Trei Grasani

CEI

grAsani

IURI OLEŞA

CEI TREI GRĂSANI Roman pentru copii „Cei Trei grăsani“ este un basm neobişnuit, care nu relatează despre vrăjitori sau alte personaje fantastice, înzestrate cu puteri supranaturale, ci povesteşte despre întâmplările curajoasei fetiţe Suoc, ale neînfricatului Tibul şi ale mândrului armurier Prospero. Împreună, aceştia fac adevărate minuni: îl ajută pe doctorul Gaspar, când acesta pierde păpuşa fermecată şi este ameninţat de o pedeapsă aspră; îl transformă pe moştenitorul Tutti într-un băiat vioi şi fericit; susţinuţi de popor, îi alungă pe cei Trei Grăsani, cârmuitorii nemiloşi ai ţării. Stilul lucrării este atât de viu şi de expresiv, încât tânărul cititor se transpune, involuntar, într-un teatru adevărat, urmărind cu sufletul la gură un spectacol fascinant.

Partea întâi

ACROBATUL Tibul

Capitolul I

D

O zi zbuciumată pentru doctorul Gaspar Arneri

e foarte mult timp nu se mai ştie nimic despre vrăjitori. De fapt, aceştia nici n-au existat vreodată şi tot ce se vorbeşte despre ei sunt nişte născociri şi poveşti pentru copii. Doar că unii scamatori îi înşelau cu atâta iscusinţă pe tot soiul de gură-cască, încât aceştia îi luau drept vrăjitori şi magicieni. Pe timpul acelor vrăjitori şi superstiţii, trăia un doctor pe nume Gaspar Arneri. Numai un om naiv, un beţiv de prin cârciumi sau vreun student repetent putea crede că-i vrăjitor. Într-adevăr, doctorul Arneri’ făcea nişte lucruri atât de uimitoare, încât acestea păreau adevărate minuni. Totuşi, el nu avea nicio legătură cu vrăjitorii şi cu şarlatanii care îi zăpăceau pe naivi. Doctorul Gaspar Arneri era un om învăţat. Se zicea despre el că ar fi studiat vreo sută de ştiinţe şi nu era în ţară altul mai iscusit şi 7

mai luminat ca dânsul. Despre înţelepciunea lui auziseră toţi: şi morarul, şi soldatul, şi doamnele, şi chiar miniştrii. Iar şcolarii fredonau despre el următorul refren: Cum s-atingi bolta-nstelată, Sau să prinzi vulpea şireată, Cum să scoţi aburi din piatră Doctorul îţi spune îndată. Odată, într-o zi frumoasă de iunie, doctorul Gaspar Arneri hotărî să facă o călătorie, nu prea lungă, pentru a-şi completa colecţia de fluturi şi gâze. Trecut cu mult de prima tinereţe, doctorul se cam temea de vânt şi de ploaie. De aceea, ori de câte ori pleca la plimbare, se pregătea cum se cuvine: îşi înfăşura un fular gros în jurul gâtului, îşi punea ochelarii, ca să se apere de praf, şi îşi lua bastonul, ca să meargă mai uşor. De data aceasta însă, era o zi minunată: soarele strălucea din plin, iarba era atât de fragedă, încât parcă îi simţeai dulceaţa în gură; puful păpădiilor plutea în văzduh, păsările ciripeau vioi, iar un vântuleţ zglobiu adia uşor, ca o rochie vaporoasă de bal. „Ce zi frumoasă!“ îşi zise mulţumit doctorul, „dar, oricum, n-ar fi rău să-mi iau şi pelerina. Mai ştii, zilele de vară sunt cam înşelătoare şi ar putea să plouă.“ Doctorul lăsă grijile gospodăriei în seama celor de acasă, îşi şterse ochelarii, îşi aruncă pe umăr geanta verde din piele şi porni la drum. Cele mai minunate privelişti se aflau în afara oraşului, acolo unde era Palatul celor Trei Grăsani. Deseori, doctorul venea în aceste locuri şi admira minunăţiile naturii. Palatul se înălţa în mijlocul unui parc cuprinzător, înconjurat de şanţuri adânci, deasupra cărora se întindeau nişte poduri negre de fier. Podurile erau păzite de straja palatului – gărzi cu chipie negre de muşama, împodobite cu pene galbene. Împrejurul parcului, cât cuprindeai cu ochii, se întindeau pajişti cu flori, crânguri şi lacuri. Era un loc nemaipomenit pentru plimbare. 8

Aici creşteau cele mai rare şi mai neobişnuite ierburi, răsuna zumzetul celor mai frumoase gâze şi trilurile păsărilor măiestre. „E cam mult de mers până acolo, mai ales pe jos. O să ajung la porţile oraşului şi o să iau o birjă până la parcul palatului“, îşi zise doctorul. La porţile oraşului însă, rămase uimit să vadă câtă lume se adunase acolo. „Oare azi e duminică?“ făcu nedumerit doctorul. „Ba nu! Azi e marţi!“ Când se apropie, Arneri văzu, în piaţa înţesată de lume, meseriaşi în haine de postav cenuşiu, cu manşete verzi; marinari cu chipuri aspre; orăşeni înstăriţi, purtând veste colorate, însoţiţi de nevestele lor ale căror fuste înflorate semănau cu nişte buchete de trandafiri; negustori cu 9

tot felul de clondire, tarabe, cărucioare cu îngheţată şi grătare; artişti de bâlci, jigăriţi, în nişte costume zdrenţăroase, de diferite culori: verzi, galbene, pestriţe; ştrengari care se jucau cu nişte căţelandri roşcovani. Mulţimea se îmbulzea, dar porţile uriaşe de fier, înalte cât casa, erau zăvorâte cu multe lacăte. „De ce-au ferecat porţile?!“ se întrebă nedumerit doctorul. Mulţimea vuia, fremăta, toţi ţipau şi înjurau, de nici nu mai înţelegeai ce se întâmplă. Doctorul se apropie de o femeie tânără care ţinea în braţe o pisică cenuşie, dolofană, şi o întrebă: – Fii drăguţă, explică-mi şi mie ce se întâmplă aici? De ce s-a adunat atâta lume, de ce se agită toţi şi de ce sunt închise porţile oraşului? – Gărzile nu le îngăduie oamenilor să iasă din oraş... – Şi de ce, mă rog, nu le îngăduie? – Ca să nu-i ajute pe cei care-au ieşit din oraş şi s-au îndreptat spre Palatul celor Trei Grăsani. – Să am iertare, doamnă, dar chiar nu înţeleg nimic... – Vai, oare nu ştiţi că astăzi armurierul Prospero şi acrobatul Tibul au pornit în fruntea poporului, ca să ia cu asalt Palatul celor Trei Grăsani? – Armurierul Prospero? – Da, domnule... Zidul e înalt şi solid, iar de partea cealaltă sunt postaţi soldaţi înarmaţi. Nimeni nu mai poate ieşi din oraş, iar cei care l-au urmat pe Prospero vor fi nimiciţi de gărzile palatului. Şi, într-adevăr, în depărtare răsunară câteva bubuituri de tun. Femeia scăpă pisica din braţe, care se izbi de pământ şi se rostogoli ca un boţ de aluat proaspăt. Mulţimea începu să strige şi mai tare. „Vasăzică, am ratat un eveniment important“, se gândi doctorul. „Ce-i drept, o lună de zile n-am ieşit din casă. Am lucrat cu uşa încuiată şi n-am ştiut nimic...“ Între timp, iarăşi răsunară în depărtare bubuituri de tun. Vuietul se înălţă până la cer şi se risipi în văzduh. Se sperie nu numai 10

doctorul, care făcu iute câţiva paşi înapoi, ci întreaga mulţime se feri într-o parte, apoi se împrăştie. Copiii începură a plânge, porumbeii îşi luară zborul, bătând speriaţi din aripi. Câinii se ghemuiră şi începură să latre. Bubuiturile se înteţiră. Se stârni o zarvă de nedescris. Mulţimea încerca să deschidă porţile, strigând: – Prospero! Prospero! – Jos cu cei Trei Grăsani! Doctorul Gaspar se zăpăci de-a binelea. Fu recunoscut imediat de mulţime, unii se adunară în jurul lui, de parcă l-ar fi rugat să-i apere. Însă doctorul abia se abţinea să nu izbucnească şi el în plâns. „Oare ce se petrece? Cum să aflu ce e dincolo de porţi? Oare învinge poporul sau deja au fost ucişi cu toţii?“ În clipa aceea, vreo zece oameni alergară spre locul din piaţă, de unde porneau trei ulicioare. În colţul pieţei era o casă cu un turn înalt şi vechi. Doctorul, laolaltă cu ceilalţi, îşi puse în gând să urce în turn. Mai întâi trecu pe lângă o spălătorie ce semăna mai mult cu o baie. În încăpere era întuneric beznă. Apoi urcară pe o scară în formă de spirală care-i ducea până în vârful turnului. Prin geamurile mici pătrundea o lumină foarte slabă şi toţi mergeau încet, anevoie, mai ales că scara era şubredă şi avea parapetul rupt. E lesne de imaginat prin ce greutăţi trecu doctorul Gaspar şi ce emoţii avu până când se văzu la ultimul etaj. Deodată, chiar când să păşească pe cea de-a douăzecea treaptă, răsună, în întuneric, strigătul său: – Vai, nu mai pot, inima! Ce mă fac, mi-am pierdut şi tocul de la pantof?! Pelerina îi căzuse de pe umeri încă din piaţă, când răsunase cea de-a zecea bubuitură de tun. În vârful turnului se afla o mică platformă înconjurată de un parapet de piatră. De aici totul se vedea ca-n palmă. Însă acum nu era timp 11

12

de admirat, deşi priveliştea care se deschidea în faţă chiar merita să fie preţuită. Toţi îşi aţintiseră ochii spre locul unde se dădea lupta. – Eu am un binoclu cu opt lentile, de care nu mă despart niciodată. Iată-l! spuse doctorul şi dezlegă cureluşa de care era prins. Binoclul trecu din mână în mână. Toţi erau curioşi să afle ce se petrece acolo în depărtare. Pe câmpia verde de lângă palat, doctorul văzu o mulţime de oameni care alergau înspăimântaţi spre oraş. Fugeau de le scăpărau călcâiele, goniţi de gărzile călări, care le călcau pe urme. Din depărtare, oamenii semănau mai degrabă cu nişte steguleţe multicolore. Doctorul Gaspar se gândi că totul părea a fi o imagine proiectată pe ecran cu ajutorul unei lanterne magice. Soarele lumina puternic, iar verdeaţa din jur strălucea. Bombele explodau, învăluind parcul şi Palatul celor Trei Grăsani într-un fum străveziu: flăcările izbucneau dintr-odată şi dispăreau tot atât de repede, de parcă cineva s-ar fi jucat cu o oglindă, reflectând razele de soare în mulţime. Caii nărăvaşi tropăiau, se ridicau în două picioare şi se învârteau în loc ca nişte sfârleze. – Au rupt-o la fugă! – Fug!... Poporul e învins! Fugarii se apropiau de oraş. Rând pe rând, oamenii cădeau seceraţi pe drum şi iarba părea presărată cu pâlcuri de flori multicolore. O bombă trecu şuierând pe deasupra pieţei. Cineva se sperie şi scăpă binoclul. Bomba explodă şi toţi cei care ajunseseră în vârful turnului se repeziră pe scări, în jos. Un lăcătuş se agăţă cu şorţul lui de piele într-un cârlig. Când îşi aruncă privirea înapoi, văzu ceva îngrozitor şi urlă de răsună în toată piaţa. – Fugiţi! L-au prins pe armurierul Prospero! Curând, vor intra în oraş! În piaţă se stârni o învălmăşeală de nedescris. Mulţimea se îndepărtă de porţi şi se năpusti spre cele trei ulicioare care dădeau în piaţă. Larma îi asurzi pe toţi. 13

Doctorul Gaspar şi încă doi oameni se opriră la cel de-al doilea etaj al turnului şi urmăriră ce se petrece afară printr-o mică spărtură făcută în zidul gros. Un singur om putea să vadă forfota de acolo, iar doctorul împreună cu celălalt abia de zăreau, cu un ochi, prin spărtura îngustă, oamenii fugind care încotro. Dar şi pentru un singur ochi, priveliştea era destul de înfiorătoare. Porţile uriaşe de fier se deschiseseră larg şi vreo trei sute de oameni se năpustiseră valvârtej înăuntru – erau meseriaşii îmbrăcaţi în haine de postav cenuşiu, cu manşete verzi. Aceştia se poticneau şi cădeau, scăldaţi în sânge. Gărzile galopau peste capetele lor, lovind cu săbiile şi împuşcând în dreapta şi-n stânga. Penele galbene fluturau în vânt, chipiele negre străluceau, iar caii se ridicau în două picioare şi căscau larg boturile roşii, împroşcând spumă. – Priviţi! Priviţi! E chiar Prospero! Armurierul Prospero era prins în lanţuri. Păşea împleticit, cădea şi anevoie se ridica. Păru-i roşcat era vâlvoi, faţa, însângerată, iar în jurul gâtului avea înfăşurat un ştreang gros. – Prospero! A căzut prizonier! strigă tulburat doctorul. În timpul acesta, o ghiulea lovi spălătoria. Turnul se clătină, se înclină puţin, apoi mai tare, şi se prăbuşi. Doctorul se rostogoli cu tot cu baston, geantă, ochelari, pierzând şi celălalt toc de la pantof.

Capitolul II

D

Cele zece eşafoduri

octorul avu mare noroc, căci scăpă teafăr şi nevătămat. Totuşi, oricât de norocos ai fi, să te prăbuşeşti odată cu un turn năruit de ghiulea nu e prea plăcut, mai cu seamă pentru un om mai mult bătrân decât tânăr, cum era Gaspar Arneri. De spaimă, doctorul leşină. Când se dezmetici, în jur era întuneric beznă. Sărmanul Doctor Gaspar prinse a se tângui: – Mare necaz pe capul meu! Ochelarii s-au spart, iar fără ei văd ca un om cu vederea sănătoasă care îşi pune ochelari. Mda... neplăcută situaţie! Apoi, amintindu-şi de tocurile rupte de la pantofi, bombăni: – Eu şi aşa sunt mic de statură, de-acum voi fi cu un toc mai scund. Sau poate cu două, căci ambele s-au rupt! Nu, cu siguranţă, numai cu un toc... Doctorul zăcea pe un morman de dărâmături. Turnul se năruise aproape în întregime. Doar o bucată lungă şi îngustă de perete rămase neclintită. În depărtare, se auzea o muzică. Acordurile unui vals săltăreţ 15

se ridicau pe aripile vântului şi se pierdeau în tării. Privind în sus, doctorul văzu atârnând căpriorii negri, rupţi, în timp ce pe cerul cenuşiu al serii licăreau stelele, într-o linişte adâncă. – Oare de unde vine muzica asta? se întrebă mirat doctorul. Rămas fără pelerină, simţi că îl ia frigul. În piaţă nu se mai auzea niciun glas. Bombănind, doctorul se ridică cu greu şi îşi făcu loc printre dărâmături. În drum, se împiedică de o cizmă mare. Un lăcătuş zăcea cu faţa în sus de-a lungul unei grinzi. Doctorul îl atinse uşor, dar lăcătuşul nu dădu niciun semn de viaţă. Era mort. Atunci doctorul duse mâna la cap săşi scoată pălăria, dar... ia-o de unde nu-i. – Şi pălăria am pierdut-o! Încotro s-o apuc acum? Părăsi piaţa. În calea lui zăceau oameni lungiţi la pământ; el se apleca deasupra fiecăruia, dar vedea doar stelele care se oglindeau în ochii lor larg deschişi. Le atingea uşor cu palma frunţile reci şi umede de sângele care părea negru în bezna nopţii. „Vai, ce păcat!“ şoptea doctorul. „Vasăzică, poporul a fost învins... Oare ce se va întâmpla?“ După o jumătate de oră, doctorul ajunse pe străzile înţesate de oameni. Era foarte obosit şi tare şi-ar fi dorit să îmbuce ceva. Se opri la o răscruce, puţin să-şi mai tragă sufletul după atâta mers, şi privi în jur. Aici oraşul avea aspectul lui obişnuit. Văzând forfota de pe străzi, 16

se gândi în sinea sa: „Ciudat lucru! Aici luminează în voie felinarele multicolore, gonesc trăsurile, uşile cu geamuri zăngănesc, iar ferestrele arcuite răspândesc o lumină aurie. Printre coloanele saloanelor se zăresc perechile dansând. Balul e în toi. Lampioanele chinezeşti de toate culorile se rotesc deasupra luciului negru al apei. Oamenii trăiesc la fel ca ieri. Oare ei nu au aflat ce s-a întâmplat de dimineaţă? Să nu fi auzit împuşcăturile şi gemetele celor căzuţi în luptă? Oare nu ştiu că armurierul Prospero, conducătorul poporului, e luat prizonier? Sau poate că nici nu s-a întâmplat nimic? Poate că am avut doar un vis îngrozitor?“ La colţul unei străzi, sub un felinar cu trei braţe, de-a lungul trotuarului, staţionau trăsurile. Florăresele vindeau trandafiri, iar vizitii pălăvrăgeau de zor cu ele: 17

– L-au târât de o funie prin tot oraşul. Sărmanul om! – Acum l-au închis într-o cuşcă de fier în Palatul celor Trei Grăsani, zise un vizitiu rotofei, ce purta un joben albastru, împodobit cu o fundă. În clipa aceea, o doamnă cu o fetiţă de mână se apropie de florărese, ca să cumpere trandafiri: – Pe cine au închis în cuşcă? se interesă ea. – Pe armurierul Prospero. Gărzile palatului l-au luat prizonier. – Slavă Domnului! răsuflă ea uşurată. Fetiţa prinse a scânci. – De ce plângi, prostuţo? întrebă doamna, mirată. Îţi pare rău de armurierul Prospero? N-ai de ce. El ne-a vrut răul. Priveşte ce trandafiri frumoşi... Trandafiri mari pluteau lin, ca nişte lebede, în vasele pline cu apă amăruie şi frunze. – Ia trei trandafiri. N-ai de ce să plângi. Ei sunt nişte zurbagii. Dacă nu i-ar închide în cuşti de fier, ne-ar lua casele, rochiile, trandafirii, apoi ne-ar şi omorî. Chiar atunci, un băieţel trecu în grabă pe lângă ei. Se agăţă de pelerina brodată cu steluţe a doamnei, apoi o trase pe fetiţă de cosiţe. – Nu-i nimic, cucoană! strigă băiatul. Armurierul Prospero este închis în cuşcă, dar acrobatul Tibul e încă în libertate. – Vai, neobrăzatule! Furioasă, doamna lovi cu piciorul în pământ şi scăpă poşeta din mână. Florăresele izbucniră în hohote de râs. Vizitiul durduliu profită de învălmăşeală şi o îndemnă pe doamnă să urce în trăsură şi să plece. Doamna şi fetiţa plecară cu trăsura. – Stai, zvăpăiatule! strigă una dintre florărese în urma băiatului. Ia vino încoace şi povesteşte-ne tot ce ştii... Doi vizitii coborâră de pe capra trăsurii şi, poticnindu-se de mantalele lor cu câte cinci rânduri de pelerine, se apropiară de florărese. 18

„Aşa bici mai zic şi eu! Ăsta-i bici, nu glumă!“ se gândi băiatul, cu ochii la biciul lung pe care-l tot flutura vizitiul. Şi-ar fi dorit să aibă şi el aşa un bici, însă era cu neputinţă din mai multe motive. – Zici că acrobatul Tibul nu e întemniţat? îl ispiti vizitiul, cu vocea lui gravă. – Aşa vorbeşte lumea. Eu eram în port... – Cum aşa, nu l-au ucis gărzile? întrebă celălalt vizitiu, cu o voce la fel de groasă. – Nu, nenicule... Frumoaso, îmi dăruieşti un trandafir, ce zici? – Aşteaptă, nătăfleaţo! Mai bine povesteşte-ne... – Da. Vasăzică aşa... Mai întâi, toţi au crezut c-a fost ucis. Pe urmă, l-au căutat printre morţi, însă nu l-au găsit. – Poate că l-au aruncat în canal! exclamă vizitiul. – Pe Tibul să-l arunce în canal? întrebă mirat un cerşetor, intervenind în discuţia lor. El nu e pisoi. Nu-l poţi îneca! Acrobatul Tibul trăieşte. A reuşit să fugă!

19

– Minţi, cocoşatule! zise vizitiul. – Acrobatul Tibul trăieşte! strigară florăresele cu entuziasm. Ştrengarul luă pe neobservate un trandafir şi o rupse la fugă. Câteva picături de pe floarea udă se scuturară pe fruntea doctorului. El îşi şterse stropii amari ca lacrimile şi se apropie, ca să desluşească spusele cerşetorului. Însă o întâmplare neaşteptată le întrerupse discuţia. Pe stradă apăru un cortegiu ciudat. În faţă mergeau doi călăreţi, cu torţe aprinse în mâini, care fâlfâiau ca nişte bărbi de foc. În urma lor se mişca încet o caretă neagră cu blazon. Ceva mai în urmă păşeau dulgherii. Erau vreo sută. În salopete, cu mânecile suflecate, gata de muncă, cu ferăstraie, rindele şi lădiţele cu

20

scule în mâini. Gărzile călări escortau întreaga procesiune, stăpânindu-şi cu greu caii nărăvaşi. – Ce mai e şi asta? Ce se-ntâmplă, oameni buni? se alarmară trecătorii. În careta neagră cu blazon şedea un funcţionar din consiliul celor Trei Grăsani. Florăresele, speriate, îşi cuprinseră obrajii cu palmele, urmărind îngrozite profilul bărbatului, care se întrezărea prin uşiţa de sticlă. Strada era puternic luminată. Capul negru, cu perucă, se clătina de parcă ar fi fost al unui mort. Aveai impresia că în caretă stă o pasăre de pradă. – La o parte! strigau gărzile. – Unde îi duceţi pe dulgheri? îl întrebă mica florăreasă pe un superior din gardă. Acesta îi strigă drept în faţă cu atâta furie, încât părul fetei se făcu vâlvoi, de parcă ar fi fost suflat de vijelie: – Îi ducem să construiască eşafoduri! Ai înţeles? Zece eşafoduri! – Am înţeles! răspunse şovăielnic florăreasa. Îngrozită, ea scăpă vasul din mână, şi trandafirii se împrăştiară pe jos. – Se duc să construiască eşafoduri! se cutremură doctorul Gaspar. – Eşafoduri! strigă ofiţerul, întorcând capul şi arătându-şi dinţii acoperiţi de mustăţile răsucite în sus, de parcă erau nişte vârfuri de cizme. Eşafoduri pentru toţi zurbagii. Toţi vor fi decapitaţi. Toţi care au cutezat să se ridice împotriva celor Trei Grăsani! Doctorul fu cuprins de ameţeală şi mai că nu leşină. „Prea multe am avut de îndurat astăzi“, îşi zise el în sine. „Şi, unde mai pui că sunt lihnit de foame şi foarte obosit. Trebuie să mă grăbesc spre casă.“ Şi, într-adevăr, venise vremea să se odihnească. Era aşa de tulburat de cele întâmplate, văzute şi auzite, încât uitase şi de durerea suferită la prăbuşirea turnului, şi de pierderea pălăriei, pelerinei, bastonului şi a tocurilor de la pantofi. Însă cel mai mult regreta că rămăsese fără ochelari. Doctorul luă o trăsură şi se îndreptă spre casă. 21

Capitolul III

D

Piaţa Stelei

octorul se întorcea acasă. Trăsura gonea pe străzile asfaltate, foarte largi, mult mai luminoase decât saloanele de gală, iar şirul felinarelor se perinda pe cerul întunecat al nopţii. Felinarele semănau cu nişte sfere străvezii, strălucitoare. În jurul lor se învolburau, bâzâiau şi piereau roiuri de gâze. Trăsura îşi urma calea pe chei, de-a lungul balustradei de piatră, străjuită de leii de bronz, care ţineau în labele lor nişte scuturi şi-şi arătau limbile lungi. Jos, o apă neagră şi lucioasă ca smoala curgea lin şi dens. Oraşul părea că se oglindea în ea, se scufunda, se îndepărta plutind, dar, sleit de puteri, se risipea, lăsând nişte urme fine, aurii. Trăsura traversa podurile arcuite. De jos sau de pe celălalt mal, acestea semănau cu nişte pisici uriaşe, care îşi arcuiau spinările metalice, gata să sară. Fiecare pod era bine păzit.

22

Soldaţii, aşezaţi pe darabane, trăgeau din pipe, jucau cărţi şi căscau de somn, privind la cerul înstelat. Doctorul îşi văzu de drum, privind şi trăgând cu urechea la ce se petrecea în jur. De pe stradă, din case, pe ferestrele deschise ale cârciumilor, de după grilajele grădinilor de vară, răzbăteau frânturi dintr-un cântecel: Prospero-a fost întemniţat, Cu-n lanţ gros ei l-au legat – Şi-n cuşca cea de fier Stă zelosul armurier. Un filfizon cherchelit prinse din fugă acest catren. Mătuşa lui, care avusese mulţi bani şi mult mai mulţi pistrui, dar niciun moştenitor, murise. Aşa că filfizonul pusese mâna pe toată averea ei. Iar acum era nemulţumit că poporul se răsculase împotriva bogătaşilor. La circ, reprezentaţia era în toi. Pe o scenă din lemn, trei maimuţe mari şi păroase îi imitau pe cei Trei Grăsani. Un foxterier cânta la mandolină. Un clovn, îmbrăcat într-un costum de culoarea zmeurei, cu un soare auriu brodat pe spate şi cu o stea de aur pe burtă, declama nişte versuri, acompaniat de muzică: Cei Trei Grăsani zac ghiftuiţi, Ca sacii de grâu burduşiţi, O grijă au: dă-le mâncare Să crească burta cît mai mare! Păzea, grăsani plini de păcate, Căci zilele vi-s numărate! – Căci zilele vi-s numărate! strigară papagalii bărboşi din toate părţile. Se stârni o zarvă îngrozitoare. Fiarele din cuşti începură să mârâie, să latre şi să-şi arate colţii. 23

Maimuţele prinseră a se agita. Nu mai înţelegeai care le sunt mâinile şi care picioarele. Apoi săriră de pe scenă, luând-o la sănătoasa. Printre oameni se iscă mare zarvă. Făceau gălăgie mai ales cei mai voinici. Grăsanii, furioşi la culme, tremurau de furie şi aruncau în clovn cu pălării şi binocluri. O doamnă durdulie, făcându-şi vânt cu umbrela, agăţă din greşeală o vecină, la fel de dolofană, şi îi smulse pălăria din cap. – Vai de mine! exclamă speriată vecina şi se apucă cu mâinile de cap, căci, odată cu pălăria, îi zburase şi peruca. Din fugă, una dintre maimuţe lovi cu laba capul chel al doamnei. Femeia leşină.

24

– Ha, ha, ha! – Ha, ha, ha! râdeau în hohote alţi spectatori, mai pricăjiţi şi mai sărăcăcios îmbrăcaţi. Bravo! Bravo! Puneţi mâna pe ei! Jos cu cei Trei Grăsani! Trăiască Prospero! Trăiască Tibul! Trăiască poporul! Deodată, răsună un strigăt puternic: – Oameni buni, arde oraşul!... Oamenii se îmbrânceau unii pe alţii şi, prin tărăboiul stârnit, se îmbulzeau spre ieşire. Paznicii menajeriei prindeau una câte una maimuţele fugare. Vizitiul care-l ducea pe doctor cu trăsura întoarse capul şi zise, arătând cu biciul în jur: – Gărzile dau foc cartierelor muncitoreşti. Vor să-l prindă pe acrobatul Tibul...

25

Vâlvătăile roşietice fremătau peste oraş, deasupra clădirilor întunecate. Când trăsura doctorului ajunse lângă piaţa principală a oraşului, numită „Piaţa Stelei“, circulaţia se blocase în întregime. La intrare, se îmbulziseră foarte multe trăsuri, cupeuri, călăreţi şi pietoni. – Ce se întâmplă? întrebă doctorul. Nimeni nu-i răspunse, căci toţi erau absorbiţi de zarva cumplită, iscată în piaţă. Vizitiul se ridică în picioare pe capră şi privi cu luare‑aminte într-acolo. „Piaţa Stelei“ căpătase această denumire, deoarece era înconjurată de clădiri uriaşe de aceeaşi formă şi acoperită cu o cupolă de sticlă, care o făcea să semene cu un circ gigantic. În centrul cupolei, la mare înălţime, ardea cel mai mare felinar din lume. Avea o formă sferică, asemeni unui balon de dimensiuni uluitoare. Împrejmuit de un inel metalic, suspendat de nişte funii groase, felinarul amintea de planeta Saturn. Lumina lui splendidă era atât de diferită de orice altă lumină pământească, încât oamenii i-au dat încântătorul nume de „Stea“, iar pieţei i-au zis „Piaţa Stelei“. Nici casele, nici piaţa, nici străzile din preajmă nu mai aveau nevoie de altă lumină. Steaua risipea întunericul din toate ulicioarele şi casele, ce formau în jurul pieţei un inel de piatră. Oamenii care locuiau aici nu aveau nevoie nici de lămpi, nici de lumânări. Vizitiul privea pe deasupra trăsurilor, caretelor şi jobenelor celorlalţi surugii, care erau atât de rotofei, încât semănau cu dopurile flacoanelor farmaceutice. 26

27

– Ce vezi? Ce se petrece? se frământa doctorul, aruncând o privire fugară peste umărul vizitiului. Dar fiind scund, acesta nu putea desluşi nimic, mai ales că era şi miop. Vizitiul îi povestea tot ce vedea. Şi iată ce vedea el: în piaţă era o forfotă de neînchipuit. Oamenii umblau buimăciţi prin piaţa imensă. Aveai impresia că întreaga piaţă se roteşte ca un carusel. Alergau cu toţii care-ncotro, ca să vadă mai bine ce se întâmplă acolo sus. Uriaşul felinar care ardea deasupra tuturor lumina atât de puternic, încât îi orbea. Oamenii îşi înălţau capetele, punându-şi mâinile streaşină la ochi. – Iată-l! Iată-l! strigau ei. – Uitaţi-vă! Acolo! – Unde? Unde? – Mai sus! – Tibul! Tibul! Sute de degete arătau spre stânga. Acolo era o casă obişnuită. Toate geamurile de la cele şase etaje erau deschise şi din fiecare geam apăreau mai multe capete. Acestea arătau diferit: care în scufii de noapte cu ciucuri, care în bonete trandafirii, cu bucle de culoarea păcurii, care îmbrobodite cu basmale; la etajele de sus, unde locuia tineretul sărac – poeţii, pictorii, actorii – se iţeau feţe vesele, fără mustăcioare, învăluite în fumul de ţigară, şi căpşoare de femei înconjurate de nimbul strălucitor al pletelor aurii, care se lăsau ca nişte aripi pe umerii lor. Această casă cu geamuri zăbrelite, larg deschise, prin care se iţeau capetele pestriţe, semăna cu o colivie mare, plină cu sticleţi. Toţii se străduiau să vadă ceva foarte important pe acoperiş. Dar era ca şi cum ar fi încercat să-şi vadă propriile urechi fără oglindă. O astfel de oglindă pentru aceşti oameni, care doreau să-şi vadă acoperişul propriei case, era mulţimea furioasă şi violentă din piaţă. Ea vedea totul, urla, gesticula: unii erau bucuroşi, alţii, indignaţi. 28

Sus, pe acoperiş, se afla un om mărunţel. Cobora încet, cu grijă pe panta înclinată a acoperişului triunghiular. Ţigla suna zgomotos sub picioarele lui. Omuleţul îşi flutura pelerina, încercând să-şi menţină echilibrul, precum acrobatul de la circ care foloseşte umbrela galbenă chinezească. Era chiar echilibristul Tibul. Mulţimea exclama cu entuziasm: – Bravo, Tibul! Bravo, Tibul! – Ţine-te bine! Aminteşte-ţi cum mergeai pe sârmă la bâlci! – N-o să cadă! E cel mai bun acrobat din ţară... – Nu e pentru prima dată. Noi am văzut cu câtă iscusinţă mergea pe sârmă. – Bravo, Tibul! – Fugi! Salvează-te! Eliberează-l pe Prospero! Alţii, în schimb, se revoltau şi-şi agitau ameninţător pumnii: – N-o să fugi nicăieri, măscăriciule! – Şarlatanule! – Zurbagiule! O să te împuşte ca pe-un iepure!... – Bagă de seamă! O să te târâm de pe acoperiş drept la eşafod. Mâine vor fi gata cele zece eşafoduri. Tibul însă îşi continua drumul primejdios. – De unde a apărut? întrebau unii oameni. Cum a ajuns în piaţă? Cum a nimerit pe acoperiş? – A scăpat din mâinile gărzilor, răspundeau alţii. A fugit, a dispărut, apoi a fost văzut în diferite părţi ale oraşului, sărind de pe un acoperiş pe altul. E sprinten ca o pisică. Iscusinţa i-a prins bine. Nu în zadar i s-a dus vestea în întreaga ţară. În piaţă îşi făcură apariţia gărzile. Tot soiul de gură-cască o rupseră la fugă spre străzile lăturalnice. Tibul escaladă grilajul de la marginea acoperişului şi se opri pe cornişă. Apoi întinse mâna înfăşurată în pelerina verde, care flutura ca un drapel. 29

Purta aceeaşi pelerină şi acelaşi costum brodat cu triunghiuri galbene şi negre, în care lumea era obişnuită să-l vadă îmbrăcat la reprezentaţiile sale, prin bâlciuri şi la serbările duminicale. Sus, sub cupola de sticlă, Tibul, mic, subţirel şi în tricoul vărgat, semăna cu o viespe ce se caţără pe peretele alb al clădirii. Când i se umfla pelerina, aveai impresia că viespea îşi desface aripile străvezii strălucitoare. – Acuşi o să cazi, pierde-vară ce eşti! Acuşi o să te împuşte! strigă filfizonul cherchelit, care moştenise averea mătuşii pistruiate. Gărzile şi-au ales poziţia cea mai bună. Un ofiţer alerga foarte îngrijorat. Ţinea în mână un revolver şi avea la cizme nişte pinteni lungi ca nişte patine. Se lăsă o linişte mormântală. Doctorul îşi duse mâna la inimă, care îi bătea nebuneşte mai să-i sară din piept.

30

Câteva clipe, Tibul rămase nemişcat pe cornişă. Voia să ajungă în cealaltă parte a pieţei, de unde ar fi putut fugi spre cartierele muncitoreşti. Ofiţerul se postă în centrul pieţei, strivind florile galbene şi albastre, aranjate cu multă măiestrie în jurul unei fântâni arteziene care ţâşnea dintr-o cupă rotundă de piatră într-un bazin. – Opriţi-vă! le porunci ofiţerul soldaţilor. ÎI împuşc eu. Sunt cel mai iscusit trăgător din regiment. Luaţi aminte şi învăţaţi cum se trage! De la nouă case, aşezate de jur împrejurul pieţei, erau întinse, spre Steaua din mijlocul cupolei, nouă funii de oţel, groase ca parâmele vapoarelor. Aveai impresia că de la felinar, de la splendida Stea incandescentă, se răspândeau deasupra pieţei nouă raze negre, nesfârşite. 31

Nimeni nu putea şti la ce se gândea în acele clipe Tibul. Dar, probabil că hotărî în felul următor: „Voi trece piaţa pe această sârmă, tot aşa cum o făceam şi la bâlci. N-o să cad. Una se întinde de la casă spre felinar, alta, de la felinar spre clădirea de pe partea cealaltă a drumului. Mergând pe aceste două sârme, voi ajunge pe acoperişul de vizavi şi voi scăpa cu bine.“ Ofiţerul ridică revolverul şi ţinti. Tibul înaintă pe cornişă până la sârmă, se îndepărtă de perete şi porni spre felinar. Mulţimea rămase încremenită. Acrobatul înainta ba cu paşi rari, ba aproape alergând, dar cu multă prudenţă, menţinându-şi echilibrul, cu mâinile întinse. Părea că în orice clipă poate să se prăbuşească. Acum umbra lui apăru pe zidul clădirii. Cu cât se apropia mai mult de felinarul uriaş, cu atât umbra cobora mai jos, pe perete, devenind tot mai mare şi mai nedesluşită. Jos era hăul. Când ajunse aproape la jumătatea drumului până la felinar, în liniştea de mormânt care se lăsase, răsună vocea ofiţerului: – Acum o să trag! Va cădea drept în bazin. Unu, doi, trei! Se auzi o împuşcătură. Tibul îşi continua drumul, în schimb ofiţerul se prăbuşi, nu se ştie de ce, drept în bazin. Fusese ucis. Unul dintre soldaţi ţinea în mână un revolver, din ţeava căruia ieşea o dâră de fum albăstrui. El îl împuşcase pe ofiţer. – Câine ce eşti! se răsti soldatul. Ai vrut să-l ucizi pe salvatorul poporului. Nu ţi-am îngăduit. Trăiască poporul! – Trăiască poporul! îl susţinură celelalte gărzi. – Trăiască cei Trei Grăsani! strigară adversarii lor. Aceştia se împrăştiară în toate părţile şi începură să tragă în omul care mergea pe sârmă. Tibul era acum la nici doi paşi de felinar. Fluturându-şi pelerina, acrobatul îşi apăra ochii de lumina orbitoare. Gloanţele zburau pe lângă el. Mulţimea aclama încântată: 32

– Bum! Bum! – Pe alături! – Ura! N-a nimerit! Tibul se căţără pe inelul din jurul felinarului. – Fiţi pe pace! strigară gărzile. O să treacă de partea cealaltă... Şi o să meargă pe cealaltă sârmă. Acolo o să punem mâna pe el! Deodată, se întâmplă ceva cu totul neprevăzut. Silueta vărgată, care în lumina orbitoare a felinarului devenise neagră, se aşeză pe inelul de fier, răsuci o manetă, ceva trosni, zăngăni şi felinarul se stinse cât ai clipi din ochi. Nimeni nu apucă să scoată vreo vorbă. Bezna adâncă şi liniştea de mormânt te înfiorau la culme. În clipa următoare, sus de tot, iarăşi se auzi o trosnitură. În cupola neagră apăru un pătrat cu lumină palidă. Mulţimea zări un petic de cer, cu două steluţe. Apoi, prin pătratul acela, pe fundalul cerului, se strecură o siluetă neagră şi se auzi cum cineva fuge pe cupola de sticlă. Acrobatul Tibul scăpă din Piaţa Stelei prin luminator. Caii se speriară de împuşcături şi de bezna neaşteptată. Trăsura doctorului era cât pe-aci să se răstoarne. Vizitiul întoarse caii în loc şi îl duse pe doctor acasă, luând-o pe un drum ocolit. Astfel, după o zi întreagă de peripeţii, doctorul Gaspar Arneri se întoarse, în sfârşit, acasă. Menajera lui, mătuşa Ganimed, îl întâmpină în pridvor. Era foarte tulburată, pentru că doctorul lipsise atât de mult timp de acasă! Mătuşa Ganimed tremura toată, ofta şi clătina din cap: – Unde vi-s ochelarii?... S-au spart? Of, doctore, doctore! Dar unde e pelerina? Aţi pierdut-o? Vai! Vai! Ce necaz! – Mătuşă Ganimed, mi-am pierdut şi tocurile de la pantofi... – Vai de mine, ce nenorocire! – Astăzi, mătuşă Ganimed, s-a întâmplat o nenorocire şi mai mare: armurierul Prospero a fost luat prizonier. L-au întemniţat într-o cuşcă de fier. 33

Mătuşa Ganimed nu ştia nimic despre cele întâmplate în ziua cu pricina. Auzise doar salvele de tun, văzuse vâlvătăile deasupra caselor, iar o vecină îi povestise că o sută de dulgheri construiau în Piaţa Justiţiei eşafoduri pentru cei răzvrătiţi. – M-am speriat grozav. Am tras obloanele şi am hotărât să nu ies nicăieri. Vă aşteptam din clipă-n clipă. Îmi făceam mari griji, prânzul s-a răcit, cina s-a răcit şi dumneavoastră tot nu mai veneaţi..., zise bătrâna. Se crăpa de ziuă. Doctorul însă abia se pregătea de culcare. Printre cele o sută de ştiinţe studiate, era şi istoria. Înainte de a merge la culcare, doctorul îşi nota întotdeauna impresiile şi gândurile despre cele mai importante evenimente de peste zi. Notiţele le făcea într-o carte mare de istorie, cu coperte de piele. – Trebuie să fii ordonat, zise doctorul, ridicând un deget în sus. Şi, cu toată oboseala, luă cartea, se aşeză la masă şi începu să scrie: „Meseriaşii, minerii, marinarii, toată muncitorimea săracă din oraş s-a răzvrătit împotriva puterii celor Trei Grăsani. Gărzile au învins. Armurierul Prospero a căzut prizonier, iar acrobatul Tibul a fugit. Adineauri, în Piaţa Stelei, unul dintre soldaţi l-a împuşcat pe ofiţerul său. Ăsta e un semn că, în curând, toţi soldaţii vor refuza să lupte împotriva poporului şi să-i apere pe cei Trei Grăsani. Trebuie să ne facem griji pentru soarta lui Tibul...“ Deodată, doctorul auzi în spatele său un zgomot şi se întoarse. Din cămin ieşi un om, îmbrăcat într-o pelerină verde. Era chiar acrobatul Tibul.

Partea a doua

PAPUSA MOSTENITORULUI TUTTI

35

36

Capitolul IV

A

Neobişnuita întâmplare a vânzătorului de baloane

doua zi, în Piaţa Justiţiei, lucrările erau în toi: dulgherii ridicau cele zece eşafoduri. Gărzile îi supravegheau pe muncitori, care îndeplineau porunca fără prea mare tragere de inimă. – Nu vrem să ridicăm eşafoduri pentru meseriaşi şi mineri, se revoltau ei. – Sunt fraţii noştri! – Ei au înfruntat moartea, ca să-i elibereze pe toţi cei care muncesc. – Ţineţi-vă gura! tună comandantul, cu un glas atât de înfiorător, încât stivele de scânduri pentru eşafoduri se împrăştiară la picioarele sale. Linişte, că, de nu, voi porunci să fiţi bătuţi cu bicele! Încă din zori, cete de oameni de pretutindeni se îndreptau spre Piaţa Justiţiei. Sufla un vânt năprasnic, stârnind nori de praf care acopereau văzduhul, firmele se clătinau şi zăngăneau, pălăriile zburau de pe capetele oamenilor şi se rostogoleau sub roţile trăsurilor care goneau pe stradă. 37

Undeva, într-un cartier, din pricina vântului, se întâmplă ceva cu totul neobişnuit: un vânzător de baloane fu ridicat şi purtat prin aer de baloanele sale multicolore. – Ura! Ura! strigau în cor copiii, urmărind zborul acela fantastic. Micuţii băteau din palme şi se amuzau: în primul rând, spectacolul era deosebit de captivant, iar în al doilea rând, copiii erau amuzaţi la culme de situaţia neplăcută în care nimerise vânzătorul de baloane. Acesta întotdeauna stârnise invidia lor. Ce-i drept, invidia e un sentiment meschin, dar n-ai ce-i face! Baloanele roşii, albastre, galbene păreau neobişnuit de frumoase. Şi nu era prichindel să nu-şi fi dorit o asemenea frumuseţe. Vânzătorul avea o mulţime de baloane. Dar minuni nu există! Pentru că nici unui băiat, nici chiar celui mai ascultător, nici unei fetiţe, oricât de cuminte ar fi fost, vânzătorul nu-i dăruise măcar un balon: nici roşu, nici albastru, nici galben. Acum soarta îl pedepsise pentru zgârcenia lui. Vânzătorul zbura pe deasupra oraşului, ţinându-se de sfoara cu care erau legate baloanele. Sus, în văzduhul strălucitor, ele semănau cu un ciorchine fermecat, cu bobiţe multicolore, plutitoare. – Ajutor! striga vânzătorul, dând deznădăjduit din picioare. Purta nişte pantofi din rafie, prea mari pentru el. Pe pământ, se descurcase de minune. Ca să nu-i cadă ciupicii, mergea cu paşi târşâiţi,

38

ca un leneş. Acum, pomenindu-se în aer, nu mai putea recurge la acest şiretlic. – Ei, drăcie! Baloanele se legănau neîncetat în bătaia vântului. Şi, în cele din urmă, unul dintre pantofi îi căzu. – Priviţi! O coajă de nucă! O coajă de nucă! strigau copiii alergând. Într-adevăr, în cădere, cipicul semăna perfect cu o coajă de nucă. 39

În acel moment, pe stradă, trecea un profesor de dans. Era un bărbat elegant, înalt, cu un cap rotund, cu picioarele subţiri şi semăna ba cu o vioară, ba cu un greier. Urechea lui fină, obişnuită cu sunetele melancolice ale flautului şi cu şoaptele gingaşe ale dansatorilor, nu putea îndura strigătele zgomotoase ale copiilor. – Terminaţi cu gălăgia! făcu supărat profesorul. Cum se poate să strigaţi aşa? Entuziasmul trebuie exprimat prin fraze armonioase, frumoase... De exemplu... Se pregăti să ia poziţia cuvenită, dar nu reuşi să dea exemplul. Ca orişicare profesor de dans, el era obişnuit să privească în pământ. Dar... Vai! Păcat că nu văzu ce se întâmplă sus. Cipicul vânzătorului îi căzu drept pe creştet. Pe căpşorul lui, pantoful se potrivi de minune, chiar mai bine decât o pălărie. Deodată, graţiosul profesor scoase nişte sunete prelungi, asemeni unui om furios care îşi mână boii leneşi. Cipicul îi acoperea toată faţa. Copiii hohoteau, ţinându-se cu mâinile de burtă, şi strigau: – Ho-ho-ho! Ha-ha-ha! Vai, profesorul Un-doi-trei, Privea în jos, ca de-obicei, Avea nas lung, era avan, Ţipa chiar ca un şobolan Şi, făr-a bănui nimic, Crescu la nasu-i un cipic. Puşlamalele cântau cocoţate pe garduri, pregătite în orice clipă să sară de partea cealaltă şi s-o ia la sănătoasa. – Aoleu! gemea profesorul. Vai de mine! Măcar de-ar fi fost un pantofior de bal, dar nu un cipic butucănos şi pocit. Tot spectacolul se sfârşi când profesorul de dans fu arestat. 40

– Stimabile, îl mustrară oamenii legii, fizionomia dumitale inspiră groază. Dumneata tulburi liniştea publică, ceea ce, în genere, e interzis, mai ales în aceste vremuri grele. Profesorul îşi frângea mâinile de necaz. – Ce minciună gogonată! exclamă el, izbucnind în hohote de plâns. Ce calomnie! Eu, născut pentru lumea valsurilor şi a zâmbetelor, cu silueta mea asemănătoare cheii sol, pot eu oare să tulbur liniştea publică? O, Dumnezeule!... Care a fost soarta profesorului de dans, nu se ştie. Şi, la urma urmei, nici nu ne interesează. Mult mai important e să aflăm ce s-a întâmplat cu vânzătorul de baloane. Acesta îşi continua zborul, purtat de vânt, ca un puf de păpădie. – E re-vol-tă-tor! se tânguia cu glas tare vânzătorul. Eu nu vreau să zbor! Şi nici nu pot să zbor... Zadarnic însă. Vântul se înteţea. Baloanele urcau tot mai sus şi mai sus, şi vântul le ducea în afara oraşului, spre Palatul celor Trei Grăsani. Uneori, vânzătorul reuşea să vadă pământul. Şi, în acele clipe, zărea acoperişuri, olane ca nişte gheare de vultur, cartiere, râul şerpuind ca o panglică albastră, oameni piperniciţi şi grădini verzi. Oraşul se rotea sub el ca o sfârlează, iar vânzătorul se îngrozea şi mai mult. Lucrurile luau o întorsătură neplăcută. „Încă puţin şi am să cad în Parcul celor Trei Grăsani!“ se înspăimântă el. În clipa următoare, începu să plutească lin, falnic şi frumos pe deasupra parcului, coborând tot mai jos şi mai jos. Vântul se potolise. „Acuşi o să aterizez pe pământ. Mă vor prinde. Mai întâi voi mânca o bătaie zdravănă şi apoi mă vor băga la închisoare sau, ca să nu se mai încurce de mine, mă vor decapita.“ Nu-l observă nimeni. Doar nişte păsărele speriate dintr-un copac o zbughiră care încotro. Buchetul zburător de baloane multicolore 41

lăsa pe pământ o umbră uşoară, vaporoasă, ca nişte nori pufoşi ţesută din culorile jucăuşe ale curcubeului, ea aluneca treptat pe aleea presărată cu pietriş, pe straturile de flori, pe statuia copilului încălecat pe o gâscă şi peste garda care adormise în postul de santinelă. Din această cauză, faţa soldatului suferi schimbări uluitoare. Dintr-odată, nasul i se făcu vânăt ca de mort, apoi portocaliu ca al unui om de zăpadă şi, în sfârşit, roşu ca al unui beţiv. Tot aşa cum, schimbându-şi culoarea, se mişcă şi cioburile de sticlă într-un caleidoscop. Se apropia clipa fatală: vânzătorul plutea neabătut spre ferestrele deschise ale palatului. El era sigur că dintr‑un moment în altul va intra ca un fulg printr-unul dintre ele. Şi uite că aşa se şi întâmplă. Vânzătorul intră în zbor pe fereastră. Era chiar geamul bucătăriei care dădea în cofetăria palatului. La Palatul celor Trei Grăsani erau în toi pregătirile pentru dejunul festiv, organizat în cinstea reprimării revoltei din ajun. După ospăţ, cei Trei Grăsani împreună cu întregul consiliu guvernamental, cu suita şi invitaţii de onoare urmau să meargă în Piaţa Justiţiei. Dragii mei, e mare ispită să nimereşti în cofetăria palatului. Grăsanii se pricepeau la bunătăţi. Unde mai pui că era şi o ocazie mai deosebită. Un dejun festiv! Nici nu vă puteţi imagina cu câtă râvnă şi pasiune munceau în acea zi bucătarii şi cofetarii palatului. Când intră din zbor în cofetărie, vânzătorul simţi în acelaşi timp şi groază, şi bucurie. Probabil că aşa se înspăimântă şi se bucură o albină care zboară pe un tort pus pe marginea unei ferestre de o gospodină neglijentă. 42

În primele clipe, vânzătorul nu reuşi să desluşească aproape nimic. Mai întâi i se păru că a nimerit într-o colivie minunată, în care se zbenguiau, cu triluri nemaiauzite, păsări rare, multicolore, venite din ţările calde. Dar, în clipa următoare, el îşi zise că nu se află într-o colivie, ci într-o prăvălie plină cu fructe tropicale, zdrobite, zemoase, plutind în propriul lor suc. O aromă ameţitor de dulce îi pătrunse până-n adâncul sufletului, iar din cauza arşiţei şi nădufului i se puse un nod în gât. Deodată, totul se învălmăşi: şi colivia minunată, şi prăvălia cu fructe. Cât ai clipi, vânzătorul se prăbuşi peste ceva moale şi cald. Nu lăsă baloanele, ţinând strâns în mână sfoara de care erau legate. Baloanele se opriră nemişcate deasupra capului său. Vânzătorul închise ochii, hotărât să nu-i mai deschidă pentru nimic în lume. „Acum înţeleg totul“, îşi zise el. „Aceasta nu-i nici colivie cu păsări, nici prăvălie cu fructe. E o cofetărie. Iar eu am aterizat drept pe un tort!“ Aşa se şi întâmplase! El nimerise pe tărâmul ciocolatei, al portocalelor, al rodiilor, al cremelor, al fructelor zaharisite, al pudrei de zahăr şi al dulceţii, şezând pe tron ca stăpânitorul unei împărăţii aromate şi multicolore. Iar tronul nu era nici mai mult nici mai puţin decât un tort. Vânzătorul nu îndrăznea să deschidă ochii. Se aştepta la un scandal nemaipomenit, la o furtună, fiind pregătit pentru orice. Dar se întâmplă ceva cu totul surprinzător. – S-a zis cu tortul, oftă, supărat nevoie mare, ajutorul de cofetar. Apoi se făcu linişte. Se auzeau doar bulele de aer, spărgându-se, din ciocolata care fierbea. – Ce-o să fie? şopti vânzătorul de baloane, sufocându-se de spaimă şi strângând din pleoape până la durere. 43

Inima îi zvâcnea ca o monedă în puşculiţă. – Fleacuri! zise cofetarul-şef pe acelaşi ton supărat. În salon s-a servit felul doi. Peste douăzeci de minute trebuie să ducem tortul. Baloanele multicolore şi mutra neroadă a acestui nătâng zburător vor fi un ornament minunat pentru tortul festiv. La aceste vorbe, cofetarul porunci: – Aduceţi crema! Şi i s-a adus crema. Dar să vedeţi ce a urmat! Trei cofetari şi douăzeci de ucenici se năpustiră asupra vânzătorului de baloane cu o străduinţă demnă de laudele celui mai gras dintre cei Trei Grăsani. Într-o clipă, vânzătorul fu acoperit pe toate părţile de cremă. El sta cu ochii închişi şi nu vedea nimic, dar priveliştea era dezgustătoare. Cofetarii îl unseră aproape în întregime, doar capul cu mutra-i durdulie, ce semăna cu un ceainic pictat cu margarete, ieşea în afară. În rest, fusese acoperit de cremă albă, cu o minunată tentă roz. Vânzătorul putea fi asemuit cu orice, numai nu cu un om. Îşi pierduse înfăţişarea, aşa cum îşi pierduse şi pantoful din rafie. Un poet l-ar fi asemuit cu o lebădă cu pene albe, imaculate, un grădinar, cu o statuie de marmură. Spălătoreasa l-ar fi comparat cu un munte de spumă albă de săpun, iar un ştrengar, cu un om de zăpadă. Deasupra capului său atârnau baloanele. Decorul era cu totul neobişnuit, însă, în ansamblu, tortul forma un tablou destul de interesant. – Iată aşa! zise cofetarul-şef cu aerul unui pictor care-şi admiră propria operă. Apoi porunci cu vocea-i aspră şi furioasă de mai înainte: – Fructele zaharisite! Aduseră fructele zaharisite. Erau de toate felurile şi de toate formele: amărui, vanilate, acrişoare, triunghiulare, rotunde, în formă de steluţe, de semilună şi de trandafiri. 44

45

Ucenicii munceau din răsputeri. Cofetarul-şef nici n-apucă bine să bată de trei ori din palme şi movila mare de cremă fu împresurată cu fructe zaharisite. – E gata! zise cofetarul-şef. Acum ar trebui să-l dăm la cuptor, să se rumenească puţin. „La cuptor!“ se îngrozi vânzătorul. „Cum aşa? Ce cuptor? Pe mine să mă dea la cuptor?“ În clipa aceea, una dintre slugi dădu buzna în cofetărie. – Tortul! Tortul! strigă el. Aduceţi imediat tortul! Cei din salon aşteaptă desertul! – E gata! răspunse cofetarul-şef. „Slavă Domnului!“ îşi zise vânzătorul. Acum întredeschise şi el ochii. Şase servitori în livrele albastre luară pe sus tava uriaşă pe care şedea vânzătorul şi se îndreptară spre salon. Din mers, auzea ucenicii care râdeau în hohote pe seama lui. Pe o scară largă, îl duseră în salon. Pentru o clipă, vânzătorul închise iarăşi ochii. În sală era zgomot şi veselie. Mulţimea adunată vocifera, râdea în hohote, aplauda. Se pare că masa festivă reuşise de minune. Vânzătorul, sau mai bine zis tortul, fu adus şi aşezat pe masă. În acea clipă, deschise şi omul nostru ochii. Şi îndată îi văzu pe cei Trei Grăsani. Aceştia erau atât de graşi, încât vânzătorul rămase cu gura căscată. „Trebuie numaidecât să închid gura“, se dezmetici el îndată. „În situaţia mea, e mai bine să nu dau semne de viaţă.“ Dar, vai! Gura nu voia deloc să se închidă. Aşa trecură două minute. Apoi vânzătorul se mai linişti, făcu un efort şi închise gura. Însă imediat căscă ochii, fără să vrea. Cu mari eforturi, închizând pe rând, ba gura, ba ochii, îşi stăpâni, în cele din urmă, mirarea. Grăsanii ocupau locurile de onoare, înălţându-se deasupra celorlalţi. Ei erau cei mai mâncăcioşi dintre toţi. Unul muşcă chiar din şerveţel. – Dumneavoastră mâncaţi şerveţelul!... – Vai, ce vorbiţi?! Se vede că n-am fost atent... 46

El puse şerveţelul pe masă şi prinse a ronţăi urechea celui de-al Treilea Grăsan, mai ales că semăna cu un colţunaş. Toţi izbucniră în hohote de râs. – Să lăsăm gluma! zise cel de-al Doilea Grăsan, ridicând furculiţa în sus. Avem treburi mai serioase. Au adus tortul! – Ura! Toată lumea se învioră. „Oare ce se va-ntâmpla?“ se frământa vânzătorul. „Ce-o să fie? Au să mă mănânce de viu!“ În clipa aceea, orologiul bătu de două ori. – Peste o oră, în Piaţa Justiţiei vor începe execuţiile, rosti cel Dintâi Grăsan. – Primul desigur că va fi executat armurierul Prospero, nu-i aşa? se interesă unul dintre oaspeţii de onoare. – El nu va fi executat astăzi, răspunse cancelarul de stat. 47

– Cum? De ce? – Deocamdată îl mai lăsăm în viaţă. Vrem să aflăm de la el planurile rebelilor şi numele principalilor conspiratori. – Şi unde-i acum? Toţi erau numai ochi şi urechi. Uitară până şi de tort. – Stă şi acum închis în cuşca de fier, iar cuşca e chiar aici, la palat, în menajeria moştenitorului Tutti. – Chemaţi-l!... – Aduceţi-l aici! zise Primul Grăsan. Să vadă toţi oaspeţii noştri această fiară mai îndeaproape. Dacă n-ar fi fost urletele, chiţcăiturile şi duhoarea de acolo, am fi mers în menajerie... Dar cred că sunt cu mult mai plăcute clinchetele cupelor şi aroma fructelor... – Desigur! Desigur! Nu face să mergem în menajerie... – Să-l aducă pe Prospero aici! O să mâncăm tort şi o să ne uităm la monstrul acesta. „Iar vorbesc de tort!“ se sperie vânzătorul. „Ce se leagă atâta de tortul ăsta?!... Ce mâncăcioşi!“ – Să fie adus Prospero, porunci Primul Grăsan. Cancelarul de stat ieşi. Slugile care se înghesuiră lângă uşile salonului se dădură la o parte şi se ploconiră. Culoarul deveni de două ori mai mic. Mâncăcioşii amuţiră. – E fioros ca un monstru! zise cel de-al Doilea Grăsan. E cel mai puternic dintre toţi. E mai vânjos decât un leu. Îi ard ochii de-atâta ură. Nu poţi privi în ei. – Are un cap îngrozitor! zise secretarul consiliului guvernamental. Un cap enorm! Seamănă cu capitelul unei coloane şi are părul roşcat. Capul său parcă-ar fi înconjurat de flăcări. Când veni vorba de armurierul Prospero, mâncăcioşii se schimbară deodată la faţă. Încetară să mai mănânce şi să mai glumească, se potoliră şi îşi supseră burţile, iar unii chiar păliră. Mulţi dintre ei deja regretau că doriseră să-l vadă. 48

Cei Trei Grăsani deveniră mai gravi şi părea că slăbiseră puţin. Deodată, toţi amuţiră. Era o linişte mormântală. Grăsanii se ghemuiră unul în altul. Armurierul Prospero fu adus în salon. În faţă păşea cancelarul de stat. De o parte şi de alta erau gărzile. Acestea intrară cu săbiile afară din teacă, fără să-şi scoată chipiele negre de muşama. Lanţurile zăngăneau. Mâinile armurierului erau încătuşate. Îl aduseseră lângă masă, iar el se opri la câţiva paşi de cei Trei Grăsani. Armurierul Prospero stătea cu capul aplecat. Prizonierul era palid. Pe frunte, la tâmple şi în părul său roşcat şi încâlcit se zăreau pete de sânge închegat. Ridică fruntea şi privi la cei Trei Grăsani. Toţi cei de faţă se dădură îndărăt. – De ce l-aţi adus? se revoltă unul dintre oaspeţi, cel mai bogat morar din ţară. Mi-e frică de el! Şi morarul leşină pe dată, căzând cu nasul în dulceaţa de fructe. Câţiva oaspeţi se năpustiră spre uşă. Nimănui nu-i mai ardea de tort. – Ce vreţi de la mine? întrebă armurierul. Primul Grăsan prinse curaj. – Am vrut să te vedem, zise el. Tu nu eşti curios să-i vezi pe cei care te-au întemniţat? – Mi-e silă de voi! – Da? În curând o să-ţi tăiem capul şi astfel o să te scutim de prezenţa noastră. – Nu mi-e frică! Eu am un singur cap. Poporul însă are sute de mii de capete. Nu veţi izbuti să le tăiaţi pe toate. – Astăzi, în Piaţa Justiţiei, călăii se vor răfui cu tovarăşii tăi, care vor fi executaţi cu toţii, pe rând. Mâncăcioşii zâmbiră sfidător pe sub mustăţi. Morarul îşi reveni şi chiar începu să-şi lingă dulceaţa de trandafiri de pe buze. 49

– Se vede că vi s-a acoperit creierul de grăsime! spuse Prospero. Nu vă vedeţi decât burţile!... – Auzi dumneata! se supără cel de-al Doilea Grăsan. Şi cam ce-ar trebui să vedem noi? – Întrebaţi-vă miniştrii. Ei ştiu prea bine ce se petrece în ţară. Cancelarul de stat se făcu că tuşeşte. Miniştrii prinseră a bate darabana cu degetele în farfurii. – Întrebaţi-i, continuă Prospero, vă vor povesti ce se petrece chiar sub nasul vostru... Apoi tăcu. Toţi aşteptau cu urechile ciulite. – Vă vor povesti cum ţăranii, cărora le-aţi luat pâinea de la gură, se ridică împotriva moşierilor. Dau foc conacelor şi-i izgonesc de pe pământurile lor. Minerii nu mai vor să extragă cărbunele pe care să-l stăpâniţi tot voi. Muncitorii din fabrici distrug maşinăriile, ca să nu mai lucreze pentru a vă îmbogăţi. Marinarii aruncă încărcăturile în mare. Soldaţii refuză să mai execute ordinele. Savanţii, funcţionarii, judecătorii, actorii, toţi trec de partea poporului. Aceia care până acum lucrau pentru voi aproape pe degeaba, în timp ce voi vă îngrăşaţi, toţi năpăstuiţii, oropsiţii, flămânzii, orfanii, schilozii şi cerşetorii, toţi s-au răzvrătit împotriva voastră, împotriva celor graşi şi bogaţi, cu inimi de piatră! – Mi se pare că vorbeşte mai mult decât îi este îngăduit, interveni cancelarul de stat. Dar Prospero nu se lăsă: – Cincisprezece ani am tot învăţat poporul să vă urască pe voi şi puterea voastră. O, de cât timp ne adunăm forţele! Acum a sunat ceasul de pe urmă! – Ajunge! se înverşună cel de-al Treilea Grăsan. – Trebuie să-l băgăm din nou în cuşcă! propuse al Doilea Grăsan. Iar Primul Grăsan hotărî: 50

– O să stai închis în cuşca ta până când îl vom prinde pe acrobatul Tibul. Vă vom executa pe amândoi în aceeaşi zi. Poporul o să vadă leşurile şi o să-i treacă pofta să mai lupte cu noi! Prospero tăcea. Îşi plecă din nou capul. Grăsanul continuă: – Tu ai uitat împotriva cui vrei să lupţi? Noi, cei Trei Grăsani, suntem bogaţi şi atotputernici. Totul e sub stăpânirea noastră. Eu, Primul Grăsan, sunt stăpânul grânelor ce rodesc pe pământurile noastre. Celui de-al Doilea Grăsan îi aparţin toate minele de cărbuni. Iar cel de-al Treilea Grăsan a cumpărat tot fierul. Noi suntem mai bogaţi decât oricine! Cel mai bogat om din ţară este de o sută de ori mai sărac decât noi. Cu aurul ce-l avem putem cumpăra tot ce dorim! Deodată, toţi mâncăcioşii deveniră furioşi. Cuvintele Grăsanului le dăduseră curaj. 51

– Băgaţi-l în cuşcă! În cuşcă! începură ei să strige. – La menajerie! – În cuşcă! – Zurbagiule! – În cuşcă! Prospero fu scos afară. – Iar acum, să gustăm tortul! îi îndemnă Primul Grăsan. „S-a zis cu mine!“ se gândi vânzătorul de baloane. Toate privirile se îndreptară asupra-i. El închise ochii. Mâncăcioşii se înveseliră. – Ho, ho, ho! – Ha, ha, ha! Ce tort pe cinste! Uitaţi-vă la baloane! – Sunt fermecătoare! – Ia priviţi ce mutră! – O, e minunată! Toţi se apropiară de tort. – Dar oare ce-o fi în momâia asta caraghioasă? întrebă cineva şi-i trase un bobârnac zdravăn în frunte. Trebuie să fie bomboane! – Sau şampanie... – Foarte curios! Foarte curios! – Haideţi mai întâi să-i tăiem capul, să vedem ce-o să iasă! – Vai! Vânzătorul nu mai suportă şi, rostind răspicat „Vai!“, deschise ochii. Curioşii se dădură îndărăt. În acel moment, pe culoar se auzi strigătul disperat al unui copil: – Păpuşa! Păpuşa mea! Toată lumea rămase încremenită. Cei mai îngrijoraţi erau Grăsanii şi cancelarul de stat. Ţipătul copilului se transformă într-un plâns jalnic, de ţi se rupea inima. – Ce să fie? întrebă Primul Grăsan. Plânge moştenitorul Tutti! 52

– Plânge moştenitorul Tutti! repetară într-un glas ceilalţi Doi Grăsani. Tustrei păliră. Erau foarte speriaţi. Cancelarul de stat, câţiva miniştri şi slugile se îndreptară grăbiţi spre ieşirea dinspre culoar. – Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? se auzea glasurile oaspeţilor. Copilul intră valvârtej în salon, îmbrâncind miniştrii şi slugile. Se apropie de cei Trei Grăsani, cu pletele în vânt, în pantofiori de lac strălucitori. Plângea foarte tare, îngânând nişte cuvinte răzleţe, nedesluşite.

53

„Copilul ăsta o să mă vadă!“ se nelinişti vânzătorul. „Afurisita de cremă, care nu mă lasă nici să respir şi nici să mişc un deget măcar, desigur că o să-i placă mult băiatului. Ca să-l liniştească, îi vor tăia o bucată de tort, împreună cu unul dintre călcâiele mele.“ Însă băiatul nici nu se uită la tort. Nici chiar baloanele minunate, care atârnau deasupra capului vânzătorului, nu îi atraseră atenţia. Copilul continua să plângă amarnic. – Ce s-a întâmplat? întrebă Primul Grăsan. – De ce plânge moştenitorul Tutti? întrebă cel de-al Doilea Grăsan. Al Treilea Grăsan deveni pe dată ursuz. Moştenitorul Tutti avea doisprezece ani. Creştea ca un prinţişor şi era educat în palatul celor Trei Grăsani. Aceştia ţineau morţiş să aibă un moştenitor. Deoarece nu aveau copii, toată averea lor şi cârma ţării urmau să treacă în mâinile lui Tutti. Lacrimile băieţaşului îi speriară pe Grăsani mai ceva decât cuvintele armurierului Prospero. Moştenitorul îşi încleşta furios pumnişorii, gesticula şi bătea din picioare. Mânia şi supărarea copilului erau fără margini. Nimeni nu cunoştea motivul. Institutorii se iţeau de după coloane, prea înspăimântaţi ca să intre în salon. Îmbrăcaţi în haine negre şi purtând peruci negre pe cap, semănau cu nişte sticle de lampă afumate. În cele din urmă, când se mai linişti puţin, copilul îşi spuse păsul. – Păpuşa mea, păpuşa mea minunată s-a stricat!... Mi-au schilodit păpuşa. Gărzile au străpuns-o cu săbiile! 54

Şi izbucni din nou în hohote de plâns, frecându-şi ochii cu pumnişorii şi umezându-şi obrajii cu lacrimile ce-i curgeau şiroaie. – Ce?! se îndârjiră Grăsanii. – Cum?! – Gărzile? – Au străpuns-o? – Cu săbiile? – Păpuşa moştenitorului Tutti? Şi toţi cei adunaţi în salon şoptiră, cu voci pierdute: – Nu se poate! Cancelarul de stat se apucă cu mâinile de cap. Acelaşi morar nevricos leşină din nou, dar îşi reveni imediat, trezit de strigătul înfiorător al unuia dintre Grăsani: – Festivitatea a luat sfârşit! Lăsaţi totul la o parte! Să fie convocat consiliul! Toţi funcţionarii! Toţi judecătorii! Toţi miniştrii! Toţi călăii! Să fie amânată execuţia de astăzi! Trădare la palat! Se stârni mare panică. Într-un minut, caretele palatului împânziră toate drumurile. Cinci minute mai târziu, din toate părţile se îndreptau spre palat, în goana cailor, judecătorii, consilierii, călăii. Mulţimea care aştepta în Piaţa Justiţiei executarea rebelilor, fu nevoită să se împrăştie. Crainicii, urcându-se la tribună, anunţară mulţimea că, din cauza unor evenimente importante, execuţia se amână pentru ziua următoare. Vânzătorul fu scos cu tot cu tort din salon. Mâncăcioşii îşi veniră pe loc în fire. Îl înconjurară pe moştenitorul Tutti şi îi ascultau cu atenţie spusele. 55

– Eram în parc, întins pe iarbă, cu păpuşa lângă mine. Tare îmi doream să înceapă o eclipsă de soare. E foarte curios. Ieri am citit într-o carte... Când se produce eclipsa, în plină zi, apar stelele pe cer. Din cauza plânsului, băieţaşul nu mai putu vorbi. Institutorul povesti în locul lui până la capăt întâmplarea. Însă şi acesta, de altfel, vorbea anevoie, tremurând de frică: – Eu eram aproape de moştenitorul Tutti şi de păpuşa lui. Şedeam la soare, cu nasul în sus. Am un coş pe nas şi credeam că razele soarelui mă vor ajuta să scap de el. Şi deodată apărură gărzile. Erau vreo douăsprezece. Discutau despre ceva, pe un ton agitat. Ajunşi în dreptul nostru, soldaţii se opriră. Aveau un aer ameninţător. Unul dintre ei zise, arătând spre moştenitorul Tutti: „Vedeţi puiul de lup. Cei trei porci graşi îl cresc pe acest pui de lup.“ Vai! Mi-am dat seama imediat ce însemnau aceste cuvinte... –Şi cine sunt cei trei porci graşi? întrebă Primul Grăsan. Ceilalţi doi se înroşiră până în vârful urechilor de mânie. Atunci, şi Primul Grăsan se schimbă la faţă. Tustrei fornăiau aşa de zgomotos, încât uşa de sticlă a balconului se închidea şi se deschidea singură. – Gărzile îl înconjurară pe moştenitorul Tutti, continuă institutorul. Şi au zis aşa: „Trei porci cresc un pui de lup feroce. Moştenitorule Tutti, în ce parte ţi-e inima? I-au scos inima. El trebuie să crească rău, zgârcit, crud, să urască oamenii... Când vor crăpa cei trei porci, lupul cel rău le va lua locul.“ – De ce n-ai curmat aceste vorbe îngrozitoare? strigă cancelarul de stat, zgâlţâindu-l pe educator de umăr. Oare nu ţi-ai dat seama că sunt nişte trădători care au trecut de partea poporului? Educatorul se îngrozi şi îngăimă abia desluşit: – Mi-a fost frică. Erau tare furioşi. Iar eu nu aveam nicio armă, în afară de coşul de pe nas... Îşi ţineau mâinile pe mânerele săbiilor, neliniştiţi. „Uitaţi-vă“, spuse unul dintre ei, „O momâie. O păpuşă. Puiul 56

57

de lup se joacă cu păpuşa. El nu ştie cum arată copiii adevăraţi. Păpuşa cu arcuri îi ţine de urât şi se joacă cu el.“ Atunci, altul strigă: „Când am plecat din sat, mi-am lăsat în urmă soţia şi copilul! Într-o zi, băiatul meu a tras cu praştia şi a nimerit într-o pară din pomul care creştea în livada moşierului. Moşierul a poruncit ca băiatul să fie biciuit cu nuielile pentru ofensa adusă puterii bogătaşilor, iar slugile lui au legat-o pe soţia mea la stâlpul infamiei“. Gărzile începură să strige şi să se apropie de moştenitorul Tutti. Acela care le povestise despre băiatul său a scos sabia şi a înfipt-o în păpuşă. Ceilalţi au făcut la fel... La aceste cuvinte, moştenitorul Tutti izbucni într-un plâns amarnic. „Na, puiule de lup! Pe urmă vom ajunge noi şi la cei trei porci graşi ai tăi“, ziceau ei. – Unde-s trădătorii infami? tunară Grăsanii. – Au aruncat păpuşa şi au luat-o spre parc, strigând: „Trăiască armurierul Prospero! Trăiască acrobatul Tibul! Jos cu cei Trei Grăsani!“ – Dar gărzile de ce n-au tras în ei? se indignară cei din sală. Atunci educatorul le spuse ceva cu totul neaşteptat: – Gărzile îi salutau, fluturându-şi pălăriile. Am văzut de după gard cum trădătorii îşi luau rămas-bun de la ei, zicând: „Tovarăşi, duceţi-vă şi spuneţi-le tuturor că în curând armata va trece de partea poporului...“ Iată ce se întâmplase în parc. Lumea începu să se agite. Unităţile cele mai de încredere ale gărzii palatului au fost postate în dreptul intrărilor şi ieşirilor, pe poduri şi pe drumul ce ducea spre porţile oraşului. Consiliul de stat se adună îndată la sfat. Oaspeţii se împrăştiară. Cei Trei Grăsani îşi verificară greutatea pe cântarul medicului-şef al palatului şi constatară că, în pofida emoţiilor prin care au trecut, nu pierduseră niciun gram. De aceea, medicul-şef fu arestat, dându-i-se numai pâine şi apă. Păpuşa moştenitorului Tutti fu găsită pe iarba din parc. Nu apucase să vadă eclipsa. Era stricată de-a binelea. 58

Moştenitorul Tutti nu se liniştea cu niciun chip. Strângea la piept păpuşa sfâşiată şi plângea de ţi se rupea inima văzându-l. Ea semăna cu o fetiţă. Era de aceeaşi statură cu Tutti – o păpuşă scumpă, lucrată cu măiestrie, care la înfăţişare nu se deosebea cu nimic de o fetiţă vie. 59

Acum rochia ei era sfâşiată, iar pieptul, străpuns de loviturile săbiilor. Doar cu o oră în urmă păpuşa ştia să se aşeze, să stea în picioare, să zâmbească, să danseze. Acum ea devenise o simplă paiaţă. De undeva din gâtul ei şi din piept, de sub mătăsurile roz, se auzea un zornăit de arc rupt, asemeni unui ceasornic vechi înainte de a bate ora fixă. – A murit păpuşa mea! se tânguia moştenitorul Tutti. Vai, ce nenorocire! Sărmana! Micul Tutti nu era un pui de lup. – Păpuşa trebuie reparată, zise cancelarul la şedinţa consiliului de stat. Durerea moştenitorului Tutti e nemărginită. Păpuşa trebuie reparată cu orice preţ. – Trebuie să cumpărăm alta, propuseră miniştrii. – Moştenitorul Tutti nu doreşte altă păpuşă. El vrea ca anume această păpuşă să învie. – Dar cine poate s-o repare? – Ştiu eu! spuse ministrul învăţământului public. – Cine? – Domnilor, noi am uitat că în oraşul nostru locuieşte doctorul Gaspar Arneri. Omul acesta poate să facă orice. Sunt sigur că el va izbuti s-o repare. Vorbele lui stârniră entuziasm printre membrii consiliului. – Bravo! Bravo! Şi, aducându-şi aminte de doctorul Gaspar, întregul consiliu începu să cânte în cor: Cum s-atingi bolta-nstelată, Cum să prinzi vulpea şireată, Cum să scoţi aburi din piatră Gaspar îţi spune îndată. Fără întârziere, întocmiră un ordin adresat doctorului Gaspar Arneri, cu următorul cuprins: 60

DOMNULUI DOCTOR GASPAR ARNERI,

Consiliul de stat al celor Trei Grăsani vă expediază păpuşa stricată a moştenitorului Tutti şi vă ordonă să o reparaţi în timp de 24 de ore. Dacă păpuşa îşi va recăpăta înfăţişarea vie şi sănătoasă de odinioară, veţi primi răsplata pe care o veţi dori. În caz de neîndeplinire a acestui ordin, veţi avea de suportat cele mai drastice sancţiuni. Preşedintele consiliului de stat, cancelarul de stat...

Cancelarul semnă ordinul, aplicând imediat marele sigiliu de stat. Ştampila era rotundă şi avea gravată imaginea unui sac plin şi îndesat. Căpitanul gărzii palatului, contele Bonaventura, însoţit de doi dintre soldaţi, se îndreptă spre oraş, ca să-l găsească pe doctorul Gaspar Arneri şi să-i înmâneze ordinul consiliului de stat. Cei trei încălecară pe cai şi o porniră la drum. În urma lor venea o caretă, în care era un înalt funcţionar al palatului. El ţinea pe genunchi păpuşa vătămată. Căpşorul ei minunat, cu bucle scurte, aurii se odihnea, cuprins de tristeţe, pe umărul funcţionarului. Moştenitorul Tutti încetă să mai plângă. Era convins că a doua zi, în zori, îi vor aduce păpuşa vie şi nevătămată. Cât de zbuciumată a fost această zi pentru cei de la palat! Dar, vai, am uitat de vânzătorul de baloane! Cum s-au terminat peripeţiile negustorului nostru zburător? Se ştie doar că a fost scos din salon. Apoi se pomeni din nou în cofetărie. Şi aici se petrecu o mare nenorocire. 61

Unul dintre servitorii care duceau tava cu tort călcă pe o coajă de portocală. – Ai grijă! strigară servitorii. – Ajutor! ţipă vânzătorul, simţind cum se clatină cu tort cu tot. Dar servitorul nu reuşi să-şi ţină echilibrul şi se prăbuşi pe pardoseala de faianţă, cât era de mare, ţipând ca din gură de şarpe. – Ura! exclamară încântaţi ucenicii. – Ce drăcuşori! rosti vânzătorul cu tristeţe şi disperare, aterizând şi el pe podea odată cu tot cu platoul, care se făcu ţăndări. Crema zbură în toate părţile, asemeni bulgărilor de zăpadă. Servitorul sări în picioare şi o rupse la fugă. Ucenicii cofetarilor săreau în sus, ţopăiau şi strigau cât îi ţinea gura. Vânzătorul zăcea pe podea printre cioburi, scufundat în siropul de zmeură şi în crema franţuzească delicioasă, care, din păcate, se topea cu tristeţe pe ruinele tortului. Vânzătorul observă cu mare uşurare în suflet că în cofetărie se aflau doar ucenicii cofetarilor, iar cei trei şefi ai lor lipseau. „Cu ucenicii mă voi înţelege eu cumva, ca să mă ajute să fug de aici“, îşi zise vânzătorul. „Mă vor salva baloanele.“ Aşa se gândea el şi ţinea strâns sfoara cu baloane. Ajutoarele de bucătar făcură roată în jurul lui. După sclipirea din ochii copiilor, vânzătorul îşi dădu seama că, pentru ei, baloanele lui 62

sunt o adevărată comoară şi că fiecare dintre ei şi-ar împlini visul, ar fi fericit, dacă s-ar alege măcar cu unul dintre acele minunăţii. – M-am săturat de aventuri, zise vânzătorul. Eu nu sunt nici copil, şi nici erou. Nu-mi place să zbor, mi-e frică de cei Trei Grăsani, nu pot împodobi torturile festive. Aş vrea foarte mult să plec din acest palat. Micii cofetari se opriră din râs.

63

Baloanele se legănau şi se roteau în lumina soarelui, strălucind rând pe rând, ca nişte flăcări când albastre, când galbene, când roşii. Într-adevăr, erau nişte baloane minunate. – Mă puteţi ajuta să fug? îi ispiti vânzătorul, trăgând de sforicică. – Putem, răspunse în şoaptă unul dintre ucenici şi adăugă: Dacă ne daţi baloanele. Vânzătorul păli. – Bine! zise el cu indiferenţă. Sunt de acord. Baloanele sunt foarte scumpe. Am mare nevoie de ele, dar accept. Sunteţi nişte băieţei tare simpatici. Aveţi nişte feţe vesele, sincere şi glasuri cristaline. „Lua-v-ar toţi dracii!“ adăugă în sinea lui. – Cofetarul-şef e în depozit, zise un ucenic. El cântăreşte produsele pentru prăjiturile ce vor fi servite diseară, la ceai. Trebuie să ne grăbim, ca să terminăm înainte să se întoarcă el. – Foarte bine! se învoi vânzătorul. Nu face să tărăgănam. – Imediat! Ştiu eu un secret. La aceste cuvinte, micul ajutor de cofetar se apropie de o cratiţă mare de aramă, care stătea pe o placă de faianţă, şi ridică iute capacul. – Daţi baloanele! rosti el. – Ai înnebunit? se supără vânzătorul. Ce să fac eu cu cratiţa ta? Eu vreau să fug. Nu cumva vrei să mă bag în cratiţă?! – Întocmai. – În cratiţă? – În cratiţă! – Şi pe urmă? – Pe urmă o să vedeţi. Săriţi iute în cratiţă. E cea mai bună cale de scăpare. Cratiţa era atât de mare, încât ar fi încăput în ea nu numai vânzătorul slăbănog, ci şi cel mai gras dintre cei Trei Grăsani. 64

– Băgaţi-vă mai repede, dacă vreţi să fugiţi. Vânzătorul îşi aruncă ochii în cratiţă. Nu avea fund. I se păru o prăpastie adâncă şi neagră, ca un puţ. – Bine, zise el cu un oftat. Fie, în cratiţă! Nu e mai rău decât să zbori sau să faci o baie în cremă. Aşadar, la revedere, ştrengari mici ce sunteţi! Asta-i răsplata pentru libertatea mea! Deznodă sfoara şi împărţi baloanele micilor cofetari. Ajunseră numai bine pentru toţi: erau douăzeci de baloane, fiecare cu sforicica lui. Apoi, cu stângăcia-i firească, urcă în cratiţă şi se aşeză cu picioarele în sus. Micul cofetar puse capacul. – Avem baloane! Baloane! strigau ucenicii, în culmea fericirii. Prichindeii o zbughiră afară, luând-o spre pajiştea din parc, care începea chiar de sub geamurile cofetăriei. Aici, în aer liber, era mult mai plăcut să te joci cu baloanele. Însă, deodată, în cele trei geamuri ale cofetăriei apărură cofetarii. – Ce?! izbucniră toţi într-un glas. Ce v-a trăsnit prin cap? Ce-i cu dezordinea asta? Imediat la treabă! Micii cofetari se speriară aşa de tare, încât scăpară din mâini sforile. S-a zis cu fericirea lor! Cele douăzeci de baloane se ridicară iute spre văzduhul albastru şi strălucitor. Iar micii cofetari rămaseră jos în iarbă, printre muşcate, cu gurile căscate, ridicând capetele ascunse sub bonetele albe ca neaua.

Capitolul V

V

Negrul şi căpăţâna de varză

ă amintiţi, desigur, că zbuciumata noapte a doctorului s-a încheiat cu apariţia din hornul căminului a faimosului acrobat Tibul. Ce s-a petrecut între cei doi, în zori de zi, în biroul doctorului Gaspar, nimeni nu ştie. Mătuşa Ganimed, obosită de aşteptarea îndelungată a doctorului şi copleşită de atâtea emoţii, dormea dusă şi visa o găină. A doua zi, chiar când vânzătorul de baloane pătrunse în zbor în Palatul celor Trei Grăsani, iar gărzile străpunseseră cu săbiile păpuşa moştenitorului Tutti, mătuşa Ganimed avusese o mică neplăcere. Scăpase şoarecele din capcană. Cu o noapte înainte, acest şoarece ronţăise aproape o jumătate de kilogram de marmeladă. Dar asta nu era tot, căci în noaptea de vineri spre sâmbătă, acelaşi şoarece răsturnase un pahar în care se aflau nişte cuişoare. Paharul se făcuse ţăndări, iar cuişoarele, nu se ştie de ce, miroseau acum a tinctură de valeriană. Iar în noaptea zbuciumată, şoarecele căzuse în cursă.

66

Când se trezi dis-de-dimineaţă, mătuşa Ganimed cercetă capcana. Şoarecele stătea acolo nemişcat, de parcă nu era pentru prima oară când nimerea în cursă. Se prefăcea, desigur. – Altădată să nu mai mănânci marmeladă, dacă nu-i a ta, îl dojeni mătuşa Ganimed şi puse capcana undeva la vedere. După ce se îmbrăcă, mătuşa Ganimed se duse în atelierul doctorului Gaspar. Voia să-şi împărtăşească bucuria. Cu o dimineaţă în urmă, doctorul se supărase că nu mai era marmeladă. – Şoarecelui i-a plăcut marmelada, pentru că ea conţine mulţi acizi, îi explicase el. Explicaţia o liniştise pe mătuşa Ganimed, care-şi puse în gând: „Vasăzică, şoarecelui îi plac acizii mei... Ia să vedem dacă o să-i placă şi capcana mea“. Mătuşa Ganimed se apropie de uşa care dădea în atelier, cu capcana în mână. Era în zorii zilei. Prin fereastra deschisă strălucea verdeaţa grădinii. Vântul, care avea să-l ducă departe pe vânzătorul de baloane, se stârnise mai târziu. În dosul uşii se auzeau nişte zgomote. „Sărăcuţul!“ îşi zise mătuşa Ganimed. „Oare nu cumva n-a dormit nici noaptea aceasta?“ Bătu în uşă. Doctorul spuse ceva, dar mătuşa nu auzi bine. Uşa se deschise. Doctorul Gaspar stătea în prag. În atelier se simţea un miros de plută arsă. Într-un colţ, în creuzet, pâlpâia o lumină roşie, gata-gata să se stingă. După cum se vedea, doctorul îşi petrecuse restul nopţii ocupându-se cu vreo lucrare ştiinţifică. – Bună dimineaţa! o salută vesel doctorul. Mătuşa Ganimed ridică mândră capcana. Şoarecele adulmeca aerul, mişcând din botic. 67

– Am prins şoarecele! – Foarte bine! exclamă doctorul, mulţumit. Ia să-l văd. Mătuşa Ganimed se apropie cu paşi mărunţi de geam. – Iată-l! zise ea şi îi întinse capcana. Deodată, dădu cu ochii de negru. Lângă geam, pe un cufăr cu inscripţia „Atenţie!“, stătea un negru voinic, aproape despuiat. Purta nişte pantaloni scurţi, de culoare roşie. Pielea lui era atât de neagră, încât căpătase reflexe de un brunviolet. Negrul trăgea dintr-o pipă. Mătuşa Ganimed ţipă aşa de tare „Vai!“, încât pentru o clipă îşi pierdu glasul. Apoi începu să se rotească precum o sfârlează, cu braţele întinse, asemeni unei sperietori de ciori dintr-un lan de grâu. La o mişcare stângace de-a ei, zăvorul capcanei zăngăni şi se deschise, iar şoarecele căzu şi dispăru într-o clipită. Mătuşa Ganimed se sperie grozav. Negrul râdea în hohote, întinzându-şi picioarele dezgolite şi lungi, în pantofi roşii şi ascuţiţi, ca nişte ardei iuţi uriaşi. Pipa îi sălta între dinţii albi, ca o rămurică lăsată în voia furtunii. Iar doctorului i se cutremurau ochelarii pe nas, sclipind ciudat. Râdea şi el. Mătuşa Ganimed ieşi valvârtej afară. – Şoarecele! ţipa ea. Şoarecele! Marmelada! Negrul! Doctorul Gaspar se repezi din urma ei. – Mătuşă Ganimed, încerca el s-o liniştească, nu te agita aşa. Am uitat să-ţi povestesc despre noua mea experienţă. Dar te puteai aştepta la una ca asta. Doar ştii bine că eu sunt savant, doctor în diverse ştiinţe şi meşter iscusit. Fac tot felul de experienţe. Nu ar fi de mirare dacă în atelierul meu ai vedea nu numai un negru, dar chiar şi un elefant. Mătuşă Ganimed... Mătuşă Ganimed... Negrul  e una, 68

69

iar omleta e alta... Noi aşteptăm dejunul. Negrului meu îi place tare mult omleta... – Şoarecelui îi plac acizii, şopti înspăimântată mătuşa Ganimed, iar negrului dumitale îi place omleta... – Ei, vezi! Omleta acum, iar şoarecele la noapte. Cu siguranţă că la noapte o să cadă în cursă, mătuşă Ganimed. Nu mai are el nevoie de libertate. Marmelada a mâncat-o deja, odată pentru totdeauna. Mătuşa plângea, adăugând în omletă lacrimi în loc de sare. Acestea erau însă atât de iuţi, încât înlocuiau şi piperul. Apoi se aşezară la masă. – E bine că are mult piper. E foarte gustos! lăuda negrul omleta, înfulecând cu poftă. Mătuşa Ganimed luă câteva picături de valeriană, care acum, nu ştim de ce, miroseau a cuişoare. Probabil, din cauza lacrimilor. Apoi îl zări pe geam pe doctorul Gaspar, trecând pe stradă. Era îmbrăcat cum se cuvine: fular nou, baston nou, ghete care, deşi vechi, păreau noi, cu tocuri roşii, nou-nouţe şi ele. Iar alături de el mergea negrul. Mătuşa Ganimed închise ochii şi se aşeză pe duşumea. Mai exact, nu se aşeză pe duşumea, ci pe pisică. De durere, pisica miorlăi asurzitor. Mătuşa Ganimed, supărată foc, luă pisica la bătaie. În primul rând, pentru că i se învârtea mereu printre picioare şi, în al doilea rând, pentru că nu fusese în stare să prindă la timp şoarecele buclucaş. Iar şoarecele, strecurându-se din atelierul doctorului Gaspar în scrinul mătuşii Ganimed, ronţăia acum fursecurile cu migdale, amintindu-şi cu nostalgie de marmelada delicioasă ce-o mâncase în ajun. 70

Doctorul Gaspar Arneri locuia pe Strada Umbrei. De aici, dacă o luai la stânga, ajungeai pe o alee numită Văduva Lisaveta, iar de acolo, traversând această stradă, renumită pentru stejarul lovit de trăsnet, puteai pătrunde, după încă vreo cinci minute de mers, în Piaţa Paisprezece. Doctorul Gaspar împreună cu negrul se îndreptară într-acolo. Vântul începea să se înteţească. Stejarul ciuntit scârţâia ca un scrânciob. Un om care încleia afişe nu reuşea nicidecum să ţină foaia pe care trebuia s-o lipească. Vântul îi smulgea din mâini hârtia şi i-i acoperea faţa. Din depărtare, aveai impresia că omul îşi şterge obrajii cu un şerveţel alb. În sfârşit, după mai multe încercări, reuşi să lipească afişul pe gard. CETĂŢENI! CETĂŢENI! CETĂŢENI!

ASTĂZI, Guvernul celor Trei Grăsani organizează pentru popor O SERBARE! GRĂBIŢI-VĂ în Piaţa Paisprezece! GRĂBIŢI-VĂ! Acolo vor avea loc diferite reprezentaţii, spectacole, momente distractive. GRĂBIŢI-VĂ!

Doctorul Gaspar citi: – Iată, zise doctorul Gaspar, e clar. Azi, în Piaţa Justiţiei, urmează să aibă loc execuţia rebelilor. Călăii celor Trei Grăsani îi vor decapita pe cei care s-au ridicat împotriva puterii mâncăcioşilor şi bogaţilor. Cei Trei Grăsani vor să înşele poporul. Lor le e teamă ca nu cumva oamenii adunaţi în Piaţa Justiţiei să distrugă eşafodurile, să omoare 71

călăii şi să-i elibereze pe fraţii lor condamnaţi la moarte. Tocmai de aceea organizează distracţii, ca să atragă atenţia poporului de la execuţiile ce vor avea loc astăzi. Doctorul Gaspar şi însoţitorul său ajunseseră în piaţă. Pe lângă barăcile unui bâlci se înghesuiau o mulţime de oameni. Printre cei adunaţi, doctorul nu zări niciun filfizon, nicio cucoană în haine de culoarea peştişorilor de aur şi a strugurilor, niciun bătrân de viţă nobilă, purtat în lectică incrustată cu aur, niciun negustor cu chimir mare de piele la brâu. Veniseră în piaţă doar locuitorii săraci ai mahalalelor: meşteşugarii, vânzătorii de turte din faină de secară, zilierii, hamalii, bătrânele, cerşetorii, schilozii. Hainele lor cenuşii, ponosite, zdrenţuite erau înfrumuseţate pe alocuri sau cu manşete verzui, sau cu pelerine pestriţe, sau cu panglici multicolore. Vântul răsfira părul alb ca neaua al bătrânelor, înroşea ochii şi smulgea zdrenţele cerşetorilor. Chipurile lor erau necăjite şi încruntate. Toţi se aşteptau la ceva rău. – În Piaţa Justiţiei are loc execuţia, vorbeau între ei oamenii. Acolo vor cădea capetele tovarăşilor noştri, iar aici se vor maimuţări bufonii plătiţi din greu cu aur de către cei Trei Grăsani. – Să mergem în Piaţa Justiţiei! se auziră strigăte în mulţime. – Nu avem arme! Nu avem revolvere şi săbii! Iar Piaţa Justiţiei este înconjurată de trei rânduri de gărzi. – Soldaţii sunt încă în serviciul lor. Ei au tras în noi. Nu-i nimic. Dacă nu azi, mâine sigur vor merge cu noi împotriva superiorilor lor. – Chiar noaptea trecută, un soldat l-a împuşcat pe ofiţerul său. El a salvat viaţa acrobatului Tibul. – Dar unde e Tibul? A reuşit să fugă? – Nu se ştie. Din noapte până-n zori, gărzile au tot dat foc cartierelor muncitoreşti. Voiau cu orice preţ să-l prindă. 72

Doctorul Gaspar şi negrul se apropiară de barăcile bâlciului. Reprezentaţia încă nu începuse. De după perdelele colorate, de după paravane, răsunau voci, sunau clopoţei, cântau flaute, se auzeau ţipete, foşnete, urlete de tot felul. Actorii se pregăteau pentru spectacol. Cortina se ridică şi în scenă apăru un personaj. Era un spaniol, faimosul pistolar. Avea nişte mustăţi zburlite şi un ochi care se rotea mereu. – A! zise el văzându-l pe negru, şi tu vei lua parte la reprezentaţie? Cât ţi-au plătit? Negrul nu-i răspunse. – Mie mi-au dat zece galbeni, se lăudă spaniolul. Îl luase pe negru drept actor. Ia vino încoace, îi şopti el, cu o mutră plină de curiozitate. Negrul se apropie de cortină. Spaniolul îi divulgă taina. El îi spuse că cei Trei Grăsani tocmiseră o sută de actori, pentru ca aceştia să dea astăzi reprezentaţii în toate pieţele şi, prin jocul lor, să preamărească în fel şi chip puterea celor bogaţi şi mâncăcioşi şi, totodată, să-i ponegrească pe rebeli, pe armurierul Prospero şi pe acrobatul Tibul. – Au adunat o întreagă trupă de scamatori, îmblânzitori de animale, clovni, ventriloci, dansatori... Toţi au fost plătiţi. – Oare toţi actorii s-au învoit să aducă laude celor Trei Grăsani? întrebă doctorul Gaspar. – St! şuieră spaniolul printre dinţi şi îşi duse degetul la buze. Despre asta nu se vorbeşte cu voce tare. Mulţi dintre ei au refuzat şi au fost arestaţi. Negrul scuipă furios. În acel moment, răsună muzica. În unele barăci începură reprezentaţiile. Mulţimea prinse a fremăta. – Cetăţeni! striga clovnul, cu glas de cocoş, cocoţat pe platforma de scânduri. Cetăţeni! Daţi-mi voie să vă felicit... Tăcu, aşteptând ca mulţimea să se liniştească. De pe faţă i se scutura făina cu care se pudrase. 73

– Cetăţeni! Permiteţi-mi să vă felicit cu prilejul evenimentului fericit care se va petrece astăzi: călăii celor Trei Grăsani rumeni şi dragi nouă vor tăia capetele trădătorilor mizerabili... Dar nu avu timp să-şi termine discursul. Un meseriaş aruncă în el cu turta din care muşcase. Turta îi astupă numaidecât gura. – M-m-m-m-m... Clovnul mugea zădarnic. Aluatul pe jumătate crud i se lipise de gură. Bietul de el flutura din mâini şi se strâmba caraghios. – Aşa-i trebuie! Foarte bine! răsunară strigăte din mulţime. Clovnul o şterse după paravan. – Nemernicul! S-a vândut celor Trei Grăsani. De dragul banilor îi ponegreşte pe cei care au mers la pierzanie, luptând pentru libertatea noastră. Muzica răsună mai tare. Se mai adăugară şi câteva orchestre: nouă fluiere, trei fanfare, trei tobe turceşti şi o vioară, ale căror sunete îţi pricinuiau dureri de dinţi. Astfel, proprietarii teatrelor ambulante se străduiau să înăbuşe protestele mulţimii. – Mi-e teamă ca nu cumva să se sperie actorii noştri de turtele astea, zise unul dintre ei. Trebuie să ne comportăm, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. – Poftiţi! Poftiţi! Spectacolul începe... De după cortina altui teatru ambulant care se numea „Calul Troian“ apăru directorul. Acesta purta pe cap un joben din postav verde, pe piept îi luceau nişte nasturi rotunzi de alamă, iar faţa îi era fardată cu un strat gros de pudră. – Linişte! rosti el cu un accent nemţesc. Linişte! Reprezentaţia noastră merită toată atenţia dumneavoastră. Mulţimea se mai linişti puţin. – În cinstea sărbătorii de astăzi, l-am invitat pe renumitul atlet Lapitup. „Ta-ti-tu-ta!“ repetă fanfara. 74

Pârâitoarele ţinură loc de aplauze. – Atletul Lapitup vă va demonstra magia forţei sale... Răsună orchestra. Cortina se ridică. Pe scenă apăru atletul Lapitup. Într-adevăr, vlăjganul acesta în costum roz părea foarte puternic. Fornăia şi-şi ţinea capul ca un taur gata de luptă. Muşchii i se mişcau sub piele ca nişte iepuri de casă înghiţiţi de un şarpe boa. Ajutătoarele îi aduseră greutăţile şi le aruncară pe scenă. Scândurile trosneau gata să se rupă. Praful şi rumeguşul se ridicau în sus ca un nor. Bubuitul se răspândi în toată piaţa. Atletul începu să-şi arate puterea şi iscusinţa. Lapitup lua câte o greutate în fiecare mână, le arunca în sus ca pe nişte mingi, le prindea şi apoi le ciocnea cu atâta putere una de alta, încât din ele săreau scântei. 75

– Iată, zise el. Aşa vor zdrobi cei Trei Grăsani căpăţânile armurierului Prospero şi acrobatului Tibul. Era limpede că şi acest atlet fusese cumpărat cu aurul celor Trei Grăsani. – Ha-ha-ha! izbucni el, înveselindu-se de propria lui glumă. Vânjosul atlet era sigur că nimeni nu va îndrăzni să-i arunce cu turte în faţă. Toţi se convinseră de puterea lui. Liniştea care se lăsă fu curmată de glasul răspicat al negrului. O mulţime de capete se întoarse brusc înspre el. – Ce-ai zis? întrebă negrul, punând un picior pe scară. – Am zis că la fel şi cei Trei Grăsani vor zdrobi căpăţânile armurierului Prospero şi acrobatului Tibul. – Taci din gură! Glasul negrului era calm, domol, dar avea un ton sever. – De unde ai mai apărut şi tu, pocitanie neagră? se umflă în pene atletul. El aruncă greutăţile şi îşi puse mâinile în şolduri. Negrul urcă în scenă. – Pe cât eşti de puternic, pe atât eşti de ticălos. Mai bine spune tu cine eşti. Cine te-a împuternicit să-ţi baţi joc de popor? Eu te ştiu. Eşti fiul fierarului. Tatăl tău până în ziua de azi lucrează la uzină. Sora ta, Eli, e spălătoreasă. Îşi câştigă bucăţica de pâine spălând rufele bogătaşilor. Poate că ieri a fost împuşcată de gardieni... Iar tu eşti un trădător. Uluit, atletul bătu în retragere. Tot ce spusese negrul era adevărat. Lapitup nu mai înţelegea nimic. – Cară-te de aici! strigă negrul. 76

Atletul îşi reveni. Sângele îi năvăli în obraji. Încleştă strâns pumnii. – N-ai niciun drept să-mi porunceşti! îngăimă el. Eu nu te cunosc. Eşti diavolul în carne şi oase! – Pleacă de-aici! Număr până la trei! Unu! Mulţimea încremeni. Negrul era cu un cap mai scund decât Lapitup şi de trei ori mai subţire. Dar nimeni nu se îndoia că, dacă se vor lua la trântă, negrul va învinge. Atât de curajos, de sever şi de încrezător în sine părea. – Doi! Atletul înmărmuri de curajul negrului. – Ei, drăcie! se minună el.

77

– Trei! Atletul dispăru. Mulţi mijiră ochii, aşteptând lovitura năprasnică, însă, când îi deschiseră, atletul nu se mai zărea nicăieri. Dispăruse fulgerător în dosul paravanului. – Iată aşa îi va goni poporul pe cei Trei Grăsani! strigă negrul cu glas vesel, ridicând mâinile. Mulţimea îşi manifesta zgomotos entuziasmul. Oamenii aclamau şi aruncau cu şepcile în aer. – Trăiască poporul! – Bravo! Bravo! Numai doctorul Gaspar clătina din cap, nemulţumit. Ce anume îi displăcea, nu se ştie. – Cine-i negrul acesta? De unde o fi apărut? se întrebau spectatorii. – Şi ăsta e actor? – Nu l-am văzut niciodată până acum! – Cine eşti? – De ce ne-ai luat apărarea? – Daţi-vă la o parte! Lăsaţi-mă să trec! Un golan zdrenţăros răzbi prin mulţime. Era cerşetorul care, seara trecută, discutase cu florăreasa şi cu vizitiul. Doctorul Gaspar îl recunoscu. – Daţi-mi voie! se frământa cerşetorul. Oare nu vedeţi că suntem traşi pe sfoară? Şi acest negru e asemeni atletului Lapitup. E din aceeaşi clică. Şi el a fost cumpărat de cei Trei Grăsani. Negrul îşi încleştă pumnii. Entuziasmul mulţimii se preschimbă în furie. – Are dreptate! Un ticălos l-a gonit pe altul. – Lui i-a fost frică să nu-i prăpădim ortacul şi, ca să-l salveze, ne-a jucat festa. – Jos cu el! – Ticălosul! 78

– Trădătorul! Doctorul Gaspar dădu să spună ceva, ca să potolească mulţimea, însă era prea târziu. Vreo doisprezece oameni se năpustiră pe scenă şi îl înconjurară pe negru. – Dă-i una la cap! ţipă o bătrână. Negrul întinse braţul. Era calm. – Opriţi-vă! Glasul lui acoperi ţipetele, fluierăturile şi urletele. Lumea se potoli îndată. Şi-n liniştea care se lăsă, răsunară firesc, clar şi răspicat, cuvintele negrului: – Eu sunt acrobatul Tibul. Urmară câteva clipe de confuzie. Oamenii de pe scenă făcură un pas înapoi. – Vai! oftă mulţimea într-un glas. Sute de oameni încremeniră pe dată. Cineva din mulţime întrebă buimăcit: – Dar dar cum se face că eşti negru? – Întrebaţi-l pe doctorul Gaspar Arneri! zise negrul zâmbind şi arătând spre doctor. – Sigur, el este! – Tibul! – Ura! Tibul este viu şi nevătămat! Tibul trăieşte! Tibul e cu noi! – Trăias... Strigătul amuţi brusc. Interveni ceva imprevizibil şi neplăcut. În ultimele rânduri se stârni mare învălmăşeală. Mulţimea se risipi în toate părţile. – Linişte! Linişte! – Fugi, Tibul, salvează-te! În piaţă apărură trei călăreţi şi o caretă. Era contele Bonaventura, căpitanul gărzii palatului, însoţit de doi soldaţi. În caretă se afla funcţionarul palatului, cu păpuşa moştenitorului 79

Tutti pe genunchi. Aceasta stătea întristată, lipindu-şi căpşorul fermecător, cu bucle aurii de umărul împuternicitului. Cei doi îl căutau prin mulţime pe doctorul Arneri. – Gărzile! urlă cineva din răsputeri. Câţiva oameni săriră gardul. Careta neagră se opri. Caii fluturau din cap. Hamurile străluceau şi zăngăneau. Vântul răsfira penele albastre. Călăreţii înconjurară careta. Căpitanul Bonaventura avea un glas înspăimântător. Dacă vioara pricinui dureri de dinţi, glasul lui dădea senzaţia unui dinte smuls cu cleştele. Căpitanul se ridică în scări şi întrebă: – Unde-i casa doctorului Gaspar Arneri? Căpitanul trăgea mereu de frâu. Purta nişte mănuşi grosolane de piele, cu manşete largi. O bătrână, pentru care întrebarea lui fusese ca un fulger globular, arătă speriată cu mâna undeva aiurea. – Unde? repetă căpitanul. Acum glasul lui răsuna astfel, de parcă ar fi smuls nu un singur dinte, ci întregul maxilar. – Sunt aici! Cine mă caută? Oamenii îi făcură loc să treacă. Doctorul, păşind măsurat, se apropie de caretă. – Dumneavoastră sunteţi doctorul Gaspar Arneri? – Eu sunt doctorul Gaspar Arneri. Uşa caretei se deschise. – Urcaţi-vă imediat în trăsură. Mergem la dumneavoastră acasă şi acolo o să aflaţi despre ce este vorba. 80

Un lacheul sări de pe scaunul din spatele caretei şi-l ajută pe doctor să urce. Uşa se închise cu zgomot. Alaiul porni în goană, stârnind nori de praf. Într-o clipă, dispăru cu totul din vedere. Nici căpitanul Bonaventura, nici gărzile nu-l observaseră pe echilibristul Tibul în mulţime. Şi chiar dacă l-ar fi observat, nu l-ar fi recunoscut pe acrobatul, pe care îl vânaseră noaptea trecută. Părea că pericolul trecuse. Dar, pe neaşteptate, se auzi un şuierat răutăcios. Atletul Lapitup scosese capul de după paravan şi şuiera printre dinţi: – Ia stai, nenicule, că-ţi vin eu de hac! îl ameninţă el pe Tibul cu pumnul său zdravăn. Îi ajung eu din urmă şi-o să le spun cine eşti tu. Zicând acestea, el încercă să treacă peste bară. Bara însă nu rezistă sub greutatea nămilei de om şi trosni asurzitor, plesnind în două. 81

Atletul îşi smulse piciorul dintre dărâmături şi, îmbrâncind oamenii, o rupse la fugă ca să ajungă din urmă trăsura. – Opriţi-vă! urla el alergând şi fluturând din braţele lui vânjoase şi despuiate. Opriţi-vă! Acrobatul Tibul e aici! E în mâinile mele!... Situaţia deveni şi mai tensionată. Lucrurile luau o întorsătură primejdioasă. Mai ales că atunci interveni şi spaniolul cu ochiul său rotindu-se fără noimă şi cu un revolver la brâu, care stârni mare zarvă. El sări pe scenă şi prinse a ţipa: – Cetăţeni! Tibul se cuvine să fie dat pe mâna gardienilor, că de nu, o s-o păţim rău de tot! Oameni buni, nu trebuie să ne certăm cu cei Trei Grăsani. Spaniolului i se alătură şi directorul teatrului ambulant din care făcea parte şi atletul Lapitup, cel ce dăduse o reprezentaţie atât de nereuşită. – El mi-a stricat tot spectacolul! El l-a gonit pe atletul Lapitup! Nu vreau să răspund pentru negrul ăsta în faţa celor Trei Grăsani! Mulţimea făcu zid în jurul lui Tibul. Atletul Lapitup nu reuşi să ajungă din urmă gărzile. El apăru iarăşi în piaţă. Venea valvârtej drept spre Tibul. Spaniolul sări de pe scenă, scoţând şi al doilea revolver. Directorul teatrului ambulant făcu rost, nu se ştie de unde, de un cerc alb de carton, din acela prin care sar câinii de circ. Îl tot flutura deasupra capului, în timp ce cobora şchiopătând din urma spaniolului. Spaniolul ridică revolverul. Tibul înţelese că trebuie s-o ia din loc. Mulţimea se dădu la o parte şi, în clipa următoare, el dispăru din piaţă. Tibul sări gardul şi se pomeni într-o grădină de zarzavaturi. Se uită printr-o crăpătură. Atletul, spaniolul şi directorul alergau şi ei spre grădina de zarzavaturi. Spectacolul era foarte amuzant. Tibul pufni în râs. Atletul alerga ca un elefant turbat, spaniolul semăna cu un şobolan ţopăind pe labele din urmă, iar directorul şchiopăta ca o cioară rănită. – Te prindem noi! ţipau ei. Predă-te, cât mai poţi! 82

Spaniolul clănţănea din patul revolverului şi din dinţi. Directorul flutura prin aer cercul alb de carton. Tibul se pregăti de atac. Stătea la pândă pe pământul afânat. De jur împrejur creştea varză, sfeclă, se răsuceau nişte cârcei verzi, de care atârnau tot felul de vrejuri, pretutindeni zăceau înşirate frunzele late. Totul fremăta în adierea vântului. Cerul albastru şi senin strălucea puternic. Pe acel fundal mirific, începu lupta. Tustrei se apropiară de gard. – Aici eşti? întrebă atletul. Nu-i răspunse nimeni. Atunci spaniolul zise: – Predă-te! Am în fiecare mână câte un revolver. Revolverele sunt fabricate la cea mai renumită firmă – „Escrocul şi Fiul“. Iar eu sunt cel mai bun trăgător din ţară. Ai înţeles? Tibul nu era mare meşter la tras cu revolverul. Şi nici nu avea vreunul. Dar îi stăteau la îndemână sau, mai corect, sub picioare, foarte multe căpăţâni de varză. Aşa că se aplecă, smulse o varză rotundă şi grea şi o aruncă peste gard. Căpăţâna nimeri drept în burta directorului. Apoi urmă a doua, a treia... Bubuiau verzele întocmai ca nişte bombe adevărate. Duşmanii se zăpăciră cu totul. Tibul se aplecă după cea de-a patra căpăţână. O apucă de obrajii rotunzi, se sforţă s-o smulgă, dar, vai!, căpăţâna nici nu se clinti. Ba mai mult, începu să vorbească: – Asta nu e o căpăţână de varză, e căpăţâna mea! Eu sunt vânzătorul de baloane pentru copii. Am fugit din Palatul celor Trei Grăsani şi am nimerit într-o galerie subterană. Ea începe în cratiţa din cofetăria palatului şi se termină aici, întinzându-se pe sub pământ ca o sfoară lungă... Tibul nu-şi credea urechilor: căpăţâna de varză era un cap de om! Şi se aplecă să vadă minunea. Se văzu nevoit să accepte vorbele negustorului, căci ochii omului care ştie să meargă pe sârmă nu mint. Ceea ce văzuse, într-adevăr, nu avea nimic în comun cu o căpăţâna de varză. Era mutra rotunjoară a vânzătorului de baloane, care, ca de obicei, semăna cu un ceainic cu ciocul subţire, pictat cu margarete. 83

Doar capul vânzătorului se iţea din pământul afânat, iar bulgării fărâmicioşi îi înconjuraseră gâtul, ca un guler negru. „Mare minune!“ se miră Tibul. Vânzătorul îl privea cu ochii săi rotunzi, în care se reflecta cerul. – Le-am dat ucenicilor de cofetar toate baloanele şi ei m-au ajutat să fug... Dar, uite, acolo mai zboară unul! Tibul îşi aruncă privirea într-acolo şi zări sus, în înaltul strălucitor al cerului, un balon mic, portocaliu. Era unul dintre baloanele cu care vânzătorul îşi răscumpărase libertatea. Cei trei, care stăteau după gard şi puneau la cale un plan de atac, văzură şi ei balonul. Spaniolul uită de toate. Sări în sus de-un stânjen, prinse a-şi roti şi cel de-al doilea ochi şi îşi luă poziţia de tragere. Căci era un trăgător pasionat. – Priviţi! strigă el. Sus, la o înălţime de zece clopotniţe, zboară un balon purtat de vânt. Pun rămăşag pe zece galbeni că-l nimeresc. Nu există trăgător mai bun ca mine! Deşi nimeni nu vru să facă prinsoare cu el, spaniolul nu se potoli. Atletul şi directorul se făcură roşii de furie. – Măgarule! strigă atletul. Măgarule ce eşti! Acum nu e timpul de ochit baloanele. Noi trebuie să-l înhăţăm pe Tibul, netrebnicule ce eşti! Nu irosi în zadar cartuşele! Nimic însă nu-l putea convinge. Balonul era o ţintă mult prea ispititoare pentru un pistolar ca el. Spaniolul închise ochiul cel neastâmpărat şi ţinti. Până ce el ochi, Tibul îl scoase pe vânzător din pământ. Mai rar aşa privelişte! Pe hainele lui erau resturi de cremă şi sirop, de care se lipiră bulgăraşi de pământ, steluţe fine din fructe zaharisite şi câte şi mai câte! În locul de unde Tibul îl scosese din pământ pe vânzător, ca pe un dop dintr-o sticlă, rămase o gaură neagră. În gaura aceea se prăbuşi cu zgomot ţărâna, de parcă o ploaie torenţială ar fi bătut pe acoperişul unei trăsuri. 84

85

Spaniolul trase. Desigur că nu nimeri în balon, ci – vai şi amar! – în jobenul verde al directorului său, înalt şi el cât o clopotniţă. Tibul fugi din grădina de zarzavaturi, sărind gardul. Jobenul verde căzu, rostogolindu-se ca un bulgăre. Spaniolul se ruşină de-a binelea. Îşi pierduse pentru totdeauna faima de cel mai bun trăgător. Ba mai mult, pierduse chiar şi stima directorului. – Vai, netrebnicule! Directorul îşi ieşi din fire şi, sufocându-se de furie, făcu vânt cercului de hârtie drept în capul spaniolului. Cercul plesni cu zgomot şi spaniolul se pomeni cu un guler colţuros de hârtie în jurul gâtului. Numai Lapitup stătea cu braţele încrucişate. Dar împuşcăturile spaniolului asmuţiră toţi câinii din împrejurimi. Unul dintre ei ţâşni nu se ştie de unde şi se năpusti asupra atletului. – Salvaţi-vă care şi cum puteţi! reuşi să strige Lapitup. Tustrei o luară la sănătoasa. Vânzătorul rămase singur. El se căţără pe gard şi se uită împrejur. Cei trei prieteni alergau pe povârniş la vale, pe panta verde, mâncând pământul. Lapitup sărea într-un picior, ţinându-se cu mâna de pulpa sfâşiată a celuilalt. Directorul se cocoţase într-un copac şi stătea agăţat de o creangă, ca bufniţa când doarme, iar spaniolul îşi tot scutura capul care înţepenise în cercul de hârtie şi se tot apăra, trăgând cu revolverul în câine, dar nimerind de fiecare dată în sperietoarea de păsări din grădina de zarzavaturi. Câinele se oprise pe culme şi se pare că îi pierise pofta să-i mai atace. Probabil că se mulţumise pe deplin cu gustul pulpei lui Lapitup şi acum dădea din coadă mulţumit, rânjind şi arătându-le limba roz, lucitoare.

Capitolul VI

Î

O situaţie neprevăzută

ntrebaţi-l pe doctorul Gaspar Arneri“, răspunse acrobatul Tibul, când îl iscodise cineva cum de se făcuse din alb negru. Dar şi fără a-l mai întreba pe doctorul Gaspar ne putem da seama. Să ne reamintim: Tibul reuşise să dispară de pe câmpul de luptă. Gărzile îl urmăriseră pas cu pas, incendiaseră cartierele muncitoreşti şi deschiseră focul în Piaţa Stelei. Tibul îşi găsise adăpost în casa doctorului Gaspar. Însă şi aici putea fi descoperit în orice clipă. Pericolul era evident: prea mulţi îl cunoşteau. Toţi negustorii erau de partea celor Trei Grăsani, deoarece ei înşişi erau rotofei şi plini de bani. Orice bogătaş, care locuia în vecinătatea doctorului Gaspar, îl putea denunţa gărzii pentru faptul că-l adăposteşte pe Tibul. – Trebuie să vă schimbaţi înfăţişarea, îl sfătuise doctorul în noaptea în care Tibul apăruse în casa lui. 87

Şi doctorul Gaspar făcu din Tibul un alt om. – Eşti un uriaş, ce mai vorbă! Ai piept musculos, umeri laţi, ochi strălucitori, păr negru, ondulat şi aspru. Dacă nu aveai pielea albă, ai fi semănat cu un negru din America de Nord. E minunat! Eu o să te ajut să devii un negru adevărat. Doctorul Gaspar Arneri studiase aproape o sută de ştiinţe. Era un om foarte serios şi inteligent, dar blajin la suflet. Gluma-glumă, treaba-treabă. Chiar şi în momentele când se delecta cu ceva plăcut, în timpul liber, şi atunci tot savant rămânea. În acele clipe de răgaz, el confecţiona abţibilduri pentru copiii săraci din orfelinate, meşterea

88

jucării, artificii minunate, instrumente muzicale cu sonorităţi de un farmec nemaipomenit, combina diferite culori, obţinând altele noi. – Iată, priveşte aici, i se adresă doctorul lui Tibul. În acest flacon este un lichid incolor, care, dacă nimereşte pe un corp, sub acţiunea aerului uscat, îl colorează în negru, dându-i totodată o nuanţă violacee, specifică negrilor. Iar în acest flacon am o altă soluţie, care face să dispară culoarea. Tibul îşi scoase costumul cusut din triunghiuri de diferite culori şi se unse cu lichidul înţepător ce răspândea un miros puternic de dioxid de carbon. Peste o oră deveni negru din cap până-n picioare. Tocmai atunci şi intrase mătuşa Ganimed cu şoarecele ei. Deja ştim bine ce-a urmat. Dar să revenim la doctorul Gaspar. Ne-am despărţit de el în clipa în care căpitanul Bonaventura îl urcă în careta funcţionarului de la palat. Careta zbura ca vântul şi ca gândul. Ştim că atletul Lapitup n-a putut s-o ajungă din urmă. În caretă era întuneric. Când se pomeni înăuntru, doctorului i se păru că funcţionarul care stătea alături de el ţine pe genunchii săi un copil, o fetiţă cu părul ciufulit. Funcţionarul tăcea. Copilul, la fel. – Scuzaţi-mă, nu cumva am ocupat prea mult loc? întrebă doctorul politicos, ridicându-şi pălăria. Funcţionarul îi răspunse sec: – Nu vă deranjaţi. Lumina licărea prin ferestrele înguste ale caretei. Peste puţin timp, ochii doctorului se obişnuiră cu întunericul. Atunci, el zări nasul lung şi pleoapele întredeschise ale funcţionarului şi o copilă adorabilă, îmbrăcată într-o rochiţă drăguţă. Fetiţa părea tare tristă. Şi probabil că era şi palidă, lucru greu de desluşit în semiîntunericul din caretă. 89

„Sărăcuţa de ea!“ îşi zise doctorul Gaspar. „Se vede că e bolnavă.“ Şi din nou se adresă funcţionarului: – Probabil aveţi nevoie de ajutorul meu. Sărmana copilă s-a îmbolnăvit? – Da, este nevoie de ajutorul dumneavoastră, răspunse funcţionarul cu nas lung. „Fără îndoială că fetiţa este nepoata unuia dintre cei Trei Grăsani sau poate că e vreun musafir al moştenitorului Tutti...“ Doctorul continuă să facă anumite presupuneri. „E îmbrăcată elegant, o aduc de la palat, însoţită de căpitanul gărzii – nici vorbă, e o persoană importantă. Însă, după câte se ştie, copiii sunt ţinuţi departe de moştenitorul Tutti. Cum o fi pătruns în palat acest îngeraş?“ Doctorul se pierdea în presupuneri. Încercă din nou să intre în discuţie cu funcţionarul năsos. – Spuneţi-mi, de ce suferă fetiţa? Nu cumva are difterie? – Nu, are o gaură în piept. – Vreţi să spuneţi că are ceva la plămâni? – Are o gaură în piept, repetă funcţionarul. Din politeţe, doctorul nu mai insistă. – Biata fetiţă! oftă el. – Nu e fetiţă, ci păpuşă, zise funcţionarul. Chiar atunci, careta ajunse la locuinţa doctorului. Căpitanul Bonaventura şi funcţionarul cu păpuşa intrară în casă în urma doctorului. Acesta îi primi în laborator. – Dacă asta e o păpuşă, eu cu ce vă pot ajuta? Funcţionarul începu să-i explice şi totul deveni limpede. Mătuşa Ganimed, care încă nu-şi revenise după emoţiile din dimineaţa 90

aceea, trase cu ochiul prin gaura cheii şi îl zări pe temutul căpitan Bonaventura. Căpitanul stătea rezemat în sabie şi tot sălta de pe un picior pe altul. Purta nişte cizme mari cu margini răsfrânte. Pintenii lui semănau cu nişte comete. Mătuşa o zări şi pe fetiţa cea tristă şi bolnavă, îmbrăcată în rochiţa-i roz, pe care funcţionarul o aşezase frumos în fotoliu. Fetiţa îşi aplecase căpşorul ciufulit, de parcă ar fi privit în jos, la picioruşele-i gingaşe, încălţate cu pantofiori de atlaz, împodobite cu trandafiri de aur. Un vânt puternic lovea cu putere obloanele din galerie, şi acest zgomot o împiedica pe mătuşa Ganimed să audă tot ce se vorbea în laborator. Totuşi, ea prinse câte ceva. Funcţionarul arătă doctorului Gaspar ordinul consiliului celor Trei Grăsani. Doctorul îl citi şi se tulbură. – Păpuşa trebuie să fie reparată până mâine-dimineaţă, zise funcţionarul, ridicându-se în picioare. Căpitanul Bonaventura îşi zăngăni pintenii. – Da... însă... Doctorul îşi desfăcu braţele. Mă voi strădui, dar parcă poţi să garantezi?! Eu nu cunosc mecanismul acestei păpuşi fermecate. Trebuie să studiez modul cum funcţionează, să văd ce s-a defectat, să confecţionez piese noi pentru mecanismul ei... De aceea am nevoie de foarte mult timp. Se prea poate ca iscusinţa mea să nu fie de niciun ajutor... Cine ştie, poate că nici nu voi reuşi să restabilesc sănătatea păpuşii rănite... Mi-e teamă, domnilor... Într-un timp atât de scurt... Doar o singură noapte... Nu pot făgădui... Funcţionarul îi tăie vorba. Ridică degetul şi zise: 91

– Durerea moştenitorului Tutti e prea mare, ca să mai putem tărăgăna lucrurile. Păpuşa trebuie să fie ca nouă până mâine-dimineaţă. Aceasta este voinţa celor Trei Grăsani. Nimeni nu îndrăzneşte să se împotrivească poruncii lor. Mâine-dimineaţă o să aduceţi păpuşa reparată la palatul celor Trei Grăsani. – Da... însă..., protestă doctorul. – Nici nu se discută! Păpuşa trebuie să fie reparată până mâine-dimineaţă. Dacă veţi reuşi, vă aşteaptă o recompensă pe măsură, dacă nu, pedeapsa va fi foarte aspră. Doctorul se cutremură. – Mă voi strădui, murmură el, dar vă rog să înţelegeţi, e un lucru de mare răspundere... – Fără îndoială! îi reteză vorba funcţionarul, lăsând degetul jos. Eu v-am transmis ordinul, dumneavoastră sunteţi obligat să-l executaţi. La revedere!... Mătuşa Ganimed se dădu iute din faţa uşii şi alergă în odaia sa, unde, într-un ungher, chiţăia şoarecele. Musafirii înspăimântători ieşiră. Funcţionarul urcă în caretă; contele Bonaventura, mulţumit că-şi îndeplinise misiunea şi zăngănindu-şi pintenii, sări pe cal; gărzile îşi potriviră chipiele pe cap. Şi toţi porniră în galop. Păpuşa moştenitorului Tutti rămase în laboratorul doctorului. Doctorul îşi conduse vizitatorii, apoi o găsi pe mătuşa Ganimed şi îi spuse pe un ton neobişnuit de sever: – Mătuşă Ganimed! Ia aminte. Eu ţin la reputaţia mea de om înţelept, doctor iscusit şi meşter dibaci. Dar ţin şi la capul meu. Mâi­nedimineaţă s-ar putea să pierd şi una, şi alta. În noaptea asta va trebui să muncesc din greu. Ai înţeles? Apoi flutură în aer ordinul consiliului guvernamental al celor Trei Grăsani. Nimeni nu trebuie să mă deranjeze! Să nu faci niciun zgomot. Să nu zdrăngăneşti farfuriile, să nu faci fum, să nu chemi găinile, să nu prinzi şoareci. Nu vreau niciun fel de omletă, conopidă, marmeladă sau picături de valeriană. Ai înţeles? 92

Doctorul Gaspar era foarte supărat. Mătuşa Ganimed se închise în camera ei. – Ciudate lucruri se mai întâmplă, foarte ciudate! mormăia ea. Nu mai înţeleg nimic... Un negru... o păpuşă, un ordin... Ce vremuri stranii! Pentru a se linişti, se apucă să scrie o scrisoare nepoatei sale. Trebuia să scrie cu multă prudenţă, ca să nu scârţâie peniţa. Se temea să nu-l deranjeze pe doctor. Trecu o oră. Mătuşa Ganimed tot scria. Ajunsese la descrierea ciudatului negru, care apăruse dimineaţă în laboratorul doctorului Gaspar. „...Au plecat împreună. Doctorul s-a întors cu funcţionarul palatului şi cu garda. Ei au adus o păpuşă care nu se deosebeşte cu nimic de o fetiţă. Însă negrul nu mai era cu ei. Unde dispăruse, nu ştiu...“ Şi doctorul Gaspar era foarte tulburat de dispariţia negrului, adică a acrobatului Tibul. Preocupat de păpuşă, el nu înceta nici o clipă să se gândească şi la soarta lui Tibul. Era tare supărat. 93

– Câtă imprudenţă! L-am transformat în negru, l-am vopsit cu o culoare minunată, l-am făcut de nerecunoscut, iar el s-a demascat în Piaţa Paisprezece! Poate fi prins oricând... Vai! Câtă imprudenţă! Chiar vrea să nimerească în cuşca de fier? spunea el în şoaptă. Doctorul Gaspar era foarte necăjit. Nechibzuinţa lui Tibul, apoi această păpuşă... Şi, în plus, tulburările din ajun, cele zece eşafoduri din Piaţa Justiţiei... – Ce vremuri, domnule, ce vremuri! exclamă doctorul. El nu ştia că execuţia fusese amânată. Funcţionarul de la palat arătase zgârcit la vorbă şi nu-i povestise doctorului despre cele întâmplate la palat. Doctorul examină biata păpuşă şi rămase nedumerit. – De unde provin aceste răni? Au fost pricinuite de o armă albă – cel mai probabil, de o sabie. Păpuşa, fetiţa minunată, a fost înjunghiată... Cine e făptaşul? Cine a îndrăznit să străpungă cu sabia păpuşa moştenitorului Tutti? Doctorului nici prin gând nu-i trecea că de vină ar fi chiar gărzile. El nu şi-ar fi putut imagina că însăşi garda palatului se răsculase împotriva celor Trei Grăsani, trecând de partea poporului. Cum s-ar mai fi bucurat, dacă ar fi ştiut! Doctorul luă în mâini căpşorul păpuşii. Soarele pătrundea prin geam, luminând-o din plin. Doctorul o privi cu atenţie. „Ciudat, foarte ciudat“, îşi zise el. „Eu am mai văzut undeva acest chip... Da, desigur! Am văzut-o, şi o recunosc. Dar unde? Când? Faţa vie a unei fetiţe care zâmbea drăgălaş, era atentă, cochetă şi câteodată tristă... Da, da! Nu mai am nicio îndoială! Însă blestemata de miopie mă împiedică să reţin figurile.“ Doctorul apropie căpşorul buclat al păpuşii de ochii săi. „Ce păpuşă minunată! Ce meşter iscusit a creat-o! Nu seamănă cu nicio alta. Păpuşile au de obicei ochi albaştri, mari, goi, neexpresivi, 94

95

nas cârn, buze subţiri, bucle bălaie. În aparenţă, o păpuşă pare fericită, dar, de fapt, e indiferentă... Păpuşa aceasta nu are nimic în comun cu cele adevărate. Îţi dă impresia unei fetiţe preschimbate în păpuşă!“ Doctorul Gaspar îşi admira neobişnuita pacientă. Nu-l părăsea nici pentru o clipă gândul că mai văzuse cândva acea figură palidă, ochii cenuşii, atenţi, părul scurt şi răvăşit. Deosebit de cunoscută i se părea maniera de a-şi întoarce capul şi de a privi: ea se uită la doctor de jos, cu atenţie şi şiretenie... Doctorul nu mai răbdă şi o întrebă: – Cum te cheamă, păpuşico? Dar fetiţa tăcea. Atunci, doctorul îşi aminti. „Păpuşa e defectă: trebuie să-i redau vocea, să-i repar inima, s-o învăţ din nou să zâmbească, să danseze şi să se poarte la fel ca fetiţele de vârsta ei. După cum arată, pare să aibă vreo doisprezece ani.“ Nu mai era timp de pierdut. Doctorul se apucă de lucru. „Trebuie să-i redau viaţă păpuşii!“ Mătuşa Ganimed terminase scrisoarea. Apoi se plictisi timp de două ceasuri. Şi deveni curioasă: „Ce treabă urgentă are de făcut doctorul Gaspar? Ce păpuşă o mai fi şi asta?“ Ea se furişă tiptil până la uşa laboratorului şi se uită prin gaura cheii. Dar vai! Cheia era în uşă. Nu putu să vadă nimic, în schimb uşa se deschise şi doctorul Gaspar ieşi. Era atât de supărat şi îngândurat, încât nu-i făcu nicio observaţie mătuşii Ganimed pentru indiscreţia ei. Dar mătuşa se ruşină oarecum. – Mătuşă Ganimed, eu plec, zise doctorul. Mai exact, sunt nevoit să plec. Cheamă, te rog, un vizitiu. Tăcu, apoi începu să-şi frece gânditor fruntea. – Plec la Palatul celor Trei Grăsani. Posibil să nu mă mai întorc de acolo. Uimită, mătuşa Ganimed se dădu înapoi. – La Palatul celor Trei Grăsani? 96

– Da, mătuşă Ganimed. Mare necaz a dat peste mine. Mi-au adus păpuşa moştenitorului Tutti. E cea mai preţioasă păpuşă din lume. I s-a defectat mecanismul. Consiliul de stat al celor Trei Grăsani mi-a poruncit s-o repar până mâine-dimineaţă. Altfel, mă aşteaptă o pedeapsă aspră. Mătuşica Ganimed era cât pe ce să izbucnească în plâns. – Dar eu nu pot să repar această biată păpuşă. Am demontat mecanismul ascuns în pieptul ei, mi-am dat seama cum funcţionează, aş putea s-o repar, dar... dar mai e un fleac. Din cauza acestui fleac, mătuşă Ganimed, nu pot s-o repar. În interiorul mecanismului ingenios este o rotiţă dinţată, care a plesnit... Nu mai e bună de nimic! Trebuie înlocuită cu alta nouă... Metal potrivit am, ceva asemănător cu argintul... Însă înainte de a începe lucrul, metalul acesta trebuie ţinut cel puţin două zile într-o soluţie de vitriol. Două zile... Iar păpuşa trebuie să fie gata mâine-dimineaţă... – Dar nu se poate pune altă roată? propuse cu timiditate mătuşa Ganimed. Doctorul flutură necăjit din mână. – Am încercat de toate, dar nu iese nimic. Peste cinci minute, în faţa casei doctorului Gaspar se opri o caretă. Doctorul hotărâse să meargă la Palatul celor Trei Grăsani. – Am să le spun că până mâine-dimineaţă păpuşa nu poate fi gata. Facă ce vor cu mine... Mătuşa Ganimed îşi muşcă şorţul şi tot clătină din cap, până când se sperie că o să i se desprindă de pe umeri. Doctorul Gaspar aşeză păpuşa alături şi se îndreptă spre palat.

Capitolul VII

V

Noaptea ciudatei păpuşi

ântul şuiera pe la urechile doctorului Gaspar. Era o muzică respingătoare, mai teribilă decât duetul roţii tocilei şi a cuţitului în mâinile unui tocilar sârguincios. Doctorul îşi ridică gulerul peste urechi şi se întoarse cu spatele spre vânt. Dacă văzu una cu asta, vântul se ocupă de stele. Ba le stingea, ba le rostogolea, ba le arunca după triunghiurile negre ale acoperişurilor. Când se plictisi de acest joc, descoperi norii. Însă norii s-au năruit repede, ca nişte turnuri. Şi brusc, vântul deveni rece: se răcise de furie. Doctorul fu nevoit să se înfăşoare în pelerină. Jumătate din ea o cedase păpuşii. – Mânaţi mai repede! Daţi-i zori! Vă rog, mai repede! Aşa din senin, doctorul se trezi cuprins de frică, de aceea îl şi grăbea pe vizitiu. Atmosfera era foarte tulburătoare, întunericul şi pustiul dominau împrejurimile. Doar în câteva geamuri licăreau nişte luminiţe roşietice, restul fiind ascunse după obloane. Oamenii erau în aşteptarea unor evenimente groaznice. În această seară, multe lucruri păreau neobişnuite şi suspecte. Erau clipe când doctorul se temea că 98

ochii acestei păpuşi ciudate vor străluci în întuneric, ca două nestemate. Se străduia să nu privească înspre însoţitoarea sa. „Fleacuri!“ se îmbărbătă el. „Pur şi simplu, nervii îmi sunt zdruncinaţi. E o seară obişnuită. Atâta doar că trecători sunt mai puţini ca niciodată. Iar vântul aruncă aşa de ciudat umbrele lor dintr-o parte în alta, încât fiecare om întâlnit în cale pare un mercenar sângeros, îmbrăcat într-o pelerină înaripată, învăluit în mister... Şi felinarele îşi cern pe la răscruci lumina palidă, lividă... Vai, de-aş ajunge mai repede la Palatul celor Trei Grăsani!“ Există un leac foarte bun împotriva fricii: somnul. Se recomandă îndeosebi să-ţi acoperi capul cu o plapumă. Doctorul îşi aminti de acest secret. Dar înlocui plapuma cu pălăria, pe care şi-o îndesă cât mai bine pe ochi. Şi, desigur, începu să numere până la o sută. În zadar. Atunci, folosi un remediu şi mai eficient: „Un elefant şi cu un elefant fac doi elefanţi; doi elefanţi şi cu un elefant fac trei elefanţi; trei elefanţi şi cu un elefant fac patru elefanţi...“ Şi tot aşa, până când se adună o turmă întreagă de elefanţi. Iar când ajunse la cel de-al o sută douăzeci şi treilea, elefantul închipuit se transformă în unul adevărat. Şi, întrucât doctorul nu-şi putea da seama dacă e chiar un elefant sau roşcovanul atlet Lapitup, probabil că adormise şi începu să viseze. Când dormi, timpul trece mult mai repede ca în realitate. Oricum, în somn, doctorul nu numai că reuşi să ajungă la Palatul celor Trei Grăsani, ci se şi înfăţişă la judecată. Grăsanii stăteau înaintea lui, ţinând păpuşa de mână, cum îşi ţine arabul maimuţa împopoţonată în fustă albastră. Aceştia nu voiau să asculte nicio explicaţie. „N-ai îndeplinit ordinul“, spuneau ei. „Meriţi o pedeapsă aspră. Trebuie să mergi pe sârmă, pe deasupra Pieţei Stelei, cu păpuşa de mână. Dar mai întâi scoate-ţi ochelarii...“ 99

Doctorul ceru îndurare. Îndeosebi era îngrijorat de soarta păpuşii... El argumenta astfel: „Eu m-am obişnuit, ştiu să cad... Dacă o să cad de pe sârmă în bazin, n-o să se întâmple nimic grav. Am o anumită experienţă: am mai căzut împreună cu turnul din piaţa de la porţile oraşului... Însă păpuşa – biata păpuşă! – o să se facă ţăndări... Fie-vă milă de ea!... Eu sunt convins că nu e păpuşă, ci o fetiţă vie, cu nume fermecător, pe care l-am uitat, pe care nu mi-l mai amintesc...“ „Nu!“ strigau Grăsanii. „Nu! Niciun fel de îndurare! Acesta este ordinul celor Trei Grăsani!“ Ţipetele lor erau aşa de stridente, încât doctorul se trezi. – Acesta e ordinul celor Trei Grăsani! se răsti cineva chiar în urechea lui. Acum doctorul nu mai dormea. Ţipătul era aievea. El îşi ridică pălăria de pe ochi, mai bine zis de pe ochelari, şi se uită împrejur. Cât timp dormise, noaptea se făcuse şi mai neagră. Careta stătea în loc. În jurul ei mişunau nişte siluete negre: acestea şi stârniseră larmă, pătrunzând în somnul doctorului. Siluetele fluturau felinare, care aruncau umbre lungi în formă de gratii. – Ce se întâmplă? întrebă doctorul. Unde ne aflăm? Cine sunt aceşti oameni? Una dintre siluete se apropie şi ridică felinarul până în dreptul capului, luminând faţa doctorului. Felinarul se legăna. Mâna care ţinea felinarul de inel era îmbrăcată într-o mănuşă din piele aspră, cu manşete largi. Doctorul înţelese: erau gărzile. – Acesta e ordinul celor Trei Grăsani! repetă silueta. Lumina galbenă părea să o sfâşie în bucăţi. Şapca de muşama strălucea în noapte, creând impresia că ar fi de metal. – Nimeni nu are voie să se apropie de palat pe o rază de un kilometru. Ordinul a fost emis chiar astăzi. În oraş au loc tulburări. Mai departe, accesul este interzis! 100

– Dar eu trebuie să mă prezint la palat! se indignă doctorul. Ofiţerul îi vorbi cu voce tăioasă: – Eu sunt căpitanul Ţerep, comandantul patrulei. Nu vă permit să mergeţi mai departe! Faceţi cale-ntoarsă! îi porunci vizitiului, ridicând felinarul. Doctorul se pierdu cu firea. Dar era sigur că, aflând cine este el şi ce treabă are la palat, îi vor permite imediat să treacă. – Sunt doctorul Gaspar Arneri, se prezentă el. În loc de răspuns, răsunară hohote de râs. Din toate părţile, se mişcau felinarele. – Domnule, nu ne arde nouă de glume în aceste vremuri tulburi şi la o oră atât de târzie, zise comandantul patrulei. – Iar eu vă repet: sunt doctorul Gaspar Arneri! Comandantul patrulei se înfurie rău de tot. Rosti clar şi răspicat, însoţindu-şi fiecare cuvânt cu un zăngănit de sabie: – Pentru a pătrunde în palat, vă ascundeţi sub un nume străin. Doctorul Gaspar Arneri nu hoinăreşte noaptea pe străzi. Şi, mai ales, în noaptea aceasta. Acum el are de îndeplinit o poruncă deosebit de importantă: reînvie păpuşa moştenitorului Tutti. Abia mâine-dimineaţă se va prezenta la palat. Iar pe dumneata, ca un mincinos ce eşti, te arestez pe loc! – Ce?! Aici veni rândul doctorului să se înfurie. „Auzi?! Ăsta are obrăznicia să nu mă creadă? Ia-o să-i arăt eu păpuşa!“ îşi zise în sinea lui doctorul, întinzând mâna după păpuşă, când, ce să vezi... Păpuşa dispăruse! Cât dormise, căzuse pesemne din caretă. Doctorul îngheţă de spaimă. „Poate că visez încă...“ îi străfulgeră un gând. Dar, vai! Totul se petrecea aievea. – Ei! urlă comandantul patrulei, scrâşnind din dinţi şi agitând felinarul. Căraţi-vă naibii! Vă las să plecaţi, ca să nu-mi pierd timpul cu un moşneag... Plecaţi de-aici! 101

Se văzu nevoit să se supună. Vizitiul întoarse trăsura. Aceasta scârţâi, calul fornăi, felinarele de metal sclipiră pentru ultima oară şi bietul doctor făcu cale-ntoarsă. Nu se mai putu stăpâni şi izbucni în plâns. Vorbise cu el atât de grosolan; îl făcuse moşneag; dar cel mai rău era că pierduse păpuşa moştenitorului Tutti! „Acum chiar că mi-am pierdut capul, în adevăratul sens al cuvântului.“ Plângea. Ochelarii i se aburiseră şi nu mai vedea nimic. Îi venea să-şi afunde capul în pernă. Între timp, vizitiul mâna calul. Mâhnirea doctorului ţinu cam vreo zece minute. Dar, în curând, îşi reveni şi începu să judece cu mintea-i limpede dintotdeauna. „Pot găsi încă păpuşa“, îşi zise doctorul. „În această noapte sunt puţini trecători, iar locul cu pricina e întotdeauna pustiu. Poate că între timp nici n-a trecut nimeni pe drum...“ Porunci vizitiului să meargă la pas şi să cerceteze cu atenţie drumul. – Vezi ceva?... Vezi ceva? tot întreba el în fiecare clipă. – Nu se vede nimic! Nimic! răspundea vizitiul. El îl înştiinţa despre tot felul de obiecte inutile şi banale, pe care le zărea din mers. – Un butoiaş. – Nu... Nu-i ceea ce trebuie... – O bucată mare de sticlă... – Nu. – O gheată ruptă. – Nu, răspundea doctorul, cu glasul din ce în ce mai stins. Vizitiul se străduia din răsputeri. Făcea ochii mari, privind cu luare-aminte de-a lungul drumului. Vedea atât de bine prin întuneric, de parcă n-ar fi fost vizitiu, ci căpitan pe vreun transoceanic. 102

– Dar o păpuşă... Nu vezi? O păpuşă în rochiţă roz? – Nu văd nicio păpuşă, răspunse vizitiul, cu un glas de bas trist. – Ei, atunci să ştii că a fost găsită de cineva. N-are rost s-o mai căutăm... Aici, în locul acesta, am adormit... atunci era încă lângă mine... Vai!... Şi doctorul era din nou gata să izbucnească în plâns. Vizitiul suspină şi el de mai multe ori, în semn de compătimire. – Ce-i de făcut? – Vai, zău că nu mai ştiu... Zău că nu mai ştiu... Doctorul stătea cu capul sprijinit în mâini, legănându-se şi de necaz, şi din cauza zdruncinăturilor trăsurii. Ştiu, zise el. Desigur... desigur... Cum de nu mi-a trecut prin cap până acum! A fugit... păpuşa mea... Am adormit, iar ea a fugit. E clar. Era vie. Am observat încă de la bun început. Şi totuşi, asta nu mă dezvinovăţeşte cu nimic în faţa celor Trei Grăsani.

103

Deodată i se făcu foame. Tăcu puţin, apoi rosti pe un ton foarte solemn: – Astăzi n-am luat prânzul! Du-mă la cel mai apropiat birt. Foamea îl linişti pe doctor. Colindară mult timp pe străzile întunecoase. Toţi birtaşii îşi zăvorâseră uşile. Toţi grăsanii treceau prin clipe grele în noaptea aceea agitată. Puseseră zăvoare noi la uşi şi baricadaseră intrările cu scrinuri şi dulapuri. Astupaseră geamurile cu saltele de puf şi cu perne vărgate. Şi nu dormea niciunul. Cei mai graşi şi mai bogaţi se aşteptau în noaptea aceasta la un atac. Câinii ţinuţi în lanţuri fuseseră lăsaţi să flămânzească toată ziua, ca să devină mai vigilenţi şi mai răi peste noapte. Pentru bogătaşi şi grăsani începu o noapte de coşmar. Ei erau siguri că, în orice clipă, poporul putea să se revolte din nou. Vestea că unele dintre gărzi îi trădaseră pe cei Trei Grăsani, că distruseseră păpuşa moştenitorului Tutti şi părăsiseră palatul se răspândise în tot oraşul. Bogătaşii şi mâncăii stăteau ca pe ghimpi. – Fir-ar al dracului! se indignau ei. Nu mai putem avea încredere în gardieni. Ieri au înăbuşit răscoala poporului, iar astăzi îşi vor îndrepta gărzi asupra caselor noastre. Doctorul Gaspar îşi luase gândul de a-şi mai potoli foamea şi de a se mai odihni. În jur nu era nici ţipenie. – Oare chiar trebuie să mă întorc acasă? suspină doctorul. E atât de departe... O să mor de foame. Şi deodată simţi un miros de friptură. Da, mirosea plăcut a friptură. Probabil o friptură de berbecuţ cu ceapă. Iar vizitiul zări în apropiere o lumină. O fâşie îngustă de lumină se legăna în adierea vântului. Ce putea să fie? – Bine ar fi să fie un birt! făcu doctorul, entuziasmat. Se apropiară. Nici urmă de birt. Lângă cele câteva căsuţe, pe un loc viran, stătea o casă pe roţi. 104

Fâşia îngustă de lumină se răsfrângea prin crăpătura uşii întredeschise a acestei case. Vizitiul coborî din trăsură şi se duse să cerceteze locul. Doctorul, uitând de toate necazurile, savura aroma fripturii. Răsufla din greu, şuiera pe nări şi clipea des. – În primul rând, mă tem de câini! strigă vizitiul din întuneric. În al doilea rând, am dat aici de nişte trepte... Totul se termină cu bine. Vizitiul urcă treptele şi bătu la uşă. – Cine-i acolo?

105

Fâşia îngustă de lumină se transformă într-un dreptunghi lat şi luminos. Uşa se deschise. În prag stătea un om. Din bezna ce învăluia împrejurimile pustii, pe fundalul puternic luminat, se zărea doar o siluetă, tăiată parcă din hârtie neagră. Vizitiul răspunse în locul doctorului: – Dumnealui e doctorul Gaspar Arneri. Dar dumneavoastră cine sunteţi? A cui e aceasta casă pe roţi? – Aici e teatrul ambulant al unchiului Brizac, răspunse umbra din prag, care, nu se ştie de ce, se bucura, se frământa şi flutura din mâini. Vă rog, poftiţi, domnilor, intraţi! Suntem foarte măguliţi că doctorul Gaspar Arneri face o vizită la teatrul ambulant al unchiaşului Brizac. Un final fericit! Gata cu peregrinările nocturne! Trăiască teatrul ambulant al unchiului Brizac! Şi doctorul, şi vizitiul, şi calul găsiră aici adăpost, mâncare şi loc de odihnă. Casa pe roţi se dovedi a fi una primitoare. Aici locuia trupa ambulantă a unchiului Brizac. Cine nu auzise de acest nume! Cine nu ştia de teatrul ambulant al unchiului Brizac! Tot anul, la sărbători şi în zilele de iarmaroc, teatrul dădea reprezentaţii în pieţele din oraş. Ce actori iscusiţi avea! Ce spectacole captivante prezenta! Mai ales că anume în acest teatru îşi prezenta acrobaţiile sale echilibristul Tibul. Noi ştim că el se bucura de faima celui mai bun acrobat din ţară. Am fost martorii iscusinţei sale în Piaţa Stelei, când a străbătut, pe sârmă, hăul înspăimântător, printre gloanţele gardienilor. Cât de viu aclamau spectatorii mici şi mari, când Tibul dădea reprezentaţii prin bâlciuri! Cu câtă frenezie îl aplaudau şi vânzătorii, şi bătrânele cerşetoarele, şi elevii, şi soldaţii, şi toţi, toţi... Acum însă, vânzătorii şi filfizonii regretau frenezia de altădată: „Noi l-am aplaudat, iar el luptă acum împotriva noastră.“ 106

107

Teatrul unchiului Brizac rămăsese orfan: acrobatul Tibul îl părăsise. Doctorul Gaspar nu pomeni nimic despre păţania lui Tibul. Nu pomeni nici de păpuşa moştenitorului Tutti. Doctorul se aşeză pe o tobă mare, turcească, frumos ornamentată, cu triunghiuri purpurii şi cu sârme aurite, împletite ca o plasă. Casa, construită în formă de vagon, avea mai multe încăperi despărţite de paravane din pânză. Ora era târzie. Locatarii vagonului dormeau. Umbra care deschisese uşa nu era altcineva decât un clovn bătrân pe nume August, de serviciu în noaptea de pomină. Când doctorul se apropiase de teatrul ambulant, August îşi gătea cina. Într-adevăr, era o friptură de berbecuţ cu ceapă. Doctorul şedea pe tobă şi cerceta din priviri încăperea. Ce credeţi că văzu înăuntru, în casa pe roţi? În odaie ardea o lampă cu gaz. Pe pereţi atârnau cercuri îmbrăcate în foiţă de ţigară, albe şi roz, bice lungi, vărgate, cu mânere metalice, strălucitoare, costume presărate cu cerculeţe aurii, împodobite cu flori, steluţe, bucăţi de stofă multicolore. Pe pereţi atârnau tot felul de măşti. Unele aveau coarne, la altele, nasul amintea de un pantof turcesc, iar altele râdeau cu gura până la urechi. Una dintre măşti avea nişte urechi uriaşe de om, care stârneau hazul. În colţ, într-o cuşcă, se zărea o vietate mică şi ciudată. Lângă unul dintre pereţi era aşezată o masă lungă de lemn. Deasupra ei atârnau zece oglinjoare. Lângă fiecare oglindă era câte o lumânare 108

lipită de masă cu ceară topită. Lumânările nu ardeau. Pe masă erau înşirate haotic cutii, pensule, vopsele, puf, peruci, pudră roz şi se zăreau pete multicolore care se uscau. – Astăzi abia am scăpat de gărzi, zise clovnul. După cum ştiţi, acrobatul Tibul era artistul nostru. Gărzile au vrut să ne întemniţeze: Credeau că l-am ascuns pe undeva. Bătrânul clovn părea foarte trist. – Nici noi nu ştim unde se află Tibul. Probabil că l-au ucis sau că a fost închis în cuşca de fier. Clovnul ofta şi clătina din capul cărunt. Vietatea din cuşcă se uita la doctor cu nişte ochi ca de pisică. – Ne pare rău că aţi venit la noi aşa de târziu, oftă clovnul. Noi vă iubim foarte mult. Ne-aţi fi liniştit. Ştim că sunteţi prietenul celor năpăstuiţi, prietenul poporului. Vă mai aduceţi aminte? Primăvara aceasta, noi prezentam un spectacol în Piaţa Ficatului de Bou. Fetiţa mea interpreta un cântecel... – Da, da..., zise doctorul, amintindu-şi. Deodată, se trezi cuprins de nişte emoţii ciudate. – Vă amintiţi? Atunci vă aflaţi în piaţă. Aţi fost prezent la spectacolul nostru. Fetiţa mea fredona un cântecel despre o plăcintă care a preferat să ardă în cuptor decât să ajungă în pântecul unui nobil gras. – Da, da... Îmi amintesc... Şi mai departe? – O nobilă doamnă, o bătrână, auzind cântecelul, s-a supărat foc şi a poruncit slugilor ei năsoase s-o tragă de urechi pe fetiţa mea. 109

– Da, îmi amintesc. Eu am intervenit. Am alungat slugile. Doamna m-a recunoscut şi s-a ruşinat. Am dreptate? – Da. Apoi dumneavoastră aţi plecat, iar fetiţa mi-a spus că dacă slugile nobilei bătrâne ar fi tras-o de urechi, ea n-ar mai fi putut trăi. Dumneavoastră aţi salvat-o. Ea nu va uita niciodată! – Dar unde e fetiţa dumitale acum? întrebă doctorul foarte emoţionat. Atunci bătrânul clovn se apropie de paravanul de pânză şi o chemă. Pronunţă un nume ciudat, care suna de parcă ar fi deschis cu un scârţâit o cutiuţă mică de lemn: – Suoc! Trecură câteva clipe. Apoi paravanul de pânză se dădu la o parte, şi de după el apăru o fetiţă cu capul uşor înclinat şi buclele ciufulite. Ea privi spre doctor, măsurându-l din cap până-n picioare, cu atenţie şi şiretenie. Doctorul îşi ridică privirea şi încremeni: era păpuşa moştenitorului Tutti.

Partea a treia

SUOC

111

112

Capitolul VIII

E

Rolul dificil al micii actriţe

xtraordinar! Era chiar ea! Dar de unde o fi apărând? Minuni? Ce minuni? Doctorul Gaspar ştia foarte bine că nu există niciun fel de minuni. El îşi zise că nu era decât o simplă înşelăciune. Păpuşa fusese vie şi când, din imprudenţă, el adormise în caretă, ea fugise, ca o fetiţă neascultătoare. – N-ai de ce zâmbi! Zâmbetul dumitale linguşitor nu te dezvinovăţeşte, zise el cu asprime în glas. După cum vezi, soarta te-a pedepsit. Întâmplător, te-am găsit acolo unde nici nu mă aşteptam. Păpuşa făcu ochii mari. Apoi începu a clipi ca un iepuraş înspăimântat şi privi buimăcită la clovnul August. Acesta oftă. – Spune-mi sincer, cine eşti?! Doctorul încerca să vorbească pe un ton cât mai sever. Însă păpuşa avea atâta farmec, încât era imposibil să te superi pe ea. – Vedeţi cum sunteţi, zise ea, m-aţi uitat. Eu sunt Suoc. 113

– Su-oc..., repetă doctorul. Păi, tu eşti păpuşa moştenitorului Tutti! – Păpuşă?! Eu sunt o fetiţă obişnuită! – Ce spui...? Te prefaci! Păpuşa ieşi de după paravan. Lampa răspândea o lumină puternică asupra ei. Ea zâmbi, înclinând uşor căpşorul ciufulit. Părul ei era asemeni pufului unor păsărele mici şi cenuşii. Mica vietate blănoasă din cuşcă o privea cu luare-aminte. Doctorul Gaspar se buimăcise cu totul. Peste câtva timp, cititorul va afla secretul acestei nedumeriri. Însă acum, vreau să atrag atenţia cititorului asupra unor detalii deosebit de importante, care scăpaseră privirii atente şi meticuloase a doctorului Gaspar Arneri. Omul, în clipele de emoţie, trece uneori cu vederea astfel de detalii care, după cum se spune, bat la ochi. Aşa a păţit şi doctorul nostru. Şi iată unul dintre aceste detalii: acum, în teatrul ambulant, păpuşa avea o cu totul altă înfăţişare. Ochii ei căprui sclipeau vesel. Părea foarte serioasă şi atentă, iar din tristeţea-i de altădată nu mai rămăsese nici urmă. Dimpotrivă, ai fi spus că e o ştrengăriţă care vrea să pară cuminte. Alt detaliu. Unde dispăruse rochia-i splendidă de adineauri, toată mătasea aceea roz, trandafirii aurii, dantelele, fluturaşii sclipitori, ţinuta ca-n basme, graţie căreia orişice fetiţă putea să semene, dacă nu cu o prinţesă, cu un bibelou din vitrină? Ei, acum imaginaţi-vă că păpuşa era îmbrăcată destul de sărăcăcios. Purta o bluziţă cu guler albastru marinăresc, nişte pantofiori ponosiţi, spălăciţi ca să mai pară albi şi încălţaţi pe piciorul gol. Dar să nu credeţi că îmbrăcămintea simplă o sluţea cumva pe această copilă. Dimpotrivă, o prindea bine la faţă. Există un soi de cenuşărese: mai întâi nici nu te uiţi la ele, iar când deschizi ochii mai bine, vezi că o astfel de cenuşăreasă e mai drăguţă ca o prinţesă, cu atât mai mult că prinţesele uneori se transformă în broaşte, sau invers, broaştele se transformă în prinţese. 114

Dar iată detaliul cel mai important: desigur că vă amintiţi de rănile negre, înspăimântătoare de pe pieptul păpuşii moştenitorului Tutti. Ei bine, iată că acum acestea dispăruseră cu totul. Păpuşă era veselă şi sănătoasă! Însă doctorul Gaspar nu observase nimic. Poate că în clipa următoare şi-ar fi dat seama de aceste detalii, însă, deodată, cineva bătu la uşă. De aici încolo, lucrurile se încurcară şi mai mult. În baracă intră negrul. Păpuşa ţipă. Vietatea din cuşcă început să scuipe, deşi nu era pisică, ci un animal mai ciudat.

115

Noi ştim de-acum cine era negrul. Ştia şi doctorul Gaspar, care îl preschimbase pe Tibul. Însă nimeni altcineva nu cunoştea acest secret. Buimăceala a durat vreo cinci minute. Negrul avea un comportament oribil. Apucă păpuşa, o ridică în aer, începu s-o sărute pe obraji şi pe năsuc, deşi obrajii şi năsucul se împotriveau cu atâta îndârjire, încât negrul pupăcios putea fi comparat cu un om care vrea să muşte dintr‑un măr atârnat de o sfoară. Bătrânul August închise ochii şi, năucit de groază, se clătina de-ai fi zis că-i un împărat chinez care urma să dea verdictul final: să-l decapiteze pe criminal sau să-l forţeze să mănânce un şobolan viu, fără zahăr? Pantofiorul zbură din piciorul păpuşii şi nimeri în lampă, care se răsturnă şi se stinse. Se făcu întuneric. Spaima puse stăpânire pe întreaga casă. Şi atunci, toţi observară lumina zorilor care prinse a se revărsa prin crăpăturile din pereţi. – Iată că s-au ivit zorile, zise doctorul Gaspar, şi eu trebuie să merg la Palatul celor Trei Grăsani împreună cu păpuşa moştenitorului Tutti. Negrul deschise uşa. Lumina cenuşie pătrunse în încăpere. Clovnul rămăsese cu ochii închişi. Păpuşa se ascunsese după paravan. Doctorul Gaspar îi explică în câteva cuvinte lui Tibul ce se întâmplase. Îi înşiră întreaga poveste cu păpuşa moştenitorului Tutti, îi vorbi şi de împrejurările în care dispăruse aceasta şi de fericita întâmplare de a o regăsi aici, la teatrul ambulant. Păpuşa asculta de după paravan şi nu înţelegea nimic. „De ce îi zice Tibul!“ se miră ea. „Ce fel de Tibul mai e şi acesta? Nu-i decât un negru oribil! Tibul e frumos, alb, nu negru...“ Atunci, ea se ivi de după paravan şi privi în jur. Negrul scoase din buzunarul pantalonilor săi roşii un flacon lunguieţ, trase dopul, din care cauză flaconul piui ca o vrabie, şi începu să-şi ungă corpul cu un fel de lichid. Mare minune! Negrul deveni pe dată alb-alb. Nu mai încăpea nicio îndoială: era Tibul! 116

117

– Ura! strigă păpuşa şi se repezi de după paravan drept în braţele lui Tibul. Clovnul, care nu văzuse nimic şi crezuse că se întâmplase lucrul cel mai îngrozitor, se prăbuşi pe podea şi rămase nemişcat. Tibul îl ridică de pantaloni. Acum, păpuşa îl sărută pe Tibul fără a mai aştepta să fie rugată. – Asta-i bună! zicea ea, sufocându-se de bucurie. Cum de te-ai făcut aşa de negru? Nici nu te-am recunoscut. – Suoc! i se adresă Tibul pe un ton sever. Suoc sări imediat de la pieptu-i mare şi se aşeză cuminte în faţa lui, dreaptă ca un soldăţel de plumb. – Ce e? întrebă ea ca o şcolăriţă. Tibul o mângâie pe căpşoru-i ciufulit. Copila îl privi cu ochişorii ei căprui, plini de fericire. – Ai auzit ce-a spus doctorul Gaspar? – Da. A spus că cei Trei Grăsani i-au poruncit s-o reînvie pe păpuşa moştenitorului Tutti. Şi că păpuşa cu pricina a fugit din trăsura lui. Doctorul Gaspar susţine că eu aş fi păpuşa aceea. – Se înşală, declară Tibul. Doctore Gaspar, vă asigur că aceasta nu este o păpuşă. E mica mea prietenă, e o fetiţă, dansatoarea Suoc, tovarăşa mea credincioasă din circ. – Aşa este! se bucură păpuşa. Doar noi nu o dată am dansat împreună pe sârmă. Fetiţa era foarte mulţumită că Tibul o numise „tovarăşa lui credincioasă“. – Dragul meu! şopti ea şi îşi atinse obrazul de mâna lui. – Cum? întrebă din nou doctorul. Chiar e o fetiţă adevărată? Zici că e Suoc... Da! Da! Într-adevăr! Acum văd limpede. Îmi amintesc... Păi, eu am mai văzut-o odată pe fetiţa asta. Da... Cum să nu... Eu am salvat-o din mâinile slugilor bătrânei, care voiau s-o bată cu bâtele! Aici, doctorul bătu din palme. Ha-ha-ha! Sigur că aşa e. De aceea şi 118

îmi părea atât de cunoscută faţa păpuşii moştenitorului Tutti. E doar o asemănare uimitoare sau, cum se spune în ştiinţă, un fenomen. Spre satisfacţia tuturor, lucrurile se limpeziră până la capăt. Afară se luminase de-a binelea, iar în dosul casei cânta un cocoş. Doctorul se întristă din nou: – Da, totu-i minunat. Dar asta înseamnă că eu nu mai am păpuşa moştenitorului Tutti, adică înseamnă că eu, într-adevăr, am pierdut-o... – Asta înseamnă că ai găsit-o, zise Tibul, strângând-o pe fetiţă la piept. – C... cum aşa? – Uite-aşa... Suoc, cred că înţelegi ce spun? – Pare-se că da, răspunse Suoc cu jumătate de glas. – Ei, ce zici? întrebă Tibul. – Desigur, zise păpuşa şi zâmbi. Doctorul nu înţelegea nimic. – Îţi aminteşti atunci când dădeam reprezentaţii duminicale în faţa mulţimii? Tu stăteai pe un piedestal vărgat. Eu ziceam: „Allez!“, iar tu păşeai pe sârmă şi veneai spre mine. Eu te aşteptam la jumătatea drumului, sus de tot, deasupra mulţimii. Întindeam un genunchi, îţi spuneam din nou „Allez!“, iar tu, urcându-te pe genunchiul meu, îmi săreai pe umeri... Ţi-era frică sau nu? – Nu. Tu îmi spuneai: „Allez!“, ceea ce însemna că trebuie să fiu calmă şi să nu mă tem de nimic. – Ei bine, zise Tibul, şi acum tot „Allez“ îţi spun. Vei fi păpuşă. – Bine, voi fi păpuşă. – Păpuşă? întrebă nedumerit doctorul Gaspar. Ce înseamnă asta? Sper, cititorule, că ai înţeles! Căci nu ţi s-a întâmplat să treci prin atâtea încercări şi să ai atâtea emoţii şi surprize ca doctorul Gaspar, de aceea eşti mai liniştit şi pricepi despre ce e vorba. Gândeşte-te: până acum, doctorul nu a dormit îndeajuns. Şi aşa, îţi vine să te miri de sănătatea lui. 119

Nici n-apucă să se trezească al doilea cocoş, că totul era hotărât. Tibul expuse amănunţit planul de bătaie: – Tu, Suoc, eşti actriţă. Chiar dacă ai o vârstă fragedă, eu cred că eşti o artistă bună. Astă-primăvară, când teatrul nostru ambulant prezenta pantomima Împăratul cel prost, tu jucai excelent rolul Coceanului de Aur. Apoi, în spectacolul de balet, ai reprezentat de minune momentul transformării morarului în ceainic. Tu eşti neîntrecută la cântec şi dans, ai imaginaţie bogată şi, mai ales, eşti o fată deşteaptă şi ingenioasă. Suoc se îmbujoră de fericire. Ba chiar se simţea puţin stingherită de atâtea laude. – Aşadar, va trebui să joci rolul păpuşii moştenitorului Tutti. Suoc începu să bată din palme, sărutându-i rând pe rând pe Tibul, pe bătrânul August şi pe doctorul Gaspar. – Aşteaptă, continuă Tibul, asta nu e tot. Ştii că armurierul Prospero e întemniţat în cuşca de fier din Palatul celor Trei Grăsani. Tu trebuie să-l eliberezi. – Să deschid cuşca? – Da. Iar eu cunosc secretul care îl va ajuta pe Prospero să fugă din palat. – Există vreun secret? – Da. Palatul are o galerie subterană. Aici, Tibul le povesti despre peripeţiile vânzătorului de baloane. – Un capăt al acestei galerii e într-o cratiţă, probabil în bucătăria palatului. Tu vei găsi intrarea. – Bine. Soarele încă nu răsărise, dar păsările se deşteptaseră. Prin uşa întredeschisă se zărea pajiştea înverzită din faţa teatrului ambulant. La lumina zilei, vietatea misterioasă din cuşcă se dovedi a fi o vulpe obişnuită. 120

– Să nu pierdem timpul în zadar! Ne aşteaptă cale lungă. – Acum, zise doctorul Gaspar, trebuie să alegi cea mai frumoasă dintre rochiile tale... Suoc îşi aduse toate rochiile, una mai frumoasă ca alta, deoarece fuseseră cusute cu măiestrie chiar de mâna ei. Şi, ca orice artistă talentată, ea avea gusturi deosebite. Doctorul căută mult timp prin grămada de rochii. – Iată, zise el, cred că această rochie ţi se potriveşte de minune. Nu e cu nimic mai prejos decât cea pe care o purta păpuşa schilodită. Îmbrac-o!

121

Suoc îşi schimbă veşmintele. Scăldată în strălucirea soarelui la răsărit, fetiţa stătea în mijlocul încăperii, într-o rochie atât de elegantă, încât nici o altă prinţesă din lume nu s-ar fi încumetat să se compare cu ea. Rochia era de culoare roz. Iar uneori, când Suoc sălta uşor, aveai impresia că plouă cu picături de aur. Ţesătura strălucea, foşnea şi răspândea o mireasmă îmbietoare. – Sunt gata, zise Suoc. Despărţirea ţinu doar un minut, fiindcă artiştilor de circ le displac despărţirile. Ei îşi riscă prea des viaţa. Şi, în afară de asta, dacă s-ar fi îmbrăţişat prea tare, rochiţa s-ar fi şifonat. – Să te întorci cât mai curând! şopti bătrânul August, cu un oftat. – Iar eu plec în cartierele muncitoreşti. Trebuie să vedem cum stăm. M-aşteaptă muncitorii. Au aflat că sunt viu şi mă aflu în libertate. Tibul îşi aruncă pelerina pe umeri, îşi puse o pălărie cu boruri largi, ochelari fumurii, lipindu-şi un nas mare, care se potrivea la costumul paşei din pantomima Marşul spre Cairo. Astfel mascat, el era de nerecunoscut. Ce-i drept, nasul enorm îl sluţea tare, dar îl şi ajuta să-şi ascundă adevărata faţă. Bătrânul August se opri în prag. Doctorul, Tibul şi Suoc ieşiră afară. Se crăpase bine de ziuă. – Să mergem, să mergem! îi grăbea doctorul. Într-o clipă, el era deja în trăsură împreună cu Suoc. – Nu ţi-e frică? o întrebă el. În loc de răspuns, Suoc zâmbi. Doctorul o sărută pe frunte. Străzile erau încă pustii. Rar de tot, se auzeau glasuri de oameni. Însă, deodată, răsună un lătrat puternic de câine. Apoi animalul schelălăi şi mârâi, de parcă i-ar fi luat cineva osul. Doctorul scoase capul pe ferestruica trăsurii. Ca să vedeţi, era acelaşi câine care îl muşcase pe atletul Lapitup! Şi asta nu e tot! Doctorul văzu că acel câine se lupta cu un om. Un bărbat înalt şi 122

subţire, cu un cap mic, îmbrăcat într-un costum frumos, dar ciudat, care îl făcea să semene cu un greier, smulgea din gura câinelui ceva roz, frumos, dar greu de desluşit. Zdrenţele zburau în toate părţile. Omul învinse. Apucă prada şi, strângând-o la piept, porni în goană într-acolo unde se grăbea şi doctorul. Când ajunse în dreptul echipajului, Suoc, care se uita peste umărul doctorului, văzu ceva înspăimântător. Omul acela ciudat nu alerga, ci sărea graţios, abia atingând pământul, întocmai ca un dansator de balet. Cozile verzi ale fracului fâlfâiau în urma lui, ca aripile unei mori de vânt. Iar în braţe... în braţe ţinea o fetiţă cu pieptul rănit. – Asta sunt eu! strigă Suoc. Copila se ghemui în trăsură şi îşi îngropă faţa în perna de catifea. La strigătul fetei, răpitorul se uită îndărăt, şi atunci, doctorul Gaspar îl recunoscu pe profesorul de dans Un-doi-trei.

Capitolul IX

M

Păpuşa pofticioasă

oştenitorul Tutti şi profesorul de geografie stăteau pe terasă. Profesorul ţinea binoclul la ochi, iar Tutti ceru să i se aducă busola, care nu-i era de niciun folos. Moştenitorul aştepta sosirea păpuşii. Copleşit de emoţii, dormise adânc şi dulce toată noaptea. De pe terasă se vedea drumul ce ducea de la porţile oraşului până la palat. Soarele, care se înălţa pe cer, îl orbea. Moştenitorul ţinea mâna streaşină la ochi, se încrunta şi-i venea să strănute, dar nu putea. – Încă nu se vede nimeni, zicea profesorul de geografie. Această misiune de mare răspundere i se încredinţase anume lui, pentru că, datorită specialităţii sale, ştia cel mai bine să se orienteze în spaţiu, orizonturi, puncte mobile şi altele asemănătoare. – Poate că se vede! insistă Tutti. – Nu mă contraziceţi. În afară de binoclu, am cunoştinţele necesare şi o idee clară despre obiecte. Văd în zare nişte desişuri de iasomie, care în latineşte au o denumire frumoasă, dar greu de reţinut. Mai 124

departe văd podurile şi gărzile, în jurul cărora roiesc fluturii, ceva mai departe se aşterne drumul... Staţi puţin! Staţi puţin!... El îşi potrivi binoclul. Moştenitorul Tutti se înălţă în vârful degetelor. Inima începu să-i zvâcnească în piept, de parcă ar fi fost prins cu lecţia neînvăţată. – Da, zise profesorul. Între timp, trei călăreţi ieşiră din parcul palatului şi o porniră înainte. Era căpitanul Bonaventura, însoţit de o patrulă, îndreptându-se în întâmpinarea caretei apărute pe drum. – Ura! strigă moştenitorul cu un glas atât de strident, încât îi răspunseră gâştele de prin satele îndepărtate. Jos, sub terasă, profesorul de gimnastică stătea la pândă gata să-l prindă din zbor pe moştenitorul Tutti, dacă acesta s-ar fi prăbuşit de bucurie peste balustrada de piatră a terasei. Aşadar, trăsura doctorului Gaspar se apropia de palat. De acum nu mai era nevoie nici de binoclu, nici de cunoştinţele profesorului de geografie. Deja toată lumea vedea cu ochiul liber trăsura şi calul alb.

125

Ce clipă fericită! Trăsura se opri lângă ultimul pod. Garda se dădu în lături. Moştenitorul flutura din mâini şi ţopăia, scuturându-şi buclele aurii. În sfârşit, el văzu tabloul cel mai important: un omuleţ, mişcându-se stângaci, ca un bătrânel, coborî din trăsură. Gărzile stăteau respectuoase în faţa lui, salutându-l cu săbiile ridicate şi dându-i onorul. Omuleţul scoase din trăsură o păpuşă minunată, ce semăna cu un buchet de trandafiri proaspeţi, legat cu panglici. Era un tablou minunat sub cerul albastru al dimineţii, în strălucirea ierbii şi a soarelui. În câteva clipe, păpuşa fu în palat. Întâlnirea se desfăşură în felul următor: păpuşa mergea fără ajutorul cuiva. O, Suoc îşi juca de minune rolul! Dacă ar fi nimerit în societatea celor mai adevărate păpuşi, fără îndoială că ele ar fi primit-o ca pe una de-a lor. Suoc era liniştită. Simţea că rolul îi reuşeşte. „Sunt lucruri mult mai dificile“, îşi zicea ea. „De exemplu, e mai greu să jonglezi cu lampa aprinsă sau să execuţi un dublu salt mortal...“ Iar la circ, lui Suoc i se întâmplase să facă şi una, şi alta. Cu alte cuvinte, fetiţa nu se temea de nimic. Chiar îi plăcea acest joc. Mult mai emoţionat era doctorul Gaspar, care mergea în urma ei. Suoc înainta cu paşi mici, ca o balerină ce merge în poante. Rochia-i fremăta şi-i foşnea. Parchetul lucea. Suoc se oglindea în el ca un nouraş roz. Fetiţa părea micuţă de tot, faţă de saloanele înalte, pe care luciul parchetului le făcea şi mai spaţioase, iar oglinzile, şi mai late. Puteai crede că un coşuleţ cu flori pluteşte pe un lac mare şi liniştit. Ea trecea veselă şi zâmbitoare pe lângă gărzile înzorzonate cu tot felul de zale şi săbii, care o priveau ca vrăjiţi, pe lângă funcţionarii care zâmbeau pentru prima dată în viaţa lor. Toţi se fereau din calea 126

127

ei, lăsând-o să treacă, de parcă ea ar fi fost adevărata stăpână a acestui palat şi acum îşi intra pe deplin în drepturi. În jur era atâta linişte, încât se auzeau paşii ei uşori, sunând ca nişte petale de flori în cădere. Iar de sus, pe o scară foarte largă, la fel de mic şi zâmbitor, moştenitorul Tutti cobora în întâmpinarea păpuşii sale. Erau de aceeaşi statură. Suoc se opri. „Aşadar, acesta e moştenitorul Tutti!“ îşi zise ea. În faţă-i stătea un băieţel slăbuţ, ce semăna cu o fetiţă răutăcioasă, cu ochii căprui şi puţin cam întristat, înclinându-şi într-o parte capul cu părul zburlit. Suoc ştia cine era Tutti. Ştia cine erau cei Trei Grăsani. Ştia că cei Trei Grăsani puseseră stăpânire pe tot metalul, pe tot cărbunele şi pe toată pâinea, agonisite prin munca poporului sărac şi flămând. Suoc n-o putea uita pe bătrâna nobilă care îşi asmuţise slugile asupra ei. Suoc ştia că toţi formau o singură societate: cei Trei Grăsani, bătrânele nobile, filfizonii, negustorii, gărzile – toţi aceştia îl întemniţaseră pe armurierul Prospero în cuşca de fier şi acum îl vânau pe prietenul ei, acrobatul Tibul. În drum spre palat, se gândea că moştenitorul Tutti îi va părea respingător, asemeni bătrânei nobile, numai că pe el şi-l imagina cu o limbă subţire şi lungă de culoarea zmeurei, mereu scoasă afară. Dar nu simţi niciun pic de repulsie la vederea lui. Mai degrabă îi făcu plăcere. Fetiţa îl privea cu ochi căprui şi veseli. – Tu eşti păpuşa mea? întrebă moştenitorul Tutti, întinzându-i mâna. 128

„Ce să fac?“ se sperie Suoc. „Parcă păpuşile vorbesc? Vai, nu m-au prevenit!... Nu ştiu cum se purta acea păpuşă pe care au sfârtecat-o gărzile...“ Însă doctorul Gaspar sări în ajutor. – Domnule moştenitor, zise el pe un ton solemn, am vindecat păpuşa! După cum vedeţi, nu numai că am readus-o la viaţă, ci i-am făcut această viaţă şi mai minunată. Fără îndoială, păpuşa a devenit mai frumoasă, eu am îmbrăcat-o într-o rochie nouă, splendidă şi, ce-i mai important, am învăţat-o să vorbească, să cânte şi să danseze. – Ce fericire! zise cu glas domol moştenitorul. „E timpul să acţionez“, hotărî Suoc. Şi, îndată, micuţa actriţă de la teatrul ambulant al unchiaşului Brizac îşi făcu debutul pe noua scenă în salonul principal al palatului, unde se adunaseră o mulţime de spectatori. Aceştia se înghesuiau din toate părţile: de pe palierul de sus al scărilor, de prin galerii, de la balcoane. Se iţeau prin geamurile rotunde,

129

umpleau până la refuz balcoanele, se urcau pe coloane, ca să vadă şi să audă mai bine. O mulţime de capete şi umeri, de cele mai diferite culori, luceau sub razele orbitoare ale soarelui. Suoc vedea feţele care o ţinteau cu privirea, zâmbind larg. Bucătari cu degetele răsfirate, de pe care se scurgeau, ca răşina de pe crengi, sucuri roşii sau sosuri grase de culoare maro; miniştri în uniforme festive, împodobite cu fireturi multicolore, ca nişte maimuţe preschimbate în cocoşi; muzicanţi scunzi şi rotofei, îmbrăcaţi în fracuri strâmte; doamne de onoare şi cavaleri, doctori cocoşaţi, savanţi cu nasuri lungi, curieri ciufuliţi, iuţi de picior, slujitorime îmbrăcată la fel de prezentabil ca miniştrii. Toţi aceştia căutau orişice locşor de care să se lipească sau să se proptească. Şi toţi tăceau. Toţi priveau cu răsuflarea tăiată spre făptura mică şi roz, care întâmpina sutele de priviri, cu calmul şi demnitatea unei fetiţe de doisprezece ani. Fără să se sfiască măcar o clipă. Puţin probabil ca aceşti spectatori să fi fost mai exigenţi decât acei de prin pieţe, unde, aproape în fiecare zi, Suoc dădea reprezentaţii. Vai, aceia erau nişte spectatori foarte pretenţioşi; tot felul de gură-cască, soldaţi, actori, şcolari şi mici vânzători! Suoc nu se temea nici de ei. Iar aceia ziceau: „Suoc e cea mai bună actriţă din lume!“ şi îşi aruncau pe covoraşul ei ultimii bănuţi. Or, cu aceste monede se putea cumpăra doar un pateu cu carne, care pentru o micuţa artistă putea înlocui şi dejunul, şi prânzul, şi cina. Şi iată că Suoc începu să-şi joace cu adevărat rolul ei de păpuşă. Ea îşi apropie vârfurile degetelor de la picioare, apoi se săltă pe ele, ridică în faţă braţele îndoite din cot şi, mişcându-şi degetele mici de la ambele mâini, ca mandarinii chinezi, începu să îngâne un cântecel. Totodată, ea îşi clătina capul în ritmul muzicii, ba spre dreapta, ba spre stânga. 130

131

Zâmbea cochet şi cu şiretenie. Se tot străduia să facă ochi mari şi rotunzi, ca de păpuşă. Şi cânta aşa: Omu-acesta de renume, Cu ştiinţă şi cu har, M-a-nviat, ca prin minune – Doctorul vestit Gaspar. Eu zâmbesc şi mă simt bine, Şi îmi bate inima, M-am întors din nou la tine, Bucură-te, viaţa mea! Mă grăbesc a câta oară, Rătăcind din loc în loc, Să nu uiţi de-o surioară Cu nume duios – Suoc! Eu sunt vie şi mi-e bine, Adormind în pat, mereu Te visam numai pe tine, Cum plângeai de dorul meu! Genele se înfioară, Scuturând lacrimi de foc, Nu uita de-o surioară Cu nume duios – Suoc! – Suoc, repetă cu glas stins Tutti. Ochii lui pluteau în lacrimi şi de aceea părea că nu are doi ochi, ci patru. Păpuşa îşi termină cântecul şi făcu o reverenţă. Sala era extaziată. Toţi spectatorii prinseră a se mişca, uimiţi, încuviinţând din cap sau plescăind din limbă. 132

Într-adevăr, melodia era fascinantă, deşi puţin cam nostalgică pentru o copiliţă, iar vocea răsuna cu atâta splendoare, încât părea că izvorăşte dintr-un gât de argint sau de sticlă. – Cântă ca un înger, se auzi în liniştea din sală glasul dirijorului. – Da, însă cântecul e puţin cam straniu, replică un demnitar, zornăindu-şi decoraţiile. Observaţiile critice se încheiară aici. În salon intrară cei Trei Grăsani. Mulţimea de spectatori putea stârni supărarea lor şi, de aceea, oamenii se repeziră spre ieşire. În învălmăşeală, un bucătar îşi lipi palma lată, murdară de suc de zmeură, de spinarea unei doamne dichisite. Doamna ţipă şi, atunci, dantura falsă îi căzu din gură. Un căpitan de gardă gras strivi dantura frumoasă cu talpa cizmei lui urâte şi butucănoase. Se auzi un „Cranţ-cranţ!“ şi maestrul de ceremonie, care se afla în preajmă, se revoltă cu dojană în glas: – Uite-i cum au aruncat nuci pe jos! Auziţi cum trosnesc sub picioare! E revoltător, domnule! Doamna dichisită care-şi pierduse dantura vru să ţipe şi chiar ridică mâinile în sus, dar – vai! – odată cu dantura îşi pierduse şi glasul. Aşa că mestecă vorbele în gură, bolborosind ceva greu de înţeles. Într-o clipită, în sală nu mai rămăsese niciun om străin, în afară de dregătorii care aveau anumite atribuţii. Şi iată că Suoc şi doctorul Gaspar se înfăţişară înaintea celor Trei Grăsani. Aceştia nu păreau prea tulburaţi de evenimentele din ajun. Adineauri se jucaseră cu mingea în parc, sub supravegherea medicului de serviciu. Ţinuseră morţiş să facă mişcare şi acum erau foarte obosiţi. Feţele lor străluceau de sudoare. Cămăşile li se lipiseră de spinări, semănând cu nişte pânze umflate de vânt. Unul dintre ei avea sub un ochi o vânătaie asemeni unui trandafir urât sau unei broaşte frumoase. Alt Grăsan se uita cam speriat la acest trandafir urât. „Probabil că dânsul l-a lovit cu mingea-n faţă şi i-a înfrumuseţat-o cu o vânătaie“, îşi zise Suoc. 133

Grăsanul pocit răsufla ameninţător. Doctorul Gaspar zâmbea, buimăcit. Grăsanii examinau în tăcere păpuşa. Chipul radios al moştenitorului Tutti le readuse buna dispoziţie. – Dumneata eşti doctorul Gaspar Arneri? întrebă unul dintre cei Trei Grăsani. Doctorul făcu o plecăciune, în semn de încuviinţare. – Cum ţi se pare păpuşa? întrebă altul. – E încântătoare! exclamă Tutti. Grăsanii nu-l văzuseră niciodată atât de fericit. – Excelent! Într-adevăr, arată bine... Primul Grăsan îşi şterse fruntea cu palma, scoase un sunet ca un măcăit răutăcios şi zise: – Doctore Gaspar, ai executat ordinul nostru. Acum ai tot dreptul să-ţi ceri răsplata. Toţi amuţiră. Un secretar pirpiriu, cu perucă roşcată, ţinea pana pregătită, pentru a nota spusele doctorului. Doctorul începu să-şi expună dorinţa: – Ieri, în Piaţa Justiţiei, au fost ridicate zece eşafoduri pentru executarea rebelilor... – Ei vor fi executaţi astăzi, îi tăie vorba Primul Grăsan. – Anume despre asta am şi vrut să vă vorbesc. Rugămintea mea este să-i graţiaţi şi să-i eliberaţi pe toţi prizonierii condamnaţi. Rog să anulaţi execuţia şi să ardeţi toate eşafodurile... Când auzi rugămintea, de frică, secretarul roşcovan scăpă pana din mână. Peniţa, bine ascuţită, se înfipse în piciorul celui de-al Doilea Grăsan. Acesta ţipă şi începu 134

să se rotească într-un picior. Primul Grăsan, cel cu vânătaia, hohoti răutăcios: fusese răzbunat. – Drăcia dracului! urlă al Doilea Grăsan, smulgându-şi peniţa din picior, ca pe o săgeată. Drăcia dracului! Rugămintea aceasta e criminală! Cum de îndrăzneşti să-mi ceri aşa ceva?! Secretarul roşcovan spălă putina. Vaza cu flori, pe care o răsturnase din fugă, zbură după el şi se făcu ţăndări, răsunând ca o bombă. Se stârni un adevărat tărăboi. Grăsanul smulse peniţa şi o aruncă în urma secretarului. Dar poate oare un om aşa de corpolent să fie şi un bun aruncător de suliţă? Peniţa nimeri în fundul soldatului de pază. Însă acesta, fiind un slujitor zelos, nu se mişcă deloc. Peniţa rămase înfiptă în locul acela atât de nepotrivit, până când soldatul fu schimbat de la post. – Cer să se dăruiască viaţă tuturor muncitorilor condamnaţi la moarte. Cer să ardeţi eşafodurile, repetă doctorul cu glas domol, dar răspicat. Drept răspuns, se auziră ţipetele Grăsanilor. Aveai impresia că cineva rupe nişte surcele. – Nu! Nu! Nu! Pentru nimic în lume! Ei vor fi executaţi! – Mori, îi şopti doctorul păpuşii. Suoc pricepu numaidecât şiretlicul doctorului. Se înălţă din nou în poante, ţipă şi se clătină. Rochia ei prinse a fremăta, ca aripile unui fluturaş prins în capcană, şi îşi plecă uşor capul. Din clipă în clipă, păpuşa stătea să se prăbuşească. Moştenitorul se repezi spre ea. – Vai! Vai! strigă el. Suoc ţipă şi mai sfâşietor. 135

– Poftim, zise doctorul Gaspar, vedeţi ce se întâmplă? Păpuşa îşi poate pierde din nou viaţa. Mecanismul montat în ea este prea sensibil. Se va defecta definitiv dacă nu-mi veţi îndeplini rugămintea. Eu cred că domnul moştenitor va fi foarte nemulţumit dacă păpuşa lui se va transforma într-o zdreanţă roz, care nu va mai fi bună de nimic. Tutti se înfurie. Începu să tropăie din picioare, ca un pui de elefant, miji ochii şi prinse a flutura din cap. – Pentru nimic în lume! Auziţi? Pentru nimic în lume! ţipă el. Îndepliniţi rugămintea doctorului! Eu n-o să mă despart de păpuşa mea! Suoc! Suoc! strigă el şi izbucni în hohote de plâns. Grăsanii n-aveau încotro. Până la urmă, anunţară graţierea celor condamnaţi. Fericit, doctorul Gaspar plecă acasă. „Voi dormi neîntors o zi întreagă“, se gândea doctorul, în drum spre casă. Când intră în oraş, el auzi vorbindu-se că în Piaţa Justiţiei ard eşafodurile, iar bogătaşii sunt foarte nemulţumiţi de anularea execuţiei celor săraci. Astfel, Suoc rămase în Palatul celor Trei Grăsani. Tutti ieşi cu ea în grădină. Moştenitorul strivea florile, se împiedică în sârma ghimpată şi era cât pe-aci să cadă în bazin. Era nespus de fericit. „Oare chiar să nu-şi dea seama că sunt o fetiţă vie?“ se mira Suoc. „Eu nu m-aş lăsa păcălită aşa de uşor.“ A fost servit dejunul. Suoc văzu prăjiturile şi-şi aminti că abia toamna trecută mâncase şi ea una. Chiar şi atunci, bătrânul August susţinea că nu era prăjitură, ci turtă dulce. Prăjiturile moştenitorului Tutti erau minunate. Zece albine roiau deasupra lor, luându-le drept flori. „Ce să fac?“ se chinuia Suoc. „Parcă păpuşile mănâncă? Ce-i drept, sunt diferite păpuşi... Vai, cu câtă poftă aş mânca o prăjitură!“ Suoc nu mai rezistă. – Vreau şi eu o bucăţică..., şopti ea. Obrajii i se aprinseră. 136

137

– Ce bine! se bucură moştenitorul. Mai înainte, tu nu voiai să mănânci. Iar mie îmi era atât de urât să iau masa de unul singur. Vai, ce bine! Mă bucur că ai căpătat poftă de mâncare... Suoc mâncă o bucăţică, apoi încă una, şi încă una, şi încă, şi încă. Şi deodată observă că servitorul, care îl supraveghea pe moştenitor de la distanţă, se uita suspicios la ea; ba mai mult chiar: o privea îngrozit. Servitorul se uita la ea cu gura căscată de uimire, pentru că nu i se mai întâmplase până acum să vadă păpuşi care să mănânce. Suoc se sperie şi scăpă pe jos cea de-a a patra prăjitură, cea mai fragedă, garnisită cu bobiţe de strugure. Totul se termină cu bine. Servitorul se frecă la ochi şi închise gura. – Cred că mi s-a năzărit. Căldura e de vină. Moştenitorul vorbea întruna. Apoi, obosind, tăcu. Se lăsă o linişte deplină, la acea oră călduroasă. Vântul de ieri, probabil, zburase foarte departe. Totul în jur încremenise. Nici păsările nu mai zburau. Şi în liniştea aceasta, Suoc, care sta pe iarbă, alături de moştenitor, auzi un sunet nedesluşit, ce se repeta la intervale regulate, ca ticăitul unui ceasornic ascuns în pânză de bumbac. Doar că ceasul face „tic-tac“ şi nu „tuc-tuc“. – Ce-i asta? întrebă ea. – Ce? Moştenitorul îşi arcui sprâncenele, ca un om matur într-un moment de uimire. – Ascultă: tuc-tuc... E un ceas? Tu ai ceas? Iarăşi se făcu linişte şi se auziră aceleaşi sunete: tuc-tuc. Suoc ridică un deget. Moştenitorul ascultă cu atenţie. – Nu e ceasul, şopti el. Inima mea de fier bate aşa...

Capitolul X

L

Menajeria

a ora două după-amiază, moştenitorul Tutti fu chemat în sala de studii. Era ora de meditaţii. Copila rămase singură. Desigur, nimeni nu bănuia că Suoc e o fetiţă vie. Probabil că adevărata păpuşă a moştenitorului Tutti, care se afla acum în stăpânirea profesorului de dans Un-doi-trei, se purta cu aceeaşi naturaleţe. Se vede că acea păpuşă fusese confecţionată de un meşter foarte iscusit. Ce-i drept, ea nu mânca prăjituri. Dar poate că moştenitorul Tutti avea dreptate: poate că, pur şi simplu, nu-i era poftă. Aşadar, Suoc rămase singură. Situaţia ei era dificilă: un palat uriaş, un labirint cu zeci de intrări, galerii, scări... Gărzi înspăimântătoare, oameni străini şi severi; cu peruci multicolore, linişte şi fast. Nimeni nu o lua în seamă. 139

Stătea în dormitorul moştenitorului, lângă geam. „Trebuie să întocmesc un plan de bătaie“, hotărî ea. „Cuşca de fier în care este închis armurierul Prospero se află în menajeria moştenitorului Tutti. Trebuie să pătrund în menajerie.“ Ştiţi deja că moştenitorul nu văzuse nicicând copii adevăraţi. Niciodată nu ieşise în oraş, nici măcar într-o caretă închisă. Creştea la palat. Îl instruiseră în diferite domenii ale ştiinţei, i se citeau cărţi despre împăraţi şi conducători de oşti. Oamenilor care-l înconjurau le era interzis să zâmbească. Toţi educatorii şi profesorii lui erau nişte bătrâni înalţi şi slabi, cu buzele strâns lipite şi cu pomeţi de culoarea prafului de puşcă. În afară de aceasta, toţi sufereau de indigestie. Iar când are dureri de stomac, omului nu-i mai vine să zâmbească. Moştenitorul Tutti nu auzise niciodată un râs răsunător şi vesel. Doar uneori ajungeau până la el hohotele vreunui mezelar beat sau ale celor Trei Grăsani, care îşi amuzau musafirii la fel de graşi. Oare acestea puteau fi numite râsete? Hohotele lor semănau cu nişte urlete îngrozitoare, care nu te înveseleau, ci îţi dădeau fiori. Doar păpuşa zâmbea. Însă zâmbetul ei nu părea periculos pentru cei Trei Grăsani. Căci fetiţa nu putea vorbi şi nu i-ar fi putut povesti moştenitorului Tutti despre atâtea şi atâtea lucruri care se întâmplau dincolo de parcul din jurul palatului, dincolo de gărzile ce stăteau lângă podurile metalice. Şi de aceea, el nu auzise nimic despre popor, despre sărăcie, despre copiii flămânzi, despre fabrici, mine, închisori, despre ţărani şi despre bogătaşii care îi obligă pe cei năpăstuiţi şi oropsiţi să muncească pentru ei, ca mai apoi să pună mâna pe roadele muncii lor. Cei Trei Grăsani voiau să lase în urmă un moştenitor rău şi nemilos. De aceea, îl izolară de lumea copiilor şi îi aranjară chiar şi o menajerie aparte. „Mai bine să se uite la fiare“, hotărâseră ei. „Are o păpuşă moartă, fără suflet, îi vom mai aduce şi nişte sălbătăciuni feroce. Las’ să vadă cum sunt hrăniţi tigrii cu carne crudă şi cum înghite şarpele 140

boa iepuri de casă vii. Las’ să asculte urletele fiarelor şi să se uite în ochii lor roşii, diavoleşti. Astfel va învăţa ce-i cruzimea.“ Dar lucrurile nu se desfăşurau aşa cum voiau Grăsanii. Moştenitorul Tutti învăţa sârguincios, asculta istorisiri îngrozitoare despre luptători şi împăraţi, privea cu ură la nasurile buboase ale educatorilor, însă nu devenea crud. Prefera compania păpuşilor decât pe cea a fiarelor. Desigur, puteţi spune că e ruşine ca un băiat de doisprezece ani să se joace cu păpuşile. La vârsta asta, mulţi ar prefera să vâneze tigri. Dar şi aici exista un motiv întemeiat, pe care îl veţi afla mai târziu. Să revenim la Suoc. Copila hotărî să aştepte lăsarea serii. Într-adevăr, o păpuşă care umblă singură ziua în amiaza mare prin palat putea trezi bănuieli. După lecţii, cei doi se întâlniră din nou. – Ştii, zise Suoc, când zăceam la pat în casa doctorului Gaspar, am avut un vis înspăimântător. Am visat că mă transformasem din păpuşă într-o fetiţă vie... Şi parcă eram artistă de circ. Trăiam într-un

141

teatru ambulant, împreună cu alţi actori. Teatrul se muta din loc în loc, făcând popas prin iarmaroace, prin pieţele mari, unde dădeam diferite reprezentaţii. Se făcea că eram echilibristă, dansam, executam nişte numere dificile de acrobaţie, jucam diferite roluri în pantomime... Moştenitorul o asculta, făcând ochi mari. – Noi eram foarte săraci. De cele mai multe ori nu mâncam cu zilele. Pe atunci aveam un cal alb şi mare, Anra. Eu călăream şi jonglam, stând în picioare pe şaua lui lată, acoperită cu atlaz galben, zdrenţuit. Calul a murit, deoarece o lună întreagă nu am avut bani, ca să-l hrănim bine... – Săraci? întrebă Tutti. Nu înţeleg. De ce eraţi săraci? – Noi dădeam reprezentaţii pentru oamenii nevoiaşi. Uneori, ei ne aruncau câţiva bănuţi de aramă, însă erau zile când, după reprezentaţii, pălăria cu care clovnul August trecea printre spectatori rămânea goală. Moştenitorul Tutti nu înţelegea nimic. Şi Suoc îi tot povesti şi-i povesti până când se înseră de-a binelea. Fata îi vorbi despre viaţa grea, cu lipsuri şi sărăcie, despre marele oraş, despre nobila bătrână care dorise s-o lovească, despre copiii asupra cărora bogătaşii îşi asmut câinii, despre acrobatul Tibul şi armurierul Prospero, despre muncitorii, minerii, marinarii care vor să-i înlăture de la putere pe cei bogaţi şi grăsani. Cel mai mult vorbi despre circ. Treptat, ea se luă cu vorba şi uită că-i povesteşte doar un vis. – Eu locuiesc de multă vreme în teatrul ambulant al unchiaşului Brizac. Nici nu mai ţin minte de când am început să dansez, să călăresc şi să mă rotesc cu trapezul. Vai, câte lucruri minunate am învăţat acolo! exclamă ea, bătând din palme. Iată, de exemplu, duminica trecută am dat o reprezentaţie în port. Eu am interpretat un vals la sâmburi de caise... 142

– Cum aşa, la sâmburi de caise? – Vai, nu ştii? N-ai văzut niciodată un fluier făcut din sâmburi de caise? E foarte simplu. Am adunat doisprezece sâmburi şi am făcut din ei fluiere. Apoi i-am tot frecat de-o piatră, până când a apărut o gaură mică... – Foarte interesant! – Poţi fluiera un vals nu numai cu doisprezece sâmburi de caise. Eu ştiu să fluier şi din cheie... – Din cheie?! Cum? Arată-mi! Eu am o cheie minunată... La aceste vorbe, moştenitorul Tutti îşi descheie haina şi scoase de la gât un lănţişor subţire, de care atârna o cheiţă albă. – Iat-o! – De ce-o ascunzi la piept? îl întrebă Suoc. – Cancelarul mi-a dat-o. E de la o cuşcă din menajeria mea. – Nu cumva tu ţii ascunse cheile de la toate cuştile?

143

– Nu. Dar mi-a spus că aceasta e cheia cea mai importantă. Trebuie s-o păstrez... Suoc îi demonstră moştenitorului arta sa. Ea fluieră un cântec minunat, lipind gaura cheii de buzele-i ţuguiate. Moştenitorul era atât de încântat, încât uită de cheia încredinţată spre păstrare, iar aceasta rămase la Suoc. Fata o strecură repede în buzunăraşul ei din dantelă roz. Se înserase. Pentru păpuşă, pregătiră o cameră separată, alături de dormitorul moştenitorului Tutti. Băieţaşul adormi şi visă lucruri ciudate: măşti caraghioase cu nasuri mari; un om care purta pe spinarea goală şi palidă o piatră enormă, bine şlefuită, şi un grăsan care îl lovea cu o cravaşă neagră; un copil zdrenţăros, mâncând nişte cartofi, şi o doamnă nobilă, dichisită cu tot felul de dantele, călare pe un cal alb, cântând un vals dezgustător cu ajutorul a doisprezece sâmburi de caise... Între timp, departe de acest dormitor mic, într-un capăt al parcului, se petrecea ceva. Nu credeţi că se întâmpla ceva ieşit din comun. În acea noapte nu numai moştenitorul Tutti era bântuit de vise ciudate. Un asemenea vis avu şi soldatu de gardă, care adormise la postul de la intrarea în menajeria moştenitorului. El stătea pe un stâlp mic de piatră, sprijinindu-se cu spatele de gratii, şi moţăia, savurând dulceaţa somnului. Soldatul îşi ţinea sabia cu teacă mare şi lucioasă între genunchi. Revolverul atârna paşnic la cingătoare, abia zărindu-se de sub eşarfa neagră de mătase. Alături, pe pietriş, un felinar cu grilaj de sârmă în jurul sticlei lumina cizmele soldatului şi o omidă lungă ce căzuse de pe frunze drept pe mâneca acestuia. Tabloul părea cu totul paşnic. Aşadar, santinela dormea şi visa ceva neobişnuit. Se făcea că de el se apropiase păpuşa moştenitorului Tutti. Ea arăta întocmai ca azi‑dimineaţă, când o adusese doctorul Gaspar Arneri. Aceeaşi rochiţă roz, 144

aceleaşi fundiţe, dantele, fluturaşi. Numai că acum, în vis, ea îi apăru ca o fetiţă vie, care se mişca nestingherită, uitându-se în stânga şi-n dreapta, tresărea şi-şi ducea degetul la buze. Felinarul îi lumina chipul mic şi plăpând. Soldatului chiar îi veni să zâmbească în somn. Apoi răsuflă uşurat şi se aşeză mai comod, sprijinindu-şi umărul de grilaj şi proptindu-şi nasul în trandafirul de fier din ornamentul grilajului. Suoc, văzând că soldatul doarme, luă felinarul şi se strecură în poante dincolo de gardul menajeriei. Soldatul sforăia şi, prin somn, i se părea că tigrii din menajerie răgeau. De fapt, în jur domnea o linişte desăvârşită. Fiarele dormeau. Felinarul abia de lumina un mic petic de pământ. Suoc se mişca încet, scrutând întunericul cu privirea. Spre norocul ei, noaptea nu era întunecoasă. Stelele sclipeau şi lumina felinarelor din parc, care răzbătea în acest loc îndepărtat printre vârfurile copacilor şi printre clădiri, îi înlesnea mişcarea. De la gard, fetiţa o luă pe o alee scurtă, printre nişte tufe mici, acoperite cu flori albe. Apoi, deodată, simţi mirosul fiarelor. Cunoştea bine acest miros: cândva, un dresor cu trei lei şi un dog german lucrase cu teatrul ambulant. Suoc ieşi pe o platformă deschisă. Jur-împrejur se zăreau nişte umbre negre, asemeni unor căsuţe mici. – Cuştile, şopti Suoc. Inima prinse a i se zbate năvalnic. Nu se temea de fiare, căci, de obicei, artiştii de circ nu sunt fricoşi. Se temea ca nu cumva să sperie vreuna dintre ele cu zgomotul paşilor şi lumina felinarului, să înceapă a urla şi să-l trezească pe soldat. Suoc se apropie de cuşti. 145

„Oare unde o fi Prospero?“ se frământa ea. Copila ridică felinarul şi prinse a cerceta cuştile. Totul era nemişcat şi mut. Lumina felinarului se izbea de gratiile cuştilor şi aluneca în fâşii inegale peste trupurile ce dormeau dincolo de aceste gratii. Ici-colo se zăreau urechi mari şi blănoase sau câte-o labă întinsă ori câte-o spinare vărgată. Vulturii dormeau cu aripile desfăcute, amintind de nişte vechi blazoane. În spatele unor cuşti se desluşeau cu greu câteva siluete ciudate. Într-o colivie, îndărătul gratiilor subţiri de argint, se cocoţaseră pe nişte vergele mici, aşezate la diferite înălţimi, papagalii. Şi, când Suoc se opri lângă această colivie, i se păru că unul dintre papagali, care era 146

mai aproape de gratii, bătrân, cu o barbă roşie şi lungă, deschise un ochi şi se uită la ea. Iar ochiul lui semăna cu un sâmbure de lămâie. Mai mult chiar! El îşi închise repede ochiul, prefăcându-se că doarme. Lui Suoc i se păru că râdea în barba-i roşie. „Sunt o nătângă, ce mai încoace şi-ncolo“, se linişti Suoc. Şi totuşi, simţi că o cuprinde frica. În liniştea din jur, din când în când, ba ici, ba colo, ceva foşnea, trosnea, piuia... Încearcă să intri noaptea într-un grajd sau să tragi cu urechea la un coteţ de găini; vei rămâne uimit de liniştea de acolo şi totodată vei auzi foarte multe sunete înfundate: ba un fâlfâit de aripi, ba un 147

clămpănit, ba un trosnet de stinghie, ba un piuit subţire, care ţâşneşte ca o picătură din gâtlejul păsării adormite. „Unde-o fi Prospero?“ se întrebă din nou Suoc, şi mai neliniştită. „Nu cumva a fost executat astăzi, iar în locul lui au închis un vultur oarecare?“ Şi deodată, în întuneric, răsună un glas răguşit: – Suoc! Îndată auzi o răsuflare greoaie, întretăiată şi nişte sunete ce semănau cu schelălăitul unui câine bolnav. – Vai! exclamă Suoc. Ea îndreptă felinarul spre locul de unde venea glasul. Acolo ardeau două luminiţe roşii. O matahală uriaşă şi neagră ca un urs stătea în cuşca de fier şi se ţinea de gratii, cu capul lipit de ele. – Prospero! şopti Suoc. În aceeaşi clipă, tot felul de gânduri prinseră a roi prin capul ei: „De ce e aşa de fioros? E acoperit cu o blană ca de urs. Ochii lui scapără scântei roşii. Are nişte unghii ca nişte gheare încovoiate. E golgoluţ. Nu e om, ci gorilă...“ Suoc se reţinu cu greu să nu izbucnească în plâns. – În sfârşit, ai venit, Suoc, rosti făptura ciudată. Ştiam c-o să te revăd. – Am venit să te salvez, îngână Suoc cu voce tremurândă. – Eu n-o să mai scap din această cuşcă. Astăzi o să pier ca un câine. Şi din nou se auzi scheunatul acela înfiorător. Făptura căzu, apoi se ridică şi din nou se lipi de gratii. – Vino mai aproape, Suoc! Suoc se dădu mai aproape. Chipul acela groaznic o fixa cu privirea. Nu, nu era un chip omenesc. Semăna mai degrabă cu capul unui lup. Dar cel mai mult o îngrozeau urechile acestui lup, asemeni celor de om, dar acoperite cu păr aspru şi scurt. Suoc vru să-şi acopere ochii cu palma. Felinarul îi tremura în mână. Pete galbene de lumină roiau prin aer. 148

149

– Văd că ţi-e frică de mine, Suoc... Mi-am pierdut înfăţişarea de om. Nu-ţi fie frică! Apropie-te... Ai mai crescut, ai slăbit. Ai faţa tristă... El vorbea cu greu, alunecând tot mai jos şi mai jos şi, în cele din urmă, se culcă pe pardoseala de lemn a cuştii. Respira din ce în ce mai greu şi mai greu, căscând larg gura. – Sunt pe moarte. Ştiam eu c-o să te văd înainte de a muri... El îşi întinse braţul păros de maimuţă, căutând ceva în întuneric. Se auzi un zgomot, de parcă cineva ar fi smuls un cui, apoi braţu-i fioros se întinse printre gratii. Bărbatul ţinea în mână o tăbliţă mică de lemn. – Ia-o. Aci e scris totul. Suoc ascunse tăbliţa. – Prospero! şopti ea. Nimeni nu-i răspunse. Suoc apropie felinarul. Zări nişte dinţi, rânjind prin întuneric. Doi ochi tulburi, ca de sticlă, îi străpungeau fiinţa. – Prospero! strigă Suoc, scăpând felinarul din mână. A murit! A murit Prospero! Felinarul se stinse.

Partea a patra

ARMURIERUL PROSPERO

151

152

Capitolul XI

S

Devastarea cofetăriei

oldatul cu care făcuserăm cunoştinţă la intrarea în menajerie, chiar în momentul când Suoc îi şterpelise felinarul cu grilaj de sârmă în jurul sticlei, se trezi din cauza zgomotului care se stârnise în menajerie. Fiarele răgeau, urlau, loveau cu cozile în gratiile de fier, păsările băteau din aripi... Soldatul căscă de-i trosniră fălcile, se întinse, lovindu-şi dureros pumnul de grilaj, şi, în sfârşit, se trezi de-a binelea. Deodată, el sări ca ars. Felinarul lipsea. Stelele licăreau paşnic. Mirosea plăcut a iasomie. – Ei, drăcie! Scuipă cu atâta răutate, încât sputa zbură ca un glonţ, retezând potirul firav al unei flori de iasomie. Concertul fiarelor răsuna tot mai tare şi mai tare. Soldatul dădu alarma. 153

Într-o clipă, veniră în goană mai mulţi oameni cu torţe aprinse, care trosneau înfiorător. Gărzile înjurau. Un soldat se împiedică într-o sabie şi căzu, spărgându-şi nasul de pintenul altuia. – Mi-au furat felinarul! – Cineva a pătruns în menajerie! – Hoţii! – Rebelii! Atât soldatul cu nasul spart şi cel cu pintenul turtit, cât şi alţii, spintecând întunericul cu torţele, se năpustiră asupra duşmanului necunoscut. Dar nu descoperiră nimic suspect în menajerie. Tigrii răgeau, căscând boturile roşii, rău mirositoare. Leii se agitau în cuşti, cuprinşi de panică. Papagalii făceau mare tărăboi şi se roteau ca un carusel multicolor. Maimuţele se legănau pe trapeze. Iar urşii mormăiau scoţând nişte sunete de bas profund. Torţele aprinse şi oamenii gălăgioşi tulburară şi mai mult vietăţile. Gărzile verificară toate cuştile. Totul era în ordine. Nu găsiră nici felinarul pe care Suoc îl scăpase din mână. Şi, deodată, soldatul cu nasul spart strigă: – Staţi pe loc! Şi ridică făclia deasupra capului. Toţi îşi aruncară ochii în sus. Pe cerul înstelat se contura coroana neagră a copacului înfrunzit. Frunzele încremeniseră în loc. Era o noapte foarte liniştită. – Vedeţi? întrebă gardianul cu o voce fioroasă, fluturând torţa. – Da, se vede ceva roz... – Mic... – Stă... – Nătărăilor! Ştiţi ce-i? Un papagal. A zburat din colivie şi s-a cocoţat acolo sus, lua-l-ar naiba! Gardianul de pază, care dăduse alarma, tăcea uluit de-a binelea. – Trebuie prins. El a stârnit toate fiarele. 154

155

– Că bine zici! Hai, Vurm, caţără-te iute în copac. Tu eşti cel mai tânăr. Bărbatul pe nume Vurm se apropie de copac. Dar şovăi o clipă. – Urcă-te şi înhaţă-l de barbă! Papagalul stătea nemişcat. Penele lui trandafirii se întrezăreau prin desişul frunzelor, luminat de făclii. Vurm îşi trase pălăria pe frunte şi se scărpină la ceafă. – Mi-e frică... Papagalii ciupesc foarte dureros. – Nătărăule! Vurm urcă totuşi în copac. Însă, pe la jumătatea trunchiului, se opri în loc o clipă, apoi îi dădu drumul în jos. – Pentru nimic în lume! zise el. Asta nu-i treaba mea. Eu nu ştiu să lupt cu papagalii. Deodată răsună vocea mânioasă a unui bătrân. Un om, mergând cu paşi târşâiţi, se grăbea prin întuneric spre gărzi. – Să nu-l atingeţi! striga el. Lăsaţi-l în pace! Cel care striga era supraveghetorul principal al menajeriei, un mare savant, specialist în zoologie, aşadar ştiind la perfecţie tot ce se putea şti despre animale. Zgomotul îl trezise şi pe dânsul. Bărbatul locuia în apropierea menajeriei şi alergase direct din pat, fără a-şi scoate scufia, ba chiar şi cu o ploşniţă mare şi lucioasă pe nas. Era foarte enervat şi pe bună dreptate: nişte soldaţi îndrăzniseră să se amestece în lumea lui, iar un prostănac voia să-i înhaţe de barbă papagalul. Gărzile se dădură la o parte. Zoologul privi în sus. Zări şi el ceva roz printre frunze. – Da, declară supraveghetorul, e un papagal. E cel mai bun papagal al meu. Mereu face nazuri. Şi nu poate sta locului în colivie. Acesta e Laur... Laur! Laur! prinse a-l chema el cu glas piţigăiat. Îi place să fie tratat cu blândeţe. Laur! Laur! Laur! 156

Gărzile pufniră în râs. În genere, acest moşneguţ pirpiriu, îmbrăcat într-un halat colorat, în papuci de casă, cu capul dat pe spate şi ciucurele scufiei ajungându-i până la călcâie, părea foarte amuzant printre namilele de gardieni, printre torţele ce pâlpâiau şi urletele fiarelor. Urmă imediat apoi scena cea mai hazlie. Zoologul se căţără în copac. Era destul de dibaci: se vede treaba că nu o făcea pentru prima oară. Un, doi, trei. Picioarele lui în lenjerie vărgată apărură de câteva ori de sub halat şi respectabilul bătrânel se pomeni sus, lângă ţinta călătoriei sale scurte, dar periculoase. – Laur! îngână el din nou, cu glasu-i dulce şi linguşitor. Deodată, un ţipăt ascuţit cuprinse menajeria, parcul şi împrejurimile la cel puţin un kilometru depărtare. – Diavolul! strigă el. Probabil că pe creangă, în loc de papagal, era vreun monstru. Gărzile săriră îndărăt. Zoologul se prăvăli jos. Norocul lui că-i nimeri în cale o creangă scurtă şi destul de rezistentă: halatul i se agăţă în ea şi zoologul rămase să atârne acolo, sus. O, dacă alţi savanţi l-ar fi văzut pe respectabilul lor confrate în această postură, desigur că şi-ar fi întors privirile din respect faţă de chelia şi cunoştinţele lui! Căci prea necuviincios i se ridicase halatul. Gărzile o luară la fugă. Flăcările torţelor fluturau în vânt. În întuneric puteai să crezi că galopează nişte cai negri cu coame de foc. Zarva din menajerie se potoli. Zoologul atârna sus, nemişcat. În schimb, se stârni agitaţia în palat. 157

Cu un sfert de oră înainte de apariţia în copac a papagalului misterios, cei Trei Grăsani primiseră nişte veşti neplăcute: „În oraş domneşte haosul. Muncitorii au făcut rost de revolvere şi alte arme. Ei trag în gărzi şi-i aruncă în râu pe toţi grăsanii.“ „Acrobatul Tibul e în libertate şi-i adună pe locuitorii periferiilor sub steag.“ „O mulţime de gărzi s-au retras în cartierele muncitoreşti, ca să nu-i mai slujească pe cei Trei Grăsani.“ „Coşurile fabricilor nu mai fumegă. Maşinile nu mai funcţionează. Minerii refuză să coboare în galerii şi să extragă cărbuni pentru bogătaşi.“ „Ţăranii din împrejurimi se războiesc cu proprietarii moşiilor.“ Iată ce raportaseră miniştrii celor Trei Grăsani. Ca de obicei, din cauza neliniştii, Grăsanii începură să se îngraşe şi mai tare. Chiar sub ochii membrilor consiliului de stat, fiecare dintre ei adăugase în greutate cam câte-o sută de grame. – Nu mai pot! se tânguia unul dintre ei. Nu mai pot... E peste puterile mele... Vai, vai! Butonul de la guler mi s-a înfipt în gât... Şi, cum zise acestea, gulerul sclipitor îi şi plesni. – Simt că mă îngraş! urla cel de-al Doilea. Salvaţi-mă! Iar al Treilea îşi privea cu tristeţe burdihanul rotund. Astfel, consiliul de stat avea de rezolvat două probleme: în primul rând, să se găsească de urgenţă un mijloc de combatere a îngrăşării excesive şi, în al doilea rând, să pună capăt haosului din oraş. Pentru soluţionarea primei probleme, au decis în unanimitate: – Organizăm dansuri! – Dansuri! Dansuri! Da, desigur, dansuri. E cea mai bună cură de slăbire. – Imediat să fie chemat profesorul de dans. El va trebui să dea celor Trei Grăsani lecţii de balet. – Da, îi imploră Primul Grăsan, însă eu... 158

Tocmai în acest moment, răzbătu dinspre menajerie strigătul respectabilului zoolog, care văzuse în copac un diavol, în locul papagalului său multiubit, Laur. Întregul guvern dădu buzna în parc, pe alei, în menajerie. – Uf! Of! Oh! se auzea ici-colo prin parc. Treizeci de familii dintre cei mai frumoşi fluturi portocalii, cu nervuri negre pe aripi, speriindu-se, părăsiră parcul. O întreagă pădure de torţe, răspândind miros de răşină, crescu din senin, luminând împrejurimile. Această pădure gonea şi ardea. Şi când mai rămăseseră vreo zece paşi până la menajerie, cei care fugeau se opriră brusc, de parcă li se tăiaseră picioarele. Şi în aceeaşi clipă toţi, ca la comandă, se repeziră îndărăt cu urlete şi ţipete, prăbuşindu-se unii peste alţii şi căutând scăpare. Acum torţele zăceau la pământ, flăcările se răspândeau în jur, iar fumul învăluia împrejurimile. – Oh! – Ah! – Salvaţi-vă!

159

160

Parcul se cutremura de atâta larmă. Flăcările se răspândiră în jur, colorând în roşu-aprins acest tablou al panicii de nedescris. Iar dinspre menajerie, de după gardul de fier, îşi făcu apariţia un uriaş, care înainta liniştit, cu paşi mari şi hotărâţi spre ieşire. În lumina flăcărilor, uriaşul cu păr roşu şi ochi scânteind, îmbrăcat într-o haină ferfeniţită, părea o fantomă înfricoşătoare. Cu o mână ţinea de zgarda improvizată dintr-o bucată de lanţ o panteră fioroasă. Fiara, care căuta să scape de zgarda oribilă ce-i tăia grumazul, sărea, urla, se zvârcolea şi, ca un leu de pe fanionul unui cavaler medieval, îşi arăta din când în când limba lungă, roşiatică. Cei care îndrăzniră să se uite înapoi văzură că, pe celălalt braţ, uriaşul ţinea o fetiţă îmbrăcată într-o rochiţă roz, sclipitoare. Fetiţa care privea speriată spre pantera turbată îşi tot trăgea picioarele încălţate în pantofiorii cu trandafiri aurii şi se lipea de umărul prietenului ei. – Prospero! urlau oamenii fugind. – Prospero! E Prospero! – Salvaţi-vă! – Păpuşa! – Păpuşa!

161

Şi atunci, Prospero slobozi din lanţ pantera. Fiara, fluturând din coadă, se repezi cu salturi mari pe urmele fugarilor. Suoc sări de pe braţul armurierului. O mulţime de revolvere zăceau aruncate în iarbă. Suoc alese trei. Cu două dintre ele se înarmă Prospero, iar unul şi-l păstră pentru dânsa. Revolverul era cam cât jumătate din statura ei. Dar Suoc ştia cum să se descurce cu drăcovenia aceea neagră şi strălucitoare: la circ învăţase să tragă cu revolverul. – Să mergem! dădu comanda armurierul. Pe ei nu-i mai interesa ce se întâmpla în parc. Nu se mai gândeau nici la viitoarele aventuri ale panterei. Trebuiau să găsească ieşirea din palat. Trebuiau să se salveze. Oare unde se afla cratiţa secretă, despre care povestise Tibul? Unde să fie misterioasa cratiţă prin care se salvase vânzătorul de baloane?

162

– La bucătărie! La bucătărie! strigă Suoc, gesticulând din mers cu revolverul. Alergau prin beznă, răvăşind tufele şi stârnind păsările adormite. Vai, cât de mult suferise rochia splendidă a lui Suoc! – Miroase a ceva dulce, zise deodată copila, oprindu-se sub nişte ferestre luminate. Şi, în loc de deget, aşa cum faci când vrei să atragi atenţia cuiva, ea ridică revolverul negru. 163

Gărzile, care se apropiau în fugă de cei doi, îi zăriră abia când ajunseră sus, în vârful unui copac. Într-o clipă, Suoc şi Prospero săriră de pe crengile ce se întindeau spre casă pe pervazul geamului principal. Era acelaşi geam prin care, în ajun, pătrunsese în zbor vânzătorul de baloane. Geamul cofetăriei. Aici, cu toată ora târzie şi cu toată panica stârnită, lucrul era în toi. Şi cofetarii, şi ucenicii ştrengari cu bonete albe, toţi munceau de zor: preparau un compot special pentru prânzul de a doua zi, oferit în cinstea reîntoarcerii păpuşii moştenitorului Tutti. De data aceasta renunţaseră la tort, de teamă ca nu cumva vreun alt musafir zburător să nimerească din nou pe crema franţuzească şi fructele zaharisite, de o calitate nemaiîntâlnită. În mijlocul cofetăriei se afla un cazan în care fierbea apa. Aburii învăluiau întreaga încăpere şi micii bucătari erau în culmea fericirii, căci ei tăiau fructele pentru compot. Însă deodată, prin aburii şi învălmăşeala din jur, cofetarii iscusiţi desluşiră un tablou înspăimântător. Crengile din dreptul geamului se legănară, frunzele foşniră ca înainte de furtună şi pe pervaz apărură două făpturi: un gigant cu părul roşu şi o fetiţă. – Mâinile sus! strigă Prospero. În fiecare mână, el ţinea câte un revolver. – Nicio mişcare! adăugă Suoc, ridicând revolverul său. Două duzini de mâneci albe ţâşniră în sus, fără a aştepta vreo invitaţie mai convingătoare. Apoi începură să zboare cratiţele. Aceasta era o adevărată devastare a lumii sclipitoare de sticlă, de aramă, fierbinte, dulce, aromată a cofetăriei. Armurierul căuta cratiţa cea mai importantă. În ea se afla scăparea, atât pentru el, cât şi pentru mica lui salvatoare. 164

165

Cei doi răsturnau borcanele, aruncau tigăile, pâlniile, farfuriile şi tăvile. Cioburile de sticlă zburau în toate părţile, zăngănind şi bubuind; făina vărsată se înălţa ca o tornadă în deşert; vârtejul care se stârni purta prin aer migdale, stafide, cireşe; zahărul tos se revărsa de pe poliţe cu zgomot de cascadă; nivelul siropului care inundase cofetăria crescuse cu un arşin, adică ajunsese la trei sferturi de metru; apa ţâşnea din toate părţile, fructele se rostogoleau pe podea, turnurile de cratiţe din aramă se prăbuşeau... Totul fusese întors cu susul în jos. Aşa se întâmplă câteodată în somn, când visezi şi ştii că acesta e un vis şi tocmai de aceea poţi să faci tot ce vrei. – Am găsit-o! exclamă Suoc. Iat-o! Capacul zbură peste grămada de ruine şi căzu într-un lac de sirop vâscos, zmeuriu, verzui, auriu-gălbui. Prospero văzu cratiţa fără fund. – Fugi! strigă Suoc. Eu sar după tine. Armurierul dispăru în cratiţă. Şi, în cădere, auzi ţipetele celor rămăşi în cofetărie. Suoc nu izbuti să fugă. Pantera, care făcuse prăpăd prin parc şi prin palat, apăruse aici. Rănile pricinuite de gărzi înfloreau pe blana ei ca nişte trandafiri. Cofetarii se prăbuşiră într-un ungher, unul peste altul. Suoc uitase de revolver şi aruncă în panteră cu o pară care îi căzu sub mână. Fiara se repezi din urma lui Prospero, sărind în cratiţă. Se prăbuşi după el în galeria îngustă şi întunecoasă. Toţi văzură coada galbenă ieşind din cratiţă ca apa dintr-o fântână. Apoi totul dispăru. Suoc îşi acoperi ochii cu mâinile. – Prospero! Prospero! Iar cofetarii hohoteau sinistru. Deodată, gărzile dădură buzna în cofetărie. Uniformele lor erau rupte, feţele mânjite de sânge, iar revolverele fumegau: se luptaseră cu pantera. – Prospero e pierdut! Pantera îl va sfâşia în bucăţi! De-acum îmi este totuna. Mă predau, zise Suoc. 166

Ea vorbea domol, lăsând în jos mânuţa în care ţinea revolverul atât de mare. Deodată răsună o împuşcătură. Prospero, fugind prin galeria subterană, trăsese în pantera care îl urmărea. Gărzile se îmbulziră deasupra cratiţei. Cizmele lor uriaşe dispăruseră pe jumătate în lacul de sirop. Unul dintre ei se uită în cratiţă, apoi, strecurând iute mâna, apucă de ceva şi trase cu putere. Alţi doi soldaţi îi săriră în ajutor. Tustrei se sforţară şi, trăgând de coadă, scoaseră cu chiu, cu vai, fiara moartă, împuşcată în gura tunelului. – A murit, zise soldatul, gâfâind. – Trăieşte! Trăieşte! L-am salvat pe prietenul poporului! Aşa se bucura Suoc, biata, micuţa Suoc, fără a mai lua în seamă rochia sfâşiată şi trandafirii aurii, mototoliţi, din păr şi de la pantofiori. Se îmbujorase de fericire. Îndeplinise porunca dată de prietenul ei, acrobatul Tibul: îl salvase pe armurierul Prospero. – Aşa, carevasăzică! rosti soldatul, apucând-o pe Suoc de mână. Ia să vedem, păpuşă lăudată, ce o să faci acum! Ia să vedem... – S-o duceţi imediat la Palatul celor Trei Grăsani... – Te vor condamna la moarte. – Nătărăule! rosti calmă Suoc, îndulcindu-se, de pe dantela roz, cu o pată de sirop, care îi căzuse pe rochie când Prospero devasta cofetăria.

Capitolul XII

C

Profesorul de dans Un-doi-trei

e s-a întâmplat cu păpuşa dată în vileag nu se ştie deocamdată. În plus, ne vom abţine pentru moment şi de la alte explicaţii, cum ar fi: ce fel de papagal era în copac şi de ce se speriase venerabilul zoolog, care poate că şi acum stă agăţat de cracă, precum o rufă spălată şi întinsă la uscat; cum scăpă din cuşcă armurierul Prospero şi de unde apăruse pantera; cum ajunsese Suoc în braţele armurierului; cine era monstrul care vorbea cu grai omenesc, ce tăbliţă i-a transmis lui Suoc şi de ce a murit el... Totul se va limpezi la vremea cuvenită. Vă asigur că nu e vorba de niciun fel de minuni, ci toate s-au întâmplat, cum spun savanţii, conform legilor neclintite ale logicii. Iar acum e dimineaţă. Anume în această dimineaţă, natura a devenit, ca prin farmec, şi mai frumoasă. Chiar şi o fată bătrână cu fizionomia-i expresivă de căprioară scăpă de durerea de cap, care n-o lăsa din copilărie. Aşa era de minunat aerul în această dimineaţă. Copacii nu fremătau, ci cântau cu glasuri vesele de copii.

168

Într-o feerie ca aceasta, fiecare vrea să danseze. De aceea, nu e de mirare că sala profesorului de dans Un-doi-trei e arhiplină. Pe stomacul gol desigur că n-o să dansezi. N-o să dansezi nici dacă ai o durere pe suflet. Însă numai cei care s-au adunat astăzi în cartierele muncitoreşti, ca să atace din nou Palatul celor Trei Grăsani, aceia sunt lihniţi de foame şi profund îndureraţi. Iar filfizonii, doamnele, băieţii şi fetele mâncăilor şi bogătaşilor se simţeau cât se poate de bine. Ei nu ştiau că acrobatul Tibul mobilizează la luptă regimente de muncitori săraci şi flămânzi; ei nu ştiau că mica dansatoare Suoc îl eliberase pe armurierul Prospero, pe care îl aştepta cu nerăbdare poporul; ei nu dădeau mare importanţă acelor tulburări care se iscaseră în oraş. – Fleacuri! spunea o domnişoară drăguţă, cu nasul cârn, pregătindu-şi pantofii de bal. Dacă vor porni la atac, garda palatului îi va nimici ca data trecută. – Desigur! izbucni în râs un tânăr filfizon, muşcând dintr-un măr şi admirându-şi cu emfază fracul. Aceşti mineri şi aceşti meseriaşi nespălaţi nu au arme, revolvere şi săbii. Iar gărzile au chiar şi tunuri. Câte doi, câte doi, oamenii fără de griji şi mulţumiţi de sine se apropiau de casa lui Un-doi-trei. Pe uşa casei lui era o tăbliţă cu inscripţia: PROFESORUL DE DANS UN-DOI-TREI Predau nu numai dansul, ci, în genere, frumuseţea, eleganţa, dexteritatea, politeţea şi concepţia poetică despre viaţă. PLATA CU ANTICIPAŢIE pentru zece lecţii de dans.

169

Profesorul Un-doi-trei îşi desfăşura lecţiile într-un salon rotund, cu parchet de culoarea mierii. Cânta la un flaut negru, care, nu se ştie prin ce minune, se menţinea în dreptul buzelor sale, deşi profesorul gesticula tot timpul din mâinile cu manşete din dantelă şi mănuşi albe din piele de căprioară. Profesorul luneca şerpuind, lua diferite poziţii, îşi dădea ochii peste cap, bătea măsura cu tocul pantofului şi, una-două, fugea la oglindă să vadă: dacă e frumos, dacă-i stau bine fundiţele, dacă-i luceşte păru-i pomădat... Perechile se roteau. Erau atât de numeroase şi asudau atât de mult, încât îţi venea să crezi că cineva fierbe o ciorbă cu de toate şi, probabil, cu un gust neplăcut. Câte un cavaler sau câte o doamnă, învârtindu-se în înghesuiala din salon, semăna ba cu un nap cu rădăcina mare, ba cu o frunză de varză sau cu ceva confuz, colorat şi ciudat, care poate fi găsit uneori într-o farfurie cu ciorbă. Iar Un-doi-trei îndeplinea în această ciorbă funcţia de lingură. Mai ales că era foarte lung, subţire şi încovoiat. Vai, ce-ar mai fi râs Suoc, dacă ar fi văzut aceste dansuri! Chiar şi atunci când juca rolul Coceanului de Aur din pantomima Împăratul cel prost, chiar şi atunci ea dansa mult mai graţios, cu toate că trebuia să danseze aşa cum dansează cocenii. În toiul dansurilor, trei pumni uriaşi în mănuşi grosolane din piele bătură la uşa profesorului de dans Un-doi-trei. La înfăţişare, aceşti pumni aproape că nu se deosebeau cu nimic de nişte urcioare de lemn sau de lut. „Ciorba“ se opri din fiert. Iar peste cinci minute, profesorul de dans era dus la palatul celor Trei Grăsani. Trei soldaţi veniseră după el. Unul dintre ei îl aşeză pe crupa calului său, cu spatele la el sau, cu alte cuvinte, Un-doi-trei mergea cu spatele înainte. Un soldat îi ducea cutia de carton. Era o cutie foarte voluminoasă. 170

171

– Doar trebuie să iau cu mine unele costume, instrumentele muzicale, perucile, notele şi romanţele preferate, declarase Un-doi-trei, pregătindu-se de drum. Nu se ştie cât timp voi fi nevoit să rămân la palat. Iar eu sunt obişnuit cu eleganţa şi frumuseţea şi de aceea îmi place să-mi schimb des veşmintele. Dansatorii alergau din urma cailor, fluturau din basmale şi îl aclamau pe Un-doi-trei. Soarele se înălţase sus de tot.

172

Un-doi-trei se bucura că este chemat la palat. Îi iubea pe cei Trei Grăsani, pentru că aceştia erau iubiţi de fiii şi fiicele bogătaşilor la fel de graşi. Cu cât un bogătaş era mai bogat, cu atât mai mult îi plăcea lui Un-doi-trei. „Într-adevăr“, cugeta el, „ce folos am eu de la săraci? Parcă aceştia învaţă să danseze? Ei muncesc zi şi noapte, dar niciodată n-au bani. Alta e să ai de-a face cu negustorii bogaţi, cu filfizonii şi cu doamnele înstărite. Aceştia au întotdeauna mulţi bani şi nu fac niciodată nimic.“ După cum v-aţi dat seama, Un-doi-trei nu era prost de felul său, dar nici deştept după părerea noastră. „Suoc nu-i decât o neghioabă!“ îşi zise el, amintindu-şi de mica dansatoare. „Ce rost are să danseze pentru cerşetori, soldaţi, meseriaşi şi copiii zdrenţăroşi. Doar ei plătesc atât de puţin...“

173

Probabil că prostănacul de Un-doi-trei s-ar fi mirat şi mai mult dacă ar fi aflat că mica dansatoare şi-a riscat viaţa ca să-l salveze pe armurierul Prospero, conducătorul acestor cerşetori, meseriaşi şi copii zdrenţăroşi. Călăreţii galopau ca vântul şi ca gândul. Pe drum se întâmplară lucruri destul de ciudate. Tot timpul, în depărtare se auzeau împuşcături. Pâlcuri mici de oameni se înghesuiau pe lângă porţi. Uneori traversau strada în fugă câte doi-trei meseriaşi cu revolverele în mâini... Se părea că într-o zi aşa de minunată, băcanii ar fi trebuit să vândă şi să tot vândă, pe când ei îşi închideau prăvălioarele, iţindu-se din când în când printre obloane, arătându-şi doar obrajii rotunzi şi lucioşi. Prin cartiere răsunau fel de fel de glasuri care se chemau şi îşi răspundeau unele altora. – Prospero! – Prospero! – E cu noi! – Din nou cu noi! Din când în când, zbura prin faţa ochilor câte un soldat călare pe calul său înfierbântat, care împroşca spumă. Ici-colo, zăreai câte-un grăsan, care alerga gâfâind pe ulicioară, însoţit de slugile roşcovane, cu bâte în mâni, gata oricând să-şi apere stăpânul. În altă parte, nişte slugi ca acelea, în loc să-şi apere stăpânul gras, cu totul pe neaşteptate, începură să-l ciomăgească, stârnind mare larmă în tot cartierul. La început, profesorul Un-doi-trei crezu că ei scutură praful de pe un divan. După ce îl altoiră de vreo treizeci de ori cu bâtele, fiecare dintre slugi îi trase câte-un picior în spinare, apoi se îmbrăţişară ca fraţii şi o luară la fugă, agitând în aer bâtele şi strigând: – Jos cu cei Trei Grăsani! Nu mai vrem să-i slujim pe bogătaşi! Trăiască poporul! 174

Din depărtare, le răspundeau alte glasuri: – Prospero! – Pros-pe-ro! Era mare panică. În aer mirosea a praf de puşcă. Şi, în sfârşit, avu loc şi ultimul incident. Zece soldaţi pedeştri tăiară calea celor trei camarazi ai lor care îl duceau pe Un-doi-trei. – Staţi pe loc! spuse unul dintre ei. Ochii lui albaştri scăpărau de furie. Cine sunteţi? – Nu vezi?! întrebă la fel de înfuriat soldatul în spatele căruia stătea Un-doi-trei. Caii, opriţi din scurt, nu-şi aflau locul. Hamurile tremurau. Tre­ murau şi genunchii profesorului de dans Un-doi-trei. E greu de spus care tremura mai tare. – Noi suntem soldaţi din garda palatului celor Trei Grăsani. – Iar noi ne grăbim spre palat. Lăsaţi-ne imediat să trecem! Atunci soldatul cu ochi albaştri îşi scoase revolverul şi zise: – În acest caz, predaţi revolverele şi săbiile. Arma soldatului trebuie să servească doar poporului, şi nu celor Trei Grăsani. Toţi soldaţii care îi înconjuraseră pe călăreţi îşi scoaseră revolverele. Şi călăreţii puseră mâna pe arme. Un-doi-trei leşină şi se prăbuşi de pe cal. Nu se ştie exact când îşi revenise, dar se dezmetici abia după ce s-a terminat lupta dintre soldaţii care îl însoţeau şi cei care le ieşiseră în cale. Se vede că învinseră cei din urmă. Un-doi-trei îl văzu chiar lângă el pe soldatul, în spatele căruia călărise. Acesta era mort. – Sânge, bolborosi Un-doi-trei, închizând ochii. Însă ceea ce văzu o clipă mai târziu îl zgudui de trei ori mai puternic. Cutia de carton era spartă şi toată averea lui se împrăştiase pe jos. Hainele minunate, romanţele, perucile se tăvăleau în praful străzii... – Vai!... Probabil că, în toiul luptei, soldatul scăpase cutia pe care i-o încredinţase, şi ea se zdrobise, lovindu-se de caldarâm. 175

– Vai! Vai! Un-doi-trei se repezi spre averea lui. El cercetă cu înfrigurare vestele, fracurile, ciorapii, pantofii cu catarame ieftine, dar frumoase la prima vedere, şi se prăbuşi din nou la pământ. Durerea lui nu avea margini. Toate lucrurile, toată îmbrăcămintea rămăsese neatinsă, dar lucrul cel mai scump fusese răpit. Şi în timp ce Un-doi-trei îşi ridica spre cerul albastru pumnişorii săi, ce semănau cu nişte chifle, trei călăreţi galopau cu toată viteza spre palatul celor Trei Grăsani. Caii lor aparţinuseră înainte de luptă celor trei soldaţi care îl însoţeau pe profesorul de dans Un-doi-trei. După luptă, când unul dintre ei fusese ucis, iar ceilalţi se predaseră şi trecuseră de partea poporului, învingătorii au găsit în cutia spartă a lui Un-doi-trei ceva roz, învelit într-o pânză subţire de bumbac. Atunci, trei dintre ei încălecară iute pe caii capturaţi şi porniră în galop. Soldatul cu ochi albaştri care galopa în frunte strângea la piept ceva roz, învelit într-o ţesătură de bumbac. Trecătorii se fereau din calea lui. Purta un chipiu cu cocardă, semn că el trecuse de partea poporului. Cei întâlniţi în cale, dacă nu erau dintre grăsani sau mâncăcioşi, aplaudau în urma lui. Însă când se uitau mai cu atenţie, încremeneau de uimire: din bocceluţa pe care o ţinea strâns la piept atârnau picioarele unei fetiţe în pantofiori de culoare roz, având trandafiri aurii în loc de catarame...

Capitolul XIII

A

Izbânda

dineauri am descris dimineaţa cu peripeţiile ei neobişnuite, iar acum ne vom transpune în trecut şi vom descrie noaptea premergătoare acestei dimineţi, care fusese, după cum ştiţi, tot atât de bogată în aventuri. În noaptea de pomină, armurierul Prospero fugise din Palatul celor Trei Grăsani şi, tot în aceeaşi noapte, Suoc fusese prinsă la faţa locului. Unde mai pui că, tot atunci, trei oameni cu felinarele camuflate intrară în dormitorul moştenitorului Tutti. Aceasta s-a întâmplat aproape cu o oră mai târziu, după ce armurierul Prospero devastase cofetăria palatului şi gărzile o luaseră prizonieră pe Suoc, lângă cratiţa salvatoare. În dormitor era întuneric. Geamurile înalte erau înţesate cu stele. Băiatul dormea adânc, respirând liniştit. Cei trei oameni căutară prin toate mijloacele să mascheze lumina felinarelor. 177

Ce făceau ei, nu se ştie. Se auzeau doar nişte şoapte. Soldatul de gardă, postat dincolo de uşa dormitorului, continua să stea de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Probabil că cei trei inşi care intraseră în dormitorul moştenitorului erau cumva îndreptăţiţi s-o facă pe stăpânii. De-acum ştiţi că educatorii moştenitorului Tutti nu erau deloc oameni curajoşi. Vă aduceţi aminte de necazul cu păpuşa. Vă amintiţi cât de tare se speriase institutorul de serviciu, care fusese martor la scena din parc, când gărzile străpunseră păpuşa cu săbiile. Aţi văzut cât de speriat era educatorul în timp ce povestea întâmplarea celor Trei Grăsani. Şi de această dată, institutorul de serviciu s-a dovedit a fi tot atât de fricos ca întotdeauna. El se afla în dormitor atunci când intraseră cei trei necunoscuţi cu felinarele. Era lângă fereastră, veghind somnul moştenitorului şi, pentru a nu adormi, privea stelele şi îşi verifica cunoştinţele în astronomie. Şi deodată uşa scârţâi, lumina licări şi în dormitor pătrunseră trei siluete misterioase. Institutorul se cuibări iute în fotoliu. Cel mai mult se temea că îl va da de gol nasul prea lung. Într-adevăr, acest nas uimitor se profila clar pe fundalul geamului înstelat şi n-ai fi avut cum să-l treci cu vederea. Dar laşul de institutor se tot liniştea, zicându-şi: „Poate vor crede că e vreun ornament de la fotoliu sau o cornişă a casei de peste drum.“ Cele trei siluete, care se întrezăreau cu greu în lumina galbenă a felinarelor, se apropiară de patul moştenitorului. – E aici, şopti unul. – Doarme, răspunse altul. – St! – Nu-i nimic. Doarme buştean. – Aşadar, la treabă, acţionaţi. Ceva zăngăni. Fruntea institutorului se acoperi cu broboane reci de sudoare. Simţi că îi creşte nasul de frică. 178

179

– Gata, şopti cineva. – Dă mai iute. Din nou se auzi un zăngănit, ceva gâlgâi şi începu să curgă. Şi din nou se făcu linişte. – Unde să torn? – În ureche. – Doarme pe-o parte. E tocmai ceea ce ne trebuie nouă. Toarnă în ureche... – Dar fii atent. Câte o picătură doar. – Exact zece picături. Prima picătură pare foarte rece, iar a doua nu mai produce nicio senzaţie, întrucât prima acţionează imediat. Ea face să dispară orice sensibilitate. – Caută să torni lichidul în aşa fel ca între primele două picături să nu fie niciun interval de timp. – Altfel, băiatul se va deştepta ca la o atingere de gheaţă. – St!... Torn... Unu, doi!... Deodată institutorul simţi în nas un miros puternic de lăcrămioare, care se răspândi prin toată camera. – Trei, patru, cinci, şase..., număra cineva în şoaptă. Gata. – Acum va dormi trei zile la rând. – Şi nu va şti ce s-a întâmplat cu păpuşa lui... – Se va trezi, când totul se va termina. – În caz contrar, ar începe să plângă, să bată din picioare şi, până la urmă, cei Trei Grăsani ar ierta-o pe fetiţă şi i-ar dărui viaţa... Cei trei necunoscuţi dispărură. Institutorul se ridică, tremurând tot. Aprinse o lampă mică, cu o flacără ca o floare portocalie, şi se apropie de pat. Moştenitorul Tutti, mic şi grav, dormea în nişte cearşafuri cu dantele, sub cuverturile moi de mătase. Capul lui, cu bucle aurii şi zburlite, se odihnea pe pernele uriaşe. 180

Institutorul se aplecă şi apropie lampa de faţa palidă a băiatului. El zări în urechea acestuia o picătură mică ce strălucea ca o perlă în scoică. Lumina verde-aurie se reflecta în ea. Institutorul o atinse cu degetul mic. Picătura din ureche dispăru cu totul, iar braţul său fu străpuns de un fior rece ca gheaţa. Băiatul dormea cufundat într-un somn greu. Iar peste câteva ore veni dimineaţa aceea minunată, pe care am avut de-acum plăcerea s-o descriu cititorilor noştri. Noi ştim ce-a păţit profesorul de dans Un-doi-trei, dar suntem mult mai curioşi să aflăm ce s-a întâmplat cu Suoc în dimineaţa de pomină. Dacă vă mai amintiţi, am lăsat-o într-o situaţie disperată! La început, hotărâseră s-o arunce în subterană. – Ba nu, asta-i prea complicat, zise cancelarul de stat. Îi vom face o judecată rapidă şi dreaptă. – Desigur, n-avem timp de pierdut cu o fetişcană, încuviinţară cei Trei Grăsani. Însă nu uitaţi că grăsanii trăiseră momente foarte neplăcute, în timp ce fugeau de panteră. Aveau nevoie de odihnă şi de aceea veniră cu o propunere: – Noi vom dormi puţin, iar în zori o vom judeca pe fetişcană. Cu aceste cuvinte, Cei Trei Grăsani se-ndreptară spre dormitoarele lor. Cancelarul de stat, fără vreo îndoială că păpuşa, care în realitate se dovedi a fi o fetiţă în carne şi oase, va fi condamnată la moarte, dădu dispoziţii ca moştenitorul Tutti să fie adormit, ca nu cumva lacrimile sale să atenueze sentinţa aspră. După cum ştiţi, cei trei oameni cu felinare executară ordinul. Moştenitorul Tutti dormea. În acea dimineaţă, Suoc stătea în camera plantonului, înconjurată de gărzi. Un străin, intrând în camera aceea, tare s-ar fi mirat, întrebându-se ce caută printre gărzi acea fetiţă drăguţă şi tristă, îmbrăcată 181

într-o rochie foarte elegantă, de culoare roz? Înfăţişarea ei nu se potrivea nicidecum cu decorul ordinar al camerei plantonului, în care erau aruncate la întâmplare şeile, armele, halbele de bere. Gărzile jucau cărţi, pufăiau pipe urât mirositoare, înjurau şi, unadouă, se luau la bătaie. Aceşti soldaţi erau încă loiali celor Trei Grăsani. Ei o ameninţau pe Suoc cu pumnii lor zdraveni, făceau mutre fioroase şi băteau din picioare. Suoc era calmă şi nu-i prea lua în seamă. Pentru a scăpa de bădărăniile lor şi pentru a-i necăji, scoase limba şi, întorcându-se cu faţa spre ei, rămase cu mutra asta o oră întreagă. Butoiaşul pe care şedea i se părea destul de comod. Ce-i drept, de atâta şezut, rochia i se murdărise, dar oricum deja îşi pierduse aspectul iniţial: fusese sfâşiată de crengi, arsă de torţe, şifonată de gărzi, stropită cu sirop. Suoc nu se gândea la destinul său. Fetele de vârsta ei nu se sperie de un pericol iminent. Ele nu se tem de ţeava unui revolver îndreptat asupra lor, însă li-i frică să rămână singure într-o încăpere întunecoasă. Acum Suoc medita astfel: „Armurierul Prospero e liber. El, împreună cu Tibul, îi vor conduce pe cei săraci la palat. Ei mă vor elibera.“ În timp ce Suoc cugeta astfel, la palat sosiră în goană cei trei soldaţi despre care vă vorbisem în capitolul precedent. Unul dintre ei, cel cu ochi albaştri, după cum ştiţi, ducea cu el bocceluţa misterioasă, din care atârnau nişte picioare în pantofi de culoare roz, cu trandafiri aurii în loc de catarame. Când se apropiară de podul păzit de gărzile loiale celor Trei Grăsani, tustrei soldaţi îşi smulseră de pe chipiele lor, cocardele roşii, pentru ca să poată trece nestingheriţi pe lângă postul de gardă. Pentru că, la vederea cocardelor roşii, patrula ar fi deschis focul asupra acestor soldaţi, care trecuseră de partea poporului. Cei trei trecură ca fulgerul pe lângă patrulă, fiind cât pe-aci să-l răstoarne pe comandant. 182

– Probabil e vorba de vreun comunicat foarte important, zise comandantul, ridicându-şi chipiul de jos şi scuturându-şi praful de pe uniformă. În clipa aceea, pentru Suoc sosise ceasul din urmă. Cancelarul de stat intră în camera plantonului. Gărzile săriră în picioare, luând poziţia de drepţi şi lipindu-şi mănuşile mari de vipuştile pantalonilor. – Unde-i fetiţa? întrebă cancelarul, ridicându-şi ochelarii pe frunte. – Vino încoace! îi strigă comandantul fetei. Suoc coborî de pe butoiaş. Soldatul o înşfăcă grosolan de cordon şi o luă de subsuoară.

183

– Cei Trei Grăsani o aşteaptă în sala de judecată, zise cancelarul, coborându-şi ochelarii pe nas. Veniţi după mine! Cu aceste cuvinte, cancelarul ieşi din cameră. Soldatul păşea după el, ţinând-o pe Suoc cu o mână suspendată în aer. O, trandafiri de aur! O, mătase roz! Totul pierise, se prăpădise sub acea mână nemiloasă. Pentru Suoc era dureros şi incomod să stea atârnată de braţul butucănos al soldatului şi de aceea îl ciupi de deasupra cotului. Fetiţa îşi adunase puterile şi, cu toate că mâneca uniformei era cam groasă, soldatul simţi bine pişcătura. – Ei, drăcie! înjură soldatul şi scăpă fetiţa. – Ce-i? zise cancelarul întorcându-se. Şi, deodată, cancelarul simţi o lovitură neaşteptată în ureche şi se prăbuşi. Imediat căzu şi soldatul care acum o clipă se răfuise cu Suoc. Şi el fusese lovit în ureche. Dar cum! Puteţi să vă imaginaţi cât de puternică trebuie să fi fost lovitura, ca să-l doboare şi să-l lase în nesimţire pe acest soldat uriaş şi rău. Suoc nici nu apucă să-şi dea seama ce se petrece în jur, că cineva o şi ridică din nou în braţe şi o duse pe sus. Erau nişte braţe la fel de butucănoase şi de puternice, dar păreau mai bune, căci, în ele, Suoc se simţea mai liniştită, mai sprintenă decât în braţele soldatului, care acum zăcea pe pardoseala lustruită. – Nu-ţi fie teamă! îi şopti cineva. Grăsanii aşteptau nerăbdători în sala de judecată. Voiau s-o judece ei înşişi pe vicleana păpuşă. În jur şedeau funcţionarii, sfetnicii, judecătorii şi secretarii. Perucile de diferite culori – de culoarea zmeurei, liliachii, verzui-aprinse, roşcate, albe şi aurii – luceau în razele soarelui. Dar nici lumina veselă a soarelui nu putea înfrumuseţa fizionomiile bosumflate de sub aceste peruci. 184

185

Cei Trei Grăsani sufereau de căldură. Apa curgea de pe ei ca boabele de mazăre, udând foile de hârtie din faţa lor. Secretarii le schimbau mereu hârtiile. – Cancelarul nostru se lasă prea mult aşteptat, zise Primul Grăsan, mişcându-şi degetele. În sfârşit, apărură şi cei multaşteptaţi. Trei soldaţi intrară în sală. Unul dintre ei o ţinea pe fetiţă în braţe. Vai, biata copilă arăta atât de jalnic! Din rochia roz, care ieri uimea lumea prin splendoarea sa şi prin măiestria podoabelor scumpe, cusute cu multă fineţe, acum nu mai rămăseseră decât nişte zdrenţe nenorocite. Trandafirii aurii se ofiliseră, fluturaşii căzuseră, mătasea se uzase şi se şifonase. Capul fetiţei atârna trist pe umărul soldatului. Faţa ei era umbrită de o paloare cadaverică, ochii căprui şi şireţi îşi pierduseră strălucirea.

186

Mulţimea pestriţă îşi înălţă capetele. Cei Trei Grăsani îşi frecau mâinile. Secretarii îşi scoaseră penele lungi de după urechile lor la fel de lungi. – Aşa, zise Primul Grăsan. Dar unde-i cancelarul de stat? Soldatul care ţinea fetiţa în braţe ieşi în faţă şi raportă. Ochii lui albaştri luciră poznaş. – Domnul cancelar de stat a avut pe drum necazuri cu digestia. Această explicaţie îi satisfăcu pe toţi. Judecata începu. Soldatul o aşeză pe biata fată pe un scaun vechi în faţa mesei judecătorilor. Primul Grăsan începu interogatoriul.

187

Dar se confruntă cu un obstacol deosebit de important: Suoc nu voia să răspundă la niciun fel de întrebări. – Foarte bine! se supără Grăsanul. Minunat! Cu atât mai rău pentru ea. Dacă nu vrea să răspundă, treaba ei... Cu atât mai aspră va fi pedeapsa! Suoc nici nu se mişcă. Cei trei soldaţi stăteau ca împietriţi. – Chemaţi martorii! ordonă Grăsanul. Nu exista decât un singur martor. L-au adus. Era venerabilul zoolog, supraveghetorul menajeriei. Îşi petrecuse noaptea întreagă atârnat de cracă. Abia acum îl coborâseră. În sală intră în acelaşi halat colorat, cu lenjeria vărgată şi cu scufie pe cap. Ciucurele scufiei se târa după el pe podea. Când dădu cu ochii de Suoc, care şedea pe scaun, zoologul se clătină, speriat. Cei din jur îl sprijiniră. – Povesteşte-ne cum s-a întâmplat. Zoologul începu să povestească detaliat cum urcase în pom şi o zărise printre crengi pe păpuşa moştenitorului Tutti. Dar întrucât nu mai văzuse niciodată păpuşi vii şi nu-şi închipuia că păpuşile se caţără noaptea prin copaci, se sperie atât de tare, încât leşină. – Cum de-a reuşit ea să-l elibereze pe armurierul Prospero? – Nu ştiu. N-am văzut şi nici n-am auzit. Leşinul meu era foarte profund. – Ascultă, fetiţă ticăloasă ce eşti! O să ne spui cum a scăpat armurierul Prospero? Suoc tăcea. – Zgâlţâiţi-o! – Mai cu putere! ordonară Grăsanii. Soldatul cu ochi albaştri o zgâlţâi pe fetiţă de umeri. Ba mai mult chiar, îi trase şi un bobârnac în frunte. Suoc tăcea. 188

Grăsanii clocoteau de mânie. Capetele multicolore începură să se clatine dojenitor. – E clar, spuse Primul Grăsan, nu vom reuşi să aflăm niciun amănunt. La aceste cuvinte, zoologul se lovi cu palma peste frunte. – Ştiu ce-i de făcut! Toţi îşi ciuliră urechile. – În menajerie este o colivie cu papagali. Acolo sunt adunaţi papagali din speciile cele mai rare. Desigur, ştiţi că pasărea e capabilă să memoreze şi să repete vorbele oamenilor. Mulţi papagali au un auz fin şi o memorie extraordinară... Eu cred că papagalii au memorat tot ce-au vorbit în timpul nopţii, în menajerie, această fetiţă şi armurierul Prospero... De aceea, propun să fie chemat în sala de judecată, în calitate de martor, unul dintre minunaţii mei papagali. Un murmur de aprobare trecu prin sală. Zoologul dădu o fugă la menajerie şi reveni imediat. Pe degetul lui arătător şedea cocoţat un papagal mare, bătrân, cu barbă roşie şi lungă. Amintiţi-vă: pe când Suoc rătăcea noaptea prin menajerie, i se păruse suspect unul dintre papagali. Ţineţi minte că Suoc observase cum o privea el şi cum, prefăcându-se că doarme, zâmbea în barba lui roşie şi lungă. Şi acum, pe degetul zoologului, stătea la fel de ţanţoş ca pe vărguţa lui de argint, acelaşi papagal cu barba roşie. El părea nespus de mulţumit, bucurându-se că o va denunţa pe biata fată. 189

Zoologul îi spuse ceva în nemţeşte. Apoi îi arătară fetiţa. Atunci papagalul bătu din aripi şi ţipă: – Suoc! Suoc! Glasul lui semăna cu scârţâitul unei portiţe vechi, smulsă de vânt din balamalele ruginite. Sala întreagă amuţise. Zoologul triumfa. Iar papagalul îşi continua denunţul. El repeta cuvânt cu cuvânt ceea ce auzise astă-noapte. Aşa că, dacă vă interesează povestea eliberării armurierului Prospero, ascultaţi tot ceea ce va striga papagalul. O! Acesta era cu adevărat o specie rară de papagal. Fără a mai vorbi de minunata barbă roşie, care ar fi putut face cinste oricărui general, papagalul reproducea cu foarte multă iscusinţă graiul omenesc. – Cine eşti tu? cârâia el cu un glas ca de bărbat. Şi imediat răspundea cu glas subţirel, imitând-o pe fetiţă: – Eu sunt Suoc. – Suoc! – Pe mine m-a trimis Tibul. Nu sunt păpuşă. Sunt o fetiţă vie. Am venit să te eliberez. Tu n-ai văzut cum am intrat în menajerie? – Nu. Mi se pare că dormeam. Azi am aţipit pentru prima dată. – Eu te-am căutat în menajerie. Aici am văzut un monstru, care vorbea cu glas de om. Am crezut că eşti tu. Monstrul a murit. – Acela era Tub. Vasăzică, a murit? – A murit. Eu m-am speriat şi am ţipat. Au venit gărzile şi atunci m-am ascuns în copac. Mă bucur nespus de mult că eşti viu! Am venit să te eliberez. – Cuşca mea e zăvorâtă bine. – Am eu cheia de la cuşca ta. Când papagalul rosti ultima frază, cei adunaţi în sală prinseră a ţipa, cuprinşi de indignare: 190

– Ah, ce fetiţă neruşinată! tunară Grăsanii. Acum totul e clar. A furat cheia de la moştenitorul Tutti şi l-a eliberat pe armurier. Prospero şi-a rupt lanţurile, a sfărâmat cuşca panterei şi a luat-o cu el, pentru a traversa nestingherit curtea menajeriei. – Da! – Da! – Da! Suoc tăcea. Papagalul dădu afirmativ din cap şi bătu de trei ori din aripi. Judecata luă sfârşit. Verdictul fu următorul: Presupusa păpuşă l-a păcălit pe moştenitorul Tutti. Ea l-a eliberat pe armurierul Prospero, principalul insurgent şi duşmanul celor Trei Grăsani. Din cauza ei a pierit cel mai preţios exemplar de panteră. De aceea, mincinoasa făptură este condamnată la moarte. Ea va fi sfâşiată de fiare.

N-o să vă vină a crede: chiar şi după pronunţarea sentinţei, Suoc nici nu se clinti din loc! Lumea adunată în sală o luă spre menajerie. Fiarele salutau cortegiul cu răgete înspăimântătoare. Cel mai emoţionat dintre toţi era zoologul: doar el era supraveghetorul menajeriei! Cei Trei Grăsani, sfetnicii, funcţionarii şi ceilalţi curteni luară loc în tribuna împrejmuită cu gratii. Vai, cât de blând lumina soarele! Ah, ce albastru era cerul! Cum mai luceau penele papagalilor, cum se mai zbenguiau maimuţele, cum mai dansa elefantul cel verzui! 191

Sărmana Suoc! Ei nu-i păsa de nimic. Probabil că se uita cu ochii plini de groază la cuşca murdară, în care se zvârcoleau tigrii. Ei semănau cu nişte viespi, căci blana lor galbenă era brăzdată de nişte dungi de culoarea castanei coapte. Tigrii aruncau priviri piezişe spre oameni. Uneori căscau fără zgomot boturile roşii, înspăimântătoare. Biata Suoc! Adio, circ, adio, pieţe, adio, bătrâne August, adio, vulpişoară din cuşcă, adio, dragule, uriaşule şi curajosule Tibul! Soldatul cu ochii albaştri o duse pe fetiţă în mijlocul menajeriei şi o aşeză pe pardoseala fierbinte, lucioasă de grafit. – Staţi puţin, sări deodată unul dintre sfetnici. Dar ce se va întâmpla cu moştenitorul Tutti? Dacă va afla că păpuşa lui a pierit sfâşiată de tigri, va muri de durere. – St! îi şopti vecinul. St! Pe moştenitorul Tutti l-au adormit... Va dormi buştean trei zile în şir, poate chiar şi mai mult... Toate privirile se îndreptară spre ghemuleţul roz şi jalnic care stătea în cercul înconjurat de cuşti. În clipa aceea intră îmblânzitorul, pocnind din bici şi jucându-se cu revolverul. Muzicanţii intonară marşul. Era pentru ultima dată când Suoc apărea în faţa publicului. – Allez! strigă îmblânzitorul. Uşa metalică a cuştii zăngăni. Dinăuntru ieşiră, greoi şi tăcuţi tigrii. Grăsanii izbucniră în hohote de râs. Sfetnicii râdeau şi ei, de li se clătinau perucile. Biciul pocnea. Trei tigri se apropiară în goană de Suoc. Fetiţa sta culcată, fără să facă vreo mişcare, privind la cer cu ochii căprui, încremeniţi. Toţi se ridicară. Erau gata să strige de plăcere, văzând cum se răfuiesc fiarele cu mica prietenă a poporului... Însă... tigrii se apropiară de fetiţă, unul dintre ei îşi întinse capul cu fruntea lată şi o mirosi, celălalt o atinse cu laba lui de pisică, al 192

193

treilea alergă, fără să se uite, pe lângă ea şi, oprindu-se în faţa tribunei, începu să urle la cei Trei Grăsani. Atunci, toţi îşi dădură seama că nu era fetiţa cea vie, ci o păpuşă zdrenţăroasă, ponosită care nu mai era bună de nimic. Izbucni un scandal îngrozitor. De ruşine, zoologul îşi muşcă limba. Îmblânzitorul goni fiarele înapoi în cuşcă şi, lovind dispreţuitor cu

194

piciorul păpuşa moartă, se duse să-şi schimbe uniforma albastră de paradă, cu şireturi aurii. Întreaga adunare amuţi timp de vreo cinci minute. Dar tăcerea fu întreruptă într-un mod cu totul neaşteptat: sub cerul albastru, deasupra menajeriei, explodă o bombă.

Spectatorii se prăbuşiră cu nasurile în pardoseala tribunei. Toate fiarele săltară în două labe. Imediat explodă încă o bombă. Cerul se acoperi cu rotocoale albe de fum. – Ce-i asta? Ce se petrece? se auziră strigăte în mulţime. – Poporul a pornit la asalt! – Poporul are tunuri! – Garda ne-a trădat! – Oh! Ah!! Oh!!! În jur răsunau zgomote, ţipete, împuşcături. Era limpede că răsculaţii pătrunseseră în parc! Toată gaşca se repezi spre ieşirea din menajerie. Miniştrii îşi traseră săbiile din teacă. Grăsanii ţipau în gura mare. În parc, ei văzură următorul spectacol: din toate părţile înaintau oameni. Erau foarte mulţi. Capete descoperite, frunţi însângerate, haine ferfeniţite, feţe radiind de fericire... Era poporul, care astăzi ieşise învingător. Gărzile i se alăturaseră. Cocardele roşii luceau pe chipiele lor. Şi muncitorii erau înarmaţi. Sărăcimea, în haine maro şi saboţi de lemn, înainta ca o adevărată armată. Sub presiunea şuvoiului de oameni, copacii se îndoiau, tufişurile trosneau. – Noi am învins! striga poporul. Cei Trei Grăsani îşi dădură seama că nu mai era cale de scăpare. – Nu! urlă unul dintre ei. Nu-i adevărat! Gărzi, trageţi în ei! Însă gărzile se alăturaseră celor săraci. Şi atunci răsună o voce care acoperi vuietul mulţimii. Era glasul armurierului Prospero: – Predaţi-vă! Poporul a învins! S-a zis cu împărăţia celor bogaţi şi mâncăcioşi. Întregul oraş e în mâinile poporului. Toţi grăsanii au fost luaţi prizonieri. Un zid pestriţ, de nepătruns şi clocotitor, îi înconjură pe cei Trei Grăsani. Oamenii îşi fluturau prin aer pumnii, steagurile, bâtele, săbiile. Deodată răsună un cântec. 196

Tibul, în pelerina lui verde, cu capul înfăşurat într-o zdreanţă prin care răzbătea sângele, stătea alături de Prospero. – E un coşmar! strigă unul dintre cei Trei Grăsani, acoperindu-şi ochii cu mâinile. Prospero şi Tibul începură să cânte. Mii de oameni intonau cântecul. Acesta se răspândi în zbor prin parcul imens, trecu peste canaluri şi poduri. Poporul care înainta de la porţile oraşului spre palat îl auzi şi începu să cânte. Melodia se rostogolea ca valurile mării, pe drum, prin oraş, pe porţi, pe străzile pe care înaintau muncitorii şi ţăranii. Acum, întregul oraş intona cântecul poporului care îi învinsese pe asupritorii săi. La auzul acestei melodii, nu numai cei Trei Grăsani cu miniştrii lor, prinşi la palat, se înghesuiau şi se îmbrânceau ca o turmă jalnică, ci şi toţi filfizonii din oraş, băcanii graşi, mâncăcioşii, negustorii, doamnele nobile, generalii cu chelie, toţi fugeau cuprinşi de panică, de parcă acestea n-ar fi fost doar cuvintele unui cântec, ci gloanţe şi foc mistuitor. Ei căutau cu înfrigurare tot felul de ascunzişuri, îşi astupau urechile, îşi înfundau capetele în pernele brodate şi scumpe. Până la urmă, o parte dintre bogătaşi se refugiaseră în port, cu gând să se îmbarce pe corăbii şi să fugă din ţara în care pierduseră totul – şi puterea, şi banii, şi viaţa de huzur. Însă, aici, marinarii îi înconjurară şi-i arestară pe toţi. Bogătaşii îşi cereau iertare şi-i implorau: – Lăsaţi-ne în pace. De azi înainte nu vă vom mai obliga să munciţi pentru noi. Dar poporul nu-i mai credea, pentru că, nu o dată, aceştia îi înşelaseră pe muncitori şi pe ţărani. Soarele strălucea sus, deasupra oraşului. Cerul era senin şi albastru. Puteai să crezi că se sărbătoreşte un eveniment deosebit, nemaipomenit. 197

Acum toate erau în mâinile poporului: arsenalele, cazărmile, palatele, silozurile, prăvăliile. Peste tot fuseseră postaţi soldaţi cu cocarde roşii la chipie. La intersecţii, fâlfâiau steaguri pe care era scris: TOT CE ESTE FĂURIT DE MÂINILE CELOR SĂRACI APARŢINE SĂRACILOR! TRĂIASCĂ POPORUL! JOS CU LENEŞII ŞI MÂNCĂCIOŞII! Dar ce s-a întâmplat oare cu cei Trei Grăsani? Aceştia au fost aduşi în salonul principal al palatului, pentru a fi arătaţi poporului. Muncitorii, în bluze gri, cu manşete verzi, ţinând armele în cumpănire, formau convoiul. Salonul strălucea în lumina razelor de soare. Câtă lume se adunase aici! Şi cât de mult se deosebeau aceştia de oamenii în faţa cărora cântase micuţa Suoc în ziua în care cunoscuse pe moştenitorul Tutti. Aici erau toţi spectatorii care o aplaudaseră în pieţele oraşului şi pe la bâlciuri. Acum, feţele lor păreau vesele şi fericite. Oamenii se îmbulzeau, se înghesuiau, zâmbeau, glumeau. Unii plângeau de fericire. Niciodată, până acum, sălile festive ale palatului nu mai văzuseră asemenea musafiri. Şi niciodată până acum soarele nu le mai luminase cu atâta dărnicie. – St! – Linişte! – Linişte! În capătul scării apăruse convoiul prizonierilor. Cei Trei Grăsani priveau în pământ. În faţă păşeau Prospero şi Tibul. Coloanele se cutremurau din cauza strigătelor de bucurie, iar cei Trei Grăsani asurziră. Îi conduseră pe scară, 198

199

ca poporul să-i vadă mai îndeaproape şi să se asigure că aceşti înfiorători Grăsani sunt prizonierii lui. – Iată-i..., zise Prospero, stând lângă o coloană. Statura lui era aproape cât jumătate din înălţimea acestei coloane imense: părul lui roşcat ardea ca o flacără vie în lumina soarelui. – Iată-i! zise el. Iată-i pe cei Trei Grăsani. Ei au asuprit poporul sărac! Ei ne forţau să muncim scăldaţi în sudoare şi apoi ne luau totul. Priviţi-i cum s-au îngrăşat. Noi i-am învins. Acum vom lucra doar pentru noi înşine şi vom fi cu toţii egali. Nu vor mai fi nici bogătaşi, nici leneşi, nici mâncăcioşi. Vom fi stăpâni, vom fi sătui şi bogaţi. Şi dacă ne va fi rău, vom şti că nu mai este nimeni care să se îngraşe, în timp ce noi flămânzim! – Ura! Ura! răsunau strigătele mulţimii. Cei Trei Grăsani fornăiau zgomotos. – Astăzi este ziua victoriei noastre! Priviţi cum străluceşte soarele! Ascultaţi cum cântă păsările! Savuraţi mireasma florilor! Ţineţi minte această zi, ţineţi minte ora aceasta! Şi când răsună cuvântul „oră“, toate capetele se întoarseră spre locul unde suna ceasornicul, suspendat între două coloane, într-o nişă adâncă. Era o cutie uriaşă de stejar cu ornamente sculptate şi smălţuite. În mijloc era un disc cu cifre. „Ce oră să fie?“ se întrebă fiecare în sinea lui. Şi deodată (acesta va fi ultimul „deodată“ în povestea noastră)... deodată, uşiţa de stejar a cutiei se deschise. Înăuntru nu era niciun mecanism: toată maşinăria fusese distrusă. În locul rotiţelor de aramă şi al acelor de ceasornic, în acest dulăpior stătea Suoc cea trandafirie, strălucitoare şi zâmbitoare. – Suoc! suspină sala. – Suoc! exclamară copiii. – Suoc! Suoc! Suoc! 200

Răsunară aplauze furtunoase. Soldatul cu ochi albaştri scoase fetiţa din dulap. Era acelaşi soldat cu ochi albaştri, care răpise păpuşa moştenitorului Tutti din cutia de carton a profesorului de dans Undoi-trei. El o adusese la palat, el îi doborâse cu câte o lovitură de pumn pe cancelarul de stat şi pe soldatul ce-o târa pe Suoc cea vie în faţa judecăţii. El ascunsese copila în cutia ceasornicului şi o înlocuise 201

cu păpuşa moartă, cu hainele ferfeniţite. Vă amintiţi cum în sala de judecată acelaşi soldat o zgâlţâise de umeri pe momâie şi tot el o dăduse fiarelor ca s-o sfâşie? Acum fetiţa trecea din braţe în braţe. Oamenii, care o numiseră cea mai bună dansatoare din lume, care îi aruncau pe covoraş ultimii bănuţi, acum o îmbrăţişau şi îi şopteau numele, o sărutau, o strângeau la piept. Acolo, sub vestoanele lor simple şi ponosite, pline de păcură şi fum, se zbăteau nişte inimi mari, gingaşe, care suferiseră atât de mult. Suoc râdea, îi trăgea uşor de părul ciufulit, ştergea cu mâinile-i mici sângele proaspăt de pe feţele lor, îi zgâlţâia pe copii şi se strâmba la ei, plângea şi murmura ceva nedesluşit. – Daţi-o încoace, zise armurierul Prospero, cu voce tremurătoare. Multora le păru că ochii i se umeziseră. Ea este salvatoarea mea. – Aici! Aici! strigă Tibul, fluturându-şi pelerina verde, ca o frunză uriaşă de lipan. Ea e prietena mea dragă. Vino la mine, Suoc! Iar din depărtare se grăbea, făcându-şi loc prin mulţime, mărunţelul şi zâmbitorul doctor Gaspar. Cei Trei Grăsani fură băgaţi în aceeaşi cuşcă în care stătuse Prospero.

U

EPILOG

n an mai târziu avu loc o manifestare plină de veselie şi voie bună. Poporul sărbătorea prima aniversare a eliberării de sub puterea celor Trei Grăsani. În Piaţa Stelei fusese organizat un spectacol pentru copii. Pe afişe stătea scris cu litere de-o şchioapă: SUOC! SUOC! SUOC! Mii de copii aşteptau apariţia artistei lor preferate. În această zi de sărbătoare, Suoc nu era singură pe scenă: o însoţea un băieţel, care semăna puţin cu ea, atâta doar că avea părul auriu. Era fratele ei. Până acum, el fusese moştenitorul Tutti. Oraşul vuia, drapelele fâlfâiau în aer, trandafirii proaspeţi se revărsau din coşurile florăreselor, săreau caii împodobiţi cu canafuri multicolore, se roteau caruselele, iar în Piaţa Stelei micii spectatori urmăreau cu răsuflarea întretăiată reprezentaţia. La sfârşit, Suoc şi Tutti fură acoperiţi de flori. Copiii îi înconjurară. Suoc scoase din buzunarul rochiei sale noi o tăbliţă şi le citi ceva cu totul interesant. Cititorii noştri îşi amintesc de această tăbliţă. Într-o noapte sinistră, un muribund misterios, care semăna cu un lup, îi întinsese această tăbliţă din mizerabila cuşcă de menajerie în care zăcea închis. Iată ce era scris pe scândurică: „Eraţi doi: o soră şi un frate – Suoc şi Tutti. 204

Când aţi împlinit patru ani, gărzile celor Trei Grăsani v-au răpit din casa părintească. Eu sunt savantul Tub. Pe mine m-au adus la palat. Mi-au arătat pe micuţii Suoc şi Tutti. Cei Trei Grăsani au vorbit astfel: «Vezi această fetiţă? Fă o păpuşă care să nu se deosebească cu nimic de ea.» Nu ştiam ce scop urmăreau. Am făcut o asemenea păpuşă. Eu eram mare savant. Păpuşa trebuia să crească la fel ca orice fiinţă vie. Când Suoc ar fi împlinit cinci ani şi păpuşa trebuia să împlinească cinci ani. Când Suoc ar fi devenit mare, o fată drăguţă şi tristă, şi păpuşa trebuia să fie la fel. Am făcut o asemenea păpuşă. Apoi, v-au despărţit unul de altul. Tutti a rămas la palat cu păpuşa, iar Suoc a fost dusă la un circ ambulant, în schimbul unui papagal de specie rară, cu barbă lungă, roşie. Cei Trei Grăsani au poruncit aşa: «Scoate inima acestui băiat şi pune-i în loc o inimă de fier.» Am refuzat. Le-am spus că un om nu poate fi lipsit de inima lui de om. Că nicio inimă, fie ea de fier, de gheaţă sau de aur, nu poate fi dăruită unui om în schimbul inimii sale, simple, adevărate, omeneşti. Am fost aruncat în cuşcă şi, chiar de-atunci, băiatul a fost făcut să creadă că are în piept o inima de fier. El trebuia să fie aspru şi necruţător. Eu am trăit printre fiare opt ani. Corpul mi s-a acoperit cu păr, dinţii s-au alungit şi s-au îngălbenit, dar de voi nu am uitat. Vă rog să mă iertaţi. Toţi am fost dezmoşteniţi de cei Trei Grăsani, am fost asupriţi de bogătaşi şi de mâncăcioşii lacomi. Iartă-mă, Tutti, ceea ce în limbajul celor dezmoşteniţi înseamnă „Despărţită“. Iartă-mă, Suoc, ceea ce înseamnă: „Toată viaţa“.

Sumar Partea întâia

ACROBATUL TIBUL Capitolul I. O zi zbuciumată pentru doctorul Gaspar Arneri ........................7 Capitolul II. Cele zece eşafoduri..................................................................... 15 Capitolul III. Piaţa Stelei ..............................................................................22 Partea a doua

PĂPUŞA MOŞTENITORULUI TUTTI Capitolul IV. Neobişnuita întâmplare a vânzătorului de baloane................... 37 Capitolul V. Negrul şi căpăţâna de varză.......................................................66 Capitolul VI. O situaţie neprevăzută............................................................. 87 Capitolul VII. Noaptea ciudatei păpuşi..........................................................98 Partea a treia

SUOC Capitolul VIII. Rolul dificil al micii actriţe................................................. 113 Capitolul IX. Păpuşa pofticioasă................................................................. 124 Capitolul X. Menajeria................................................................................ 139 Partea a patra

ARMURIERUL PROSPERO Capitolul XI. Devastarea cofetăriei...........................................................153 Capitolul XII. Profesorul de dans Un-doi-trei...........................................168 Capitolul XIII. Izbânda...............................................................................177 EPILOG...................................................................................................204

Copyright © 2012 Litera Bucureşti, România O.P. 53; C.P. 212, sector 4, tel.: (021) 319 63 90, 031 425 16 19, 0752 548 372 E-mail: [email protected] str. B.P. Hasdeu, 2, Chişinău, MD-2005 tel.: (0037322) 292 932; 226 886 E-mail: [email protected] Ne puteţi vizita pe Editor: Vidraşcu şi fiii Traducător: Corector: Tehnoredactare şi prepress: Alexei Dimitrov Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii / Constantin Dragomir ; il. Irina Saricova. – Ch.: Litera AVN, 2012 (Tipărit in China). 3000 ex. ISBN 978-9975-74-296-2. 821.135.1(478)-93 D 77