Tucidide Razboiul Hegemonic

Robert Gilpin, Teoria războiului hegemonic Traducere: Cojocar Virginia, Maftei Ioana, Buliga Diana, RISE, anul III, grupa 3 Traducere: Cojocar Virginia În introducerea istoriei marelui război dintre spartani şi atenieni, Tucidide scrie că se adresează „acelor cercetători care vor dori o cunoaştere exactă a trecutului, cu scopul de a interpreta viitorul, trecut care, în decursul istoriei umane, se va repeta asemănător, dacă nu se reflectă asupra lui.....În fine, am scris această lucrare, nu pentru a câştiga aplauze de moment, ci, mai mult ca un bun pentru totdeauna ”. Presupunând că fenomenele şi comportamentele pe care el le observă se vor repeta în decursul istoriei umane, Tucidide urmăreşte să dezvăluie fundamentul şi natura neschimbătoare a ceea ce astăzi numim relaţii internaţionale. În limbajul ştiinţelor sociale contemporane, Tucidide credea că a descoperit legea generală a dinamicii relaţiilor internaţionale. Deşi există diferenţe între concepţiile legii şi metodologiei ştiinţifice ale lui Tucidide şi cele ale cercetătorilor de astăzi ai relaţiilor internaţionale, este semnificativ faptul că Tucidide este primul care expune ideea că dinamica relaţiilor internaţionale este determinată de creşterea diferenţiată a puterii dintre state. Această idee fundamentală - că inegala creştere a puterii dintre state este forţa conducătoare a relaţiilor internaţionale - poate fi identificată ca teorie a războiului hegemonic. Acest eseu argumentează că teoria războiului hegemonic a lui Tucidide, constituie una din ideile organizatoare centrale pentru studiul relaţiilor internaţionale. Paginile următoare examinează şi evaluează teoria războiului hegemonic a lui Tucidide şi variantele contemporane ale acestei teorii. Pentru a realiza această sarcină, este necesar să facem o sistematizare a ideilor lui Tucidide, să expunem asumpţiile sale de bază şi să înţelegem metoda sa analitică. Apoi, acest articol aduce în discuţie dacă această concepţie a lui Tucidide asupra relaţiilor internaţionale s-a dovedit a fi sau nu „un câştig pentru totdeauna”. Ajută ea la explicarea războaielor din era modernă? Cum a fost ea modificată de ştiinţa modernă? Care este relevanţa sa pentru era nucleară contemporană? Teoria războiului hegemonic a lui Tucidide. Ideea esenţială inclusă în teoria războiului hegemonic a lui Tucidide este că schimbările fundamentale din sistemul internaţional sunt determinanţii de bază ale acestor războaie. Structura sistemului sau distribuţia puterii dintre state în interiorul sistemului poate fi stabilă sau instabilă. Un sistem stabil, este unul în care schimbările pot avea loc, dacă nu pun în pericol interesele vitale ale statelor dominante şi astfel să provoace un război între ele. În viziunea sa, un astfel de sistem stabil are o ierarhie clară a puterii şi o putere hegemonică sau dominantă incontestabilă. Un sistem instabil este unul în care schimbările economice, tehnologice şi de alt fel erodează ierarhia internaţională şi subminează poziţia statului hegemonic. În această ultimă situaţie, evenimentele dificile şi crizele diplomatice pot grăbi un război hegemonic între statele din sistem. Rezultatul unui astfel de război este o nouă structură internaţională. Trei elemente sunt încorporate în acest scurt rezumat al teoriei. În primul rând, un război hegemonic este diferit de alte categorii de războaie fiind cauzat de schimbări profunde în politică, strategie şi afaceri economice.

1

Al doilea element este că relaţiile dintre statele individuale pot fi concepute ca un sistem, iar comportamentul statelor este determinat în cea mai mare parte de interacţiunile lor strategice. În al treilea rând, războiul hegemonic ameninţă şi transformă structura sistemului internaţional; chiar dacă participanţii la conflict sunt sau nu conştienţi de aceasta, în joc este ierarhia puterii şi relaţiile dintre statele din sistem. Concepţia lui Tucidide şi toate formulările ulterioare ale teoriei războiului hegemonic decurg din aceste trei elemente. O astfel de teorie structurală a războiului este diferită de teoria escaladării. Aşa după cum afirmă Waltz în „Omul, statul şi războiul”, conform acestei ultime teorii, războiul apare din simplul motiv că nu există nimic care să îl împiedice. Într-un sistem internaţional anarhic, conducătorii iau decizii şi răspund la deciziile luate de alţii. Acest proces de acţiune-reacţiune poate conduce în timp la situaţii în care conducătorii provoacă în mod deliberat război sau pierd controlul asupra evenimentelor şi în cele din urmă se găsesc ei înşişi aruncaţi în război. Astfel, războiul devine consecinţa interacţiunii politicilor externe. Majoritatea războaielor sunt consecinţa unor asemenea procese de escaladare. Ele nu sunt cauzal legate de caracteristicile structurale ale sistemului internaţional, ci mai degrabă sunt datorate neîncrederii şi nesiguranţei ce caracterizează relaţiile dintre state, ceea ce Waltz a numit un sistem de autoajutorare. Astfel, istoria străveche care introduce istoria lui Tucidide este o relatare a ameninţărilor constante. Însă, Războiul Peloponesiac, ne spune el, este diferit şi merită o atenţie specială datorită acumulării masive de putere în Elada şi a implicaţiilor asupra structurii sistemului internaţional. Istoria sa se concentrează asupra acestui mare război şi a cauzelor sale fundamentale. Desigur, aceste două teorii nu se contrazic neapărat una cu cealaltă; fiecare dintre ele poate fi folosită în explicarea diferitelor războaie. Dar ceea ce îl interesează pe Tucidide, este un tip particular de război, ceea ce el a numit un mare război, iar acest articol numeşte un război hegemonic – un război în care este în joc întreaga structură a sistemului internaţional. Structura sistemului internaţional ca şi cauză a izbucnirii unui asemenea război este o cauză necesară, dar nu şi suficientă. Teoria războiului hegemonic şi schimbarea internaţională care va fi analizată în continuare, se referă la acele războaie care apar datorită structurii specifice a sistemului internaţional şi care la rândul lor transformă această structură. Asumpţiile teoriei. Ideea de la care pleacă Tucidide în descoperirea mecanismului de bază a războiului hegemonic, a fost concepţia lui asupra naturii umane. El credea că natura umană este neschimbabilă şi prin urmare, evenimentele relatate în lucrarea sa s-ar putea repeta în viitor. Întrucât fiinţele umane sunt conduse de trei pasiuni fundamentale- interes, mândrie şi mai presus de toate, de teamă - ele urmăresc întotdeauna să-şi sporească bogăţia şi puterea până când alţi oameni, conduşi de aceleaşi pasiuni, încearcă să-i oprească. Deşi progresele în cunoaşterea politică ar putea contribui la înţelegerea acestui proces, ele nu l-ar putea controla sau împiedica. Nici progresul în cunoaştere, tehnologie sau dezvoltarea economică nu ar shimba natura fundamentală a comportamentului uman sau a relaţiilor internaţionale. Dimpotrivă, creşterea puterii umane, bogăţia şi tehnologia vor servi doar la intensificarea conflictului dintre grupurile sociale şi la intensificarea magnitudinii războiului. Ca realist, Tucidide, în contrast cu Platon - un idealist, considera că raţiunea nu va transforma fiinţele 2

umane ci va rămâne întotdeauna sclava pasiunilor. Astfel, pasiunile necontrolate vor genera iar şi iar mari conflicte, precum cel relatat în istoria sa. Metodologia Argumentul lui Tucidide şi credinţa sa că a descoperit fundamentul dinamicii relaţiilor internaţionale şi rolul războiului hegemonic în schimbarea ordinii internaţionale, se poate înţelege doar dacă se are în vedere concepţia sa ştiinţifică şi viziunea sa care a condus la această explicaţie. Cercetătorii moderni ai relaţiilor internaţionale şi ai ştiinţelor sociale înclină să folosească drept model al analizei şi explicaţiei lor, fizica teoretică; ei analizează fenomenele în termenii cauzalităţii şi ai modelelor de legătură ale variabilelor independentă şi dependentă. În fizica modernă, elementele semnificative, cel puţin în principiu, trebuie să fie falsificabile – ceea ce va conduce la predicţii care pot fi dovedite ca false. Tucidide, dimpotrivă, utilizează ca model de analiză şi explicaţie metoda lui Hipocrate, marele fizician grec. Şcoala hipocratică afirmă că boala trebuie înţeleasă ca o consecinţă a acţiunii forţelor naturale şi nu ca o manifestare a influenţelor supranaturale. Prin observarea atentă a simptomelor şi a cursului unei boli, se poate înţelege natura ei. Astfel, o boală poate fi explicată prin recunoaşterea caracteristicilor şi trasarea dezvoltării sale de la declanşare, trecând prin inevitabilele perioade de criză până la deznodământul final, vindecarea sau moartea. Esenţial în acest mod de explicare este evoluţia simptomelor şi manifestărilor bolii, mai degrabă decât căutarea cauzelor fundamentale, aşa cum procedează medicina modernă. Tucidide a scris istoria sa având drept scop demonstrarea faptului că marile războaie sunt fenomene repetabile cu manifestări caracteristice. Asemeni unei boli, un război mare sau hegemonic, prezintă aceleaşi simptome vizibile şi urmează un curs inevitabil. Faza iniţială este un sistem internaţional relativ stabil caracterizat de o ordonare ierarhică a statelor din sistem. Cu timpul, puterea statelor subordonate începe să crească disproporţionat, motiv pentru care aceste state intră în conflict cu statele dominante sau hegemonice din sistem. Luptele dintre cele două state şi aliaţii lor, conduc la o bipolarizare a sistemului, la o criză inevitabilă şi în cele din urmă la un război hegemonic. Faza finală va consta în deznodământul războiului în favoarea unei singure părţi şi stabilirea unui nou sistem internaţional care va reflecta o nouă distribuţie a puterii în sistem. Concepţia dialectică a schimbării politice inclusă în acest model, a fost împrumutată de la sofiştii gânditori din acea vreme. Această schemă de argumentare prezintă o teză, contradicţia ei sau antiteza, şi o soluţie, sub forma sintezei. În istoria lui Tucidide această abordare dialectică poate fi formulată după cum urmează: 1. Teza, este statul hegemonic, în acest caz, Sparta, care organizează sistemul internaţional în funcţie de interesele sale politice, economice şi strategice. 2. Antiteza sau contradicţia din sistem este creşterea puterii statului concurent, Atena, a cărei expansiune şi eforturi de a transforma sistemul internaţional o aduce în conflict cu statul hegemonic. 3. Sinteza, este noul sistem internaţional care rezultă din ciocnirea inevitabilă dintre statul dominant şi puterea concurentă. În mod asemănător, Tucidide anticipa că în decursul istoriei, vor apărea noi state precum Sparta şi state concurente precum Atena şi ciclul hegemonic se va repeta. Concepţia schimbării sistemice. Ceea ce a stat la baza analizei şi originalităţii gândirii lui Tucidide a fost noua sa concepţie asupra Greciei clasice ca reprezentând un sistem, ale cărui componente de bază erau marile puteri, Sparta şi Atena. Prefigurând formulările realiste 3

ulterioare ale relaţiilor internaţionale, el credea că structura sistemului era asigurată de distribuţia puterii dintre state; ierarhia puterii între aceste state definea şi menţinea sistemul, determina prestigiul relativ al statelor, sfera lor de influenţă şi relaţiile lor politice. Ierarhia puterii şi elementele asociate confereau astfel ordine şi stabilitate sistemului. Prin urmare, schimbarea politică internaţională implică o transformare a ierarhiei statelor din sistem şi a patternurilor relaţiilor dependente de această ierarhie. Deşi ar fi putut avea loc schimbări minore şi statele mai mici ar fi putut modifica această ierarhie, fără perturbarea stabilităţii sistemului, poziţionarea marilor puteri a fost crucială. Astfel, aşa după cum afirmă Tucidide, creşterea puterii celui de-al doilea stat din sistem, Atena, a grăbit conflictul şi a cauzat o schimbare în ierarhia sistemului politic internaţional. Căutând dincolo de aparenţele realităţii relaţiilor internaţionale, Tucidide credea că a descoperit adevăratele cauze ale războiului Peloponesiac şi în mod indirect ale schimbării sistemice, în fenomenul creşterii inegale a puterii între statele dominante din sistem. El afirmă în primul capitol că „Adevărata cauză este una care nu stă la vedere. Creşterea puterii Atenei şi panica pe care aceasta o inspiră în Sparta a făcut războiul inevitabil”. În mod asemănător, şi în viitor, creşterea diferenţiată de putere în sistemul de state va slăbi status quo-ul şi va conduce spre un război hegemonic între puterile în declin şi cele în creştere. Astfel, potrivit lui Tucidide, un război mare sau hegemonic, asemenea unei boli, urmează un curs perceptibil şi repetabil. Faza iniţială, este o relativă stabilitate a sistemului internaţional, caracterizată de o ordonare ierarhică a statelor, cu o putere hegemonică sau dominantă. Cu timpul, puterea unui stat subordonat începe să crească disproporţionat, ceea ce va conduce la un conflict cu statul hegemonic. Lupta dintre aceşti pretendenţi pentru supremaţie şi formarea de alianţe, conduce la bipolarizarea sistemului. În limbajul teoriei jocurilor, sistemul devine un joc cu sumă zero, în care câştigul unei părţi constituie pierderile celeilalte. Sistemul bipolar devine din ce în ce mai instabil şi un eveniment minor poate declanşa o criză sau grăbi un conflict major; deznodământul acestui conflict va stabili noul hegemon şi ierarhia puterii în sistem. Cauzele războiului hegemonic. Urmând acest model, Tucidide începe istoria războiului dintre spartani şi atenieni, afirmând încă de la început de ce credea el că războiul va fi unul mare şi astfel demn de o atenţie specială. El începe să analizeze creşterea fără precedent a puterii în Elada din cele mai vechi timpuri pînă la declanşarea războiului. Deşi, aşa după cum am observat deja, Tucidide nu se gândeşte la cauze în sensul modern sau ştiinţific al termenului, analiza factorilor care modifică distribuţia puterii în vechea Grecie şi care în cele din urmă explică războiul, este uimitor de modernă. Prima serie de factori care explică creşterea puterii în Atena şi expansiunea Imperiului Atenian se referă la elemente geografice şi demografice. Datorită sărăciei solului, Attica (regiune din jurul Atenei) nu era invidiată de alte popoare, ceea ce a ţinut-o departe de conflict. Ca urmare, „cele mai bogate victime ale războiului se refugiază la Atena, considerată un loc sigur”, fiind naturalizaţi şi mărind astfel populaţia. Cu o asemenea sporire a populaţiei, Atena devine prea mică pentru a susţine această creştere şi începe colonizeze alte regiuni ale Greciei. Pentru a hrăni o populaţie în expansiune, Atena se va ocupa de comerţ şi va deveni astfel „atelierul vechii Grecii”, exportând mărfuri şi produse manufacturate, în schimbul 4

cerealelor. Astfel, datorită presiunii demografice şi a necesităţii economice, Atena începe să devină un imperiu economic şi comercial. A doua serie de factori, se referă la aspecte de ordin economic şi tehnologic: autoritatea puterii navale i-a facilitat Greciei şi în special Atenei, expansiunea comercială între statele greceşti şi stabilirea hegemoniei Eladei la Est de Marea Mediterană. Tucidide afirmă că, după înfrângerea Troiei, grecii revin la comerţ şi la acumularea bogăţiei, iar Elada devine „liniştea tăcută care precede creşterea”. Deşi Atena şi alte oraşe maritime au cunoscut o creştere „a veniturilor şi dominioanelor” nu a existat o concentrare a puterii în Elada înaintea războiului cu Persia: „ Nu a existat nici o uniune a supuşilor în jurul cetăţilor mai puternice, nici nu porneau în mod spontan de pe poziţii de egalitate în expediţii comune, ci, luptele constau mai ales în războaie locale între vecinii rivali”. Inovaţiile tehnice în domeniul naval, introducerea în Grecia a fortificaţiilor tehnice precum şi creşterea puterii financiare şi comerciale au făcut posibilă o concentrare a puterii militare şi economice fără precedent. Aceste evoluţii, prin transformarea bazei puterii militare, au creat condiţiile formării de alianţe, o schimbare profundă în balanţa puterii şi crearea unui imens imperiu maritim. În acest mediu nou, statele interacţionau mai strâns, formându-se astfel un sistem internaţional economic şi politic interdependent. Aceste schimbări militare, tehnologice şi economice au favorizat creşterea puterii ateniene. Ultimul factor care a condus la război, a fost de natură politică: creşterea puterii Imperiului Atenian în urma războiului cu Persia. Consecinţele acestui război au stimulat creşterea puterii Ateniene, determinând în acelaşi timp Sparta, domnitorul hegemonic şi liderul grecilor în războiul împotriva perşilor, să se retragă în izolare. Odată cu dezvoltarea unei clase comerciale prospere în Atena, forma tradiţională de guvernământ - monarhia ereditară - a fost răsturnată, fiind stabilită o nouă elită conducătoare, ale cărei interese erau comerţul şi expansiunea imperială. În timp ce puterea atenienilor creşte datorită comerţului şi expansiunii imperiale, spartanii rămân în urmă, şi se găsesc încercuiţi de puterea în expansiune a atenienilor. Ca urmare a acestor evoluţii, grecii prevăd apropierea marelui război, şi încep să facă alianţe. În timp, sistemul internaţional s-a divizat în două mari blocuri: „În fruntea unuia se situa Atena iar în fruntea celuilalt Lacedemonia, una o mare putere navală iar cealaltă o mare putere militară”. Prima - comercială, democratică şi expansionistă- a început să inspire teamă în mult mai conservatorii spartani. În această lume bipolară din ce în ce mai instabilă, o serie de întâlniri diplomatice, începând cu cea de la Epidamnos şi culminând cu Decretul Megara şi cu ultimatumul spartan au aruncat alianţele rivale în război. Cu scopul de a preveni dinamica şi expansiunea atenienilor care ar fi determinat modificarea balanţei internaţionale a puterii, şi înlocuirea acesteia cu statul hegemonic, spartanii transmit în cele din urmă un ultimatum care obligă Atena să declare război. Pe scurt, îmbinarea schimbărilor semnificative ale factorilor externi şi caracteristicile contrastante ale societăţilor ateniene şi spartane, au grăbit războiul. Deşi cauzele principale ale războiului pot fi trasate de factorii geografic, economic şi tehnologic, factorul major determinant al politicilor externe ale celor doi protagonişti, a fost caracterul diferit al regimurilor lor interne. Atena era o democraţie; poporul său era energic, îndrăzneţ şi 5

întreprinzător; puterea sa navală, resursele financiare şi imperiul erau în expansiune. Sparta, hegemonul tradiţional al grecilor, era o oligarhie, politica sa externă era conservatoare, concentrată doar pe interesele restrânse ale prezervării status-quo-ului intern. Având un interes scăzut în ceea ce priveşte activitatea comercială sau imperiile de peste mări, decade treptat, comparativ cu rivala sa. După părerea lui Tucidide, situaţii asemănătoare ca cele ale Atenei şi Spartei vor apărea în viitor, şi acest proces inevitabil se va repeta mereu. Traducere: Maftei Ioana Contributia modelului lui Tucidide Istoria modelului lui Tucidide pe care el o dezvăluie, a fascinat studenţi la relaţii internaţionale în toate erele. Indivizii din fiecare convingere politică de la realişti la marxişti idealişti pretind ca sunt înrudiţi. În momentele critice învăţaţii şi politicienii şi-au văzut propriile păreri reflectate în explicaţiile sale asupra Atenei democratice şi Sparta nedemocratică. Războiul Civil American, Primul Război Mondial, şi Războiul Rece dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică au fost puse în lumina sa. Într-un ton asemănător, Mackinder şi alţi geografi politici au interpretat istoria lumii ca lupta recurentă dintre puterea terestră (Sparta, la Roma, şi Marea Britanie) şi puterea maritimă (Atena, Cartagina, şi Germania) şi au observat că un război mare sau hegemonic a luat locul şi a transformat afacerile lumii la aproximativ fiecare 100 de ani. Scrierile lui Wright şi Toynbee aupra razboiului universal sunt nuanţate într-un mod similar. Teoria marxistă a războaielor intracapitaliste poate fi vazută ca o subcategorie mai generală a teoriei lui Tucidide. Mai recent, un număr de cercetători din ştiinţele sociale au revitalizat conceptul de război hegemon. “Teoria puterii de tranziţie" a lui Organski, teoria lui Modelski a ciclurilor lungi şi a războiului global, şi cartea acestui autor asupra schimbării internaţionale sunt exemple de elaborare a intuiţiilor fundamentale ale lui Tucidide în dinamica relaţiilor internaţionale. 1 Deşi aceste variaţii şi extensii ale modelului de bază a lui Tucidide ridică multe chestiuni interesante, ele sunt prea numeroase şi complexe pentru a putea fi discutate aici. În schimb, accentul va fi pe contribuţia teoriei lui Tucidide, aplicabilitatea sa asupra istoriei moderne, precum şi continua sa relevanţă pentru relaţiile internaţionale. Contribuţia fundamentală a teoriei este concepţia de război hegemon în sine şi importanţa războaielor hegemonice pentru dinamica relaţiilor internaţionale. Expresia război hegemonic ar putea să fi fost inventat de Aron; cu siguranţă, el a oferit o excelentă definiţie a ceea ce Tucidide a numit mare război. Descriind Primul Război Mondial ca un război hegemonic, Aron scrie că un astfel de război "se caracterizează mai puţin prin cauzele sale imediate sau scopurile explicite decât prin proportiile sale şi mizele implicate. Sunt afectate toate unităţile politice în interiorul unui sistem de relaţii între state suverane. Să spunem, pentru că dorim un termen mai bun, un război al hegemoniei, hegemonia fiind, dacă nu un motiv conştient, în orice caz consecinţa inevitabilă a victoriei a cel puţin unuia dintre state sau grupuri." Astfel, rezultatul războiului hegemonic, conform lui Aron, este transformarea de structură a sistemului de relaţii interstatale. 2 În termeni mai precişi, se poate distinge un război hegemonic, în funcţie de dimensiunea sa, obiectivele în joc, şi mijloacele folosite pentru atingerea acestor obiective. În general, un război hegemonic, implică toate statele din sistem; este un război mondial. Indiferent de 6

motivele imediate şi conştiente ale combatanţilor, după cum subliniază Aron, problemele fundamentale de a fi decise sunt conducerea şi structura sistemului internaţional. De asemenea, rezultatul acesteia, afectează profund compoziţia internă a societăţilor, deoarece, după cum a arătat comportamentul Atenei şi din Spartei, învingătorul remodela învinsul după propria imagine. Asemenea războaie sunt în acelaşi timp politice, economice şi conflicte ideologice. Din cauza scopului războiului şi importanţa aspectelor care urmează să fie stabilite, mijloacele angajate sunt de obicei nelimitate. În termenii lui Clausewitz, ele devin mai degrabă conflicte absolute sau scindări ale societăţii, decât urmărirea unor obiective politice limitate. Astfel, în Războiul Peloponesiac, întregul Hellas a fost implicat într-un conflict distrugător pentru a determina viitorul economic şi politic al lumii greceşti. Deşi obiectivele iniţiale ale celor două alianţe erau limitate, chestiunea de bază a disputei a devenit structura şi conducerea sistemului international în curs de formare, si nu doar situaţia oraşelor-state în particular. Disputele ideologice şi viziunile contradictorii in ceea ce priveşte organizarea societăţilor domestice, erau de asemenea în centrul conflictului; Atena democrată şi Sparta aristocrată căutau să rearanjeze alte societăţi în termenii propriilor valori politice şi sistemului socio-economic. După cum ne spune Tucidide în descrierea structurii guvernului local şi decimarea din Melos, nu existau contrângeri asupra mijloacelor folosite pentru atingerea obiectivelor. Războiul a declanşat forţe de care protagoniştii nu erau inainte conştienti; a urmat un curs total neasteptat. După cum atenienii i-au avertizat pe spartani şi i-au sfătuit să nu înceapă războiul, “luaţi în considerare influenţa extinsă a accidentului în război, înainte să vă implicaţi în el” 3. Mai mult decât atât, nici unul dintre rivali nu a anticipat că războiul va lăsa ambele părţi extenuate, fapt ce a deschis calea către imperialismul macedonian. Ideea centrală a teoriei hegemonice este aceea că există compatibilitate între elementele cruciale ale existenţei sistemului internaţional şi schimbarea distribuţiei de putere printre statele din sistem. Elementele sitemului – ierarhia prestigiului, divizarea teritorială şi economia internaţională – au devenit din ce în ce mai puţin compatibile cu schimbarea distribuţiei puterii între principalele state din sistem. Punctul culminant al dezechilibrului dintre super-structura sistemului şi evidenţierea distribuţiei puterii se regăseste în declanşarea şi intensificarea a ceea ce devine război hegemonic. Teoria nu are drept preocupare principală dacă statul, în declin sau în ascensiune, este responsa1bil pentru război. În realitate, identificarea iniţiatorului unui anumit război este de multe ori imposibilă, iar autorii în domeniu rareori sunt de acord. Când a început de fapt războiul? Ce acţiuni l-au declanşat? Cine a comis prima acţiune ostilă? În cazul războiului Peloponesiac, istoricii au păreri diferite în ceea ce priveşte dacă Atena sau Sparta a început războiul. Cu toate că majoritatea cred că decretul Megara emis de Atena este cauza care a grăbit războiul, cineva poate la fel de uşor să argumenteze că decretul a fost primul act al unui război deja început de Sparta şi aliaţii săi. Teoria nu nu pune nici întrebarea cu privire la consecinţele evidente ale războiului. Ambii protagonişti, şi cel in declin şi cel în asceniune, pot avea de suferit, iar o a treia parte ar putea ieşi învingătoare. Frecvent, primul beneficiar este de fapt o putere externă în ascensiune, care 7

nu este implicată direct în conflict. În cazul războiului Peloponesiac, războiul a pavat drumul spre triumful imperialismului macedonian în faţa grecilor. Pe scurt, teoria nu face predicţii în ceea ce priveţte consecinţele războiului. În schimb, teoria pretinde că sistemul este pregătit pentru o transformare fundamentală, din cauza schimbărilor profunde importante în distribuţia internaţională a puterii şi a cadrului economic şi tehnologic extins. Acest lucru nu sugerează că schimbarea istorică produsă de război trebuie să fie în vreun fel progresivă; ar putea, după cum s-a întamplat în războiul Peloponesiac, să slăbească şi eventual să aducă la sfârşit una dintre cele mai glorioase civilizaţii ale omenirii. Declanşarea izbucnirii unui război hegemonic înseamnă susţine ideea că baza ordinii sociale şi a puterii trece printr-o transformare fundamentală. Halevy trebuie să fi avut în gând ceva de genul acestei concepţii de schimbare politică, atunci când a analizat cauzele primului Război Mondial, scriind că “este totuşi evident de ce toate marile frământari ale istoriei lumii, mai exact în Europa modernă, au fost în acelaşi timp şi războaie şi revoluţii. Războiul de 30 de ani a fost la început o criză revoluţionară, un conflict în interiorul Germaniei, între partidele rivale ale protestanţilor şi catolicilor, şi un război internaţional între Sfântul Imperiu Roman, Suedia şi Franta.” 4 În mod similar, continuă Halévy, războiul Revoluţiei Franceze şi Napoleon, ca de altfel şi primul Război Mondial trebuie să fie văzute ca schimbări ale ordinii sociale şi politice ale întregii Europe. Schimbările profunde din relaţiile politice, organizarea economică şi tehnologia militară apărute în urma războiului hegemonic şi mişcările domestice care îi sunt asociate, subminează status quo–ul internaţional şi domestic. Aceste transformări fundamentale din relaţiile sociale şi de putere au drept rezultat schimbări la nivelul naturii şi poziţiei puterii. Ele dau naştere căutării unei noi baze pentru ordinea socială şi politică, atât la nivel internaţional, cât şi nivel intern. Această concepţie a unui război hegemonic, asociat cu momentul istoric crucial în istoria mondială este exemplificat de războiul Peloponesiac. O schimbare de bază în natura şi viitorul localizării puterii economice şi militare câştigă teren în Grecia în timpul secolului al 5–lea I.H. Acest mediu tehnologic şi economic schimbător a avut diferite implicaţii pentru succesul ambilor protagonişti. Războiul Peloponesiac ar fi declanşat naşterea noii lumi. Acest război măreţ, ca şi alte războaie reformatoare, a concretizat schimbări semnificative pe termen lung în economia, problemele militare şi organizarea politică din Grecia. Înaintea şi în timpul războaielor persane, puterea şi bogatia erau bazate în lumea greacă pe agricultură şi pe armatele terestre. Sparta era influentă printre oraşele-stat greceşti. Poziţia politică avea o bază economică sigură, iar puterea sa militară era de necontestat. Creşterea importanţei puterii navale care este însoţită de o creştere a comerţului imediat după război, au transformat fundamentele puterii. Pe deasupra, introducerea în Grecia a tehnologiei de fortificare şi înălţare a pereţilor în jurul Atenei, a anulat mult din avantajul militar al spartanilor. În acest nou context, puterea navală, comerţul şi finanţele au devenit componente din ce în ce mai importante ale puterii statale. Astfel, deşi în trecut natura puterii i-a favorizat pe spartani, noul context favorizează Atena şi alte puteri navale şi comerciale în asceniune.

8

Atena, spre deosebire de Sparta, a beneficiat de pe urma acestui nou context militar şi economic. La nivel intern, Atena a trecut prin schimbări politice şi sociale care i-au permis să profite de pe urma importanţei crescânde a puterii navale şi comerţului. Aristocraţia sa, protejată de moşii, care a fost asociată cu fosta dominanţă a agriculturii şi armatelor terestre, a fost înlăturată şi înlocuită cu o elită comercială, ale căror interese sunt în concordanţă cu dezvoltarea puterii navale şi a expansiunii imperiale. Într-o economie internaţională din ce în ce mai monetarizată, atenienii aveau resursele financiare pentru utilarea unei flote puternice şi să-şi extindă dominaţia pe cheltuiala spartanilor. Dimpotrivă, spartanii, mai mult din cauza economiei interne şi motive politice, nu au fost capabili, sau nu au dorit, să facă schimbările necesare către noul mediul economic şi tehnologic. Nu a fost pur şi simplu din cauza că Sparta era blocată din punct de vedere al pamantului, ci şi din cauză că interesele dominante ale societăţii erau legate de întreţinerea sitemului agricultural bazat pe munca sclavilor. Prima lor grijă a fost apariţia unei revolte a sclavilor, de asemenea, se temeau şi de influenţele externe care ar fi stimulat revolta sclavilor (the Helots). O asemenea revoltă i-ar fi forţat să revină la izolare, la sfârşitul războaielor persane. Se pare că frica de o alta revoltă i-ar fi provoacat pe atenieni. Decretul Megara i-a stârnit pe spartani deoarece potenţiala întoarcere a Megarei sub controlul atenian ar fi deschis Peloponesia influenţei ateniene, şi deci le permitea atenienilor să sprijine o posibilă revoltă a heloţilor. Atfel, când expansionismul atenian a ameninţat un interes vital pentru spartani, cei din urma au decis că războiul este inevitabil, şi le-au transmis un ultimatum atenienilor. 5 Diferenţa de abilităţi spartanilor şi atenienilor de a se adapta la noul context economic şi tehnologic precum şi schimbarea naturii puterii, au condus până la urmă la război. Dezvoltarea puterii navale şi dobândirea resurselor financiare pentru achiziţionarea navelor şi angajarea marinarilor, a necesitat reorganizarea profundă a societăţii domestice. În timp ce atenienii s-au transformat pentru a putea profita de noile oportunităţi pentru bunăstare şi putere, spartanii nu au liberalizat, sau nu au putut, datorită unor grupări de interese domestice şi fricii declanşării unei revolte a heloţilor. Rezultatul a fost creşterea inegală a puterii printre aceşti rivali, pe care Tucidide îi considera drept cauza reală a războiului. Punctul critic a apărut când spartanii au început să creadă că timpul trecea în defavoarea lor şi în favoarea atenienilor. Un moment formidabil, sau fundamental, a schimbat percepţia spartanilor asupra balanţei de putere ce avusese loc. După cum susţin anumiţi istorici, puterea ateniană ar fi putut atinge apogeul prin izbucnirea războiului începând deja să descrească, însă realitatea situaţiei nu este relevantă, din moment ce spartanii credeau că Atena continuă să crească. Decizia de a-i înfrunta a devenit mai degrabă când să înceapa razboiul, nu dacă să-l înceapă. Era mai bine să lupte atâta timp cât aveau avantajul sau într-un viitor când avantajul s-ar fi putut schimba? După cum a scris Howard, percepţii şi temeri similare au existat înaintea altor războaie hegemonice istorice 6. Stabilitatea sistemului internaţional grec care a urmat războaielor persane era bazat pe un sistem economic şi tehnologic care favoriza hegemonia spartanilor. Când agricultura şi armata terestră au devenit mai puţin importante pentru puterea statului, iar comerţul şi flota mai importante, spartanii nu s–au putut adapta. De aceea, poziţia bunăstării şi puterii s-a transmis atenienilor. Deşi atenienii au pierdut războiul când nu au reuşit să ţină seama de strategia 9

prudent formulată de Pericles, nivelul de bază nu a fost afectat; războiul pentru hegemonie în Grecia a izbucnit dintr-o profundă revoluţie socială, economică şi tehnologică. Războaiele precum acesta, nu sunt doar competiţii între state rivale, ci pun în cumpănă politică modelul de tranziţie de la o epocă istorică la următoarea. În ciuda înţelegerii pe care o asigură în înţelegerea şi explicarea marilor războaie ale istoriei, teoria războiului hegemonic, este o teorie limitată şi incompletă. Ea nu poate prezice nici când va izbucni un război hegemonic nici care vor fi consecinţele acestuia. Ca şi în cazul teoriei evoluţiei biologice, ajută la întelegerea şi explicarea celor întâmplate; dar nici una dintre teorii nu poate face predicţii care pot fi testate, şi, în consecinţă, întâlneşte standardele ştiinţifice riguroase ale falsităţii. În cel mai bun caz, teoria războiului hegemonic reprezintă o completare la alte teorii, cum ar fi cele ale psihologiei cognitive prin utilitatea previzibilă, precum şi componentele ei. Totuşi a rezistat testului de timp mai bine decât oricare altă generalizare în câmpul relaţiilor internaţionale şi rămâne un instrument conceptual important pentru înţelegerea dinamicii politicilor mondiale. Traducere: Buliga Diana RĂZBOIUL HEGEMONIC ÎN SISTEMUL INTERNAŢIONAL MODERN În lumea modernă, trei războaie hegemonice succesive au transformat sistemul internaţional. Fiecare dintre aceste mari lupte nu a implicat doar o competiţie a două sau mai multe mari puteri pentru supremaţie, dar au reprezentat de asemenea schimbări importante în relaţiile economice, capacităţile tehnologice şi organizarea politică. Războiul a izbucnit din schimbări istorice profunde şi din incompatibilitatea de bază dintre noile forţe din sistemul internaţional şi structurile existente. Fiecare a fost un război mondial implicând aproape toate statele din sistem şi, cel puţin în retrospectivă, poate fi considerat ca reprezentând un moment crucial în istorie. Aceste lungi şi intense conflicte au schimbat formele fundamentale ale societăţilor domestice şi ale relaţiilor internaţionale. 7 Primul dintre războaiele hegemonice a fost Războiul de treizeci de ani (între anii 1619-1648). Acest război poate fi privit ca o serie de războaie separate care în momente diferite au implicat Suedia, Franţa, Spania, Polonia şi alte puteri, pe scurt, au implicat toate marile state ale Europei. După cum evidenţează Gutmann în contribuia sa în acest volum, originile războiului au fost adânc înrădăcinate în istoria secolului trecut. 8 Problema a fost organizarea sistemului european de state precum şi organizarea economică şi religioasă a societăţilor domestice. Urma Europa să fie dominată şi organizată de puterea imperială habsburgică sau de state-naţiuni autonome? Feudalismul sau capitalismul comercial urma să fie modul dominant de organizare a activităţilor economice? Catolicismul sau protestantismul urma să fie religia cea mai răspândită? Ciocnirea dintre aceste probleme politice, economice şi ideologice a cauzat distrugere fizică şi pierderi de vieţi cum nu s-a mai vazut în Europa de Vest de la invaziile mongole din secolele timpurii. Evidenţierea intensităţii şi a duratei războiului a fost o schimbare majoră în natura puterii. Deşi puterea unui stat continua să fie bazată în primul rând pe controlul asupra teritoriului, tehnologia şi organizarea au devenit mai importante în problemele politice şi militare. Din antichitate până în secolul al XVII-lea, tehnologia militară, tacticile şi organizarea s-au 10

schimbat prea puţin; suliţarii, falanga grecească şi cavaleria grea au continuat să caracterizeze războiul. Totuşi, spre sfârşitul acestui secol, artileria mobilă, infanteria profesională în formaţiuni lineare şi inovaţiile navale au ajuns să domine tacticile războiului. În acelaşi timp cu ceea ce s-a numit Revoluţia Militară, a luat fiinţă şi statul modern birocratic. Această dezvoltare a sporit abilitatea celor care conduc de a mobiliza şi de a mări utilizarea eficientă a resurselor naţionale. Odată cu aceste inovaţii politice şi militare, exercitarea puterii militare a devenit un instrument al politicii externe; războiul nu mai era „ciocnirea [fără restricţii a] civilizaţiilor” care era caracteristică stării de război în lumea antică şi medievală. 9 Războiul de treizeci de ani a modificat scena internă şi internaţională. Tentativa habsburgică de a crea un imperiu universal a eşuat şi statul-naţiune a devenit forma de organizare politică dominantă în lumea modernă. Prin Tratatul de la Westfalia (1648), principiul suveranităţii naţionale şi al non-intervenţiei a fost stabilit ca fiind norma care a reglat relaţiile internaţionale; această inovaţie politică a încheiat conflictul ideologic asupra conducerii religioase a societăţilor domestice. În următorul secol şi jumătate, politica externă a fost bazată pe conceptul de interes naţional şi pe cel al balanţei de putere; drept rezultat, tindea să fie limitată dimensiunea războaielor europene. Revoluţia comercială a triumfat asupra feudalismului şi sistemul pluralist de state europene a oferit contextul necesar pentru extinderea sistemul global al economiei de piaţă.10 Dispunând de armament şi organizare superioare, câteva state ale Europei de Vest au creat imperii dincolo de ocean şi au supus alte civilizaţii ale globului. În ultima decadă a secolului al XVIII-lea, un al doilea mare război sau o succesiune de războaie a modificat problemele internaţionale şi a anunţat o nouă epocă istorică. Timp de aproape un secol, Franţa şi Marea Britanie, acţionând în contextul sistemului clasic al balanţei de putere, au luptat s-au confruntat într-o serie de conflicte limitate atât în Europa cât şi în afara ei pentru a stabili întâietatea uneia sau a alteia. Acest „război de sute de ani”, pentru a folosi expresia lui Seeley, a sfârşit în războaiele mari sau hegemonice ale Revoluţiei Franceze şi ale lui Napoleon Bonaparte (între anii 1792 şi 1815). 10 La fel ca în alte conflicte hegemonice, au apărut probleme politice, economice şi ideologice importante: hegemonia franceză sau britanică în sistemul european, principiile economiei de piaţă sau mercantiliste ca principii organizatorice de bază a economiei mondiale dar şi republicanismul revoluţionar sau forme politice mai conservatoare ca bază a societăţii domestice. Următoarea conflagraţie a cuprins întregul sistem politic internaţional, care s-a concretizat într-o violenţă fără precedent şi inaugurarea unei noi perioade de probleme economice şi politice. În timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea şi a primului deceniu al secolului al XIX-lea, dezvoltările economice, tehnologice şi de alt tip au modificat natura puterii şi a slăbit stabilitatea relativă a sistemului anterior de războaie limitate. Pe mare, englezii au câştigat supremaţia noilor tactici şi tehnologia, ca putere navală. Pe uscat, geniul militar al lui Napoleon a făcut ca revoluţia să atingă punctul culminant adăugându-se praful de puşcă ca nou armament, integrând doctrine şi noi tactici. Cu toate acestea, cele mai importante descoperiri au fost organizaţionale, politice şi ideologice. Ideea de mobilizare generală şi a naţiunii la arme le-a permis francezilor să prezinte armate imense şi să îi copleşească pe

11

duşmanii lor. Sub stindardul naţionalismului, era războaielor popoarelor s-a impus. Noile modalităţi de organizare militară au modificat natura războiului european.12 După douăzeci de ani de extindere a războiului global spre Noua Lume şi Orientul Mijlociu, englezii şi aliaţii lor i-au înfrânt pe francezi şi o nouă ordine internaţională a fost stabilită de Tratatul de la Viena (1815). Pe continentul european, echilibrul creat avea să dureze până la unificarea Germaniei la mijlocul secolului. Interesele engleze şi puterea navală au garantat că principiile economiei de piaţă şi a laissez-faire-ului vor regla problemele economice globale. Sub această Pax Britannica, noi forţe au început să se afirme şi să devină mai puternice pe măsură ce treceau deceniile. Urmând un secol de pace relativă, aceste schimbări în mediul economic, politic şi tehnologic au intervenit în al treilea război hegemonic al lumii. Precum alte mari războaie, primul război mondial a izbucnit aparent ca o problemă minoră, chiar dacă eventuala dimensiune şi eventualele consecinţe erau peste înţelegerea politicienilor contemporani. În câteva săptămâni, câteva conflicte bilaterale ale statelor europene şi alianţele de scurtă durată s-au alăturat europenilor în lupta globală de dimensiuni înspăimântătoare. Cursa navală dintre Germania şi Marea Britanie, conflictul germanofrancez pentru teritoriul Alsacia-Lorena şi rivalitatea dintre Germania, pe de o parte şi Austria şi Rusia, pe de altă parte în Balcani, au atras aproape toate statele europene într-o luptă care urma să determine structura şi conducerea a sistemului politic european şi eventual, pe a celui global. Scopul, intensitatea şi durata războiului au reflectat punctul maxim al forţelor de consolidare şi a noilor forme de putere naţională. Noua doctrină a naţionalismului s-a manifestat pentru prima dată sub conducerea lui Napoleon. În timpul următoarelor decenii de pace relativă, răspândirea ideilor naţionaliste a sfâşiat materialul tradiţional a societăţii europene, discreditând structuri politice stabile şi a întors indivizii unul împotriva celuilalt. Revoluţia Industrială s-a propagat din Marea Britanie pe Continent. Războiul s-a industrializat şi s-a contopit cu pasiunea pentru naţionalism. O eră a schimbărilor economice rapide şi a răscoalelor sociale a dat naştere şi mişcărilor radicale ameninţând cu revoluţia şi punând la încercare status quo-ul statelor domestice. 11 În acest nou context a războiului industrializat şi naţionalist, liderii politici au pierdut controlul asupra maselor iar războiul s-a întors la ceea ce era în era pre-modernă: o ciocnire fără restricţii a civilizaţiilor. Naţiunile au pus oameni împotriva tehnologiei cauzând un masacru masiv şi dezorganizare socială, stare din care Europei i-a fost greu să îşi revină. Doar epuizarea reciprocă şi intervenţia unei puteri din afara Europei – Statele Unite – a pus capăt distrugerii cauzate de războiul total. Distrugerea îngrozitoare a războiului a dus la sfârşitul dominaţiei europene în politica mondială şi a condus la o nouă atitudine în privinţa războiului. Democratizarea şi industrializarea războiului a redus legitimitatea forţei militare ca instrument normal şi legitim al politicii externe. În Tratatul de la Versailles (1919), politicienii au declarat războiul ilegal iar conceptul revoluţionar de securitate colectivă a fost înscris în Carta Ligii Naţiunilor. Pentru prima dată, statelor le-a fost interzis în mod legal să se angajeze într-un război exceptând autoapărarea şi li s-a cerut să se unească în pedepsirea oricărui agresor. În opoziţie cu celelalte mari conferinţe de pace şi tratate ale diplomaţiei europene, angajamentul a eşuat în a reflecta noile realităţi a balanţei de putere şi în consecinţă, nu a fost capabil să stabilească 12

o nouă şi stabilă ordine politică europeană.14 Acest eşec a pregătit terenul pentru al doilea război mondial, care ar trebui să fie văzut drept o continuare a luptei hegemonice începute în 1914, odată cu prăbuşirea ordinii politicii europene. Ordinea internaţională postbelică a fost bazată pe bipolaritatea american-sovietică şi pe conceptul de descurajare reciprocă. Pacea a fost menţinută iar războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor între superputeri a fost înlăturat total de ameninţarea nucleară şi de posibilitatea nimicirii reciproce. Dacă acest sistem va fi vreodată sau nu subminat de dezvoltările istorice şi distrus total de un război hegemonic dus cu arme de disturgere în masă, este principala întrebare a timpurilor noastre. REVOLUŢIA NUCLEARĂ ŞI RĂZBOIUL HEGEMONIC Deşi teoria războiului hegemonic ar putea fi utilă în înţelegerea trecutului, trebuie să ne întrebăm dacă este relevantă pentru lumea contemporană. A fost eliminată sau într-un fel depăşită de revoluţia nucleară în război? Din moment ce nici o naţiune care se angajează întrun război nuclear nu poate evita propria distrugere, are vreun sens să gândim în termeni de războaie mari sau hegemonice? Morgenthau se referea la această importantă schimbare în natura războiului şi semnificaţiei ei politice când a scris că „relaţia raţională dintre violenţă ca instrument al politicii externe şi sfârşitul politicii externe a fost distrusă de posibilitatea războiului nuclear - războiul suprem.” 12 Faptul că o revoluţie în natura războiului a avut loc nu poate fi negat. Armele nucleare au modificat fundamental caracterul distrugător şi consecinţele unui mare război. Este greu de crezut că un război între două puteri nucleare ar putea fi limitat şi extinderea întru-un război de dimensiune maximă ar putea fi împiedicat. Probabil că nici nu este posibil ca vreun protagonist să scape de distrugerea îngrozitoare a unui mare război ca acesta sau să-i găsească consecinţele acceptabile în vreun sens.16 În era nucleară, principalul scop al forţelor nucleare ar fi să-şi descurajeze adversarul în utilizarea armelor nucleare şi în consecinţă, să prevină izbucnirea războiului hegemonic. Nu înseamnă în mod necesar că această modificare în natura războiului, cu siguranţă importantă, a schimbat în acelaşi timp şi natura relaţiilor internaţionale. Caracteristicile de bază ale problemelor internaţionale nu au fost modificate din păcate ci, mai degrabă, au fost intensificate de revoluţia nucleară. Politica internaţională continuă să fie un sistem de autoajutorare. În anarhia contemporană a relaţiilor internaţionale, neîncrederea, incertitudinea şi insecuritatea au determinat statele să se înarmeze şi să se pregătească de război cum nu au mai făcut-o niciodată. A fi capabil să afirmi că armele au schimbat natura relaţiilor internaţionale şi astfel au făcut imposibilă izbucnirea unui război hegemonic, o transformare a conştiinţei umane în sine ar trebui să se producă. Omenirea ar trebui să fie dispusă să supună toate celelalte valori şi scopuri prezervării păcii. Pentru a asigura supravieţuirea reciprocă, ar fi nevoie de respingerea anarhiei relaţiilor internaţionale şi de a se supune Leviathanului lui Thomas Hobbes. Există puţine dovezi că o naţiune ar fi pe punctul de a face această alegere. Cu siguranţă, în această lume fără precedent, a armamentului de orice tip, nici un stat nu se comportă de parcă armele nucleare au schimbat în întregime priorităţile lor naţionale. 13

Nu putem nici exclude posibilitatea unui război mare sau hegemonic în era nucleară. Teoria războiului hegemonic nu pune în discuţie dacă politicienii „doresc” un mare război; marile războaie ale istoriei au fost foarte rar prezise iar evoluţia lor nu a fost niciodată prevăzută. După cum Tucidide a argumentat în discuţia asupra rolului accidentului în război, din moment ce a început, războiul declanşează forţe care sunt complet neprevăzute de protagonişti. În era nucleară, nu există nici o garanţie că un conflict minor între superputeri sau aliaţii lor nu vor pune în mişcare evoluţii nefavorabile asupra cărora ei ar pierde controlul. Pe scurt, faptul că războiul nuclear ar declanşa un război fără precedent asupra omenirii nu a împiedicat puterile nucleare ale lumii să se pregătească pentru un asemenea război, poate doar făcându-l în consecinţă mai probabil să se producă. Ceea ce au reuşit armele nucleare a fost să promoveze evitarea unui război total la cel mai înalt nivel a politicii externe şi să devină principala preocupare a politicienilor. Totuşi acest scop, cu sigurnaţă la fel de important, s-a alăturat, nu a înlocuit, alte valori şi interese pentru care societăţile din trecut erau dispuse să se lupte. Toate statele nucleare doresc să evite războiul nuclear în acelaşi timp în care ele încearcă să protejeze mai mult interesele tradiţionale. Consecinţa a fost, cel puţin pentru superputeri, crearea unei noi baze a ordinii internaţionale. În opoziţie cu sistemul balanţei de putere de la începutul Europei moderne, Pax Britannica a secolului al XIX-lea sau ghinionistul sistem de securitate colectivă asociat cu Liga Naţiunilor, ordinea în era nucleară a fost construită pe fondul descurajării reciproce. Stabilitatea pe termen lung a ordinii nucleare este de o importanţă majoră iar ameninţarea asupra existenţei ei în timp cu siguranţă nu a putut fi neglijată. Fiecare superputere se teme că cealaltă ar putea ajunge la un important progres tehnologic şi caută să îl exploateze. Cum altfel ar putea fi explicate speranţele şi temerile ridicate de Iniţiativa Strategică de Apărare? În plus, odată cu proliferarea armelor nucleare în tot mai multe state, există un pericol crescut ca aceste arme să ajungă în mâinile unor state disperate sau a unor grupări teroriste. Ordinea nucleară este o funcţie a politicilor intenţionat alcătuite şi nu, aşa cum unii ar spune, o condiţie existenţială. Din punct de vedere istoric, naţiunile au decis în mod voit să intre în război, dar rar, dacă nu chiar niciodată, nu au început în mod intenţionat un război hegemonic. Politicienii încearcă să facă calcule raţionale sau calcule costuri-beneficii cu privire la eforturile lor de aşi atinge obiectivele naţionale şi e puţin probabil ca oricare politician ar vedea eventualele câştiguri din marile războaie ale istoriei, proporţional cu eventualele costuri ale acelor războaie. Nu poate fi ignorat că, odată ce un război începe, deşi limitat, poate să elibereze forţe puternice neprevăzute de cei care au declanşat războiul. Consecinţele războiului peloponesiac, care urma să distrugă Grecia Antică, nu au fost anticipate de marile puteri ale momentului. Nu au fost prevăzute nici efectele primului război mondial, care a încheiat supremaţia Europei asupra altor civilizaţii, anticipată de politicienii europeni. În ambele cazuri, războiul a fost declanşat de credinţa că fiecare protagonist nu avea altă alternativă decât să lupte atât timp cât avatajul era de partea lui. În nici un caz protagoniştii nu au luptat în războiul pe care ei l-au dorit sau pe care l-au aşteptat. Apariţia armelor nucleare nu a modificat această condiţie fundamentală. O naţiune poate încă să înceapă un război de teamă că puterea ei relativă se va reduce în timp şi un accident ar 14

putea să accelereze distrugerea fără precedent. Nu este de neconceput că unele state, poate un Israel copleşit, un sud al Africii înspăimântat sau o superputere în declin ar putea să devină într-o zi atât de disperate încât să recurgă la şantaj nuclear pentru a întârzia mişcările adversarilor săi. Precum în război, un accident într-o asemenea confruntare ar putea să declanşeze forţe puternice şi incontrolabile complet neanticipate de protagonişti. Cu toate că potenţialele distrugeri şi violenţe ale războiului au fost modificate de apariţia armelor nucleare, nu putem sugera că natura umană a fost de asemenea modificată. CONCLUZIE Putem spera că teama de holocaust nuclear a liniştit politicienii. Poate au ajuns să aprecieze că o ordine nucleară bazată pe descurajare reciprocă ar trebui să fie cea mai mare prioritate a lor. Dar împotriva acestei aşteptări, trebuie să stabilim istoria slăbiciunilor umane şi aparenta inabilitate a omenirii de a menţine pacea pentru mult timp. Doar timpul va decide dacă teoria războiului hegemonic va rămâne valabilă în era nucleară. Între timp, evitarea unui război nuclear a devenit imperativă.

15