rosti Prodotus și vocea i se stinse într-un mârâit îngândurat. Jupuitorul va fi mereu o problemă… În sfârșit o afirmație sinceră. În timpul acestei conversații, Jefri stătuse cu ochii țintă spre orizont. – Am ajuns! Se vede Insula Balenei! Ravna se uită în direcția în care privea Jefri. Abia se întrezăreau două puncte minuscule pe linia de la capătul lumii, însă ea recunoscu Defileul și Arcada. Simți că o cuprinde un mare dor de casă. Cât de departe au ajuns lucrurile, să simt că aici sunt acasă! – Urmărește linia orizontului la dreapta cu o jumătate de grad, continuă Jefri, și acolo ar trebui să fie Dealul Navei Stelare. Indicația era cât se poate de clară, însă tot ce vedea ea erau pete de verde și gri și alb. – În sfârșit o utilizare potrivită pentru oameni! spuse Magnatul. Călăuze! Dacă s-ar încrede cineva în ei. Vor mai trece câteva minute bune înainte ca Stiletele de bordul aeronavei să repereze orice indiciu la sol. Sau poate că nu. Fălcile Magnatului ridicară cu greu două cilindre din alamă și le așezară pe niște postamente pivotante de lângă membrii aflați la extreme. Ceilalți, cu fața încă spre Ravna, cercetau atent o hartă așezată dinaintea tronurilor. Cei doi de la capete plimbau telescoapele dintr-o parte în cealaltă la unison. – Prodotus! Văd nava stelară! Strălucește ca un smarald fermecat, întocmai precum mi-ai descris-o!

Admiră priveliștea din telescoape câteva clipe, apoi păru să-și dea seama de alte pericole ce s-ar putea ivi. – Dar am găsit un om în care cred că ne putem încrede, spuse el, cu un membru uitânduse către Ravna. E adevărat, sau nu, că nava asta a voastră ne poate distruge într-o clipită, chiar și de la această distanță? – … E adevărat. Arma cu fascicul de pe Excentric II nu era doar o centrală de încălzit apa orașului pe vreme de iarnă. Arma putea arde tot ce îi apărea în raza vizuală. Acum cu Ravna plecată, dreptul de sysadmin al lui Nevil era suficient pentru a o folosi pe post de mașină de război. Prodotus avea propriile lui idei despre arma cu fascicul: – Mai există și un alt motiv pentru care trebuie să o ținem pe Ravna ascunsă. Da, Nevil nu e decât un alt două-picioare, dar în acest moment el are cu adevărat nevoie de noi, iar aceasta e cea mai bună garanție că putem avea încredere în el.

Flotila de plute a Johannei își urma cursul în direcția stabilită. Ca de obicei, pluta Johannei ajunsese în frunte. Nu era pentru prima dată când Johanna observa că pluta ei avea o poziție privilegiată. Privi de-a lungul șirului de plute care se întindea într-un arc ușor de două mii de metri în urma ei. Ha! Dacă blurai puțin imaginea, aveai impresia că vezi glorioasa flotă de război din poveștile pe care le spunea Ravna pe vremea când încă mai credea că istoria Nyjorei ar putea însemna ceva pentru straumeri. Cu totul, pe întreaga ei flotă se aflau câteva mii de Stilete. Îndată ce vor acosta, vor isca aceleași probleme pe care le generau toate naufragiile de Tropicali… înzecit. Sau poate că nu. Acești Tropicali erau aliații ei. Drept înainte, strâmtoarea se îngusta într-un coridor îngust, cu Insula Tăinuită la vest și stâncile continentului la est. Gloata care conducea pluta ei devenise aproape expertă cu vâslele. Chiar în acest moment, întreaga lor iscusință părea dedicată executării unei manevre perfecte „ață în ac“, îndreptându-se direct spre centrul strâmtorii. Restul flotei îi urma ascultătoare. Radioul se trezi brusc la viață. De data aceasta nu mai erau mormăiturile abia inteligibile pe care le prinsese din conversațiile celorlalți. Acum era o voce de Stilet venită direct de pe Excentric II sau de pe orbiter: – Trage la mal. Trage la mal est. Est. Chiar și Johanna putea înțelege sunetele. – Acolo acolo acolo! strigă Cipcirip indicând spre coasta abruptă a continentului, undeva la nord de Versantul Stâncos.

Johanna zări o plajă îngustă, în spatele căreia se înălța un perete colțuros. Pe plajă se aflau oameni, agitând cârpe colorate. În jurul Johannei se ițiră capete, Stiletele se învârteau pe lângă ea, manevrând diverse catarge. Echipajul de pe punte trăgea de vele, îndreptând pluta spre semafoarele umane. Se auzi Merto din nou: – Bravo, a funcționat! Virează spre Portul Promontoriului. În spatele plutei Johannei, restul flotei aluneca spre dreapta, spre fâșia îngustă a Portului. Johanna își miji ochii pentru a vedea mai bine. Nu mai fusese aici din anul în care naufragiaseră cele două plute, înainte de înființarea Ambasadei Tropicale. Locul nu mai arăta atât de amenințător ca înainte. Multe bucăți de stâncă se dislocaseră, prăbușindu-se pe țărm, iar haitele Cioplitoarei-în-lemn folosiseră praful de pușcă pentru a sparge bolovanii cei mai periculoși, însă, în ciuda denumirii, nu era un port adevărat. Ah! Desigur. Acesta era chiar motivul pentru care Nevil dorise ca Tropicalii să acosteze acolo. Observatorii nevinovați puteau fi ținuți la distanță. Tropicalii și încărcătura lor vor fi complet la mâna trădătorului pe care Nevil sau Prodotus îl poziționase aici. – Iar eu voi fi capturată înainte să afle cineva că sunt în viață. Țărmul de piatră era la mai puțin de o mie de metri depărtare. Johanna stătu nemișcată o clipă, apoi apucă stația radio și alergă pe traseul familiar care urca până în vârful grămezii de lăzi, la baza catargului principal. După toate aceste câteva zece-zile petrecute pe plută, aranjase grămada astfel încât urcușul fu sigur și rapid… și fiecare pas era ferit de ochiul orbiterului. Însă nu era ferită de ochii privitorilor de pe mal. – Hei! Alo! Atenție la mine! Vocea omenească a Johannei era atât de plăpândă, însă era tot ce avea. Stiletele priveau spre port sau trăgeau de vâsle pentru a se ghida spre est. Johanna sări în sus, agitându-și brațele. Cipcirip și alte câteva capete se întoarseră în direcția ei, apoi atenția se răspândi peste întregul Cor. – Mergeți spre vest! Spre vest! Arătă întâi spre Portul Promontoriului, apoi își plimbă brațul pe linia orizontului până atinse Insula Tăinuită. Acolo se opri. Era cea mai bună imitare a gestului pe care un solitar l-ar putea face cu botul, întorcând gâtul. – Cârmiți spre vest! strigă ea și repetă gestul. Stația radio de la picioarele ei rămase mută. Nu fusese încă observată de patrulele lui Nevil. Gloata se învârti nedumerită o clipă. Primiseră direcții clare din stația radio. Acum se aflau

într-unul din momentele în care prietenii ei ar putea refuza să joace „aport“ cu mingea de cauciuc. Era atât de familiarizată cu ei, încât înțelese din unduirea trupurilor unor fragmente că șovăiau, neștiind de cine să asculte. Însă radioul rămase tăcut și din ce în ce mai multe mănunchiuri de luciditate apărură în rândul gloatei, repetând gestul Johannei. Apoi văzu unanimitate coordonată. De jur împrejurul plutei, fălcile se strânseră pe funii și pe vele, trăgând cu putere, lăsând pluta să se întoarcă, îndreptând-o și menținând manevra. Pluta răspunse, alunecând greoi spre vest prin strâmtoare. De data aceasta, fură observați. Stația radio se trezi la viață și se auziră două sau trei voci omenești în același timp. – Rahat, pluta din frunte a pierdut controlul! În Portul Promontoriului, semafoarele manuale se agitau frenetic. Johanna auzi strigătele îndepărtate ce veneau dinspre țărm, voci omenești. Nevil s-o fi aliat cu Prodotus, dar tot rasist rămăsese. – Ce s-a întâmplat? se auzi vocea lui Tami. Pe Puteri! Nevil, ceva ciudat se află cocoțat pe primul șlep. Un mănunchi de zdrențe se agită de colo colo sub catargul principal. Mersi pentru complimentul vestimentar, Tami. Johanna nu putu rezista: se opri din strigat indicații spre Cor și se întoarse cu fața spre stânci. Putea doar ghici silueta lui Tami la post, însă îi făcu un semn vesel cu mâna. Glasul lui Tami se făcu imediat auzit. – Nevil, trăiește! Pe pluta aceea se află un om. E Johanna!… Ce vrei să spui? Știu foarte bine ce văd. Putem afla în sfârșit de ce a făcut lucrurile acelea îngrozitoare. Apoi radioul amuți. Jo făcu din nou semne spre Tami, însă de data aceasta nu mai auzi nimic. Johanna privi spre sud. Pluta din spatele lor executa aceeași manevră… și pluta din spate aidoma! Poate întreaga flota îl va trage pe sfoară pe Nevil și nu va veni la întâlnirea plănuită de el. Ambarcațiunea Johannei se afla la mai puțin de două mii de metri de țărmul Capului Sudic al Insulei Tăinuite. Și acolo se forma o mulțime, din oameni și Stilete. Stația radio reveni la viață la picioarele ei, bolborosind în limbaj inter-haită. Câteva capete se ridicară ciulind urechile. Sunetele erau aceleași ca în apelul de mai devreme. Ha! Era același mesaj, înregistrarea apelului ca pluta să se îndrepte spre Portul Promontoriului. Ce idee proastă, Nevil. Mesajul repetat prostește va fi luat drept o frază lipsită de minte. După cum era de așteptat, foarte curând, doar o duzină din membrii echipajului mai erau atenți la sunetele din stație. Iar când o luă de la capăt, nimeni nu mai avu nicio reacție. Acum se adunaseră mai mulți oameni la Capul Sudic decât cu un minut în urmă. Erau prea departe pentru a recunoaște pe cineva, însă erau mulți Copii și multe Stilete. Se ridică în picioare și le făcu semn cu brațele. Chiar dacă nu aveau binocluri, tot puteau vedea că un om se afla pe plută în mijlocul Tropicalilor.

Johanna privi perspectiva schimbându-se pe când pluta aluneca spre Insula Tăinuită. Mareea ținea cu ei și în vreme ce canalul se îngusta, vânturile prinseră a bate. Pluta trebuie să fi înaintat cu trei metri pe secundă. Toate celelalte plute veneau pe urmele lor. La est, semafoarele din Portul Promontoriului se agitau disperate, ignorate de toată lumea. Înainte, pe malul continental, vedea drumul abrupt al funicularului pe umerii stâncilor. Cascadele ivite din topirea zăpezilor nășteau mici curcubeie pe fondul întunecat al pereților abrupți, iar în vârf se zăreau siluetele caselor proiectate pe albastrul cerului. Dealul Navei Stelare și orașul Noului Castel nu se mai distingeau dincolo de acest punct, dar în câteva secunde va apărea în raza ei vizuală directă nava stelară. Și viceversa! Chiar în timp ce se ghemuia cât mai jos, Johanna zări pentru o fracțiune de secundă o sclipire verde iridescentă, unul din spinii de ultrapulsie ai lui Excentric II. Înhăță stația radio și se strecură în partea dinspre vest a grămezii de marfă, ascunzându-se de stânci și de nava stelară. Ea și cu Jefri erau singurii Copii care văzuseră acea armă cu fascicul utilizată și în alte scopuri decât de a încălzi rezervoarele cu apă ale cartierelor rezidențiale. Johanna își amintea de folosirea armei în timpul Bătăliei de pe Dealul Navei Stelar, metalul făcut praf și pulbere, trupurile explodate. Cu siguranță Nevil nu ar îndrăzni să comită o crimă în fața atâtor martori. Poate că nu. Însă câți dintre cei de la Capătul Sudic văzuseră cu adevărat? Și-ar putea încerca norocul. La cât de bine se pricepea să mintă, ar putea inventa o explicație nebunească. La urma urmei, nu spusese chiar Tami că acel „ceva de pe plută“ aducea cu un manechin în zdrențe? Deci, ca să fie sigură, va sta pitită până va ajunge la mal și toată lumea va putea vedea adevărul incontestabil. Azvârli stația radio în apă, un alt cadou pentru Nevil. Johanna se târî pe partea dinspre vest a plutei, făcând mici detururi pentru a ocoli Stiletele ocupate cu catargele și velele. Atenția gloatei era îndreptată în întregime spre manevrele pentru o acostare în siguranță; faptul că ea nu îi mai încuraja devenise irelevant. Se furișă pe unul din containerele din față, pe care le deschisese pentru a căuta mantii groase cu care să se învelească. De acolo, putea vedea bine malul de care se apropiau. Uite-l pe Ben Larsndot! Făcea parte din mulțimea pestriță de Copii și Stilete, strânși grămadă, cu oameni așezați între haite pe post de amortizoare, pentru a nu se încurca unii în sunetele mentale ale celorlalți. Erau înarmați cu tot soiul de arme improvizate pe loc: pari de lemn, belciuge, doage. Johanna le făcu un semn larg cu brațul. – Hei, Ben! Toți de acolo. Aceste Stilete sunt prietenoase. Nu le faceți rău. Vocea i se pierdu în briza marină. Simți un bot împingând-o ușor în umăr. Era Cipcirip. Johanna își plimbă mâna pe grumazul lui. – Repetă ce am spus eu acum, da? O secundă mai târziu, vocea ei bubui tăind aerul peste apă, rostind aceleași cuvinte pe care le strigase ea în urmă cu o clipă. Alte Stilete de pe plută începură să repete. Strigătele se

întețiră. Fu nevoită să își astupe urechile de durere. Din fericire, incantația fu scurtă, dar în vreme ce se apropiau de mal, ecoul vocii ei se întoarse din stâncile continentale. Venirea ei nu mai avea nicio șansă de a trece neobservată! Nu mai spuse nimic, de teamă că urechile nu i-ar mai putea suporta un nou val de țipete. În schimb, se strecură în față de-a lungul containerelor de pe „puntea“ ambarcațiunii. Se aflau la treizeci de metri de chei. Acum era momentul când, în împrejurări normale, o haită coerentă ar lăsa jos vâslele și ar folosi adâncimea redusă a apei și bolarzii de pe chei pentru a opri ușor pluta. Tropicalii însă nu cunoșteau această metodă. Tropicalii erau obișnuiți cu maldărele de gunoi de-a lungul Deltei în care se puteau propti oricând doreau să acosteze. Velele rămaseră deschise, iar echipajul ei făcu adevărate minuni tăind briza și încetinind pluta în timp ce se apropiau tot mai mult. La mal, haitele și oamenii se dădeau înapoi, țipând celor de pe plute să stângă pânzele. Johanna privi în sus și în jos de-a lungul cheiurilor. S-ar putea da jos de pe plută fără probleme. În apropiere se afla o mulțime de oameni. Odată ce ajungea la mal, Nevil ar fi nevoit să ucidă mai mulți pentru a o termina pe ea. Din partea lui te poți aștepta la orice. Cumva trebuia să fugă de pe chei să se ascundă în oraș. Ce-ar fi să se bage sub chei? Chiar înainte de ciocnirea iminentă. Situația devenea tot mai bizară de la un minut la altul, însă… Privi spre umbrele de sub catarg. Ce-o fi o fi. – Cipcirip! Cipcirip și alți câtiva se apropiară. – Tu stai aici. Voi cu toții rămâneți pe plută, da? Toata lumea e prietenă aici. Johanna alunecă de pe vârful lăzilor, se lăsă în jos, sub raza vizuală a celor de pe mal. Nimeni nu avea să știe exact încotro se îndrepta. Nimănui nu i-ar veni a crede că e atât de nebună încât să… plonjă cu capul înainte de pe platforma cargoului, țintind spre golul dintre grinzile de lemn de sub chei. Agonie crâncenă. Se ridică la suprafața apei, paralizată de șocul termic. Primavara arctică. Cufundându-se din nou, aproape înghețată, Johannei îi trecu prin fața ochilor amintirea zilei, când copil fiind, Ravna și Pelerinul le spuseseră, ei și celorlalți Copii, cât de ușor puteau muri oamenii înotând în aceste ape. Își împinse printr-un efort supraomenesc brațele în sus și se lovi de ceva cu o formă incertă. O grinda diagonală? Se agăță cu un picior de o altă bucată de lemn, se săltă și se prinse de o grindă orizontală. Pentru o clipă stătu suspendată deasupra apei de la mijloc în sus. Picioarele îi erau amorțite și se simțea prea slăbită pentru a se cățăra mai departe folosindu-și doar brațele. Își aplecă fruntea într-o parte, pentru a-și înlătura părul ud care îi alunecase pe obraz. Grinzile erau dispuse într-un zigzag cât vedea cu ochii în jurul ei. Nu avea unde să se ridice în picioare și nicio șansă de a înota de-a lungul cheilor până spre uscat. Palmele îi alunecară din strânsoare un centimetru. Unde erau pasarelele?

A, da, uite și pasarelele, chiar în acest moment cea mai apropiată se afla undeva la un metru în stânga ei, inundată de apele crescânde ale fluxului. Se balansă dintr-o parte în alta. Norocul ei fu că putu să-și slăbească strânsoarea la momentul potrivit. Își dădu drumul și ateriză în patru labe, lovindu-se de o suprafață tare și plată. Pasarela era la doar câțiva centimetri sub apă. În timp ce Johanna lupta să se ridice, pluta ei alunecă ușor și se propti în chei. Echipajul o încetinise la doar un metru pe secundă, însă platforma era atât de mare încât impactul fu la fel de puternic. Lemnul plutei lovi lemnul pontonului și partea din față a platformei se crăpă, apoi se sparse. Johanna se repezi împleticit de-a lungul pasarelei, sprijinindu-se de piloni pentru a-și menține echilibrul. Pluta se liniștise în cele din urmă. Pontonul vibra încă, dar balansările și zdruncinăturile care aproape îi colapsaseră întreaga structură se stinseră treptat. Johanna auzi strigăte și chiar câteva chiote de bucurie de pe mal. O luă la fugă. Țărmul se afla undeva în apropiere, ascuns de umbra întunecată a grinzilor din față. Jefri și Amdi obișnuiau să se joace pe aceste chei când erau mici, iar ea coborâse în nenumărate rânduri pentru a-i certa. Din câte își amintea, undeva într-o parte a pontonului erau niște scări ascunse care duceau la docuri. Odată ajunsă acolo, ce va face? Poate ar trebui să stea ascunsă câteva zile până când va putea înțelege ce se petrece sau va putea lua legătura cu Cioplitoarea-în-lemn, Pedantus, Jefri… dacă lui Jefri îi veniseră mințile la cap. În vreme ce se strecura poticnindu-se înainte, auzi oameni și haite alergând de-a lungul cheilor. Se auzeau strigăte, unele în samnorskă, însă prea puternice pentru a fi omenești. – Johanna! Unde ești…? – Spui că a sărit în apă? – Deci unde e acum? Ajunse la scări și descoperi o provocare neaștepată. În mod normal, puteai urca treptele Stiletelor, însă acum Johanna fu nevoită să-și ridice picioarele amorțite cu mâinile, atentă să vadă unde le așază. Se simțea de parcă s-ar fi luptat cu niște picioroange. Din fericire, scările erau înguste cât să se strecoare un singur membru, se sprijini de balustrade, ridicându-și un picior apoi celălalt. Își scutură ultima mantie înghețată. Cândva, în viitorul foarte apropiat, va avea nevoie să se usuce și să se încălzească. Pentru câteva clipe, uită de tot și se concentră pentru ultimii pași. Ajunse sus, în interiorul unui pasaj acoperit. Într-o parte, zări o ușă care ducea spre chei, cu un geam de sticlă murdară. Se apropie și aruncă o privire înapoi… pentru a vedea cum se descurcau ceilalți, își spuse în sinea ei. Nu conta faptul că era mult prea slabită pentru a se putea mișca.

În ultima perioadă, Pedantus reușise prin invențiile lui să scoată foi de sticlă la metru. Acest ochi de geam trebuie să fie din anii de demult, însă pentru Johanna era suficient. Putea vedea oameni și haite adunați în jurul plutei. A doua și a treia plută tocmai acostau în urma lor. Când va acosta și cea din urmă plută, întregul Port al Capului Sudic va arăta precum talmeș-balmeșul din Deltă. Stătea chiar în apropierea ușii, putea ieși afară, le putea face semne cu mâna celor de pe ponton. Ar fi ferită de ochiul magic al lui Excentric II. La naiba cu paranoia. Apropiindu-se de ușă, văzu câțiva Tropicali cățărându-se pe chei, venind spre Copii. Recuperaseră stația radio! Nu! Atacul armei cu fascicul împrăștie în aer cioburi de sticlă, lovind-o pe Johanna în față. Vibrațiile zidului o trântiră la pământ. Se ridică în genunchi. Urechile îi țiuiau. În unele locuri, panourile de lemn fuseseră smulse din cuiele cu care fuseseră prinse în pereți. La treizeci de metri mai încolo, un nor de abur se ridica dintr-o gaură căscată de-a lungul cheiurilor. Johanna se ridică în picioare scuturându-se, încercând să-și șteargă sângele de pe față. Dar nu reuși să oprească sângerarea. Unii supraviețuiseră, mulți dintre ei erau răniți. Porni împleticindu-se spre cheiurile devastate. Ar trebui să-i ajut! Da, să-i dau un motiv lui Nevil să tragă din nou. Se întoarse în direcția opusă și porni poticnit, de-a lungul pasajului, spre depozit.

C a p i t o l u l 3 8 Aeronava lui Prodotus era o idee mai mică decât cea a Magnatului. Din afară, designul era auster și rigid. Dar tot impresionantă era… și Magnatul n-avea decât să se creadă vedeta lumii Stiletelor. În interiorul navei… era altă poveste. Magnatul nu venea la bord, Prodotus putea face tot ce îi poftea inima. Magnatul avea săli de conferință și cabine pentru echipaj. Prodotus avea depozite, carcere și muniție. Echipajul dormea la post. Puntea de comandă a lui Prodotus nu avea plasa de sticlă fragilă întinzându-se dintr-un capăt în celălalt. Aruncatul diverselor creaturi peste bord era într-adevăr distractiv, însă nimeni nu dorea să se întâmple vreun accident. Spre deosebire de puntea de comandă a Magnatului, Prodotus avea toți supușii adunați în jurul lui cu suficientă protecție fonică încât să nu interfereze cu sunetele sale mentale. În felul acesta putea administra pedepsele în clipa în care ele se impuneau. Prodotus se lipsea de tuburile acelea vorbitoare ridicole de pe nava Magnatului. În opinia lui Prodotus, puntea de comandă a Antreprenorului era ceea ce octetul își imaginase a fi un automat omenesc. Deși Magnatul negase cu vehemență acest lucru, era un admirator înfocat al obiectelor create de mâna omului. Un motiv în plus pentru Prodotus să îl împiedice pe Magnat a deveni prieten cu oamenii. – Stăpâne, Haita Haitelor se îndepărtează de noi. Vestea veni din partea căpitanului aeronavei lui Prodotus, sunetul fiind focalizat astfel încât doar cel mai apropiat membru al haitei să îl poată auzi. – Foarte bine, răspunse Prodotus. Conform ordinelor sale, aeronava lui rămase ușor în urmă, păstrându-se relativ aproape de sol. Prodotus privea prin telescoapele binoculare, urmărindu-l pe Magnat cum intra fără nicio grijă în fălcile Călugărițelor. Prodotus nu prea ar fi vrut să îl urmeze, dar curând va fi nevoit să se expună el însuși acelor fălci. Își suprimă fiorii de spaimă și se concentră pe semnalul audio dinspre Ut. Solitarul avea propriul său taburet, la o distanță apreciabilă de restul echipajului. Scopul lui Ut în viață fusese unul foarte simplu de câțiva ani încoace. El își purta propria temniță în jurul

umerilor, mantia radio strălucind întunecată cu doar câteva nervuri aurii. Totuși, Ut ar trebui să fie fericit. Era tratat mai bine decât cei mai mulți din echipaj. Magnatul se fălea mereu cu rețeaua lui de mantii-radio, însă, de fapt, Prodotus era cel care îl convinsese pe Nevil să le furnizeze respectivele mantii. Prodotus era cel care triase câteva sute de solitari până găsise câțiva care puteau purta aceste mantii și să mai și supraviețuiască. Prodotus era cel care controla rețeaua. Toți cei opt membri ai rețelei trăiau în teroare. Prodotus îi instruise să comunice doar în limitele permise de el, când le acorda el permisiunea. Și era la fel de atent să nu le permită celor opt să ajungă vreodată cu toate capetele împreună. Acum ei erau urechile lui de-a lungul și de-a latul imperiului: mai devreme în acea zi, luase legătura prin Ut/Ta/Fur/Il cu Aritarmo rămas în Rezervația Tropicală. O oră mai târziu, vorbise prin Ut/For/Fyr cu Dekutoman pe coasta sudică a Insulei Tăinuite. Acum asculta pur și simplu prin Ut/Zek în timp ce Magnatul folosea rețeaua pentru a face ultimele pregătiri în vederea aterizării pe Dealul Navei Stelare. Diversele ordine și instrucțiuni ale Magnatului erau adresate în principal celor din echipajul său. Prodotus urmări doar cu o ureche, pe el îl interesa numai Ravna-Larva și criza pe care avea să o declanșeze. Deodată realiză că Magnatul vorbea cu el: – Unde naiba zbori, Prodotus? Cercetașii mei te-au pierdut din vedere. Dracu’ să te ia, sunt în spatele tău, că doar nu sunt nebun să mă așez în vizorul lor. Însă cu voce tare, răspunse: – Iertare, Sire, iertare. Am avut o mică defecțiune mecanică, nu am putut lua altitudine. De fapt, pereții munților se înălțau protectori de o parte și de cealaltă a drumului său, mii de picioare de piatră între prețioșii lui membri și arma cu fascicul a Larvei. – Păi, înseamnă că te vei prăbuși? întrebă Magnatul. Ți-am mai spus să fii atent la reparații. E o prostie să ai propriul tău echipaj de mentenanță. – Nu-ți face griji, Sire. Specialiștii mei au o soluție, foarte curând ne veți zări. Prodotus privi ecranul datasetului din fața lui. Coordonatele lor arătau că foarte curând nu vor mai avea munți în spatele cărora să se pitească. Va fi nevoit atunci să se hotărască dacă să aibă încredere în Nevil sau să se retragă din joc. – Prea bine, atunci! Conversația lor se purta în limbajul Stiletelor și astfel era lipsit de remarcile insipide ale larvelor. – Încă ceva, continuă Magnatul. Trebuie să vorbesc direct cu Nevil. Ultimele detalii… – Cred că am acoperit eu toate detaliile, Stăpâne.

Prodotus făcuse tot posibilul să fie intermediarul în toate contactele Magnatului cu oamenii și în mod special cu Nevil Storherte. Din fericire, lui Storherte nu îi plăcea deloc să aibă legături cu Stiletele. Îi fusese mai ușor să îl țină departe de Storherte decât de diverșii prizonieri larve care supraviețuiseră la Tropice. Astăzi însă era altceva. – Sunt sigur că ai făcut tot ce ai putut, dar acum ești undeva la mama dracului în spatele meu și eu am mai puțin de o oră până aterizez. Vreau să îi pun câteva întrebări lui Nevil despre cine ne va primi, care e situația cu Cioplitoarea-în-lemn și Jupuitorul și… Vocea Magnatului urcă o octavă în vreme ce vorbea. – Da, stăpâne! Ai folosit radioul obișnuit? Nevil este mereu pe recepție prin orbiter. Acum… – Am încercat asta! Două-picioare nu răspunde. – Mă voi interesa care e starea lucrurilor, Sire, prin agenții mei de la sol. Și alte mijloace de comunicare. – Am nevoie de răspuns urgent, Prodotus. După cum știi, Ravna două-picioare a făcut tot felul de afirmații grave la adresa lui Nevil. Acum nu e momentul să îi dovedim că a avut dreptate. – Sunt de acord, Stăpâne. Revin imediat. Voi întrerupe legătura noastră pentru câteva minute, spuse el și era cât se poate de sincer. – Înțeleg. Folosește rețeaua de mantii și tot ce mai e necesar. Prodotus îi făcu semn lui Ut să întrerupă legătura cu nava Magnatului. La naiba! Prea multe probleme se adunau deodată. Se putea pregăti pentru una din probleme chiar în această clipă. Prodotus privi în jos de pe platforma lui. – Unde e Temnicerul? – Aici. – Adu-mi prizonierii speciali. Cvartetul să rămână în cușca obișnuită, dar pe Amdiranifani îl vreau legat în cătușe de trapa prorei. Temnicerul se chirci la auzul poruncii, dar se conformă și plecă grăbit spre celule. Haita mai fusese martora unei astfel de proceduri și în alte rânduri. Acum chestiunile mai dificile: Cum să ia legătura cu Nevil? Schimbase oare Larva strategia? Crezuse că îl ghicise pe Nevil, însă acum în fața armei cu fascicul, Prodotus era nevoit să reconsidere întregul plan. Dekutoman e în apropierea lui Excentric II. I-aș putea ordona să-l ia pe Fyr să îi facă o vizită Larvei. Dacă ar fi avut mai mult timp la dispoziție, aceasta ar fi fost cea mai bună soluție; să-i dea lui Nevil de înțeles că Prodotus avea agenți peste tot, chiar și în fața ușii lui Nevil.

Sau ar putea folosi o stație radio oarecare pentru a lua legătura cu Nevil prin intermediul orbiterului său din stele. Nu, asta ar însemna să dea semne de slăbiciune, în plus, nici Magnatul nu reușise mai devreme. Mai mult, radiourile obișnuite ar putea fi auzite de seturile radio pe care Magnatul le avea la bordul propriei sale nave. Prodotus privi spre dataset. Chiar în acest moment, afișa o hartă a traseului său la sol, crestele munților de o parte și de alta a navei lui marcate cu altitudini și proximități. În primii ani ai exilului său, acest dataset – Alifantul, cum îl numise Johanna – fusese cea mai de preț comoară a lui, adevăratul motiv pentru care Magnatul îl apreciase atât de mult. De când se aliase cu Nevil, datasetul nu mai era atât de important ca unealtă de informare și în același timp chiar ajunsese să își facă idei cum că Nevil i-ar putea cumva corupe aparatul. Cu toate acestea, datasetul, la fel ca și stația radio, era tehnologie galactică și îl punea pe picior de egalitate cu Larvele. Iar acum, când Nevil controla nava stelară, era de departe cea mai tainică – deci sigură – cale de comunicare între ei. Prodotus întinse câteva boturi și tastă o secvență de instrucțiuni care să schimbe Alifantul din atlas în comset. Johanna fusese întotdeauna mai pricepută, însă ea îl folosise întreaga ei viață; Prodotus era foarte mândru de cât de priceput devenise el însuși în manevrarea gadgetului. Gata, trecuse în modul comset și… observă luminița roșie clipind în partea de jos a ecranului, un semnal special instalat: Nevil încerca să ia legătura cu el! Prodotus tresări alertat. Membrii aflați în apropierea lui Ut traseră de cordoanele care coborâră căptușelile grele de o parte și de alta a scaunului pe care stătea solitarul. Verifică deasupra și dedesubt. Acum, sunetele de frecvență potrivită nu puteau fi auzite de Ut. Nu că haita radio ar îndrăzni să îl trădeze în mod intenționat, însă membrii lui, împrăștiați dea latul continentului, funcționau ca niște relee. Prodotus se folosise de acest avantaj pentru a trage cu urechea cale de mii de kilometri, însă trăia cu groaza că și secretele lui cele mai intime ar putea ajunge, din greșeală, în urechile altora. Împinse un bot în dataset, inițiind apelul, dar sunetele atinseră frecvențe atât de înalte, încât aproape interferau cu propriile lui sunete mentale. Asemenea țipete nu ar penetra niciodată căptușelile antifonice din jurul lui Ut; era imposibil ca dragul de Magnat să fie deranjat de releele incomode. – Prodotus aici, spuse, folosind și el un ton șoptit și ascuțit. Alifantul avea un auz excelent, parcă ar fi fost o haită de Stilete. Undeva în interiorul său, transforma vocea lui Prodotus în semnal digital (ce-o fi însemnat asta) și îl transmitea către Nevil. Pe Prodotus îl dureau capetele numai când încerca să își imagineze toate lucrurile pe care le făcea datasetul automat. Undeva departe, sus printre stele, existau lucruri de care să se teamă cu adevărat. Trecură câteva clipe. Va fi nevoit să lase un mesaj? Pe urmă vocea pițigăiată a lui Nevil izbucni din dataset. – De ce naiba zbori atât de jos, prietene? Prodotus își înfrână un mârâit. Cu glas tare scoase un mormăit ursuz omenesc.

– Nu contează, continuă Larva. Avem o mare problemă. Mi-ai spus că Johanna a fost scoasă din schemă. – Da, desigur. Sfâșiată în bucăți, spuse Prodotus și deodată avu o presimțire de coșmar. – Da? Și ce cauta pe blestematele acelea de plute?! – Dar am văzut-o murind. Chiar tu erai pe recepție și ai auzit. – Păi, eu am văzut-o vie pe tot parcursul înregistrării video. Acum știm de ce nu am putut lua legătura cu plutele. Pe Puteri, Prodotus, cum de ai ratat o asemenea ocazie? Fălcile lui Prodotus clămpăniră la auzul unei asemenea acuzații. Dacă Larva ar fi fost în fața lui, și-ar fi pierdut unicul și singurul cap. – Crezi că eu am lăsat-o intenționat să-mi scape? spuse el. – Eu, nu. Vocea lui Nevil era agitată, parcă alerga sau urca niște scări. Oamenii sunt animale atât de înapoiate, nu pot camufla astfel de inconveniențe. – Uite care e treaba, lucrurile sunt cam tensionate pe aici. Dacă mergem în continuare cu planul, Cioplitoarea-în-lemn va fi atât de discreditată încât nu va mai îndrăzni să dorească putere. Frații și surorile mele vor fi în siguranță. Vom putea câștiga ceva din rahatul ăsta de exil… cu ajutorul tău, bineînțeles. Poți avea toată lumea asta blestemată când vom termina, dar… Spionii lui Prodotus raportau adesea că Nevil era extraordinar de convingător cu tovarășii lui larve. Ultima lui afirmație era cam greu de crezut. Larva asta îi păruse întotdeauna cel mai mare manipulator din lume. Nevil avea atât de puțin respect pentru haitele de Stilete, încât nu se deranjase niciodată să fie subtil cu vreunul din ei. Într-un fel, acesta era un lucru bun. Prodotus îl mai lăsă pe Nevil să se agite o vreme. Când Larva se opri să-și tragă răsuflarea, Prodotus găsi ceva rezonabil și constructiv să adauge. – Sunt de acord cu totul, evident. Întrebarea e cum putem rezolva această surpriză neplăcută. – Păi, deja am luat măsurile necesare. De asta sunt și atât de enervat. Nevil îi povesti cum o explodase pe Johanna și gloata de Larve cu aburul superfierbinte. – Fasciculul mi-a ucis șase frați și surori. Și Copiii sunt importanți, Prodotus! Am nevoie de fiecare dintre ei să lucreze cu mine. Rămase tăcut o clipă. O fi așteptat un răspuns? Lui Prodotus nu îi veni în minte nicio replică lipsită de sarcasm; în cele din urmă, vorbi:

– Deci ți-a afectat credibilitatea. Nevil emise un râs amar. – Amice, eu nu sunt prost. Arma cu fascicul explodează țintele exact ca o bombă, înțelegi? Or, eu am făcut mare tamtam despre facțiunile teroriste în rândul Tropicalilor… și subiectul conferinței de astăzi e tocmai „pactul de non-agresiune“. Așadar, varianta oficială va fi că dizidenții Tropicali de pe flota de plute au încercat să saboteze darul generos al Magnatului, aruncându-l în aer. Nu se leagă chiar în totalitate, dar mă descurc eu. Dacă e la o adică, povestea nu va face altceva decât să ne întărească poziția. Dar nu despre asta e vorba! – Nu, într-adevăr, spuse Prodotus. Deci acum ai văzut-o cu ochii tăi pe Johanna anihilată? – Ah, spuse omul sesizând ironia. OK, nu am văzut-o exact cu ochii mei, însă din câte s-a văzut, cei de pe chei se îndreptau spre cineva care se apropia de țărm. În secunda în care am tras, Excentric II a pierdut contactul cu stația radio pe care o urmăream. – Asta sună mai improbabil decât ce am făcut eu la Tropice. Prodotus o ura pe Johanna de multă vreme. Realist vorbind, ea fusese responsabilă de eșecul de acum zece ani. Magnatul ar putea afla cu surprindere că Prodotus o ura pe Johanna cu mai multă patimă decât el însuși… din motive chiar mai întemeiate. – Nevil, eu cred că problema noastră ar putea fi mai serioasă decât cum să le explicăm celor din public de ce am folosit o armă. Sau, cel puțin, să fim pregătiți în cazul în care Johanna ar mai fi încă în viață și ar căuta aliați. Nevil rămase tăcut un moment. Suna de parcă ieșise afară sau oprise efectele antifonice pe care le folosea de obicei. – Mda… Bili a spus cam același lucru. El e de părere că ar trebui să ne întoarcem la planul meu de rezervă. Prodotus se scutură enervat și vorbi pe un ton iritat: – Prostii! Asta înseamnă să dăm înapoi. Fără suportul tehnic al Ravnei și cu Cioplitoarea-în-lemn fățiș ostilă, poziția lui Nevil în Domeniu devenise tot mai fragilă. Dintr-un anumit punct de vedere, acesta era un lucru bun, căci Larva era astfel mai ușor de manipulat. Din păcate, asta însemna că tipul înclina tot mai mult spre planul lui de rezervă. Schema respectivă putea da roade, pe termen lung, pentru Nevil, însă pentru Prodotus era aproape egal cu zero. – Nevil, eu… hmmm… te rog să te concentrezi pe planul nostru măreț. Să ne gândim la alte opțiuni pe care le avem dacă apar probleme.

– OK, să presupunem că Magnatul ajunge aici și se comportă mai ridicol decât de obicei. Să zicem că îi trece prin capete și zice hai să îi invităm pe scenă pe cucoana Bergsndot și pe fratele mai mic al Johannei în fața Copiilor! Pe urmă… – Ah, da, asta ar fi chiar grav, dar… Nevil îl întrerupse: – Și să presupunem că Johanna a supraviețuit printr-o minune și s-a aliat cu Cioplitoareaîn-lemn! Ne-ar putea lua prin surprindere pe toți!… Iar eu nu pot omorî pe toată lumea! Prodotus emise un râs batjocoritor. – Johanna nici nu ar apuca să scoată un sunet înainte ca Magnatul să-i zboare capul. Nevil nu părea a înțelege ura pătimașă pe care Magnatul o purta acestei două-picioare. – Dar în cel mai rău caz, Prodotus, eu mă gândesc la ce e mai rău. Știu că Ravna e proastă, n-ar putea convinge nici măcar un copil că soarele va răsări mâine. Și Jefri Olsndot e doar un fraier care pune botul la orice. Dar au avut câteva zile în care au stat pe lângă prostul tău, este? Prodotus scrâșni din colți în vreme ce răspundea: – Am stat cu ochii pe ei, controlez situația. – Mi-ai tot spus asta, dar ce te faci dacă Magnatul pleacă urechile la palavrele lor? Prodotus nu avu nevoie de mult timp să se gândească. – La urma urmei, Magnatul e doar o unealtă și încă una foarte, foarte valoroasă. În momentul în care – și dacă! – va înțelege întregul adevăr, trebuie imediat distrus… Hmmm. Și ce ar însemna acest lucru în situația actuală? – Dacă tu și cu mine colaborăm și gestionăm criza actuală… putem acoperi toate posibilitățile. Dacă eu ajung la concluzia că Magnatul a luat-o razna, te anunț. Dacă cel mai „urât coșmar“ al tău prinde viață… – Îi prăjesc pe amândoi?… Bine. Aș putea spune că încercam să o protejez pe Johanna, dar E-II a dat greș. Armele Aici Jos sunt atât de primitive încât aș putea convinge pe toată lumea. – Bine. Dar nu uita, uciderea Magnatului e ultima soluție. Avem nevoie de el mai mult decât îți poți imagina. Chiar dacă Johanna sare în fața lui, nu acționa. Sunt convins că o va ucide cât ai clipi. Dar dacă e cazul să acționezi, îți voi face semn. – A, da? Deci vei ieși din ascunzătoare?

Prodotus oftă. – Da, într-adevăr, voi survola zona în onoarea întrunirii istorice a raselor noastre. Apoi discutară alte detalii și Prodotus îi menționă dorința Magnatului de a discuta personal cu Nevil. – Mda, am observat că mă apela. Nevil rămase tăcut o clipă. Se auzeau voci umane în fundal. Continuă: – Nu am chef să vorbesc cu rahatul ăla acum. Trebuie să iau cuvântul curând. Despre ce voia să vorbim? – Cred că dorește să se asigure în ultimul moment că Cioplitoarea-în-lemn și Jupuitorul nu vor crea probleme. – Tâmpitul! Nu există asigurare de ultim moment, tocmai de aceea este atât de importantă întrunirea de astăzi. Dar fie, voi vorbi cu el când voi urca pe scenă. Acestea fiind spuse, Nevil ieși din rețea. Cel puțin așa indica simbolul de pe ecranul datasetului. Din câte se pricepea Prodotus, datasetul nu putea transmite pe ascuns semnale Larvei. Luând în considerare faptul că Alifantul fusese jucăria Johannei și nu ajunsese niciodată în mâinile lui Nevil, Prodotus era înclinat să creadă că datasetul nu fusese corupt. Însă cu gadgeturile oamenilor niciodată nu puteai fi sigur. Când Prodotus făcea lucruri despre care Nevil nu trebuia să afle, încuia datasetul într-un dulap și folosea rețeaua de mantii-radio. Avea zece ani de experiență care dovediseră că Nava stelară nu știa să tragă cu urechea la sunetele mentale. Ar trebui să discute cu Magnatul pentru a-l anunța că Nevil urmează să îl sune (la rugămintea lui Prodotus). Gândul îi fu întrerupt de țipele șuierate de durere anticipată. Temnicerul îl trase pe Amdiranifani în spațiul de sub Prodotus, apoi îi prinse zgărzile de suporții de garotă dispuși de jur împrejurul trapei de la proră. În timp ce temnicerul părăsea zona pentru a-l aduce pe al doilea prizonier, Prodotus aplecă un cap pentru a-l inspecta pe Amdiranifani. Cei opt îl auziră și se retraseră îngroziți. Prodotus zâmbi. Victimele inteligente erau cele mai amuzante. Credeau că își pot păcăli torționarul, iar după ce îi distrugeai, imaginația lor devenea cel mai bun aliat al tău. Fără nicio îndoială, Amdiranifani era cea mai strălucită victimă pe care Prodotus pusese vreodată labele. Octetul trecuse prin multe între timp. În prima sau a doua zi, încercase chiar să-i corupă radiourile și personalul prin comunicare ascunsă, imitând fragmente de sunete pe care Prodotus nu le putea percepe. Câtă aroganță pe octet, să creadă că astfel ieșea din ghearele lui! Prodotus îl lăsă pe Amdiranifani să spere vreme de trei zile încheiate. Savurase momentul când octetul își dăduse seama că fusese prins în capcană și acum urma să primească pedeapsa pe măsură: Prodotus îi scosese doi ochi. Doar doi, doar ochi… ca mostră de pedeapsă cu amânare. Pentru această haită, cu imaginația ei, efectul fu la fel de devastator ca și cum i-ar fi strivit jumătate din timpane sau i-ar fi omorât un membru.

Iar pedeapsa aceasta blândă îi lăsase lui Prodotus atâtea posibilități cu care să mai lucreze…. Amdiranifani scotea niște scâncete ascuțite, luptându-se cu el însuși pentru a-și face curaj să vorbească. Protodus își ridică botul, un gest care întotdeauna preceda o pedeapsă nemiloasă în timpul interogatoriului. Amdiranifani îngheță cuprins de o groază mută. – Ah, dragul meu Amdiranifani. Îmi cer scuze pentru vederea nu prea bună pe care o ai acolo jos. Nu-ți face griji, dacă nu vezi, s-ar putea să auzi niscavai lucruri interesante. Foarte important: gândește pe muțește. Să nu emiți un sunet până când nu-ți voi permite eu să iei cuvântul. Ridică și al doilea bot, de asemenea un semnal pe care îl mai folosea în timpul interogatoriilor când dădea un ordin irevocabil. Nimic din ce ar fi spus această creatură nu îl putea face să se răzgândească, însă Prodotus dorea ca toate țipetele de durere care scăpau în rețeaua radio să fie sub controlul său direct. – Dacă nu faci precum îți poruncesc… ei, cred că știi ce te așteaptă, spuse el arătând spre trapa din mijlocul haitei. – Adu-ți aminte de pedeapsa cu amânare. Curând te voi reduce la șapte sau șase sau chiar cinci. Va fi o plăcere pentru mine să arunc câțiva din tine în bătaia vântului, i-aș spune Magnatului că încercai să scapi și ai intrat în panică. Nu te îndoiești de mine, nu? Câteva dintre capetele lui Amdiranifani se lăsară în jos, tremurând. Chiar cu o seară în urmă, Prodotus aruncase un membru al unei haite din echipajul său… și se asigurase că Amdiranifani fusese martorul acelui episod. Fie o haită sau doar un membru, Prodotus întotdeauna se bucura de această pedeapsă. De obicei victima era un prizonier, însă uciderea ocazională a câte unui membru al echipajului care nu putea ține pasul cu restul navei făcea adevărate minuni în stimularea performanței întregului personal. Temnicerul aducea înăuntru cvartetul, tot ce mai rămăsese din Stăpânul Oțel. Acest prizonier nu mai era la fel de docil. Era atât de enervat, încât nu mai simțea frică, pe lângă faptul că nu era foarte inteligent… o victimă neinteresantă în condiții normale. Rămășița de Oțel devenise tot mai agitată cu fiecare zi care trecuse, probabil retrăind toate dușmăniile pe care le cultivase în cei zece ani în care Cioplitoarea-în-lemn îi păstrase fragmentele. Acum turbase de-a binelea, explodând de fiecare dată când se afla în raza vizuală sau auditivă a lui Amdiranifani. Cei patru se zbăteau, lovindu-se de pereții cuștii, încercând să iasă pe undeva, urlând spre octet de ziceai că îl omoară. Rămășița de Oțel și propria imaginație a lui Amdiranifani funcționau ca torturi automate, ținându-l mereu pe octet într-o stare de groază soră cu leșinul. Ah, dacă aș avea o putere la fel de mare și asupra oamenilor din cabina Magnatului. Prodotus îl măsură pe Amdiranifani din priviri, gânditor. Pentru a evita „cazul cel mai grav“ al lui Nevil ar putea fi nevoit să le poftească pe cele două Larve, Ravna și Jefri, să își țină gura dacă nu vor să privească fragmente din prietenul lor drag căzând din cer.

Ravna putea zări acum orașul Noului Castel și Excentric II. Atât Magnatul (cu telescoapele lui), cât și Jefri pretindeau că pe landa din sud-estul Castelului era strânsă multă lume. – Acum îi văd și eu, se auzi glasul lui Prodotus, a cărui aeronavă îi ajungea din urmă cu repeziciune. Acolo va avea loc marea adunare, Stăpâne. Nevil a construit în acea zonă o scenă și a amenajat un teren de aterizare, după cum am convenit. – Și mă va suna în clipa când ajunge? întrebă Magnatul. – Da, Sire, direct în stația radio obișnuită. Ai… – Alo? Alo? Aceasta era vocea lui Nevil venind dinspre stația radio așezată lângă tronurile Magnatului. În fundal se auzeau voci de oameni și un foșnet de vânt. Magnatul se aplecă spre cutia radio și spuse: – Salutări, Lord Nevil. Efectul vorbelor sale pline de emfază era diminuat de vocea subțire și speriată de fetiță. – Da. Păi… salutări și ție. Vocea lui Nevil se auzea cu paraziți. Ravna auzi frânturi de indicații pe care le dădea foarte sigur pe el cuiva din apropiere. Ah. Nevil purta probabil singurul comset rămas pentru a menține două canale de comunicații. – Gata, am revenit. Toată lumea vede aeronava acum. Vă fac cu mâna. Eu acum mă urc pe scenă să țin un discurs de încurajare pentru toată lumea. Cioplitoarea-în-lemn e deja acolo, dar cooperează. Toți cei de aici își doresc cu ardoare o alianță. Totul e sub control și conform planurilor stabilite. Ravna aproape zâmbi. Niciodată nu îl auzise pe Nevil sunând atât de… buimăcit. – Deci, ă-ă, ești pregătit pentru marea întâlnire, Sire? – Și noi suntem în grafic, răspunse Magnatul, însă aș avea câteva întrebări. – Ascult. – Prima: o ții ascunsă pe Johanna? Întreaga haită era cu ochii pe Ravna și Jefri. – Poftim? Nu! vocea lui Nevil se întrerupse o clipă. De ce în numele cerului îmi pui o asemenea întrebare? Nu am…

– În trecut ne-ai fost de un mare ajutor în această chestiune și doresc să îți mulțumesc, răspunse Magnatul calmându-și glasul, însă tot cu ochii la Ravna și Jefri. Dar în același timp știu că tu și cu ea sunteți… promiși? Parteneri de sex? Chiar și oamenii trebuie să aibă o formă oarecare de loialitate, deci am dorit să fiu sigur. – Domnule, te asigur că după tot ceea ce a făcut Johanna nu mai am nicio loialitate față de ea! – Prea bine atunci, eu am vrut să știu. – Mai ai și alte întrebări la fel de interesante? – Asta numai tu poți să-mi spui, răspunse Magnatul. Începu să treacă în revistă câteva puncte importante cum ar fi cine și unde va sta pe scenă, unde se aflau haitele de paznici ai Reginei și ce arme vor purta. Dacă Prodotus va survola deasupra dealului în cerc în vreme ce Magnatul se va afla jos. – Sună foarte bine, Lord Nevil, concluzionă el. Îți mulțumesc. Ne vedem la sol în câteva minute. – Da, Sire, răspunse Nevil. Aștept cu nerăbdare să oficializăm alianța noastră. Parcă îi mai revenise din aplombul diplomatic de odinioară. – Ah! Și încă ceva, Lord Magnat, pentru un efect maxim, îți recomand să nu vorbești folosind vocea omenească. Vorbește în limbajul Stiletelor. Este mai demn, nu crezi? – Vrei să spui că vorbesc prost limba voastră? întrebă Magnatul înclinându-și capetele întro parte. – Dimpotrivă! protestă Nevil. De fapt, Magnatul vorbea samnorska mai bine decât cele mai multe dintre haitele de pe Dealul Navei Stelare. Nevil era probabil îngrijorat de reacția oamenilor la auzul vocii lui Geri; aceasta ar fi în sine o dovadă că Nevil îi mințise pe Copii. – Doar că … ă-ă … vorbind limba Stiletelor pari mai măreț. Și mai puternic. – Iar eu voi fi fericit să traduc, anonim, desigur. Magnatul se admiră pe sine însuși o clipă. – Mda, înțeleg ce vreți să spuneți. Prea bine. – Excelent. Eu acum trebuie să urc pe scenă. Dar vom discuta curând față în față. După un moment stația radio emise un fâșâit static; legătura fusese întreruptă. Doi dintre membrii Magnatului apucară aparatul și un al treilea împunse cu botul butonul lateral și

fâșâitul încetă. Haita puse dispozitivul jos și aruncă o privire de jur împrejurul punții de comandă. – E clar ca bună-ziua că minte în privința Johannei. – Ha? exclamă Jefri. Prodotus emise un sunet similar de surpriză și bolborosi o întrebare. – Da, Prodotus. Poți întreba, spuse Magnatul, ațintindu-și din nou privirile pe Ravna și Jefri. Vedeți voi, de când am avut la dispoziție specimene, am devenit un student eminent în natura umană. De fapt, oamenii nu sunt greu de înțeles, sunt niște făpturi atât de simple, cu motivații și mai simple. În timp ce discutam cu Nevil, i-am urmărit pe cei doi de aici. Amândoi s-au prins că Nevil minte. Vorbea cu siguranța unui adevărat expert… sau a unui nebun orbit de obsesia răzbunării. – Vedeți? arătă el spre Jefri. Fratele-Johannei a rămas fără cuvinte. L-am prins iar cu mâța-n sac. Și tu, Ravna. Poți jura cu mâna pe inimă că Nevil spunea adevărul? De unde să știu eu? Nu mai sunt sigură nici dacă l-am auzit vreodată pe Nevil spunând adevărul. Speranța și teama goneau prin mintea ei și rămase la fel tăcută precum Jefri. Prodotus nu fu la fel de sfios. – Stăpâne, niciodată nu aș fi bănuit, dar… s-ar putea să ai dreptate. În următoarele ore vom veghea pentru tine să vedem dacă mai apar și alte semne de trădare.

Se aflau la aproximativ zece kilometri de Dealul Navei Stelare. Ravna zburase adesea pe deasupra acestei zone, atât cu Pelerinul, dar și cu Pedantus în anii mai recenți, în balonul lui micuț cu aer, și avea ochiul format pentru a recunoaște terenul. Aproape direct sub ei se aflau fermele din Valea Fluviului Margrum. La vest, se zărea muchia stâncilor de pe coastă. Mai aproape, se vedeau casele aliniate de-a lungul Străzii Reginei, iar în nord se întindea Orașul Noului Castel, urcând până la zidurile albe ale castelului în sine. Atenția Magnatului era împărțită pe mai multe sarcini în același timp: să comunice cu piloții lui prin tuburi de comunicare, să privească înainte, să converseze cu sfetnicii săi ocazional. Prodotus pretindea că îl are pe Amdi pe puntea lui de comandă și îl convinsese să coopereze pentru a-i furniza informații. – Evident că nu am încredere în el în privința informațiilor importante, spuse Prodotus, a trăit în apropierea Dealului Navei Stelare toată viața lui. Și știe că, dacă minte, va fi aspru pedepsit.

– Nu știu, răspunse Magnatul chiar în timp ce continua să discute cu echipajul prin tuburi. Eu nu aș avea încredere în vorbele unui prizonier într-un moment ca acesta. – Ah, dar mai am și agenți la sol. – Dekutomon? – El este cel mai important, Stăpâne. Se află în apropierea punctului de aterizare și împreună cu el mai este și mantia-radio Fyr. – Bun! Chiar mă întrebam ce ai făcut cu Fyr! Deci Nevil nu poate auzi ce ne transmite Dekutomon? – Exact, Sire. Magnatul bolborosi ceva care însemna hopa! și schimbă repede ordinele pe care le dăduse echipajului. În samnorskă, spuse: – Foarte bine, Prodotus. Acum mă voi concentra pe aterizare. Cei mai mulți dintre membrii lui cercetau peisajul de pe fereastră, cu doi dintre ei privind prin binoclu. După toate aparențele, intenționa să aterizeze direct, specificând cele mai mici detalii prin tuburi spre adevăratul căpitan al navei, undeva în altă sală de pe navă. Era o idee nebunească, tipic Magnatului; Ravna spera că octetul se gândise bine înainte de a da ordinele. Din fericite, Prodotus și ceilalți sfetnici își ținură părerile pentru ei o vreme. Doar Zek transmitea, la un interval de aproximativ cincisprezece secunde, informații despre zbor, în unități precise, în samnorskă. – Altitudine 750 de metri, rază de aterizare 7300 de metri. – Altitudine 735 de metri, rază de aterizare 7150 de metri. – Altitudine 721 de metri, rază de aterizare 7005 de metri. Niciunul dintre membrii Magnatului nu privea împrejur, însă emise un sunet abrobator. – Foarte bine, Prodotus! Informațiile tale sunt de un real folos. Ravna nu văzuse nicio dovadă că operațiunea Magnatului ar fi avut vreo tehnologie de localizare în afară de sonarul natural cu care se nășteau toate Stiletele. De unde proveneau acele numere? Jefri îi dădu un ghiont ușor și înclină capul în direcția lui Zek. Solitarul îi privea. Se întoarse, privi o clipă la peisajul din față. – Altitudine 704 de metri, rază de aterizare 6850 de metri. Apoi privi spre Ravna și Jefri. Creatura părea să vibreze de tensiune, ca și cum ar fi vrut să îi facă să înțeleagă dincolo de numerele pe care le rostea. Ce se afla în spatele acelei priviri?

Cele două aeronave se aflau la mai puțin de un kilometru una de cealaltă, deci Zek și Ut erau în esență împreună. Fyr folosit de Dekutomon se afla probabil mai aproape decât fusese vreodată. Ceea ce însemna că Domnul Radio era cel puțin un trio. Alți doi ar fi trebuit să fie undeva destul de aproape, unul folosit drept releu pentru distanțe lungi de către Fyr, iar un altul la capătul șirului de comunicații cu Tropicele. În acest moment, Haita Radio ar putea fi cu ușurință un cvintet conectat total, poate chiar mai inteligent decât fusese în noaptea în care îi conectase la Amdi. Poate o asemenea haită nu ar putea rula un atac clasic „cu intermediar“, însă tot ce avea de făcut era să nu transmită tot ce auzea aici. Dacă era dispus să își riște pielea… Ravna îi aruncă o privire lui Jefri. Bărbatul era palid, cuprins de o presimțire sumbră. Se uită la ea, înțelese și încuviință din cap. Între timp, Zek continua să îi privească intens. Făptura le făcuse o propunere riscantă și curajoasă. OK. Ravna încuviință și ea din cap, apoi îi întrebă încet ceva inofensiv chiar și pentru ceilalți ascultători de pe parcursul rețelei: – Câți sunteți? – Suntem între cinci și opt, răspunse Radio, în funcție de calitatea semnalului. Trebuie să ne grăbim. Magnatul era preocupat de conversația cu piloții și de binoclu, însă unul dintre ei îl privi, uimit de strania conversație. Bolborosi o întrebare concentrată în jurul unor sunete care semnificau „Prodotus“. Zek se strânse în taburetul său, dar răspunse în samnorskă: – Prodotus nu este momentan, Sire. Sunt doar eu, Radio. Un alt cap se ridică: – Deci chiar ești întreg la minte. Și ce părere are Prodotus de treaba asta? Zek se făcu și mai mic: – Prodotus nu știe, Sire. Nu transmit conversația. Magnatul scoase o exclamație de uimire, apoi emise un singur sunet care însemna „continuați“. Trebuie să fi fost către echipaj. Acum întreaga lui atenție era îndreptată spre Zek. – De ce nu? – Eu… eu sunt victima lui, Sire. Nu mă dați de gol, vă implor! Magnatul se scutură.

– Poate. Vasăzică îi transmiți gogoși lui Prodotus? – Nu! Am folosit vocea dumneavoastră, însă doar pentru a elabora ceea ce ați spus, că sunteți nevoit să vă concentrați atenția pentru aterizare. – Și coordonatele pe care mi le-ai transmis? Sunt și acestea false? – Nu, am coroborat semnalele de la membrii mei Ut, Zek și Fyr. Chiar când începeam transmisia camuflată, mi-am pierdut câțiva membri și mi-a fost teamă să vă mai spun ceva. Amdiranifani a crezut că… – Ah, Amdiranifani, spuse Magnatul dând din capete. Deci operează chiar sub nasurile lui Prodotus. Extraordinar. Vocea lui Zek căpătă mai multă încredere. – Da, domnule. Nu m-aș fi încumetat fără ajutorul său și culoarele audio pe care le învârte în jurul punții de comandă. Când mintea mea radio slăbește, el îmi vine în ajutor cu sugestii. Jumătate din membrii Magnatului îi priveau acum pe Ravna și Jefri. Întregul aspect al haitei era un zâmbet feroce. – Înțeleg. Amdiranifani este chiar mai inteligent decât povestea Prodotus. Mi-a transformat rețeaua radio într-o marionetă. – Nu, vă rog! Nu sunt o marionetă… Vocea Magnatului izbucni peste protestele lui Amdi. – Ascultă la mine, Amdiranifani! Înșfăcă stația radio și o flutură spre Zek. Cele două aeronave erau atât de apropiate, încât aparatul sigur funcționa. – Nu, nu, nu! Vă rog să nu mă trădați… Samnorska lui Zek se transformă în limbajul Stiletelor și apoi în sunetele indescifrabile. Zek emise o bolboroseală gâtuită pe care Ravna nu o mai auzise niciodată. Jefri sări în picioare, strigând. În spatele său, haita înarmată țâșni de pe scări în cabină. Și fură cu toții reduși la tăcere de ropotul de țipete care izbucni din cealaltă parte a camerei: Ritl se rostogoli de pe scaunul ei, scheunând tare și disperat ca atunci când se întâlnise pentru întâia oară cu ei pe drum. Alergă prin cabină până la tronurile Magnatului, țipând la întreaga haită fără sfială, apoi dansă în laterală până când ajunse la câțiva centimetri de Zek. Se întoarse și își arătă războinic colții.

Magnatul îi făcu semn haitei înarmate să dea înapoi. Apoi se înclină într-o parte și focaliză un urlet spre Ritl. Sunetele erau atât de puternice, încât loveau precum o armă. Solitarul căzu din picioare. Chiar și nefocalizat, sunetul o fulgeră pe Ravna. Ritl stătea întinsă pe spate, tresărind în convulsii. În cele din urmă, se rostogoli pe burtă și se târî până la scăunelul ei, sub privirile nemiloase ale Magnatului care o urmăriră centimetru cu centimetru. Când se află la adăpost, ascunsă parțial sub scaun, emise un scheunat plăpând de protest. Magnatul își reveni și rosti blând: – Ești mai impertinentă decât atunci când erai un întreg. Așeză la loc stația radio și se adresă lui Zek. – Ai un ajutor fără minte, însă cândva a fost o haită în care aveam încredere. Că ești marionetă ori ba, îți acord câteva minute să spui ce ai de spus. Zek nu răspunse imediat. Avea o privire pierdută, poate afectat de accesul de furie al Magnatului, poate speriat de ceea ce se petrecuse cu o clipă înainte de asta. – Vă mulțumesc, Sire, răspunse, apoi șovăi o clipă. Vor fi câteva întreruperi. Nu mi-am putut ascunde întreaga… Deodată se auzi o bolboroseală inter-haită, un soi de întrebare. Magnatul răspunse în samnorskă: – Dă-mi un minut, Prodotus. Aterizarea asta e cu dichis. Apoi îi făcu semn lui Zek să retransmită spusele sale. – Așa este, Stăpâne, răspunse Prodotus. Scuze de întrerupere! De fapt, Ravnei i se părea că echipajul Haitei Haitelor se descurca foarte bine și fără indicațiile prețioase ale Magnatului. Nava se afla la puțin peste un kilometru de punctul de aterizare. Înaintea lor se întindea un ținut familiar, Poiana Masacrului. Spațiul deschis cel mai apropiat de oraș. Landa era într-o atmosferă festivă cu mulțimi și bannere. Însă Magnatul continuă: – De fapt, știi ceva? Cred că suntem încă prea sus. Voi face un ocol în jurul zonei de aterizare și voi încerca din nou. Îmi va da un răgaz să mă asigur de teren. – Precum spui, Sire, răspunse Prodotus, apoi vocea i se însenină. Îmi imaginez că manevra îi va impresiona pe supușii Cioplitoarei-în-lemn. – Atunci urmează-mă.

Magnatul rămase tăcut o clipă, urmărindu-l cu privirile pe Zek. – Am reluat transmisia falsă, Sire, spuse Radio. – Ei, bun așa. Avem răgaz câteva minute să stăm de vorbă. Magnatul arăta aproape vesel; latura lui de om de știință trăsnit probabil găsea manevra fascinantă. Rosti ceva în tuburi spre echipaj și aproape instantaneu motoarele se treziră la viață. Aeronava făcu un viraj și văzură Orașul Noului Castel întinzându-se la picioarele lor. Magnatul redeveni serios și privi sever spre Zek: – Așa! Te ascult. Vorbește! Zek se îndreptă de spate. – Vă mulțumesc, domnule. Rar apuc să fiu întreg și niciodată pentru mult timp. Dar în acest moment, sunt octet. Prodotus nu poate păstra secrete față de mine, nu toate secretele. E un rege al minciunilor, un rege al morții. Ucide și ucide… propriii lui supuși! – Și? Răsturnați-l! – Sire, nu cunoașteți foarte multe despre criminali. Dacă ucizi destul, și dacă știi pe cine și când să ucizi, creezi un palat al terorii. Într-o bună zi s-ar putea dărâma, însă chiar și gândul acesta te poate duce la pieire. – Până a apărut Amdiranifani? Zek încuviință din cap. – Până au apărut Amdiranifani și condițiile radio propice, la care visau membrii mei în ultimele zece zile. Un cuvânt de la dumneavoastră, Sire, doar un cuvânt de încurajare. O speranță. Ar face minuni. L-ar putea dărâma pe Prodotus. Magnatul emise un sunet neîncrezător. – Știu că Prodotus își tratează prizonierii nițel cam aspru și uneori și angajații. I-am mai temperat din excese. Iar spionii lui îmi sunt de un real folos. El mă ajută. Poți nega asta? – Da! Însă Zek păru să își piardă firul gândurilor, privirea îi deveni pierdută. – Scuze. Am rămas doar trei. O clipă… Poiana Masacrului alunecă sub aeronavă. Acum puteau vedea în vale până la Insula Tăinuită și dincolo de ea, însă adevăratul spectacol era Excentric II. Aeronava urma să plutească deasupra. Spinii de propulsie ai lui E-II se înălțau în jurul ei, cei de dedesubt erau striviți, dar nava încă strălucea verde incandescent. Chiar și haitele care nu știau ce

este o navă interstelară fuseseră copleșite de frumusețea ei. Ravna băgă de seamă că membrii Magnatului priveau cu toții spre navă, aproape la fel de pierduți ca Zek, doar că din alte motive. Radio reluă conversația. – Prodotus i-a omorât pe … bolboroseală și bolboroseală (acestea erau nume în limbaj interhaită pe care Ravna nu le recunoscu) … când ți-au intrat prea mult în grații. L-a omorât și pe două-picioare, Edvi Verring, trimițându-l pe teritoriul Corului, apoi ți-a spus că a murit bolnav. Magnatul întoarse un cap spre Zek și comentă: – Prodotus ne-a invitat să vedem rămășițele. – Un subterfugiu, Sire. Amintește-ți, le-a propus acest lucru și Ravnei și lui Timor. L-a convins pe Timor că Edvi este încă în viață. Prodotus se folosește de ostatici în orice situație. Chiar și atunci când aceștia sunt morți. – Slab argument. Eu aș fi putut cere să văd rămășițele. – Ai fi putut cere, răspunse Radio abrupt. Dar nu ai făcut-o. Chiar dacă ai fi cerut, Prodotus ar fi inventat o explicație pe care ai fi acceptat-o. În anul acesta pe care mi-l amintesc, naivitatea ta nu a cunoscut limite. Ezită, apoi Zek se chirci deodată speriat. – Îmi pare rău… Iertare, Sire. Magnatul nu răspunse, dar își ridică un bot ironic: – Astea sunt milogelile celorlalți de pe rețea? – Nu, Sire, veni răspunsul timid. Ăsta am fost eu întreg. Răspuns posibil, însă Zek părea derutat. – În timpul pe care îl mai am la dispoziție, nu știu prea bine ce să mai spun… Îi privi pe Ravna și Jefri, apoi continuă: – Doar crimele și minciunile lui au făcut restul posibil. Prodotus l-a ucis pe Copistul Jaqueramapham. Apoi a mințit, spunând că Johanna… – Da-da-da, nu trebuie să repeți, fratele-Johannei a spus același lucru. Se uită spre Jefri: – Îl aud pe prietenul tău Amdiranifani în spatele acestor rugăminți.

Însă Magnatul nu părea la fel de furios ca în alte dăți când se adusese în discuție subiectul. Cei mai mulți dintre membrii lui priveau afară. E-II umplea priveliștea, curbele carcasei pierzându-se dincolo de ei, spinii de propulsie arcuindu-se atât de aproape, încât puteai întinde brațul să îi atingi. Magnatul era vrăjit. – Copistul v-ar fi iubit pe voi, oamenii, spuse el. Era o ființă atât de inocentă și lipsită de orice simț practic. Înainte de separare, eu… noi… eram mai creativi decât oricare haită de afaceri. Ne bucuram de atât de mult succes, încât nu mai făceam față tuturor proiectelor în care eram implicați. Atunci am hotărât să ne separăm, să devenim două haite: una să se ocupe de partea practică, de afaceri, și cealaltă de partea imaginativă, inventivă. Copistul scria carnete întregi cu invenții. Eu munceam să ne extindem afacerile în timp ce el crea. În caietele sale, avea mașini zburătoare și mașini de mers pe sub pământ și bărci de înotat pe sub apă. Există doar o problemă în drumul de la o idee pe carnet până la un produs vandabil. Adică, nu. Sunt zece mii de mii de probleme. Majoritatea invențiilor sale depindeau de materiale care nu există, de motoare mai puternice decât puteam noi produce, de o precizie a manufacturii pentru care el nici nu găsea cuvinte. Compania noastră a mers din cauza ideilor lui din eșec în eșec. Fusesem ceva extraordinar înainte să… Tăcu, lăsându-și toate capetele în pământ. – La sfârșit, eu… făptura cu simțul afacerilor și cu simț practic… nu am mai putut suporta nereușitele lui geniale. L-am scos din afacere. A acceptat fără să crâcnească. Cred… că a înțeles de ce a trebuit să ne separăm. A fugit și s-a refugiat în Vest. Magnatul îndreptă un bot spre Jefri și Ravna. – Știu că a devenit prietenul vostru. Dar mai știu și că era prea inteligent, dar și prea naiv pentru a supraviețui. Ce a aflat despre voi, oamenii? De ce a ales Johanna să îl ucidă membru cu membru, până când toți ai lui au fost anihilați? Bietul Jefri nu își mai găsea cuvintele, de indignare sau poate de nervi. Stătea sprijinit de perete, încercând să vorbească, amuțit de șoc. Ravna îl cuprinse cu brațele pe după umeri. Lasă-mă pe mine să mai încerc o dată. Își îndreptă privirea spre octet, într-o ultimă încercare disperată. – Eu nu l-am întâlnit niciodată pe Copist. Dar îl știu din povestirile Johannei. Care l-a iubit. Cel mai mare regret al ei a fost că nu l-a apreciat destul. El a murit încercând să o protejeze pe ea, însă Prodotus a fost cel care l-a ucis. De ce nu încerci să iei în calcul și această ipoteză? Chiar și acum, în al doisprezecelea ceas, când un angajat al tău își riscă viața pentru a-ți spune acest lucru? Magnatul șovăi. – Dacă acesta este cu adevărat un angajat de-al meu și nu doar Amdiranifani pe fir… Voi și cu mine am mai discutat acest episod și înainte. Și mereu am luat aceste chestiuni în serios. Am intervievat martori. Chiar și Nevil…

Zek îl întrerupse bolborosind lung, reclamând ceva. Magnatul se reculese cu un efort vădit. Apoi doi dintre ei se aplecară peste tronuri, privind aproape direct în jos peste botul aeronavei. – Da, Prodotus, văd. Zek continuă să bolborosească. – Ah? exclamă Magnatul. Asta crede Cioplitoarea-în-lemn? Păi, transmite-i lui Nevil să îi spună că… Și continuă în inter-haită. Ravna se uită spre Jefri. Bărbatul clătină ușor din cap, dar nu spuse nimic. O clipă mai târziu, văzu și ea despre ce era vorba. Apăru o a treia aeronavă, înaintea lor, zburând sub ei. Era balonul lui Pedantus, Ochiul Ceresc, planând în cer deasupra terenului. În vreme ce Haita Haitelor își continuă cursul, cele două aeronave se apropiară, însă acum balonul se îndepărta, în direcția Strâmtorii, probabil spre laboratoarele lui Pedantus din Insula Tăinuită. Ravna zări o haită în gondolă, un membru făcând semne spre ei. Trebuie să fie Pedantus în persoană. Probabil el și Cioplitoarea-în-lemn încercau disperat tot ce le stătea în puteri să deturneze „Alianța pentru pace“ a lui Nevil. Zek emise un râs disprețuitor, apoi glăsui cu vocea lui Prodotus, în samnorskă. – Balonul Cioplitoarei-în-lemn tocmai a decolat. A fost nevoie doar de o mică amenințare din partea lui Nevil. – Într-adevăr, răspunse Magnatul, privind nava cu o singură pereche de ochi. Ceilalți membri ai lui priveau drept înainte. – În mai puțin de o jumătate de rotire vom reveni în poziție de aterizare, Prodotus. – Noi suntem imediat în urma voastră, Sire, și ne vom continua parcursul în vreme ce aterizați. Păstrați legătura prin rețea, rogu-vă. Magnatul își întoarse câteva capete spre Zek. Biata creatură se prăbușise pe taburet. Arăta din cale afară de ostenit, incoerent de spaimă. Ravna bănui că solitarul abia mai putea face față transmisiei. Alți membri ai Magnatului priviră în jur, spre Jefri și Ravna. Își înclină capetele, gânditor. Îi va trăda pe Zek și tovarășii lui? – Foarte bine, spuse el într-un final. Îl vom păstra pe Zek lângă noi.

Aeronavele ar putea aduce cu unele aparate de zbor din Exterior, dar singura asemănare concretă ar fi că ambele plutesc în aer. Aeronavele sunt doar baloane fragile, depinzând de

atmosferă. Aterizarea unei aeronave e un exercițiu extrem de delicat, cel puțin dacă nu ai automate rezonabile sau echipaj la sol pregătit. În vreme ce coborau peste poiană, Magnatul avea șase capete aplecate înainte, privind în jos și în față. De data aceasta, nu mai pilota nimic și își lăsa căpitanul să își facă meseria. Fiecare metru de coborâre însemna un echilibru de balast și dexteritate în manevrare. Această porțiune de teren era fără denivelări, bolovani sau movile de pământ… însă era ușor înclinată. Din fericire, curenții de la sol erau perfect aliniați cu axul lung al aeronavei. Poiana Masacrului era un deal cu o pantă lină, ca un hamac. Pilotul Magnatului îi ducea de-a lungul unei linii de contur. Zburau atât de jos, încât mare parte din Orașul Noului Castel se afla acum deasupra lor. Scena în aer liber a lui Nevil se afla în capătul îndepărtat al zonei, dar mulțimi de oameni și haite alergau pe lângă ei. În față se găsea un grup de Copii ieșiți de la orele din Academie. Culorile erau vesele, de festival, parcă întâmpinând întoarcerea unor exploratori din ținuturi îndepărtate. Deodată sunetul motoarelor se înteți și podeaua începu să vibreze sub ei. Ravna zări florile landei chiar la câțiva centimetri sub fereastră. Aeronava se opri, încă în aer. În funcție de cât gaz de propulsie eliberase pilotul, ar mai putea pluti o vreme, ușoară ca o pană. Apoi motoarele încetară. Se auziră niște pârâituri și balonul fu tras la sol peste iarba udă a landei. Oameni și Stilete aruncară sfori și greutăți pe pământ chiar în fața botului aeronavei. Recunoscu chipurile celor din echipajul de la sol al lui Prodotus. Magnatul urmărea tresărind nervos, privindu-i pe toți deodată. Zek transmitea asigurări inter-haită, probabil de la Prodotus care survola deasupra lor, însă Magnatul părea mai degrabă interesat să vadă și să audă prin tuburi direct de la echipajul său. Sări de pe tronuri și trecu pe lângă Ravna și Jefri, îndreptându-se spre scări. Striga ordine în toate părțile, din care Ravna înțelegea doar fragmente. Jefri păru surprins de un ordin pe care îl auzi venind din partea haitei. – Ha, cred că Magnatul dorește să venim cu el. Zek coborî de pe taburetul său și se împiedică în mantia-radio. Ritl alergă spre el scoțând sunete de îmbărbătare. Pe Puteri, numai de nu ne-ar da de gol, gândi Ravna. Dar Zek nu dădea semne de neliniște. Își aranjă mantia, apoi păși spre Ravna și Jefri. Când vorbi, îi auziră vocea lui Prodotus. – Ah, voi, oamenii. Ce să facem cu voi? Stăpânul meu, Magnatul, spune că e în regulă dacă vă scoatem din navă, că prezența voastră îi va dezarma pe cei care o susțin pe Cioplitoareaîn-lemn. Haita înarmată își săltase două capete spre capătul scărilor. Agită un bot în direcția lui Zek, făcându-i semne să coboare. Zek porni spre trepte, apoi păru să asculte comenzi contradictorii. Se opri, transmițând încă un avertisment din partea lui Prodotus:

– Sper că stăpânul meu, Magnatul, nu s-a înșelat în privința voastră… însă țineți minte că sunt cu ochii pe voi de sus și îl voi folosi pe Amdiranifani pentru a mă asigura că nu faceți un pas greșit. Apoi coborî scările în urma haitei înarmate.

C a p i t o l u l 3 9 În acea după-amiază, Johanna Olsndot descoperi cine îi erau prietenii. Surpriza și miracolul salvator fu că prietenii ei… erau chiar cei care îi ieșiră în întâmpinare. După zece minute de la atacul lui Nevil de pe chei, se afla în micul apartament al familiei Larsndot deasupra atelierului de croitorie de pe Aleea Mică. Ben Larsndot o găsise furișându-se pe străduțele lăturalnice. – Eram chiar în fața tuturor. Te-am văzut când te-ai ascuns sub ponton și pe urmă a urmat explozia, spuse el sprijinind-o. Au adus Tropicalii vreo bombă cu ei pe plute? – Nu. A fost… arma cu fascicul. Rostise cuvintele șoptit cu ultimele puteri, dar în sinea ei striga. Chiar și așa, Ben se opri deodată. – Nu se poate… nici Nevil nu ar fi capabil de o asemenea faptă! – Dar e adevărat, spuse ea. Conversația fusese pe scurt povestea vieții lui Nevil. Ben nu mai scoase un cuvânt, însă Johanna îi simți furia. Când ajunseră în apartament, el nu stătu mult, doar atât cât să îi povestească soției sale ce s-a petrecut, apoi plecă grăbit înapoi pe chei. Wenda se crispă când auzi, dar nu spuse nimic. I se adresă Johannei. – Ben doar a ajutat. Pe de altă parte, eu sunt cea cu opinii politice în familie. Johanna stătea cuminte pe sofa, învelită în pături calde. Era vag conștientă de prezența Wendei Junior și a Sikăi în jurul ei. Nu păreau speriate, doar cumva mirate de agitația politică neașteptată. – Simțul politic e tot ce îmi trebuie. Lasă că povestesc eu tuturor ce s-a întâmplat cu adevărat… fără să fac victime printre ființe nevinovate.

Wenda îi dădu haine curate, călduroase și bune de drum. În decursul următoarelor două ore, Johanna află ce făceau cu adevărat prietenii ei croitori. Familia Larsndot se adaptase în decursul ultimilor ani. Wenda și Copiii știau toate străduțele din Capătul Estic. Erau paranoici ca la carte, nu foloseau telefonul, ignorau sistemul de supraveghere. Puștii, mai ales Wenda Jr., păreau să știe unde ar putea fi spionii din grupul Contestatarilor și de câteva ori o duse pe Johanna pe căi ocolite pentru a evita anumite întâlniri neplăcute. – Aici, în Capătul Sudic, nu ne plac Contestatarii. De când tu ai dispărut și Ravna a fost răpită, lucrurile au fost… Johanna încă șchiopăta, însă nu avea nicio dificultate în a ține pasul cu cei trei. – Jefri. Ce e cu el și cu Amdi? Wenda Senior privi într-o parte. – Amândoi au dispărut în aceeași noapte în care a fost și Ravna înhățată. Noi… nu știm nimic de ei, Jo. Știi că cei doi erau pe mână cu Nevil și Gannon Jorkenrud. Acum și Gannon a dispărut. Mergeau în umbră întunecată acum, de-a lungul unei alei înguste între două șiruri de case cu etajul din lemn în stilul arhitectonic al locului. Acestea fuseseră construite în anii de după venirea Copiilor… Mare parte a clădirilor din Capătul Sudic data din acea perioadă, dar stilul era medieval și neomenesc. Din umbre răsăriră, înaintea și în urma lor, două haite. Johanna îl recunoscu pe Baltazar înainte și pe Bandit în urmă. Jo ezită. Baltazar era locotenentul cel mai de încredere al Cioplitoarei-în-lemn, însă… – Hei, Banditul e… Wenda înclină din cap și îi făcu semn să meargă înainte. Din spate, vocea Banditului îi ajunse din urmă. – Ei, da, acum că Sabie a dispărut, eu sunt lacheul și bodyguardul numărul unu al Jupuitorului. Junior și Sika începură să chicotească încet. Junior o luă înainte pentru a fi cu Baltazar, iar Sika rămase în urmă și se băgă printre cei patru membri ai Banditului. Luară câteva colțuri drepte, pe străduțele de la periferia pieței de pescari și începură să coboare dealul. În jurul lor plutea un iz vag de gunoi. Acum Sika obosise și voia în brațele mamei ei. În locul clădirilor din lemn apărură construcții din piatră, cu câte două, trei niveluri. Din loc în loc, se întâlneau cu câte o haită, însă Jo nu văzu niciun om. De fapt, sunetele din piață erau foarte slabe. Poate că era de așteptat. După o ultimă cotitură, aleea se deschidea spre vale. În zare se distingeau docurile pentru feriboturi, la un metru, doi deasupra nivelului mării. Strâmtoarea se vedea ca o linie dreaptă argintie străbătând depărtările. În mod normal, câteva feriboturi erau mereu

andocate acolo. Un alt feribot ar putea fi în strâmtoare și alte câteva trase pe partea dinspre continent. Astăzi nici o singură barcă nu se afla în apropierea Insulei Tăinuite. Jo privi peste apă la coastele stâncoase aflate la o distanță de câteva mii de metri. Acolo se zăreau cinci bărci. Un membru al lui Baltazar se așeză lângă ea. – Toată lumea e plecată pe continent. Cei mai mulți sunt sus pe Dealul Navei Stelare unde Nevil intenționează să ne aducă tuturor pacea. Baltazar își exprima bine în samnorskă până și sarcasmul. – Dar dacă te putem duce până acolo, poate avem o șansă împotriva minciunilor lui. Acesta fu Banditul, culcat în jurul copiilor Larsndot, în stânga Johannei. Jo își plimbă privirea de la o haită la cealaltă. – Cioplitoarea-în-lemn și Jupuitorul sunt aliați acum? Baltazar înclină din capete, dar gestul lui trăda o urmă de suspiciune. – Teoretic, da. Banditul fu mai emfatic. – Bineînțeles că sunt aliați! Mereu au fost, chiar dacă Regina Noastră Cioplitoarea-în-lemn nu a avut încredere în noi. – Voi sunteți aliați și cu Magnatul și Prodotus, pufni Baltazar. – Adevărat, dar fals. Și unde ați fi voi acum, Baltazar, fără informațiile din interior pe care vi le-am furnizat? Aceeași tactică evazivă bine-cunoscută a Jupuitorului. Johanna se uită spre Baltazar: – Cioplitoarea-în-lemn a decis să aibă încredere în Jupuitor? Baltazar ridică din umeri stânjenit. – Mda. Cioplitoarea-în-lemn a fost întotdeauna mult prea blândă cu progeniturile ei nelegitime, asta probabil este cea mai gravă slăbiciune a ei. M-aș opune acestei alianțe, doar că – trimise o privire fugară în direcția Banditului – suntem cu adevărat disperați. Oricum, spuse el întorcându-se cu toții spre Johanna, mie îmi este imposibil să te trec strâmtoarea în siguranță. – Ah.

Dacă Johanna nu putea ajunge până la Dealul Navei Stelare, marea confruntare va trebui amânată pentru altă dată. După ce probabil tipii răi vor fi câștigat. Își întoarse privirea spre docurile de feriboturi. Câteva coci duble utilitare erau andocate acolo. Ar putea lua una din ele pentru a trece pe continent și în afara razei armei cu fascicul. Traseul feriboturilor era unul din punctele oarbe ale armei, detaliu care mereu o deranjase pe Ravna Bergsndot. Banditul îi urmări privirea. – Nici să nu te gândești că poți fi în siguranță, Johanna. – Poftim? întrebă Johanna, dar ghici ce dorea să spună. Banditul dori să elaboreze: – Mai sunt și alte modalități de a ucide, nu doar arme spațiale. Și nu au nevoie de supertelescoapele de pe Excentric II pentru a te repera. Dacă Nevil știe că ești pe Insula Tăinuită, se așteaptă să încerci să traversezi. E mai mult de un kilometru de apă. Chiar dacă te ducem într-o cutie, vede barca și ne oprește în secunda în care tragem la mal. Johanna îl privi enervată. Până și trepădușii Jupuitorului aveau talentul șefului lor de a-i irita pe cei din jurul lor. Pe versantul estic al Insulei Tăinuite se găseau multe dane mici de acostare, însă niciuna nu era mai puțin expusă precum asta. Alternativa era să se strecoare prin oraș spre coasta vestică, apoi pe insulă prin partea de nord… poate treizeci de kilometri târâș-grăpiș. O călătorie de două zile. – Prea bine, atunci, ai o alternativă mai bună? Surprinse un zâmbet satisfăcut ascuns în spatele posturii Banditului. – Aha, bineînțeles că ai. Zâmbetul înflori. – O, da. Stăpânul meu Jupuitorul nu a stat degeaba în acești ultimi zece ani. Cioplitoareaîn-lemn i-a cam pus bețe în roate cu diversele încercări nejustificate de a-l ține sub arest la domiciliu. Ce era să facă el în fața unor asemenea restricții? Păi, singurul lucru la îndemână: să sape niște tuneluri. Banditul împinse un bot în direcția rutei pe care traversau feriboturile. – Eu te pot trece strâmtoarea fără probleme, pe dedesubt. Wenda Larsndot scoase un mic țipăt de uimire. – Deci de acolo tot apăreau movilele de pietriș! Johanna îl privi pe Baltazar. – Cioplitoarea-în-lemn știa de acest lucru?

– Nu… până foarte de curând. Jupuitorul a mărturisit totul după ce Ravna a fost răpită și tu cu Pelerinul ați dispărut. Banditul aprobă din capete. – A făcut-o pentru a câștiga în cele din urmă încrederea Cioplitoarei-în-lemn. – De asta și pentru a-și scăpa propriile piei, spuse Baltazar, arătând spre strâmtoare, spre o potecă în zigzag de pe deal. Vezi tu, nu este doar tunelul de sub apă, deși acolo a fost cel mai greu. Jupuitorul a săpat și trepte în inima stâncilor, spre un depozit din Orașul Noului Castel… Ar fi trebuit să ne dăm seama, Jupuitorul era de nevăzut în mare parte a timpului. – Mda. Așadar, tunelurile subterane de pe continent fuseseră doar o parte din opera Jupuitorului. Tipul era viclean precum spusese întotdeauna Cioplitoarea-în-lemn. – Dar acum suntem de aceeași parte a baricadei și ne bazăm unul pe celălalt, spuse Banditul. Eu te urc până la Noul Castel, ba chiar, dacă vrei, te pot strecura până pe scenă, lângă Nevil. – Ți-a acordat Jupuitorul permisiunea să faci toate astea? – Ă-ă.. păi, abia în dimineața asta i-a trecut pe la urechi un zvon cum că ai fi aici. Eu… interpolez nițel, dar vom ști mai multe îndată ce vom ajunge pe Deal, nu-i așa? Baltazar îl privea amenințător, însă nu scoase o vorbă. Johanna se uită la Wenda. Croitoreasa ridică din umeri. – Aici suntem în Insula Tăinuită, Jo. Iar Jupuitorul a fost un moșier destul de cuminte. Ultimii monștri ai lui au murit acum câțiva ani. Jo nu avusese niciodată încredere în Jupuitor, dar: – Prea bine, duceți-mă în Orașul Noului Castel. Cel puțin acolo și-ar putea da seama care va fi următorul pas.

Jo îi lăsă pe cei trei din familia Larsndot la pontonul de unde plecau feriboturile. Wenda Junior fusese revoltată că nu o însoțeau și ei, dar din fericire Wenda Senior o convinse că e mai bine să rămână acasă. Însă cu Baltazar avură cel mai mult de furcă. – Vin și eu. Dar ce putea el face dacă lucrurile scăpau de sub control, mai ales dacă Banditul scăpa de sub control?

– Rămâi aici să spui adevărul, spuse Johanna. – Vin și eu. Dacă… îndată ce ajungem în vârful Dealului Navei Stelare, o voi aduce pe Cioplitoarea-în-lemn. Îl străpunse pe Bandit cu privirile. Proaspătul lacheu al Jupuitorului schiță doar un zâmbet. – Pentru mine nu e nicio problemă. Wenda Senior și cei doi copii se întoarseră pe aleea pe unde veniseră. Când dispărură, Banditul îi luă pe Johanna și Baltazar de-a lungul potecii șerpuitoare din spatele gunoaielor și în jos prin niște pasaje înguste ca niște crăpături printre zidurile caselor. Nici fortificațiile de teren nu erau atât de strâmte, fără îndoială foarte incomode pentru mințile Stiletelor. Trecură printr-o ușă ascunsă bine într-un zid și începură să coboare o serie de scări abrupte. Întunericul era complet. – Continuă să mergi aplecată, Johanna, tunelul nu a fost făcut pentru două-picioare. – Mi-am imaginat, răspunse fata. Degetele bâjbâiau lespezile din față. În toate construcțiile Stiletelor, niciodată nu te puteai aștepta la tavane înalte. – Cum se face că nu e niciun fel de lumină? Pedantus fabricase mii de aparate de iluminat cu dispersie lentă, fusese unul din primele lui experimente de producție în masă. Fabricase atât de multe încât li se pierduse numărul și urma. – A, vrei lumină? spuse Banditul. Am adus una. O văpaie veselă se aprinse în față, profilând câțiva membri. Banditul nu încercă să se întoarcă. Lăsă lampa pe pământ și își continuă drumul. – Mulțumesc, spuse Johanna, ridicând-o. Lumina o ajuta să se ferească de neregularitățile tavanului, deși tot ce vedea înainte era partea din spate a ultimului membru al Banditului. Mai merseră câteva minute, destul de mult încât disconfortul inițial de a merge aplecat să se transforme într-o amorțeală aproape insuportabilă. Banditul pălăvrăgea înainte, pretinzând că aude susurul apei deasupra capetelor. Părea cât se poate de sigur că nu vor da de nimeni în drum. – Hei, aud tocmai până la capăt.

Până când ajunseră la scările ce urcau pe continent, Baltazar devenise și el vorbăreț, curios cum reușise Jupuitorul și compania să mențină tunelul ferit de inundații. Johanna era mult prea absorbită de propria ei durere pentru a fi atentă la conversație. – Pampam! auzi deodată vocea Banditului. Primul dintre noi a ajuns pe continent! Mai făcură câțiva pași și: – E-hei! Vezi? Acum poți sta în picioare. Slavă Puterilor! Johanna ridică brațele în sus și se întinse cât putu de mult. – Acum nu ne mai rămâne decât un mic urcuș pe aceste minunate trepte. „Micul urcuș“ însemna mai mult de cinci sute de metri. Scările zigzagau neregulat, parcurgând natural urmele lăsate de scurgerea apelor. Unele porțiuni erau de câte treizeci sau patruzeci de metri, cu apele umflate ale râurilor aproape ca o cascadă pe una din stânci. Urcușul o ajută să-și alunge amorțeala din glezne. De fapt, ea se descurca mai bine decât Stiletele. Atât Banditul, cât și Baltazar aveau membri în vârstă pe care să îi ajute și foarte curând nu se auzeau decât gâfâieli și pufăituri. Le luă aproape o oră până ajunseră în vârf. În tot acest timp, Johanna primi o dare de seamă completă a tuturor nelegiuirilor care se petrecuseră în absența ei. Și primi aceste informații de la cei mai de încredere soldați ai Cioplitoarei-în-lemn și ai Jupuitorului. – Cioplitoarea-în-lemn și Nevil sunt pe picior de război civil de mai multe zece-zile, spuse Banditul încercând să acopere gâfâielile celorlalți. Au circulat zvonuri în legătură cu flota ta, ați fost zăriți când ați trecut prin dreptul vechii capitale. Însă Nevil era singurul care știa cât de mare era flota voastră și că se îndrepta spre noi. – Dar Tropicalii nu aduc altceva decât marfă de vânzare. – Ah, asta pretinde Nevil… oficial. Neoficial, Contestatarii spun „Dar dacă sunt arme?“. Ei susțin că Magnatul ne-a săltat lumea în Tehnologicul Inferior și că dacă nu facem pace cu el, ne rade de pe fața pământului. – Asta a spus Prodotus, nu Magnatul! Eu l-am văzut pe Prodotus în Sud. Pelerinul și cu mine l-am căutat ani de zile pe Magnat și nu am dat de el. Încep să cred că Magnatul nu este altceva decât o altă scornire diavolească a lui Prodotus. – Mda, spuse Baltazar. – Cineva însă a făcut minuni la Tropice, spuse Banditul. Tu chiar crezi că a fost Prodotus? Șeful meu e de altă părere. – Dar l-a văzut Jupuitorul vreodată pe Magnat?

– Ă-ă, păi, hm… nu. Banditul părea ușor jenat de faptul că șefului său, Marele Trădător, îi scăpase o chestiune atât de importantă precum existența Magnatului. – Dar e foarte posibil să ne aștepte în vârful dealului. Îl vei putea întreba tu însăți.

La capătul urcușului îi aștepta o caretă trasă de patru kherporci. Jupuitorul-Tyrathect se afla înăuntru înveșmântat de parcă s-ar fi pregătit de un bal. Chiar și căruciorul era poleit. Johanna se urcă printre membrii lui. Afară, Banditul trase ivărul și se repezi înainte pentru a se îngriji de kherporci. Jo se aplecă lângă fereastra deschisă și îi făcu semn ușor cu mâna lui Baltazar, care stătea aproape nemișcat pe burtă, trăgându-și sufletul după urcuș. Îi făcu și el semn cu boturile, apoi se ridică pe picioare. – Mă duc să o anunț pe Cioplitoarea-în-lemn că ești aici, spuse el și se îndepărtă țeapăn. Jupuitorul vorbi gânditor: – Nici nu ai idee cât de inconfortabil mă simt știind că niște nepoftiți… – agentul numărul unu al Cioplitoarei-în-lemn, pentru Dumnezeu! – au fost în tunelurile mele secrete. Am muncit atât de mult pentru a construi pasajele acelea și a le ține ferite de ochii tuturor… Ah, asta e! Jupuitorul trase un oblon căptușit peste fereastră. Toți cei șapte membri ai lui se așezară pe banchete în vreme ce căruța se repezea înainte. Johanna auzi diverse bolboroseli afară, apoi sunet de porți masive deschizându-se. Când ieșiră din depozit, interiorul căruței fu luminat de razele soarelui infiltrat prin amortizoarele de sunet montate pe acoperiș și lateralele trăsurii. Vocea Jupuitorului continuă, dar în șoaptă: – Deocamdată putem vorbi, dar cât mai încet. Prodotus are tot atâta încredere în mine cât avea și Cioplitoarea-în-lemn înainte. Dacă el sau Nevil te descoperă, nu pot face nimic pentru a te salva. Hm. Nici pe mine nu cred că mă pot salva. Poate ar trebui să spun că tu m-ai răpit pe mine. Johanna simți un hohot de râs gâdilându-i gâtlejul, dar și-l suprimă. – Nici măcar tu nu ai putea face o minciună atât de gogonată să stea în picioare. Uite ce e, Banditul și Baltazar m-au pus la curent cu ultimele noutăți. Știu despre marea adunare din această după-amiază. Arăți atât de ferchezuit, încât aș fi spus că ești invitat de onoare. Tot ce vreau eu de la tine este să mă duci într-un loc de unde să pot sări pe scenă. În afara cercului restrâns de prieteni ai lui Nevil, ceilalți Contestatari sunt Copii buni, mare parte din ei îmi sunt prieteni. În fața tuturor, Nevil nu va îndrăzni să mă omoare. Și eu voi putea spune în sfârșit adevărul. Capetele Jupuitorului se înclinară într-un zâmbet.

– Să spui adevărul tău și să nu fii contestată, ei? – Da. Trăsura se hurduca trecând peste pavajul stricat. Vârful tunelului secret al Jupuitorului trebuie să fie undeva în apropierea periferiei orașului, poate în marginea Poienii Masacrului. Aha, va fi o călătorie foarte scurtă. – Ți-aș putea îndeplini dorința, Johanna, însă avem o problemă. Însuși Magnatul va fi prezent pe acea scenă. – Deci personajul există în realitate? Prea bine, dar de ce ar fi asta o problemă? Jupuitorul îi făcu semn Johannei să vorbească încet. – Vezi tu, chiar dacă Nevil nu va îndrăzni să facă nimic, Magnatul… mă tem foarte tare că te va rupe în bucăți în secunda în care află cine ești. – Ce? Scuze! spuse ea încercând să își calmeze vocea. Nici măcar Prodotus nu ar fi atât de stupid. În jurul lor se auzeau tot mai multe glasuri de Stilete bolborosind în limbaj inter-haită, dar și de oameni vorbind în samnorskă. Jupuitorul își ridică un cap, echivalentul gestului omenesc de a ridica o mână pentru a o opri să vorbească. Afară, Johanna auzi o voce venind de deasupra lor – Banditul pe capră? – certându-se cu cineva. Ceva în legătură cu permisiunea de a mâna kherporcii până sub ceva-sau-altceva. Sub scenă? Careta întoarse și urcă încet o mică pantă. Toți membrii Jupuitorului se răsuciră spre ea și îi auzi vocea șoptită și focalizată: – Ai dreptate. Prodotus nu ar fi atât de stupid. De fapt, oricât de mult te-ar urî, nu i-ar conveni deloc o asemenea scenă în public. Dar vezi tu… – se întrerupse ascultând mormăitul venind de pe capra caretei – vezi tu, există un amănunt pe care noi nu l-am știut dinainte. El e fratele Copistului Jaqueramaphan. Pentru o clipă, Johanna nu înțelese semnificația vorbelor Jupuitorului. Făceau legătura între două perioade ale vieții ei total diferite. Copistul?… Știa că avea un frate. De care se înstrăinase. Copistul îi povestise în ultima noapte în care îl mai văzuse în viață. Când îl bătuse de îi sunase apa în capete. Biata haită nevinovată. Deschise gura de câteva ori. Nu era în pericol să vorbească prea tare, pentru că amuțise cu totul. Tot ce putea face era să bâiguie: – Dar, dar… Jupuitorul continuă șoptit, abia atingându-i auzul asemenea unor aripi de flutur, cuvinte al căror sens răsunară dureros ca niște lovituri de ciocan.

– Sincer, nu am știut acest amănunt până când Magnatul nu a plecat la drum spre noi. Prodotus a făcut tot ce a putut pentru a mă ține cât mai departe de Magnat. Știu că Magnatul este geniul organizatoric pe care mi l-am imaginat. A transformat Tropicele într-o surpriză magică și i-a dat lui Prodotus mijloacele de a răsturna lumea. Johanna își amintea. Copistul îi povestise că fratele său de fisiune era un afacerist extrem de ambițios. Ce se schimbase între timp? Și de ce dorea Magnatul să o ucidă? – De ce…? Rosti cuvintele prea încet pentru a-și auzi propria voce. Desigur, Jupuitorul îi auzi întrebarea – și restul – și înțelese sensul adevărat al cuvintelor ei. – De ce crezi? Prodotus i-a spus că tu l-ai omorât pe Copist. Prodotus e în centrul acestei acțiuni și e mai viclean decât eram eu, chiar și în zilele mele bune. Și trebuie să fie așa, pentru că viclenia e tot ce i-a mai rămas. Și-a bazat întregul plan pe Magnat, l-a făcut pe Magnat să urască oamenii, în special pe tine. Cuvintele îi sunau aproape admirativ. Mda, acesta era Prodotus la apogeul josniciei lui. Jupuitorul putea aprecia o asemenea perfecțiune. Careta se opri, țâșni câțiva centimetri în față, apoi opri din nou. Banditul coborî cu greu de pe capră. În ușă se auziră câteva bătăi ușoare neregulate, iar când Jupuitorul deschise ușa, unul dintre membrii Banditului băgă capul înăuntru. – Am ajuns, Șefu’, suntem chiar sub platformă. Ei! Înăuntrul măreței fortărețe a lui Nevil. Jupuitorul deja se pregătea să coboare. – Poți să fii sigur că dacă se ocupa Prodotus, nu mai ajungeam noi până aici. Nevil e atât de neexperimentat în ticăloșiile noastre primitive. Toți membrii se chinuiau să-l scoată pe membrul olog. Acesta era deopotrivă bătrân și șchiop, un mascul cu urechile cu vârfurile albe. Pelerinul afirmase că el și alți doi operau sub persoana conștientă a Jupuitorului și erau responsabili cu menținerea majorității de bună-credință. Cel mai tânăr dintre ei ieși ultimul. – Eu ar trebui să mă aflu pe scenă, spuse haita. Locul ăsta de parcare este pentru a-mi ușura accesul, fiind cu handicap, înțelegi tu. Îl las pe Bandit cu tine. Dacă nu ridici vocea sau nu țipi, ești în siguranță. Jupuitorul agită un bot, făcându-i semn Johannei să vină până în dreptul deschizăturii.

Razele soarelui străpungeau crăpăturile din lemnul construcției. În aer plutea miros de cherestea proaspăt tăiată. Trăseseră careta undeva pe landa Poienii Masacrului. Bârne de lemn dispuse încrucișat împrejmuiau careta. Jupuitorul se afla alături, pe pământ, întorcând căruciorul lui Vârfuri-albe spre o potecă ce se pierdea în umbra întunecată. – Auzi tărăboiul, Johanna? întrebă el. Auzea. Sunau goarnele Stiletelor. – Cineva trebuie să fi aterizat cu aeronava, continuă Jupuitorul. Într-un minut se vor afla pe platformă… și eu nu voi ajunge la timp să le urez bun-venit. Cei mai lenți dintre membrii Jupuitorului deja o luaseră înainte. – Dacă tocmai a aterizat Magnatul, cel mai bine ar fi să rămâi aici, altfel îți semnezi singură condamnarea la moarte. – Dacă mă decid să risc, pe unde pot ajunge direct pe scenă? – Ah, răspunse el, întorcându-și capetele de jur împrejur, căutând ceva în lumina care pătrundea din crăpăturile de deasupra lor. Banditule? O parte din haita de scutieri își ridică privirile, cercetând grinzile. – OK. Noi am fost angajați să amenajăm platforma asta, a fost făcută foarte în grabă, cu o grămadă de greșeli. Vezi acolo sus, arătă el spre o învălmășeală de bârne de suport. Nu pare, dar de acolo te poți cățăra mai departe, spuse el gesticulând înainte și în sus, până la un panou care poate fi doborât, chiar în mijlocul scenei principale. Jupuitorul rânjea cu acea postură de mintea-malefică-din-umbră care o enerva atât de tare pe Cioplitoarea-în-lemn. – Ai putea să-ți faci o intrare foarte dramatică și foarte scurtă, cel puțin dacă Magnatul se află în apropiere. O parte din mine realmente și-ar dori să asiste la... Dar se reculese imediat. La propriu: membrii care se aflau înainte pe potecă se opriră și începură să tragă de cărucior. – Hm. Serios acum, Johanna. Nu urca acolo decât în momentul în care tu… și Banditul… auziți că sunteți în siguranță. Chiar dacă e doar Nevil, eu tot m-aș gândi de două ori înainte. Eu m-am riscat o dată, ieșind la scenă deschisă la Lacurile Lungi… și uite cum am ajuns. Johanna își coborî privirea dintre grinzi. – Da. Înțeleg.

Sfatul Jupuitorului era cât se poate de rezonabil – cel puțin dacă dădeai la o parte detaliile malefice. – OK, atunci! Ar fi bine să mă grăbesc! Se adunară toți șapte și în curând se făcură nevăzuți. Restul membrilor Banditului veniră pe scările caretei. – Nimeni nu este în apropiere. Poți ieși, dacă vrei. Dar fii pregătită să sari imediat înapoi dacă îți spun. Johanna coborî treptele joase și își afundă picioarele în iarba înaltă până la glezne. Locul era umbrit și iarba culcată la pământ, dar din loc în loc razele soarelui cădeau pe câte o floare fanată. Poiana Masacrului. De fiecare dată când lucrurile se complicau foarte foarte tare, ea ajungea aici.

– Deci el e Magnatul, acolo sus. Haita Haitelor, sună de parcă ar fi opt membri și toți sunt ditamai dihăniile. Banditul făcuse un cerc larg în jurul trăsurii lor, privind și ascultând în toate direcțiile. Un membru rămase lângă Johanna chiar și când ea se îndreptă spre grămada de grinzi pe care i-o arătase el mai devreme. – Și ce spune, Banditule? – Încă mai vorbește Nevil. Tipul ăsta e demagog de-ți vine să-l iei la palme. În ultimele zece minute, numai cu „pace și prosperitate, înfrățire între popoare, lupta împotriva terorismului…“ bla bla. – Știi că o poate ține așa ore întregi, Banditule. – Mda, doar că azi ar fi o idee proastă. Publicul nu pare la fel de ascultător ca de obicei, spuse el împingând un bot spre publicul invizibil. Și cineva astăzi nu are deloc răbdare. – Eu, spuse Johanna. – Altcineva. Cei opt membri care cred eu că sunt ai Magnatului se foiesc de parcă au purici sub coadă. Banditul făcu o pauză. Privind în jur, Johanna observă că și alți membri ai Banditului își schimbaseră poziția îndreptându-și umerii și capetele spre scenă pentru a prinde o captură audio a celor ce se discutau pe platforma de deasupra lor. – Hm, straniu, spuse Banditul. O parte din el vorbește omenește, foarte foarte încet. Nu, asta-i… Cred că are oameni cu ei. După voci, par să fie Ravna și Jefri.

Johanna abia își stăpâni un țipăt de surpriză. – Poftim? Atunci înseamnă că sunt în siguranță! – … Nu, cred că sunt prizonieri. – Dar Cioplitoarea-în-lemn și Jupuitorul se află acolo. – Da, răspunse Banditul, arătând spre umbre în direcția în care dispăruse Jupuitorul în urmă cu câteva minute, undeva în stânga scenei, dacă Johanna îi localiza corect. Dar nu sau dus pentru a o întâlni pe Ravna. După cum sună, Magnatul are o haită sau două cu el. Niște lachei înarmați, sunt sigur. Un minut mai târziu se auzi glasul unui copil strigând ceva. Banditul sări înapoi, uimit. – Ha! Ăsta e Magnatul. Cere cuvântul. Deasupra lor se auziră zgomote de pași grei. În alte împrejurări, Johanna poate ar fi izbucnit în râs. Nu-și amintea ca vreodată Nevil să fi fost întrerupt în timpul unui discurs public. Glasul de fetiță de deasupra lor era puternic, însă Johanna tot nu putea înțelege cuvintele. Răsuna speriată, pierdută și… furioasă? Banditul o prinsese de mânecă și o trăgea înapoi în căruță. – Ce? șopti Johanna. Ce spune Magnatul? – Vorbește despre pace, dar nu pare foarte fericit. Nu contează, Johanna. Aud haite apropiindu-se pe sub tribune, cu ele sunt și oameni. – Ai Cioplitoarei-în-lemn? – Nu, sunt Contestatarii și niște scursuri de Stilete, genul pe care îi angajează Nevil. Avem un răgaz de câteva minute în care te pot scoate de aici. În vreme ce vorbea, ceilalți membri ai Banditului veniră grăbiți de la posturile lor. Se strânseră în jurul ei, împingând-o și trăgând-o pe tăcute spre trăsură. Cum ea opunea încă rezistență, Banditul făcu un pas în spate, ridicând capetele nehotărât. – Aoleu și vai mie, am pus rămășag cu Șefu’ că așa se va întâmpla. Nu înțelegi? Ți-a întins o capcană. Poate. Și ce dacă? Jo mai privi în sus o singură dată. De aici, putea vedea capătul urcușului. Se termina într-un panou, mai subțire și mai fragil decât pereții din jurul lui. Fratele Copistului e acolo sus. În primii ani, se întrebase cine era acel frate nenumit, se întrebase dacă el știa ce se întâmplase cu prietenul ei, sau dacă acelei haite înstrăinate îi va păsa cât de cât să afle ce s-a petrecut. Dacă Jupuitorul spunea adevărul, atunci

Magnatul fusese afectat și încă foarte mult. Minciuna pe care i-o turnase Prodotus trasase cursul istoriei ultimilor zece ani. Prodotus îl ucisese pe Copist și întorsese acest lucru într-o lovitură monstruoasă. Vechea furie o invadă pe Johanna, tot ceea ce simțise de când Prodotus scăpase de execuție și apoi scăpase de închisoare. Nu pot accepta o asemenea situație. – Ascunde-te undeva, Banditule. – Bine. Haide! spuse Banditul. Apoi, când o văzu cățărându-se pe grinzi: – Vai de pielea mea!… Johanna privi în jos, îl văzu strâns în jurul maldărului de bârne de unde plecase ea, unul urcând spre ea, restul membrilor cu ochii țintă spre ceva nevăzut în spatele ei. Trei dintre ei se uitară în sus, înclinându-și capetele, neîndrăznind să strige cu glas tare. Apoi membrul de pe bârne se prăbuși pe iarbă și îl auzi alergând să se ascundă. De deasupra, de pe scenă, vocea de fetiță continua, tânguind cuvinte pe care Jo nu le putea înțelege. Cu siguranță, spaima era doar o iluzie. Cu toate acestea, Magnatul merita să afle cât de aproape fusese fratele său de glorie și cum bunătatea lui extraordinară, nebunească, îl dusese la pieire. Se afla acum în vârful scării. Se legănă într-o parte, întinse brațul pentru a atinge panoul. Era prins în cuie provizorii. Le-ar putea sfărâma dintr-o lovitură. Stătu o clipă, lăsându-și furia să îi dea putere. Undeva o voce tainică îi șoptea ceva, însă nu era glasul rațiunii, acela era încă ținut strâns în frâu. Acum Fata Rea și Nesăbuită de pe Dealul Navei Stelare preluase controlul. Dar în spatele furiei mai era un gând: Da, Prodotus îl ucisese pe Copist… însă și Johanna avea nevoie de iertare.

C a p i t o l u l 4 0 Așadar Magnatul îi dorea pe Jefri și pe Ravna alături de el. Ar putea profita de ocazie pentru a atrage atenția lui Excentric II asupra ei. Gândul fu ca o briză răcoroasă, curată. Coborî treptele și stătu în iarba umedă. Trăsura navei era înfiptă probabil treizeci de centimetri în solul landei. Carena principală a balonului se înălța la doar câțiva centimetri deasupra capetelor lor. Stăteau în umbra navei, aproape feriți de privirile mulțimii adunate în Poiană. Chiar și aici, lumina zilei era fantastic de puternică, veselă și familiară. Haita înarmată le făcu semn să-i urmeze pe Zek și Magnat. Ravna făcu un pas, șovăind, nesigură după atât timp petrecut sub tavane scunde. Pășind în lumina soarelui se împiedică și s-ar fi lăsat în jos dacă Jefri nu și-ar fi strecurat un braț în jurul taliei ei. Împreună făcură câțiva pași împleticiți, apoi se ridicară drept, minunându-se de toată vastitatea spațiului din jurul lor. Aerul se umplu de urale de bucurie. Ravna se întoarse. Echipajele de la sol se retrăseseră. Cu excepția anturajului Magnatului, toată lumea se găsea la treizeci de metri într-o parte. Aplauzele veneau din partea Copiilor și Prietenilor. Ravna realiză deodată că pe ei îi aplaudau, pe ea și pe Jefri. Le făcu semn cu mâna și pe urmă haita înarmată îi împinse înainte, grăbindu-i să îl urmeze pe Magnat. Traversară încet Poiana, pe de o parte din cauza slăbiciunii Ravnei, pe de altă parte din cauza ierbii înalte care li se încolăcea în jurul gleznelor. Niciunul dintre Copii nu alergă în întâmpinarea lor. Se aflau în spatele unor parapete scunde. Câțiva dintre Copiii mai mari – oamenii lui Nevil – îi împiedicau pe cei mai entuziaști să dea năvală. Pentru păstrarea ordinii publice, fără îndoială. Multe lucruri se schimbaseră de când plecase ea. Alaiul Magnatului se întoarse, ocolind botul aeronavei sale, și păși în uralele mulțimii spre centrul scenei. Ravna și Jefri îl urmară șovăind. Vocea lui Nevil se auzea chiar și aici. Desigur, se folosea de puterea asupra lui E-II în avantajul său. – …iar acest atac nu trebuie să împiedice această adunare de astăzi. Pacea este în sfârșit în mâinile noastre… , îl auzi rostind. Însă vocea sa era canalizată în special spre mulțimi și pierdu restul frazei.

Nevil stătea în spatele pupitrului înalt din capătul scenei. Împreună cu el se aflau trei oameni și două haite, una dintre ele purtând coroane. Jos, în spatele scenei, Ravna zări nava în toată splendoarea ei iridescentă. Nevil își poziționase scena astfel încât toți participanții să fie în bătaia armei cu fascicul. Cu dreptul de administrator, Nevil credea că va putea omorî pe oricine de aici, haită sau om. Că putea rade întreaga poiană de pe fața pământului, dacă dorea. Ar fi fost Nevil capabil de o asemenea atrocitate? Cel mai bine ar fi să plecăm de la premisa că da. Oricum, era cea mai serioasă amenințare împotriva celor care înțeleseseră ce fel de monstru era. Dar împotriva mea nu o va putea folosi, gândi Ravna. Excentric II era suficient de inteligent încât să recunoască un chip omenesc. Iar Nevil, montând scena în linia vizuală a navei, se asigurase că Excentric II o putea vedea pe ea. Dacă o recunoștea… Se sprijini de Jefri, apoi privi spre navă și rosti încet. – Navă! Dă-mi un miliwatt de roșu dacă mă auzi. Vocea i se pierdu luată de vânt. Nici Jefri nu părea să o fi auzit. În vreme ce înaintau spre scenă, Ravna aruncă priviri fugare spre navă. Niciun semn, nicio clipire roșie. OK, fusese o primă încercare. Magnatul ajunsese la marginea mulțimii. Gărzile lui Nevil le făceau loc, ținându-i pe oameni și haite departe de Magnat, Zek și Ritl. Ritl? Solitarul pășea mândru împreună cu ei, de parcă ar fi fost un membru de vază al delegației oficiale. După ce Magnatul trecu de baricade, unii dintre Copii se repeziră înainte, scăpând de gărzile lui Nevil și de ceilalți din public, care încercau să îi oprească. Magnatul tresări ușor, speriat, apoi păși înainte, nearătând repulsia pe care trebuie să o fi simțit. Ba chiar răspunse aplauzelor cu o oarece amabilitate. Se descurca mai bine decât cei mai mulți dintre aceia pe care îi întâlniseră în timpul spectacolelor de circ și care atunci vedeau oameni prima dată. Zek rămase în urma Magnatului și vorbi spre Ravna și Jefri cu vocea lui Prodotus. – Să nu uitați că eu sunt sus și văd tot. Da, Prodotus e cu Amdi sus. Cealaltă aeronavă zbură mai departe, făcând un viraj în văzduh. Ravna și Jefri se treziră înconjurați din toate părțile. Copiii fugiră la ei, cu brațele întinse. Unii dintre ei dădeau înapoi când îi vedeau chipul, alții alergau să o îmbrățișeze. Strânse câțiva la piept în timp ce haitele înarmate o împingeau să meargă mai departe. În apropierea scenei, băgă de seamă ceva nou. Pe o parte, îi zări pe Wilm și Poul Linden, care niciodată nu îl agreaseră pe Nevil și compania. De cealaltă parte se aflau cei care o evitaseră după vot. Lumea oamenilor se împărțise în două tabere, un război civil gata să

izbucnească. Cu toții păreau neliniștiți, ferindu-se de Magnat. Unii se crispară când dădură cu ochii de Ravna. – Ce i-au făcut? îl auzi pe unul dintre Copii. Ravna continuă să pășească înainte, încercă să zâmbească, mușcându-și buzele pentru a nu striga în gura mare lucruri pe care toată lumea trebuia să le știe. Astăzi purta o botniță invizibilă. Scări din lemn duceau spre vârful scenei. Treptele erau înalte, mai degrabă pentru oameni decât pentru Stilete. Aceasta era mâna lui Nevil, o declarație fățișă a superiorității oamenilor, obligându-i pe Magnat și pe cei din anturajul său să se cațere stângaci până sus. Treptele urcau până la o platformă, de unde începeau alte doisprezece care duceau la scena principală. Alți trei Copii stăteau în vârful acestor scări, toți prieteni ai lui Nevil. Ciudat, niciunul dintre ei nu era Bili Yngva; să fi trecut de partea cealaltă? Cei trei se dădură înapoi ușor neliniștiți când Magnatul urcă greoi scările spre ei. Ravna auzi un mârâit indignat pe care Magnatul îl scoase când trecu pe lângă ei. Zek și Ritl îl urmară, apoi urcară și Ravna cu Jefri. Ravna îl străpunse pe Nevil cu privirea, apoi băgă de seamă că bărbatul purta ultimul comset – legătura cu Excentric II. Pentru o secundă, fu atrasă de fațetele de cristal ale display-ului, apoi se forță să se uite în altă parte. Jupuitorul stătea în apropiere, cu un aer relaxat și indolent. Își înclină capetele spre Ravna, într-un gest prietenesc și ambiguu. În dreapta Jupuitorului, în spatele unui panou antifonat se afla Cioplitoarea-în-lemn. Toate capetele Reginei îi priveau pe Ravna și pe Jefri. Întreaga haită era întruchiparea vigilenței încordate. Și a furiei. Drăcușorul era și el acolo, cățărat pe umerii unuia dintre membri. Și… un al doilea puiandru îi privea timid printre picioarele unui alt membru. Regina devenise octet! Ravna păși pe platformă și se îndreptă spre Magnat. Cioplitoarea-în-lemn se agită abia perceptibil și Ravna o auzi șoptindu-i: – Știți ceva de Pelerin? Ravna clătină ușor din cap. Bănuielile cele mai sumbre se confirmau acum. Vocea lui Nevil izbucni peste mulțime: – Să îi urăm bun-venit domnului Magnat, venit de departe, tocmai de pe Coasta de Est. Greșelile politice din trecut ne-au întors împotriva unor națiuni care ne puteau fi prietene. Astăzi ne unim forțele împotriva celor care au adus și aduc războiul între popoarele noastre. Astăzi…

Cuvintele îi erau un nonsens demagogic, dar însuflețirea lui era aproape la fel de sinceră precum și-o amintea Ravna. Aproape. Deși Nevil nu fusese răpit, nici vânat prin sălbăticie, arăta mai slăbit și mai îmbătrânit. Perioada de când pusese mâna pe putere nu fusese prea blândă cu el. Nici înainte de răpirea Ravnei lucrurile nu stătuseră mai bine, dar după toate aparențele, situația nu se îmbunătățise de atunci. Și ce a fost cu atacul terorist de mai devreme? Nevil mai bătu câmpii alte câteva minute. În mulțimea din fața scenei, lumea începu să se agite plictisită, în special cei din opoziție, dar nimeni nu plecă și nu strigă obiecții. Nevil avea un control la care Ravna nici nu visase vreodată. – Punctele înțelegerii noastre au fost în principal returnarea celor care ne-au fost luați – și făcu un semn binevoitor spre Jefri și Ravna – și o alianță tehnologică pentru prosperitate. Acum acest tratat de pace și bună colaborare va fi semnat de noi și de Magnatul aflat aici în persoană. În vreme ce rostea aceste cuvinte, Nevil se dădu înapoi de la pupitru. Magnatul se îndrepta spre el, cu toți cei opt membri masivi ai săi. Simpla lui prezență impunea mai mult respect și teamă decât oricare altă făptură pe care o întâlnise Ravna în această lume. Demnitatea lui Nevil rămase neștirbită doar datorită faptului că apropierea Magnatului nu putea fi văzută de cei din publicul de la picioarele lor. Nevil închise microfonul și se aplecă spre haită ca și cum i-ar fi adresat un salut curtenitor. Bărbatul smuci un braț în direcția Ravnei și a lui Jefri. – De ce a fost nevoie să îi aduci pe ăștia aici? – Ca o dovadă a bunelor mele intenții, răspunse Magnatul. – Atunci ar fi trebuit să îi aduci pe cei mai mici. Pentru ei mă tot lupt eu cu ai mei de aici. Se uită pe furiș spre Ravna. – Această… această Ravna ne va face numai probleme. Capetele Magnatului se înclinară într-un zâmbet prevestitor de rele. – Ne poate fi utilă. Colțurile gurii lui Nevil se lăsară în jos. Privi o clipă în gol, parcă neînțelegând. Dar putea de asemenea să fie în legătură cu cineva, iar sunetele să fie camuflate de cască. Zek îl urmase îndeaproape pe Octet. Acum își făcu loc încurcat printre membri și i se adresă șoptit lui Nevil. Era glasul lui Prodotus, pe un ton împăciuitor. – E în regulă. Înțelegerea rămâne în picioare. Partenerul meu e nițel cam îndrăzneț. Magnatul îl împinse pe Zek într-o parte.

– Eu nu sunt „îndrăzneț“ și să nu vorbești tu în numele meu. Apoi păși spre Nevil, obligându-l să se dea înapoi din spatele pupitrului. Apoi se cățără unul pe celălalt, sprijinindu-se de pupitru, până ajunse în postură de piramidă, vizibil de toți cei din audiență. Chiar și fără ajutor tehnic, cuvintele lui bubuiră în aer: – Eu sunt Magnatul! Promisiunea lui de a evita discursul pe limba oamenilor se dusese pe apa sâmbetei. Vocea care răsună peste poiană aparținea unei fetițe speriate. Era glasul lui Geri Latterby, însă transformată de forța și aroganța personalității Magnatului. – Nevil Storherte spune că ne dorim cu toții pacea. El vrea pace. Eu vreau pace. Dar eu voi vrea război dacă voi nu faceți lucrurile cum trebuie! Spre deosebire de nonsensul politic al lui Nevil care lăsase pe toată lumea nepăsătoare, discursul Magnatului stârni reacții foarte puternice. Se auziră strigăte. O femeie – Elspa Latterby – țipă spre el: – Geri? Geri! Dă-mi-o înapoi!… Magnatul reușise să le capteze atenția. – Nu putem îndrepta toate lucrurile rele care s-au petrecut, însă voi și cu mine vom îndrepta ce vom putea. Sau ne vom război. Bolborosi ceva spre Zek. O clipă mai târziu aeronava lui Prodotus își acceleră motoarele și survolă aerul deasupra lor, rămânând agățată undeva în stânga scenei. Nevil urmări zborul aeronavei cu un aer uimit. Vorbea iar cu cineva. Excentric II? Prodotus? Nava stelară nu reacționă. Magnatul așteptă până când strigătele încetară. Apoi vorbi din nou: – Eu vă voi înapoia ceea ce poate fi înapoiat. Vă aduc bunăstare și promisiunea de bogăție. În schimb, voi îmi veți da mie acces la nava stelară. Dar cel mai important, voi îmi veți da mie pe omul care mi-a ucis jumătatea! Eu o vreau pe Johanna Olsndot. O vreau aici. O vreau acum! În vreme ce vorbea, capetele Magnatului se întorceau când într-o parte, când în cealaltă, dezvelindu-și colții. Toată lumea de pe platformă părea înghețată de spaimă. Mai bine spus, toată lumea în afară de Jupuitor. Se ghemuise laolaltă, însă capetele sale se împleteau și se înclinau. Savura toată scena cu o bucurie nerușinată pe care acest vacarm o stârnise în sufletul lui. Nevil se strecură pe lângă Magnat înapoi la pupitru. Trebuie să fi fost cu adevărat zguduit, căci Ravna îl vedea acum pentru întâia oară în impas, încercând să-și calculeze mișcările,

decizând ce să spună pentru a rămâne deasupra. Când în cele din urmă vorbi, glasul îi era sumbru și tensionat. – Prieteni, noi cunoaștem această revendicare de câteva zile. Magnatul are un motiv întemeiat pentru a cere acest lucru. – Magnatul ne-a răpit copiii! se auzi o voce din public, dar slabă și măturată de vânt. Nevil nu avea control asupra sunetelor la fel ca în interiorul navei, însă aerul și briza erau aproape la fel de eficace. – Magnatul este rezonabil când cere un om care i-a făcut rău, indiferent cât de îndrăgit ar fi fost de mine, de noi. Vocea lui Nevil păru să se înece în lacrimi. Ravna îl simți pe Jefri tremurând lângă ea, privirea plimbându-i se de la Nevil la aeronava lui Prodotus și înapoi. Răbdarea lui Jefri era acum împinsă dincolo de limite. După o clipă, Nevil își recăpătă glasul și continuă, părând a se lupta cu lacrimile. – Întreaga mea viață am fost foarte apropiat de Johanna. Am fost orbit de dragoste, cum aveam să-mi dau seama prea târziu. Însă am iubit-o și cred că și ea m-a iubit pe mine, atât cât a fost ea capabilă de un astfel de sentiment. Acum, dovada pe care mi-a adus-o Magnatul, precum și vorbele pe care mi le-a spus… m-au făcut să înțeleg că nu a meritat dragostea și încrederea mea. Îmi pare rău. Făcu o pauză, se întoarse către Magnat a cărui piramidă era cu un cap mai înaltă decât el. Apoi reluă, cu o voce hotărâtă, demnă de un om de stat: – Sire, oricât de urgentă ar fi cererea dumitale, mă tem că nu îi putem da curs. Johanna Olsndot a dispărut în urmă cu câteva zece-zile. – Minți! Dați-mi-o pe Johanna Olsdnot! tună octetul. Nevil își dădu microfonul atât de încet încât Ravna abia îl putea auzi. – Ești nebun? îi șopti Magnatului printre dinți. Uite ce e, fata e moartă. Îți pot face rost de cadavru. Doar ai… Jefri se repezi la Nevil. – Criminal… Acoliții lui Nevil tăbărâră pe el înainte să apuce să pună mâna pe Storherte. Magnatul se dădu jos unul de pe celălalt și se repezi greoi înconjurând încăierarea, bolborosind un ordin spre haita înarmată. Respectiva haită se dădu înapoi, schimbându-și țevile puștilor astfel încât să nu fie îndreptate spre Jefri.

În timp ce Jefri era dus cu de-a sila pe scări în jos, Ravna rămase pentru o clipă singură și o voce pe care nu o recunoscu îi șopti în ureche. – Privește peretele de lângă mine. Ravna ridică imediat capul. Cioplitoarea-în-lemn? Poate. Jupuitorul! Dar și capetele Magnatului țâșniră în sus. Traversă scena, aplecându-și capetele în direcția Jupuitorului și a Cioplitoarei-în-lemn. Să-l fi auzit pe Jupuitor? Ce auzi acum Ravna fu un zgomot de lemn spart. O parte din perete sări în lături. Se mai auzi un pocnet, apoi altul și altul. Magnatul se dădu înapoi. Panoul de lemn se prăbuși pe scenă și… Johanna păși în lumina soarelui, cărând în brațe o bârnă solidă de lemn. Rămăsese fără suflare, ochii violeți scăpărând. Era vie și nevătămată! Aruncă bârna și se adresă octetului, care stătea cu gurile căscate de uimire în fața ei. – Bună ziua, domnule. Eu sunt Johanna Olsndot. Acum, că își vedea dușmanul în fața ochilor, Magnatul șovăi. Făcu un pas în urmă, se învârti în cerc fără să scoată o vorbă, asemenea novicilor pe care Ravna îi întâlnise în călătoria cu circul. Sau poate ca un animal de pradă savurând momentul. Jo se lăsă jos pe scenă înaintea lui și își răsturnă capul pe spate, imitând – pe cât era posibil – postura unui solitar supus. Două perechi de fălci amenințătoare stăteau la câțiva centimetri de gâtul ei, de o parte și de cealaltă. Magnatul se luptă cu sine însuși în vreme ce membrii din spate încercau să se repeadă la ea. Doi dintre ei o apucară pe Johanna de brațe și începură să o tragă în dreapta scenei, unde nu se afla nimeni. – Înainte să te omor, vorbește! spuse el. – Dar… Nevil porni în urma lor, apoi se opri, realizând, după cum se prezenta situația, că frâiele întâlnirii nu se mai aflau în mâinile lui, decât dacă ar fi vrut să înceapă un atac cu arma cu fascicul. În timp ce Johanna era târâtă în cealaltă parte a scenei, puiandrii Cioplitoareiîn-lemn săriră de pe ceilalți membri și împinseră ceva de-a lungul podiumului, spre Jupuitor. Doi dintre membrii Jupuitorului împinseră mai departe obiectul spre Magnat. Poate din reflex sau poate din curiozitate, Magnatul apucă obiectul respectiv. Era un soi de carte, în stilul în care „tipăriseră“ Stiletele pe vremuri, înainte de aterizarea oamenilor. Era foarte vechi sau fusese trecut prin foc. Unele pagini erau înnegrite și strânse sul, ținute împreună de spirale de metal. Ravna apucă să arunce o privire înainte ca toți membrii Magnatului să se înghesuie în jurul cărții. Rămase complet nemișcată o clipă, apoi își reluă mersul spre capătul scenei.

Zek urmărise tăcut întreaga scenă, dându-se speriat din cale atunci când era necesar. Acum stătu locului o secundă, parcă ascultând. Apoi bolborosi ceva disperat și negativ și alergă pe scenă spre Magnat. Ritl îl urmă o secundă mai târziu. Magnatul însă nici nu vru să audă. Se repezi cu ghearele spre Ritl și mârâi spre Zek. – Înapoi! Aceasta este răzbunarea mea. Indiferent cât de hotărât ar fi fost Prodotus să tragă cu urechea la ultimele cuvinte ale Johannei, bietul Zek nu era în măsură să impună voința lui Prodotus în fața Magnatului. Ambii solitari bătură în retragere. Confruntarea dintre Johanna și viitorul ei călău putea fi scurtă, însă nu avea să fie privată. Cei doi se aflau în plină zi pe o scenă, vizibili de aproape întreaga audiență și de toată lumea de pe scenă. Ovin Verring și băieții Linden se repeziră pe scările din față, urmați îndeaproape de alți câțiva. Prietenii lui Nevil însă erau antrenați; își folosiră bastoanele pentru a-i împinge jos de pe scări. Wilm fu ajutat de fratele său. Se regrupară și încercară din nou. Acum mulțimile se amestecară, în unele locuri luptându-se. Alții stăteau pur și simplu, privind îngroziți. Nevil urmărea scena cu o fascinație înfricoșată, la fel ca și ceilalți. Dar el mai vorbea în șoaptă și cu… Excentric II? Ravna se apropie ușor de el. Microfonul lui nu era complet închis. Bărbatul privi spre aeronava lui Prodotus și vorbi pe un ton puțin mai ridicat, deși era în continuare abia audibil. – Deci e ăsta cel mai rău caz sau nu? Privi într-o parte și băgă de seamă apropierea Ravnei. Bătăușii lui Nevil erau chiar lângă scările care coborau scena; Ravna se gândi la ce putea face. – Nevil, situația scapă de sub control. Spune-i lui Prodotus că… Nevil făcu o grimasă disprețuitoare. – Taci din gură. Eu am dreptul de administrator al navei, în caz că ai uitat. Dacă vreau, te pulverizez chiar în locul în care te afli. Poate. Avu prezența de spirit să nu îl corecteze… cel puțin nu cu adevărul. Dar: – Să mă arzi în fața tuturor acestor oameni? Nu cred. Nevil îi aruncă o privire fioroasă, dar după o clipă ridică din umeri enervat. Se uită împrejur, căutând probabil vreo gorilă să o tragă jos de pe scenă. Din păcate pentru Nevil, toate erau ocupate încă. Dacă s-ar putea apropia mai mult de el…. Concentrează-ți atenția pe Nevil. Se întoarse de la coșmarul din celălalt capăt al scenei și păși spre el relaxată.

– Nu te apropia de mine! îi șopti Nevil printre dinți. Privirea i se muta de la Magnat la Ravna. Aștepta un soi de semnal; până atunci însă… spre norocul său, mulțimea nu îl putea auzi acum. Nevil era orbit de furie. – Cățea nenorocită. Ai distrus orice urmă de tradiție straumeră. Chiar și proștii care te iubesc scuipă pe ideile tale mărețe. Înclină capul spre Magnat. – Dacă tu nu ai fi dezbinat Copiii, niciodată nu m-aș fi aliat cu barbarii ăștia. Din cauza ta vor pieri și mai mulți oameni. Acum stai în banca ta sau te voi distruge! În celălalt capăt al podiumului, Johanna se ridicase în genunchi. Stropi de sânge îi pătau mânecile cămășii; patru perechi de fălci se aflau la câțiva centimetri de gâtul ei. Cartea arsă zăcea pe jos, chiar în fața genunchilor ei. Doi dintre membrii Magnatului o deschiseseră și un al treilea citea textul… o postură clasică a Stiletelor. Un al patrulea bot atinse textul, în vreme ce restul haitei o asalta cu întrebări. Despre ce este cartea aceea? se întrebă Ravna. Johanna părea să știe. Își aplecă fruntea și arătă manuscrisul, apoi ridică o pagină și arătă cu degetul ceva scris dedesubt. Cei care țineau cartea își ridicară privirile spre ea și restul membrilor își strânseră capetele în jurul feței Johannei. Jupuitorul și Cioplitoarea-în-lemn coborâră de pe scaunele lor, dar Magnatul mârâi spre ei, reducându-i la tăcere. Zek patrula nervos în jurul zonei interzise. Ca solitar, înfășurat în mantia Radio, Zek probabil auzea și mai puțin decât Cioplitoarea-în-lemn și Jupuitorul. Deodată se întoarse cu spatele la Magnat și o rupse la fugă, împleticit, spre Nevil și Ravna. Se chirci lovit de o mână invizibilă și se prăbuși la picioarele lui Nevil. – Nu mai aud ce spune Magnatul, spuse el. Vocea era a lui Prodotus, însă canalul de comunicații suferea asemenea dureri, încât vorbele se transformară în gemete ascuțite, aproape ininteligibile. – Tu, spune-mi ce vorbesc! – Poftim? Sunt prea departe ca să aud ceva. Și se părea că Nevil nu știa cum să folosească dispozitivul de pe capul său pentru a trage cu urechea. Poate Prodotus realizase acest lucru; vocea îi deveni puțin mai calmă, dar încărcată încă de furie și ură:

– Tu, animalule. Ravna. Ai fost mereu mai pricepută la aparate. Arată-i lui Nevil cum să asculte. Spune-mi ce vorbesc. Oprește conversația sau îl ucid pe Amdi, întâi un membru, apoi restul… undeva unde puteți vedea. Zek se zvârcolea de durere pe podea în fața lor, un singur solitar relatând toate acele amenințări oribile. Nevil făcu un pas în spate, șovăind. Acum era momentul Ravnei. Acum ori niciodată. Făcu trei pași spre Nevil și se năpusti asupra lui. Impactul nu avu niciun efect asupra lui Nevil, însă Ravna se agăță de el cu toate puterile și îi strigă în față: – Navă! Uzurpă, uzurpă! Nevil o lovi cu pumnul, catapultând-o câțiva metri în spate. Ravna rămase o clipă fără suflare în urma căzăturii și a loviturilor. Privi în sus. Nevil gesticula spre ea, murmurând ceva. Nu se întâmplă nimic. Nevil își îndreptă din nou mâinile spre ea. Ravna rămase în viață. Acum nava era atentă la ce se petrecea pe scenă. Ravna se scutură și reuși să țipe din toate puterile: – Navă! Anulează drepturile lui Nevil. Șterge… Auzind-o, Nevil căscă ochii uimit. Acum el devenise ținta. Se dădu înapoi, se întoarse și o rupse la fugă pe scările care duceau în spatele scenei, ferit de privirile Ravnei și de arma lui Excentric II. Ravna se târî până la Zek. Ritl se agita în jurul lui, adulmecându-l, lingându-l pe cap. Zek se întoarse pe burtă, încercând să își aranjeze mantia. Sosise momentul să i se adreseze lui Prodotus. Cuvintele țâșniră de pe buzele Ravnei, orice pentru a satisface monstrul: – Gata, Prodotus. Spune-mi ce vrei să auzi… În aer izbucni un vaiet prelung. Dinspre mulțime. Ravna ridică privirea și văzu capetele oamenilor și Stiletelor îndreptate într-un singur punct. Nu spre Ravna. Nu spre Johanna și Magnatul înghesuiți unul în celălalt. Priveau spre cer. Ravna se întoarse spre aeronavă. Ceva mic și negru cădea din ea. O făptură vie. Un membru al unei haite, ușor supraponderal. Membrul cădea și cădea, încă în viață. Apoi dispăru în spatele acoperișului scenei. Ravna își coborî privirea spre Zek. – De ce? spuse ea. De ce nu mi-ai dat o șansă? Zek își ridică ochii la ea, clătinându-și capul agitat. Întregul trup începu să-i tremure. Bolborosi câteva sunete pe care ea nu le putu înțelege. – Ascultă-mă! strigă Ravna. Fac tot ce dorești. Nu mai ucide alți membri ai lui Amdi!

Fugi pe scenă spre Magnat. Amdi era octet – fusese octet. Putea rămâne aceeași persoană și ca septet. Se auziră alte țipete. În cerul de deasupra zări un al doilea trup, înveșmântat la fel ca primul, aruncat din aeronavă. Picioarele i se zbăteau în aer, parcă încercând să se agațe de ceva. Johanna se ridică deasupra Magnatului, privind în cer. Haita se repezi în jurul ei, împingând-o jos. O trase de-a lungul scenei, spre trepte. Haita înarmată se răspândi înaintea lui protejând-o, cu țevile puștilor îndreptate spre Jupuitor, Cioplitoarea-în-lemn și apoi spre Ravna. Magnatul se opri lângă Zek, bolborosind fioros o întrebare. Solitarul îngăimă un răspuns, zvârcolindu-se. Magnatul păru să cugete o clipă – încă mai putea judeca în mijlocul acestui haos! – apoi îl prinse pe Zek de gulerul mantiei și plecă împreună cu el spre trepte. Când octetul trecu pe lângă ea, Ravna întinse mâna spre Johanna. Magnatul își arătă colții, făcând-o să se dea înapoi. – Acum vei vedea ce fac eu mincinoșilor și criminalilor, mârâi el și se repezi pe scări în jos, cu Johanna și Zek, precedat de haita înarmată care le elibera calea. Se auziră alte strigăte, poate pentru Johanna, poate… Ravna se întoarse din nou spre aeronavă. Membrii lui Amdi continuau să cadă din cer. Trei corpuri zvârcolindu-se. Sau poate erau patru, unul dintre ei fiind de fapt doi care se țineau îmbrățișați. Apoi un altul… și altul. Amdi era aproape nimicit acum, Prodotus se debarasa de restul. Ravna se prăbuși pe scenă. Dar eu nu am fost rănită. Am scăpat nevătămată. De ce? Tipii răi câștigaseră și toate bunele intenții din lume nu ar fi făcut nicio diferență. – Ravna? Ravna? simți boturi atingând-o ușor. Cioplitoarea-în-lemn. Ravna se întoarse și întinse mâinile spre cei mai apropiați membri ai reginei, îmbrățișând-o strâns. Era un gest pe care nu și-l mai permisese niciodată față de haita suverană, însă acum avea nevoie să se agațe de cineva. Un puiandru – să fi fost Drăcușorul? – se cățără pe spinarea unui alt membru și își strecură boticul lângă obrazul Ravnei. Glasul Cioplitoarei-în-lemn se auzi vibrând dinspre toți ai ei. – Te rog, Ravna, fii tare acum. Mai sunt atât de multe lucruri de făcut.

C a p i t o l u l 4 1 Aeronava lui Prodotus zbura spre soare-răsare chiar în vreme ce ultimul membru al anturajului Magnatului urca în cea de-a doua ambarcațiune. Oamenii lui Nevil erau singurii care îi ajutară, dar aeronava impresionantă se ridică în aer fără probleme. Se săltă de la pământ un metru și se îndreptă spre scenă. Se afla probabil la o altitudine de patruzeci de metri când trecu pe deasupra… spre soare-apune, spre strâmtoare. Pilotul însă nu se îndrepta spre mare. Aceste nave nu erau agravi, nu puteau vira pe loc. Probabil Magnatul intenționa să zboare pe urmele lui Prodotus îndată ce se afla în siguranță în aer. Ravna ignoră aeronava și privi în jurul ei. Tovarășii lui Nevil priviră înapoi, șovăind. Împreună cu Grupul de Contestatari, părăseau poiana unul câte unul. Cei mai mulți dintre ei se îndreptau spre culmea dealului, spre Orașul Noului Castel. Nimeni nu încercă să îi oprească. Ravna băgă de seamă că trupele Cioplitoarei-în-lemn ieșiseră la iveală. Nevil însuși se făcuse nevăzut. Ravna se întoarse către Excentric II și strigă câteva comenzi. Nimic. – Trebuie să iau legătura cu nava, îi spuse Cioplitoarei-în-lemn. – Știu. Am trimis pe cineva să aducă o stație radio. – Nu ai una cu tine? întrebă Ravna. – Nu. Trei dintre membrii Cioplitoarei-în-lemn își întoarseră privirile spre Ravna. Un mârâit furios se auzi în spatele răspunsului: – Nevil ne-a cerut să venim fără ele. S-a folosit de Excentric II pentru a distruge orice stație radio care nu era folosită conform cerințelor lui. Încă mai aveam majoritatea oamenilor de partea mea și el s-a gândit să schimbe această situație cu întrunirea de astăzi. Tu și Johanna ați deturnat cursul lucrurilor.

Umăriră aeronava Magnatului în vreme ce executa un viraj larg deasupra Stâncilor Strâmtorii. Copiii și haitele se agitau în jurul lor, strigând, plângând și arătând înspre aeronave. Ravna nu era singura înghețată de groază, imaginându-și un alt corp căzând, însă de această dată un trup omenesc. Nu. Magnatul era un alt gen de ticălos. Bine ar fi să fie diferit și Johanna să apuce să trăiască până va putea fi salvată din ghearele lui. Poul Linden își făcu drum prin mulțime, împingându-i la o parte chiar și pe membrii Cioplitoarei-în-lemn. – Ravna! Abia își trăgea răsuflarea și cuvintele nu reușeau să iasă. Ravna îl apucă de braț și îl ținu lângă ea. În cele din urmă își recăpătă vocea. – Îmi pare rău, nu am reușit să îl opresc. – Ce să oprești? Pe cine? – Nevil! L-am prins când ieșea din spatele scenei, dar a fost prea mult pentru mine. – Arată-i ce a scăpat, Poul! Acesta era Wilm, agitându-și brațele nervos. – Ah, da, răspunse el întinzându-i tiara. Asta e a ta. Nevil fusese prea prost pentru a o distruge, însă destul de inteligent încât să îi dea drumul. Când luă în mână tiara, toată lumea tăcu. Uimiți? Sper că nu, gândi Ravna. Era genul de moment solemn care dăduse naștere legendelor cu Prințese și tablouri din vremurile apuse. Și eu care am spus că nu mai cred în povești cu prințese. Își puse pe cap dispozitivul. – Navă! Cu ajutorul lui Excentic II era ca și cum ar fi ieșit din beznă. Proiecte care altfel i-ar fi luat Ravnei ore sau chiar zile puteau fi acum finalizate sau cel puțin începute în câteva minute. Din păcate, cele mai importante probleme erau încă peste puterile ei. Cele două aeronave inamice se îndreptau lin spre soare-răsare, nerăspunzând diverselor metode radio de care făcuse uz Nevil. Ambele nave erau la mâna Ravnei, însă acest fapt nu însemna nimic. Orbiterul nu răspundea. Poate că era de așteptat, fiind încă domeniul special al lui Nevil. Ravna reuși să ia legătura cu Pedantus la bordul Ochiului Ceresc, convingându-l să nu plece pe urmele Magnatului.

Copiii și Prietenii cei mai buni o înconjurară din toate părțile. În ultimele câteva minute dăduseră dovadă de o răbdare extraordinară, dar acum o asaltară cu mii de întrebări, țipând… și cerând răzbunare. Ravna își ridică brațele în aer. După o clipă, freamătul se liniști. – Lăsați-i pe Contestatari să se întoarcă în casele lor din Oraș. Acelea sunt încă locuințele lor. Ei constituie aproape jumătate din numărul oamenilor. Avem nevoie de ei. Cioplitoarea-în-lemn vorbi cu glas puternic: – Sunt de acord. Nicio haită nu are voie să îi rănească. Dar niciunul dintre noi nu va mai fi obligat să îl suporte pe Nevil. Apropo, unde e Nevil? Întrebarea era adresată tuturor, doar câțiva răspunseră, iar declarațiile lor fură contradictorii. Bineînțeles Nevil era una din problemele cele mai ușoare. Nevil poate se ascundea în afara razei de acțiune a lui Excentric II, însă oamenii lui foloseau stații radio. Mai devreme sau mai târziu, Ravna îl va localiza. Cele mai probabile zone arătau ca niște puncte aprinse în ecranul display-ului ei. Ciudat. – Se pare că Nevil iese din oraș… Îndreptându-se spre nord, către pădurile din vale. – Urmărește-l! – Asta și facem. Răspunse Excentric II. Între timp… Îl găsiră pe Jefri în spatele scenei. Viu. Oamenii lui Nevil îl abandonaseră legat fedeleș în noroi. Probabil neintenționat îi lăsaseră cu vedere forțată spre soare-apune. Când Ravna își făcu apariția, Jefri fusese deja dezlegat. Acum stătea pe pământ, cu spatele rezemat de grinzi, privind în zare. Partea din față a cămășii îi era stropită cu vomă, dar el nu părea să bage de seamă. Câțiva dintre Copii stăteau în genunchi lângă el, vorbindu-i domol. Ravna păși împrejur până ajunse în fața lui, obturându-i priveliștea spre vale. – Jefri? spuse ea. Cred că Johanna e încă în viață. O vom aduce înapoi. Jefri își ridică ochii spre ea. Niciodată nu îl văzuse atât de trist, nici în cele mai întunecate momente ale lui. După o clipă, îi auzi vocea răgușită, slabă. – Vom face tot ce ne stă în puteri? Da, dar… până acum nu ne-a folosit la nimic. Se ridică cu greu pe picioare, sprijinit de Copiii din jurul lui. – Acum nu pot face altceva decât să caut rămășițele lui Amdi.

Ar fi plecat împleticindu-se de-a curmezișul poienii, dacă ceilalți nu l-ar fi ținut în loc. Le va fi cu neputință să îl împiedice pe Jefri. Le va fi cu neputință să mă împiedice și pe mine. – Mergem cu toții, spuse ea.

Unii dintre Copii și Prietenii lor cei mai buni luaseră deja funicularul spre mare, apoi coborâseră palplanșele pentru a ajunge pe versantul stâncos. Acum erau cât pe ce să fie aruncați în mare, iar misiunea lor de salvare avea mare nevoie de a fi salvată. Ravna și Cioplitoarea-în-lemn trimiseră câțiva dintre Copiii mai mari după ei cu instrucțiuni de a nu pune viața nimănui în pericol. Pe stânci existau și poteci mai sigure, iar acesta fu un motiv suficient de bun ca Ravna să îi însoțească. Excentric II nu avea linie de vizare pe versantul stâncii, însă, de-a lungul anilor, zona fusese atent supravegheată. Cu display-ul ei, Ravna putea ajuta la misiune mai bine decât oricine. Acum se mutau de pe o muchie pe cealaltă, înainte și înapoi pe marginea falezei. Anterior construirii funicularului, călătoria de pe Insula Tăinuită până în Orașul Noului Castel dura cea mai mare parte a zilei. Stâncile erau o atracție mortală care nimicise de-a lungul anilor haite aventuriere și ucisese trei Copii. Dar mai erau și copaci și liane… și frunze de primăvară care îi învăluiau din toate părțile, înfășurându-i în moliciune, ferindu-i de dinții ascuțiți de piatră. – Uite, prinde-te de asta, îi spuse Cioplitoarea-în-lemn, trecându-i o funie de siguranță. Haita se afla în spatele Ravnei, ținându-se aproape de ea. Zilele acestea, Regina era tânără, poate chiar prea tânără pentru o astfel de aventură, cu doi puiandri, însă nu părea în dificultate. În timp ce pășea, le dădea ordine haitelor de deasupra ei. În felul ei, și Cioplitoarea-în-lemn coordona operațiunea. Ravna apucă sfoara, trecând ochiurile rămase mai departe, spre Ovin, singura persoană din grup care mergea înaintea ei. – Crezi că există vreo șansă ca…? spuse Ravna, încet, astfel încât să nu fie auzită de Ovin. Slavă Puterilor că îl convinsese pe Jefri să rămână cu Magda și Elspa în mijlocul grupului. – Ca vreunul din membrii lui Amdi să fi supraviețuit? termină Cioplitoarea-în-lemn întrebarea. Nu văd cum. Aceste liane de primăvară sunt precum pânzele de păianjen, dar brazii de dedesubt sunt tari ca niște bare de oțel. Însă această… misiune de salvare trebuie să meargă până la capăt. În următoarele minute, Ravna nu mai avu răgaz să vorbească. Display-ul își sincronizase coordonatele cu ale ei. Acum vedea printre copaci topografia locului transmisă de E-II și îl putea ghida pe Ovin pe potecile cele mai sigure. În același timp, avea ferestre deschise cu alte probleme. Oamenii lui Nevil nu încercau să interfereze cu E-II, însă din Domul Noului Castel ieșea un fuior de abur. Ravna avea chiar și o înregistrare video din castel! Pesemne

că Nevil își folosise toate camerele pentru a-i spiona pe ceilalți… de aceea Ravna primea acum informații la o rezoluție atât de slabă despre traiectoria corpurilor. Dar putea trage cu ochiul la ce se întâmpla în castel. Bili – sau cine o fi fost – umpluse landerul cu produse inflamabile și îi dăduse foc. Pompierii Reginei deja stinseseră focul și din câte putea Ravna vedea, cuvele de hibernoterapie nu fuseseră afectate. Ravna își îndreptă din nou atenția spre stâncile dinaintea ei. – Ovin, nu te duce pe acolo. Terasa de deasupra era îngustă, dar se lărgea la câțiva metri mai sus în pădure, devenind o potecă sigură de înaintat. – Bine. În vreme ce Ravna se strecura pe margine în urma lui, un avertisment roșu apăru pe ecran. În urma ei, Cioplitoarea-în-lemn vorbea tare cu haitele nevăzute din vârful stâncilor. – Îmi spun că se întâmplă ceva în Orașul Noului Castel, traduse ea pentru Ravna. – Da. Alerta roșie. Mergând în urma lui Ovin, deschise mesajul: era o vedere a ieșirii din oraș prin nord. Copii Contestatari reveniseră la casele lor după dezastrul din Poiană. Acum porniseră din nou la drum, dar nu înapoi spre Poiana Masacrului sau spre E-II. Nava numără șaptezeci de Copii, inclusiv Bili și Merto, însă nici urmă de Nevil. Cei mai mari dintre ei purtau în spate rucsacuri sau cărau boccele. Aveau și câteva căruțe, însă cei mai mulți dintre ei mergeau pe jos… părăseau orașul, îndreptându-se către nord. – Știi, cred că unii dintre ei au arme. Exact tipul de arme pentru oameni, proiectate de Ravna pentru Nevil. – Trupele mele au mult mai multe puști, spuse Cioplitoarea-în-lemn. I-aș putea opri. Ți se pare a fi o răpire în masă? Ravna urmări scena câteva secunde. – …Nu. – Atunci îți sugerez să îi lăsăm să plece. Să nu începem un război civil astăzi. Deodată Ravna realiză că în timp ce atenția îi era îndreptată spre celălalt versant al Dealului Navei Stelare, pășise de-a lungul unei borduri înguste de doar treizeci de centimetri. Un singur pas greșit și ar putea cădea câțiva metri. Se opri locului și se rezemă de peretele vertical al stâncii. – Aproape ai ajuns, Ravna. Dă-mi mâna.

Ridică privirea și văzu că Ovin ajunsese la poteca pe care harta navei o sugerase. O secundă mai târziu se afla lângă el. Se așeză o clipă jos și așteptă restul grupului să ajungă sus. Cioplitoarea-în-lemn se grupă strâns. Noul puiandru era încă prea mic pentru a fi un membru activ. Privea în jur dintr-un coșulet pe care îl purta unul din membri, în timp de Șșt mergea pe umerii altui membru mai matur. Regina trebuie să-i fi observat privirea. – Puiul cel mic? Este pentru a tempera natura paranoică a lui Șșt, o metodă de educare de prăsile de modă veche. A fost sugestia Pelerinului… și ultimul lui dar pentru mine. Cioplitoarea-în-lemn rămase tăcută o vreme, apoi vorbi cu glas tare: – Aud aeronava lui Pedantus. Ravna încuviință din cap. Urmărise ruta aeronavei prin intermediul navei. – Ce s-a întâmplat cu aparatul lui de zbor? întrebă ea. – E deja piesă de muzeu, spuse Cioplitoarea-în-lemn. Echipajul uman al lui Nevil a făcut praf Ochiul Ceresc 2 în primul lor zbor. Nu au existat victime, dar misiunile de căutare pe distanțe lungi au luat sfârșit în acea zi. Părerile sunt împărțite dacă a fost un accident adevărat sau un accident pus la cale de Nevil. – Ah! Acum micul motor electric al balonului era audibil chiar și pentru urechile umane. Nu se văzu prin frunzișul des de primăvară până când nu ajunse direct deasupra lor. Apoi văzu cu ochiul liber… Două dintre capetele lui Pedantus erau aplecate peste marginea bordului, cercetând solul. Acum un an eram acolo sus împreună cu Pedantus, încercând să dăm de urma hoților lui Nevil… doar că noi credeam că hoții erau Tropicali. Vorbi prin intermediul lui E-II: – Pedantus, suntem la… și îi transmise coordonatele de pe hartă. Poul Linden și cealaltă echipă se află pe cealaltă potecă, la aproximativ cincizeci de metri sub noi. Cealaltă potecă era mai sigură, însă nu se întindea atât de departe, până în zona în care Excentric II bănuia că ar fi ajuns corpurile. – Îl văd pe Linden, dar pe tine nu te văd, izbucni vocea lui Pedantus din cer, nemaideranjându-se cu stațiile radio. – Nu e nimic. Vezi vreun… semn? Vreun corp? Pedantus își păstrase felul morocănos și direct:

– Nu. Dar păsările știu. Deja au găsit trei locuri pe deasupra cărora să zboare. Am la bord o porcărie de cameră video. Îi trimit lui E-II imagini cu ce văd. În fereastra Ravnei deja apăruseră imaginile video. Doi dintre cercetașii Cioplitoarei-în-lemn se iviră de pe pragul de stâncă de dedesubt, apoi Jefri se ridică legănat pe potecă, privind în sus și ignorându-i pe ceilalți din jurul său. – Pedantus! strigă el. Câte corpuri au căzut? – Părerea generală e că sunt opt, răspunse haita. Însă unii din Copiii mai mici spun că au văzut șapte, din care unul ținea strâns un obiect de mărimea unui membru. Jefri rămase tăcut o vreme, cu privirea ațintită în sus. Apoi se șterse la ochi, parcă încercând să vadă mai bine. O porni în sus de-a lungul potecii, trecând pe lângă Ravna. Ea se ridică în picioare și întinse brațul să-l oprească. Pentru o clipă, crezu că Jefri o va împinge la o parte, dar bărbatul începu să tremure în brațele ei. – Jefri, lasă-mă pe mine să merg mai întâi. Vei vedea ce e de văzut, dar rămâi în urmă acum. Te rog. Magda și Elspa veniră lângă el, șoptindu-i încet să le lase pe Ravna și Cioplitoarea-în-lemn să plece înainte. Ravna se întoarse pentru a o urma pe Cioplitoarea-în-lemn, când izbucni o bolboroseală enervată. Un singur membru se ivi, cățărându-se de pe pragul de jos al stâncii. – Ritl! Ce naiba…? Făptura înclină arogant din cap în direcția Ravnei, emițând un sunet care voia să sune cam ca „iarăși dau de tine“ și trecu mai departe. Heida Oysler veni din urmă și păru să ia întrebarea Ravnei ca fiind adresată ei. – Da, da, mă rog, îmi pare rău. Noi am crezut că e un membru al Magnatului. Hei, era un membru apropiat de tip, purta aceleași însemne. Ba chiar și bolborosește ca un șef, deci am pus mâna pe ea! Copiii venind în spatele ei păreau nițel rușinați, probabil fusese un efort de echipă. – Acum se pare că ne-am ales cu pocitania de companie a cuiva. Vai, nu am timp să vă povestesc acum. – Bine și de ce ați adus-o aici? Heida îi aruncă solitarului o privire aprigă. – Păi, crezi că am avut încotro?

Înregistrarea video a lui Pedantus avea o rezoluție atât de slabă încât trebuie să fi fost făcută cu una din camerele fabricate local. Oricât ar fi spus el că sunt niște porcării, Ravna știa că Pedantus era foarte mândru de ele. Iar când E-II combină aceste imagini cu harta locului… obținură exact ce le trebuia celor din echipa de salvare. Păsările zburau peste trei regiuni. Imaginile nu dezvăluiră ce se afla la sol, însă, conform hărților, unul din locuri se afla chiar la câțiva metri de zona unde se afla grupul lui Poul Linden. Cioplitoarea-în-lemn îi ghida, în timp ce grupul Ravnei se apropia de punctul de impact cel mai înalt proiectat de E-II, unul pe care păsările încă nu îl descoperiseră. Ar putea fi nevoiți să se cațere, dar pentru moment, Ravna și Ovin mergeau aproape umăr la umăr, cu Cioplitoarea-în-lemn strecurându-se din când în când între ei. Mergând, Ravna se gândea la lista de probleme pe care le avea de rezolvat: radiourile lui Nevil erau încă tăcute în cealaltă parte a Noului Castel, la adăpostul pădurii. Fie se debarasase de ele, fie își aștepta „tovarășii“ să îl ajungă din urmă. Copiii din grupul Contestatarilor erau vizibili pe drumul care ducea spre nord, îndreptându-se către pădurea din vale. Și mai multe căruțe li se alăturaseră. Câteva haite păreau să ghideze caravana. Dekutomon și compania? Concluzia era cât se poate de evidentă: acesta era un exod pus la cale dinainte. Nevil era fie nebun, fie se găsea cu o mutare înaintea Ravnei și a Cioplitoareiîn-lemn. Oricare ar fi fost strategia lui Nevil, nu părea să mai aibă vreo întâlnire cu aliații săi în viitorul foarte apropiat: Prodotus și Magnatul erau încă în aer, îndreptându-se spre soarerăsare, ridicându-se constant în timp ce se apropiau de Colții de gheață. Dacă ei credeau că se află în afara razei de bătaie a armei cu fascicul, se înșelau amarnic. Vor mai fi vizibili pentru Excentric II câteva ore de acum înainte, dacă nu se decideau să își riște pieile și să joace de-a v-ați ascunselea prin văile munților. Chiar și acum, Ravna putea număra clemele de pe nacelele aeronavei Magnatului. Doar un cuvânt din partea ei și E-II ar putea prăji cele două aeronave, până nu ar mai rămâne din ele nicio fărâmă întreagă. Ovin îi întrerupse gândurile: – Hei! Asta de unde o fi picat? Îngenunchease într-o margine a potecii și ridică spre ei un obiect auriu și strălucitor. Doi dintre membrii Cioplitoarei în lemn se strecurară spre el pentru a privi mai bine. – E o monedă de aur, fabricată în zona Lacurilor Lungi. Ovin o întoarse pe toate părțile, cântărind-o. La fel ca mulți dintre Copii, deprinsese și el obiceiurile localnicilor, ajungând să aprecieze metalele grele; aurul și argintul puteau cumpăra lucruri pe care oamenii stelelor încă nu le puteau face. – Când eram mici, noi, Copiii, obișnuiam să urcăm până aici, spuse el privind spre Ravna.

– Se iartă, răspunse ea. Obrăznicături. Pe chipul lui Ovin trecu un zâmbet fugar. – Ideea este că noi nu am văzut niciodată un asemenea ban. Iar dacă l-am fi găsit, l-am fi șterpelit imediat. – Ah, oftă Cioplitoarea-în-lemn. Poate că nu e chiar un mister. Pun rămășag că după ce tu și prietenii tăi v-ați lăsat de excursii pe dealuri, Prodotus și Nevil au transformat acest drum într-o cale secretă de acces. Jefri trecu pe lângă ei, nebăgând de seamă discuția lor. Magda și Elspa veneau în urma lui, abia aruncând o privire spre moneda lui Ovin. Ei trei știau ce era important în momentul actual. – Hai să mergem, le spuse Ravna celorlalți. – Hei, voi acolo sus, vedeți prin jur o mulțime de monede de aur? Întrebarea venea de la o haită din echipa lui Linden. – Doar una, strigă înapoi Cioplitoarea-în-lemn. – Noi tocmai am găsit o duzină, unele împrăștiate pe stâncă, altele ascunse printre crengile copacilor. Cuvintele îl făcură pe Jefri să o ia la fugă, cu Magda și Elspa pe urmele lui abia reușind săl încetinească. – Văd și eu galben! ciripi Pedantus. Alo, voi, cei de pe poteca de sus, nițel mai în față. Păsările încă nu au reperat locul, dar frunzișul are câteva găuri… Jefri și compania dispăruseră după un cot al stâncii. Când Ravna și ceilalți îi ajunseră din urmă, îi găsiră pe cei trei opriți locului, privind în jos cu uimire: nu spre un pumn de monede din aur, ci spre sute de monede și pietre prețioase: o feerie de aur și scântei colorate împodobea poteca. Razele soarelui pătrunzând prin cele două spărturi în frunzișul copacilor cădeau direct pe comoară. Acolo unde lumina nu străbătea, umbra verzuie ascundea orice detaliu. Unde ești, Amdi? Ca într-un basm, prietenul murind se transforma într-o comoară. Jefri se cățără pe stâncă mai sus, sprijinindu-se cu picioarele de tulpinile copacilor pentru a se urca pe peretele abrupt. Ajunse la prima ploaie de lumină și începu să caute frenetic în frunzișul de dedesubt. Monedele săreau în toate părțile din mâinile lui. – Unde e? urlă Jefri. Unde… Se opri, își adună puterile și trase. Ceva mare și colțuros se desprinse dintre bolovani.

Obiectul sări și se rostogoli de-a lungul potecii. Era… fusese …un cufăr. Acolo unde rămăsese neatinsă, suprafața strălucea lăcuită. Ravna simți o atingere pe umăr. Se întoarse. Era Ovin, sumbru și solemn. Ridică fruntea în sus, în frunzișul întunecat. Ravna îi urmări privirea. Ceva mare cât un membru și întunecat era prins între crengi. Ravna o observă pe Ritl pășind agitată sub trupul suspendat, cu privirea țintă la el. Pentru prima dată în viața ei, Ritl nu bolborosea nimic. Ravna înghiți. Apoi se uită la Jefri, cățărat între trunchiurile copacilor și stânca abruptă, într-un echilibru precar. – Jef, te rog, coboară, spuse ea încercând să își stăpânească glasul. – Trebuie să îl găsim, Rav. – Îl vom găsi, îți promit. Făcu un efort supraomenesc să nu privească spre forma nemișcată și întunecată, ascunsă în umbrele de deasupra capului lui Jefri. – Dar tu nu ar trebui să fii acolo. Este primejdios. Vreau să cobori imediat. Jefri o țintui cu privirea, uimit. O expresie pe care nu i-o mai văzuse de mulți ani, dinainte ca el să fie bărbat în toată firea, dinainte de a se încurca cu cei din grupul Contestatarilor, dinainte de a o răpi și a o salva. Era privirea băiețelului pe care Pham îl salvase în Poiana Masacrului. Jefri oftă. – Bine, spuse el și coborî cu grijă înapoi în siguranță. Nimeni nu scoase o vorbă, însă până când Jefri ajunse pe pământ sigur, aproape toți ceilalți băgaseră de seamă trupul prins între crengi.

Cea mai dificilă parte a coborârii trupului fu să îl țină pe Jefri deoparte. Trupul. Gândește-te la el ca la un corp, o făptură, un membru și nu ca o parte a lui Amdi. Creatura era categoric moartă. Biata făptură căzuse în crengile ascuțite precum niște țepe, din vârful bradului, unde acele nu creșteau. O țeapă îi trecuse prin toată lungimea corpului, oprindu-se acolo unde creanga avea un diametru de aproape cincisprezece centimetri. În vreme ce tăiau crengile pentru a coborî leșul, Cioplitoarea-în-lemn strigă vestea spre echipa lui Linden. – OK! se auzi răspunsul. Noi ne luptăm cu un stol de pescăruși… brrr!… încăpățânați care se agită în jurul unui punct aflat chiar înaintea noastră.

Magda și Elspa stăteau împreună cu Jefri pe pământ. Reușiseră în cele din urmă să îl liniștească. Ravna se sprijini cu spatele de un bolovan mare și trimise tot soiul de detalii inutile spre Excentric II. Din înregistrarea video a lui Pedantus, nava deja localizase șapte trupuri, toate fără îndoială lipsite de viață, deși acesta și cel găsit de Poul Linden ar putea fi singurii membri pe care îi puteau scoate astăzi. Deci mă voi putea gândi la alte lucruri. Dar acum întreaga ei atenție se îndreptă spre corpul nemișcat, celelalte ferestre date uitării. Un pădurar lovi la baza unei crengi mari, în vreme ce un altul aruncă sfori de susținere peste crengile de deasupra. Ritl dădea ocol pe dedesubt, asemenea unui cățel. Ravna nu mai observase până acum un astfel de comportament printre Stilete, cu atât mai puțin la solitari. Ritl nu scotea un sunet. Privea curioasă și intrigată și – pentru prima dată – la fel de stupidă pe cât probabil era. Dar câinii de care își amintea Ravna erau suficient de inteligenți încât să realizeze când stăpânii lor erau supărați… și cu siguranță Ritl își amintea de Amdi. Îi cauzase bietului Amdi suficiente bătăi de cap. Ravna spera că micuța făptură nu va fi la fel de tulburată precum ceilalți prieteni ai lui Jefri și Amdi. Când coborâră trupul pe pământ, Jefri se ridică, în ciuda protestelor Magdei și ale Elspei. Toată lumea cu excepția lui Ritl se dădu în spate când Jefri se apropie. Din fericire, capul era întors într-o parte. Era de nerecunoscut. Creanga trecuse prin el. Trupul era înfășurat într-o mantie lungă. Când Jefri îngenunche lângă el, Ritl se întinse în față, cercetând trupul nedumerită. Jefri o dădu la o parte. Întinse brațul spre mantie… Ritl emise un țipăt ascuțit și se repezi pe lângă el spre leș. Îl apucă cu dinții de beregată, urlând de furie. Jefri nu părea să bage de seamă. Căzuse în genunchi și privea corpul fără să schițeze vreun gest. Magda și Elspa săriră să o apuce pe Ritl, dar solitarul abandonă leșul și o luă la fugă prin tufe, mai departe, pe potecă. Scotea un sunet ciudat, pe care Ravna nu îl recunoscu în primele secunde. Era un fragment mărunt de râs. Jefri nu își ridică privirea, însă atunci când vorbi, vocea îi era încărcată de uimire. – Membrul acesta nu este al lui Amdi. Abia acum Ravna avu tăria să se apropie de corpul sfârtecat. O labă ieșise din mantie. Ghearele îi erau vopsite. Stiletul părea să fie confecționat din argint. Lăsând deoparte acest detaliu, mustața căruntă a membrului îi trăda vârsta. Era mai bătrân decât Amdi. Cioplitoarea-în-lemn se amestecă printre oameni în jurul leșului. Trase complet mantia într-o parte și privi corpul cu atenție câteva momente. Apoi se îndepărtă. – Este cineva pe care îl cunoști? întrebă Ravna. Însă Cioplitoarea-în-lemn nu răspunse și acum celelalte haite se înghesuiau să ajungă cât mai aproape. – Nu l-am mai văzut niciodată în viața mea, spuse una din ele în samnorskă.

– Ar putea fi o completare recentă a cuiva pe care îl cunoaștem. – Foarte improbabil. Este prea bătrân. – Trebuie să ajungem la celelalte cadavre înainte ca păsările să le descopere, spuse Ovin Verring. Acum că identitatea membrilor constituia un mare mister, asemenea sugestii erau mai ușor de spus cu voce tare. În adăpostul ei de pe marginea potecii, Ritl încă jubila. Apoi începu să vocifereze în stilul ei obișnuit. De această dată însă, nimeni nu o mai ignoră. Toți cei prezenți își întoarseră capetele spre ea, apoi se priviră unii pe ceilalți, consternați. După un moment, înțelese și Ravna sunetele simple emise de solitar. – Prodotus mort. Prodotus mort. Prodotus mort!

C a p i t o l u l 4 2 Nu există cuvânt în samnorskă pentru a defini atmosfera următoarelor douăzeci și patru de ore. Cioplitoarea-în-lemn spuse că există sunete în limbajul Stiletelor: un yodel care desemna o schimbare radicală, un timp plin de evenimente ce ar putea conduce spre o catastrofă nimicitoare sau spre un dezastru care se putea depăși sau poate o victorie răsunătoare. Pentru Ravna fu un maraton de probleme și decizii, întrerupt de câte un pui de somn sau de o masă și de Lisl Armin pe post de infirmieră. – Ești deshidratată, înfometată și plină de răni pe jumătate vindecate. Hrana, odihna și infirmeria pot repara toate problemele. Excentric II a găsit urma unei contuzii. Aceasta nu va fi o problemă atât timp cât nu te suprasoliciți, însă mi-e teamă că infirmeria nu va putea vindeca traumatismul în totalitate. Pe de altă parte, continuă ea înseninându-se, îți pot îndrepta nasul rupt și oasele faciale! Am doar nevoie de câteva ore din timpul tău și apoi va trebui să te îngrijești… Ravna o trimisese la plimbare. Nu avea vreme pentru mofturi cosmetice. Nava o trezi dintr-o pauză de somn la jumătatea amiezii, a doua zi. Se simțea chiar înzdrăvenită. Dar prima întâlnire în plen cu restul Copiilor avea loc în sala mare de jos în mai puțin de cincisprezece minute. În timp ce părăsea puntea de comandă, revizuia logurile ei personale și ultimele noutăți. Nava depistase aeronava Magnatului aterizând undeva întrun punct la est de Colții de gheață. Pentru o reaprovizionare? Oricum, navele se înălțară din nou și se îndreptară spre sud. În apropierea casei, Pedantus luase mica sa aeronavă – singurul aparat de zbor al Domeniului – pentru a zbura deasupra caravanei lui Nevil. Unul din primele lucruri pe care le făcuse Ravna fu să scaneze softul lui Excentric II pentru scurgeri de date sau sabotaj. Nu se preocupase de o redecorare interioară, deși în „Noua Sală de Consiliu“ se schimbaseră multe. Atmosfera prietenoasă pe care Nevil o instalase la începutul regimului său democratic meschin dispăruse fără urmă. Dispăruseră și jocurile și rămăseseră doar câteva puncte de acces automat. Nevil golise fără milă nava pentru a instala un sistem de supraveghere pe care Ravna îl observase cu o zi în urmă. Pereții aveau o nouă temă, un peisaj stelar.

Vederea era în planul galactic, însă foarte departe, la marginea abisului, probabil în Transcendentul Inferior. Vederea este din Laboratorul Superior Straumli. Un podium se înălța în fața întunericului intergalactic, cu un fotoliu pentru Nevil aproape la fel de impresionant precum cel pe care îl construise cândva pentru Ravna. Păși timid pe podium, dar nu se așeză. Văzu zâmbete și mâini ridicate salutând-o, însă nu simți bucurie. Astăzi, în sală erau douăzeci de haite și doar șaptezeci de Copii. Era straniu cum o priveau ei: se uitau la ea, apoi întorceau privirea. Simțeau oare repulsie? Ravna știa cât de urâțit îi era acum chipul, dar spera că, în timp, ceilalți se vor obișnui cu noua ei înfățișare. Haitele nu păreau la fel de impresionate. Îi observă pe Jupuitor și pe Cioplitoarea-în-lemn în public. Ah! Și Jefri. Stătea impasibil, ușor retras față de ceilalți. Ravna începu: – Acum este nevoie mai mult ca oricând să vorbim. Având în vedere starea interfețelor – spuse ea arătând cu brațul în jurul camerei – aceasta ar putea constitui o problemă. Voiam să vă pun la curent cu ce am făcut și ce vede nava. D…dar aș fi vrut să aud și ce ați mai făcut voi și care sunt cele mai urgente probleme. Băgă de seamă că Wenda Larsndot Senior stătea deja în picioare cu mâna ridicată. Giske Gisksndot sări în picioare. – Eu vreau să vorbim despre Nevil! Am pierdut ieri jumătate din oameni. – Ei au vrut să plece. Să le fie de bine! se auzi o voce undeva în public. În jurul sălii, mulți dintre Copii aprobară din cap. – Da! strigă Elspa Latterby. În loc să-i ducem grija lui Nevil, mai bine am discuta despre Magnat. Mi-a răpit sora mai mică! Și pe Edvi și pe Timor și pe Amdi și pe Johanna și pe Pelerin și pe Sabie și… Murmurele de încuviințare și de dezaprobare umplură sala. Deodată Ravna se simți iarăși lipsită de autoritate în fața Copiilor. Ridică mâna, încercând timid să restabilească liniștea și… Toată lumea amuți. Cum am făcut? Pentru o clipă, rămase și Ravna mută. – Eu am câteva informații în legătură cu unele din aceste probleme. Însă, vă rog, haideți să luăm lucrurile pas cu pas. Wenda, tu păreai să ceri prima cuvântul. – Da, ă-ă, mulțumesc. Este puțin în afara subiectului, dar cred că este important. Eu am discutat cu Johanna ieri înainte ca ea să urce pe Dealul Navei Stelare. Din nou se lăsă o liniște deplină.

– Mi-a povestit unele lucruri pe care credea că trebuie să le știm cu toții și altele pe care avem o datorie de onoare să le facem. În primul rând, nu există „teroriști Tropicali“ pe acele plute. Nu există nicio bombă; atacul a venit din partea armei cu fascicul a lui Excentric II. – Da, am bănuit și noi acest lucru, spuse Ovin cu un amestec de oroare și furie în glas. Wilm Linden își agită brațul spre Ravna. – Dar tu poți dovedi, nu-i așa? Excentric II trebuie să fi păstrat logul. – Da! Ravna putea descoperi orice încercare a lui Nevil de a-și ascunde acțiunile, până la a simula o eroare de sistem. – Voi face rost de loguri, însă mă tem că Nevil va spune că sunt minciuni fabricate. Wenda făcu un gest indiferent. – Ideea pe care a vrut să o sublinieze Jo era că noi le suntem datori acestor Tropicali. Care poate nu au mintea la fel de coerentă precum a haitelor sau a oamenilor, însă ea spune că decizia lor de a o scoate din Tropice și sacrificiul lor i-au salvat viața. Johanna ne-a rugat – ah, de fapt cuvântul pe care l-a folosit a fost că ne „poruncește“ – să îi tratăm cum se cuvine și să îi ajutăm să se întoarcă acasă, dacă asta par să își dorească. Cioplitoarea-în-lemn își îndreptă câteva capete în sus, spre Ravna. – Dacă îmi dați voie? spuse ea. – Da. Te rog. – Deja am transferat o mare parte din această gloată – echipajele de pe zece plute sunt mai mult decât oricare alt naufragiu de până acum – în vechea Ambasadă. Proiectul de lărgire adecvată a stabilimentului va fi deosebit de costisitor… dar doresc să fac acest lucru. Unul din motive a fost cel spus de tine – și înclină un cap spre Wenda, iar un alt motiv a fost că dacă ne purtăm urât față de supușii Magnatului, le facem viața mai grea dragului meu Pelerin și celorlalte biete suflete pe care Magnatul le ține prizoniere. Ravnei îi scăpă un mic oftat de ușurare. – Mai doreai să spui și altceva, Wenda? – Ah, da! Avem o mică problemă de inventar jos în Capătul sudic. Unul din lucrurile despre care Nevil nu a mințit a fost principala încărcătură a plutelor. – Ah, da, spuse cineva, cadoul Magnatului de pace. – Mă rog, oricum l-ai numi, cadoul nu este de aruncat. Sunt aproximativ cincisprezece tone de stofă, spuse Ravna dându-și ochii peste cap de emoție. E de calitate la fel de bună ca a

noastră. Mai sunt și alte obiecte, încă lucrăm la inventar, dar până acum am numărat patru sute cinci stații radio. Magnatul ar fi fost încântat să vadă chipurile uluite ale celor din sală. – Păi, asta e tot ce am avut de spus, încheie Wenda ridicând din umeri, apoi se așeză la locul ei. Unul câte unul, toți cei prezenți spuseră câte ceva. Cei mai mulți dintre Copii păreau să realizeze că Magnatul era pe de o parte inatacabil și, pe de alta, o nouă problemă. În ceea ce privește exodul Contestatarilor, îngrijorarea lor era de altă natură. – Ei întotdeauna au fost anarhiști, dar Nevil a transformat prostia lor în armă mortală. Rolf al meu era un bărbat atât de bun. Nici nu m-aș fi măritat cu el altfel. Dar a înghițit toate minciunile pe care i le-a turnat Nevil. Ne certam în fiecare seară, mai ales după dispariția Ravnei. Acum a plecat și a luat copiii cu el și eu îi vreau înapoi! Se auziră murmure de aprobare, nu doar în legătură cu familia Giskei, ci cu experiențele tuturor. Ravna aruncă o privire spre Jefri. Și el era o persoană bună. Dar nu era suficient pentru a rezolva problema. – Până la urmă se vor întoarce în genunchi, spuse Wenda Larsndot, cu un ton aspru, ea, care de obicei era o femeie atât de îngăduitoare. Cei mai mulți dintre Contestatari niciodată nu s-au deranjat să învețe cum să trăiască aici. Ideea lor de a trăi în sălbăticie e o glumă! – Dar nu asta e problema, spuse Giske ridicând vocea. Până acum nimeni nu a supraestimat capacitatea lui Nevil de a face rău. Poate e unul din demenții aceia care, când dau un rateu, își iau adepții într-un colț și îi omoară! Eu îmi vreau copiii înapoi! Acum!

Întrunirea continuă încă o jumătate de oră, apoi avură loc diverse întâlniri cu Cioplitoareaîn-lemn și câțiva dintre Copii. Dar nu cu Jefri, care plecă imediat după încheierea adunării. Stația radio a lui Pedantus se defectase, însă Excentric II raportase că atât aeronava, cât și Pedantus erau bine și se întorceau în Domeniu într-o oră. Poate Pedantus avea să adauge motive pro sau contra teoriei față de Nevil. Ravna se retrase pentru un pui de somn. În timp ce se întindea pe patul din vechea ei cameră de pe puntea de comandă, se gândi iar la succesul pe care îl avusese la întâlnirea de astăzi. Copiii nu mai ținuseră cont de părerea ei de când erau mici, și nici atunci nu o ascultau mereu. Poate văzuseră în ea un erou competent care fusese în Iad și se întorsese învingător. Ha! Dacă ar fi știut ei cât de mic fusese aportul ei la această victorie. Încă o deranja modul în care Copiii tresăriseră când îi văzuseră nasul spart și obrazul strivit. Dar dacă nu era din cauză că le provoca repulsie?

Dacă ei vedeau aceste semne drept dovada sacrificiului ei extraordinar? Atunci compasiunea și admirația făcuseră minuni în favoarea ei. Dacă ar fi fost Nevil în locul ei, ar fi tras foloase cât mai multe, un timp cât mai îndelungat. Stătu pe gânduri o clipă, încercând să-și învingă somnul. Poate făcea o greșeală, dar: – Navă! – Da, Ravna? – Te rog, ia legătura cu Lisl Armin și spune-i că sunt gata pentru „operația estetică“. Apoi adormi.

Zborurile lui Pedantus contraziseră scenariile sumbre ale Giskei. Nevil o fi fost la fel de nebun precum și-l imagina el, însă caravana Contestatarilor se dovedi în cele din urmă bine echipată și bine pregătită de exod. Punând la socoteală toată aparatura pe care o furaseră, nici nu era de mirare că erau „bine echipați“. Cât despre bine pregătiți… Bili Yngva avusese contribuția lui la această pregătire. Logurile arătau că Bili petrecuse zile întregi aici, pe puntea de comandă, plănuind. El identificase unele din aparatele landerului pe care Ravna le luase drept fier vechi și ajunsese la concluzia că s-ar putea folosi de ele într-un fel sau altul. Acum aveau explicații pentru furturile ciudate care avuseseră loc în catacombe. Cât despre incendiul pe care îl provocaseră în lander… Nevil și Bili credeau cu adevărat în Contramăsură. Detaliile erau pierdute într-un haos de fișiere corupte… care dădeau impresia unei erori de sistem, fără criptare. Poate va reuși cândva să descâlcească misterul acesta încurcat, însă pentru moment își concentra eforturile pentru a intra în contact cu Magnatul și a pătrunde în sistemul de comandă al orbiterului. Între timp, Nevil încerca să spargă securitatea navei. Contestatarul-șef – aceasta era cea mai politicoasă titulatură pe care i-o găsise Ravna – avea cele mai multe sisteme de comunicații și acces la orbiter. Ravna lăsase intenționat neatinse toate conturile de utilizatori ale Contestatarilor, însă în cuști virtuale. Nevil le accesa pe toate, căutând orice portiță în sistemele de securitate, postând mesaje propagandiste. Sistemul lui se dovedi foarte util… pentru Ravna. Cioplitoarea-în-lemn trimise soli de pace după Contestatari. Fură primiți pașnic și li se permise să stea de vorbă cu oricine doreau. Chiar convinseră pe șase dintre ei să se întoarcă la casele lor. Dar când Ravna se plimba pe străzile Orașului Noului Castel, zărea la tot pasul case părăsite, fisuri în țesătura atât de fragilă a umanității. Contestarea îi prinsese în capcana ei pe jumătate dintre Copii și încă mai erau câțiva care plecau acum, încercând să îi ajungă din urmă pe cei din grupul principal. După cinci zile, exodul lui Nevil ajunse la destinație, un sistem de peșteri cu izvoare termale la mai bine de o sută de kilometri spre nord-vest de Domeniu. Cioplitoarea-în-lemn cunoștea zona. Îi povesti Ravnei că știa despre acest loc de

aproape un secol și fusese întotdeauna de părere că el prezintă prea multe pericole pentru o așezare pe termen lung. Aria era în afara razei micii aeronave a lui Pedantus. Trecură trei zile, când singurele vești erau de la Nevil raportând și transmițând mesaje fericite de la diverși adepți ai lui. Le promise imagini cât de curând. Când primi înregistrarea video prin intermediul orbiterului, Ravna o rulă în Sala de Consiliu, folosind una din interfețele rămase pentru a acționa ecranele de perete. Ravna și Cioplitoarea-în-lemn participară la prima prezentare, împreună cu cei mai mulți dintre Copiii rămași și Prietenii lor. Sediul „Marii Speranțe“ a lui Nevil se afla lângă marginea unui platou suspendat în peretele Văii Fluviului. Era în zona Colților de gheață, chiar lângă Domeniul Cioplitoarei-în-lemn, dar în afara granițelor acestuia. Acele ținuturi muntoase nu erau foarte agreate de fermierii-vânători Stilete, însă puteau fi propice cultivării cerealelor pe care oamenii le aduseseră cu ei. Această primă înregistrare îl arăta pe Nevil aproape de centrul Văii Fluviului. – Zona în care ne aflăm este ideală pentru oameni, pentru independență și dezvoltare. Veți vedea cum va fi peste un an. Vor fi lanuri verzi cât vezi cu ochii, întinzându-se pe toată valea până în buza Ghețarului Nordhus. – Multă baftă, fraierule! strigă cineva din public. Aici nu ați fost în stare să creșteți nimic! Obiectivul alunecă tremurat în jur, se desprinse de ghețar, trecu peste râu și se ridică pe peretele nordic al văii. Unele dintre Stilete fluierară uimite. Ravna îl auzi pe Ovin spunând: – Ia priviți. Acesta trebuie să fie motivul pentru care au ales această zonă! Din locul unde se afla camera, se zărea un detaliu probabil ascuns călătorilor care mergeau pe ruta obișnuită pe lângă Vâlceaua-Fluviului: o nișă verticală în stânca întunecată a peretelui văii. – Cât să fie de înaltă, douăzeci de metri? întrebă cineva. Glasul vesel al lui Nevil continuă imperturbabil dincolo de comentariile celor din sală. – …După toate aparențele, Stiletele nu au știut niciodată că izvoarele termale de aici alimentau un sistem de peșteri. Este o descoperire a oamenilor. Nevil apăru din nou în prim plan. – Din fericire, echipa care a descoperit aceste peșteri a fost loială valorilor umane. Jefri Olsdnot mi-a raportat mie direct. Publicul luă foc.

– Ticălosul! – Tot timpul cât s-a dat drept marele explorator, el lucra pentru Nevil! Ravna deja aflase: Jefri ieșise de mult din sală. Pe ecran, Nevil își ridicase brațele, parcă știind ce rumoare va provoca anunțul său. – Știu, știu. Această descoperire nu se datorează exclusiv oamenilor. Jefri a fost însoțit de haita Amdiranifani. Prietenia dintre oameni și Stilete va fi întotdeauna o prioritate. Noi ne dorim să fim prieteni cu Cioplitoarea-în-lemn. Cum am găsit un prieten și în persoana Magnatului de la Tropice. Se auzi un râs enervat. – Hei, nu uita de bunul tău prieten răposat Prodotus! Și: – În urmă cu zece-zile era „Magnatul de pe Coasta de Est“. – Dar, prieteni, a sosit timpul pentru decizii morale. Prea mult am acceptat sfatul celor care nu văd limpede – atât oameni, cât și Stilete. Oamenii care își doresc pacea cu adevărat vor găsi mereu un loc aici la noi, la Marea Speranță. Nu este nevoie de sacrificii nesfârșite pentru Apocalipsa cu care vă tot amenință Ravna Bergsndot pe voi și pe Stiletele de pe Domeniul Cioplitoarei-în-lemn. A fost o vreme când eram prea tineri și prea disperați pentru a vedea lucrurile într-o altă perspectivă. Ravna, Cioplitoarea-în-lemn și Jupuitorul ne-au salvat viața nouă tinerilor refugiați care am supraviețuit masacrului inițial. Le datorăm enorm de mult. Dar în același timp avem o datorie și față de părinții noștri. Ei șiau pierdut viața în Laboratorul Superior ca niște eroi, încercând să înfăptuiască ceea ce niciun om nu mai făcuse până atunci. Avem obligația morală de a nu cădea pradă patimii distructive pe care Ravna o propovăduiește. – Aceeași poveste de fiecare dată, spuse Giske. Mai schimbă și tu placa. – În curând Nevil va scoate un album cu cele mai bune discursuri, îl auzi Ravna pe Ovin. – În afara de asta, nimeni nu știe ce s-a petrecut cu adevărat în Laboratorul Superior, se auzi o altă voce. – Nici măcar nu știm ce s-a întâmplat în spațiul apropiat în urmă cu zece ani! – Taci din gură! Vocea lui Nevil continuă, lăsând în urmă un val de mici divergențe. – Sper că, pe măsură ce tot mai mulți dintre voi vor face un inventar sincer al evenimentelor, veți vedea dincolo de alianțele din trecut, și voi, și prietenii voștri… inclusiv

Cei mai buni Prieteni Stilete!… veți veni alături de noi aici, în ultima redută Straumli. Toți cei veniți cu inimile deschise vor fi primiți cu brațele deschise! Dar fie că sunteți sau nu sunteți alături de noi… vă rog! Oricare ar fi neînțelegerile, pacea dintre cele două fragmente de umanitate este o necesitate. Noi am putea fi ultimii reprezentanți ai rasei noastre. De fapt, în urma genocidului galactic de acum zece ani, noi am putea fi tot ce a mai rămas din Exteriorul Superior. Acum Nevil urca dealul, îndreptându-se către intrarea „redutei“ sale. Oamenii lui ieșeau, venindu-i în întâmpinare, toți un zâmbet și o voie bună. Înconjurat de chipuri familiare, Nevil se întoarse și privi spre cameră. – Așadar, chiar dacă rămânem separați, chiar dacă avem profunde diferențe de opinie… haideți să ne dăm mâna pentru a supraviețui împreună. Voi, cei din Domeniu, aveți resurse nelimitate. Aveți nava stelară și comorile din Noul Castel. Acestea sunt moștenirea noastră comună, ca ființe ale Exteriorului. Haideți să colaborăm pentru a le folosi împreună, pentru binele tuturor. Acea primă emisie video stârni dispute în rândul Copiilor care durară întreaga dupăamiază. Cea de-a doua și a treia înregistrare fură similare, iar când veni cea de a patra, Ravna nu o mai urmări, ci stătu pe puntea de comandă, privind reacțiile Copiilor. Sala era aproape goală, mesajul putea fi revăzut oricând. Publicul consta mai ales din cei care sperau să îi vadă pe cei dragi, chiar și pentru câteva secunde.

Cel de-al patrulea mesaj al lui Nevil fu diferit. Înregistrarea începu cu imagini din noul lor sediu, în interiorul peșterilor. Construiau fără tehnologia lui Excentric II, dar acum Ravna observă la ce foloseau aparatele furate de pe landerul straumer. Deci nu erau fier vechi, doar că ea nu reușise să înțeleagă interfața! Sub lumina veselă și artificială, atmosfera din peșteri părea caldă și uscată. Trei „case ale Comunei“ – după cum le numea Nevil – fuseseră deja instalate. Stive de cherestea proaspăt tăiată se zăreau în tot locul, măsurată și tăiată, pregătită pentru construirea următoarelor case. Cheresteaua și cunoștințele de dulgherie trebuie să fi venit de la Magnat, via Dekutomon. Cumva, Nevil își refăcuse relațiile cu singurul său aliat rămas. Cei câțiva Copii aflați în sala de adunare pe E-II foloseau stațiile radio pentru a relata celor absenți despre imaginile pe care le vedeau. Când lumea începu să se adune în Sală, Nevil deja terminase mica lui prezentare a minunilor Marii Speranțe și începuse iar cu platitudinile. Ca de obicei, era înconjurat de chipuri zâmbitoare. Ravna nu îl mai asculta, putea recita aproape cu exactitate restul discursului. După cum era de așteptat: – Deci, în ciuda diferențelor profunde dintre noi, să colaborăm unii cu alții pentru a supraviețui. Voi, cei din Domeniu, aveți resurse nelimitate. Noi, cei de aici, ne bucurăm de mărinimia Stiletelor de la Tropice până la Lacurile Lungi și Coasta de Est. Am căzut la pace

cu cel care până nu demult era dușmanul nostru cel mai aprig: Magnatul. Câștigându-i încrederea și bunăvoința, am obținut promisiunea că va elibera toți ostaticii. Eliberarea… Privirea Ravnei țâșni spre ecran. Auzi jos strigăte de uimire și voci vorbind cu înflăcărare. – …este necondiționată. Are loc pentru că i-am demonstrat Magnatului că – spre deosebire de Ravna și Cioplitoarea-în-lemn – noi aici la Marea Speranță nu îi dorim răul. Nevil făcu o pauză. În jurul său, Contestatarii strigau urale de bucurie. Jos în Sala de Consiliu, Copiii chiuiau și mai fericiți. – Credem că cei mai mulți dintre cei eliberați vor prefera să locuiască aici, la Marea Speranță. Tăcu, așteptându-i să absoarbă toate consecințele acestui fapt. – Dar noi recunoaștem că pentru acoliții cei mai aprigi ai Ravnei, această alegere ar anula orice sentimente pașnice pe care efortul nostru le-ar aduce. Chipul i se întunecă – unul din rarele momente în care omul politic Nevil păru furios. – Să vă fie foarte clar. Noi nu vom negocia libertatea niciunuia dintre acești Copii. Noi nu obligăm pe nimeni să se întoarcă la Ravna sau la Cioplitoarea-în-lemn ori la Jupuitor. Dar așteptăm un comitet de pace din Domeniu. Oricine poate veni. Oricine are acces liber la toți cei care vor fi eliberați. Veți putea vedea cu ochii voștri și auzi cu urechile voastre dorințele Copiilor eliberați și ale Stiletelor care au suferit împreună cu ei. Ravna văzu că Elspa Latterby se prăbușise în lacrimi. Nu era singura care plângea. Ravna își șterse ochii și ieși în fugă de pe punte, îndreptându-se spre Sala de Consiliu.

C a p i t o l u l 4 3 Toată lumea dorea să meargă la Marea Eliberare a Ostaticilor. Cioplitoarea-în-lemn își exercită o parte din vechea ei autoritate și o invită pe Ravna la Noul Castel pentru o audiență privată. Se întâlniră în Sala Tronurilor. Șșt era acum destul de mare pentru a avea propriul său tron. Celălalt puiandru se cuibărise între umerii unui alt membru. – Nevil a furat jumătate din rasa umană și aproape toate aparatele care nu fuseseră prinse în șuruburi de carcasa navei. Nu vreau să picați și voi, cei rămași aici, în ghearele lui. Ravna încuviință din cap; își petrecuse întreaga după-amiază discutând cu ceilalți, temându-se de același lucru. – Dar ne vei pune la dispoziție escortă militară, da? – Bineînțeles! Iar dacă Nevil nu are vreun as în mânecă despre care nu știm nimic, trupele mele sunt mult mai puternice decât ale lui. Însă gândește-te o clipă. Noi avem doar cuvântul lui Nevil pentru această înțelegeei – încă nu reușiseră să ia legătura direct cu Magnatul – și chiar dacă ar fi o înțelegere între ei, nu știm care este aceasta. Din câte cunoaștem noi, Magnatul poate dispune de o armată mai puternică decât a mea. Și din partea lui Nevil și a Magnatului mă aștept la tot ce poate fi mai rău. Același lucru îl gândeau și Copiii rămași. – Bine. Cred că îi pot convinge pe Copii să stea în urmă. Chipul Ravnei nu mai arăta de parcă fusese victima unui atac sadic, însă Copiii o tratau cu aceeași deferență ca în prima zi când revenise printre ei. Se străduia să poarte discuții pe un ton cât mai relaxat pentru ca sfaturile ei să nu fie luate drept literă de lege. – Oricum ar fi, eu tot merg. Cioplitoarea-în-lemn oftă. – De asta îmi era frică și mă tem că ne dă peste cap toate planurile strategice.

– Să înțeleg că tu nu vii? întrebă Ravna zâmbind. – Doar nu mi-am pierdut mințile! răspunse Regina pe un ton acru. Mai presus de orice, există posibilitatea ca această poveste să fie o diversiune și Magnatul între timp să ne atace aici. Ravna înclină din cap. Ce spunea Cioplitoarea-în-lemn era logic, dar… – Știi, eu cred că mai e o șansă să primești vești despre Pelerin. Wenda îmi spunea că Jo și Pelerinul s-au prăbușit chiar în mijlocul câmpului operațional al Magnatului. Știu că Magnatul habar nu avea de acest lucru! Este foarte posibil ca Pelerinul să mai fie încă pitit pe undeva. Iar Magnatul nu este monstrul care a fost Prodotus. Chiar dacă Magnatul l-a capturat pe Pelerin, cred că ar fi în siguranță. Cioplitoarea-în-lemn se lăsă pe spate. Toți ochii îi erau îndreptați spre Ravna, cu excepția puiandrilor, care se priviră unul pe celălalt. Făcură acest lucru chiar în momentul în care vechea Cioplitoare-în-lemn ar fi dat o replică tăioasă. Când în cele din urmă vorbi, glasul Reginei suna doar încărcat de tristețe. – Da, Ravna, însă Johanna nu i-a povestit Wendei ce s-a întâmplat cu Pelerinul. Iar atunci când am fost cu toții pe scenă, Johanna nu mi-a spus nimic. Pentru că Magnatul mai avea puțin și o sfâșia. Ravna, să privim adevărul în față: atât Pelerinul, cât și Johanna sunt morți. Era latura întunecată pe care Cioplitoarea-în-lemn nu o afișa în public. Poate că acest pesimism i se datora în totalitate Micuțului Șșt, sau poate avea rădăcini mai adânci. – Tu îl jelești și pe Prodotus, nu-i așa, Cioplitoare-în-lemn? Capetele reginei se ridicară deodată. – Sunt slăbiciunile mele perverse atât de evidente încât până și un om le poate înțelege? Ravna își aminti privirea lui Gannon atunci când implorase ajutor. – Eu… pot empatiza într-o mică măsură, însă nu cum ar înțelege o haită, sunt convinsă. Cioplitoarea-în-lemn scoase un sunet disprețuitor. – Haitele nu înțeleg. Sfetnicii mei îmi cunosc sentimentele. „Nebunia Reginei“ – așa spun ei. – Sfetnicii tăi ar trebui să își mai lărgească orizonturile, spuse Ravna zâmbind. De secole întregi, ți-ai menținut sufletul în pragul incestului. Această prudență a făurit întreaga civilizație de astăzi. Nici nu e de mirare că atunci când ți-ai asumat riscuri, ai făcut-o prin intermediul haitelor urmașilor tăi: Pedantus, Jupuitorul, Prodotus. – Iar două dintre ele au fost cele mai monstruoase creaturi din istoria Stiletelor.

– Adevărat, răspunse Ravna. Dar gândește-te: în acest scurt interval de timp, Jupuitorul a refăcut zona de nord-vest aproape la fel de bine ca și tine… și l-a creat și re-creat pe Oțel, care Oțel l-a gândit și l-a format pe Amdiranifani. Voi, Stiletele – în special tu, ați realizat ceea multe civilizații nu reușesc până când nu exteriorizează gândul; ai apucat selecția biologică de beregată și ai pus-o la muncă în serviciul ideilor. Cioplitoarea-în-lemn rămase o clipă tăcută. Desigur, citise despre aceste lucruri în arhivele lui Excentric II și în Alifant. În cele din urmă, încuviință din cap. – Demult de tot, l-am imaginat pe Prodotus ca o armă împotriva Jupuitorului. Arma mea însă a luat-o razna. A devenit un criminal. Probabil a ucis și haita pe care membrii mei o iubeau nespus. Cu toate acestea, oricât de mult l-aș urî pe Prodotus, nu pot împărtăși bucuria tuturor în privința morții lui totale. Ravna înclină din cap, încercând în zadar să își imagineze un Prodotus reformat. – Deci acum vei asculta mai mult de membrii tăi. Și vei avea mai multă încredere în viitor. Desigur, călătoria lor cu căruțele până în Valea Fluviului nici nu se compară cu Zilele petrecute de Ravna alături de Chitiratifor. Această expediție avea hrană decentă și corturi largi și curate în care să dormi. Trupele Cioplitoarei-în-lemn se răspândiseră în jurul lor și cercetau împrejurimile. Călătorii care avură cel mai mult de suferit fură cei care își doriseră cel mai aprig să vină. Ovin refuză să își piardă speranța că Evdi mai era încă în viață. Elspa avea chiar și mai multe speranțe în privința surorii ei, Geri, deși auzise glasul înfricoșător al Magnatului. Jefri spuse că el e optimist în privința lui Amdi, dar nu arăta optimist. Giske Gisksndot nu dorea să vorbească deloc, însă radia furie. Chiar imediat după marele anunț al lui Nevil, Șeful Contestatarilor îi permisese cu mare „generozitate“ să discute cu soțul ei. Giske știa că niciun ostatic nu va veni acasă cu ea, că Rolf era hotărât să îi păstreze cu el pe cei doi fii ai lor. – Nu vreau altceva decât să îi văd, fir-ar să fie! strigă ea printre hohote de plâns, implorândo pe Ravna să o includă în expediție. În cele din urmă, Ravna nu o putu refuza, dar se temea de reacția Giskei atunci când îi va confrunta pe Rolf și pe Nevil. Singurul călător care nu dădea semne de îngrijorare era Ritl, deși nu bolborosea nemulțumită la fel ca înainte, mai ales când era în preajma Ravnei. Solitarului nu i se ceruse părerea în privința acestei călătorii, la fel cum nu fusese lăsată liberă nici în Domeniu. Soarta îl purta pe solitar dintr-un loc în altul, dar, în limitele propriei sale inteligențe, Ritl părea să caute ceva. Ravna spera că Magnatul le va fi recunoscător pentru întoarcerea ei, sau cel puțin să nu se înfurie prea tare pe Ravna și compania când va da ochii din nou cu Ritl. După cinci zile petrecute pe drumuri, caravana lor zări în depărtare Valea suspendată a lui Nevil. Trupele lui Baltazar stabiliră un perimetru și călătorii așezară tabăra pe malul Fluviului. În timp ce toată lumea aștepta nerăbdătoare un semnal de sus, Jupuitorul-

Tyrathect se întinse pe bolovanii încălziți de soare de pe malul apei. Adusese cu el câteva telescoape. Își petrecea timpul privind spre buza văii suspendate, părând foarte absorbit de ceea ce vedea. – Pun rămășag că Nevil nu ne va invita în peșteri. Îmi amintesc de pe vremea când eram coconspirator, spuse el rânjind din capetele care nu țineau telescoapele. Niciodată nu a avut încredere în mine încât să îmi dezvăluie locul exact, însă era clar că Prodotus și poate și Magnatul cunoșteau acest plan. Prevăd că Magnatul va spijini „Marea Speranță“ atât cât să devină o pacoste. Ravna venise mai aproape și se așeză lângă membrul cu urechile cu vârfurile albe. Chiar și în cea mai bună formă, creatura era prea slăbită pentru a se urca pe bolovani. Acum era pe jumătate orb, însă restul Jupuitorului nu se despărțea de el… slavă Puterilor. Ravna îl mângâie pe Vârfuri-albe pe grumaz, așa cum ar fi mângâiat un câine. Cele mai multe Stilete nu îți permiteau să te apropii atât de mult de ele. Acesta fusese unul din motivele care o făcuseră pe Ravna să își dorească să aibă încredere în Jupuitor. Vârfuri-albe torcea răgușit. Pentru câteva minute măcar, Jupuitorul nu mai era ticălosul sarcastic de care se ferea toată lumea. – Deci tu crezi că eliberarea ostaticilor va avea loc aici jos? spuse Ravna. Nu văd niciun semn că ar mai fi altcineva în afară de noi. Îi zări pe Jefri și ceilalți venind spre ei de la corturi, căruțe și kherporci. În ciuda reputației ambigue a lui Jefri – unii dintre Copiii loialiști credeau că el era agentul secret al Ravnei, alții erau convinși că era un trădător – bărbatul ajunsese călăuza Copiilor în această expediție. Atât timp cât se conforma planului Ravnei, toată lumea părea dispusă să îi respecte sfaturile. Tabăra nu s-ar fi așezat atât de repede și confortabil fără ajutorul lui Jefri și al lui Baltazar. Elspa venea la câțiva pași în urma lui Jefri. Îi făcu semn Jupuitorului. – Încă niciun semn din partea Contestatarilor? – Nu. Îmi pare rău. Jupuitorul își agită binoclurile cu un aer plin de importanță. Astăzi vedea cel mai bine dintre toți cei prezenți. Elspa se prăbuși lângă Ravna. – Mă rog… mă rog să mi-o aducă pe Geri. Jefri se apropie venind prin dreapta Ravnei. Se opri lângă Vârfuri-albe și murmură încet, dar suficient de tare încât să fie auzit doar de Ravna și Jupuitor. – Ar face bine să îl aducă pe Amdi. Nu mai are niciun motiv să îl rețină.

Vocea Jupuitorului se auzi și mai încet, ca un murmur abia sesizabil acolo unde vârful degetelor Ravnei atingea umărul membrului. – Și ar face bine să-l aducă pe Sabie. Are nevoie de mântuire. Eu am nevoie de mântuire. Murmurul încetă și Ravna băgă de seamă că Jupuitorul se scutura. – Nu m-ai auzit acum o secundă, corect? Rămaseră o vreme pe malul Fluviului, speculând, uneori discutând în contradictoriu. Se așezară la masă. Atmosfera părea relaxată, dar tensiunea plutea în aer. Pe urmă, Jefri dispăru o vreme, nu înainte de a se asigura că soldații și santinelele se aflau pe poziții. Baltazar așezase două linii de pază în flancuri, urmând conturul liniei copacilor, și alte trupe cercetau cerul spre sud-vest peste râu. Ritl își făcea din când în când simțită prezența, în jurul taberei, în propria ei misiune de explorare. Ravna intră în legătură cu participantul ascuns al expediției lor: Pedantus își pitulase aeronava într-o trecătoare selectată de Excentric II. Astăzi funcționa pe post de releu; semnalul ionosferic nu era suficient de puternic, iar Ravna avea nevoie de un sistem de comunicații cu Cioplitoarea-în-lemn și Excentric II. Pedantus făcea legătura fără a se amesteca în transmisia de date… teoretic! – Uimitor! spuse el. Din vârful ăsta de munte te simți Haita Haitelor. Văd ghețari și munți până hăt departe, ca un ocean stâncos. Pelerinul obișnuia să povestească chestii din astea. – Pedantus, încă nu am semnal video. Display-ul Ravnei prelua semnalul audio, însă nu vedea ferestrele lui Excentric II. – Păi, îmi pare rău, spuse Pedantus, dar poate ți s-a defectat tiara? Noi primim imagini foarte bune de la camera lui Wilm Linden. – Bine. Semnalul audio combinat cu imaginile de la camera lui Wilm erau suficiente pentru astăzi. Vorbi peste Pedantus. – Navă! Ce vezi acum? – Radarul meu arată cer aproape lipsit de nori și câteva stoluri de păsări, răspunse E-II. Nu pot vedea tocmai până în văi. – Da, interveni Pedantus. Blesteme pe capul lui Nevil! Dacă idioții lui nu ar fi doborât Ochiul Ceresc 2, acum am avea propriul nostru radar. Câteva minute bune povesti cu însuflețire despre incompetența Contestatarilor. Pedantus avea propria lui răfuială cu Nevil.

Soarele trecuse de amiază când haitele din punctele cele mai îndepărtate dădură semnalul de alarmă. Dar nu erau alerte discrete. Bubuiră sunete care anunțau: – Aeronavă se apropie! Aeronavă se apropie! Jupuitorul începu imediat să scaneze linia orizontului. – Nu văd nimic. Ținu telescoapele îndreptate spre versantul văii dinspre tabăra lui Nevil, dar se petrecu o schimbare ușoară în rândul celorlalți membri ai lui. Asculta cu toată atenția îndreptată spre depărtări. – M-am așezat prea aproape de râu și acum nu mai aud ce trebuie. A, da! Aeronave, categoric. Acum și celelalte haite începură să strige, gonind în jurul taberei, fără să privească într-un punct anume. Dați-mi și mie un indiciu! gândi Ravna. Încotro să privesc? Baltazar coborî, alergând de la marginea pădurii și bolborosind cu boturile întinse spre sud-est. Ravna îi urmări privirile. Nimic. Și nici cel mai mic zgomot de motoare… dar Excentric II raportă ecouri secundare ce puteau fi de la o aeronavă urmând curba Văii Fluviului. Trecu un minut. Aha! Chiar acolo unde valea glaciară cotea mai departe spre miazăzi, Ravna zări două puncte întunecate plutind pe fundalul orbitor al zăpezii. Jupuitorul se agita în jurul celor doi membri ai săi cu telescoape. Avea și el vești: – Hei, hei! Acum se văd și oameni coborând din mica vale a lui Nevil! Privirile alunecară de pe cer spre linia crestelor. Cel puțin o duzină de siluete mărunte coborau cu grijă peretele abrupt al văii. Acest moment în care toți actorii își făceau simultan intrarea în scenă avea efectul dramatic pe care Magnatul și Nevil cu siguranță îl plănuiseră.

Una dintre aeronave era probabil cea în care zburaseră Jefri și Ravna, avea „Haita Haitelor“ pictată pe bot. Dar celălalt balon era la fel de mare, suficient de spațios încât să fie loc pentru toți ostaticii. Navele nu aterizară imediat. Se învârtiră o vreme deasupra grupului Ravnei pe o traiectorie eliptică, purtați înainte și înapoi de briza care mătura valea. Ovin făcu un gest obscen spre nave. – Capetele astea seci nu au de gând să aterizeze până când nu le poruncește marele Nevil.

Jupuitorul avea unul din telescoape îndreptate spre grupul care cobora și celelalte două spre aeronave. Comentariul lui Ovin îi atrase atenția: – Ei, dragul nostru Nevil ar putea încerca să tragă tot pe spuza lui și aterizarea asta. Dar îmi amintesc de data trecută când a aterizat Magnatul și nu e deloc ușor. Ai nevoie de un echipaj la sol. – Da, așa e. Ovin, poartă-te civilizat. Nu ne putem permite să nu-i primim cum se cuvine, spuse Magda Norasndot. Ea și cu Elspa Latterby deja discutau unde vor ateriza cele două nave. Voiau să fie chiar lângă pasarelă. Baltazar dăduse fuga în pădure. Acum el și cu o parte din trupe își făcură apariția, acompaniind comitetul Contestatarilor. Ravna nu avu nevoie de un binoclu pentru a-l repera pe Nevil Storherte. Cum reușea să își păstreze hainele atât de curate acolo? Ticălosul pășea spre ei sigur pe sine. În vreme ce se apropia de tabăra lor, arboră un zâmbet plin de bunătate și fericire. – Bine ați venit! strigă el spre Copiii loialiști care îi alergară în întâmpinare. Se opri la o oarecare distanță de Ravna pentru a vorbi cu cei mai însetați de noutăți. În grupul Contestatarilor erau cincisprezece, câțiva dintre ei purtau camere de luat vederi și stații radio. Arătau ca o echipă de filmare pentru un canal de știri din vremurile străvechi. Era interesantă importanța pe care o căpăta imediat persoana spre care își îndreptau atenția. Nevil o alesese pe Elspa din mulțime. Ravna își ciuli urechile pentru a auzi ce spunea; astăzi tiara ei nu îi era de niciun ajutor. – Da, spunea Nevil, legăturile de comunicație au fost îngrozitoare. Ar trebui ca una din prioritățile noastre să fie sistemul de comunicații. Dar știu că Geri a ta este unul din cei pe care i-a găsit Magnatul. Și știu sigur că se află la bordul primei aeronave… Se întoarse când Magda îi atinse brațul. Încuviință din cap în vreme ce o îmbrățișa pe Magda. – Da, sper că cei ai familiei Norasndot vor fi de asemenea acolo. Vom afla foarte curând. Unii dintre Copii plângeau. Hopa! Unde e Giske? Ravna privi repede în jurul ei. Aha! Giske se afla într-o parte la vreo treizeci de metri depărtare, certându-se cu Bili Yngva. Nevil făcu un pas în spate și vorbi spre toată lumea. – Vă rog. Aveți răbdare câteva minute. Trebuie să aducem cu bine aeronavele la sol.

Privi în sus, spre nava cea mai îndepărtată care tocmai întorcea la capătul circuitului propriu. – Vom acosta mai întâi aeronava cu prietenii noștri. Cealaltă este doar un balon de rezervă. Trânti această veste proastă atât de relaxat, încât ceilalți nici nu băgară de seamă ce spunea. Puteau fi toți cei dispăruți într-o singură aeronavă? Nevil își atinse urechea, aidoma unui personaj de teatru din vechime. Pe lângă aparatura furată din Domeniu, mai avea probabil și stații radio de la Magnat. Cu releul Orbiterului, avea un sistem de comunicații mult mai bun decât cei din Domeniu. Nevil privi în jur și făcu un semn prin care acorda permisiunea. Cei mai mulți dintre Copiii Contestatari alergară spre o porțiune plată și mlăștinoasă de pe malul râului, acolo unde albia se curba. Ah, iată-l pe Del Ronsndot în frunte, rotindu-și brațele, făcând un cerc larg. Ceilalți Copii se împrăștiară. Una dintre aeronave se îndrepta spre ei. Bâzâitul navelor se transformă în huruit. Botul se aplecă până când forma aerodinamică atârna chiar deasupra capetelor lor, acoperind cerul, mărindu-se și mărindu-se pe măsură ce se apropia. Orice conversație încetă. Asemenea priveliște puteai întâlni în lumea civilizată – doar că acolo nava ar fi o masă solidă, probabil ar cântări o sută de mii de tone și ar putea naviga printr-un întreg sistem solar. Până când aparatul de zbor aruncă ancorele și cei din echipajul lui Del bătură pivoții în pământ, imobilizându-l, cel de-al doilea balon coborî la o sută de metri mai în spate. Ravna băgă de seamă că Baltazar își împrăștia trupele împrejur, asigurându-și nevăzute puncte strategice de tragere. În acel moment, aproape toată lumea se repezi înainte, spre terenul mlăștinos. Baltazar privea scena contrariat: o parte din propriii lui subordonați li se alăturaseră celor din mulțime. Aici, în mijlocul pustietății, o mână de oameni și Stilete se comportau precum o gloată lipsită de minte. Jefri – care se afla deja lângă prima aeronavă – așeză un pluton în cerc în jurul trapei principale a navei. Wilm Linden ajunsese în față cu camera lui de luat vederi. Jupuitorul se dădu jos de pe bolovani, o lăsă pe Ravna să îl ajute cu Vârfuri-albe și căruciorul. O luară încet prin mlaștină spre ceilalți. De data aceasta, Ritl nu se grăbi să o ia înainte. Poate realizase că avea toate șansele de a fi călcată în picioare dacă se băga în mulțime. Nevil se afla în fața lor. Toată lumea se dădu la o parte când trecu pe lângă Jefri. Cei doi bărbați schimbară câteva cuvinte, dar Ravna era prea departe pentru a auzi. Se uită la Jupuitor, care privea și el la discuția lor. – N-am auzit ce spuneau. Nevil se încruntă aproape imperceptibil la auzul cuvintelor lui Jefri. Apoi rânji spre el și păru să îl îmbărbăteze. Se întoarse spre mulțime, tot numai zâmbete. Pe Puteri, chiar și

când era nevoit să improvizeze, era la fel de sigur pe sine ca și atunci când ținea discursuri în Noua Sală de Consiliu. – Prieteni, strigă el, cu vocea slabă în bătaia vântului. (Ha, aici nu mai avea amplificatoare de voce!) Prieteni, vă rog să vă dați mai în spate. Nu sunt sigur care va fi ordinea în care cei dragi nouă vor coborî… (dar Ravna observă că îi făcea semn Elspei să vină în față.) Ravna și Jupuitorul ajunseseră la marginea mulțimii. Ravna încercă să vadă ce se petrece, printre sau peste capetele celor din fața ei. Ritl mai mult o încurca. Alerga de colo până colo, învârtindu-se printre picioarele Ravnei, bolborosind iritată, probabil pentru că nici ea nu putea vedea nimic. Exceptând logoreea și agitația caracteristice ei, comportamentul ei era neobișnuit. De ce nu ocolea mulțimea sau de ce nu își făcea lor printre Copii pentru a ajunge în față? Wilm Linden ținea sus deasupra capului camera furată din Domeniu, înregistrându-i pe cei din mulțime. Apoi reveni la trapa încă închisă. – Vedeți imaginile lui Wilm? întrebă Ravna releul ei secret. – Da, răspunse vocea lui Pedantus și o secundă mai târziu auzi și confirmarea din partea Cioplitoarei-în-lemn: – Ravna eu mențin semnalul audio de la tine privat, te auzim doar eu și Pedantus. Suntem în Sala de Consiliu de pe Excentric II și vedem ce transmite Wilm, iar prin Orbiter primim înregistrările video pe care ni le transmit cei de acolo. Suntem numai ochi și urechi, îi sorbim cuvintele lui Nevil. Apoi bolborosi o înjurătură. Ravna zâmbi, dar nu răspunse. Lângă ea, Jupuitorul se cățărase unii pe umerii celorlalți și acum avea o pereche de ochi deasupra mulțimii. Baltazar stătea cu toate picioarele bine înfipte în pământ. Ravna observă că trei haite ale lui priveau în altă parte decât spre cei adunați acolo. Ambele aeronave își opriseră motoarele. Nevil păstra o tăcere plină de solemnitate. Ravna fu captivată de moment la fel ca toată lumea de acolo. Chiar și Ritl tăcuse, printre gleznele Ravnei. Se auzea doar foșnetul vântului zburând peste vale. Din spatele babordului se auzi o scârțâitură, echipajul din interior învârtea roata trapei. Ravna făcu un pas într-o parte și trase cu ochiul printre cei din față. Trapa din carenă se deschise și scara principală fu coborâtă. – Ce e înăuntru? o întrebă Jupuitorul printre dinți. – Este prea întuneric, nu văd nimic, răspunse Ravna. Totul era învăluit în umbra proiectată de fuzelajul bombat al aeronavei. Glasul Cioplitoareiîn-lemn se auzi prin legătură.

– Excentric II a făcut ceva cu imaginea. În capul scărilor se vede cel puțin un solitar ghemuit. Cineva o împingea pe Ravna dintr-o parte, lingându-i mâna. Ritl! – Ce-ai pățit? Ai înnebunit? vorbi ea cu animalul. Hai, du-te, vezi și singură. De ce devenise dintr-odată Ritl atât de timidă? Acum emitea o serie de fluierături subțiri disperate. Într-un fel, sunetele acestea erau mai tulburătoare decât obișnuitele ei cârcoteli incoerente. – Bine, spuse Ravna, dar vezi să nu mă zgârii. Întinse brațele pe sub picioarele din față ale solitarului și ridică făptura în brațe, așa cum Copiii țineau la piept puiandrii Celor mai buni prieteni ai lor. Desigur, acum era diferit, căci Ritl era o femelă adultă de înălțime medie. Ravna făcu un pas în spate, dezechilibrată sub greutate, apoi își reveni. Bine măcar că solitarul își încolăcise picioarele din spate în jurul Ravnei și nu încerca să se agațe de ea cu ghearele, însă acum Ravna era la câțiva centimetri de un șir de colți ascuțiți, simțind în nări respirația urât mirositoare specifică Stiletelor. Ritl își întoarse capul și își concentră întreaga atenție spre aeronavă. Pentru o clipă, creatura rămase la fel de tăcută ca toată lumea, privind spre spațiul din capul scărilor. Apoi solitarul pe care îl raportase Cioplitoarea-în-lemn își făcu apariția. Nici nu e de mirare că fusese greu de reperat. Era înveșmântat într-o mantie neagră ca smoala. Circuitele aurii ale mantiei-radio se pierduseră în umbre. Solitarul era Zek. Arăta mult mai bine decât îl văzuse ultima dată Ravna. Zek aruncă o privire în jur cu o vioiciune și siguranță de sine care trebuie să fi însemnat că avea conectivitate bună. Înclină din cap spre Nevil și rosti cu glas răspicat. – Sunt purtătorul de cuvânt al Magnatului. Vocea nu era cea de fetiță speriată a Magnatului. Mai degrabă suna ca una din vocile lui Amdi, pe care o folosea atunci când se prefăcea a fi un om mare, cineva serios și foarte important. Nevil avu o ușoară tresărire de uimire, însă răspunsul veni la fel de sigur pe sine ca întotdeauna: – Așa după cum am convenit, Sire, am adus oameni și haite din Domeniu. Astăzi putem rezolva multe dintre problemele care le-au otrăvit mințile în trecut. Ni i-ați adus pe cei pe care i-ați salvat din Sălbăticie? – Desigur. Zek încuviință cu o înclinare din cap care ar fi putut fi echivalentul unui zâmbet cinic.

– Angajatorul meu m-a trimis cu toți oamenii și Stiletele Domeniului pe care noi i-am salvat pentru voi. Zek se dădu cu un pas într-o parte, făcând loc persoanei care se afla în spatele lui. Ravna băgă de seamă că Nevil îi făcea semne Elspei să meargă tot mai în față, pentru a ajunge lângă scări și în vizorul tuturor camerelor lui. O siluetă omenească micuță apăru în vârful scărilor. Elspa scoase un țipăt și alergă înainte. Dar nu era Geri Latterby. Era Timor care, deși avea paisprezece ani, era aproape la fel de mic de statură precum Geri. Timor se întoarse spre cala întunecată din spatele lui și chemă pe cineva. – E în regulă. Acum poți ieși, că nu îți face nimeni nimic. Îți promit. După o clipă, un alt copil îl apucă de mână. Chipul care îi privi pe furiș era extrem de palid. – Geri! Elspa se repezi pe scări în sus, ridicându-și surioara în brațe. Stătu o clipă nehotărâtă parcă, în capul scărilor, apoi coborî câteva trepte pentru a se sprijini de cele de sus cu genunchiul. Rămase astfel o vreme, legănând copilul în brațe și plângând. Geri era mult mai puțin expansivă. Întinse brațele în spate, spre Timor și, după o clipă, Elspa îl prinse și pe băiat în brațele ei. În timp ce Elspa și cei doi copii coborau scările, mulțimea se apropie de ei, cu echipa de filmare a lui Nevil în frunte. Ravna o simți pe Ritl încordându-se, murmurând. Încă era cu ochii țintă la scări. Singurul de acolo era Zek… care își îndreptă privirile peste mulțime și se uită direct la Ravna. Sau poate la Ritl. Solitarul țâșni din brațele Ravnei și o zbughi prin mulțime spre aeronavă. Nu era în toate mințile! Sau poate Ritl ajunsese cumva la concluzia că Amdi era acolo și pe cale de a fi eliberat. Ravna se săturase să stea în spate. Îl atinse pe Vârfuri-albe și spuse: – Eu mă duc mai aproape. Niciunul dintre membrii Jupuitorului nu își întoarse capul spre ea, însă haita îi răspunse: – Da, bine. Vezi cum se simte Geri, am senzația că în starea în care se află nu se califică drept argument viabil în propaganda lui Nevil.

Trei haite ieșiră din navă. Două erau gardienii publici care dispăruseră în noaptea când avuseseră loc primele răpiri. Erau plini de cicatrici și abia se țineau pe picioare, deși majoritatea rănilor li se vindecaseră. A treia haită era un fragment din Prietenul lui Edvi Verring, Tomberon. Dinspre trupele lui Baltazar se auziră mârâituri furioase la vederea atâtor mărturii ale maltratării ostaticilor.

Câteva haite ale Magnatului coborâseră din celălalt aparat de zbor. Păreau soldați, dar păstrară distanța. Zek era singurul membru al echipajului care ieși din prima navă. Stătea nemișcat în capul scărilor, dar nu avea nimic de spus, doar îi dirija pe ostatici pe scări. Nevil era cel care vorbea, însă fu nevoit să își pună la bătaie toate armele diplomatice pentru a întoarce această situație în avantajul lui. Ravna își făcu loc prin mulțime spre movilița de pământ unde se așezase Elspa. – Ravna! Timor o zări și porni spre ea tremurat. Ravna ajunse lângă el și îl strânse în brațe. – Mi-am făcut atâtea griji pentru voi, vorbi el repede și cu însuflețire. Noi am stat mai mult în donjon, dar Magnatul a spus că… Se opri, parcă neștiind dacă să continue sau poate gândind că Ravna nu era atentă la el. Dar eram atentă. Se dădu un pas în spate și îi netezi părul zburlit. Chipul îi fu luminat de zâmbetul cu care se obișnuise atâția ani, doar că acum părea mai încrezător ca înainte. Timor o trase lângă Elspa, care o ținea pe Geri în poală. Magda și Lisl stăteau în genunchi lângă ea, nebăgând de seamă tropăitul continuu de pe scările aeronavei. Elspa Latterby stătea aplecată înainte, aproape încovrigată cu totul în jurul surorii sale mai mici. Așezându-se lângă ele în iarba îmbibată cu apă, Ravna o cercetă din priviri pe fetiță. Geri Latterby fusese un copil atât de vesel, dar încă din clipa când auzise vocea ei speriată, își făcuse din ce în ce mai multe griji pentru ea. Geri nu plângea, părea mai degrabă distantă, detașată. Abia reacționa la mângâierile surorii ei. Însă chiar dacă Geri nu vorbea, Ravna observă. Două degete lipseau de la mâna dreaptă a fetiței. Brațul stâng îi fusese rupt în mai multe locuri, iar fracturile multiple se vindecaseră într-o formă aproximativ normală. Era îmbrăcată în haine curate din stofă călduroasă, o încercare destul de reușită a Stiletelor de a confecționa haine funcționale pentru un două-picioare. Pe sub gulerul rochiței se zăreau cicatricile de la gât. – A fost torturată, spuse Magda cu o expresie pe chip de parcă ar fi mestecat sticlă pisată. Magnatul va trebui să plătească pentru asta. – Nu! spuse Timor. Magnatul mereu a ajutat-o… Dar Copiii nu păreau să asculte, așa că tăcu. Nevil Storherte se plimba mai ales printre Contestatari. Echipa lui de filmare era împărțită între el și scările aeronavei. Giske nu era nicăieri de văzut, însă Ravna băgă de seamă că Jefri și Ovin se apropiau de Șeful Contestatarilor. Dacă acesta era sfârșitul eliberărilor, atunci vor fi probleme. – Scuzați, scuzați, spuse ea, făcându-și loc prin mulțimea din jurul lui Nevil.

Între timp, șopti spre legătura ei secretă. – Aceștia au fost toți ostaticii? Trapa aeronavei era încă deschisă, dar Zek dispăruse de la postul lui din capul scărilor. Se auzi Cioplitoarea-în-lemn răspunzând: – S-ar putea… însă mai bine ne abținem pentru moment. Cel mai înțelept lucru este să așteptăm să vedem cum va încerca Nevil să explice absența celorlalți și pe urmă să decidem ce vom face. – Nu cred că ne putem permite să așteptăm! Jefri și Ovin au de gând să sară pe Nevil dintro clipă în alta. Oricum, Nevil observase apropierea Ravnei. Făcu un semn cu mâna spre ea. – Haideți, oameni buni, faceți-i loc Ravnei Bergsndot. Aha, deci i se întindea o cursă. Fie. Înclină din cap, păstrând un aer cât mai degajat, și păși în spațiul liber din fața lui Nevil. Zâmbetul lui Nevil era la fel de binevoitor ca în ziua în care o prinsese în încurcătură în timpul Marelui Consiliu, doar că de data aceasta Ravna era cea care ataca. – Nevil, tocmai am discutat cu Elspa Latterby. Sora ei, Geri, a fost prima care a coborât pe rampă și… Storherte clipi, dar consideră că Ravna vorbise destul și o întrerupse: – Da, i-am cerut Magnatului să o coborâm prima pe Geri. Renunțase la zâmbetul amabil și o privea cu un amestec de îngrijorare și compasiune: – Mă tem că sunt unele Stilete incredibil de ostile față de oameni. Unele au reușit să ajungă la Geri înainte ca Magnatul să o poată salva. Printre Cei mai buni prieteni și soldații lui Baltazar se auziră bolboroseli înnăbușite. Ravna auzi vocea Cioplitoarei-în-lemn șoptindu-i la ureche. – Cât ai fost plecată a trebuit să suport toate bazaconiile astea cu „haite ostile“. Însă Contestatarii aprobau plini de compasiune. Chiar și unii dintre Copiii loialiști păreau să accepte spusele lui Nevil. Și, de fapt, o sămânță de adevăr exista, doar că Nevil părea să fi decis să îl treacă sub tăcere pe Prodotus pentru totdeauna. – Bine, spuse Ravna, dar mai lipsesc încă cel puțin trei haite și cinci oameni. Ce s-a întâmplat cu Pelerinul? Dar cu Johanna? Îți aduci aminte de ea? Femeia pe care ai iubit-o atât de mult încât ai cerut-o în căsătorie. Îi vom vedea pe vreunul dintre ei astăzi?

Nevil clătină ușor din cap, cu o expresie de „sinceră“ indignare întipărită pe chip. – Indiferent ce crezi tu, eu nu îl controlez pe Magnat. Este aliatul meu și e cel puțin la fel de onorabil ca și Cioplitoarea-în-lemn. Și știm cu toții ce înseamnă asta. Lăsă cuvintele să plutească în aer, brodând minciuni din tăceri încărcate de subînțeles. Chiar cu o secundă înainte ca Ravna să-și revină din indignarea care o lăsase fără cuvinte, Nevil continuă: – Cred că eram cu toții prezenți la adunarea din Poiană. Care nu s-a terminat prea bine. Uneori o nedreptate din trecut este atât de cruntă, încât o persoană nu mai poate gândi normal. Asta cred eu că s-a petrecut cu Magnatul în acea zi. Și nu o vom primi astăzi pe Johanna. Magnatul pretinde că e în viață, însă nu sunt sigur că ne-o va înapoia vreodată. Privi în jurul lui sfâșiat de tristețe. – Iar dacă o vom primi pe Jo înapoi, atunci noi vom avea datoria de a o judeca. Or, eu… eu nu cred că voi avea puterea să o fac… Domnul Radio – prin Zek – era din nou în capătul scărilor, fără îndoială transmițând fiecare silabă spre Tropice. Privirea lui Zek se plimbă de la Ravna și Nevil și înapoi. Aha, prea bine! Ravna îl fulgeră pe solitar cu privirea, însă atenția ei era îndreptată spre Nevil: – Minciunile tale se țin lanț, că nici nu știu de unde să le încep! Cioplitoarea-în-lemn nu gândește la fel ca Magnatul. Să înțelegeți bine, atât tu, cât și Magnatul: Nu facem pace până când nu o vedem pe Johanna. Între timp, ce se întâmplă cu ceilalți ostatici? Sau poate vrei să insinuezi că și ei ar fi criminali? – Da, chiar! Despre Edvi ce ai de spus? întrebă Ovin. – Dar familia surorii mele? strigă Magda Norasndot. Nevil își ridică brațele. – Uitați, nici noi nu am aflat exact câți ostatici vor fi eliberați decât după aterizarea de astăzi. Magnatul înțelege punctul vostru de vedere, la fel ca toată lumea. Și el dorește să se facă dreptate – însă nu toți prietenii noștri absenți sunt prizonierii lui. Nu știe nimic despre Pelerin. L-au căutat în sălbăticie și la Tropice, Magnatul a apelat la toate contactele lui pentru a da de Pelerin. L-a găsit pe vărul lui Ovin, dar era prea târziu pentru a mai putea fi salvat. Trupul lui Edvi este la bordul aeronavei. Cât despre Jana și Basl Norasndot și copilașul lor Kim – nici urmă de ei nicăieri. Îmi pare rău, Magda. Magda se îndepărtase în timpul explicațiilor lui Nevil. Privea în depărtare, poate crezându-l. Cei trei Norasndot dispăruseră cu mult timp înainte de recentele răpiri. Cei doi tineri părinți plecaseră împreună cu un grup mic de comercianți spre vechea capitală a Cioplitoarei-în-lemn, luând-o prin sălbăticie, printr-o zonă cunoscută pentru cuiburile de

nevăstuici. Grupul lor nu ajunsese niciodată la destinație. Echipele de salvare găsiseră urme ale unui atac de nevăstuici, însă niciun corp omenesc. – Prea bine, dar haitele pe care noi știm că Magnatul le ține prizoniere? Aceasta era vocea lui Jefri. Cumva se infiltrase printre Contestatari și acum stătea chiar lângă Nevil. Îl cuprinse de după umeri cu brațul stâng, zâmbind. Un gest bonom absolut inocent, dacă Ravna nu ar fi băgat de seamă că mâna i se încleștase pe umărul lui Nevil, în vreme ce în cealaltă mână ținea ceva ascuns sub haină. Merto Yngva și prietenii lui făcură un pas înainte, strecurându-și mâinile în banduliere. Fiecare facțiune era înarmată, însă până în acest moment, nimeni nu amenințase pe nimeni cu arma. Nevil se întoarse spre Merto și tovarășii lui, adresându-le un zâmbet crispat. – E în regulă, băieți. Zâmbetul i se relaxă privindu-l pe Jefri. – Salutare, Jef. Păi, tu îl cunoști pe Magnat din proprie experiență, știi că poate fi posesiv, este? Jefri trebuie să-și fi întețit strânsoarea, pentru că Nevil scoase un icnet slab. Se pare că Jefri găsise cea mai elocventă modalitate de a-i răspunde lui Nevil! Storherte continuă, cu vocea sugrumată: – Magnatul eliberează ostatici într-o ordine aproximativ inversă cu momentul capturării lor, prioritate având cei care au nevoie de ajutor imediat. Bine? Jefri ridică din umeri. – Eu încă aștept rezultatele. – Păi, mica noastră discuție amicală nu face altceva decât să întârzie faza finală a eliberărilor. Nevil se întoarse către Zek: – Adu-le și pe cele două haite rămase. Zek dispăru și o clipă mai târziu un membru își strecură botul la lumină. Apoi sări pe scări în jos, urmat de alți trei tovarăși. Mantiile îi acopereau aproape în întregime trupul, dar după toate aparențele, era Rămășița de Sabie… cu deghizarea blănii cu tot. Jupuitorul-Tyrathect nu avea nicio îndoială cine era haita care cobora, căci din spatele mulțimii urlă din toți rărunchii ceva ce ar fi însemnat: – TOATĂ LUMEA LA O PARTE!

Chiar și un om fără habar de limba Stiletelor s-ar fi dat din calea lui. Cu doi dintre ei trăgând căruciorul în care stătea Vârfuri-albe, haita nu prea avea cum să alerge, dar nu conta. Sabie veni în salturi prin iarba mlăștinoasă, întâlnindu-și creatorul la jumătatea distanței. Cele două haite se opriră la câțiva metri una de cealaltă, atât de aproape, încât orice gând coerent era aproape imposibil de formulat. Unul din membrii rămășiței adulmecă mai aproape. Își învârti mantia sub el și se așeză pe iarbă. Jupuitorul păși spre membru, înconjurându-l, aproape atingându-i pe ceilalți și … lingându-l pe cel aflat în față. – Vezi ce văd și eu? întrebă Ravna în radio. – Da, se auzi glasul Cioplitoarei-în-lemn. Nu știu ce să cred. Încă sunt furioasă pe Jupuitor că l-a refăcut pe Oțel. Dar Cioplitoarea-în-lemn părea dusă pe gânduri. Zek dispăruse din nou. Deci Amdi trebuie să urmeze. Toți ochii erau îndreptați spre scări, însă ceva o făcu pe Ravna să privească în spate spre mulțime, în special la picioarele celor adunați. Ultimele șase zece-zile o învățaseră că surprizele se pot ivi de unde nici nu te aștepți. Da. Dintr-un grup de Copii ieșea un bot care abia aștepta momentul să se repeadă spre aeronavă. Zek își făcu din nou apariția. Scană mulțimea, oprindu-se o clipă la vederea lui Ritl. Apoi își arcui gâtul și făcu semn cuiva care stătea în spatele său. Membrii care își făcură apariția în capul scărilor nu erau la fel de solizi precum și-i amintea Ravna și unul din capete era ușor deformat. – Amdi! strigă Jefri dându-i drumul lui Nevil. Restul membrilor lui Amdi se înghesuiră cu toții în gura trapei, aproape doborându-l pe Zek. Cu toții îl priveau pe Jefri, spunându-i ceva în samnorskă, despre Johanna, dar sunetul era atât de focalizat spre Jefri, încât Ravnei îi fu imposibil să înțeleagă. Treptele erau largi, dar nu cât pentru un octet și Amdi tăbărî pe scări în jos precum o avalanșă. Ritl sări din mulțime, bolborosind obscenități cu voce tare. Țopăi în fața lui Jefri și se întoarse spre Amdi. Pentru o clipă, atât Jefri, cât și Amdi rămaseră locului cu ochii pe Ritl. Ravna nu înțelegea dacă Ritl voia să îl certe pe Amdi sau să râdă de el. Amdiranifani se grupă strâns, nerăspunzându-i. O clipă mai târziu, Ritl scoase un sunet ascuțit și batjocoritor și trecu direct prin Amdi. De data aceasta, membrii haitei nu se împrăștiară, ci se agitară în jurul ei, tulburați de acest fragment străin de blană – minte și sex – care îi trăgea și îi împingea, făcându-și loc printre ei. Colți se arătară și capete se agitară și, când Ritl ieși pe partea cealaltă, unii dintre ei

întoarseră gâturile spre ea. Însă Ritl nu se opri și întregul Amdiranifani fu lăsat în urmă, privind-o. Ritl își continuă drumul, dar cu pas legănat. Încă mai bolborosea sunete deocheate, însă acum pășea țanțoșă, cu botul pe sus. Urcă scările aeronavei apoi se întoarse și se așeză lângă Zek. Toate haitele bolboroseau. Cei mai mulți dintre Copii priveau scena nedumeriți, însă Ravna își imagină deodată analogia omenească. Amdi era ca un băiat adolescent care multă vreme respinge avansurile unei fete îndrăznețe. Apoi într-o bună zi, fata îi zâmbește provocator, trece pe lângă el aproape atingându-l, își plimbă mâna prin păr în timp ce pășește… spre altul. Băiatul rămâne privind nedumerit în jur, întrebându-se ce s-a întâmplat. Jefri trebuie să fi gândit același lucru. Râdea în timp ce dădea fuga spre Amdi și nu se opri din râs nici când Amdi se scutură și alergă la el, înconjurându-l.

Aceștia erau toți ostaticii pe care îi primeau. Jefri se desprinse dintre membrii lui Amdi și se îndreptă enervat spre Nevil. Ravna intuia motivul. Doi dintre membrii lui Amdi purtau bandaje întunecate în jurul capului. Fusese torturat. Amdi alergă după Jefri, trăgându-l de pantaloni ca să-l oprească. – Hei, Nevil! Strigătul venise din vârful dealului, de la marginea pădurii. Era Bili Yngva. Giske se afla chiar în spatele lui. Lângă ea erau ambii fii! Cel mai mare o ținea de mână, iar cel mic era în brațele ei. Rolf pășea în spatele lor. Când se apropiară, toată lumea observă că ea și Rolf zâmbeau. Giske era în culmea fericirii și nu își mai desprindea ochii de la cei doi copii. Giske și ai ei veniră până unde iarba de pe malul Fluviului devenea mlăștinoasă. Nevil și cei mai mulți dintre Copiii le alergară în întâmpinare. – Ce s-a întâmplat? întrebă Nevil, surprins. – Giske a luat o hotărâre, răspunse Bili cu un zâmbet larg, apoi îi făcu semn din cap femeii să spună ce avea de spus. – A, da, spuse ea privindu-i pe toți cei adunați și zâmbind. Bili mi-a arătat ce ați făcut sus în peșteri. Este la fel de bine și frumos ca și la noi, pe coastă. A fost atât de bine să îmi revăd soțul… Rolf o mângâie pe umăr. – Și a fost minunat să îmi pot strânge copiii în brațe! spuse ea privindu-și copiii și zâmbetul îi înflori și mai mult. Cred că Marea Speranță chiar este cea mai mare speranță a oamenilor. Aș vrea și eu să rămân aici, dacă mă primiți.

Ravna îi auzi pe câțiva din public ținându-și răsuflarea. Nevil părea la fel de surprins ca și ceilalți. – Giske, ești bine-venită să ni te alături. Făcu un pas în față, ca și cum ar fi dorit să o îmbrățișeze, apoi se întoarse cu fața spre public. – Toate persoanele de bine sunt primite cu brațele deschise pentru a face parte din Marea Speranță! Poate imaginația Ravnei îi juca feste, însă în acea clipă i se păru că simte un fior de silă trecând-o pe Giske. Femeia făcuse multe compromisuri pentru a fi împreună cu fiii ei, dar nu renunțase la ideile în care credea. Cu toate acestea, răspunse întrebărilor mulțimii păstrându-și zâmbetul pe buze, părând să-i convingă chiar și pe cei mai apropiați prieteni că este fericită cu decizia pe care o luase. Pe urmă Nevil păru foarte mulțumit de sine însuși. Aparenta schimbare a Giskei îi oferea platforma ideală pentru campania de promovare a Marii Speranțe și distrăgea tuturor atenția de la celelalte probleme. – Prieteni, noi avem o relație bună cu Magnatul. Dacă noi cu toții – cei care trăim sub Cioplitoarea-în-lemn și Ravna, precum și cei de aici de la Marea Speranță – vom putea colabora, cred că îl vom putea convinge pe Magnat că oamenii nu sunt toți răi. Într-o bună zi – să sperăm că ziua aceea va veni cât mai curând – chiar și Johanna Olsdnot va fi eliberată. Întreaga frază era lipsită de logică, dar suna convingător, unii dintre Copiii loialiști îl ascultau cu mare atenție. De-ar tăcea odată. Se săturase să îl asculte pe acest monstru. Trebuia să plece de acolo, să se sfătuiască cu Jupuitorul și Cioplitoarea-în-lemn, să decidă cum să acționeze în fața refuzului Magnatului de a o elibera pe Johanna. Deodată Nevil își îndreptă privirea spre ea și Ravna își dădu seama că ar fi trebuit să plece mai devreme. – Deci fac un apel disperat către tine, Ravna și către Cioplitoarea în lemn. Să colaborați cu noi, cei de aici de la Marea Speranță. Ravna deschise gura. Nu facem pace până când nu o vedem pe Johanna și nu aflăm vești despre Pelerin. Dar o voce puternică din capul scărilor aeronavei i-o luă înainte: – Cred că întrebarea este: va coopera Ravna cu Stiletele Magnatului? Era Zek. Sau cel puțin vocea lui Zek. Nevil se întoarse către navă, cu o expresie stupefiată.

– Ă-ă… da. Desigur, am vrut să spun… Nevil chiar nu își mai găsea cuvintele! Era un moment emoționant, chiar dacă fusese declanșat de un scelerat precum Magnatul. Vocea lui Zek o acoperi pe a lui Nevil: – Oricât de aliați am fi, avem interese separate. Eu doresc să aflu care sunt intențiile Ravnei și ale Cioplitoarei-în-lemn. – Da, desigur… – …și cred că nu are nimeni nimic împotriva unei întâlniri private. Privirea lui Nevil era fixă și lipsită de orice expresie. Se întoarse și avu o conversație emfatică și scurtă cu Bili. Când se întoarse către mulțime, zâmbea din nou, încercând cât mai bine să facă față inevitabilului. – Sunt de acord, Sire, spuse el, făcând un semn cu brațul în direcția Ravnei. Nu pot decât să sper că Ravna are destulă încredere în tine, încât să fie de acord cu o întrevedere. Acum Ravna era în centru atenției. – Va fi plăcerea mea să discut cu Domnul Radio. Cât despre caracterul privat al întrevederii, este bine-venit într-unul din corturile noastre. – Bun! se auzi glasul Cioplitoarei-în-lemn. – Dar nu ar fi deloc privat, spuse Zek pe un ton care nu permitea comentarii. Te rog să urci la bord. Șeful te asigură că vei fi în siguranță. Vei putea pleca oricând vei dori. – Nu! mârâi Cioplitoarea-în-lemn. Magnatul o are deja pe Johanna și clar nu e cu toate mințile acasă! În partea cealaltă a terenului, Jupuitorul era încă vizibil, deși mult prea departe pentru a transmite sunete focalizate. O privi și îi făcu un semn discret de încurajare. Vasăzică cel mai mare expert al lumii în arta subterfugiului era de părere că Ravna ar trebui să aibă încredere în Magnat… însă dorea să păstreze acel sfat secret? Ravna păși încet până la baza treptelor care urcau în aeronavă. În aceste secunde nu îi veni în minte nicio idee. Cioplitoarea-în-lemn și Pedantus obiectau plini de îngrijorare. Baltazar și Ovin veniră în grabă. – Nu te duce singură, spuse Ovin. Unde era Jefri? Din capul scărilor, Zek… și Ritl… erau cu ochii țintă la ea. – Am spus privată, Ravna. Ceilalți trebuie să rămână jos.

Nevil privea scena cu satisfacție. Și pentru el fusese neprevăzut, dar părea să știe că, indiferent ce s-ar întâmpla, lucrurile se vor întoarce în avantajul lui. – Ssst! Ce spune Amdi? întrebă Cioplitoarea-în-lemn. Jefri și Amdi erau încă împreună cu ceilalți eliberați și tot în afara razei sunetelor focalizate. La fel ca toată lumea, nu făceau altceva decât să… privească. Jefri era în genunchi, cu capul lângă Amdi, cu privirea țintă la Ravna. La fel și privirile lui Amdi. Stăteau în aceeași postură concentrată pe care o avuseseră în acea zi în mijlocul copacilor-arcași. Înțeleg. Apoi, cu voce tare: – Urc la bord.

Înteriorul navei mirosea a Stilete și oameni înghesuiți la un loc. De fapt, acesta era aparatul în care zburaseră ea și cu Jefri; recunoștea tăieturile și zgârieturile. Ciudat că atunci nu remarcase mirosul. În spatele ei, cineva închise trapa. Ah. Era stewardul, nu haita înarmată. Zek se întoarse spre stânga și o conduse de-a lungul coridorului central, spre botul navei. Ritl se ținea scai de Zek, scoțând niște bolboroseli melodioase care probabil nu însemnau nimic coerent. Din când în când, Zek își îndrepta capul spre ea, emițând un sunet care însemna aproximativ „Te rog, gata, că mi-ai făcut capul calendar“. Vocea omenească a lui Zek spuse: – Vom vorbi mai multe pe puntea de comandă care e căptușită bine, să nu poată nimeni trage cu urechile. Glasul Cioplitoarei-în-lemn se auzi șoptit în urechea ei, probabil neauzită de Zek. – Noi te auzim încă bine; pentru moment, prefă-te că noi nu suntem aici. – Prea bine, spuse Ravna. Cuvintele ei puteau fi și un răspuns la replica lui Zek. Privi în jos spre solitar. – Ia spune, Zek, pentru cine vorbești acum? Zek emise un râset înfundat foarte omenesc. – Sunt doar eu, Domnul Radio. Mă bucur să te revăd, Ravna. Ha? Ajunseseră la capătul coridorului. Zek porni în sus pe scările spiralate, urmat îndeaproape de Ritl. Ravna avea problemele obișnuite cu strecuratul în jurul axei. Când ajunse sus…

Sus, Johanna stătea pe unul din scaunele Magnatului, rânjind cu gura până la urechi. Ravna trebuie să fi scos un țipăt, căci Johanna duse un deget la buze. – Suntem antifonați, dar nu chiar atât de bine… și nu vrem să se creadă că ești torturată. Sări în picioare și se repezi spre Ravna. Rămaseră îmbrățișate o vreme, fără să rostească un cuvânt. Apoi Ravna se dădu un pas în spate. Și înainte mai avusese parte de astfel de surprize care o lăsaseră fără cuvinte, însă niciodată una la fel de plăcută ca asta. Tot ce putea face era să dea din mâini, incapabilă să îngaime ceva. La celălalt capăt al transmisiei, Cioplitoarea-înlemn și Pedantus se auzeau și mai confunzi decât Ravna. – E Johanna, spuse Ravna în cele din urmă. – Chiar eu în persoană. Vie și nevătămată și sunt grozav de fericită să te văd. – Nu ești ostatică? – Nu… pot coborî din navă în secunda aceasta. Dar nu am de gând să o fac. Jo nu mai zâmbea. Se întoarse și privi prin căptușeala cețoasă care acoperea plasa de geamuri. Afară, soarele era atât de puternic, încât se întrezărea vag peisajul din fața navei. – Îmi pare rău că mi-am indus în eroare prietenii, deși sunt sigură că Jefri știe deja adevărul. Făcu semn cu mâna spre tiara Ravnei. – Și pun pariu că și Cioplitoarea-în-lemn s-a prins. Ravna înclină din cap și își atinse cu mâna tiara. Acum glasul Cioplitoarei-în-lemn se auzi în toată camera. – Da, sunt aici. Și Pedantus. Cred că mi-am dat seama ce se întâmplă. Se pregătește o tovărășie secretă cu Magnatul? – În mare, da. Iar eu am venit aici să vă conving de bunele intenții ale Magnatului. – Din câte văd eu, Johanna e bine, spuse Ravna. – Dar Pelerinul? întrebă Cioplitoarea-în-lemn. Insolența Johannei dispăru deodată. Privi îndurerată spre Ravna. – Cred… că Pelerinul este mort sau cel puțin dezmembrat. Prodotus l-a alungat până în Cor. Cioplitoare-în-lemn, putem vorbi despre asta doar noi două? După o pauză de o clipă, se auzi vocea Reginei.

– Sigur, Johanna, mai târziu. – D-da. Johanna se întoarse spre geamurile aeronavei și rămase tăcută un lung moment. Câțiva dintre soldații lui Baltazar se vedeau patrulând înainte și înapoi. – Cred că manevra aceasta l-a păcălit pe Nevil, reluă ea, o parte din voioșie revenindu-i în voce. Magnatule, ne auzi? Zek emise o altă voce acum. Suna precum Timor, dar mai morocănos. – Bineînțeles că vă aud. Vrei să explic cum mi-am schimbat optica, da? – Exact. Ți-ai petrecut ani la rând căutându-mă să mă omori. Ce s-a petrecut de te-ai răzgândit? Dar să fii scurt, căci pe Ravna o așteaptă lumea afară. – Prea bine, însă nu vreau să se înțeleagă că eu îmi schimb părerile după cum bate vântul. Când cred ceva, cred cu toată ființa mea. Dacă nu aș fi fost o persoană hotărâtă, nu aș fi reușit la Tropice. Cu toate acestea, o parte din mine l-a suspectat mereu pe Prodotus, chiar dacă m-a ajutat enorm. Am observat că oamenii pe care îi întâlneam nu erau monștri. Când Domnul Radio a vorbit în numele oamenilor, m-a făcut destul de curios încât să nu o ucid pe Johanna în clipa în care am văzut-o. – Da, și îți mulțumesc, spuse Jo. – Decizia aceasta m-a pus într-o poziție dificilă, continuă Magnatul. Din fericire gândesc repede. Trebuia să mă îndepărtez de Nevil și arma cu fascicul. Arma respectivă se zice că bate la sute de kilometri și eu aveam nevoie de ore întregi de cer liber de trecere. Așadar am înhățat-o pe Johanna și am decolat, în tot acest timp dându-i lui Nevil speranța că suntem în continuare aliați. – Magnatul și cu mine am avut o… după-amiază foarte încordată, continuă Johanna înclinând din cap. Cum a fost pe scena lui Nevil, doar că pe parcusul a câtorva ore. Jurnalul de invenții al Copistului cred că a schimbat totul. – Pe vremuri, Copistul mă plictisea groaznic cu jurnalele lui, vorbi Magnatul. Discutând cu Johanna, am văzut că și pe ea a iritat-o la fel. Dar nu îl ucisese, doar își dorise. Amândoi îl respinseserăm… și amândoi ne petrecuserăm apoi ani întregi regretând acest gest. Și mă înșelasem în privința Johannei. Eu nu fac multe greșeli, dar când le fac, sunt catastrofale. Am avut nevoie de aceste ultime zece-zile pentru a-mi revizui toate strategiile. – Dacă ți-a luat ore întregi până ai ajuns la o decizie, nu a fost cam impulsiv să-l arunci pe Prodotus „peste bord“ atât de repede? întrebă Pedantus cârcotaș. Nici măcar nu decolaseși. – Păi, ă-ă, cum spuneam, eu gândesc foarte repede. În cazul acesta…

Vocea lui Zek se schimbă în mijlocul propoziției, când Domnul Radio își întrerupse șeful și luă cuvântul: – În acest caz, angajații Magnatului au fost cei care i-au anticipat decizia. Înțelegeți, Prodotus a murit ca rezultat al… unei revolte a echipajului. Ravna, tu știi că Amdiranifani l-a ajutat pe Ut și pe ceilalți membri ai mei cu care putea intra în contact. Dar aceasta nu a fost totul. Subordonații lui Prodotus erau în permanență la un pas de a porni o revoltă. Prodotus savura această stare de spirit la bord; avea ani de experiență în aceste jocuri. Amdi și-a pus în minte să câștige bătălia împotriva lui Prodotus prin intermediul echipajului. La prima încercare și-a pierdut doi ochi… și aceasta l-a întărit și mai mult. Părți din mine au mai văzut victime ale lui Prodotus în alte misiuni. Nu cred că a torturat pe cineva vreodată care să fie mai șmecher decât el… până la Amdiranifani. Amdi? Amdi timidul? Ravna era cât pe ce să strige cuvintele cu voce tare. – În ziua aceea, deasupra Dealului Navei Stelare, continuă el, când am deschis trapa de evacuare, Prodotus intenționa să arunce membrii cuiva… cel mai probabil Amdiranifani. Amdi canaliza sunetele de jur împrejurul punții de comandă, fără să fie vreodată mirosit de Prodotus. Ținea în permanență legătura cu Rămășita Oțe … Rămășița Sabie, căci cei patru membri se mișcau necontenit prin cușcă, nedându-i posibilitatea lui Prodotus să pună cap la cap sunetele. Apoi Prodotus și-a trimis un membru jos pentru a deschide trapa și l-a pus pe Temnicer să-i scoată cătușele unei părți din Amdiranifani. Eu… Ut… am făcut exact ce îmi spusese Amdi să fac. M-am dat jos de pe scaunul meu, am luat cheile de la Temnicer și am deschis ușa cuștii lui Sabie. Ăștia patru sunt o haită de ucigași, știați? Au transformat puntea de comandă într-un teatru de război, au sărit la beregata lui Prodotus și i-au atacat pe cei care încă îi mai erau loiali. Temnicerul l-a aruncat pe unul din membrii lui Prodotus prin trapă. Apoi Prodotus m-a prins din spate și mi-a tăiat gâtul. Singurul lucru pe care mi-l amintesc după acel moment era că zăceam pe punte, sângerând de moarte. Vocea Domnul Radio rămăsese fermă pe tot parcursul povestirii lui, dar Zek avea privirea pierdută și tremura din toate încheieturile. Ravna întinse mâna spre el. – E în regulă, spuse ea încet, cunoaștem restul. Când Magnatul vorbi din nou, vocea îi suna ceva mai rezervată: – Au făcut ceea ce a trebuit. Le sunt recunoscător. – Așa e! spuse Johanna zâmbind larg, mulțumită. În cele din urmă, Prodotus a primit cam același tratament pe care i l-a aplicat și el bietului Copist. Rămase tăcută o vreme. – Deci asta s-a întâmplat. Ar fi cel mai bine ca Nevil să nu afle despre acest lucru deocamdată.

– Așa? spuse Pedantus. Oricât mi-ar plăcea să-l amețim pe Nevil, ce rost are? Dacă Magnatul este aliatul nostru acum, nu mai contează ce gândește Nevil… cel puțin din momentul în care expediția Ravnei ajunge înapoi acasă. Zek emise o replică negativă, apoi Magnatul reluă discuția în samnorskă. – Mă înțelegeți greșit. Johanna Olsndot este sfetnicul meu – și îmi face plăcere să fiu în preajma ei –, dar eu nu sunt aliatul vostru. Dacă trebuie, puteți să o considerați pe Johanna ambasadorul vostru pe lângă mine. Eu privesc Domeniul doar ca pe un adversar respectabil în afaceri și, deși îl antipatizez pe Nevil la fel de mult ca și voi, eu, dacă mi se va oferi ocazia, voi face afaceri și cu el. Pedantus se arătă revoltat: – Dar este absurd! Acum nu ești la concurență cu Cioplitoarea-în-lemn în niciun domeniu de afaceri. Eu spun… Vocea i se pierdu când nu auzi nicio susținere din partea Cioplitoarei-în-lemn. Ravna o privi pe Johanna întrebător: – Jo, chiar poți pleca oricând dorești? – Normal că poate! spuse Magnatul – Rav, am tras și eu cu ochiul pe aici prin jur, spuse ea zâmbind. Cred că pot să scap de pe aeronavă, dacă chiar vreau. – Ai putea? se auzi glasul Magnatului puțin tulburat. – Da. – Atunci foarte bine, răspunse Ravna. La naiba cu diplomația cu mănuși! Chiar ești în siguranță la Tropice, să trăiești sub puterea acestui individ? Ravna avea propria experiență trăind sub puterea Magnatului. – Hmmm… Johanna părea gânditoare… și fericită. În trecut, Ravna își amintea că Johanna vorbea astfel când stătea înconjurată de membrii Pelerinului, mângâindu-i pe creștet. – Dacă mă simt în siguranță în Casa Magnatului? Nu în totalitate. Magnatul poate fi un ticălos dacă e convins că tu ești un ticălos, dar atitudinea asta a lui vine din simțul dreptății. Însă tot el i-a salvat și pe Timor și pe Geri și a învățat multe de la ei. El înțelege mai greu, dar înțelege! Pe mine m-a urât cu patimă. Iar acum? Mă simt mai în siguranță cu Magnatul decât cu… să zicem, Jupuitorul-Tyrathect. Jupuitorul e un tip foarte în regulă.

Probabil mi-a salvat viața când a convins-o pe Cioplitoarea-în-lemn să aducă jurnalul acela, dar viclenia lui îl face impredictibil. Ezită o clipă. – Magnatul este cea mai reușită reconstituire pe care am întâlnit-o vreodată. Și-a petrecut zece ani încercând să recompună ceea ce a pierdut. Când stau de vorbă cu el, mă simt ca în compania unui prieten pierdut și regăsit. – Încă mai am de lucru, spuse Magnatul. – Magnatule, rosti Johanna ușor, niciodată nu vei ajunge să te refaci complet. Dar cred că dragul nostru Copist ar fi mândru de tine dacă ai duce mai departe ideile lui. Ar fi exact marele risc pe care și l-ar fi dorit din partea ta. – Ei… ai dreptate! – Bine, atunci, spuse Ravna. Nu suntem aliați, ci parteneri și concurenți în afaceri. Însă tot nu înțeleg sprijinul pe care i-l acordă lui Nevil. Ravna chiar se așteptase din partea Cioplitoarei-în-lemn să aducă în discuție acest detaliu, însă Regina rămânea suspect de tăcută. Johanna și Magnatul începură să vorbească în același timp. – Lasă-mă pe mine să vorbesc, spuse Johanna după ce se liniștiră. Nevil crede că are un aliat, însă Nevil e norocos că Magnatul nu îl urăște într-atât de mult încât să îl ucidă. Știm cu toții că Nevil nu e prieten în adevăratul sens al cuvântului cu nicio haită și probabil el crede că se folosește de Magnat. Cu cât reușim să ținem mai mult timp ascunsă de Nevil relația Magnatului cu Domeniul, cu atât mai bine. În cele din urmă, Magnatul intenționează să facă din misiunea lui Nevil o contrapartidă umană cât mai puternică pentru Ravna și Domeniu, dar acest lucru se va întâmpla doar dacă Nevil va juca așa cum îi cântă Magnatul. – Ah, asta a fost chiar și mai puțin diplomatic decât aș fi spus-o eu, mormăi Magnatul. – Bineînțeles că a fost. Atât timp cât sunt sfătuitoarea ta, așteaptă-te la o doză de franchețe față de prietenii mei din Domeniu. – Dacă planul acesta ar fi o mașină, ar pica în doi timpi și trei mișcări! strigă Pedantus iritat. Bolborosi câteva fraze nemulțumite, apoi reluă în samnorskă. – Dacă e să fim prieteni de taină, atunci cer și eu o dovadă de bună-credință. Magnatul va trebui să returneze obiectele furate, în special Alifantul.. Pedantus era cel mai atașat de companionul din copilărie al Johannei… după Excentric II.

– Îmi pare rău, Pedantus, răspunse Johanna, dar acest lucru nu se va întâmpla. Magnatul e la fel de îndrăgostit de jucăria mea ca și tine. Pedantus mârâi enervat. – Prea multe compromisuri, ni se cere să îl tolerăm pe Nevil, ba chiar să îl îmbogățim. În schimb, primim promisiunea unei competiții acerbe. Asta dacă avem încredere în tipul ăsta excentric de la Tropice. Voi credeți că va merge? Ravna își aminti ce văzuse în Sud, fabricile întinzându-se pe kilometri întregi, întreprinderi care ar putea salva această lume. – O, da, va funcționa. Dar cu ce preț? O privi pe Johanna. – Tu ești ambasadorul nostru și în Cor, Jo. – Da… desigur. – Știi despre exploatare, corect? – Cum era pe Nyjora, în Epoca Prințeselor? spuse ea zâmbind. Ravna nu îi întoarse zâmbetul. – Nu vreau să se întâmple și aici, Jo. Fata o privi uimită o clipă, apoi încuviință din cap solemn. – Îți promit, Ravna, niciun membru al Corului nu va fi exploatat.

După ce Ravna părăsi Haita Haitelor, Johanna reveni pe puntea de comandă. Era dupăamiaza târziu. Soarele va apune în curând, însă mai era suficientă lumină pentru a vedea prin căptușeala străvezie pe care ea și stewardul navei o așezase peste geamuri. Dacă se apleca în față și privea într-o parte, putea zări cea mai mare parte a expediției Ravnei. Uite-i pe Jefri și Amdi. Acum Jefri știa că ea e bine. Mai erau și Giske, Magda și Ovin. Atât timp cât Johanna continua această farsă împotriva lui Nevil, mulți dintre prietenii ei o vor crede pierdută. Acesta era prețul pe care Johanna era dispusă să îl plătească, însă nu luase în calcul pierderile celorlalți, durerea așteptării îndelungi până la aflarea teribilului adevăr… Îl vedea pe Ovin lângă sicriul micuț al lui Edvi. În loc să trimitem pe ascuns un mesaj celor care suferă cu adevărat, eu și Magnatul am complotat entuziasmați cum să îl tragem pe sfoară pe Nevil. Misiunea lor fusese încununată de succes, acum tot ce mai dorea Johanna era să plece cât mai repede de aici. Gândurile îi fură întrerupte de vocea Magnatului:

– Eu zic să ne luăm zborul spre casă. Johanna se întoarse și îl văzu pe Zek stând pe un tron chiar în spatele ei. Ura! Cu glas tare, spuse: – Ah, am crezut că vrei să mai storci câteva ore de intimidare din excursia noastră. – Am vrut, dar nu aud să se întâmple nimic deosebit. Mai bine îmi folosesc vasul amiral pentru afaceri decât pentru politică. – Dar lași aeronava cu soldați, corect? întrebă ea. – Bineînțeles. Nevil mă poate numi aliatul său, dar niciodată nu voi mai permite cuiva să ucidă oameni și pe urmă să pretindă că mi-au făcut o favoare. – Bine. Să mergem. Te rog! Zek se îndreptă spre trapa principală. O clipă mai târziu, Ta urcă pe scările în spirală, probabil din cabina piloților. La bordul Haitei Haitelor se aflau doi membri ai Domnului Radio. Ta folosi tuburile de comunicare ale punții pentru a transmite indicațiile finale spre echipaj; din câte se pare, urcase până aici pentru cazul în care Magnatul avea să îi transmită ceva Johannei. Auzi bâzâitul ușor ale motoarelor cu aburi și o clipă mai târziu se auzi vocea lui Zek bubuind mai tare decât motoarele dinspre trapă. Purtătorul oficial al Magnatului anunța mulțimii strânse jos că urmează să decoleze și ceru ajutorul echipajului de la sol al lui Nevil. Zece minute mai târziu, Johanna simți și ultimul odgon al aeronavei eliberându-se și înălțându-se. Haita Haitelor săltă veselă și alunecă încet peste patul văii. Văzu o clipă expediția Ravnei și grupul lui Nevil. Contestatarii le făceau solemn semne cu mâna. Cei mai mulți dintre tovarășii Ravnei priveau aeronava fără să schițeze vreun gest. După ce toată lumea dispăru din vedere, îi zări pe Jefri și pe Amdi. Vasul se înălță ușor, virând îndată ce se află deasupra versanților depresiunii Văii Fluviului. Zburară înapoi de-a lungul hotarului nordic al măreței Văi. Johanna trase prelata de pe geamuri astfel încât Ta și Zek să poată vedea mai bine. – Nișa aceea a văii este intrarea în peșterile lui Nevil? Vocea îi aparținea Domnului Radio. – Corect. Dacă Cioplitoarea-în-lemn știe deja despre ele, ar trebui să putem face rost de niște hărți. – Voi trece transmițătoarele video în vârful listei de lucruri de făcut.

În mai puțin de un minut, scorbura lui Nevil alunecă pe dedesubt și se făcu nevăzută. În fața lor, zarea era o întindere nesfârșită de stânci, nămeți și ghețari luminați de amurg. Zburând la altitudine, aveau suficient combustibil pentru o călătorie fără întreruperi, însă voiajul avea să dureze întreaga noapte și o bună parte a zilei următoare. Suficient timp pentru o discuție importantă. Johanna se întoarse spre Zek. – Unde spuneai că ai pus comsetul? întrebă Johanna. Ta și Zek arătară cu boturile spre unul din dulapurile joase aliniate de-a lungul pereților. Era descuiat. Scoase comsetul, unul din cele două care îi picaseră în sfârșit în gheare Magnatului. – Ce faci acolo? întrebă Magnatul. – Am de gând să stau de vorbă cu Cioplitoarea-în-lemn. Domnul Radio emise o serie de proteste din partea Magnatului. – Te aude Nevil! – Nu mă aude. Semnalul comsetului e criptat și zburăm atât de sus încât pot transmite direct pe coastă. Nevil nici nu va ști că vorbim pe lângă el. Magnatul rămase tăcut o vreme, apoi: – Prea bine. Mai devreme sau mai târziu tot va fi nevoie să discutăm pe larg cu Cioplitoarea-în-lemn. – Adevărat. Johanna puse jos comsetul și se întoarse către Ta și Zek. – Dar nu despre politică vreau să vorbesc acum cu ea. Noi două… avem de discutat chestiuni personale. Dacă nu îmi dai voie, nu mă voi supăra, dar… pot să vorbesc doar eu cu ea și să-mi promiți că nu tragi cu urechea? Era o încercare la care Johanna nu se gândise că îl va supune vreodată pe Magnat, căci în sinea ei nu se aștepta ca el să aibă atâta încredere în ea. Magnatul rămase tăcut o clipă. – Vrei să discutați despre Pelerin, nu-i așa? – Așa este. O altă tăcere. – Prea bine.

Ta și Zek se îndreptară spre scări. – Dar vreau să îmi povestești în detaliu despre celelalte lucruri! În câteva secunde, Johanna era singură, cei doi membri ai Domnului Radio coborâseră pe scări și ieșiseră prin anticamera de dedesubt. Johanna manevră comsetul, încercând să stabilească o sesiune. Din moment ce aparatul nu își cunoștea propria localizare și nici nu dorea să ceară orbiterului coordonatele, nu era chiar ușor. Însă după câteva minute, primi undă verde și foarte curând după aceea… – Cioplitoarea-în-lemn aici. Johanna? – Da. Am spus că aș dori să discutăm. Acum e…? – Da, acum e bine. Sunt singură în Sala tronurilor. – Și eu sunt singură. Doream să îți vorbesc despre Pelerin.

Johanna îi povesti despre ultimul zbor al agraviului și despre prăbușire. Apoi îi povesti lucruri despre care nu dorea să își amintească și pe care nu crezuse vreodată că le va povesti cuiva. Poate era o nebunie să povestească despre fiecare moarte, să spună toate lucrurile pe care le văzuse, însă Johanna le povesti și Cioplitoarea-în-lemn o ascultă. Când termină, nu era sigură că fusese foarte coerentă. Dar Regina înțelesese. Îi puse întrebări, dorind să afle totul. Când majoritatea lucrurilor fură spuse și vocea Johannei se frânse, Cioplitoarea-în-lemn vorbi: – A fost dezmembrat, fără îndoială. Vocea ei omenească suna aproape normal, poate ușor mai lent decât de obicei, – E mort în totalitate? Cel mai probabil. Dar să nu uităm că vorbim despre Pelerin. Când te întorci în bârlogul Magnatului de la Tropice… – Îl voi căuta, Cioplitoare-în-lemn. Nu voi renunța. Mai vorbiră o vreme despre Pelerin, însă nu despre ultimele lui momente. Aveau alte amintiri de depănat. Ale Johannei erau din ultimii zece ani. Ale Cioplitoarei-în-lemn erau o amestecătură de întâlniri extinse pe o perioadă mult mai lungă. Trebuie să fi vorbit vreo două ceasuri. Afară, Colții de Gheață se pierduseră în noapte și stelele sclipeau la orizont. Haita Haitelor își continua ascensiunea în vreme ce se apropiau de trecătorile din munți. Față de alte zboruri deasupra acestor creste de care își amintea Jo, acum aerul era liniștit și curenții stabili.

Povestind despre Pelerin, Johanna și Cioplitoarea-în-lemn își imaginară ce ar fi făcut el în situația de față, apoi trecură la discuții generale despre diverse strategii. Johanna va avea multe de povestit Magnatului. Iar strategiile îl includeau și pe Magnatul însuși: – Ești sigură că nu trage cu urechea la ce vorbim noi două? întrebă Cioplitoarea-în-lemn. – Ă-ă… Johanna aruncă o privire spre tuburile de comunicare. Aveau capacele puse. Din locul în care se afla, vedea scările și anticamera goală de dedesubt. – Eu cred că nu trage cu urechea, dar e mai mult o chestiune de încredere decât orice altceva… – În acest caz, răspunse Cioplitoarea-în-lemn, dacă tu crezi, eu te cred pe tine. Am o curiozitate de foarte mult timp: ce soi de creatură e haita asta? Of! Johanna stătu o clipă căutându-și cuvintele: – E o haită ciudată. Numeroasă și ciudată. Ți-am spus mai devreme că îmi aduce aminte de Copistul Jaqueramaphan. Pe urmă, poate fi la fel de morocănos precum Pedantus. Dar mai e și latura lui afaceristă. Imaginează-ți cum ar fi Jupuitorul dacă scopul lui în viață ar fi să îți vândă mărunțișuri sau componente uzate de căruțe. Cioplitoarea-în-lemn emise un murmur colectiv care semăna cu un râset surprins. – Crezi că am putea aranja o întrevedere cu Magnatul?

C a p i t o l u l 4 4 Trecură șapte zece-zile. Conspirația pe la spatele lui Nevil continuă cu succes, așadar Johanna era nevoită să rămână mai departe la Tropice. Această perioadă fu cea mai fascinantă din întreaga ei viață. De fiecare dată când mergea la Cor, afla câte ceva nou. Revenise pe Delta Fluviului, urmărind traficul marin intrând și ieșind. (Cipcirip și prietenii lui se întorseseră după doar șase zece-zile de la sosirea ei!) Se plimbase pe acoperișul unei fabrici în sălbăticie. Într-o bună zi avea de gând să plece pe o cocă-dublă de-a lungul Deltei până la Rezervația Nord Unu – dar când îi sugerase acest lucru Magnatului, șeful cel mare abandonase aerul său brutal și arțăgos și o implorase să nu facă o asemenea prostie. Fie, poate avea dreptate în privința expediției respective… dar Jo mai avea și alte proiecte la fel de aventuroase la care nu avea de gând să renunțe. Johannei Olsndot îi plăcea să urce pe Marea Piramidă a Corului. Avea multe motive pentru a face acest drum, unul dintre ele fiind sentimentul de primejdie. Îi înțelese în sfârșit pe prietenii ei oameni pasionați de alpinism… deși pericolele cățărării pe Piramidă erau mai nebuloase și mai variate decât o simplă prăbușire în prăpastie. Astăzi, se strecură afară din Palatul Magnatului la răsărit, cea mai răcoroasă parte a zilei. La naiba, nu erau mai mult de treizeci și opt de grade Celsius și ploile se risipiseră ca prin minune. Desigur, principalul motiv al acestei escapade atât de matinale era că Magnatul încă nu se trezise. Jumătate din el își făcea prea multe griji pentru ea în timpul plimbărilor ei în afara Rezervației …și jumătate din el crăpa de invidie. Cel mai bine era să evite discuțiile la care ajungeau oricum de fiecare dată. Zek și Ritl săriră pe ea chiar când credea că a scăpat. Domnul Radio era greu de păcălit când avea conexiune bună și când ticăloasa de Ritl era alături de el. – La plimbare pe deal, domnișoară? spuse duetul, într-o samnorskă aproape perfectă. Deci toată haita trebuie să fie la post. – Da și să nu mă dați de gol, spuse Johanna.

Merseră de-a lungul labirintului de coridoare ale angajaților și ieșiră în aerul aproape răcoros al dimineții. Johanna întinse brațul spre cerul acum aproape senin, cu doar câțiva nori străpunși de primele raze de soare. – Cred că e o zi perfectă pentru o plimbare în Cor. – Pentru tine, poate. Duetul o întovărăși o parte din drum spre granița Rezervației, abținându-se măcar astăzi de la comentarii privind hobby-urile ei nesănătoase. – De fapt, spuse Domnul Radio, voiam să îți cer o favoare. Am pierdut înregistrarea de azinoapte de la camera dinspre nord. – Da, știu. A fost răsturnată. Sunt sigură că a fost doar un accident. O resetez cât stau acolo. – Mulțumesc. Domnul Radio părea să aprecieze mai bine decât Magnatul importanța și utilitatea preocupărilor ei ilicite. El avea și idei proprii, de exemplu în această dimineață se gândea cum să folosească lotul proaspăt de camere analoge și cum ar putea procesa producția fără a o expedia prin intermediul lui Nevil. Johanna privi în jos spre duet și încercă să își ascundă zâmbetul. Domnul Radio era unic. Aici, fizic, era doar un duet, ceea ce ar fi însemnat un infirm mental. Dar Domnul Radio era împânzit pe sute de kilometri, conducând o antrepriză la fel de complexă precum speculațiile la bursă din civilizațiile timpurii. Johannei i se părea o evoluție firească; vor mai fi alte câteva astfel de haite, dacă Pedantus va putea fabrica mantii-radio sigure. Sau ar putea fi milioane, îndată ce vor obține versiunile digitale cu sistem multiplex. Însă Ritl îi împrumuta acestei creaturi o stranietate specială; Ritl nu purta o mantie-radio. Pentru a face parte din această haită, era nevoită să își țină capul foarte aproape de Zek sau, mai bine, Zek o primea sub mantia lui. Rezultatul era un soi de comunicare fragmentată. Era o mică minune că haita putea tolera o astfel de legătură ocazională și fragilă. Nici nu e de mirare că Ritl își dădea toată silința să învețe să poarte mantia lui Ut. Se aflau aproape de poarta principală a Rezervației. La fel ca și gardul, poarta era mai mult de formă, montată inițial ca un simbol. Uneori Corul dădea năvală peste graniță, un aparent atac lipsit de judecată, un tsunami animalic ce putea pune capăt tuturor planurilor mărețe ale Magnatului… însă aceste roiri nu erau cu adevărat atacuri; Corul pur și simplu se uita pe sine însuși, iar un val al acestui freamăt colectiv ajungea până în marginile Rezervației. Pe urmă, angajații Magnatului veneau, băteau alți stâlpi și ridicau alte plase și lucrurile se întorceau în făgașul lor normal.

Astăzi, gloata părea placidă, cu doar câteva Stilete apropiindu-se la mai puțin de cinci metri de graniță. La o depărtare de zece metri, gloata era la fel de densă ca întotdeauna, dar nu se simțea nicio agitație. – Corul e cu ochii pe noi, spuse Domnul Radio. Johanna ridică din umeri și le făcu semn gărzilor Magnatului să deschidă poarta. – De data aceasta e diferit față de alte dăți când am venit aici cu Magnatul, continuă Domnul Radio. În dimineața asta, gloata ne privește cu atenție, aproape ca o haită. Duetul stătea ușor separat unul de celălalt; o parte din Ritl ieșise de sub mantie. Timpanele ei erau descoperite și putea auzi sunetele mentale de dincolo de gard. – Eu… aud Corul, continuă Domnul Radio. Este mai coerent decât în alte dăți și e atent la tine. – Da, este în regulă, spuse Johanna. Sunetele pe care le auzea ea nu erau decât o cacofonie de bolboroseli și mârâituri, sunete animalice… dar simțea și ea că Domnul Radio avea dreptate. De fiecare dată când se apropia de poartă, auzea aceleași sunete și mai erau și indicii vizuale. Își plimbă privirea deasupra pereților înclinați ai piramidei fractale. Ceea ce pentru un ochi neexperimentat ar fi putut părea o îmbulzeală haotică, era o secvență repetată la scări diferite. Ea învățase să recunoască dispoziția și uneori intenția acestor secvențe. Ceea ce vedea ea aici era o vastă… anticipare. Păși spre poarta care se deschidea, nebăgând de seamă membrii haitei de pază ai Magnatului ghemuindu-se unul în celălalt. De fiecare dată când se deschidea această poartă, gardienii dădeau semne de nervozitate, imaginându-și că, în momentul în care o vor închide la loc, vor fi în siguranță. În spatele ei, îl auzi pe Domnul Radio scoțând un țipăt ascuțit care însemna aproximativ “Treci imediat înapoi!“ Johanna se întoarse și văzu că Ritl se desprinsese de Zek și pășea hotărâtă spre Johanna și spre poartă. Johanna mai văzuse o astfel de îndrăzneală din partea unui solitar pe cale să se alăture unei haite doar în spitale. În mod normal, Johannei îi plăcea încăpățânarea aproape nesăbuită a creaturii, însă acum fetei îi fu teamă pentru solitar. Johanna se opri în cadrul porții, ignorând miriadele de priviri care o urmăreau. Își scutură brațul în direcția solitarului, dându-și silința să imite cât mai bine un avertisment al Stiletelor. – Stop! Nu poți intra acolo, Ritl. Eu sunt în siguranță, dar tu nu ești! Dacă ar intra în Cor, Ritl nu s-ar mai întoarce niciodată din această aventură. Solitarul continua să pășească spre ea, ignorând bolboroselile disperate ale lui Radio și avertismentele în samnorskă ale Johannei. Nu și-ar fi imaginat niciodată că acest solitar

dintre toți va fi sensibil la cântecul de sirenă al Corului. Nu. Ritl părea să își impună să înainteze spre gard. Domnul Radio nu se mișcase, însă părea foarte îngrijorat. Ritl îi ignoră pe amândoi. Întreaga ei atenție era îndreptată înainte, privind țintă la Cor. Încetini tot mai mult pasul, ca și cum sunetele mentale ale gloatei ar fi constituit o rezistență fizică. În cele din urmă se opri, apoi ezită și mai încercă un pas. Creatura tremura din cauza efortului. În cele din urmă, Ritl vorbi cu glas tare, într-o samnorskă limpede: – Ah, rahat! De două ori rahat! Țâșni înainte și atinse cu botul pământul de dincolo de poartă, teritoriul clar al Corului. Gestul ei îi aminti Johannei de un copil care joacă „hoții și vardiștii“, ajuns în „teritoriul inamic“ fără a fi prins. Acum, că își marcase victoria, o tuli la fugă înapoi în Rezervație. Johanna făcu semn cu mâna duetului, apoi se întoarse și păși în spațiul liber de dincolo de poartă. În urma ei, gardienii închiseră imediat poarta.

În mod normal, Johannei îi lua o oră să ajungă până în vârful piramidei mari. Drumul urca în zigzag de-a lungul peretelui vestic, mai degrabă o plimbare decât un urcuș. Suprafața piramidei era acoperită cu tot soiul de pietre, de la granit gol până la cuarț șlefuit și jad. Un hectar întreg era poleit cu aramă, argint și aur, împânzit peste culmile mai mari și mai mici. Magnatul studiase piramida vreme de șapte ani (din aer și apoi din palatul lui de sub piramidă). Cu excepția naturii recursive a gloatei, el nu descoperise nicio caracteristică specifică repetată, deși piramida creștea și se consolida constant pe zi ce trecea. Originalul pe care îl studiase Remasritlfeer fusese o movilă informă de bălegar în comparație cu piramida de acum. Avea atât de multe de văzut în vreme ce urca și cobora Piramida. Palatul Magnatului și ceea ce fusese Anexa lui Prodotus erau mai largi decât oricare alt palat din Nord, însă păreau minuscule în comparație cu Piramida. Aeroportul se întindea la vest de palate. Johanna putea vedea rețeaua de bazine care nu respecta granițele Rezervației. Corul modern era foarte tolerant cu „sepiile vorbitoare“. Un lucru firesc, luând în considerare că moluștele erau legătura care făcuse toate acestea posibile. Una dintre aeronavele Magnatului tocmai decolase, îndreptându-se către nord. Aceasta era naveta personalului care trecea prin fiecare rezervație până în cel mai îndepărtat punct nordic. În același timp, Johanna văzu cursa zilnică dinspre Principatele Neîmblânzite pregătindu-se de aterizare. Tonajul greu venea pe mare și pe râuri și în caravane, însă aceste aeronave, precum și comunicațiile radio erau cele care sincronizau piețele Magnatului. Dincolo de pistele de aterizare se vedeau rânduri lungi de clădiri gri, primele fabrici tropicale ale Magnatului. Astăzi ele acopereau practic fiecare metru pătrat al Zonei de Vest.

Iar dincolo de granița de vest a Rezervației se vedeau fabricile sălbatice ale Tropicalilor. Acele structuri dărăpănate erau continuu dărâmate și reconstruite. Treceau zece-zile întregi fără niciun produs final. Și deodată, când credeai că aceste imitații haotice de fabrici au eșuat, apărea un produs, deformat, inutilizabil și din care cu greu recunoșteai ideea originală. Cel mai adesea, aceste obiecte erau bune de aruncat la gunoi… dar uneori observai îmbunătățiri inteligente ale designului gândit de Excentric II și copiat de Magnat. Jo se afla acum la a treia cotitură abruptă a drumului, la mai bine de o sută de metri deasupra Rezervației. Aici gloatele erau la fel de dense ca întotdeauna, Stilete învălmășindu-se prin rețeaua de poteci înguste care se desprindeau din poteca principală pe care mergea ea. Păstrau un spațiu liber în jurul ei, dar nu era o graniță strict respectată. Unii se mai ștergeau de ea, mergând într-o parte sau în cealaltă. Sunetele Corului se loveau de ea, bolboroseli, mârâituri și țipete, frânturi de limbaj inter-haită amestecate cu sunete care imitau ploaia și tunetul. În spatele acestui vacarm simțea ceva mai profund, un murmur care îi vibra în piept și în cap… singura senzație pe care sunetele mentale o provocau oamenilor. Cea mai mare parte a celor de aici o ignorau, însă din când în când mai auzea câte un lătrat sau un țipăt adresat ei. Mici puseuri de coerență, un pastor născut din senin și care dura câteva secunde. „Hei, Johanna!“ era tot ce puteau formula, dar uneori vorbeau mai mult, cuvinte care trebuie să fi fost transmise din Stilete în Stilete de la mare distanță. Unii chiar aveau amintiri din timpul călătoriei cu flota de plute. Unul din cinci astfel de Stilete cu semne de coerență era un nordic cu blană pe întregul corp, dar cel mai adesea era câte un Tropical spân, care spunea că își amintește de Fragmentariumul Cioplitoarei-în-lemn. Uneori Johanna mai vedea câte un Stilet neobișnuit de corpolent sau un fragment cu blana tărcată care îi amintea de Pelerin. De două ori o luase la fugă prin mulțime, fără să îi pese că dădea peste cei care îi stăteau în cale, singurul ei gând fiind să ajungă cât mai aproape de fragmentul care arăta atât de cunoscut. În ambele dăți, când se apropiase văzuse că era un străin. Cu toate acestea, părți ale Pelerinului puteau fi acolo, supraviețuind ca solitar. Depistase mici semne din atitudinea Pelerinului la unele Stilete din Cor. Ultima cotitură a drumului avea doar douăzeci de metri în lungime, dar acum soarele și cerul senin conspiraseră pentru a încinge aerul dimineții. Șiroaie de transpirație curgeau de pe ea și acești ultimi douăzeci de metri fură cei mai grei. Când ajunse în cele din urmă în vârf, se opri și bău o gură de apă din ploscă. Se sprijini de unul din stâlpii aurii care mărgineau piațeta micuță din vârf. Dacă exista o logică în structura Piramidei, acest spațiu neatins din vârf trebuie să fie Sfânta Sfintelor pentru Tropicali. Pentru Johanna era doar un pătrat plin de noroi… pe care Stiletele din vârf de obicei îl ocoleau. Camera video se afla în partea cealaltă a micii platforme, trântită la pământ, după cum se așteptase. Traversă piața și luă camera. Gadgetul era unul pur analog, după designul lui Excentric II. Era atât de simplu, încât fabricile Magnatului puteau produce… cu milioanele, dacă cei din

Cor erau suficient de fermecați de aparat sau dacă altcineva era fermecat și le putea cumpăra. Apucă gadgetul, șterse noroiul de pe lentila de sticlă. Deodată, cutia începu să vorbească în samnorskă: – Ți-a luat destul de mult. Era vocea nouă a Magnatului. Încă îi plăcea vocea lui Geri, spunând că suna „drăguț“, însă acceptase ideea că le dădea oamenilor care îl auzeau o impresie greșită. – Ai ajuns cu bine? întrebă el. Am fost nevoit să încetinesc unele din operațiunile portului. Nici Tropicalii nu prea agreează zilele acestea senine. – Pun rămășag că aceia erau Stilete cu pielea mult prea palidă. Noi, oamenii, avem pielea închisă la culoare, perfectă pentru vremea caldă, însorită. – Aha! Știi, uneori Corul nu este prea grijuliu cu sine însuși. Mă întreb… Magnatul fredona ceva ca pentru sine, fără îndoială rumegând o idee nebunească. Apoi trecu iar în modul autoritar: – Nu contează. Avem nevoie de camera pe care o ții tu în mână și, de data aceasta, monteaz-o astfel încât să nu mai fie dată jos! – Hei, Magnatule, dacă o vrei cocoțată moț deasupra tuturor, gloata o va vedea și va da peste ea din când în când. Vezi? Expedițiile mele aici sus chiar sunt necesare. Johanna repuse camera și îndreptă tripodul. De fapt, structura era solidă și postamentul destul de greu. Ar fi fost nevoie de un ghiont din partea unui fragment corpolent – sau de un efort de grup orchestrat – pentru a o doborî. La urma urmelor, aici suntem în inima Corului, aici au loc tot soiul de pseudo-ceremonii dubioase. Se luptă să ridice tripodul și camera cât mai aproape de marginea parapetului, unde ar trebui să aibă o vedere neobstrucționată. O duzină de Tropicali se apropiară de ea, dar nu pentru a obiecta. Se împingeau unul în altul, necoordonat, nu cum ar fi făcut o haită coerentă, însă intenția era clară: încercau să o ajute să mute echipamentul. Johanna și mica gloată împinseră tripodul și dintr-o parte și din cealaltă, până reușiră să îl aducă lângă parapetul de piatră. Pe urmă îi goni înapoi și montă singură camera, asigurându-se de această dată că tripodul era prins între stâlpii poleiți și parapet. Probabil Magnatul o urmărea prin telescoapele lui și prin cameră: – Fii cu băgare de seamă. Dacă ei cred că le strici Piramida… Johanna fusese cu ochii pe Stilete în timp ce lucra la fixarea aparaturii, cu acest gând în minte.

– Nimeni nu dă semne că ar fi deranjat. Știi că eu sunt specială pentru cei din Cor. Lucru probabil adevărat, dar îi plăcea să îl tachineze pe Magnat. Magnatul bolborosi un răspuns morocănos, în limba Stiletelor, apoi continuă în samnorskă: – Pe mine nu mă deranjează dacă angajații mei vor să își riște viața. Eu doar vreau ca ei să știe în ce se bagă! Acum, dacă tot ești acolo, ce-ar fi să îndrepți camera să vedem și noi ceva folositor? Vreau să bată spre drumul care duce în nord. – Hei, eu sunt consiliera ta, nu angajata ta, răspunse ea, dar întoarse camera spre orizontul nord-vestic. „Drumul“ nu era altceva decât un sistem de poteci care se schimbau la fiecare zece-zile, dar se întindea pe aproape o mie de kilometri în inima junglei din Bazinul Deltei. Monitorizarea Deltei și a acestor „drumuri“ le dăduse câteva indicii despre modul în care supraviețuia Corul. La prima vedere, Corul era gloata trăind într-un desfrâu perpetuu, așa cum povesteau legendele haitelor nordice, însă dincolo de bucuria continuă, mai era și altceva, mai complicat. Coasta avea nevoie de un hinterland enorm pentru a se autosusține. Cu ajutorul camerelor video și a rezervațiilor împânzite în teritoriu, Magnatul începea să dezlege misterul. Acest model de viață tropical existase într-o formă sau alta, de secole întregi, însă Rezervația Magnatului fusese o îmbunătățire revoluționară – dovadă Marea Piramidă. Acum revoluția se accelera. Materiile prime soseau din abundență și mărfurile, milioanele de produse, erau livrate în flux continuu. Cioplitoarea-în-lemn și Domeniul vedeau în această afacere doar o fază temporară. Ravna o vedea ca pe un ajutor, proiectele ei de zeci de ani vor fi acum realizate într-un an, doi. Johanna știa că nordicii vedeau doar o parte din produsele fabricate de Magnat. Cea mai mare parte a mărfii – toată marfa produsă în rezervațiile noi, de departe – era folosită chiar de Cor. Ceva se schimbase. Era evident, dacă stăteai la ușa unei fabrici unde era scoasă marfa finită. Dacă priveai căruțele cu pânzeturi și stații radio și celule solare mânate de-a lungul Drumului Nordic, prin Delta Fluviului. Într-o zi senină, ca astăzi, această cameră putea urmări traficul pe o rază de mulți kilometri, cum se ramifica până ajungea în cel mai ascuns colț al domeniului Coriștilor. Combinația dintre Cor și Magnat, precum și ajutorul indirect al lui Excentric II treziseră ceva aici. Jo o știa. Magnatul o știa. Niciodată nu se plictisea povestind despre mărimea „noilor lui piețe“, uneori businesscreatura din el își freca boturile cu satisfacție. De aici și interesul Magnatului pentru această cameră și pentru rapoartele pe care i le trimitea Domnul Radio din noile rezervații. Toate acestea erau o parte din eforturile necontenite ale Magnatului de a anticipa nevoile clienților săi. – OK, se auzi vocea din cameră. Îndreapt-o nițel spre sud. Foarte bine! Nevil o fi având ochiul din cer, dar eu știu tot ce mișcă la sol. Și când voi monta pe camere telescoape mai bune…

Vocea i se stinse și se lăsă o clipă furat de visele lui tehnice. Când își reveni, se întoarse la grija față de Johanna. – Acum, că ai fixat camera, ar trebui să te pornești înapoi spre Palat. Am un pastor pe recepție din rezervația Nord Unu care spune că acolo a avut loc o schimbare ciudată de dispoziție, dacă se propagă spre noi, ar putea avea loc o orgie pe Piramidă. Johanna privi în jos spre Palatul Magnatului. Sala de audiențe era marcată de un șir de ferestre înalte de trei metri, care păreau minuscule din vârful în care se afla ea. Ar fi pus rămășag că Magnatul stătea acolo, privind-o prin telescoapele lui. Îi făcu un semn ușor cu mâna. – Nu-ți face griji, am mai văzut orgii până acum, nu sunt cine știe ce. Era o mică exagerare, dar din ce în ce mai mult, Johanna ajunsese să simtă că fragmentele Corului aveau grijă de ea, cel puțin nordicii care scăpaseră din Fragmentarium și ajunseseră până aici. – În afară de asta, continuă ea, nu am bătut atâta cale până aici doar ca să îți repar jucăria. Vreau să stau să admir peisajul. Magnatul bombăni și mârâi ininteligibil. Micul difuzor al camerei nu reuși să redea răspunsul haitei, însă în ton i se amestecaseră indignarea, îngrijorarea și invidia. Jo mai trimise un salut voios spre palat și se așeză pe parapet. În această căldură înăbușitoare, singurul ei obiect vestimentar important era pălăria de soare, pe care și-o îndesă acum pe cap. Părul negru și pielea neagră erau foarte bune, însă avea totuși nevoie de o oarecare protecție împotriva soarelui. Johanna privea în zare, dar nu urmărea peisajul fizic. Adeseori îi spusese Magnatului că de aici de sus putea vedea cele mai intime gânduri ale Corului. El pretindea că ea vorbea prostii superstițioase, dar observă și el dispozițiile care se schimbau pe Piramidă precum vremea. Acestea erau cu adevărat informații de marketing! Aici, în Orașul Corului, totul se armoniza de un milion de ori mai profund decât ce văzuse ea pe plute. Se ghemui, sprijinindu-și coatele de genunchi, și rămase cu privirea spre depărtările nordice. Această lume se afla în Zona Lentă, nu în Exterior și nu în Transcendent. Cea mai inteligentă viață din galaxie apăruse în acest nămol primitiv. Nicio ființă mai inteligentă decât omul nu putea supraviețui Aici Jos. Deci era imposibil ca acest Cor să aibă un intelect superior oamenilor. Corect? Era genul de întrebare care o făcea pe Johanna să regrete că nu știe mai multe despre limitele zonelor lente. Subiectul nu interesase pe nimeni în Laboratorul Superior. Oamenii mari erau prea ocupați să devină Zei pentru a-și pierde vremea cu problemele minților mai puțin evoluate. Foarte curând șarada cu Nevil va trebui abandonată; colaborarea dintre Magnat și Cioplitoarea-în-lemn era prea evidentă pentru a putea fi ascunsă. Prietenii mei vor ști că sunt în viață! Îi voi putea vizita. Ravna va putea veni aici să o vadă pe Tulpină Verde, să vadă cum este cu adevărat Corul. Conversațiile prin comset nu erau suficiente. Ravna nu

înțelegea unele lucruri… cum era promisiunea pe care o smulsese Johannei de a salva Corul de exploatare. Într-un sens, aceasta era o promisiune ușor de ținut. Dar la nivel individual, problema era aceeași cu cea pe care o avusese ea cu Armonie Veste-roșii sau cu Pelerinul… Johanna se retrase și mai mult sub umbra borurilor largi ale pălăriei de soare. Va fi minunat când se va întoarce în Domeniu, dar erau atât de puțini oameni în lume; nu își putea imagina cum și-ar găsi pe cineva acum. Chiar și Ravna era mai bine decât ea, cel puțin dacă fratelui meu mic și prost îi va veni mintea la cap. Din câte își dăduse Johanna seama, Jefri alterna între a gândi că Ravna este mult prea bună pentru el și a o privi ca pe cel mai mare dușman al omenirii. În cele din urmă, soarele deveni prea fierbine. Johanna se ridică și o porni încet la vale. Adesea, când se retrăgea de pe Piramidă, o copleșea un sentiment de tristețe. Uneori avea impresia că și dispoziția Corului se schimba. Poate Coriștilor le pare rău că plec! Hah, absurdă idee. Cu toate acestea, după ce pierduse Laboratorul Superior, după ce își pierduse părinții, după ce pierduse speranța unei familii alături de Nevil… după ce pierduse tot, avea un destin plin de surprize uimitoare și minunate. Știa că gașca lui Nevil o botezase „Doamna Câinilor“. Păi, aveau dreptate. Avea fragmentele, avea Haitele și Corul. Un troc interesant pe care îl făcuse, dar poate că ei nu îi păsa de celelalte lucruri.

C a p i t o l u l 4 5 Astăzi era cea mai lungă zi a Verii. Pentru multe popoare de Stilete, aceasta era o sărbătoare importantă. Aici, în Domeniul Cioplitoarei-în-lemn, ziua era sărbătorită, picând la jumătatea unui interval de aproape șapte zece-zile în care soarele nu apunea niciodată. Acele zece-zile de nopți albe fuseseră întotdeauna un anotimp de tumult neîntrerupt și cel mai adesea plin de voie bună. Plutea în aer un entuziasm inexorabil a cărui cauză era soarele strălucitor, entuziasm pe care numai epuizarea totală îl mai putea domoli. Atât Copiii, cât și Stiletele munceau aproape fără odihnă, încetinind doar atunci când soarele se odihnea pe linia orizontului în apropierea miezului nopții. Însă chiar și atunci, aveau loc petreceri de apus-de-soare, unde toată lumea dansa. În această Cea mai lungă zi, Ravna luă o pauză la apus. Pășind afară prin intrarea ei separată în Excentric II, se îndreptă spre marginea dinspre soare-apune a Pajiștii. Poteca urca ferită de privirile Copiilor strânși la petrecere, dar în această seară pașii o duseră pe Ravna pe lângă oamenii și Stiletele care se dădeau cu parapantele construite recent de Pedantus. Stătu o clipă fermecată, privindu-i, uitând motivul plimbării ei la o oră atât de târzie. Ovin Verring alerga direct spre marginea stâncii. Se aruncă deasupra prăpastiei și își deschise aripile. Ravna avu un moment de panică. Adevărat, structura și velatura parapantei erau conceptul sintezei lui Excentric II a mii de ani de civilizație, optimizat pentru condițiile actuale, însă aparatul de zbor nu avea nici urmă de automat la bord! Putea fi luată de vânt, se putea prăbuși, iar ea văzuse deja destule trupuri căzând din cer… Dar aripile nu se frânseră. Aparatul alunecă lin, zburând drept înainte. Apoi Ovin, singura minte de la bord, aplecă parapanta căutând curenți ascendenți, încălecându-i și lăsânduse purtat de ei până când fu deasupra punctului de lansare, zburând în sus de parcă ar fi plutit pe agravi. Un suspin colectiv se ridică din piepturile Copiilor de la sol, poate o amintire a moștenirii pierdute. Apoi toată lumea începu să aplaude și să chiuie, iar haitele adunate pe platou se plânseră că nu există parapante și pentru Stilete. Este prea periculos, gândi Ravna. Cineva se întoarse și o zări stând acolo. În urmă cu un an, Ravna ar fi pus capăt acestei distracții și ar fi dat naștere unei situații penibile din care toată lumea ar fi ieșit ofensată, încurcată și iritată. În perioada mai recentă, după întoarcerea ei, ar fi fost și mai rău: i-ar fi dat ascultare fără să obiecteze! Când Copiii o zăriră îi făcură semne cu mâna. Ravna le

răspunse… și câteva clipe mai târziu o altă parapantă alunecă în văzduh deasupra abisului. Ravna rămase într-o margine a mulțimii, privind decolările. Numără cinci aparate în aer, plutind în cerc pe lângă și pe deasupra versantului. Aceste mașini nu vor fi niciodată utile în aplicațiile reale. Dar piloții ar putea fi. Totul depindea de cât de repede avansa tehnologia. Ravna mai rămase câteva minute, apoi se strecură pe lângă mulțime și își continuă plimbarea. Chiotele de bucurie rămaseră în urma ei. În fața Ravnei, soarele sclipea orbitor deasupra capătului nordic al Strâmtorii Insulei Tăinuite. Insula se zărea ca o siluetă întunecată pe strălucirea apelor care o înconjurau. Poteca ei mergea în jurul versantului de nord-vest al Dealului Navei Stelare, spre un loc foarte special.

Cimitirul Copiilor și Stiletelor. Mai venise aici doar o singură dată de la întoarcerea ei, la o ceremonie în memoria lui Edvi Verring și a celor din familia Norasndot. De una singură nu mai fusese din acea noapte ploioasă și înșelătoare cu Nevil. Aș fi crezut că noaptea aceea ma lecuit de atracția pe care o simt pentru locul acesta. Bine, dar învățase o lecție importantă: dacă se va întâlni cu cineva aici, nu va mai crede atât de ușor în coincidențe. Această vizită nu izvorâse din disperare. Lucrurile mergeau bine. În iarna care urma, Laboratorul din Valea Înghețată a lui Pedantus va fabrica primul lot de microprocesoare. Când acestea vor intra în linia de producție a Magnatului, tehnologia va împânzi lumea aceasta, iar civilizația va fi foarte aproape. Chiar și Jefri părea să se descurce. El și cu Amdi lucrau împreună cu Sabie refăcut la construirea unor autostrăzi pentru transport de marfă. Atât Cioplitoarea-în-lemn, cât și Jupuitorul erau convinși că Jefri nu era spionul lui Nevil. Părea să încline tot mai mult spre ideea de a rămâne în Domeniu împreună cu ceilalți. Ravna păși printre șirurile de pietre funerare așezate în mușchiul spongios. Când venise la ceremonie data trecută, remarcase câteva lespezi noi, nu doar cele pentru Edvi și cei trei Norasndot. Pe mormintele Bellei Ornrikak și al lui Tomberon Peli erau flori proaspete. Copiii, cel puțin unii dintre cei care rămăseseră în Domeniu, se întorceau la vechile tradiții. Era un subiect care stârnea controverse în grupul lor. În această zi… seară… ea dorea să își amintească de cineva anume. Piatra lui Pham, galetul imens și neregulat care încununa promontoriul, se afla în capătul îndepărtat al cimitirului. S-ar putea așeza o vreme pe piatra încălzită de soare. Păși în jurul stânci și… dădu nas în nas cu opt capete de Stilete care o priveau. – A! Bună, Amdi! – Hei, Ravna! Ce coincidență! Haita ocupa aproape toate intrândurile de pe fața nordică a stâncii. Amdi era acum aproape la fel de solid ca altădată și purta niște petice subțiri de ochi pe două dintre capete. Nu

părea cu adevărat surprins să o vadă, pentru că foarte probabil o auzise venind de la câteva zeci de metri depărtare. Amdi se strânse într-o parte pentru a-i face loc. Când Ravna se așeză, o întrebă: – Ai venit aici să stai de vorbă cu Pham? Nu era nici urmă de sarcasm în vocea lui. Ravna încuviință din cap. Aveam de gând. Își coborî privirea spre cei mai apropiați dintre membrii lui care deja începuseră a se ghemui lângă ea. – Dar tu ce faci aici? – Ah, eu vin acum destul de des pe aici. Stau, mă gândesc la una, la alta, înțelegi tu. Amdi e într-o fază contemplativă? Să se fi schimbat atât de mult în ultima perioadă? Își puse un cap în poala ei și o privi. – Vorbesc serios! Dar astăzi aveam un alt motiv. Așteptam pe cineva. Ravna își plimbă palma peste blana deasă și moale. – Sunt atât de previzibilă? Deci nu era nicio coincidență. Amdi ridică din umeri. – Ești o persoană pe care te poți baza. – Și de ce mă așteptai? – Păi, spuse el șiret, nu am spus că tu erai cineva-ul pe care îl așteptam. Dar nici nu negase. Rămaseră tăcuți o vreme, bucurându-se de căldura soarelui, privindu-l cum se strecoară prin tăietura strâmtorii. Era cu adevărat pace aici, chiar dacă prezența lui Amdi deasupra, dedesubt și lângă ea schimba ușor atmosfera. Nimeni nu spunea nimic. Amdi întinse un alt cap spre ea. Mângâindu-l, simți o cicatrice adâncă sub blană, întinzându-se de la gât până aproape de un timpan anterior. Deci altă amintire de la Prodotus. – Nu-ți face griji, spuse Amdi. E vindecat complet, ca și nou. – Aha, e bine. Dar cei doi ochi nu se vindecaseră la fel de ușor precum celelalte răni sau nasul spart al Ravnei.

În apă nu se zărea decât o singură barcă sau plută, iar ținuturile din depărtare dinspre nord se pierdeau în strălucirea soarelui. Ravna și Amdi puteau la fel de bine fi singurii în această lume. Corecție. Una din parapantele Copiilor alunecase în câmpul vizual dinspre sud. Prinsese un curent de aer prielnic și se înălțase până la jumătatea orizontului, ocolind curba Dealului Navei Stelare. Când se întoarse în buclă păru să rămână agățat, nemișcat în cer. Amdi împinse un bot în direcția aparatului de zbor. – Știi, acesta e un motiv în plus pentru care avem nevoie de mantii-radio. Un singur membru al unei haite este mult mai mic decât un om. Dar ar putea zbura bine mersi cu toți ceilalți la sol… sau în alte parapante! Gata cu dispoziția contemplativă. Ravna zâmbi. – Îmi amintesc de promisiunea pe care ți-am făcut-o, Amdi, și vei avea mantiile-radio promise. Pedantus lucrează chiar acum la cel de-al doilea set, dar știi care sunt problemele. Prodotus a aplicat metode foarte brutale pentru a crea o haită care să poată purta mantiile. – Dar Jupuitorul a folosit mantiile imediat și fără probleme, spuse Amdi. Aceasta se petrecuse în urmă cu unsprezece ani, în timpul Bătăliei de pe Dealul Navei Stelare. Încă de când Amdi fusese o haită de puiandri – chiar înainte ca Ravna să îl cunoască –, el fusese înnebunit după mantiile-radio. Își amintea cum scheuna neîncetat pentru a i se da voie să poarte mantiile-radio. În aceste zile era ceva mai temperat. – Ne descurcăm noi. O să vezi, Ravna, mantiile-radio ne vor transforma în… zei! – Hmmm… Problema lui Amdi era că nu prea cunoștea zei adevărați, dar visa și el cu ochii deschiși. – Iar dacă noi o vom face, spuse el râzând încet, atunci Magnatul sigur o va face. Știi că Domnul Radio este acum sfetnicul său cel mai apropiat… fără a o pune la socoteală pe Johanna. – Hei, Johanna e de partea noastră. – „Sfetnic“, „prieten“, cum vrei să-i spui. Ideea e că Domnul Radio îi este cel mai apropiat dintre Stilete. Și el e chiar mai pasionat de mantii decât mine. Crede că dacă reușim să educăm prăsile să formăm o haită cu zece membri sau chiar unsprezece… am putea avea inteligență coerentă. Doisprezece. Precum Haita Haitelor din logoul Magnatului. – Aici Jos mintea are alte limite. Nu veți depăși inteligența unui geniu omenesc decât în Transcendent.

– Da, bine, corect. Dar modul în care haitele radio își vor folosi inteligența va fi extraordinar, Domnul Radio este deja destul de inteligent. E iarăși octet. Știi că a găsit un înlocuitor pentru Ut? Întrebarea fu pusă cu privirile într-o parte, timide, aproape rușinate. – Ritl? întrebă Ravna. A învățat să folosească mantia lui Ut? Amdi aprobă din cap, zâmbind șovăitor. – Foarte bine! Știu că ți-a făcut probleme, Amdi, însă era disperată. Nu a vrut să te rănească. – Ba a știut foarte bine ce face! A încercat să mă dezbine. Eram îngrozit de ea. Dar da, era într-o situație disperată. O parte din mine îi duce dorul, dar răsuflu ușurat că am scăpat de ea. Știi, a devenit un membru important al Domnului Radio, datorită ei haita e mai inteligentă și se exprimă mult mai bine. Stau de vorbă cu Domnul Radio când ajunge aici. Acum că Ritl nu mai e singură… Domnul Radio e chiar un tip simpatic. Povestea dintre Radio și Ritl ar face subiectul unui roman de dragoste stilețească bestseller… dacă m-ar interesa să scriu ficțiune de dragoste. Dar bineînțeles că nu mă interesează! Ravna privi în jur la membrii lui. Poate chiar venise aici să își găsească echilibrul. – Însă problemele tale, Amdi? – Am… mai făcut progrese. Fiind născut tot odată m-a făcut prea uman. Nu știu cum puteți voi două-picioare să vă împăcați cu ideea morții. Versiunea prin care trec haitele e suficient de traumatizantă. Amdi rămase o clipă tăcut, privind în jos. – Ritl m-a făcut să realizez că nu pot rămâne eu însumi o veșnicie, spuse el ridicându-și ochii spre Ravna. Și de la Prodotus am învățat unele lucruri. Am învățat că moartea poate fi uneori cea mai mică dintre probleme. Nu a fost foarte greu să îl duc de nas, dar după ce a început să îmi scoată ochii… a-mi face curaj să continui planul a fost mai greu decât orice mi-aș fi imaginat vreodată. Rostea cuvintele încet, solemn. Ravna observă că toți membrii lui o priveau intens, ca și cum un văl fusese ridicat. Amdi fusese în focurile iadului și se întorsese. Acest lucru i se putea întâmpla oricui cu un dram de ghinion și apoi cu un dram de noroc. Dar Amdi își gândise strategic întoarcerea. În timpul acelei perioade de coșmar petrecute alături de Prodotus, copilul din el devenise profund, tăcut și puternic. – Ce urmează acum, Amdiranifani? întrebă ea, mângâindu-l pe creștet pe cel mai aproape de ea. Amdi își întoarse privirile într-o parte și ea simți că momentul său de sinceritate desăvârșită luase sfârșit. Se foi în jurul ei o clipă, apoi spuse:

– Tu cu mine și cu Jefri am trăit clipe frumoase împreună, nu-i așa? Hmmm… – Vrei să spui atunci când nu goneam să ne salvăm viețile și când eu și Jefri nu ne jucam de-a dușmanii? întrebă ea pe un ton care nu-i trăda tulburarea. – Da. Eu niciodată nu aș putea fi dușmanul tău, iar Jefri… păi, tu știi că Jefri te iubește, nu-i așa? – Amândoi m-ați iubit și când erați mici, Amdi. – Eu vorbesc despre acum, Ravna. Mă temeam că despre asta vorbești. Acum fu rândul ei să privească în pământ, rușinată. – Ah, Amdi, eu… Amdi se strânse în jurul ei. Membrul de lângă Ravna își apropie botul de obrazul ei atingând-o ușor. – Șșș, șopti el. Aud pe cineva venind spre noi. Ravna, desigur, nu auzea nimic. Nimeni nu se vedea pe dealul de la picioarele lor. Chiar și parapanta dispăruse, lăsând cerul liber pentru păsări și razele soarelui. Îl mângâie pe Amdi pe creștet și se rezemă cu spatele de stâncă. Da, cineva se apropia de ei urcând pe poteca sudică, nevăzut în spatele lor. Sunetul cizmelor strivind sub ele mușchiul pajiștii indica apropierea unui singur om. Ravna și Amdi stătură tăcuți încă o jumătate de minut. Pașii ocoliră stânca lui Pham prin vest… dar intrusul nu veni spre ei.

Era Jefri Olsndot. Porni pe potecă în jos spre cele două pietre de mormânt aflate în marginea cea mai îndepărtată a promontoriului. El și Johanna aleseseră acest loc pentru părinții lor. La fel ca și Pham, Sjana și Arne Olsndot luptaseră împotriva Molimei. Jefri, în ce crezi acum? Jefri îngenunche între pietrele de mormânt. Puse o palmă pe fiecare dintre ele, își ridică ochii și privi în depărtare spre strălucirea mării. După o clipă, se scutură, asemenea unui om deșteptându-se dintr-o reverie sau din amintirea unei deziluzii. Se ridică, se întoarse… și o văzu pe Ravna, înconjurată de Amdi, privindu-l de pe stânca lui Pham. – Salutare, Jefri! spuse Amdi, făcându-i semn timid cu câteva boturi. Jefri se apropie cu pași măsurați. Se opri la trei metri de piatră și îi privi încruntat.

– Ea ce caută aici, Amdi? întrebă cu o voce joasă și furioasă. – O pură coincidență? Haita privi spre Ravna, așteptând ca ea să confirme. – Și mie mi-ai spus același lucru, Amdi. Se uită la Amdi, ai cărui ochi priveau în toate părțile, numai spre ei doi, nu. În acel moment, Amdi îi amintea de șiretenia unui puști de doisprezece ani. Da, însă el era mult prea inteligent pentru cei doisprezece ani ai lui. – Tu mi-ai sugerat să ne întâlnim aici. Tu ai ales ora. Eu vin cu o jumătate de oră mai devreme și te găsesc pe tine… și pe ea… – înclină capul în direcția Ravnei – … așteptândumă. – Îmi pare rău, Jefri! începu Amdi ridicând vocea asemenea unui copil. Dar nu puteam suporta ideea că tu, adică noi… Șovăi o secundă, apoi vocea îi luă o nouă tonalitate. Acum vorbea aidoma Magnificului Amdiranifani. – Ar trebui să discutăm. Chiar e necesar. Cel din nișa de deasupra Ravnei se strânse într-o parte și cel care își ținuse capul în poala Ravnei sări sus pentru a ocupa locul liber. În același timp, un altul bătu ușor cu botul pe spațiul de lângă Ravna rămas neocupat. – Hai, de ce nu te așezi puțin, să ne lămurim cu toții. Pledoaria lui își pierdu din fidelitatea audio în preajma cuvântului „lămurim“ când Jefri îl apucă de beregată pe cel care îl îndemnase să se așeze lângă Ravna și îl trânti în brațele ei. – Au, scuze, șopti Amdi la ureche Ravnei. Încă de când se întorseseră de la Tropice, Ravna îi văzuse pe aceștia doi jucându-se destul de dur, însă acum Jefri nu se mai juca. Dacă ar fi făcut un asemenea gest brutal cu un membru atât de masiv al unei haite străine, Jefri și-ar fi pus viața în joc. – Fie, să stăm de vorbă, spuse Jefri așezându-se. Membrul lui Amdi rămase prins între Ravna și Jefri. Restul haitei îi înconjură. Cu totul, Amdi părea nițel tulburat. Se privi unul pe celălalt o clipă, apoi îl bătu ușor pe umăr pe Jefri și se cuibări mai aproape de vechiul său prieten. Când Jefri nu răspunse, Amdi continuă cu vocea de showman, acum doar o șoaptă tainică. – Bine, recunosc. Deși a fost o coincidență, am avut și eu o oarecare contribuție. Eram destul de sigur că Ravna va veni aici la apus. Dacă nu ar fi venit, aș fi găsit un alt pretext

pentru a ne aduce pe toți împreună. Noi trei am trecut prin atâtea, nu vă dați seama? Nu voiam ca Ravna să creadă că eu și Jefri ne furișăm… – Poftim? întrebă Ravna. – Amdi, nu ai niciun drept… – Voi doi plecați undeva, Jef? Am crezut, am sperat că rămâneți aici. Jefri nu o privi pe Ravna în ochi. Poate pentru că era prea ocupat să îi măsoare pe fiecare din membrii lui Amdi cu o privire mustrătoare. – Nu ne furișăm. Amdi exagerează. – Ba nu! Jefri se uită în ochii Ravnei. – Decizia noastră poate părea o nouă trădare, însă am vorbit și cu Cioplitoarea-în-lemn și cu Jupuitorul, ă-ă… chiar astă după-amiază. Tu și Johanna ați fi aflat cândva foarte curând, dar nu doream deloc să mă cert cu niciuna dintre voi. Se întoarse spre Amdi și mârâi: – Cum ai putut să îmi faci una ca asta? – Te duci la cei de la Marea Speranță? întrebă ea. Pe Puteri, cât urăsc numele ăsta. Jefri încuviință din cap. – Dar nu e ceea ce crezi. Nu fac nimic stând aici. Nimeni nu are încredere în mine. Tu… – Eu am încredere în tine, spuse Ravna. Cât timp rămâneai aici, speram, credeam… – De ce pleci, Jefri? Jefri șovăi, apoi întinse brațul pe lângă Amdi-de-la-mijloc și o prinse de mână. – Îți amintești, când eram pe drum, mi-ai sugerat să caut dovezi palpabile împotriva Molimei. Dar ce pot găsi, Aici Jos, după zece ani? Acum… cred că am o șansă. Bili a furat echipament de pe lander, echipament pe care idiotul-de-mine nu l-a înțeles. Îl cunosc pe Bili. Acum îl cunosc și pe Nevil. Voi sta cu ochii pe ei, voi vedea ce vor face cu aceste aparate… într-un fel sau altul, voi afla ce trebuie să fac. – Asta e… nebunie curată… lipsit de înțelepciune, Jefri. După ce mi-ai salvat viața, Nevil are mai puține motive decât oricine altcineva să creadă în loialitatea ta.

– M-am gândit și la asta. Dar Prodotus e mort, Chitiratifor și compania au dispărut. Nimeni de partea cealaltă nu știe ce s-a întâmplat cu tine și cu mine, în afară de angajații Magnatului. Iar Magnatul e de acord să îi servească lui Nevil o variantă care îmi convine mie. – Ha? – Amdi a rezolvat detaliile în timpul ultimei vizite a Domnului Radio. Amdi tresări ușor. Acum Ravna fu cea care îl fulgeră cu privirea. – Ravna, toate se vor rezolva, spuse el. Jefri încuviință, absorbit de planul său nebunesc de spionaj. – Nevil nu va avea încredere în noi, dar ne va folosi pentru propaganda lui și… eu voi vorbi în favoarea lui. Va dori să ne păstreze pe lângă el… Și putem raporta aici fără să ne intercepteze cineva: Amdi are un set prototip din mantiile-radio ale lui Pedantus, a tot exersat cu ele. Amdi va fi ambasadorul Cioplitoarei-în-lemn pe lângă Contestatari. Ha! Ravna se uită la Amdi. – Dar tu ce părere ai despre planul lui Jefri? Privirea lui Amdi – toate privirile lui Amdi – era neclintită și dreaptă. – Cred că e cea mai bună soluție și este planul nostru, spuse el. – Aha! Deci nu îi va putea întoarce din drum. Se rezemă cu spatele de peretele stâncii, amintindu-și nesfârșitele, inutilele lor discuții. Sugestia ei se transformase într-un plan cu bătaie periculos de lungă sau… privirea i se îndreptă spre chipul lui Jefri, amintindu-și promisiunile pe care i le făcuse el în legătură cu Nevil și Grupul de Studiu al Dezastrelor. – Vai, Jefri… Jefri își înclină fruntea. – Acum înțelegi de ce nu voiam să ne vedem înainte de plecare? Amdi îi privea din toate părțile. Cel aflat între Ravna și Jefri își ținu botul în sus, privirea plimbându-i-se de la unul la celălalt. Deodată sări jos. Cei din spatele Ravnei o împingeau încet spre Jefri. Cei din spatele lui Jefri îi dădură bărbatului una peste creștet. – Spune ce nu spui niciodată! îl somă cu o voce adultă și poruncitoare.

Amdi devenise dintr-odată în plus acolo. Jef clătină din cap emoționat; arăta la fel de tulburat precum se simțea Ravna. Rămase tăcut câteva clipe, ferindu-și privirea, poate uitându-se la Amdi. În cele din urmă, se întoarse către Ravna: – Tu mă vezi chiar și acum ca pe un băiețel de opt ani? întrebă cu o voce gâtuită. – Poftim? – Un băiețel neștiutor, cu capul plin de convingeri false și periculoase? – Jefri! Eu… Jefri zâmbi strâmb. – Păi, nu mai sunt un băiețel și convingerile mele sunt în curs de schimbare, dar… Zâmbetul îi dispăru și o privi furios în ochi. – Am fost nesăbuit, Ravna, și am fost la un pas de a te pierde. Ravna era atât de zguduită, încât nu putea spune nimic. Clătină încet din cap. Jefri continuă: – Am fost lângă tine în ultimele șase luni, în cele mai groaznice împrejurări. Am aflat lucruri despre tine pe care niciodată nu le știusem, lucruri pe care nici tu nu le știai. Vezi, chiar dacă tu ai dreptate sau nu în privința Molimei, ești întruchiparea prințeselor despre care ne povesteai, iar eu, în fața ta, sunt doar un copil neștiutor. Jefri se opri și privi într-o parte. Ravna simți în sufletul ei că Jefri nu dorea acum să afle răspunsul ei… Slavă Puterilor, căci nu știa ce să spună. – Dar tu știi, spuse el privind-o, că eu sunt fiul părinților mei și – cum îmi amintește Magnatul cu fiecare ocazie – fratele Johannei. Va veni o vreme când îți vei schimba părerea despre mine. Jefri sfârși discuția într-un mod neașteptat. Întinse brațele și o cuprinse pe Ravna, învăluind-o într-un sărut pasional și lipsit de echivoc.

Ravna rămase pe stâncă după ce Amdi cu Jefri plecară. Venise aici pentru a cântări lucrurile cele mai importante: următorii o mie de ani. Iar acum se gândea doar la ce se petrecuse în ultimele cinci minute. Ravna era doar un om și ultimele clipe îi dăruiseră o speranță cât pentru toate miile de ani care vor urma. Nicio stea nu strălucea pe cerul însorit. Doar soare luminos. Însă ea știa ce e pe cer. Când se afla pe puntea de comandă de pe Excentric II, Ravna păstra un punct special marcat. Chiar și aici, lipsită de display, putea

găsi punctul acela, aflat la treizeci de ani-lumină, cea mai posibilă localizare a Flotei Molimei. Până acum, singurul semn fusese acea tresărire a Zonei, în urmă cu un an sau doi. Tot ce îmi doresc este să îi am alături de mine pe Jefri și pe cei din neamul Stiletelor. Și răgaz suficient pentru a mă pregăti. Aici jos, noi suntem cei mai puternici. S F Â R Ș I T

N O T E 1 - William Shakespeare, Macbeth, actul IV, scena 1, trad. Ion Vinea (n. tr.). 2 - Skeet – probă de tir constând în ochirea unor talere din lut aruncate în sus, imitând zborul păsărilor (n. tr.).