Traficantul de Arme de Hugh Laurie

Partea întâi UNU Azi dimineaţă, am văzut un om Care nu‑şi dorea să moară.

P. S. Stewart

Închipuiţi‑vă că trebuie să rupeţi braţul cuiva. Dreptul sau stângul, nu contează. Ideea e că trebuie să i‑l rupeţi, pentru că altminteri… mă rog, nici asta nu contează. Să zicem doar că, dacă nu i‑l rupeţi, or să vi se întâmple chestii nasoale. Ei bine, iată care‑i întrebarea mea: îi rupeţi braţul repede – trosc, hopa, scuze, lasă‑mă să‑ţi pun atela asta improvizată – sau lungiţi procesul vreo opt minute, apăsând din ce în ce mai tare, până când posesorul braţului începe să vadă roz sau verde în faţa ochilor şi să simtă că‑l ia ba cu frig, ba cu călduri, alt­ fel zis, până când ajunge să urle de durere? Da, exact. Păi sigur! Cea mai bună – de fapt, singura – soluţie e să faceţi totul cât mai repede cu putinţă. Rupeţi‑i braţul, daţi‑i o gură de coniac, ca nişte buni cetăţeni. Altă rezolvare nu văd. Doar dacă. Doar dacă doar dacă doar dacă. Ce‑ar fi dacă l‑aţi urî pe individul aflat la celălalt capăt al braţului? Să îl urâţi din tot sufletul, adică. A trebuit să mă gândesc la chestia asta. A trebuit să mă gândesc la asta chiar atunci, în clipele despre care vreau să vă povestesc; clipele alea nenorocite, care se apropiau cu o încetineală de melc de momentul în care încheietura mâinii mi‑ar fi ajuns la ceafă, iar humerusul mi s‑ar fi rupt în cel puţin două – foarte probabil, în mai multe – bucăţi care de‑abia s‑ar mai fi ţinut una de alta. Chestia e că braţul despre care am tot discutat până acum e al meu. Nu e un braţ abstract, filozofic. Osul, pielea, părul, mica cica‑ trice albă din cot, dobândită în urma contactului cu un calorifer din Traficantul de arme

7

şcoala primară Gateshill – toate astea sunt ale mele. Ei bine, în mo‑ mentele alea a trebuit să mă întreb dacă nu cumva bărbatul din spa‑ tele meu, care îmi înhăţase încheietura şi mi‑o apropia de ceafă cu un soi de plăcere sexuală, mă ura. Mai exact, dacă nu cumva mă ura din tot sufletul. I‑a luat o veşnicie să‑şi termine treaba. Îl chema Rayner. Nu i se ştia numele mic. Mă rog, eu, cel puţin, nu i‑l ştiam, deci e de presupus că nici voi nu i‑l ştiţi. Îmi închipui că, undeva, pe lumea asta, existau oameni care îi ştiau numele mic, cineva i‑l alesese ca nume de botez şi îl folosise ca să‑l che‑ me la masă, iar la un moment dat Rayner fusese învăţat cum să‑l scrie. Cineva îl folosise într‑un bar ca să‑l strige şi să‑i ofere ceva de băut, alt‑ cineva îl şoptise în timpul unei partide de amor, iar altcineva îl trecuse în căsuţa pentru prenume dintr‑un formular pentru o asigurare de viaţă. Sunt sigur că au existat oameni care au făcut toate astea. Mie mi‑e cam greu să mi‑i închipui, asta‑i tot. Din câte mi‑am putut da seama, Rayner era cu vreo zece ani mai mare ca mine. Ceea ce nu mi s‑a părut o problemă. Nu era nimic în ne‑ regulă în chestia asta. Întreţin relaţii bune şi pline de afecţiune, care nu presupun ruperea vreunui braţ, cu o mulţime de oameni care sunt cu zece ani mai mari ca mine. În general, cei cu zece ani mai mari ca mine sunt oameni admirabili. Dar Rayner mai era şi cu vreo zece centimetri mai înalt ca mine, cu vreo douăşcinci de kile mai greu şi cu cel puţin opt unităţi de violenţă – indiferent cum ar fi ele stabilite – mai violent. Era mai urât ca noaptea, avea un cap mare şi chel, care se bălăbănea întruna şi era plin de gâlme, ca un balon umplut cu chei, iar nasul turtit, ca de boxer, părea să‑i fi fost cioplit de cineva cu mâna stângă – sau poate chiar cu piciorul stâng – în forma unei delte şerpuitoare şi asimetrice, chiar sub lespedea aspră a frunţii. Doamne sfinte, ce mai frunte! La vremea lor, cărămizile, cuţitele, sticlele şi argumentele cele mai rezonabile se izbiseră ca nişte mingi inofen­sive de acest masiv frontispiciu, lăsând doar câteva zgârieturi în‑ tre porii săi adânci şi rari. Cred că erau cei mai adânci şi mai rari pori din câţi mi‑a fost dat să văd pe pielea unui om, aşa că fruntea lui m‑a făcut să mă gândesc la găurile terenului de golf din Dalbeattie, unde fu‑ sesem la sfârşitul verii lungi şi secetoase din ’76. Mutându‑mi atenţia spre excrescenţele laterale ale craniului său, am observat că, în urmă cu multă vreme, urechile lui Rayner fuseseră înhăţate cu dinţii şi trase spre ceafă, pentru că cea stângă, de exemplu, era răsucită sau întoarsă pe dos sau, în orice caz, avea un aspect care te făcea se te uiţi îndelung la ea înainte să spui: „A, e o ureche!“

8

Hugh Laurie

În plus, presupunând că încă nu v‑aţi dat seama, Rayner purta o gea‑ că de piele neagră şi un pulover pe gât de aceeaşi culoare. Dar sunt sigur că v‑aţi dat seama. Chiar dacă Rayner s‑ar fi înfăşurat în mătasea cea mai strălucitoare şi şi‑ar fi pus câte o orhidee după fiecare ureche, trecătorii tot s‑ar fi speriat şi i‑ar fi dat nişte bani înainte să‑l în‑ trebe dacă îi datorau ceva sau nu. Întâmplător, nu‑i datoram nici un ban. Rayner făcea parte din grupul select al oamenilor cărora nu le datoram nimic, iar dacă întâlnirea noas‑ tră ar fi decurs un pic mai bine, poate că i‑aş fi sugerat ca el şi tovarăşii lui să poarte o cravată care să semnifice apartenenţa la grupul ăsta. Poate una cu dungi încrucişate. Dar, aşa cum v‑am spus, întâlnirea noastră nu a decurs tocmai bine. Cliff, un tip cu o singură mână care preda un curs de autoapărare (da, ştiu, e cam ciudat să înveţi cum să te aperi tocmai de la un ciung), mi‑a spus odată că, de fapt, numai noi suntem responsabili de durerile pe care le simţim. Cei din jurul nostru ne pot face tot felul de lucruri – să ne lo‑ vească, să ne înjunghie sau să încerce să ne rupă braţul –, dar durerea ne‑o provocăm singuri. De aceea, spunea Cliff, care petrecuse două săptă‑ mâni în Japonia şi se considera îndreptăţit să debiteze căcaturi de genu’ ăsta în faţa ucenicilor însetaţi de cunoaştere, întotdeauna ai puterea de a‑ţi suprima durerea. Trei luni mai târziu, Cliff a fost omorât de o văduvă de cincizeci şi cinci de ani în cursul unei încăierări care a avut loc într‑o cârciumă, aşa că n‑o să mai am ocazia să‑i spun că n‑avea dreptate. Durerea e un eveniment. E un lucru care ţi se întâmplă şi căruia tre‑ buie să‑i faci faţă cum poţi. Până una‑alta, singurul meu avantaj era că nu scosesem nici un zgomot. Vă daţi seama că nu era o dovadă de curaj, ci pur şi simplu nu‑mi venise să strig. Rayner şi cu mine ne tot izbiserăm de pereţi şi de mo‑ bilă, învăluiţi într‑o tăcere masculină plină de încordare, întreruptă doar de câteva mormăituri, dovadă că încă ne concentram. Dar, când nu mai erau decât cinci secunde până în momentul în care fie eu aveam să le‑ şin, fie osul avea să cedeze, am simţit că venise momentul să introduc un nou element în ecuaţie. Şi singurul element care mi‑a venit în minte a fost sunetul. Aşa că am tras cu putere aer pe nas, m‑am îndreptat de spate ca să mă apropii de faţa lui cât mai mult cu putinţă, mi‑am ţinut respiraţia preţ de o clipă, apoi am scos ceea ce specialiştii în arte marţiale din Japonia nu‑ mesc un kiai – cred că cel mai bine ar fi să spun că era un zgomot extrem de puternic, ceea ce n‑ar fi departe de adevăr –, un răcnet de o intensitate Traficantul de arme

9

într‑atât de orbitoare şi delirantă şi cum dracu’ vreţi să‑i mai ziceţi, încât m‑am speriat rău de tot. Asupra lui Rayner, urletul a avut efectul scontat: s‑a aplecat invo‑ luntar într‑o parte, slăbindu‑şi strânsoarea preţ de o zecime de secundă. L‑am lovit cu capul în faţă cât de tare am putut, simţind cum i se mulează cartilajul nasului pe craniul meu şi cum o umezeală catifelată mi se răs‑ pândeşte pe pielea capului, apoi am ridicat călcâiul deasupra vintrei omu‑ lui, zgâriindu‑i partea interioară a coapsei în timp ce‑i zdrobeam impresi‑ onantul ghem de organe genitale. Până să treacă zecimea aia de secundă, Rayner nu mai era pe punctul de a‑mi rupe braţul şi, dintr‑o dată, mi‑am dat seama că eram transpirat leoarcă. M‑am îndepărtat de el, ţopăind pe vârful picioarelor ca un Saint Bernard bătrân, şi m‑am uitat în jur după o armă. Arena acestei confruntări de cincisprezece minute între un profe‑ sionist şi un amator era o sufragerie mică şi urât mobilată din cartierul Belgravia. Designerul făcuse o treabă absolut îngrozitoare, aşa cum fac designerii întotdeauna, fără absolut nici o excepţie, dar, în momentul ăla, preferinţa lui sau a ei pentru obiectele grele şi portabile s‑a întâmplat să coincidă cu a mea. Am înhăţat cu braţul nevătămat o statuetă de vreo juma’ de metru a lui Buddha, aşezată pe policioara de deasupra căminu‑ lui, şi am descoperit că urechiuşele individului constituiau o priză îndea‑ juns de bună pentru luptătorul cu o singură mână. Rayner căzuse în genunchi şi vomita pe covorul chinezesc, îmbo‑ găţindu‑i nespus de mult coloritul. Am ales ţinta, mi‑am luat avânt şi l‑am pocnit cu un colţ al soclului în partea moale din spatele urechii stângi. S‑a auzit un zgomot scurt şi înfundat, de genul celor pe care nu le poate produce decât carnea unui om lovit, iar Rayner s‑a prăbuşit pe o parte. Nu m‑am sinchisit să verific dacă mai era în viaţă. Se prea poate să fi fost cam insensibil, dar asta e. Mi‑am şters o parte din transpiraţia de pe faţă, apoi m‑am dus în hol. Am încercat să‑mi dau seama dacă se auzea vreun zgomot din casă sau de afară, dar oricum n‑aş fi reuşit reuşit să disting nimic, pentru că inima îmi bătea ca un picamăr. Sau poate că afară cineva chiar lucra cu un picamăr. În plus, eram preocupat să trag adânc aer în piept, aşa că nu prea băgam în seamă sunetele din jur. Am deschis uşa de la intrare şi am simţit pe faţă o burniţă rece. Picăturile de apă s‑au amestecat cu transpiraţia, diluând‑o încetul cu în‑ cetul, diluându‑mi durerea din braţ, diluând totul în jurul meu, aşa că am închis ochii şi m‑am bucurat de stropii reci. A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea. S‑ar zice că am dus o viaţă destul de anostă, dar, la o adică, totul depinde de context.

10

Hugh Laurie

Am ieşit fără să încui uşa, am coborât treptele care duceau la trotuar şi am aprins o ţigară. Încet‑încet, cu mofturi, inima mi s‑a domolit, iar la ceva vreme după asta mi s‑a potolit şi respiraţia. Durerea din braţ era îngrozitoare şi ştiam că n‑avea să‑mi dea pace vreo câteva zile, ba chiar săptămâni, dar măcar nu era braţul cu care fumez. M‑am întors în casă şi l‑am găsit pe Rayner acolo unde îl lăsasem, ză‑ când într‑o baltă de vomă. Fie era mort, fie suferise o vătămare corporală deosebit de gravă, şi în ambele cazuri mă păşteau cel puţin cinci ani de închisoare. Sau zece, dacă punem la socoteală şi anii pentru rea purtare. După părerea mea, asta era naşpa. Chestia e că eu am mai fost la puşcărie. Am stat doar trei săptămâni şi doar în arest preventiv, dar, când îmi aduc aminte că trebuia să joc şah de două ori pe zi cu un fan monosilabic al echipei West Ham1, care pe o mână avea tatuat cuvântul „URĂ“, iar pe cealaltă, tot „URĂ“, cu un set din care lipseau şase pioni, amândouă turele şi doi nebuni, îmi dau seama cât de importante sunt micile bucurii ale vieţii. Cum ar fi că nu‑s la închisoare. În timp ce mă gândeam la toate astea şi la alte lucruri de soiul ăsta, făcând în minte o listă cu toate ţările calde pe care încă nu le vizitasem, mi‑am dat seama că zgomotul ăla – molatic şi scârţâit şi târşâit şi zgrun‑ ţuros – nu venea de la inima mea. Nici de la plămânii mei sau de la altă parte a corpului meu chinuit. Cu siguranţă era un zgomot care venea din afara mea. Cineva – sau ceva – se străduia în van să coboare scările fără să facă nici un zgomot. L‑am pus pe Buddha de unde îl luasem, am înhăţat o brichetă de masă hidoasă, din alabastru, apoi m‑am apropiat de uşă, care era tot hidoasă. O să mă întrebaţi cum poate cineva să facă o uşă hidoasă. Ei bine, sigur că e nevoie de puţin efort, dar credeţi‑mă pe cuvânt, cei mai pricepuţi desig‑ neri se pot achita de sarcina asta în doi timpi şi trei mişcări. Am încercat să‑mi ţin respiraţia, dar n‑am reuşit, aşa că n‑am aştep‑ tat în tăcere. Cineva a aprins un întrerupător undeva, iar după câteva cli‑ pe l‑a stins. A deschis o uşă, a făcut o pauză – nici acolo nu era nimic –, apoi a închis‑o. A rămas nemişcat. A căzut pe gânduri. Ia să ne uităm şi‑n sufragerie. Am auzit un foşnet de haine şi zgomotul unor paşi timizi, iar, ­dintr‑o dată, mi‑am dat seama că nu mai strângeam atât de tare bricheta de alabastru şi că mă sprijinisem de perete, simţindu‑mă aproape uşurat. Pentru că, deşi eram speriat şi rănit, tot eram în stare să pun pariu pe viaţa mea că Fleur des Fleurs de Nina Ricci nu era tocmai un parfum de războinic. 1

Club de fotbal din estul Londrei (n.tr.).

Traficantul de arme

11

Ea s‑a oprit în prag şi s‑a uitat prin cameră. Becul era stins, dar dra‑ periile erau date la o parte, aşa că venea multă lumină de afară. Am aşteptat până când privirea i‑a căzut pe trupul lui Rayner şi abia apoi i‑am astupat gura cu mâna. Totul a decurs conform regulilor impuse de Hollywood şi normelor de politeţe din societatea civilizată. Ea a încercat să strige şi să mă muşte de palmă, iar eu i‑am spus să stea liniştită, pentru că nu aveam de gând să‑i fac rău decât dacă începea să ţipe. Dar nu m‑a ascultat şi a ţipat, aşa că i‑am făcut rău. Mă rog, a fost o procedură standard. N‑a trecut mult şi ea stătea pe canapeaua hidoasă, ţinând în mână un pahar care părea să conţină coniac, dar care de fapt conţinea calvados, iar eu stăteam în picioare lângă uşă, cu o expresie care voia să transmită în mod cât mai convingător că eram foarte sănătos la cap. Îl întorsesem pe Rayner într‑o parte, într‑un fel de poziţie de prim ajutor, ca să nu se înece cu propria vomă. Sau cu voma altcuiva din came‑ ră. Ea ar fi vrut să se ridice de pe canapea şi să se uite puţin la el, să vadă dacă se simţea bine – să aducă perne, comprese umede, bandaje, toate chestiile care îl fac pe spectator să se simtă mai bine –, dar i‑am zis să rămână la locul ei, pentru că deja sunasem la salvare şi că cel mai bine ar fi fost să‑l lase în pace, până la urmă. Ea începuse să tremure uşor. Tremuratul a pornit de la mâini, în care ţinea paharul, apoi i‑a cuprins coatele şi umerii, devenind din ce în ce mai accentuat de fiecare dată când se uita la Rayner. Bineînţeles, se prea poate ca tremuratul să nu fie o reacţie neobişnuită a oamenilor care, în toiul nopţii, descoperă pe covorul din sufragerie un amestec de cadavru cu vomă, dar mi‑aş fi dorit ca starea ei să nu se înrăutăţească. Aprinzându‑mi o ţigară cu bricheta de alabastru – da, chiar şi flacăra era hidoasă –, am încercat să observ cât mai multe detalii, înainte ca paharul de calvados s‑o înfierbânte şi să înceapă ea să pună întrebări. Faţa ei apărea în sufragerie de trei ori: într‑o fotografie cu ramă ar‑ gintie de pe policioara căminului, în care ea stătea într‑un telescaun şi purta o pereche de ochelari Ray Ban, apoi într‑un ditamai portretul în ulei atârnat lângă fereastră, din care reieşea că pictorului nu prea îi plăcuse modelul, şi, în sfârşit, pe canapeaua aflată la trei metri de mine – această ultimă ipostază era de departe cea mai mişto dintre toate. Avea în jur de nouăşpe ani, nu mai mult, umerii îi erau pătrăţoşi, iar pletele‑i castanii se înfoiau şi se învolburau, apoi dispăreau după ceafă. Pomeţii proeminenţi şi rotunjiţi te trimiteau cu gândul la o asiatică, dar impresia asta dispărea de îndată ce îi observai ochii mari şi rotunzi, de un cenuşiu strălucitor. Sper să se înţeleagă ce vreau să spun. Purta un halat de mătase roşie şi un papuc elegant, cu un şnur auriu petrecut pe

12

Hugh Laurie

deasupra degetelor. M‑am uitat prin cameră, dar nu i‑am văzut perechea pe nicăieri. Poate că nu‑şi putuse cumpăra decât unul. Şi‑a dres niţel glasul, apoi a zis: – Cine e tipul ăsta? Dacă mă gândesc bine, mi‑am dat seama încă dinainte să deschidă gura că era americancă. Părea prea sănătoasă ca să fie de altă naţionalita‑ te. Şi care‑i faza cu dinţii ăia atât de albi? – Îl chema Rayner, am spus eu. Dar, imediat după aceea, mi‑am dat seama că era un răspuns cam ne‑ satisfăcător, aşa că am adăugat: – Un tip foarte periculos. – Periculos? Părea îngrijorată, şi pe bună dreptate. S‑o fi gândit– cum mă gândi‑ sem şi eu, de altfel – că, din moment ce Rayner era periculos, iar eu îl omorâsem, atunci, ierarhic vorbind, eu eram şi mai periculos. – Periculos, am repetat eu, observând‑o cu atenţie în vreme ce îşi în‑ torcea privirea. Parcă nu mai tremura aşa de tare, ceea ce era bine. Sau poate că tre‑ murul ei ajunsese să se sincronizeze cu al meu, aşa că nu‑mi mai sărea în ochi la fel ca înainte. – Păi şi ce căuta aici? a întrebat ea în cele din urmă. Ce voia? – Greu de spus. Mie, cel puţin, mi‑ar fi fost greu să spun. – Poate c‑a venit să ia nişte bani, am adăugat eu. Sau argintărie… – Adică… nu ţi‑a zis? Dintr‑o dată, vocea ei a căpătat un ton strident. L‑ai lovit pe tipu’ ăsta fără să ştii măcar cine era şi ce căuta aici? În ciuda şocului, mintea părea să îi meargă destul de bine. – L‑am lovit pentru că încerca să mă omoare. Ce să‑i faci, aşa sunt eu. M‑am străduit să zâmbesc şmechereşte, dar mi‑am văzut faţa în oglinda de deasupra şemineului şi mi‑am dat seama că nu reuşisem. – Deci aşa eşti tu, a zis ea pe un ton rece. Dar tu cine eşti? Ei bine, în momentul ăla intram pe teren minat şi trebuia să merg ca şi când aş fi avut ouă‑n poală, pentru că situaţia risca să devină mult mai nasoală decât era deja. Am încercat să par surprins şi poate chiar puţin ofensat. – Vrei să zici că nu mă recunoşti? – Nu. – Aha. Ciudat. Mă cheamă Finchman. James Finchman. I‑am întins mâna. Ea nu s‑a sinchisit să facă nici un gest, aşa că am transformat mişcarea într‑o trecere a mâinii prin păr. – E doar un nume, a răspuns ea. Nu mi‑ai zis cine eşti. – Sunt un prieten de‑ai lui taică‑tu. Traficantul de arme

13

Ea s‑a gândit la chestia asta preţ de câteva clipe. – Un partener de afaceri? – Ceva de genu’. – Ceva de genu’. A dat din cap. Deci eşti James Finchman, eşti un fel de partener de afaceri al tatei şi tocmai ai omorât pe cineva în casa noastră. Mi‑am aplecat capul într‑o parte şi am adoptat o postură prin care încercam să‑i dau de înţeles că, într‑adevăr, trăim într‑o lume încâlcită rău de tot. Ea şi‑a dezvelit iarăşi dinţii. – Vasăzică asta‑i tot, nu‑i aşa? Ăsta e CV‑ul tău? Am încercat iarăşi să zâmbesc şmechereşte, dar n‑am avut mai mult succes decât prima oară. – Ia stai aşa, a zis ea. S‑a uitat la Rayner, apoi s‑a îndreptat de spate, ca şi când tocmai i‑ar fi venit o idee. – N‑ai chemat pe nimeni, nu‑i aşa? De fapt, dacă stau să mă gândesc, cred că se apropia mai mult de do‑ uăzeci şi patru de ani. – Ce vrei să zici? Începusem să dau din colţ în colţ. – Vreau să zic că n‑o să vină nici o salvare. Dumnezeule! A pus paharul pe covor, lângă picioare, s‑a ridicat de pe canapea şi s‑a apropiat de telefon. – Uite ce, am zis eu, înainte să faci vreo prostie… Am dat să mă apropii de ea, dar felul în care s‑a răsucit spre mine m‑a făcut să înţeleg că planul cel mai bun era să rămân pe loc. Nu voiam să‑mi petrec următoarele săptămâni scoţându‑mi aşchii de receptor din obraji. – Stai pe loc, domnule James Finchman, mi‑a zis ea printre dinţi. N‑o să fac nici o prostie. O să sun la salvare şi la poliţie. E o procedură aproba‑ tă la nivel internaţional. Or să vină nişte oameni cu bastoane mari şi or să te ia de aici. Nu văd unde‑i prostia. – Uite ce, am zis eu, n‑am fost tocmai sincer cu tine. S‑a întors spre mine şi şi‑a strâns ochii. Dar nu şi i‑a strâns pe orizon‑ tală, ci pe verticală – nu ştiu dacă mă înţelegi. Tocmai de‑aia ar trebui să spun că şi‑a îngustat ochii, dar nimeni nu foloseşte expresia asta. În fine, deci a strâns ochii. – Cum naibii n‑ai fost „tocmai sincer“? Nu mi‑ai zis decât două ches‑ tii. Vrei să spui că una dintre ele era o minciună? Ce mai încolo‑încoace, mă băgase la colţ. Eram la ananghie. Dar nu apucase să formeze decât primul nouă al numărului de urgenţă. – Mă cheamă Finchman, am spus eu, şi chiar îl cunosc pe taică‑tu. – Serios? Ia zi, ce ţigări fumează?

14

Hugh Laurie

– Dunhill. – N‑a pus ţigara în gură în viaţa lui. Mda, cred că trecuse bine de douăzeci de ani. O fi avut chiar treizeci. Am tras adânc aer în piept, în vreme ce ea forma cel de‑al doilea nouă. – Bine, nu‑l cunosc. Dar încerc să‑l ajut. – Zău? Ai venit să repari duşul? Al treilea nouă. Trebuia să scot asul din mânecă. – Cineva încearcă să‑l omoare, am zis eu. S‑a auzit un păcănit stins, apoi, de undeva, vocea cuiva care întreba la ce serviciu doream să ne facă legătura. Ea s‑a întors către mine cu mişcări foarte lente, îndepărtând receptorul de ureche. – Ce‑ai zis? – Cineva încearcă să‑l omoare pe taică‑tu, am repetat eu. Nu ştiu cine şi nici de ce. Dar încerc să împiedic chestia asta. Acum ştii cine sunt şi ce caut aici. Ea m‑a cântărit cu privirea o vreme. De undeva, din cameră, se auzea ticăitul hidos al unui ceas. – Iar tipul de pe covor, am continuat eu, arătând înspre Rayner, e im‑ plicat în povestea asta. Mi‑am dat seama că ei situaţia i se părea nedreaptă, pentru că Rayner nu prea avea cum să mă contrazică, aşa că am înmuiat niţel to‑ nul, privind agitat în jurul meu, cu aerul că aş fi fost la fel de dezorientat şi de speriat ca ea. – N‑aş putea spune c‑a venit aici să‑l omoare, pentru că n‑am apucat să stăm prea mult de vorbă. Dar nici exclus nu e, am adăugat eu. Se holba la mine în continuare. Operatorul de la serviciul de urgenţă croncănea în receptor şi probabil că încerca să localizeze apelul. Ea aştepta. Ce anume? Habar n‑am. – Avem nevoie de o ambulanţă, a spus ea în cele din urmă, neluân‑ du‑şi ochii de la mine. Apoi s‑a întors puţin într‑o parte şi le‑a dictat adresa. A încuviinţat din cap, apoi, cu mişcări lente, foarte lente, a pus receptorul în furcă şi s‑a întors către mine. A urmat una dintre acele pauze despre care ştii bine încă de la început că or să dureze mult, aşa că mi‑am scos o ţigară şi i‑am oferit ei pachetul. S‑a apropiat de mine şi am observat că era mai scundă decât părea când se afla în celălalt capăt al camerei. I‑am zâmbit din nou. A luat o ţigară din pachet, dar n‑a aprins‑o, ci doar a răsucit‑o încetişor între de‑ gete, apoi m‑a ţintuit cu o pereche de ochi cenuşii. Am zis „o pereche“. De fapt, era perechea ei. Că doar nu era să scoată din dulap ochii altcuiva şi să mă ţintuiască cu ei. Vasăzică m‑a ţintuit cu ochii ei cenuşii, enormi şi spălăciţi, spălăciţi şi enormi. Erau genul de ochi Traficantul de arme

15

care îl pot face pe un om în toată firea să dea în bâlbâială. Vino‑ţi în fire, ce Dumnezeu! – Eşti un mincinos, a spus ea. Nu era furioasă. Nici speriată. Descria faptele, pur şi simplu. Eşti un mincinos. – Da, în general, sunt un mincinos. Dar întâmplarea face ca în clipa asta să spun adevărul. Continua să mă fixeze cu privirea, aşa cum mai fac şi eu după ce mă rad, dar nu părea să capete mai multe răspunsuri decât capăt eu de obi‑ cei. Apoi a clipit o dată, iar chestia asta parcă a schimbat cumva situaţia. Tensiunea acumulată părea să se fi disipat sau să fi dispărut cu totul sau, cel puţin, să se fi domolit oleacă. Aşa că am început să mă relaxez. – De ce‑ar vrea cineva să‑l omoare pe tata? a întrebat ea pe un ton mai blând. – Sincer, habar n‑am, am răspuns eu. Tot ce ştiu despre taică‑tu e că nu fumează. Dar ea nu s‑a lăsat, ca şi cum nici nu m‑ar fi auzit. – Şi ia zi‑mi, domnule Finchman, cum ai aflat de chestia asta? Exact asta era problema. Marea problemă. Problema la puterea a treia. – Pentru că mi s‑a propus să‑i fac de petrecanie, am spus eu. I s‑a tăiat respiraţia. Pe bune, i s‑a tăiat respiraţia. Şi nu părea că avea de gând să reînceapă să respire prea curând. Eu mi‑am continuat explicaţia, străduindu‑mă să vorbesc pe un ton cât mai calm. – Cineva mi‑a oferit foarte mulţi bani ca să‑l omor pe tatăl tău, am spus eu, iar ea s‑a încruntat, părând să nu mă creadă. – Dar am refuzat oferta. E drept că n‑ar fi trebuit să adaug chestia asta. Chiar că n‑ar fi trebuit. Dacă ea ar exista, cea de‑a treia lege newtoniană a conversaţiei ar sus‑ ţine că oricărei afirmaţii i se opune o afirmaţie cu o forţă egală în modul şi opusă ca sens. Când am zis că refuzasem oferta, am dat de înţeles că era posibil să n‑o fi refuzat. Iar în momentul ăla nu aveam nevoie ca po‑ sibilitatea asta să încarce atmosfera din sufragerie. Dar ea a reînceput să respire, aşa că e posibil să nu fi observat adăugirea mea. – De ce? – De ce, ce? Pe irisul ei stâng se vedea o dungă verde orientată spre nord‑est. Stăteam nemişcat şi mă uitam ţintă în ochii ei, încercând în acelaşi timp să mă uit în altă parte, pentru că eram la mare ananghie. Din mai multe puncte de vedere. – De ce‑ai refuzat oferta?

16

Hugh Laurie

– Pentru că…, am început eu, dar m‑am oprit, întrucât voiam ca totul să fie foarte limpede. – Deci…? – Pentru că nu omor oameni. A urmat o pauză în care ea a rumegat niţel răspunsul meu. Apoi s‑a uitat la trupul lui Rayner. – Doar ţi‑am zis că el a început, am zis eu. M‑a privit ţintă în ochi alte trei sute de ani, iar apoi, răsucind ţigara între degete, s‑a apropiat de canapea, părând dusă pe gânduri. – Să ştii că‑s un tip de treabă, am adăugat eu, încercând să pun stă‑ pânire pe situaţie şi pe mine însumi. Reciclez ziare, fac donaţii pentru Oxfam1 şi alte chestii de genu’ ăsta. Ea s‑a apropiat de Rayner şi a rămas lângă el. – Şi când s‑a întâmplat chestia asta? – Pai… mai adineauri, am bălmăjit eu ca un dobitoc. Tânăra a închis ochii preţ de o clipă. – Aş vrea să ştiu când ţi s‑a făcut oferta. – Ah!… Acum zece zile. – Unde? – În Amsterdam. – Adică în Olanda, nu‑i aşa? Întrebarea ei era o adevărată alinare. M‑a făcut să mă simt mult mai bine. E plăcut să te simţi apreciat de tineri din când în când. De fapt, nici nu vrei să ai parte de aprecierea lor tot timpul, ci doar din când în când. – Da, exact, i‑am răspuns eu. – Şi cine ţi‑a făcut oferta? – Un tip pe care nu‑l mai văzusem până atunci şi pe care nici nu l‑am mai văzut de atunci încoace. S‑a aplecat să‑şi ia paharul de pe covor şi a sorbit o gură de calvados, strâmbând din nas când i‑a simţit gustul. – Şi vrei să te cred? – Păi… – Adică ajută‑mă să înţeleg cum stă treaba, a spus ea, ridicând iarăşi tonul şi făcând un semn cu capul spre Rayner. Pe covor zace un tip care, din câte‑mi dau seama, n‑are cum să‑ţi confirme povestea. Atunci de ce te‑aş crede? Numai pentru că ai o moacă simpatică? Nu m‑am putut abţine. Ştiu, ar fi trebuit să mă abţin, dar pur şi sim‑ plu n‑am putut. – De ce nu? am zis eu, străduindu‑mă să par cât mai fermecător. Eu aş crede tot ce mi‑ai spune. 1

Organizaţie umanitară internaţională (n.tr.).

Traficantul de arme

17

Mare greşeală. Foarte mare greşeală. Una dintre cele mai tâmpite şi mai ridicole remarce pe care le‑am făcut în lunga mea viaţă presărată din plin cu remarce ridicole. S‑a întors către mine, enervându‑se dintr‑o dată. – Mai bine renunţi la observaţiile astea de căcat. – Voiam să spun că…, am încercat eu să‑i explic, dar m‑am bucurat că mi‑a tăiat macaroana, pentru că, sincer să fiu, habar n‑aveam ce voiam să spun. – Ţi‑am zis să renunţi! Tipu’ ăsta mai are puţin şi îşi dă duhul! Am încuviinţat din cap cu un aer vinovat, apoi ne‑am plecat amândoi capetele, ca şi când i‑am fi adus un ultim omagiu lui Rayner. Ei nu i‑a luat mult să depăşească momentul solemn şi să treacă mai departe. Umerii i s‑au relaxat şi mi‑a întins paharul. – Eu sunt Sarah. Vezi dacă poţi să‑mi aduci o Cola. Până la urmă, Sarah a sunat şi la poliţie, iar ăştia şi‑au făcut apariţia chiar în momentul când asistenţii de pe salvare se chinuiau să‑l ridice pe Rayner, care părea că încă respiră, pe o targă pliantă. Poliţiştii mormăiau şi forfoteau, ridicau obiectele de pe policioara şemineului şi le suceau pe toate părţile, făcând toate astea cu aerul că şi‑ar fi dorit să se afle în altă parte. În general, poliţiştii nu‑s deloc încântaţi când vine vorba de cazuri noi. Nu pentru că‑s puturoşi, ci pentru că, la fel ca toată lumea, vor să găsească sensul şi legăturile care încheagă harababura tristă şi plină de neprevăzut în care lucrează. Dacă, de exemplu, încearcă să dea de urma unui puşti care fură capace de roţi şi sunt chemaţi să investigheze o crimă, pur şi simplu nu se pot abţine să nu arunce un ochi sub canapea să vadă dacă nu cumva dau de un capac. Vor să găsească ceva care să aibă legătu‑ ră cu un lucru pe care îl ştiu deja, ca să poată pune puţină ordine în haosul din jur. Astfel încât să‑şi poată spune că, uite, chestia asta a cauzat chestia astălaltă. Dacă nu descoperă nici o legătură, dacă tot ce văd la locul faptei nu‑i decât o grămadă de chestii pe care le notează în rapoarte, iar rapoar‑ tele astea ajung în cine ştie ce dosar, apoi se pierd şi sunt găsite pe fundul unui sertar din dulapul cine ştie cui, după care sunt pierdute încă o dată, iar în cele din urmă se ajunge la concluzia că nu se ştie cine se ocupă de ele, ei bine, atunci sunt dezamăgiţi. Au fost foarte dezamăgiţi de povestea noastră. Sarah şi cu mine pu‑ seserăm la punct un scenariu care ni se părea destul de plauzibil şi a trebuit să dăm trei reprezentaţii ale piesei noastre în faţa unor poliţişti care ne‑au luat la întrebări în ordinea crescătoare a gradelor pe care le aveau, ultimul dintre ei fiind un inspector îngrozitor de tânăr, care ne‑a zis că‑l cheamă Brock.

18

Hugh Laurie

Brock s‑a aşezat pe canapea, privindu‑şi unghiile din când în când, şi a ascultat, încuviinţând tinereşte din cap, povestea neînfricatului James Finchman, prieten de familie, care se afla în camera de oaspeţi de la etaj, a auzit zgomote şi a coborât încetişor la parter, ca să arunce o privire. Găsit tip fioros cu geacă de piele şi pulover pe gât de culoare neagră, nu, nu‑l mai văzusem niciodată, urmat încăierare, căzut pe covor şi, vai, lovit la cap. Sarah Woolf, data naşterii: 29 august 1964, a auzit zgomotele încăie‑ rării, a coborât şi a văzut tot. Ceva de băut, domnule inspector? Ceai? Suc de coacăze? Da, e drept că ne‑a ajutat decorul. Dacă am fi îndrugat aceeaşi poveste într‑un apartament cu chirie din Deptford, am fi fost azvârliţi în dubă cât ai zice peşte şi ar fi trebuit să‑i rugăm politicos pe tinerii tunşi scurt şi plini de muşchi să ne dea şi nouă răgaz să ne facem comozi. Dar, când ajung în Belgravia, cartier plin de stucaturi şi verdeaţă, poliţiştii sunt mai înclinaţi să‑ţi dea crezare. Cred că ăsta e unul dintre avantajele de care au parte locuitorii din cartierele selecte în schimbul impozitelor babane pe care le plătesc. În vreme ce semnam declaraţiile, poliţiştii ne‑au avertizat să nu facem vreo prostie, cum ar fi să plecăm din ţară fără să anunţăm la secţie, şi, în linii mari, ne‑au îndemnat să stăm în banca noastră. La două ore după ce încercase să‑mi rupă mâna, tot ce mai rămăsese din Rayner, al cărui prenume nu‑l ştiam, era un miros. Am ieşit din casă şi, mergând, am simţit cum durerea revenea în prim‑plan. Mi‑am aprins o ţigară şi am fumat‑o până la colţ, unde am făcut stânga şi am luat‑o pe o străduţă cu foste grajduri transformate în locuinţe. Nu mă‑ndoiesc că, în ziua de azi, numai caii putred de bogaţi îşi mai permiteau să‑şi ducă traiul prin părţile astea, dar străduţa încă mai emana aerul grajdurilor de altădată, aşa că mi s‑a părut nimerit să‑mi pri‑ ponesc motocicleta acolo. Cu o găleată de ovăz în faţă şi o mână de paie lângă roata din spate, desigur. Am găsit motocicleta acolo unde o lăsasem. La prima vedere, remarca asta poate părea prostească, dar în ziua de azi nu‑i deloc aşa. În cercurile motocicliştilor, se consideră că‑i un mare eveniment să‑ţi laşi bolidul în‑ tr‑un loc întunecat vreme de mai bine de‑o oră – chiar dacă ai alarmă şi îl legi cu lanţul – şi să‑l găseşti tot acolo când te întorci. Mai ales dacă ai un Kawasaki ZZR 1100. Nu neg că japonezii au cam sărit calul la Pearl Harbor şi că nu‑s foarte inventivi când vine vorba să prepare peştele, dar al dracu’ să fiu dacă nu se pricep să facă motociclete! Când eşti călare pe maşinăria asta, dacă ac‑ celerezi la blană – în orice viteză ai fi –, ţi se duc ochii‑n fundul capului. E drept, se prea poate ca nu toată lumea să se dea în vânt după senzaţia Traficantul de arme

19

asta, dar mie îmi place grozav, mai ales că mi‑am câştigat motocicle‑ ta la table – am avut o baftă incredibilă la sfârşitul partidei: am dat un patru‑unu, apoi trei de şase‑şase la rând. Era mare şi neagră şi le oferea chiar şi motocicliştilor mai neexperimentaţi şansa de‑a vizita alte galaxii. Am băgat cheia în contact şi am turat motorul suficient de tare cât să scol din somn câţiva granguri din Belgrave, apoi am pornit spre Notting Hill. Trebuia să merg încet, pentru că ploua, aşa că aveam suficient timp să mă gândesc la tărăşenia din noaptea aia. Singura chestie care îmi stăruia în minte în timp ce făceam slalom cu motocicleta pe străzile alunecoase, învăluite în lumină gălbuie, era că Sarah îmi ceruse să renunţ la „observaţiile de căcat“. Iar motivul pentru care trebuia să renunţ la ele era că pe covorul din sufragerie zăcea un muribund. Conversaţia newtoniană, mi‑am zis eu. Implicaţia era că mi‑aş fi putut continua observaţiile de căcat, dacă în sufragerie nu s‑ar fi aflat un muri‑ bund. Ceea ce m‑a binedispus. Mi‑am zis că, dacă n‑o să reuşesc să aran‑ jez lucrurile în aşa fel încât, într‑o bună zi, să rămân singur cu ea într‑o cameră fără nici un muribund, atunci nu mă cheamă James Finchman. Şi bineînţeles că nu mă cheamă aşa.

Cumpără cartea de pe elefant.ro