Topografie militara

Topografie militara PENTRU Maistri militari, subofiteri, gradati si soldati Col. ing. Danescu Aurel, lt. col. Rudas Ladislau, Lt. col. Rotar Laurentiu. DTM Bucuresti CUPRINS Capitolul I Terenul si importanta lui in lupta 1. Elementele topografice ale terenului pag. 5 2. Formele caracteristice de relief pag. 5 A. Forme de relief simple pag. 5 B. Forme de relief compuse pag. 6 3. Proprietatile tactice ale terenului pag. 7 A. Importanta terenului in lupta pag. 7 B. Clasificarea terenului din punct de vedere tactic pag. 8 C. Proprietatile tactice ale terenului in functie de relief pag. 8 a. Particularitatile formelor de relief in functie de panta acestora pag. 8 b. Particularitatile si influenta reliefului asupra actiunilor de lupta pag. 10 D. Proprietatile tactice ale terenului in functie de detalii de planimetrie pag. 10 a. Particularitatile detaliilor de planimetrie pag. 10 b. Particularitatie si influenta naturii solului asupra actiunilor de lupta pag. 11 c. Particularitatile si influenta vegetatiei arborescente asupra actiunilor de lupta pag. 12 E. Proprietatile de protectie ale terenului fata de efectele armelor de nimicire in masa pag. 13 4. Cercetarea si studierea terenului pag. 14 A. Scopul si misiunile cercetarii terenului pag. 14 B. Procedeele de cercetare si de studiere a terenului pag. 14 a. Observarea pag. 15 b. Recunoasterea nemijlocita pag. 15 c. Studierea terenului cu ajutorul hartii pag. 18 d. Studierea terenului cu ajutorul fotografiilor aeriene si terestre pag. 18 C. Succesiunea studierii terenului pag. 19 Capitolul II Procedeee expeditive pentru masurarea sau determinarea in teren a distantelor, unghiurilor, inaltimilor si pantelor 5. Determinarea sau masurarea distantelor pag. 20 A. Determinarea distantelor din vedere pag. 20 B. Determinarea distantelor cu ajutorul vitezei sunetului si al luminii pag. 20 C. Masurarea distantelor cu pasul pag. 20 D. Determinarea distantelor cu ajutorul riglei gradate pag. 21 E. Determinarea distantelor cu ajutorul binoclului pag. 22 6. Masurarea unghiurilor pag. 22 A. Unitatile de masura pentru unghiuri pag. 22 B. Masurarea unghiurilor cu ajutorul unor obiecte ale caror dimensiuni unghiulare sunt cunoscute pag. 23 C. Masurarea unghiurilor cu ajutorul riglei gradate pag. 24 D. Masurarea unghiurilor cu ajutorul binoclului pag. 24 a. Cunoasterea binoclului si modul de intrebuintare al acestuia pag. 24 b. Folosirea binoclului pentru masurarea unghiurilor pag. 24 7. Determinarea inaltimii detaliilor din teren pag. 25 A. Determinarea inaltimii detaliilor cu ajutorul balizei pag. 25 B. Determinarea inaltimii detaliilor dupa umbra lor pag. 25 8. Determinarea pantei terenului pag. 25 A. Aprecierea pantei din vedere pag. 25 B. Determinarea pantei prin masurarea unei distante pag. 26 Capitolul III Procedee expeditive pentru orientarea in teren fara harta pag. 26 9. Continutul orientarii in teren pag. 26 10. Determinarea punctelor cardinale pag. 27 A. Determinarea punctelor cardinale dupa diferite indicii din natura pag. 27 B. Determinarea punctelor cardicale cu ajutorul astrilor pag. 28 a. Dupa Soare pag. 28 b. Dupa Soare si ceas pag. 28

c. Dupa Luna pag. 28 d. Dupa Steaua Polara pag. 29 C. Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei pag. 29 a. Cunoasterea busolei si modul de intrebuintare al acesteia pag. 29 b. Folosirea busolei la determinarea punctelor cardinale pag. 30 11. Determinarea directiilor in teren pag. 31 A. Notiuni generale despre declinatia magnetica si despre azimut a. Declinatia magnetica pag. 31 b. Azimutul pag. 31 B. Determinarea azimutului cu ajutorul busolei pag. 32 a. Determinarea azimutului magnetic al unei directii date pag. 32 b. Determinarea unei directii dupa azimutul magnetic dat sau cunoscut 12. Deplasarea in teren dupa azimut pag. 32 A. Continutul, succesiunea si tehnica deplasarii in teren dupa azimut B. Deplasarea in teren dupa azimut in conditii grele sau deosebite 13. Destinatia si folosirea reperelor, indicarea obiectivelor pag. 34 A. Destinatia, insemnatatea, alegerea si modul de folosire al reperelor B. Continutul si succesiunea indicarii obiectivelor pag. 35 C. Procedee de indicare a obiectivelor din teren pag. 36 a. Cand transmitatorul si primitorul se afla in acelasi observator b. Cand transmitatorul si primitorul se afla in observatoare diferite

pag. 31

pag. 32 pag. 32 pag. 33 pag. 34 pag. 36 pag. 36

Capitolul IV Hartile topografice militare pag. 37 14. Cunostinte generale despre hartile topografice militare pag. 37 A. Scara hartii pag. 37 a. Scara numerica pag. 37 b. Scara grafica simpla pag. 38 B. Notiuni despre coordonate pag. 38 a. Coordonatele geografice pag. 38 b. Coordonate rectangulare pag. 39 C. Nomenclatura hartilor topografice militare pag. 40 15. Modul de reprezentare a detaliilor de planimetrie pe hartile topografice militare A. Cunostinte generale despre semne conventionale pag. 41 a. Semne conventionale de contur pag. 41 b. Semne conventionale de scara pag. 41 c. Semne conventionale explicative pag. 42 B. Reprezentarea detaliilor de planimetrie pag. 42 a. Puncte de baza pag. 43 b. Localitati pag. 43 c. Constructii industriale, agricole si social-culturale pag. 44 d. Conducte, imprejmuiri, ramblee si debleuri, limite pag. 45 e. Reteaua de comunicatii pag. 45 f. Hidrografia pag. 47 g. Elemente de sol si vegetatie pag. 48 16. Modul de reprezentare a reliefului pe hartile topografice militare pag. 48 A. Notiuni generale despre reprezentarea reliefului pe harta pag. 48 B. Metoda curbelor de nivel pag. 49 a. Definirea curbelor de nivel pag. 49 b. Echidistanta pag. 50 c. Clasificarea curbelor de nivel pag. 50 C. Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel sau prin alte semne conventionale Capitolul V Lucrul cu harta la clasa sau in adapost 17. Determinarea distantelor pag. 52 A. Determinarea distantelor cu ajutorul scarii numerice B. Determinarea distantelor cu ajutorul scarii grafice simple C. Corectia de relief pag. 54 18. Determinarea cotelor si a diferentelor de nivel pag. 54 A. Determinarea cotelor pag. 54 B. Determinarea diferentelor de nivel pag. 54 19. Determinarea vizibilitatii intre doua puncte pag. 55 A. Determinarea vizibilitatii prin procedeul triunghiului B. Determinarea vizibilitatii cu ajutorul profilului simplificat

pag. 53 pag. 53

pag. 56 pag. 57

pag. 41

pag. 50

a. Cunostinte generale despre profiluri pag. 57 b. Construirea profilului simplificat pag. 57 C. Determinarea zonelor vazute si nevazute dintr-un punct pe o directie data pag. 58 20. Determinarea unghiului de panta pag. 58 A. Determinarea unghiului de panta din vedere, prin apreciere pag. 58 B. Determinarea unghiului de panta cu ajutorul scarii pantelor pag. 59 21. Indicarea obiectivelor cu ajutorul coordonatelor pag. 59 A. Determinarea pe harta a pozitiei obiectivelor pag. 60 a. Prin coordonate polare pag. 60 b. Prin coordonate geografice pag. 60 c. Prin coordonare rectangulare pag. 60 B. Raportarea pe harta a obiectivelor indicate pag. 61 a. Prin coordonate polare pag. 61 b. Prin coordonate geografice pag. 61 c. Prin coordonare rectangulare pag. 61 22. Pregatirea datelor necesare deplasarii in teren dupa azimut pag. 62 A. Masurarea azimutului magnetic cu ajutorul busolei pag. 62 B. Determinarea azimutului magnetic cu ajutorul raportorului pag. 63 23. Citirea hartii pag. 63 Capitolul VI Folosirea hartii in teren pag. 64 24. Orientarea in teren pag. 64 A. Orientarea hartii fata de detaliile din teren pag. 65 a. Dupa detalii liniare pag. 65 b. Dupa o directie oarecare pag. 65 B. Orientarea hartii cu busola pag. 65 25. Determinarea punctului de statie pag. 65 A. Din vedere, dupa detalii apropiate pag. 66 B. Prin metoda aliniamentelor pag. 66 C. Prin radiere pag. 66 D. Prin metoda perpendicularelor pag. 67 E. Prin intersectie indirecta pag. 67 F. Cu ajutorul hartiei de calc pag. 67 26. Compararea hartii cu terenul pag. 68 27. Deplasarea in teren dupa harta pag. 69 28. Intrebuintarea hartii intr-un punct de observare pag. 70 Capitolul VII Intocmirea unor documente grafice de lupta pag. 71 29. Cunostinte generale despre documente grafice de lupta pag. 71 30. Continutul topografic si modul de intocmire a unor documente grafice de lupta A. Crochiurile perspective pag. 72 B. Schemele pag. 73 C. Schitele pag. 74 Capitolul VIII Fotografiile terenului si intrebuintarea lor in scopuri militare pag. 74 31. Cunostinte generale despre fotografiile terenului pag. 74 A. Aplicarea fotogrammetriei in domeniul militar pag. 74 B. Modul de obtinere a fotografiilor terenului si clasificarea acestora pag. 75 32. Interpretarea fotogramelor pag. 75 A. Cunostinte generale despre fotointerpretare pag. 75 B. Fotointerpretarea topografica pag. 76 a. Localitatile pag. 77 b. Constructii industriale, agricole si social-culturale pag. 77 c. Reteaua de comunicatii pag. 78 d. Hidrografia pag. 79 e. Vegetatia arborescenta pag. 80 f. Relieful pag. 80 C. Fotointerpretarea tactica pag. 81 a. Generalitati despre fotointerpretarea tactica pag. 81 b. Indicii despre identificarea obiectivelor militare pag. 81 33. Lucrul cu fotograma aeriana pag. 83 A. Determinarea scarii fotogramei pag. 83 a. Dupa distanta focala si inaltimea de zbor pag. 83

pag. 72

b. Cu ajutorul unor obiecte de dimensiuni cunoscute pag. 83 c. Cu ajutorul hartii pag. 83 B. Determinarea directiei nord cu ajutorul umbrelor pag. 83 C. Legarea fotogramei de harta pag. 84 a. Stabilirea aceleiasi portiuni de teren cuprinsa pe fotograma si pe harta pag. 84 b. Transpunerea directiei nord de pe harta pe fotograma pag. 84 c. Transpunerea caroiajului rectangular de pe harta pe fotograma pag. 85 D. Determinarea pe fotograma a coordonatelor obiectivelor pag. 85 E. Transpunerea obiectivelor de pe fotograma pe harta pag. 86 a. Instrumente ajutatoare simple pag. 86 b. Procedee expeditive de transpunere a obiectivelor de pe fotograma pe harta pag. 87

Capitolul I Terenul si importanta lui in lupta 1. Elementele topografice ale terenului Prin notiunea de teren se intelege o portiune oarecare de pe suprafata Pamantului, cuprinzand toate neregularitatile suprafetei terestre si totalitatea obiectelor naturale sau artificiale existente pe aceasta. La studierea terenului se deosebesc urmatoarele elemente topografice: detaliile de planimetrie si relieful. Detaliile de planimetrie sunt diferitele obiecte dispuse pe suprafata Pamantului. Acestea se clasifica dupa natura sau categoria lor. Dupa natura lor, detaliile de planimetrie se impart in detalii naturale (mlastini, nisipuri, lacuri, paduri, rauri etc.) si detalii artificiale (localitati, cai de comunicatii rutiere si feroviare, linii de transport al energiei electrice, canale, diguri, livezi, plantatii si altele). Spre deosebire de detaliile de planimetrie naturale, cele artificiale exista in teren ca urmare a activitatii creatoare a omului. Dupa categoria lor, detaliile de planimetrie se impart in: localitati (inclusiv constructiile industrale, agricole, social-culturale si constructii izolante), cai de comunicatii rutiere si feroviare (inclusiv lucrarile de arta si constructiile anexa), hidrografie (apele curgatoare si statatoare, izvoarele, fantanile etc.), elemente de sol si vegetatie (terenurile cultivate si necultivate, mlastinile, nisipurile, padurile, plantatiile, liveziile, gradinitele etc.), frontiere, limite si imprejmuiri. Relieful este notiunea prin care se intelege conformatia suprafetei terestre cu toate neregularitatile sale ce se prezinta sub forma de ridicaturi sau de adancituri mai mult sau mai putin accentuate, constand dintr-o combinatie de neregularitati de forme foarte variate. Dintre cele doua elemente topografice ale terenului relieful are o importanta mare din punct de vedere militar, deoarece conditioneaza in mod deosebit desfasurarea diferitelor actiuni de lupta ale trupelor. De obicei, relieful terenului este complex, foarte variat si uneori chiar complicat. Pentru determinarea caracterului general al reliefului se au in vedere cotele absolute ale punctelor, inaltimea diferitelor puncte deasupra terenului inconjurator si gradul de inclinare a pantelor. Detaliile de planimetrie si relieful determina caracterul general, particularitatile si proprietatile tactice ale terenului. 2. Formele caracteristice de relief In general, relieful suprafetei terestre este o combinatie intre diverse ridicaturi si adancituri avand forme foarte variate; portiuni uniforme de teren se gasesc foarte rar in natura. Demonstratia cea mai evidenta a acestui fapt o constituie relieful patriei noastre, care se prezinta ca o imbinare armonioasa intre munte, deal si ses cu toate formele si aspectele caracteristice ale acestora. In aceasta mare diversitate a reliefului se deosebesc totusi cateva forme principale, caracteristice, care se impart in doua mari grupe: forme de relief simple si compuse. A. Forme de relief simple Formele simple de relief sunt creasta si valea. Acestea sunt alcatuite din supafetele inclinate ale scoartei terestre, ce se unesc intre ele in partea lor superioara (pe linia de despartire a apelor) sau inferioara (pr firul vaii). Creasta (cunoscuta si sub denumirea de culme, bot de deal sau crupa) are infatisarea unei inaltimi prelungite intr-o anumita directie. Aceasta forma de relief este alcatuita din doua suprafete de teren inclinate, cunoscute sub numele de versante, care se imbina in partea lor superioara de-a lungul unei linii sinuoase, formand linia de despartire a apelor sau linia de creasta (cumpana apelor, coama). In terminologia militara aceasta linie este cunoscuta sub denumirea de creasta topografica. Privita transversal (fig. 1), creasta poate avea forme mai mult sua mai putin ascutite, rotunde sau late. Daca este privita longitudinal (fig. 2) creasta apare ca o linie sinuoasa ce coboara intr-o anumita directie, fiind determinata de varfuri, sei si uneori chiar intrerupta de pasuri sau trecatori. Fig. 1. 1 – ascutita; 2 – rotunda; 3 – lata. Fig. 2. AB – linia de creasta; 1 – pics; 2 – chei; 3 – varf; 4 – sa; 5 – pinten. In partea lor superioara crestele se leaga de o linie de creasta principala (fie direct, fie prin intermediul unor creste secundare), iar in partea inferioara ele coboara intr-o campie sau intr-o vale. Elementele componente ale crestei sunt versantele (care de regula au inclinari diferite) si linia de despartire a apelor. O ridicatura mica – atat ca inaltime cat si ca intindere – a suprafetei terestre, constituind o prelungire a crestei, se numeste pinten. Valea se prezinta sub infatisarea unei adancituri prelungite a suprafetei terestre, ce coboara intr-o anumite directie. Aceasta forma de relief se formeaza prin imbinarea in partea lor inferioara a celor doua versante laterale, de-a lungul unei linii inclinate, intotdeauna in acelasi sens, in care se aduna toate apele de pe versante si care se numeste firul vaii sau talvegul. Vaile pot avea fund ascutit, rotund sau lat (fig. 3) si pornesc intotdeauna de sub creste (de regula din sei), coborand in vai din ce in ce mai mari, pana la varsarea in lacuri, mari sau oceane. Fig. 3. 1 – ascutita; 2 – rotunda; 3 – lata.

Desi valea este total diferita – sub aspectul infatisarii – de creasta, totusi intre aceste doua forme simple de relief este o stransa legatura, intrucat versantele care le alcatuiesc sunt elemente componente comune amandurora si numai dupa cum acestea se imbina – in partea lor superioara sau in cea inferioara – dau nastere unei forme sau alteia. Nu se poate concepe o vale fara ca de o parte si de alta sa fie doua creste si dimpotriva, o creasta fara ca cele doua versante ale acesteia sa nu faca parte din doua vai alaturate. Aceasta lege a alcatuirii formelor de relief trebuie retinuta, deoarece ea va fi de mare folos la insusirea modulului de reprezentare si la citirea reliefului pe harta. Vaile pot avea diferite infatisari. Adeseori apele fluviilor sau ale raurilor mari formeaza o vale larga, cu fundul lat si usor inclinat ce se numeste lunca. Spre deosebire de aceasta, in regiunile muntoase sunt foarte frecvente vaile inguste si adanci, cu fund ascutit si versante foarte abrupte, care se numesc chei sau cand sunt ceva mai largi – trecatori. Atat in zonele deluroase cat si la ses se intalnesc diferite rupturi de teren formate de ploi sau de ape de izvor si care se maresc cu timpul atat in adancime cat si in largime. O asemenea ruptura se numeste rapa, iar cand are dimensiuni mai mici – ravena. Odata cu trecerea timpului rapele nu se mai maresc, se acopera cu iarba si se niveleaza usor devenind mai putin abrupte; ele sunt cunoscute sub denumirea de viroage. La o vale, indiferent de forma sub care se infatiseaza in natura, se deosebesc urmatoarele elemente componente: originea (locul de formare al vaii, partea cea mai de sus, situata sub linia de creasta), firul vaii (linia de imbinare a versantelor, in care se aduna si se scurg toate apele de pe versant) si gura vaii (partea dinspre varsare sau confluenta a doua vai). B. Forme de relief compuse Formele compuse de relief sunt toate celelalte forme ale reliefului, care iau nastere prin unirea sau prin combinarea in diferite feluri a formelor simple. Inaltimea, depresiunea, saua si sesul, sau diversele lor infatisari si combinari, fac parte din formele compuse. Inaltimile sunt forme de relief alcatuite din ridicaturile de diferite feluri ale scoartei terestre, proeminente si bine conturate din toate partile, avand forme conice, de cupola sau diverse ale combinatii. Infatisarea sub care se prezinta in natura, situandu-se deasupra terenului inconjurator, face ca inaltimile sa fie vizibile si usor de identificat chiar de la distanta. Principalele forme de inaltimi sunt: Muntele. Este o inaltime mai mult sau mai putin ascutita care depaseste altitudinea de 800 m si se caracterizeaza prin forme bine conturate si proeminente ce domina terenul inconjurator, prin coaste abrupte si stancoase adeseori, care domina vaile marginase cu peste 450 – 500 m. Dupa conturul lor, se deosebesc masivi muntosi (cand sunt grupati in jurul unui varf central) sau lanturi muntoase (cand sunt dispusi unul in prelungirea ceiluilalt). Dupa altitudine, se deosebesc munti mici (cu altitudini pana la 1000 m), mijlocii (intre 1000 – 1500 m), inalti (intre 1500 – 2000 m) si alpini (peste 2000 m). Dealul. Este o ridicatura a suprafetei terestre de mai mica intindere si mai joasa decat muntele, avand in general forme rotunjite si coaste mai alungite, situandu-se la altitudini cuprinse intre 200 – 800 m. La fel ca muntii, dealurile se grupeaza in masive deluroase sau lanturi deluroase, dimensiunile si gradul lor de complexitate fiind mai reduse. Mamelonul. Este o ridicatura de obicei izolata a suprafetei terestre ce se prezinta de regula sub forma de cupola, cu varful mai mult sau mai putin rotunjit, cu pante relativ uniforme si simetrice avand un contur rotund sau oval, care se ridica deasupra terenului inconjurator cu 25 – 150 m. Movila. Este o ridicatura naturala sau artificiala de mica intindere a suprafetei terestre avand aspect de mamelon, de obicei izolata si bine conturata fata de terenul inconjurator, care nu depaseste inaltimea de 25 m si se gaseste mai frecvent in zonele de campie. Colina. Este o ridicatura mult adancita, prezentandu-se fie sub forma unei spinari lungi, fie ca inaltimi izolate, situandu-se la altitudini cuprinse intre 50 – 200 m si avand pante line ce se pierd pe nesimtite in terenul inconjurator. La orice inaltime, indiferent de forma pe care o are in natura, se deosebesc urmatoarele elemente componente (fig. 4): varful (partea cea mai de sus a inaltimii, avand de obicei o forma rotunda sau ovala mai mult sau mai putin ascutita; un varf ascutit se numeste pisc, iar cand are forma unei platforme orizontale poarta denumirea de platou), versantele (suprafetele laterale ale inaltimilor, avand inclinari egale sau diferite si pante uniforme, convexe, concave sau neuniforme) si piciorul pantei (baza inaltimii conturata cu claritate din toate partile, sau linia de contur dupa care versantele inaltimii trec in terenul inconjurator). Fig. 4. 1 – varful; 2 – versantele; 3 – piciorul pantei. Depresiunile sunt forme de relief avand dimensiuni variate, care cuprind portiuni ale suprafetei terestre situate la un nivel mai jos decat formele de relief ce le incadreaza, deci inchise din toate partile. O depresiune de mai mica intindere formata din imbinarea a doua sau mai multe vai in partea lor inferioara, se numeste caldare sau gavan si este o forma de relief inversa mamelonului; cand aceasta depresiune este de dimensiuni mici si are peretii abrupti cu inclinare uniforma se numeste palnie. Bazinul este tot o depresiune, avand o intindere mai mare. Elementele componente ale oricarei depresiuni sunt (fig. 5): fundul (partea cea mai de jos a depresiunii, putand avea forma ascutita, rotunda sau lata), peretii (suprafetele inconjuratoare ale fundului depresiuni, cu diverse grade de inclinare si pante diferite) si marginea (linia de trecere a depresiunii in terenul inconjurator sau limita de sus a peretilor). Fig. 5. 1 – fundul; 2 – peretii; 3 – marginea. Saua (fig. 6) este o parte dintr-o creasta situata intre doua varfuri alaturate si dupa infatisare seamana cu saua de calarie. Dintr-o sa coboara in mod obisnuit – de o parte si de alta a liniei de creasta – doua vai ce-si au originea in punctul

cel mai de jos al seii; sunt insa si sei din care se formeaza numai una sau mai multe vai, orientarea inclinarea si marimea acestora fiind cu totul diferite. Fig. 6. 1 – gatul seii; 2 – varfurile seii. Punctul cel mai de jos al unei sei se numeste gatul seii. Aceasta reprezinta o mare importanta nu numai din punct de vedere topografic, deoarece, fiind punctul de legatura intre vaile transversale ce-si au originea spre ei, constituie in acelasi timp si locul cel mai usor de trecere peste inaltimi, ceea ce face ca de regula, dar cu deosebire in regiunile muntoase, drumurile de toate categoriile si chiar potecile sa treaca peste creste prin sei. Sesurile sunt intinderi mari ale suprafetei terestre, cu aspect putin accidentat, aproape orizontale si cu diferente de nivel relativ mici. Sesurile situate pana la altitudinea de 200 m se numesc campii, iar cele ce se gasesc deasupra acestei altitudini poarta denumirea de podisuri. Intr-un teren ses se deosebesc portiuni cu denivelari cuprinse intre 20 – 50 m care se numesc ondulatiuni, si cute de teren sau sprancene, care sunt formate din incretituri avand denivelari pana la 20 m. Dupa cum s-a vazut, formele caracteristice de relief sunt forme simple sau compuse ale neregularitatilor suprafetei terestre; ele se gasesc in natura imbinate intr-un chip foarte variat si in pozitii diferite unele fata de altele. Studiind marea varietate a formelor de relief din natura, se desprind doua elemente generale, determinante caracteristice ale reliefului si anume: varful, fundul depresiunii si saua, care alcatuiesc punctele caracteristice ale reliefului, precum si linia de despartire a apelor si firul vaii, care alcatuiesc liniile caracteristice ale reliefului. Punctul si liniile caracteristice ale reliefului formeaza forma unui schelet care determina atat caracterul general al reliefului, cat si pozitia reciproca a neregularitatilor suprafetei terestre. Formele de relief cu toate variantele lor de imbinare, precum si punctele si liniile caracteristice ale reliefului, luate asa cum se prezinta ele in natura (fig. 7), sub aspectul neregularitatilor suprafetei terestre, dau infatisarea generala a reliefului terenului. Ele trebuie studiate si analizate toate la un loc, pentru a trage concluziile necesare cu privire la modul cum influenteaza relieful asupra indeplinirii unei misiuni de lupta, pentru a cunoaste avantajele si servitutile pe care le prezinta atat pentru trupele proprii, cat si pentru cele ale inamicului. Pentru aceasta este necesar sa se cunoasca bine toate elementele topografice ale terenului precum si caracteristicile cele mai importante ale acestora. Fig. 7. 1 – munte; 2 – deal; 3 – mamelon; 4 – movila; 5 – gavan; 6 – creasta; 7 – vale; 8; sa; 9 – ses; 10 – varf; 11 – pisc; 12 – platou; 13 – pinten; 14 – rapa; 15 – viroaga; 16 – ravena; 17 – versant; 18 – piciorul pantei; 19 – linia de creata; 20 – firul vaii; 21 – originea vaii; 22 – gura vaii; 23 – gatul vaii. 3. Proprietatile tactice ale terenului A. Importanta terenului in lupta Insemnatatea terenului in lupta s-a manifestat din cele mai vechi timpuri, deoarece acesta constituie unul dintre elementele cele mai importante in orice situatie si are o influenta considerabila asupra desfasurarii actiunilor de lupta ale trupelor. In trecut ca si in prezent, in timp de pace si mai ales in timp de razboi terenul a avut si continua sa aiba un rol deosebit. Influenta considerabila pe care o exercita terenul in procesul de instruire a trupelor (marsuri, trageri, exercitii tactic, aplicatii etc.), cat si importanta pe care o are in actiunile de lupta, in special in condiile razboiului modern (inclusiv in conditiile intrebuintarii armelor de nimicire in masa), a impus necesitatea studierii si cunoasterii sale prin toate mijloacele. Folosirea judicioasa a terenului ofera atat trupelor, cat si luptatorilor izolati acoperis contra actiunii focului inamic si in acelasi timp mareste vulnerabilitatea inamicului cand se folosesc cu pricepere avantajele pe care le poate asigura. Neregularitatile suprafetei terestre (creste, vai, rape, viroage etc.), precum si detaliile de planimetrie ce nu pot fi strapunse de gloante sau de schije formeaza spatii invulnerabile ce asigura o protectie naturala impotriva efectelor combinate ale armelor de nimicire in masa, cat si impotriva focului armamentului clasic de infanterie si de artilerie. Din acest punct de vedere joaca un rol important si natura solului, intrucat in timp ce solul pietros mareste vulnerabilitatea prin provocarea sparturilor de piatra ce pot mari puterea de distrugere si pot provoca raniri, solurile moi (mlastinile, nisipurile) micsoreaza puterea de foc a armamentului, deoarece proiectilele patrund adanc in sol si uneori chiar nu explodeaza. Mascarea trupelor si tehnicii de lupta, secretul actiunilor in lupta si al intrebuintarii diferitelor arme sunt in buna masura determinate si influentate de caracterul general al terenului. Neregularitatile suprafetei terestre si anumite detalii de planimetrie (localitati, paduri etc.) pot fi folosite cu succes drept acoperiri naturale impotriva observarii terestre si aeriene a inamicului. De asemenea, terenul – prin proprietatile si caracteristicile sale – conditioneaza masurile ce trebuie luate in vederea mascarii dispozitivelor si a actiunilor proprii. In acelasi timp, folosirea cu pricepere si dibacie a conditiilor pe care le ofera terenul trebuie sa stea la baza alegerii in modul cel mai potrivit a locurilor de dispunere a punctelor de observare, pozitiilor de tragere, transeelor, santurilor de comunicatii si a altor obiective. Terenul are o mare influenta asupra conditiilor de deplasare a trupelor si a tehnicii de lupta. Chiar in cazul unor trupe bine dotate si mecanizate, terenul poate provoca anumite greutati prin existenta unor obstacole naturale cum sunt muntii, cursurile mari de apa, terenurile mlastinoase, masivele paduroase sau anumite suprafete cu lucrari de irigatii. Caracterul general al terenului si proprietatile sale tactice influenteaza de asemenea asupra intrebuintarii in lupta a unor categorii de forte armate sau a unor arme. Astfel, de exemplu, terenurile puternic framantate si compartimentate, cele cu vai sau rape numeroase si cu pante abrupte, precum si solurile moi sau mocirloase ingreuiaza folosirea tancurilor si a mijloacelor de lupta mecanizate. Fortele maritime militare prin porturile, bazele si depozitele lor depind intr-o anumita masura de conditiile oferite de teren. Mentinerea directiei de zbor, determinarea pozitiei in aer, numarul si calitatea

terenurilor de aterizare impun folosirea de catre fortele aeriene militare a unor conditii concrete de teren sau a unor detalii din teren, fara de care nu si-ar putea desfasura activitatea. Iata numai o parte din considerentele pentru care terenul a fost si continua sa ramana un factor important in lupta, caruia trebuie sa i se acorde toata atentia, sa fie studiat, analizat si folosit cu toata priceperea. Folosirea cu dibacie a conditiilor concrete pe care le confera terenul campului de lupta, de exercitii sau de instructie are o deosebita importanta, deoarece, pe de o parte, caracterul general al terenului influenteaza direct asupra modului de organizare si de executare a sistemului de foc, organizarii dispozitivului de lupta, intrebuintarii tehnicii de lupta din dotare, iar pe de alta parte determina in majoritatea cazurilor conditiile de observare, mascare, orientare si deplasare a trupelor. Privit in totalitatea lui, cu toate elementele ce-l compun, precum si tinand seama de influenta pe care o are in instruirea trupelor si mai ales in ducerea diferitelor actiuni de lupta, importanta cunoasterii terenului isi mentine in continuare intreaga valabilitate. In acelasi timp, reclama necesitatea imperioasa de a fi studiat in cele mai mici detalii ale sale, cu toata atentia si seriozitatea. B. Clasificarea terenului din punct de vedere tactic Din punct de vedere tactic, terenul se clasifica dupa cum urmeaza: - neaccidentat, semiaccidentat si accidentat – in functie de neregularitatile suprafetei terestre si de existenta obstacolelor naturale sau artificiale care influenteaza miscarea trupelor; - descoperit, semiacoperit si acoperit – in functie de existenta detaliilor de planimetrie si a formelor de relief care influenteaza asupra observarii si mascarii. Terenurile neaccidentate permit ducerea oricaror actiuni de lupta ale trupelor terestre precum si folosirea tuturor armelor, permitand in acelasi timp si intrebuintarea cu succes a tuturor mijloacelor tehnice de lupta din dotarea acestora. Valoarea tactica a unor astfel de terenuri depinde in mare masura de caracterul acoperirilor pe care le prezinta, de natura solului, precum si de conditiile climaterice si atmosferice. Terenurile accidentate, adica regiunile ce sunt traversate, compartimentate de diferite obstacole naturale sau artificiale (mlastini, lacuri, rauri, rape si viroage, diguri si canale, retele de irigatii, versante cu un mare unghi de inclinare a pantei etc.) micsoreaza mobilitatea si capacitatea de manevra a fortelor si mijloacelor. Tancurile sunt legate de existenta cailor de comunicatii practicabile, iar pentru activitatea trupelor de rachete si radiotehnice sunt necesare masuri speciale de asigurare. Asemenea terenuri ingreuiaza misiunea trupelor atacatoare dat in acelasi timp le favorizeaza pe cele din aparare, cu deosebire in situatia cand obstacolele de teren se gasesc in fata limitei dinainte a apararii. Terenurile descoperite permit observarea spre toate directiile. Pe un astfel de teren este posibila intrebuintarea tuturor armelor, precum si a armamentului si mijloacelor tehnice de lupta, din dotare. Lipsa acoperirilor naturale sau artificiale ingreuiaza mascarea trupelor, mijloacelor si obiectivelor proprii contra observarii terestre sau aeriene a inamicului, marind in acelasi timp vulnerabilitatea in fata tirului intregului armament al acestuia. Deplasarile sunt ingreuiate din cauza putinelor cai de acces acoperite, iar desfasurarea fortelor si mijloacelor – ferita de vederea inamicului – este impiedicata si din cauza lipsei generale a acoperirilor naturale. Terenul descoperit constituie o greutate si din punctul de vedere al mascarii drumurilor de afluire, de aprovizionare si de evacuare, acestea fiind in general expuse vederii inamicului. Terenurile acoperite sunt bogate in acoperiri naturale sau artificiale (paduri, lastarisuri, tufarisuri, localitati, plantatii de pomi, livezi etc.). Aceste acoperiri impiedica sau cel putin ingreuiaza observarea, dar pe de alta parte ofera bune posibilitati pentru mascarea trupelor si a tehnicii de lupta. Asemenea terenuri favorizeaza manevra ascunsa a trupelor atacatoare, dar in cazul cand se afla in fata limitei dinainte a apararii ingreuiaza si complica misiunea celor ce se apara.. C. Proprietatile tactice ale terenului in functie de relief a. Particularitatile formelor de relief in functie de panta acestora Particularitatile tactice ale formelor de relief sunt determinate, in principal, de forma, de gradul de inclinare si de pozitia pantei terenului. Panta terenului este insusirea unui versant de a fi mai mult sau mai putin inclinat fata de un plan orizontal ce trece prin piciorul sau. In functie de forma sa, o panta poate fi uniforma, concava, convexa sau neuniforma (fig. 8). Fig. 8. 1- uniforma; 2 – concava; 3 – convexa; 4 – neuniforma. Pantele uniforme si concave se formeaza din varful inaltimilor, pornind de la linia de despartire a apelor (creasta topografica) si ajungand la piciorul pantei. Acest mod de infatisare a pantelor in natura permite executarea tragerilor directe pe toata intinderea lor, cu conditia inexistentei unor detalii de planimetrie ce pot constitui obstacole. Datorita acestei particularitati a unor astfel de pante, este favorabila dispunerea pe ele a punctelor de observare si a pozitiilor de tragere. Aceste puncte sau pozitii trebuie insa bine mascate, deoarece pe asemenea pante campul de vedere si de tragere sunt deschise, nu numai de la creasta topografica spre piciorul pantei, ci si invers. Panta convexa se prezinta sub forma unei curburi ce acopera o parte mai mica sau mai mare din campul de vedere si de tragere, formand zone nevazute ce nu pot fi lovite prin tragere directa. Spre deosebire de pantele uniforme si concave, pe astfel de pante punctele de observare sau pozitiile de tragere se dispun in locul de curbura a pantei, adica in locurile unde gradul de inclinare a pantei se schimba, trecand de la o panta lina la una mai pronuntata. O astfel de dispunere permite executarea observarii si a tragerilor directe pe tot restul pantei pana la nivelul piciorului ei, permitand in acelasi timp si mascarea obiectivelor proprii fata de observarea terestra a inamicului situat in vale, intrucat curbura pantei inchide campul de vizibilitate directa.

Panta neuniforma este o imbinare a formelor de mai sus, pe a carei intindere se gasesc treceri sau schimbari succesive de pante uniforme, concave si convexe. Astfel de panta nu favorizeaza nici observarea si nici tragerile directe, din cauza ondulatiunilor de teren pe care le prezinta pe toata intinderea ei. Este de remarcat insa faptul ca pantele neuniforme creeaza conditii favorabile pentru deplasarea, manevra sau apropierea ascunsa de un obiectiv indicat. Din punct de vedere topografic la o panta se deosebesc urmatoarele elemente (fig. 9): Fig. 9. AB – linia de cea mai mare panta; CD – linia de inceput de panta; EF – linia de sfarsit de panta; 1, 2, 3, 4, 5 – linii de schimbare de panta. Linia de cea mai mare panta. Este directia sau dreapta care, plecand dintr-un punct oarecare de pe un versant, formeaza cel mai mare unghi cu planul orizontal ce trece prin piciorul pantei, sau cu alte cuvinte linia dupa care curg spre vale apele cazute pe versantul unei inaltimi. Valoarea in grade a inclinarii unui versant se masoara intotdeauna dupa linia de cea mai mare panta. Pe un versant se pot duce un numar nelimitat de linii de cea mai mare panta. Intrucat, de regula, nici un versant nu are pe toata intinderea lui acceasi inclinare, este de la sine inteles ca nici linia de cea mai mare panta nu va avea pe toata lungimea ei o valoare unghiulara constanta, dar va fi o linie continua determinata de drumul de scurgere al apelor cazute pe suprafata versantului. Liniile de schimbare de panta. Sunt acele linii de-a lungul carora versantele isi schimba inclinarea. Ele limiteaza suprafetele cu inclinari diverse ale unui versant, dand nastere la iesinduri in cazul curburii convexe si la intranduri in cel al curburii concave. Liniile de schimbare de panta pot fi paralele sau oblice fata de liniile caracteristice ale terenului (creasta topografica si firul vaii). Liniile de schimbare de panta caracteristice sunt urmatoarele: - linia de inceput de panta – este prima linie de schimbare de panta in partea superioara a versantului; cand versantele uniforme, convexe sau concave ale unei inaltimi se intretaie sub unghiurile mai ascutite, atunci linia de inceput de panta se confrunta cu creasta topografica, iar in celelalte cazuri linia de inceput de panta este prima linia de schimbare de panta situata dedesubtul crestei topografice; - linia de sfarsit de panta – este ultima linie de schimbare de panta in partea inferioara a versantului si se confunda cu piciorul pantei, iar in cazul vailor cu fund ascutit – cu firul vaii. Cunoscand cele de mai sus, se poate defini creasta militara (o notiune des intrebuintata in tactica), ca fiind o linie de schimbare de panta ce deschide campul de vedere si de tragere al intregii inclinari de la varf pana la piciorul pantei si care nu se proiecteaza pe cer in timpul observarii de la inamic (fig. 10). Pe pantele uniforme si concave creasta militara are o pozitie alaturata crestei topografice si aproape coincide cu aceasta, in timp ce pe pantele convexe se situeaza intotdeauna dedesubtul crestei topografice. Fig. 10. 1 – creasta topografica si creasta militara; 2 – creasta topografica; 3 – creasta militara. In functie de gradul de inclinare, din punct de vedere tactic se deosebesc pante line (pana la 5º), mijlocii (intre 5 20º) si abrupte (peste 35º). Fig. 11. 1 – lina; 2 – mijlocie; 3 – mare; 4 – abrupta. Gradul de inclinare a pantelor se exprima prin unghiul de panta (fig. 12), care este unghiul format dintre un plan orizontal si suprafata terestra inclinata sau dintre planul orizontal si linia de cea mai mare panta. Valoarea unghiului de panta se exprima in unitati unghiulare (grade sau miimi) si poate fi determinata direct in teren sau cu ajutorul hartii (pe drumurile publice, tabelele indicatoare arata valoarea unghiului de panta exprimata in procent la suta). Fig. 12. P – plan orizontal; α – unghiul de panta. In cele mai multe cazuri gradul de inclinare a pantelor determina proprietatile tactice ale formelor de relief, influentand in mod direct conditiile de deplasare in teren a fortelor si mijloacelor, conditionand efectuarea manevrelor, executarea tragerilor directe si indirecte, amplasarea punctelor de observare si de comanda, mascarea dispozitivelor de lupta. Astfel, de exemplu, pantele line sunt accesibile deplasarii tuturor fortelor, tehnicii de lupta si mijloacelor de transport, neinfluentand viteza de mars si etapele zilnice. Pantele mijlocii permit, de asemenea, deplasarea tuturor acestor forte si mijloace, dar cu viteza de mars mai mica si cu etape mai scurte. Pantele mari nu sunt accesibile decat mijloacelor senilate, iar cele abrupte permit numai deplasarea subunitatilor fara a fi in formatie sau a luptatorilor izolati, parcurgerea acestora cerand o instruire aparte, precum si alegerea cu pricepere a modului si a itinerariului de deplasare. Este important de retinut ca pantele, atat prin forma cat si prin gradul lor de inclinare, influenteaza asupra tragerilor, astfel: - cu cat o panta este mai mica cu atat este mai eficace focul armamentului de infanterie, deoarece usureaza executarea tragerilor directe care au o mare eficacitate pe campul de lupta; pentru artilerie astfel de pante sunt mai avantajoase cand tragerile se executa de sus in jos, intrucat maresc imprastierea loviturilor; - cu cat o panta este mai mare cu atat eficacitatea focului armamentului din dotare devine mai mica, mai ales la tragerile de jos in sus cu armamentul de infanterie din cauza dificultatilor de ochire precum si din cauza micsorarii imprastierilor loviturilor armamentului de infanterie si artilerie; - pantele uniforme maresc eficacitatea focului armamentului cu tragere directa si usureaza executarea acestora, deoarece exista camp liber de vedere si de tragere atat de la varf pana la piciorul pantei cat si invers; - pantele neuniforme, din cauza diversitatii si alternantei lor, dau nastere la unghiuri moarte si creeaza zone nevazute ce nu pot fi batute cu focul armamentului cu tragere directa.

In terminologia militara in functie de asezarea trupelor proprii fata de inamic, se deosebesc pante si contrapante, astfel: - pantele – sunt cele indreptate de la trupele proprii spre inamic sau cele pe care inamicul are posibilitatea sa le observe ori sa le loveasca prin trageri directe; pe acestea se dispun de regula fortele si mijloacele cele mai importante ale subunitatilor destinate pentru respingerea atacurilor inamice, se instaleaza pozitii pentru tragere directa, diferite obstacole antiinfanterie si antitanc, precum si puncte sau posturi de observare; - contrapantele – sunt pantele opuse celor de mai sus, adica terenul de observare terestra a inamicului; acestea se folosesc de obicei pentru concentrarea in secret a subunitatilor si a tehnicii de lupta, pentru dispunerea pozitiilor de tragere indirecta, precum si pentru adaposturi. b. Particularitatile si influenta reliefului asupra actiunilor de lupta Sesurile si colinele sunt terenuri apte pentru folosirea tuturor armelor si a tuturor categoriilor de tehnica de lupta. Particularitatile unor astfel de terenuri, din punct de vedere tactic, sunt legate de gradul lor de acoperire, de existenta, numarul si dispunerea obstacolelor naturale (rauri, rape, mlastini etc.), de natura solului (argilor, nisipos, mlastinos etc.), precum si de conditiile concrete de clima si meteorologice in care se desfasoara actiunile de lupta. Regiunile deluroase sunt de asemenea propice folosirii tuturor categoriilor de forte armate si tuturor armatelor, impreuna cu toata tehnica lor de lupta din inzestrare. Aceste regiuni pot fi considerate, din punct de vedere tactic, drept terenuri semiacoperite sau acoperite, chiar in cazul existentei reduse a diferitelor detalii naturale sau artificiale de planimetrie. Neregularitatile suprafetei terestre, formele de relief, constituie acoperiri naturale ale cailor de comunicatii ce se folosesc pentru afluirea trupelor si a tehnicii de lupta, aprovizionari si evacuari, in timp ce varfurile inaltimilor izolate si versantele dealurilor, ce se pierd pe fondul peisajului din adancime, pot fi folosite in bune conditii pentru amenajarea punctelor de observare si a pozitilor de tragere. In munti intrebuintarea cu maximum de eficacitate a tuturor armelor si a intregului armament, precum si a unor mijloace tehnice din dotare este ingreuiata de conditiile specifice de relief. Muntii inalti si alpini reclama folosirea cu precadere a vanatorilor de munte – instruiti, dotati si echipati in mod special pentru ducerea diferitelor actiuni de lupta in astfel de regiuni. Relieful muntos limiteaza aria de intrebuintare a unor arme cu mare putere de izbire sau de lovire. Astfel, folosirea tancurilor si a unei parti din artilerie este legata de existenta, dispunerea si practicabilitatea cailor de comunicatii, care de regula se gasesc in vai ori traverseaza diferitele lanturi sau masive muntoase prin chei sau trecatori; aceasta servitute sta si in fata executarii transporturilor auto. De asemenea, trupele radiotehnice si o parte din cele de transmisiuni nu se pot deplasa decat pe aceste cai de comunicatii, zona lor de actiune fiind in acelasi timp conditionata de relieful inconjurator. In plus, folosirea trupelor de rachete necesita si luarea anumitor masuri de siguranta si de asigurare. Sprijinul aviatiei si al trupelor terestre intampina anumite dificultati, iar recunoasterea si cercetarea aeriana sunt greu de executat. Terenurile muntoase ofera conditii naturale prielnice executarii de ambuscade, precum si pentru executarea si declansarea unor atacuri prin surprindere asupra inamicului. Formele pronuntate de relief, stancile, padurile si umbrele acestora ofera conditii naturale de mascare a trupelor si a tehnicii de lupta impotriva observarii terestre sau aeriene a inamicului. Particularitatile unor astfel de terenuri usureaza organizarea apararii in general si mai ales a apararii impotriva aviatiei si tancurilor, precum si realizarea unor obstacole genistice. In acelasi timp, executarea observarii si a manevrei de forte si mijloace este ingreuiata – desi deplasarile in general sunt ascunse vederii inamicului – iar ritmul de ofensiva se micsoreaza considerabil. Discontinuitatea dispozitivului de aparare usureaza executarea tuturor manevrelor de catre trupele atacatoare. Atat in regiunile deluroase, cat mai ales in cele muntoase, marea majoritate a vailor, precum si a rapelor sau viroagelor sunt ascunse vederii unui observator aflat chiar la mica distanta fata de acestea. Datorita acestui fapt asemenea forme de relief – si cu deosebire cele ce au directia spre pozitiile trupelor inamice – pot fi folosite in bune conditii ca drumuri ascunse de apropiere sau ca drumuri de ocolire prin flancuri si prin spate a pozitiilor acestora. Vaile sunt favorabile pentru concentrarea fortei vii si a tehnicii de lupta, pentru deplasarea mascata in dispozivitul de lupta propriu, precum si pentru amplasarea pozitiilor de tragere ale armamentului cu tragere indirecta. Pentru actiunile subunitatilor mici precum si ale luptatorilor izolati, o mare insemnatate o are si folosirea cu pricepere a avantajelor pe care le ofera micile neregularitati ale suprafetei terestre, cum sunt movilele, cutele si alunecarile de teren sau surpaturile, gropile, rambleele, debleurile si altele. Aceste forme de relief si detalii de planimetrie pot fi folosite cu succes pentru organizarea ambuscadelor, pentru mascarea fata de observarea terestra a inamicului, pentru a consitui acoperiri in timpul salturilor succesive de pe un aliniament pe altul, cat si pentru diverse alte scopuri. D. Proprietatile tactice ale terenului in functie de detalii de planimetrie a. Particularitatile detaliilor de planimetrie Este evident ca pe o anumita portiune a suprafetei terestre, pe care au loc actiuni de lupta, exista si un numar variabil de diverse detalii naturale sau artificiale de planimetrie de diferite categorii. Detaliile de planimetrie – asemenea reliefului – influenteaza organizarea si ducerea luptei, creand conditii favorabile sau, dimpotriva, ingreuind realizarea misiunilor de lupta ordonate subunitatilor sau luptatorilor izolati. In cele ce urmeaza se vor analiza pe scurt unele dintre particularitatile tactice ale unor categorii de detalii de planimetrie. Localitatile si constructiile industriale si social-culturale. Aceste detalii de planimetrie favorizeaza ducerea luptei de aparare si ingreuiaza in mod considerabil misiunea trupelor atacatoare. Ele pot fi amenajate cu eforturi minime pentru a fi folosite drept noduri de aparare si puncte de sprijin. Existenta cladirilor de piatra sau de beton armat cu subsoluri,

diversele constructii la suprafata si in subteran ofera posibilitati multiple de a organiza o aparare stabila si constituie in acelasi timp adaposturi solide pentru forta vie si pentru o parte a tehnicii de lupta. Numarul mare de constructii si edificii – dispuse una in apropierea celeilalte – micsoreaza posibilitatile de observare, limiteaza campurile de tragere, complica organizarea cooperarii intre subunitati si intre luptatorii izolati, reduce posibilitatile de folosire cu maximum de eficacitate a tehnicii de lupta din dotare, ingreuiaza deplasarile. Toate aceste servituti impun folosirea cu pricepere si dibacie a cladirilor, curtilor, subsolurilor, pasajelor in tot timpul organizarii si ducerii actiunilor de lupta in localitati cat si in grupurile de constructii dispuse in afara acestora. Este de retinut faptul ca edificiile si constructiile proeminente, cladirile izolate dispuse la marginea cvartalelor sau in afara localitatilor pot constitui repere bune pentru orientare sau pentru determinarea locului de statie. Reteaua de comunicatii. Soselele si drumurile de diferite categorii au o mare importanta pentru deplasarea trupelor si a tehnicii de lupta in scopul concentrarii lor pe o anumita directie sau intr-un anumit loc cat si pentru folosirea lor drept cai de aprovizionare si de evacuare. Reteaua de drumuri capata o insemnatate deosebita in actualele conditii, cand trupele sunt dotate cu o mare varietate de tehnica de lupta perfectionata ce se deplaseaza pe roti sau pe senile. In zonele muntoase atat drumurile naturale cat si potecile ce traverseaza defileurile au o mare importanta din punct de vedere tactic; de aceea cucerirea si mentinerea ferma a acestora influenteaza in mod hotarator realizarea cu succes a actiunilor de lupta din munti. De asemenea, cucerirea si mentinerea cu fermitate a nodurilor de comunicatii si de cale ferata, a statiilor si garilor, a lucrarilor de arta (viaducte, poduri, tuneluri) dispuse pe sosele, drumuri si cai ferate au o deosebita insemnatate tactica, mai ales daca se tine seama de rolul important pe care-l joaca in desfasurarea luptei aceste puncte obligate de trecere. Soselele, drumurile, caile ferate, precum si constructiile de pe acestea sau cele alaturate (ramblee, debleuri, santuri), care sunt perpendiculare pe directia de atac pot servi drept aliniamente pentru micile subunitati in scopul consolidarii sau mentinerii terenului cucerit; santurile pot fi folosite ca transee sau pozitii de tragere pentru armamentul de infanterie, rambleele pot constitui adaposturi sau elemente de mascare in fata observarii terestre a inamicului, iar debleurile pot servi drept obstacole antitanc. Hidrografia. Detaliile de planimetrie ce intra in aceasta categorie (raurile, lacurile, canalurile, retelele de irigatii, fantanile etc.) au o mare influenta asupra actiunilor de lupta ale trupelor. Raurile – iar pentru subunitatile mici chiar paraiele – pot servi drept alinimente care sa usureze misiunea de lupta a trupelor aflate in aparare si, in acelasi timp, sa ingreuieze misiunea celor atacatoare. In functie de latime si adancime, de viteza de curgere a apei si natura fundului, de caracterul si natura malurilor, raurile constituie obstacole pentru deplasarea trupelor si a tehnicii de lupta. Lacurile, de asemenea, constituie obstacole importante pentru trupele atacatoare, iar pentru cele din aparare asigura o buna acoperire a limitei dinainte a apararii. Canalurile si retelele de irigatii, mai ales cand acestea sunt dispuse in mod sistematic pe suprafete mai intinse, compartimenteaza terenul si ii confera un caracter semiaccidentat sau accidentat. Aceste elemente de hidrografie favorizeaza trupele aflate in aparare, dand posibilitatea organizarii unor aliniamente succesive de aparare. In acelasi timp ele ingreuiaza misiunea trupelor atacatoare, limitand posibilitatile lor de deplasare si de manevra si constituie bune obstacole antitanc. Abundenta apelor curgatoare si statatoare asigura satisfacerea nevoilor de apa legate de intrebuintarea pe scara larga a mijloacelor mecanizate, cat si cele solicitate de dezinfectarea armamentului, tehnicii de lupta si de transport. Existenta, numarul si dispunerea resurselor de apa potabila in afara localitatilor (fantani si izvoare) au o mare importanta pentru asigurarea unor necesitati ale trupelor care actioneaza pe campul de lupta. Influenta detaliilor de planimetrie ce intra in categoria elementelor de sol si vegetatie asupra actiunilor de lupta, cat si unele particularitati tactice ale acestora, sunt tratate putin mai pe larg in cele ce urmeaza. b. Particularitatie si influenta naturii solului asupra actiunilor de lupta Din punct de vedere tactic, dupa natura solului, terenul se clasifica in urmatoarele categorii: saraturos, nisipos, mlastinos, pietros si argilos. Duritatea suprafetei terestre, precum si diferenta de calitate rezultata din natura deosebita a solurilor, au o influenta hotaratoare asupra gradului de accesibilitate a terenului si conditioneaza intr-o anumita masura folosirea tehnicii de lupta. Solul saraturos, mai putin raspandit pe teritoriul patriei noastre, isi semnaleaza prezenta prin lipsa totala sau slaba dezvoltare a vegetatiei ierboase. Astfel de soluri sunt situate in depresiuni in zonele de ses cu drenaj natural insuficient, in apropierea lacurilor sarate si a litoralului maritim. In timpul ploilor aceste terenuri devin clisoase, ingreuiaza deplasarea trupelor si a mijloacelor de transport, reducand mobilitatea trupelor, iar pe timp uscat demasca deplasarea mijloacelor mecanizate datorita prafului ce se ridica in urma acestora. Solul nisipos, care se intalneste pe intinderi apreciabile in tara noastra, se deosebeste prin nisipuri fixe sau miscatoare si se formeaza numai in zonele cu umiditate redusa. Relieful terenurilor cu sol nisipos se prezinta sub forme ondulate cu pante foarte line ce poarta denumirea de dune, precum si sub forma plata a grindurilor maritime. Dintre terenurile nisipoase sunt mai favorabile desfasurarii diferitelor actiuni de lupta cele fixate prin vegetatie (plantatii de pomi, de arbusti sau vita de vie), fata de cele cu nisipuri miscatoare. Solul nisipos, mai ales in conditiile de observare, precum si ochirea. Un asemenea teren, datorita prezentei dunelor si a vegetatiei plantate, usureaza mascarea trupelor si a tehnicii de lupta fata de observarea terestra a inamicului, reduce eficacitatea focului armamentului trupelor atacatoare datorita patrunderii cu usurinta in adancimea solului a gloantelor si proiectilelor, ingreuiaza deplasarea trupelor si mai ales a tehnicii in afara retelelor de drumuri, demasca, prin norul de praf ce se ridica, pozitiile de tragere si deplasarea mijloacelor mecanizate, intr-un astfel de sol, lucrarile genistice de organizare a terenului trebuie neaparat consolidate. Solul mlastinos reduce atat capacitatea de manevra, cat si mobilitatea trupelor, de multe ori chiar si pentru micile subunitati. Acest tip de sol fragmenteaza terenul prin existenta unor zone greu accesibile sau inaccesibile, reducand

activitatea trupelor doar spre unele directii de traversare sau de ocolire si micsorand in buna masura efectul proiectilelor si grenadelor, mai ales al celor brizante. Particularitatile tactice ale solului mlastinos sunt dependente in masura considerabila de natura si de gradul de accesibilitate al mlastinilor, de anotimp si de starea vremii. Astfel, in timp ce iarna conditiile de accesibilitate sunt de obicei acceptabile, primavara (in urma dezghetului) si toamna (datorita ploilor) acest tip de sol este cel mai greu de trecut; chiar si vara, dupa ploi, accesibilitatea solului mlastinos se reduce considerabil. Terenul mlastinos – datorita proprietatilor sale specifice – ofera bune conditii naturale pentru organizarea apararii intrucat (mai ales daca se situeaza in fata limitei dinainte) ingreuiaza actiunile de lupta ale trupelor atacatoare, duand prin acesta un aport la stabilitatea apararii. Intrucat experienta a aratat ca nici o mlastina nu este in aceeasi masura inaccesibila pe toata intinderea ei si in orice anotimp sau stare a vremii, este recomandabil ca inaintea oricaror actiuni de lupta pe un astfel de teren sa se execute o recunoastere prealabila a acestuia. Dupa anumite indicii (desimea vegetatiei ierboase, dispunerea lastarisurilor, existenta musuroaielor de furnici sau cartite) pot fi identificate itinerare de trecere pentru forta vie si pentru anumite categorii de tehnica de lupta, chiar si in mlastinile inaccesibile. Dupa diferite criterii de apreciere, solul mlastinos se clasifica astfel: In functie de gradul de accesibilitate: - accesibile; greu accesibile si inaccesibile. In functie de natura lor: - mlastini propriu-zise – care pot fi permanente sau periodice, iar adancimea stratului de turba (umed in permanenta) intrece 30 – 35 cm; - terenuri mlastinoase – in care adancimea stratului de turba este mai mica de 30 – 35 cm; in aceasta categorie intra si luncile acoperite cu papuris si stuf ce se formeaza pe vaile inundabile ale raurilor. In functie de regimul apelor si de vegetatie: - mlastini joase – care se intalnesc mai ales in depresiunile fara scurgere si se formeaza in urma alimentarii din ape freatice; ele sunt acoperite de obicei cu diferite ierburi de balta si cu muschi alb si au o infatisare asemanatoare cu cea a pasunilor (in unele cazuri se si transforma in pasuni); - mlastini inalte – care se formeaza mai ales in zone cu temperaturi mai scazute sub actiunea climatului bogat in precipitatii ce asigura umiditatea necesara si se alimenteaza in exclusivitate din precipitatiile atmosferice, vegetatia lor fiind compusa din muschi alb, din pin si larita; suprafata acestora este acoperita cu un strat de turba ce atinge uneori si grosimi de ordinul metrilor, datorita carui fapt – mai ales iarna sau in vreme secetoasa – pot fi trecute cu usurinta cu mijloace de transport usoare si mijlocii. Solul pietros mareste gradul de vulnerabilitate a fortei vii, datorita atat ricoseurilor, cat si sparturilor de piatra care si ele pot provoca ranirea personalului sau deteriorarea tehncii usoare. Pe un astfel de sol executarea lucrarilor de organizare genistica a terenului intampina anumite dificultati, solicita mai mult timp si eforturi suplimentare din partea executantilor. Deplasarea mijloacelor mecanizate in afara drumurilor modernizate atrage dupa sine o uzura mai mare a cauciucurilor si a senilelor. Solul argilos, care este cel mai raspandit in tara noastra, permite in general intrebuintarea tuturor armelor. Pe un astfel de sol pot fi intrebuintate toate armele terestre, mai ales cand acesta este uscat; araturile adanci micsoreaza gradul de mobilitate al infanteriei motorizate. Este necesar a se retine faptul ca pe timp de ploaie acest tip de sol provoaca greutati deplasarii trupelor si tehnicii de lupta in afara drumurilor. c. Particularitatile si influenta vegetatiei arborescente asupra actiunilor de lupta Vegetatia arborescenta reprezentata prin paduri influenteaza in diferite moduri desfasurarea actiunilor de lupta ale trupelor, in functie de anumite particularitati si caracteristici ca: marimea, specia, natura solului, forma si varsta, desimea si inchiderea coroanelor, existenta drumurilor de exploatare, a benzilor defrisate (liniilor de somiera) si a poienilor, precum si altele. Zonele impadurite precum si livezile sau gradinile cu pomi fructiferi fac parte din categoria terenurilor acoperite. Padurile limiteaza campul de vedere si de tragere, de asemenea ingreuiaza deplasarea tehnicii de lupta si a mijloacelor de transport. Din punct de vedere tactic, dupa diverse criterii de apreciere, padurile se clasifica astfel: - In functie de forma si etajare: simple (alcatuite numai din copaci, formand deci un singur etaj prin coroanele acestora; lastarisul si tufarisul sunt inexistente sau exista numai pe alocuri in cantitati neglijabile) sau complexe (alcatuite prin existenta concomitenta a copacilor, lastarisului si tufarisului, formand deci doua sau trei etaje din coroanele copacilor si din tufaris, fig. 13). Cu cat o padure are mai multe etaje cu atat ea ofera mai multe posibilitati de mascare a trupelor si a tehnicii de lupta, cu deosebire fata de observarea aeriana a inamicului. Fig. 13. 1 – primul etaj; 2 – al doilea etaj; 3 – al treilea etaj. - In functie de desime si de gradul de inchidere a coroanelor (fig. 14): rare (alcatuite din copaci dispusi astfel incat intervalele dintre coroanele lor sunt mai mici decat diametrul coroanelor) sau compacte (alcatuite din copaci ale caror coroane se inchid intre ele formand un acoperis continuu). Fig. 14. 1 – rara; 2 – deasa; 3 – compacta; a – diametrul coroanelor; b – intervalul dintre coroane. Padurile rare nu ingreuiaza in mod simtitor observarea aeriana, de asemenea permit deplasarea cu usurinta printre copaci a trupelor si a tehnicii de lupta. Padurile dese – mai ales cele cu copaci grosi – reduc din mobilitatea trupelor de tancuri si mecanizate, impun anumite defrisari pentru imbunatatirea conditiilor de observare si pentru largirea sau curatarea campurilor de tragere, dar constituie bune acoperiri naturale impotriva observarii terestre sau aeriene. Padurile compacte,

care cuprind de obicei si lastarisuri sau tufarisuri dese, limiteaza mult observarea terestra si campurile de tragere, creeaza greutati in orientarea trupelor, reduc mult din mobilitatea acestora datorita vegetatiei foarte dese si a bustenilor daramati, dar asigura o protectie totala in fata observarii terestre sau aeriene. - In functie de varsta socotita dupa inaltimea si grosimea medie a copacilor: tinere (cu inaltimea medie sub 5 – 6 m si cu grosimea medie a copacilor in dreptul pieptului unui om – in jurul a 10 cm), mijlocii (cu inaltimea medie de peste 5 – 6 metri si cu grosimea medie a copacilor pana la 20 – 25 cm) sau batrane (cu grosimea medie a copacilor de peste 25 cm indiferent de inaltimea medie a acestora). La stabilirea varstei padurii este necesar sa se tina cont de faptul ca inaltimea si grosimea copacilor sunt in functie de specia acestora. Padurile tinere de obicei sunt foarte dese, datorita carui fapt ingreuiaza atat observarea, cat si orientarea trupelor. Materialul lemnos nu se poate folosi decat pentru executarea unor amenajari genistice usoare. Tancurile trec fara greutate prin astfel de paduri desi ele de regula sunt lipsite de drumuri, fapt ce influenteaza asupra mobilitatii celorlalte trupe si categorii de tehnica. In padurile mijlocii in general se pot intrebuinta toate armele, desi artileria, tancurile si trupele de rachete sunt legate de existenta, dispunerea si starea drumurilor de exploatare sau a benzilor defrisate. Materialul lemnos se poate intrebuinta pentru lucrari genistice de orice fel. Padurile batrane – in care bustenii cazuti si putrezi sunt destul de frecventi – influenteaza asupra posibilitatilor de deplasare a trupelor si a tehncii de lupta; posibilitatile de mascare sunt mai reduse in astfel de paduri din cauza dispunerii mai rare a copacilor, ale caror coroane nu au intotdeauna o inchidere totala. - In functie de specia copacilor: foioase (stejar, ulm, carpen, fag etc.); conifere (brad, pin etc.) sau mixte (diferite specii de foioase si conifere). E. Proprietatile de protectie ale terenului fata de efectele armelor de nimicire in masa Armele de nimicire in masa au cunoscut o dezvoltare deosebit de rapida in ultimele decenii. Dar oricat de moderne ar fi aceste arme, oricat de mare ar fi puterea lor de distrugere, intrebuintarea si eficacitatea lor depind in buna masura de conditiile terenului, ca si in cazul armamentului clasic. Se cunoaste faptul ca efectele nimicitoare ale exploziei nucleare sunt cauzate de actiunile undei de soc, emisiile de lumina, radiatiei penetrante si infectarii radioactive, precum si de efectele combinate ale acestora. Gradul de eficacitate a acestor factori nimicitori este dependent in masura mai mica sau mai mare de particularitatile terenului, care pot contribui la reducerea sau, dimpotriva, la marirea efectelor exploziei nucleare. Caracterul terenului, masivele paduroase si conditiile meteorologice exercita o mare influenta asupra efectelor undei de soc. Astfel, in teren ses descoperit si pe timp linistit fara vant, unda de soc se propaga uniform in toate directiile. Presiunea ei se mareste insa pe pantele orientate perpendicular pe directia de propagare si, dimpotriva, scade pe contrapantele inaltimilor. De asemenea, in vai, trecatori, rape dispuse perpendicular pe directia de propagare efectul ei distructiv se reduce, dar se intensifica in cazul cand se propaga de-a lungul acestora, dar se intensifica in cazul cand se propaga de-a lungul acestora. In masivele paduroase efectele undei de soc se reduc in buna masura datorita scaderii presiunii ca urmare a efectului de franare pe care-l exercita copacii asupra maselor de aer antrenate in miscare. Vantul ce sufla in sensul directiei de propagare mareste, iar cel in sens contrar micsoreaza intrucatva efectul distrugator al undei de soc. Efectul distructiv al emisiunii de lumina este influentat de relieful terenului, de vegetatia arborescenta si de conditiile atmosferice. Pe contrapantele inaltimilor, in vai sau in rape, precum si in paduri, efectele acesteia sunt mai mici decat in teren descoperit. Daca in urma exploziei nucleare produsa pe timp innorat sub platfonul norilor emisiunea de lumina actioneaza chiar mai puternic decat pe timp senin, dimpotriva, in cazul exploziei produsa deasupra norilor efectele distructive ale emisiunii de lumina sunt mai reduse, ca de altfel si in cazul existentei cetei dese, precum si a ninsorii sau a ploii puternice. Relieful terenului si masivele paduroase exercita o anumita influenta asupra efectelor vatamatoare ale radiatiei penetrante, astfel incat pe contrapantele inaltimilor, in vai adanci si inguste, in rape si prapastii paduri dozele de radiatie sunt mai reduse fata de cele din teren descoperit. Desi relieful, vegetatia arborescenta precum si diferitele detalii de planimetrie existente in teren reprezinta o piedica in calea acestor radiatii, ele nu pot consitui o protectie totala, deoarece acestea isi schimba adesea directiile de propagare in aer. Parte din radiatia penetranta este absorbita de paduri sau de diferite obstacole din teren, iar intensitatea ei se micsoreaza si prin absorbirea particulelor de radiatii de catre orice material sau obiect din teren. Dimensiunile zonelor si gradul de infectare radioactiva sunt diferite, in functie – printre altele – de relieful terenului, de natura solului si de conditiile meteorologice. Directia si viteza vantului determina directia si viteza de deplasare a norului radioactiv, precum si dispunerea si dimensiunile fasiei infectate si densitatea infectarii. Pe vant puternic suprafata terenului infectat se mareste dar se micsoreaza densitatea infectarii. Terenul nisipos sau cel argilor pe timp uscat contribuie la prelungirea duratei de actiune a efectelor radiatiei penetrante. Ploaia si ninsoarea favorizeaza caderea unei cantitati mai mari de precipitatii radioactive, marind astfel gradul de infectare a terenului pe directia de deplasare a norului radioactiv. Folosirea judicioasa a particularitatilor terenului contribuie intr-o masura insemnata la protectia trupelor si a tehncii de lupta impotriva efectelor combinate ale exploziei nucleare. Prin dispunerea fortelor si a mijloacelor din inzestrare in acoperiri naturale ca vai inguste, adanci si sinuoase, rape, contrapante, cariere, masive paduroase si altele, efectele exploziei nucleare se reduc cu mult fata de situatia in care acestea s-ar gasi intr-un teren ses descoperit. Malurile rapelor si cele abrupte ale raurilor, debleurile, rambleele, santurile pot fi amenajate si folosite drept adaposturi pentru subunitati mici si pentru luptatorii izolati; de asemenea, pesterile si minele pot constitui bune adaposturi antinucleare, in urma consolidarii intrarilor sau a galeriilor, precum si a executarii unor amenajari speciale. In teren ses pot fi folosite pentru protectia micilor subunitati si a luptatorilor izolati denivelarile line ale terenului, acoperirile naturale sau cele artificiale, precum si digurile, canalurile, santurile, debleurile, rambleele si alte detalii de teren

cu diferite proprietati de protectie. Este evident ca terenul deluros – indeosebi cel framantat – precum si terenul muntos ofera conditii mai favorabile pentru protectia trupelor si a tehnicii de lupta decat terenul ses descoperit, un astfel de teren micsorand efectele combinate ale exploziei nucleare. Masivele paduroase reduc intr-o oarecare masura efectele distructive ale exploziei nucleare, cele mai bune proprietati de protectie oferindu-le padurile complexe si compacte de foioase, cu coroanele copacilor bine dezvoltate, avand lastarisul si tufarisul dens. Caracterul terenului si acoperirile naturale influenteaza in egala masura si asupra efectelor distructive ale armelor chimice, indeosebi asupra eficacitatii si persistentei substantelor toxice de lupta. Astfel, terenul framantat (cu vai adanci si inguste, cu viroage si rape), localitatile si padurile permit acumularea unor cantitati mai mari de substante toxice de lupta, pastrand in acelasi timp concentratii periculoase timp indelungat. Solurile afanate si uscate se infecteaza mai ales cu substante lichide. Datorita gradului mare de porozitate a unor astfel de soluri substantele in cauza patrund mult in adancime, marind persistenta acestora. Dintre elementele retelelor de comunicatii drumurile modernizate se infecteaza numai la suprafata, ceea ce usureaza misiunea echipelor de dezinfectare. De asemenea, vegetatia se infecteaza puternic cu substantele toxice persistente. Intrucat insa infectarea se produce numai la suprafata, prin evaporare rezulta o concentratie apreciabila de vapori de substante toxice in aer, ceea ce reprezinta un real pericol de prelungirea persistentei acestora. 4. Cercetarea si studierea terenului A. Scopul si misiunile cercetarii terenului Scopul cercetarii terenului este de a obtine informatii detaliate asupra campului de lupta, in vederea folosirii cu pricepere a proprietatilor sale tactice pentru asigurarea indeplinirii misiunilor de lupta ordonate. Cercetarea terenului se executa atat in dispozitivul de lupta al trupelor proprii cat si in cel al inamicului. Cercetarea terenului ocupat de inamic se executa concomitent cu cercetarea insasi a inamicului. Uneori se impune si cercetarea independenta a terenului (cu ocazia recunoasterii unor pozitii de aparare, in vederea alegerii cailor de comunicatii pentru deplasarea unor coloane, pentru stabilirea unor itinerare de deplasare in afara retelei de comunicatii, precum si in alte scopuri) actiune pentru care pot fi destinate subunitatile mici sau luptatori izolati. Misiunile cercetarii terenului se stabilesc de catre comandanti pentru fiecare caz in parte, in functie de situatia concreta si de caracterul misiunilor de lupta de indeplinit. De pilda, inaintea executarii unei deplasari organizate in coloana, misiunile de cercetare a terenului se refera la obtinerea de date suplimentare fata de cele cuprinse in harta, privind posibilitatile de deplasare pe itinerar a diferitelor arme si a diverselor categorii de tehnica de lupta, strarea drumului si caracteristicile sale (latimea partii carosabile si din sant in sant, materialul de acoperire), numarul firelor de circulatie, portiunile de drum greu de strabatut, starea si capacitatea de sarcina a podurilor, posibilitatile de varientare in cazul blocarii punctelor obligate de trecere, starea, capacitatea si caracteristicile mijloacelor mobile de trecere locale pentru cursurile de apa, locul si caracteristicile vadurilor, posibilitatile de deplasare in afara drumurilor, conditii de mascare si de adapostire a coloanei in cazul unui atac aerian, posibilitatile de orientare pe itinerar. In lupta ofensiva, misiunile de cercetare a terenului pe directia de atac se refera mai ales la descoperirea si precizarea portiunilor de teren ce nu pot fi batute cu foc de catre inamic, la stabilirea celor mai favorabile cai de apropiere ascunsa de dispozitivul de lupta al trupelor sale, la existenta, natura, caracteristicile si posibilitatile de evitare a obstacolelor naturale ce se gasesc pe drumul inaintarii trupelor proprii. In aparare, misiunile cercetarii terenului se refera la stabilirea celor mai corespunzatoare locuri de dispunere pentru amplasarea transeelor, a santurilor de comunicatii si a punctelor de observare, la precizarea celor mai convenabile locuri in vederea dispunerii pozitiilor de tragere astfel, incat sistemul de foc sa poata fi organizat cat mai eficace, precum si la determinarea acelor proprietati tactice si particularitati concrete ale terenului care pot contribui la organizarea si ducerea luptei de aparare si la stabilirea apararii. Din marea varietate a misiunilor de cercetare a terenului ies in evidenta cateva cu o deosebita importanta si cu valabilitate generala, indiferent de forma de lupta adoptata si de situatia concreta a actiunilor de lupta; acestea sunt urmatoarele: - stabilirea gradului de concordanta a hartilor din inzestrarea trupelor cu terenul, precizarea schimbarilor produse in teren ce pot influenta actiunile de lupta ale trupelor si, in primul rand, a schimbarilor produse ca urmare a folosirii armei nucleare; - precizarea masurii in care conditiile concrete de teren asigura atat trupelor proprii cat si celor inamice posibilitatile de observare si de mascare, de folosire a diverselor arme si a diferitelor categorii de tehnica de lupta, de intrebuintare a armamentului din dotare si executarea eficace a focului, capacitatea de manevra si surprinderea, posbilitatile de deplasare si de orientare pe campul de lupta; - alegerea si folosirea cat mai buna a conditiilor oferite de teren, in vederea indeplinirii misiunilor de lupta ordonate. B. Procedeele de cercetare si de studiere a terenului Procedeele de cercetare si de studiere a terenului sunt observarea, recunoasterea nemijlocita, studierea terenului cu ajutorul hartii sau cu ajutori fotografiilor aeriene ori terestre.

a. Observarea Observarea constituie unul dintre procedeele de baza ale cercetarii si consta in actiunea de a supraveghea si a obtine date despre inamic si despre terenul ocupat de acesta intr-un anumit sector de observare, supravegherea executanduse cu ochiul liber sau cu ajutorul unor aparate optice de observare. Fiecare luptator executa obligatoriu observarea permanenta a campului de lupta. Pentru cercetarea terenului prin observare, in cadrul subunitatilor se organizeaza posturi de observare in toate formele actiunilor de lupta. Cand observarea se executa dintr-un anumit loc – mai frecvent pe timpul stationarii si in aparare – acesta este post de observare fix, iar cand se executa pe timpul deplasarii (pe tanc, transportor blindat, autovehicul), caz frecvent pe timpul ducerii actiunilor de lupta, este post de observare mobil. Alegerea locului pentru observare – mai ales in cazul posturilor de observare fixe – are o deosebita importanta, tinand seama de faptul ca acesta trebuie sa asigure in acelasi timp atat un camp de observare a terenului din sectorul incredintat, cat si o foarte buna mascare contra observarii terestre si aeriene a inamicului. Cercetarea terenului prin observare da posibilitatea stabilirii unor proprietati tactice sau particularitati caracteristice ale terenului cum sunt: - schimbarile produse in teren (fata de continutul hartii) in raionul dispozitivului de lupta al trupelor inamice; - existenta zonelor prevazute si a celor ce nu se pot lovi prin trageri directe, atat de la trupele noastre spre cele inamice cat si invers; - accesibilitatea terenului pentru trupe si pentru diferite categorii de tehnica de lupta (tot in ambele sensuri); - posibilitatile de executare a manevrei de forte si mijloace sau de foc, precum si cele din apropiere ascunsa a trupelor proprii sau a celor inamice fata de dispozitivul de lupta al partii adverse. Asemenea informatii obtinute prin observare permit aprecierea justa de catre comandant a situatiei de lupta si luarea unei hotarari cat mai potrivite fata de aceasta. Ele usureaza de asemenea determinarea locurilor de dispunere a mijloacelor de foc ale inamicului, cailor sale probabile de apropiere spre pozitiile trupelor proprii, directiile probabile de deplasare a mijloacelor sale mecanizate, contribuind prin aceasta la luarea din timp a masurilor necesare pentru contracararea sau devansarea actiunilor inamicului si la crearea premiselor necesare asigurarii in final a indeplinirii misiunii de lupta ordonate. Trebuie sa se scoata in evidenta faptul ca acest procedeu de cercetare a terenului isi are si servitutile sale. Astfel, numai prin observare este imposibil sa se cerceteze in totalitate si in permanenta terenului, deoarece acesta este limitata de timpul de lumina, de conditiile meteorologice, de starea vremii, precum si de existenta in teren a zonelor nevazute. b. Recunoasterea nemijlocita Recunoasterea nemijlocita (la fata locului) este procedeul de baza al cercetarii terenului si consta in parcurgerea unei anumite suprafete de teren in vederea culegerii informatiilor si datelor privitoare la elementele topografice si la proprietatile tactice ale terenului, folosind harti sau fotografii pentru completarea si corectarea lor, sau (cand aceste documente lipsesc) intocmind unele documente grafice de lupta simple (schite, crochiuri, scheme). Recunoasterea nemijlocita este cel mai complet procedeu de cercetare a terenului, care permite o analiza amanuntita si o apreciere minutioasa a particularitatilor terenul si a proprietatilor sale tactice in limitele zonei recunoscute. In timpul executarii recunoasterii nemijlocite se stabileste influenta terenului asupra subunitatii proprii, a vecinilor si asupra trupelor inamice, se schiteaza elementele dispozitivului de lupta al trupelor proprii (transeele, santurile de comunicatii, pozitiile mijloacelor de foc, dispunerea punctelor de observare etc.), se determina locul, natura si caracterul lucrarilor necesare in vederea amenajarii genistice a terenului si la nevoie se intocmeste si o schita (crochiu, schema) a terenului, insotita cu o scurta descriere a informatiilor ce nu pot fi reprezentate grafic. In toate cazurile, din complexitatea elementelor terenului se selectioneaza numai cele absolut necesare scopului tactic urmarit. Cu toate avantajele sale, si acest procedeu de cercetare a terenului isi are servitutiile sale: nu se pot cerceta intr-un timp scurt decat portiuni limitate de teren, numai ziua si in conditii meteorologice sau de stare a vremii corespunzatoare; de asemenea, cu greu se pot executa recunoasteri nemijlocite intr-un teren ocupat de trupele inamice, iar in cazul contactului direct cu inamicul se cere luarea unor masuri adecvate de mascare. In cele ce urmeaza se dau cateva elemente de baza privitoare la executarea cercetarii terenului prin recunoastere nemijlocita. Recunoasterea localitatilor. Aceste detalii de planimetrie din punct de vedere tactic ii confera terenului pe care sunt situate un caracter acoperit si accidentat; ele au o deosebita importanta militara prin pozitia lor topografica, prin proprietatile lor tactice si prin resursele de diferite categorii pe care le pot oferi. La recunoasterea lor se urmaresc mai ales urmatoarele elemente: - Caracteristici generale: importanta administrativa, marimea, orientarea. - Locul de dispunere: situat pe vale, la ses, pe versantul sau pe coama unei inaltimi, pe malurile unui curs de apa, la incrucisarea mai multor drumuri. - Natura, forma si caracteristicile terenului inconjurator (cu deosebire partea spre inamic): natura solului si gradul de cultivare a terenului, accesibilitatea terenului in afara drumurilor pentru diferite categorii de tehnica de lupta (tinand seama de anotimp, starea vremii, conditii meteorologice), existenta si caracterul acoperirilor naturale sau artificiale de teren (paduri, livezi, grupuri de copaci, constructii izolate masive), formele de relief (ses, coline, dealuri, vai, munti), caracterul predominant al vreunei inaltimi asupra localitatii, existenta si caracterul obstacolelor naturale (santuri, canaluri, terase, surpaturi si alunecari de teren). - Liziera (marginea) localitatii: forma si natura lizierei (formata din case, din marginea exterioara a gradinilor, natura si materialul imprejmuirilor, adancimea si latimea santurilor), gradul de continuitate (cu precizarea portiunilor de intrerupere a lizierei), partile intrande si iesinde fata de configuratia generala, portiunilr care trebuie intarite si cele care pot

fi folosite sau transformate in obstacole, campurile de vedere si de tragere directa de pe liziera, intrarile si iesirile din localitate (directia lor, de unde vin si in ce parte a localitatii intra, categoria si starea lor de intretinere si practicabilitate, care sunt posibilitatile de apropiere sau de iesire mascata de vederea observatorilor). - Interiorul localitatii: gradul de sistematizare si caracterul acesteia, aspectul general al retelei stradale, caracteristicile principale (directia si orientarea, lungimea si latimea, starea de practicabilitate), existenta si modul de dispunere sau caracteristicile strazilor paralele cu liziera localitatii dinspre inamic cat si a celor perpendiculare pe acesta, pozitia si intinderea pietelor (locurilor virane) si a parcurilor, modul de dispunere si caracteristicile cladirilor (stranse si lipite sau despartite prin curti ori gradini, materialul de constructie a zidurilor si a acoperisurilor, gradul de rezistenta la foc, capacitatea de cartiruire, existenta si caracteristicile subsolurilor sau a pivnitelor), existenta si caracteristicile cladirilor proemienente (inclusiv locul lor de dispunere), existenta si caracteristicile cursurilor de apa (latimea, adancimea, natura malurilor, podurile si caracteristicile lor, posibilitatile de trecere prin vad), existenta, importanta, natura, caracteristicile si locurile de dispunere a institutiilor de stat, constructiilor industriale si social-culturale (mai ales sediul organelor locale ale puterii de stat, fabricile si uzinele importante cu accent pe uzina electrica si pe uzina de apa, scoliile si spitalele, oficiile postale si centralele telefonice, depozite de diferite feluri, silozurile si castelele de apa etc.), gradul de acoperire a localitatii cu vegetatie arborescenta (parcuri, livezi, cranguri, gradini cu pomi fructiferi), posibilitatile de aprovizionare locala cu alimente, cu carburanti si lubrifianti precum si cu alte diverse materiale necesare. Recunoasterea drumurilor. Reteaua de comunicatii rutiere prezinta o mare importanta deosebita in orice situatie de lupta, intrucat marea majoritate a transporturilor militarea pentru afluirea fortei vii si a mijloacelor, pentru aprovizionari de tot felul si pentru evacuari se executa pe drumuri. In timp de pace, in procesul de instruire a trupelor, drumurile isi au de asemenea importanta lor, legata de executarea deplasarilor in coloana sau de efectuarea marsurilor de exercitii. La recunoasterea drumurilor se au in vedere indeosebi urmatoarele elemente: - Natura, categoria si caracteristicile tehnice: localitatile sau obiectivele de la capetele itinerarului, lungimea itinerarului, categoria (autostrada, sosea modernizata, sosea, drum natural imbunatatit etc.), numarul firelor de circulati, materialul de acoperire (asfalt, pietris, piatra sparta etc.), latimea partii carosabile si din sant in sant. - Aspectul general: directia si orientarea, drept sau sinuos (cu precizarea portiunilor respective), locul de dispunere a sinuozitatilor sau a cotiturilor mari si caracteristicile acestora (curbe periculoase, raze de curbura), declivitatea (inclinarea longitudinala a drumului masurata pe portiuni intre punctele de cea mai mica si cea mai mare altitudine a portiunii in cauza, exprimata prin raportul dintre diferenta de nivel si distanta orizontala), caracteristicile pantelor mari sau periculoase (locul de dispunere, lungimea, aprecierea valorii in grade), intersectii sau bifurcatii mai importante si directia sau orientarea acestora, posibilitati si itinerare de varientare. - Practicabilitatea si starea de intretinere: practicabilitatea pentru diferitele categorii de tehnica de lupta pe roti sau pe senile (in functie de anotimp, de starea vremii, de conditii meteorologice), portiuni de drum greu de strabatut (localizare, lungime, posibilitati de varientare), starea de intretinere (in functie de anotimp, de starea vremii si de conditii meteorologice) si resursele de materiale exeistente pentru reparatii in caz de nevoie. - Existenta constructiilor anexa si caracteristicile acestora: ramblee, debleuri si santuri (loc de dispunere, lungime, inaltime sau adancime, latime la santuri, natura consolidarii), cantoane, pichete sau depozite pentru utilajele si materialele de intretinere (loc de dispunere, natura cladirilor, felul si numarul utilajelor, natura si cantitatea materialelor), existenta si natura liniilor de transmisiuni sau de transport al energiei electrice (pozitia si distanta fata de drum, numarul firelor, materialul de constructie a stalpilor de sustinere). - Alte considerente: posibilitati de deplasare in afara drumurilor (natura solului in conditii diferite de anotimp si de strare a vremii, existenta si practicabilitatea sau strarea drumurilor laterale), posibilitati de mascare (existenta plantatiilor pe marginea drumurilor si gradul de inchidere a coroanelor, existenta si caracteristicile acoperirilor naturale sau a adaposturilor in apropiere si dispunerea lor fata de drum), surse de aprovizionare cu apa pentru trupa si pentru tehnica de lupta din dotare. Recunoasterea cailor ferate. Importanta tactica a cailor ferate in timpul desfasurarii diferitelor actiuni de lupta este evidenta. Nodurile de cale ferata, triajele, depourile, garile sunt obiective importante de cucerit in lupta ofensiva, iar in aparare pot constitui puternice puncte de sprijin in vederea asigurarii stabilitatii apararii. Ele au o deosebita importanta militara si datorita faptului ca sunt una din caile principale pentru afluirea in adancime a rezervelor de forta vie, de tehnica de lupta si de materiale si au o larga intrebuintare in privinta aprovizionarilor si evacuarilor de diferite feluri. La recunoasterea lor se urmaresc mai ales urmatoarele elemente: - Aspectul general si caracteristicile liniei ferate: directia, orientarea si lungimea tronsonului, garile (haltele) de la capetele tronsonului, ecartamentul (normal sau ingust), numarul de linii (simpla, dubla, tripla, multipla, simpla cu terasament pentru linie dubla), felul de tractiune (cu abur, electrica, electrificata), posibilitati de exploatare (in constructie, in functiune, scoase din functiune, demontate), starea de intretinere a terasamentului si caracteristicile acestuia (gradul de intretinere in vederea asigurarii sigurantei circulatiei, materialului de constructie a traverselor, locul de dispunere, inaltimea, lungimea sau adancimea si natura consolidarii rambleelor si a debleurilor), posibilitati de aprovizionare cu materiale pentru reparatii curente (locul de dispunere a depozitelor, felul si cantitatea utilajelor si materialelor, resurse de aprovizionare din zona), existenta, locul de dispunere si caracteristicile cantoanelor, semafoare cu importanta de reper de orientare, numarul firelor liniilor telefonice si telegrafice. - Situatia triajelor, depourilor, garilor, haltelor: caracteristicile triajelor (importanta, categoria, capacitatea, numarul liniilor de garare, dispunerea si caracteristicile cladirilor principale, natura si gradul de mecanizare sau de automatizare a instalatiilor de dirijare a circulatiei, dispunerea si capacitatea mijloacelor de telecomunicatii, posibilitati de imbarcare-debarcare, natura si capacitatea rampelor si a depozitelor), felul si natura depourilor (numarul de locomotive ce le deservesc, posibilitati si utilaje de reparatii, existenta platformelor turnante, dispunerea si caracteristicile cladirilor), situatia garilor si haltelor (importanta si categoria, numarul liniilor de garare, distante fata de statiile cele mai apropiate, dispunerea si caracteristicile cladirilor, drumurile de acces spre localitatile apropiate sau cele de legatura spre reteaua de

comunicatii rutiere, posibilitati de imbarcare-debarcarem, numarul si capacitatea rampelor si depozitelor, felul si capacitatea instalatiilor de dirijare a circulatiei si a celor de telecomunicatii, sursele de apa si capacitatea acestora, existenta si capacitatea depozitelor de combustibil in cazul tractiunii cu abur). Recunoasterea unui curs de apa. Prezenta pe campul de lupta a unui curs de apa – care este un important obstacol natural – favorizeaza trupele din aparare si ingreuiaza considerabil misiunea celor atacatoare. La recunoasterea acestuia se au in vedere cu precadere urmatoarele elemente: - Aspectul general si caracteristicile apei: directia de curgere in raport cu punctele cardinale si cu dispozitivul de lupta al trupelor, infatisarea in natura (in linie dreapta, cu sinuozitati, cu cotituri pronuntate), latimea si adancimea apei, precum si viteza curentului (cu indicarea locului unde s-au determinat aceste caracteristici), nagivabilitatea pentru mijloace de trecere fluviale sau pentru ambarcatiunile de asalt din dotare, existenta si caracteristicile insulelor sau a bancurilor de nisip. - Natura malurilor si a fundului apei: natura solului malurilor (nisipos, argilos, pietros), gradul de inclinare si de consolidare al malurilor (in panta lina, mijlocie, mare sau abrupta, taria malurilor sau daca nu se surpa sub greutatea diferitelor categorii de tehnica de lupta), dispunerea si felul acoperirilor naturale de pe maluri (posibilitatea de mascare a fortei vii si a tehnicii de lupta de-a lungul acestora), pozitia reciproca a malurilor (predominarea unui mal asupra celuilalt), natura fundului apei (tare sau moale, pietros, nisipos sau malos, avandu-se in vedere posibilitatea trecerii prin cursul de apa a diverselor categorii de tehnica de lupta). - Caile de acces: posibilitatile apropierii de maluri ferita de vederea inamicului, dispunerea si particularitatile acestora (categoria, pozitia perpendiculara, oblica sau paralela fata de cursul de apa, starea de intretinere, practicabilitatea in functie de starea vremii, de conditii meteorologice si de categoria de tehnica de lupta), locuri favorabile pentru trecerea peste cursul de apa a fortei vii si a mijloacelor mecanizate, existenta si capacitatea mijloacelor locale de trecere, posibilitati de trecere cu ajutorul unor mijloace de campanie (portite, poduri cu pontoane). Recunoasterea punctelor obligate de trecere. In aceasta categorie sunt cuprinse viaductele, podurile ferite, tunelurile, bacurile si vadurile, a caror importanta tactica in desfasurarea diverselor actiuni de lupta se impune de la sine. La recunoasterea punctelor obligate de trecere se precizeaza mai ales urmatoarele elemente: - Viaductele si poduri: calea de comunicatie pe care se situeaza si categoria acesteia, intre ce localitati se gasesc si la ce distante fata de acestea, pozitia in raport cu principalele detalii de planimetrie sau cu anumite forme de relief din terenul inconjurator (este dominant de acestea sau le domina), materialul de constructie a podului si a pilonilor (lemn, piatra, beton, fier), numarul pilonilor de sustinere si distanta dintre acestia, lungimea, latimea, capacitatea de sarcina, posibilitatile si materialele necesare reparatiilor in caz de avariere, posibilitatile de varientare sau de instalare a podurilor de campanie in caz de distrugere, inaltimea podelei deasupra nivelului apei. - Bacuri: locul de dispunere, felul tractiunii (cu motor, cu cablu), capacitatea de sarcina, timpul de traversare, natura si caracteristicile malurilor (tipul de sol, gradul de inclinare a pantelor, acoperiri naturale ce pot servi pentru mascarea trupelor si tehnicii de lupta ce stationeaza pe mal in vederea traversarii), posibilitatile de imbarcare-debarcare a tehnicii grele de lupta, caile de acces (numarul, felul, dispunerea si caracteristicile acestora, posibilitati de apropiere ascunsa de vederea inamicului), posibilitatile de folosire a portitelor in cazul scoaterii din functiune sau a distrugerii bacurilor. - Vadurile: locul de dispunere, lungimea, natura fundului apei, adancimea apei si viteza curentului, precum si celelalte proprietati ale terenului prevazute la poduri si bacuri. - Tuneluri: locul de dispunere (tronsonul de cale ferata in care este situat, distantele pana la cele mai apropiate statii), datele caracteristice (inaltime, latime, lungime), pozitia in raport cu principalele detalii de planimetrie si cu anumite forme de relief din terenul inconjurator, din ce loc pot fi supravegheate intrarea si iesirea. Recunoasterea padurilor. Padurile joaca un rol insemnat in desfasurarea actiunilor de lupta. Caracterul acoperit pe care il da terenului face ca padurea sa devina un obiectiv des intrebuintat in lupta de aparare si sa fie folosit pentru concentrari de trupe si tehnica de lupta, pentru dispunerea rezervelor sau pentru declansarea unor atacuri prin surprindere. La recunoasterea padurilor se urmaresc indeosebi urmatoarele elemente: - Aspectul general: locul de dispunere si pozitia in raport cu elementele de planimetrie si de relief ale terenului inconjurator (accentuandu-se asupra pozitiei fata de localitatile apropiate sau de reteaua de comunicatii rutiere), forma si intinderea (marimea exprimata prin lungime si latime, dispunerea in raport cu punctele cardinale), denumirea sub care este cunoscuta de localnici. - Liziera: forma conturului si materializarea marginii padurii prin sant sau prin garduri de diferite tipuri, existenta si marimea intrandurilor sau a iesindurilor, grosimea copacilor situati pe liziera in scopul folosirii lor drept adaposturi impotriva focului armamentului de infanterie, campurile de vedere si de tragere de pe liziera spre exterior (se urmaresc mai ales caracteristicile lizierei dinspre inamic, intrucat apararea unei paduri se concentreaza intotdeauna pe liziera sa). - Interiorul: caracteristicile padurii (specia, inaltimea si grosimea medie a copacilor, distanta medie dintre copaci, existenta lastarisului si tufarisului, gradul de inchidere a coroanelor), conditii de vizibilitate pentru observare si pentru tragere, existenta poienilor (dispunere, marime, vizibilitate), drumurile de exploatare sau benzile defrisate (numarul acestora, pozitia si directia lor fata de liziera dinspre inamic, latime, practicabilitate pentru diverse categorii de tehnica de lupta, bifurcatii sau intersectii, iesiri si intrari sau in padure), posibilitatile de deplasare ale trupei si ale tehnicii de lupta usoare in afara drumurilor, relieful terenului (cu accent pe gradul de inclinare a pantelor, inaltimi, stanci, vai inguste, rape si viroage), natura solului (tipul de sol si modul sau de comportare in conditiile concrete de anotimp, de stare a vremii si de situatie meteorologica), locul de dispunere si caracteristicile de padurar sau ale altor constructii existente, dispunerea izvoarelor sau a altor surse de aprovizionare cu apa potabila si debitul acestora. - Terenul inconjurator (cu accent spre dispozitivul de lupta al trupelor inamice): relieful (ses, ondulat, deluros, muntos), natura solului (tip de sol, grad de cultivare, posibilitati de deplasare pentru forta vie si pentru tehnica de lupta), gradul de acoperire si de accidentare (existenta si dispunerea detaliilor in teren ce impiedica observarea, locul de dispunere

si caracterul obstacolelor naturale), posibilitatile de observare asupra interiorului sau a lizierei padurii, caile de acces (numar, orientare, directie, categorie, stare de intretinere, practicabilitate, posibilitati de apropiere ascunsa fata de observarea trupelor din padure). c. Studierea terenului cu ajutorul hartii Studierea terenului cu ajutorul hartii isi gaseste o larga aplicabilitate in perioada pregatitoare a actiunilor de lupta. Hartile topografice permit studierea din timp a oricarui camp de lupta indiferent de timpul cand se executa acest studiu, de marimea suprafetei, de departarea la care se gaseste sau de faptul daca este ocupat sau nu de inamic. Studierea prealabila a terenului in vederea exercitiilor sau a aplicatiilor tactice, executarii deplasarilor sau a marsurilor, pregatirii si organizarii luptei se face intotdeauna cu ajutorul hartii. Nevoile de studiere a terenului la nivelul subunitilor mici impun folosirea hartilor topografice militare la scara mare, numite si harti tactice. Cu ajutorul acestora se poate executa amanuntit studierea terenului, se pot face unele determinari si calcule in vederea organizarii sau executarii diferitelor actiuni de lupta si se pot obtine date concrete – in masura detalierii permisa de scara – asupra elementelor topografice ale terenului. La folosirea hartilor in vederea studierii terenului este necesar sa se tina cont – in raport cu scopul tactic urmarit – de faptul ca: - datorita scarii (a raportului de miscare a elementelor din teren in scopul redarii lor pe harta) nu pot fi reprezentate chiar toate detaliile suprafetei terestre; selectarea elementelor terenului – impusa de scara hartii – face ca pe aceasta sa nu apara anumite detalii de planimetrie si de relief care – desi sunt de mica importanta si nu caracterizeaza terenul reprezentat – pot fi de folos mai ales unor subunitati sau formatiuni speciale, cercetasilor si altor luptatori izolati. - harta este intocmita si editata cu un numar oarecare de ani inaintea folosirii ei, astfel incat nu poate contine schimbarile survenite in teren dupa editarea ei (astfel de schimbari au o frecventa mai mare in privinta detaliilor de planimetrie, dinamica schimbarii reliefului este mult mai lenta iar caracterul acestora este mai putin esential); dar chiar o harta recent editata poate sa nu corespunda cu terenul in anumite portiuni si intr-o masura oarecare, datorita schimbarilor produse ca urmare a desfasurarii actiunilor de lupta si mai ales in urma intrebuintarii in lupta a armei nucleare; - aspectul terenului datorita schimbarilor provocate de anotimpuri nu este deloc reflectat pe harta; astfel, de exeplu, primavara si toamna terenurile joase devin mlastinoase iar o parte din drumurile nemodernizate este inpracticabila unor categorii de tehnica de lupta, vara nivelul apelor si viteza curentului se micsoreaza si unele paraie se seaca in timp ce vegetatia arborescenta si ierboasa devine mai bogata, iar unele mlastini inaccesibile sunt totusi practicabile, anumite rauri pot fi trecute pe gheata, multe detalii de orientare si ondulatiile mici ale terenului, santurile, canalurile inguste, rapele, ravenele si viroagele sunt acoperite de zapada; - harta nu reda datele politice, sociale, climaterice ale terenului reprezentat, iar cele economice sunt numai partial reprezentate. Toate aceste considerente fac necesar ca studiul terenului cu ajutorul hartii sa fie complet neaparat prin celelalte procedee de cercetare a terenului (in functie de posibilitati si de scopul urmarit), pentru a obtine astfel toate informatiile necesare cu privire la particularitatile terenului si la proprietatile sale tactice. d. Studierea terenului cu ajutorul fotografiilor aeriene si terestre Studierea terenului cu ajutorul fotografiilor aeriene (ce se obtin prin fotografierea terenului din aer de catre aviatia de cercetare) sau terestre (ce se obtin prin fotografierea terenului din punctele de observare situate la sol sau pe mare) se executa de catre formatiuni special constituie in acest scop, incadrate cu personal calificat si dotate cu aparatura adecavata. Acest procedeu este larg folosit datorita avantajelor pe care le are in fata de studierea terenului cu ajutorul hartii, astfel: - fotografiile pot fi obtinute cu foarte putin timp inaintea trecerii la executarea unei misiuni ordonate; - redau aspectul terenului la momentul dorit, continand date extrem de recente si detalii mult mai amanuntite decat harta; - contin informatii nu numai asupra terenului, dar si referitoare la dispozitivul de lupta al trupelor inamice, a dispunerii si caracterului lucrarilor sale si mijloacelor sale de foc, a locurilor de concentrare a trupelor si a tehnicii sale de lupta; - prin repetarea succesiva a fotografiilor aeriene se pot obtine informatii pretioase privitoare la schimbarile survenite in dispozitivul de lupta inamic si la caracterul acestora, la miscarile de forta vie si de mijloace mecanizate, la afluirea din adancime a rezervelor precum si alte informatii, care – printr-o interpretare corelata – pot pune la dispozitia comandantilor indicii certe cu privire la intentiile inamicului. Cu toate avantajele sale incontestabile si acest procedeu isi are servitutile sale, constant in faptul ca fotografiile terenului nu pot furniza anumite informatii pe care harta le contine, cum sunt de exemplu rezistenta la foc a constructiilor, accesibilitatea mlastinilor, adancimea vadurilor, reperele sau detaliile punctiforme din teren (pietre kilometrice, cruci izolate, indicatoare de drumuri etc.) si altele. Cand nu se pot obtine suficiente informatii privitoare la teren prin procedeele sus mentionate sau cand se simte nevoia precizarii anumitor date pot fi folosite diferite alte documente grafice, descrieri, studii, monografii; in caz de nevoie se iau informatii de la locuitori sau se culeg anumite date prin interogarea prizonierilor, acestea insa trebuie obligatoriu verificate prin alte procedee. Procedeele sus-mentionate – cu exceptia folosirii fotografiilor terenului – sunt simple si stau la indemana oricarui militar. Dar, in afara acestora, in zilele noastre, tehnica militara moderna permite studierea terenului si cu aparate perfectionate cum sunt radarul, televiziunea, laserul si altele, pe care stiinta si tehnica contemporana le pun la dispozitia trupelor.

C. Succesiunea studierii terenului Atat succesiunea studierii terenului cat si modul concret de desfasurare a acestei activitati sunt in functie de conditiile specifice ale situatiei de lupta, de misiunea ordonata, de volumul si caracterul informatiilor existente despre teren si de timpul avut la dispozitie. In principiu insa, orice activitate de studiere a terenului decurge in urmatoarea succesiune: Studierea caracterului general al terenului. Se executa de regula cu ajutorul hartilor topografice militare sau al fotografiilor terenului. Scopul principal al acestei faze de studiere a terenului este acela de a determina configuratia generala a terenului pe care urmeaza sa aiba loc actiuni de lupta si de a trage primele concluzii generale asupra proprietatilor tactice ale terenului ce se studiaza. Mai intai se studiaza caracterul general al reliefului (ses, deluros, muntos), dispunerea reciproca a formelor de relief si predominarea unei forme caracteristice asupra celorlalte, tinandu-se cont de unele considerente de baza cum sunt altitudinea cea mai mare, diferentele de nivel dintre valorile maxime si minime ale punctelor cotate sau ale curbelor de nivel inscrise pe harta pentru una si aceeasi forma de relief si gradul de inclinare a pantelor, care se pot calcula, determina sau aproxima prin procedee expeditive cu ajutorul hartii. In continuare se studieaza caracteristicile importante ale principalelor categorii de detalii de planimetrie, punandu-se accent mai mare pe terenul situat spre inamic, urmarindu-se obtinerea primelor concluzii generale referitoare la proprietatile tactice ale terenului in raport cu volumul si caracterul acoperirilor, cu gradul de accidentare a terenului, cu conditiile de accesibilitate si cu proprietati de protectie ale terenului. Studierea detaliata a terenului. Principalele mijloace pentru studierea detaliata a terenului sunt hartile topografice si fotografiile despre teren; pot fi insa si cazuri cand aceasta studiere se executa in mod direct prin observare sau prin recunoastere nemijlocita. La aceasta faza de studiere se urmaresc in amanuntime elementele topografice ale terenului in vederea stabilirii concrete a proprietatilor tactice ale acestora, avandu-se in vedere succesiunea in care se prevad a se executa misiunea de lupta ordonata, precum si actiunile probabile ale inamicului. Terenul se studiaza dinspre inamic spre dispozitivul de lupta propriu. In aceasta faza de studiere se stabilesc cu precizie locurile de dispunere a punctelor de comandament (inaltimile care predomina terenul inconjurator si asigura o buna vizibilitate asupra acestuia), caile ascunse de acces in vederea apropierii mascate spre pozitiile trupelor adverse, formele de teren sau detaliile de planimetrie ce ofera conditii avantajoase pentru dispunerea si amplasarea diferitelor elemente ale dispozitivului de lupta, delimitarea zonelor nevazute si care nu pot fi batute cu foc prin tragere directa (atat de la trupele proprii spre cele inamice si invers), zonele posibile de dispunere a elementelor dispozitivului de lupta ale partii adverse (transee, santuri de comunicatii, mijloace de foc etc.), caile sau directiile principale de interzis in ambele sensuri in functie de configuratia generala a terenului si de existenta anumitor categorii de detalii de planimetrie, posibilitatile pe care le ofera terenul pentru mascarea impotriva observarii terestre sau aeriene precum si pentru protectia trupelor si a tehnicii de lupta contra efectelor diferitelor mijloace de foc ale trupelor inamice. In cadrul studierii detaliate studierii detaliate a terenului, un accent deosebit se pune pe studiul posibilitatilor de observare si mascare, a accesibilitatii terenului si a proprietatilor sale de protectie, astfel: - Studiul posibilitatilor de observare si mascare. Posibilitatile de observare se apreciaza dupa existenta, dispunerea reciproca si gradul de vizibilitate a inaltimilor proeminente sau a unor detalii de planimetrie cu vizibilitate buna asupra terenului inconjurator, determinandu-se cu atentie zonele ce se vad su ceke ce sunt ascunse vederii din fiecare dintre aceste detalii de teren unde pot fi instalate puncte de observare, in functie de caracterul si dispunerea elementelor de topografie care impiedica observarea (forme de relief, paduri, localitati si altele). Posibilitatile de mascare se stabilesc in functie de posibilitatile de observare pe care le are inamicul asupra dispozitivului de lupta al trupelor proprii. - Studiul accesibilitatii terenului. Conditiile de accsibilitate oferite de teren se studiaza tinand seama de caracteristicile tehnico-tactice ale tehnicii de lupta si ale mijloacelor de transport din dotare, precum si in functie de o serie de factori cum sunt natura solului, starea vremii, conditiile meteorologice, formele de relief si vegetatia. De asemenea, se au in vedere existenta si dispunerea in teren a obstacolelor naturale ca rauri si paraie, lacuri, mlastini, diguri, canaluri, retele de irigatii, puncte obligate de trecere si altele. Toate aceste conditii se iau in consideratie mai ales atunci cand se studiaza accesibilitatea terenului in afara retelei de comunicatii rutiere. Dupa gradul de accesibilitate in afara retelei de telecomunicatii, terenul se clasifica astfel: usor accesibil (practic nu limiteaza viteza si directiile de deplasare), accesibil (limiteaza putin viteza si directiile de deplasare, ingreuiaza intrucatva deplasarea masinilor pe roti, impune in anumite portiuni executarea unor amenajari sau consolidari), greu accesibil (masinile pe roti avand capacitatea de trecere obisnuita nu se pot deplasa aproape deloc, iar cele pe senile – numai pe anumite directii si cu viteza redusa) si inaccesibil (nu permite deplasarea masinilor pe roti si pe senile). - Studiul proprietatilor de protectie. Pentru stabilirea proprietatilor de protectie ale terenului se studiaza cu o mare atentie existenta, dispunerea si caracteristicile acelor elemente topografice ale terenului care protejeaza forta vie si tehnica de lupta impotriva loviturii mijloacelor de foc ale inamicului, si cu deosebire contra efectelor armelor de nimicire in masa. Rezultatul acestui studiu amanuntit trebuie sa duca la concluzii concrete privind existenta si dispunerea in teren a adaposturilor naturale (pesteri, cariere, rape, viroage, ramblee, debleuri, ziduri groase etc.) ce pot fi folosite de micile subunitati sau de luptatorii izolati pentru protejarea lor impotriva efectelor tuturor categoriilor de armament.

Capitolul II Procedeee expeditive pentru masurarea sau determinarea in teren a distantelor, unghiurilor, inaltimilor si pantelor 5. Determinarea sau masurarea distantelor In scopul masurarii sau determinarii distantelor din teren se cunosc si se intrebuinteaza mai multe procedee. Unele din aceste procedee sunt expeditive si dau posibilitatea sa se obtina rezultate multumitoare in timp scurt. Altele sunt mai complicate; aplicarea lor se bazeaza pe folosirea unor instrumente sau aparate speciale, cu ajutorul carora se obtin rezultate foarte precise. In cele ce urmeaza sunt descrise cateva procedee expeditive, care nu necesita aparatura speciala si pot fi executate de catre orice militar. A. Determinarea distantelor din vedere Determinarea distantelor din vedere este unul din procedeele expeditive principale pentru determinarea distantelor in teren. Acest procedeu sta la indemana fiecarui militar, nu reclara folosirea vreunui instrument, se poate aplica in orice situatie de lupta, pe orice timp si in orice teren. Procedeul se bazeaza pe aprecierea din vedere a distantelor de catre militari. Corecta apreciere a distantelor se realizeaza in urma formarii unor deprinderi in acest sens prin exercitii cat mai dese si repetate in teren, folosind mai intai distante tip si apoi distante cat mai variate. Determinarea distantelor din vedere se bazeaza pe o serie de reguli simple dar importante, bine stabilite si verificate in practica, care influenteaza si asupra preciziei determinarii. Aceste reguli sunt enumerate mai jos: - un obiect pare cu atat mai mare cu cat se afla mai aproape de un observator; - intotdeauna obiectele mai mari par a fi mai aproape decat obiectele mici, desi se gasesc la aceeasi distanta; astfel detaliile cu suprafete sau intinderi mari (localitati, paduri, livezi, case inalte, castele de apa etc.) par mai aproape decat detaliile mici (indicatoare de drumuri, semafoare, pietre izolate etc.) aflate la aceeasi distanta; - in zilele cu cer senin, deci cu vizibilitate buna, obiectele par mai apropiate si din contra, in zilele cu mult praf, cu nori, cu ploaie si ceata, pe inserate, acestea par mai departate; - pe timpul noptii obiectele bine luminate par mai apropiate decat cele mai slab luminate, cu toate ca se afla la aceeasi distanta; - obiectele din teren care au culori deschise par mai aproape decat cele ale caror culori sunt inchise; de exemplu, un lan de grau copt (culoare galbena) aflat la aceeasi distanta ca si un camp arat (negru) sau un lac, pare mai aproape decat acestea; - obiectele din teren par mai aproape cand sunt observate din picioare si din contra, par mai departe cand sunt observate din pozitia culcat; - cand obiectele sunt privite de jos in sus, adica de la piciorul pantei spre varf acestea par mai aproape decat atunci cand sunt observate de sus in jos, adica de la varful inaltimii spre vale; - in teren ses descoperit, peste lacuri si ape cu suprafete intinse, in teren acoperit cu zapada si in zone muntoase, toate obiectele par mai aproape decat sunt in realitate; - cu cat contrastul dintre culoarea unui obiect si fondul pe care acesta se proiecteaza este mai mare, cu atat se pare distanta pana la acel obiect mai mica; de exemplu, pe un camp acoperit cu zapada groapa facuta de un proiectil (culoare neagra) pare mai aproape decat este in realitate. Este recomandabil ca formarea deprinderilor in aprecierea distantelor din vedere sa se execute odata cu masurarea distantelor din vedere sa se execute odata cu masurarea anumitor distante verificate din practica. Asa de exemplu, toti militarii trebuie sa cunoasca modul cum apar (cum se vad) anumite obiecte din teren, foarte des intalnite la diferite distante. Cu ajutorul acestor distante etalon, se pot determina mai usor si cu o precizie mai buna distantele din vedere. B. Determinarea distantelor cu ajutorul vitezei sunetului si al luminii Un alt procedeu, de asemenea aproximativ, pentru determinarea distantelor in teren este acela care foloseste principiul cunoscut din fizica referitor la relatia ce exista intre viteza de propagare a sunetului si cea a luminii. Cu ajutorul acestui procedeu pot fi determinate distantele pe timp de noapte. Folosind un cea si urmarind secundele ce trec din momentul cand se observa flacara unei explozii sau a unei arme de foc si pana cand se aude explozia sau detunatura, se poate afla distanta pana la locul exploziei (detunaturii), impartind numarul de secunde la 3. Acest calcul se bazeaza pe faptul ca viteza de propagare a sunetului in aer este de 340 km/sec. – sau rotunjit 1 km 3 sec. – in timp ce propagarea luminii (300.000 km/sec.) poate fi considerata ca fiind instantanee. De exemplu, daca un observator a vazut flacara unei arme de foc, si din acest moment pana cand a auzit detunatura au trecut 12 secunde, inseamna ca distanta pana la locul de dispunere a acelei arme de foc este de 12 : 3 = 4 km. C. Masurarea distantelor cu pasul Masurarea distantelor cu pasul este un procedeu expeditiv des intrebuintat cand terenul si situatia o permit. Pentru folosirea acestui procedeu este necesar ca militarul sa aiba etalonat, adica precis masurat. Etalonarea pasului se realizeaza printr-un antrenament de mars cu pas uniform, in urmatoarea succesiune: se alege si se masoara in teren o portiune de 200 m lungime; se parcurge aceasta distanta de cel putin 2 – 3 ori in ambele sensuri, numarand cu atentie si notand pasii facuti la fiecare ducere si inapoiere. Se imparte apoi lungimea in metri a portiunii parcurse (adica 200) la numarul de pasi,

obtinand astfel lungimea in cm a unui pas; in continuare se face media valorilor obtinute din fiecare masurare si impartind la numarul de masurari. Exemplu: - la prima parcurgere a unei distante de 200 m s-au numarat 293 pasi, deci valoarea in cm a unui pas este de 200 : 293 = 68 cm; - la a doua parcurgere s-au numarat 285 pasi, deci valoarea unui pas este de 200 : 285 = 70 cm; - la a treia parcurgere s-au numarat 277 pasi, deci valoarea unui pas este de 200 : 277 = 72 cm; - media valorii pasului este = (68 + 70 + 72) : 3 = 210 : 3 = 70 cm. De obicei la masurarea distantelor pasii se numara perechi, adica se numara dubli pasi; dupa fiecare suta de dubli pasi parcursi numararea incepe din nou, notand intr-un carnet sau pe o foaie de hartie sutele de dubli pasi masurati. Lungimea pasului este in functie de inaltimea militarului; in general persoanele de statura mijlocie au lungimea pasului in jur de 70 cm, prin urmare dublul pas al acestora este de aproximativ 1,5 m. Pentru a exprima in metri distanta masurata cu pasul in teren se inmulteste numarul de pasi sau de dubli pasi cu valoarea in cm a acestora. Exemplu: intre o incrucisare de drumuri si o fantana izolata s-au numarat 320 dubli pasi; distanta dintre cele doua detalii din teren este de 320 x 1,5 = 480 m. Din practica a reiesit faptul ca la masurarea distantelor prin acest procedeu, eroarea de masurare poate ajunge pana la ± 5% din distanta. Lungimea pasului poate fi determinata si fara a se face etalonarea acestuia, cu conditia ca sa se cunoasca inaltimea militarului si folosind formula I/4 + 37, in care I este inaltimea in cm a militarului, iar 37 si 4 sunt numere constante. De exemplu, lungimea pasului unui militar inalt de 1,76 cm este de 176/4 + 37 = 81 cm, deci aproximativ 0,8 m. Lungimea pasului astfel obtinuta bine sa fie comparata cu cea determinata prin etalonare. D. Determinarea distantelor cu ajutorul riglei gradate Determinarea distantelor cu ajutorul riglei gradate este un procedeu usor de aplicat care nu necesita parcurgerea distantei, dar care presupune in mod obligatoriu cunoasterea dimensiunilor obiectelor din teren pana la care se determina distanta. Procedeul poate fi aplicat in mai multe feluri, dupa cum reiese din cele ce urmeaza. Se tine rigla in fata ochilor la distanta unui brat intins (aproximativ 60 cm) in pozitie verticala si se masoara inaltimea aparenta in mm a obiectivului la care se determina distanta, adica se numara diviziunile de pe rigla intre care se incadreaza obiectivul vizat. Cunoscand inaltimea reala in m a acestuia precum si lungimea in cm a bratului intins, se poate determina usor distanta pana la obiect cu ajutorul unor relatii simple ce se deduc privind triunghiurile asemenea (fig. 15), dupa care: d/D = h/H, de unde D = d/h H. Fig. 15. In cazul aratat pe figura 15, cand d (lungimea bratului intins) = 60 cm, h (numarul de mm de pe rigla) = 6 mm, H (inaltimea copacului) = 25 m, distanta de la observator pana la copac este: D = 60/6 x 25 = 60 : 6 x 25 = 10 x 25 = 250 m. Dar, cand militarul este antrenat sa tina rigla la distanta de 50 cm fata de ochi, atunci pentru determinarea distantei din teren poate fi folosita si formula: D = L/r x 5, in care D = distanta de determinat exprimata in m, L = inaltimea obiectivului vizat exprimata in cm si r = numarul de mm de pe rigla sub care se vede obiectul vizat. De exemplu, in figura 16, unde L (inaltimea casei) = 500 cm, r (numarul de mm de pe rigla) = 4 mm, distanta de la observator pana la caza izolata este: D = 500/4 x 5 = 500 : 4 x 5 = 125 x 5 = 625 m. Fig. 16. Cand in loc de inaltimea obiectivului vizat se cunoaste latimea sau lungimea acestuia, in toate cazurile se procedeaza intocmai cum s-a descris mai sus, cu deosebirea ca rigla se tine in pozitie orizontala, masurandu-se deci latimea sau lungimea aparenta a obiectivului vizat in loc de inaltimea sa. Din aplicarea procedeului de mai sus a reiesit ca intotdeauna este necesar sa se cunoasca dimensiunile liniare ale obiectelor pana la care se determina distantele. Pentru a retine aceste dimensiuni, in tabelul de mai jos se da inaltimea, latimea si lungimea unor obiecte sau detalii din teren, ce se pot intalni mai des si pe campul de lupta. Obiecte sau detalii Autocamion Bucegi 113

Inaltime 2,25

Dimensiuni, in m Latime 2,5

Lungime 7,0

Autoturism I.M.S. Casa fara etaj* Om* Stalp de telefon intervalul dintre stalpi Tancuri* - usoare sau mijlocii - grele Vagoane de cale ferata - de persoane pe 2 osii - de persoane pe 4 osii - de marfa pe 2 osii - de marfa pe 4 osii * Dimensiuni medii

2,0 5,0 1,75 8,0 -

2,0 4,0 -

4,0 10,0 50,0

-

2,5

4,0

-

3,5

6,0

2,5

3,0

10,5

2,75 2,25 2,5

3,0 2,5 2,5

19,5 11,5 15,0

E. Determinarea distantelor cu ajutorul binoclului La folosirea acestui procedeu, de asemenea se presupune de la inceput cunoasterea dimensiunilor lineare ale obiectelor sau ale detaliilor din teren pana la care urmeaza a se determina distantele. In acest caz functia riglei gradate este preluata de scalele reticulului binoclului. In vederea determinarii distantelor prin acest procedeu se masoara dimensiunile unghiulare ale obiectului (asa cum se va arata la 6 D. b. din acest capitol) pana la care trebuie sa se determine distanta, dupa care prin aplicarea formulei miimilor se calculeaza distanta de determinat. In figura 17 se reprezinta un exemplu de determinare a distantei pana la o casa izolata, cu ajutorul binoclului. Latimea de 4 m a casei are valoarea unghiulara de 0-25, iar distanta pana la aceasta este de D = 4 x 1000/25 = 4000 : 25 = 160 m. Fig. 17. 6. Masurarea unghiurilor In scopul masurarii distantelor, indicarii obiectivelor (tintelor sau altor obiective), precizarii unor elemente de tragere, precum si rezolvarii altor misiuni, este necesar sa se determine (masoare) valoarea unor unghiuri din teren. Prin notiunea de unghi se intelege deschiderea dintre doua drepte ce pornesc dintr-un punct si se situeaza in acelasi plan (fig. 18 si 19). Unghiurile se numesc orizontale cand se situeaza in plan orizontal si verticale cand se gasesc in plan vertical. Cu cat deschiderea laturilor este mai mare cu atat unghiul este mai mare si invers. Fig. 18. P – plan orizontal; V – plan vertical; AOB – unghi orizontal; COD – unghi vertical. Fig. 19. AOB – unghi orizontal; COD – unghi vertical. Tinand seama de timpul avut la dispozitie, de instrumentele de care se dispune, de precizia ce se urmareste, precum si de conditiile concrete din teren, masurarea unghiurilor se face prin metode riguroase (de catre un personal calificat cu ajutorul unor aparate de precizie) sau prin metode expeditive (care se pot aplica de catre orice militar, dupa o instruire prealabila si folosind anumite instrumente). A. Unitatile de masura pentru unghiuri Unitatile de masura pentru unghiuri sunt de mai multe feluri, dar cele mai cunoscute sunt gradul (cu submultiplii sai minutul si secunda) si miimea; de fapt aceste doua unitati de masura sunt cele mai des intrebunitate in topografia militara pentru exprimarea sau determinarea marimii (valorii) unghiurilor. Gradul poate fi sexagesimal sau centezimal. In sistemul sexagesimal circumferinta cercului are 360 grade, gradul are 60 minute si minutul are 60 secunde; iar in sistemul centezimal circumferinta cercului este impartita in 400 grade, gradul in 100 minute si minutul in 100 secunde. La masurarea unghiurilor in grade, marimea (valoarea) acestora se noteaza astfel: Sistemul Sexagesimal Centezimal

Se noteaza 59º37'54'' 380g70c80cc

Se citeste Cincizeci si noua grade, treizeci si sapte minute, cincizeci si patru secunde Treisute optzeci grade, saptezeci minute, optzeci secunde

In limbajul militar prin notiunea de cadran se intelege un unghi drept (90º; 100g) sau un sfert de cerc (fig. 20), iar prin notiunea de tur de orizont – un cerc intreg (360º; 400g). Fig. 20.

In procesul de instruire a trupelor si mai ales pe campul de lupta se cer adesea calcule rapide sau chiar din memorie. In astfel de conditii este mai anevoios sa se intrebuinteze gradele pentru determinarea marimii (valorii) unghiurilor din teren, aceasta presupunand existenta unui personal specializat precum si dotarea cu aparatura de precizie. Din aceasta cauza se intrebuinteaza o alta unitate de masura pentru unghiuri si anume miimea, care nu are submultiplii si cu care este mai usor sa se lucreze. Miimea este un unghi la centru care subintinde la orice distanta un front egal cu a mia parte din distanta sau mai simplu este unghiul sub care se vede un metru privit de la distanta de la un kilometru. Avantajul acestui sistem de unitati unghiulare, fata de sistemul in grade, este acela ca a mia parte din distanta este folosita drept unitate de masura pentru unghiuri. Aceasta permite sa se treaca usor si repede de la masuri unghiulare la cele lineare si invers. De exemplu, daca 1 m privit de la distante de 1000 m este vazut sub un unghi de o miime, atunci un jalon lung de 2 m – privit tot de la distanta de 1000 m – este vazut sub un unghi de doua miimi; acelasi jalon de 2 m privit insa de la distanta de 2000 m – este vazut sub un unghi de o miime. Din calcule rezulta ca cercul are 6283 miimi; acestea sunt miimile adevarate. Dar pentru usurarea lucrului si a calculelor, cercul a fost impartit in 6000 miimi (o jumatate de cerc are 3000 miimi, iar un cadran are 1500 miimi); acestea se numesc miimi instrumentale. La masurarea unghiurilor in miimi se noteaza si se exprima, separat, mai intai miimile si sutele de miimi, apoi zecile si unitatile, astfel: Unghiuri in miimi 1375 488 34 2

Se scrie 13 – 75 4 – 88 0 – 34 0 – 02

Se citeste Treisprezece, saptezeci si cinci Patru, optzeci si opt Zero, treizeci si patru Zero, zero doi

Daca se noteaza cu U valoarea unghiului exprimata in miimi, cu B dimensiunile in metri ale unui obiect din teren (lungimea, latimea sau inaltimea acestuia) si cu D distanta in metri pana la obiectul considerat (B), si se cunosc doua din aceste trei elemente, se poate obtine cu usurinta al treilea element (cu conditia obligatorie ca observatorul sa se gaseasca intr-o pozitie perpendiculara fata de obiect), folosind una din formulele de mai jos: U = B x 1000/D (pentru determinarea valorii unghiului), D = B x 1000/U (pentru determinarea distantei), B = U x D/1000 (pentru determinarea inaltimii sau latimii obiectelor). B. Masurarea unghiurilor cu ajutorul unor obiecte ale caror dimensiuni unghiulare sunt cunoscute Pe campul de lupta se pot ivi deseori situatii cand luptatorul nu are asupra sa nici un instrument ajutator pentru masurarea unghiurilor; in astfel de cazuri el se foloseste de diferite obiecte aflate la indemana (creion, cutie de chibrituri, tigara, baioneta, cartusul etc.) sau chiar de palma sau de degete, ale caror dimensiuni unghiulare ii sunt cunoscute si memorate. Valoarea unghiulara a oricarui obiect se poate determina cu usurinta daca i se cunosc dimensiunile liniare in mm, tinandu-se seama de faptul ca unui mm aflat la distanta de 50 cm fata de ochiul observatorului ii corespunde o dimensiune unghiulara de 0-02. De exemplu, daca o cutie de chibrituri are latimea de 25 mm, atunci – tinuta la 50 cm – acestei latimi ii corespunde o valoare unghiulara de 0-70. dupa acest procedeu pot fi determinate cu usurinta dimensiunile unghiulare ale diferitelor obiecte aflate la indemana unui luptator, sau cele ale palmelor si degetelor sale; trebuie insa formata deprinderea de a se intinde mana la 50 cm. Se dau mai jos dimensiunile unghiulare ale catorva obiecte uzuale precum si ilustrarea prin imagini a unora dintre acestea (fig. 21). Fig. 21. Obiecte

Valori liniare

Baioneta: - latimea lamei Cartusul: - diametrul tubului - diametrul glontului Catarea: - latimea Creionul obisnuit: - grosimea Cutia de chibrituri: - lungimea - latimea - grosimea Inaltatorul: - crestatura Palma*: - latimea - degetul mare - degetul mic - celelalte degete

40 13 8 1 8 50 35 13 1,75 80 25 16 19

Dimensiuni unghiulare 0–80 0–26 0–6 0–02 0–16 1–00 0–70 0–26 0–03,5 1–60 0–50 0–32 0–38

Tigara: - lungimea - grosimea * Dimensiunile medii

70 8

1–40 0–16

In figurile urmatoare se arata modul practic de masurare a unghiurilor prin acest procedeu. Astfel, in figura 22 intervalul dintre brad si boschet este acoperit cu trei degete; un deget avand dimensiunea unghiulara de 0–38, valoarea unghiulara a intervalului este de 3 x 0–38 = 1–14. In figura 23 lungimea cutiei de chibrituri acopera exact intervalul dintre stalpul de telefon de la cotitura drumului si pomul rotat, deci valoarea unghiulara a acestui interval este de 1–00. Fig. 22. Fig. 23. C. Masurarea unghiurilor cu ajutorul riglei gradate O rigla gradata obisnuita (de exemplu un dubludecimetru sau un tripludecimetru) poate servi la masurarea unghiurilor in teren. Daca rigla se tine la o distanta de 50 cm de ochi, atunci fiecarei diviziuni milimetrice pe aceasta ii corespunde o valoare unghiulara de 0–02, iar fiecarei diviziuni centimetrice 0–20. Modul concret de masurare a unghiurilor cu ajutorul riglei gradate este ilustrat in figurile 24 si 25. Astfel, valoarea unghiulara a intervalului dintre doi stalpi ai liniei telefonice este de 0–60, iar cea a inaltimii copacului este de 0–20 (fig. 24). Incadrarea corecta a obiectivului pe rigla, precum si citirea exacta a dimensiunii intervalului sunt aratate in figura 25, unde valoarea unghiulara a intervalului dintre cei doi stalpi este de 0–64, corespunzator celor 32 mm cititi pe rigla. Fig. 24. Fig. 25. D. Masurarea unghiurilor cu ajutorul binoclului a. Cunoasterea binoclului si modul de intrebuintare al acestuia Binoclul (fig. 26.) este un instrument foarte raspandit in armata, care serveste la observarea campului de lupta, la masurarea unghiurilor orizontale si verticale precum si in alte scopuri. Instrumentul se compune din doua lunete de vizare legate intre ele printr-un dispozitiv numit sarniera, care asigura paralelismul permanent al celor doua lunete. Fig. 26. 1 – luneta de vizare; 2 – sarniera; 3 – ocularul; 4 – prismele; 5 – obiectivul; 6 – mansonul ocularului; 7 – scarita ocularului; 8 – scarita sarnierei. In corpul fiecarei lunete sunt montate ocularul, prismele si obiectivul care – toate la un loc – constituie sistemul optic al binoclului; in plus, luneta din dreapta mai contine si reticulul binoclului, care este o placa de sticla avand gravata pe fata dinspre ocular scalele ce servesc pentru masurarea unghiurilor orizontale si verticale (fig. 27). Fig. 27. Inainte de a fi folosit, binoclul trebuie pregatit pentru intrebuintare. Aceasta pregatire, constand in reglarea ocularului dupa vederea observatorului si in potrivirea distantei dintre oculare dupa distanta pupilara a acestuia, se face in urmatoarea succesiune: - se alege in teren un obiect indepartat, bine distinct si vizibi; - tinand binoclul cu mana dreapta astfel incat obiectivul lunetei din dreapta sa fie acoperit, se priveste cu ochiul stang prin ocularul lunetei din stanga si se roteste mansonul ocularului pana cand imaginea obiectului vizat devine cat mai clara; - se repeta aceasta operatie si pentru ocularul lunetei din dreapta, tinand binoclul cu mana stanga astfel incat obiectivul lunetei din stanga sa fie acoperit; - se apuca binoclul cu ambele maini si se indeparteaza sau se apropie cele doua lunete ale sale in jurul sarnierei, pana in momentul cand – privind in acelasi timp cu ambii ochi prin ambele oculare – se vede o singura imagine a obiectului vizat. Pentru a nu se repeta de fiecare data aceste operatiuni, este bine sa se tina pozitia de intrebunintare a binoclului, memorizand pozitia diviziunilor de pe scaritele ocularelor si de pe scarita sarnierei. Pe timpul intrebuintarii sau al transportului, instrumentul trebuie ferit de praf, ciocniri sau loviri. Inainte si dupa intrebuintare lentilele ocularelor si ale obiectivelor se sterg de praf cu o carpa moale sau cu piele de caprioara. b. Folosirea binoclului pentru masurarea unghiurilor Masurarea cu binoclul a unghiurilor din teren sau a dimensiunilor unghiulare ale unor obiecte se face cu ajutorul scalei reticulului ale carei diviziuni mari sunt egale cu 0-10, iar cele mici cu 0-05. Pentru a masura valoarea unghiulara a

unui obiect se vizeaza cu binoclul asupra acestuia, se citesc diviziunile scalei reticulului intre care se cuprinde imaginea obiectului si se transforma aceasta citire in miimi. Astfel, de exemplu, intervalul din teren dintre o movila si un pom izolat (fig. 28) este acoperit de trei diviziuni mari ale scalei reticulului, deci valoarea unghiulara a acestui interval este de 0-10 x 3 = 0-30. In cazul cand valoarea unghiului nu depaseste 1-00, acesta se poate masura direct prin suprapunerea unei gradatii a scalei la un capat si citirea valorii unghiului in dreptul gradatiei suprapuse pe celalalt capat al intervalului de masurat, putandu-se aprecia si valorile de 0-02,5 (o jumatate de diviziune a scalei reticulului). Cand valoarea unghiului din teren depaseste 1-00, atunci masurarea se poate face pe portiuni, masurand fiecare portiune in parte si adunand rezultatele acestora. Este de mentionat faptul ca indiferent de procedeul aplicat sau de instrumentul ajutator folosit (binoclu, rigla gradata sau diferite obiecte uzuale), nu se recomanda masurarea unor unghiuri ce depasesc valoarea de 3-00 intrucat in acest caz erorile sunt prea mari. 7. Determinarea inaltimii detaliilor din teren A. Determinarea inaltimii detaliilor cu ajutorul balizei Pentru aplicarea acestui procedeu este necesar sa se dispuna de o baliza a carei inaltime este cunoscuta. In cazul cand aceasta nu exista, se poate confectiona pe loc din materialele ce se gasesc in teren sau se poate folosi un jalon, o pusca, o lopata sau orice alt obiect avut la indemana, cu conditia sa i se cunoasca sau sa i se poata masura lungimea. In vederea determinarii inaltimii obstacolului se infige baliza in pamant la o oarecare distanta fata de acesta, apoi militarul care executa determinarea se plaseaza astfel ca din pozitia culcat pe spate sa vada in prelungirea varfului balizei partea superioara a obstacolului. Privind cu atentie figura 29 se observa ca in acet fel s-au format doua triunghiuri asemenea Abc si ABC, intre care se poate scrie relatia: h/H = d/D de unde H = h x D/d . In aceasta formula d si D sunt cele doua distante ce se pot masura usor, iar h este inaltimea balizei care de asemenea se cunoaste. Daca de exemplu inaltimea balizei este de 2 m, distanta masurata de la capul militarului pana la baliza este de 4 m, iar cea de la capul militarului pana la copac este de 30 m, atunci inaltimea copacului este: H = 2 x 30/4 = 60 : 4 = 15 m. Fig. 29. B. Determinarea inaltimii detaliilor dupa umbra lor Aceast procedeu se bazeaza pe observatia verificata din natura ca in fiecare moment dintr-o zi insorita, lungimea umbrelor obiectelor este direct proportionala cu inaltimea lor. Pentru a determina prin acest procedeu inaltiumea unui detaliu din teren se asaza langa aceasta in pozitie verticala un obiect de inaltime cunoscuta (pusca, lopata, jalon sau chiar militarul care executa determinarea). Apoi se masoara atat umbra detaliului cat si umbra obiectului folosit pentru determinare. Calculul inaltimii detaliului se poate executa pe doua cai. Privind atent figura 30, se observa ca s-au format doua triunghiuri, in care se poate scrie relatia: H/h = D/d, de unde H = h x D/d. Daca inaltimea jalonului (fig. 30) este de 2 m, umbra acestuia are 3 m lungime, iar umbra copacului 15 m, atunci inaltimea copacului este: H = 2 x 15/3 = 30 : 3 = 10 m. Fig. 30. Pentru a folosi o cale mai simpla de a calcula inaltimea copacului se observa de cate ori se cuprinde umbra jalonului in cea a copacului, dupa care se inmulteste umbra jalonului in cea a copacului, dupa care se inmulteste inaltimea jalonului cu acest numar. In cazul figurii 30, umbra jalonului se cuprinde in cea a copacului de 5 ori, deci inaltimea copacului este: H = 5 x 2 = 10 m. 8. Determinarea pantei terenului A. Aprecierea pantei din vedere Aprecierea pantei terenului din vedere, care da rezultate aproximative, se poate face numai dupa o perioada oarecare de antrenament in cadrul careia se formeaza deprinderea de a face aprecieri destul de corecte, in urma fixarii in

memorie a catorva pante tipice. Este necesar sa se tina seama de faptul ca pantele privite de jos in sus par a fi mai mari decat sunt in realitate. Cele mai bune rezultate in apreciere se obtin in situatia cand panta este privita dintr-o parte, lateral si apoi este comparata cu valoarea unor unghiuri etalon cunoscute. Astfel, de exemplu, pot fi cunoscute unghiurile unui echer sau pot fi masurate cu un raportor unghiurile ce se formeaza intre degetele mainii desfacute la maximum. Aceste marimi pot fi folosite cu multa usurinta ca etaloane pentru masurarea pantelor din teren, asa cum se arata in figurile 31 si 32. Fig. 31. Fig. 32. B. Determinarea pantei prin masurarea unei distante Pentru a determina panta terenului prin masurarea unei distante se procedeaza astfel (fig. 33.): Fig. 33. - militarul, tinand in dreptul ochirilor in pozitie orizontala un obiect oarecare (rigla, creion, carnet, cutie de chibrituri etc.) se deplaseaza in lungul pantei astfel incat sa poata lua un reper pe panta, situat la inaltimea ochilor sai; - se masoara apoi in dubli pasi distanta dintre locul de observare si reperul ales; - se calculeaza valoarea unghiului de panta cu ajutorul formulei: α = h x 60/D, in care h este diferenta de nivel dintre punctul de observare si reperul ales, iar D – distanta masurata in dubli pasi. Din figura 33 se observa ca diferenta de nivel h este chiar inaltimea militarului care executa determinarea. Cum insa inaltimea unei persoane poate fi apreciata drept egala cu un dublu pas al acesteia, formula de mai sus se simplifica devenind: α = 60/D`. Exemplu: pe o anumita portiune de panta s-au masurat prin acest procedeu un numar de 15 dubli pasi; valoarea unghiului de panta pe aceasta portiune este: α = 60 : 15 = 4º. Capitolul III Procedee expeditive pentru orientarea in teren fara harta 9. Continutul orientarii in teren In desfasurarea diferitelor actiuni de lupta ale trupelor orientarea are o importanta deosebita, mai ales in situatiile cand se actioneaza intr-un teren necunoscut, in zone paduroase sau muntoase, pe timp de noaptesau in conditii meteorologice grele. Orientarea rapida su ub acelasi timp corecta este necesara pentru a determina locul de dispunere a unei subunitati sau grupe, pentru a cunoaste precis locul unde se gaseste la un moment dat un militar, pentru a preciza o anumita directie in teren sau pentru a mentine in timpul deplasarii o directie data. Orientarea in teren consta in determinarea punctelor cardinale si a punctului de statie in raport cu detaliile inconjuratoare de planimetrie si de relief. Se numesc puncte cardinale cele patru puncte cunoscute sub denumirea de nord (miazanoapte), est (rasarit), sud (miazazi) si vest (apus); in afara acestora mai sunt si alte puncte intermediare ale caror dispuneri si denumiri prescurtate sunt redate in figura 34. Acestea din urma sunt necesare pentru orientarea cat mai exacta in situatia cand directiile spre anumite detalii din teren nu coincid cu punctele cardinale. Fig. 34. Prin notiunea de punct de statie, in topografia militara se intelege locul pe care-l ocupa in teren la un moment dat un militar sau o masina de lupta, o grupa sau o subunitate. Precizarea corecta si rapida a punctului de statie se poate face numai dupa dobandirea in acest scop a unor deprinderi, ce se formeaza prin antrenamente repetate executate in conditii variate, in timp de zi si de noapte, precum si in conditii de vizibilitate redusa (ploaie, ninsoare, ceata, praf, fum etc.). Pentru a se putea orienta usor si repede in teren fara harta, fiecare militar trebuie sa stie sa determine punctele cardinale, directiile spre detaliile inconjuratoare de planimetrie sau de relief si sa masoare distantele pana la aceste detalii. Succesiunea operatiilor in teren pentru executarea orientarii fara harta este urmatoarea: - sa determine punctele cardinale printr-unul din procedeele ce urmeaza a fi expuse in continuare si se materializeaza directiile spre acestea, cu ajutorul unor repere distincte si cat mai indepartate din teren ce se gasesc la nord, est, sud si vest fata de punctul de statie; - se aleg in teren cateva detalii inconjuratoare de planimetrie si de relief – situate mai aproape de punctul de statie si dispuse pe cat posibil uniform in jurul acestuia sau in sectorul de observare repartizat – si se determina fata de punctele cardinale directiile din punctul de statie spre aceste detalii;

- se apreciaza sau se masoara (dupa caz) distantele pana la aceste detalii, determinand in acest fel pozitia punctului de statie. O directie oarecare OC din teren (fig. 35) se determina prin unghiul orizontal BOC care se formeaza intre o alta directie OB – considerata drept origine – si directia data. Ca directie origine poate fi luata orice dreapta ce trece prin punctul de statie si printr-un detaliu distinct din teren, considerat reper. Fig. 35 Daca orientarea se executa fata de punctele cardinale, directia de origine este linia imaginara nord-sud ce trece prin polii geografici ai Pamantului si prin punctul de statie; aceasta linie imaginara se numeste meridian geografic (sau adevarat). In situatiile cand orientarea fata de punctele cardinale se executa cu ajutorul busolei, directia origine, materializata prin pozitia acului magnetic al busolei, este linia imaginara nord-sud ce trece prin polii magnetici ai Pamantului si prin punctul de statie; aceasta linie imaginara se numeste meridian magnetic. In urma determinarii in teren a directiei spre nord, directiile spre celelalte puncte cardinale sau spre orice alt obiectiv se pot stabili cu usurinta. 10. Determinarea punctelor cardinale A. Determinarea punctelor cardinale dupa diferite indicii din natura Pe campul de lupta se ivesc deseori situatii in care militarii (si mai ales cercetasii) se pot gasi izolati sau in grupuri mici, neavand asupra lor nici un instrument sau document cu ajutorul caruia sa se poata orienta. In asemenea cazuri, stabilirea aproximativa a punctelor cardinale – in speta a diretiei spre nord – poate fi facuta dupa diferite indicii din natura sau dupa modul de dispunere in teren a unor detalii de planimetrie, astfel: - vegetatia ierboasa a poienilor din padure este mai deasa in partea de nord a poienii decat in partea de sud; - copacii izolati au de regula coroana si frunzisul mai dese in partea de sud ca urmare a luminozitatii si caldurii Soarelui, iar in partea de nord sunt mai putin dezvoltate; coaja de pe trunchiul acestora este mai groasa si mai aspra, uneori chiar acoperita cu muschi, pe partea dinspre nord (fig. 36); Fig. 36. - inelele de crestere anuala ce se pot observa la trunchiurile de copaci taiati (fig. 37) sunt mai apropiate unele de altele in partea dinspre nord a trunchiului; Fig. 37. - pietrele izolate (fig. 38) si stancile au partea dinspre nord de obicei acoperita cu muschi, ca urmare a umbrei si umezelii ce se mentin mai mult pe aceasta directie; Fig. 38. - musuroaiele de furnici in cele mai multe cazuri sunt asezate in partea de sud a copacilor sau a boschetilor, iar partea dinspre nord a musuroaielor este intotdeauna mai inclinata decat cea dinspre sud; - altarele bisericilor ortodoxe sunt construite intotdeauna cu fata spre este (fig. 39), iar bratele transversale ale crucilor de pe turlele acestor biserici indica directia nord-sud; Fig. 39. - in cele mai multe cazuri crucile de pe morminte sunt asezate la capatul de vest al acestora (fig. 40). Fig. 40. Directia nordului mai poate fi determinata si cu ajutorul unei lame de ras confectionata din otel superior, procedand in felul urmator (fig. 41): Fig. 41. ab – sensul de rotire a lamei - se asaza (se culca) o lama pe suprafata unei ape linistite dintr-un vas nemetalic (galeata de lemn, savoniera sau lighenas de ras din material plastic etc.); - datorita faptului ca unul din capetele lamei este mai puternic magnetizat decat celalalt, acesta se va roti intr-un anumit sens pana ce capatul magnetizat se stabileste spre nord; - operatiunea se repeta inca o data cel putin, lama fiind asezata intr-o alta pozitie initiala decat prima oara, pentru a se observa cu atentie sensul ei de rotire spre a nu confunda nordul cu sudul.

B. Determinarea punctelor cardicale cu ajutorul astrilor a. Dupa Soare In zilele senine pozitia pe cer a Soarelui la anumite ore indica directiile spre punctele cardinale, asa cum reiese din figura 42. umbrelle delatiilor de planimetrie pot fi folosite foarte usor la determinarea punctelor cardinale, cunoscand ca la orele 12 orice umbra este indreptata spre nord. De asemenea, tinand seama de faptul ca in decurs de o ora umbrele se deplaseaza cu aproximativ 15º, este usor sa se determine directiile spre punctele cardinale la orice ora din timpul zilei, asa cum reseie din figura 43. Fig. 42. Fig. 43. Este de retinut faptul ca Soarele nu are aceeasi pozitie pe cer in toate lunile anului la o ora anumita; aceasta pozitie difera in functie de anotimpuri dupa cum se arata in tabelul de mai jos, care cuprinde date valabile pentru emisfera nordica la latitudinile mijlocii (40 – 50º), pozitie in care se situeaza si patria noastra pe globul terestru. Anotimpurile Pozitia Soarelui La est La sud-est La sud La sud-vest La vest

vara (mai, iunie, iulie)

iarna (noiembrie, decembrie, ianuarie)

La ora 8 La ora 10 La ora 12 La ora 15 La ora 18

Nu se vede la ora 10 La ora 12 La ora 14 Nu se vede

primavara si toamna (februarie, martie, aprilie, august, septembrie, octombriee) La ora 6 La ora 9,30 La ora 12 La ora 14,30 La ora 18

b. Dupa Soare si ceas Tinand seama de ora la care se face determinarea si de pozitia Soarelui pe cer la acea ora, se poate determina directia sud, procedand astfel (fig. 44): Fig. 44. a – inainte de amiaza; b – dupa-amiaza. - se tinea ceasul in pozitie orizontala si se roteste astfel incat acul orar sa fie indreptat spre directia in care se gaseste Soarele pe cer; - se imparte in doua parti egale sectorul de cerc de pe cadranul ceasului, format intre pozitia acului orar si cifra 12; - linia care uneste axul de rotatie al acelor ceasului cu jumatatea acestui sector de cerc (si care nu este altceva decat bisectoarea unghiului orizontal format intre acul orar si directia spre cifra 12 de pe cadran), indica directia sud. Este important de retinut ca de amiaza se imparte sectorul de cerc pe care trebuie sa-l parcurga acul orar pana la orele 12 (fig. 44 a), iar dupa-amiaza – acela pe care l-a parcurs deja dupa orele 12 (fig. 44 b). Intrucat acest procedeu poate da erori destul de mari primavara si vara (care in luna iunie pot atinge 25º), se recomanda folosirea urmatoarei variante (fig. 45): Fig. 45. - se tine ceasul in mana cu degetul mare si cel aratator, astfel incat sa aiba o pozitie inclinata de 40 – 45º fata de planul orizontal si cifra 12 de pe cadran in fata; - in dreptul jumatatii sectorului de cerc format dintre acul orar si cifra 12 se tine un chibrit (fir de iarba, betisor etc.) la marginea ceasului, intr-o pozitie perpendiculara fata de cadranul acestuia; - tinand ceasul si chibritul in aceasta pozitie, se face o rotire in sensul convenabil pana cand umbra chibritului trece prin axul de rotatie al acelor; in acest moment cifra 12 de pe cadran se gaseste spre sud. c. Dupa Luna Cunoscand fazele Lunii (fig. 46), punctele cardinale pot fi determinate cu o oarecare aproximatie si pe timp de noapte. In diferite faze ale sale si la anumite ore, cu ajutorul Lunii pot fi determinate aproximativ punctele cardinale, dupa datele cuprinse in tabelul urmator: Fazele lunii Primul patrar (Luna este in

La orele 18 La sud

Directia in care se afla Luna La orele 24 La vest

La orele 6 Nu se vede

crestere, are cornurile indreptate spre stangasi forma literei D, se vede numai partea din dreapta a discului lunar) Luna plina (se vede tot discul lunar) Ultimul patrar (Luna este in descrestere, are cornurile indreptate spre dreapta si forma literei C, se vede numai partea din stanga a discului lunar)

La est

La sud

La vest

Nu se vede

La est

La sud

Fig. 46. 1 – primul patrar; 2 – Luna plina; 3 – ultimul patrar. d. Dupa Steaua Polara Pe timpul noptilor senine se pot determina cu usurinta punctele cardinale, tinandu-se seama de faptul ca Steaua Polara indica intotdeauna directia spre nord. Cum insa aceasta stea se identifica cu o oarecare greutate printre numeroasele stele ce impanzesc bolta cereasca, petru gasirea ei se procedeaza in felul urmator: - se cauta pe cer constelatia Carul Mare (Ursa Mare); aceasta este formata dintr-un grup de 7 stele suficient de vizibile, care sunt astfel dispuse incat prin pozitia lor seama cu un car (fig. 47); Fig. 47. - se prelungeste imaginar dreapta ce uneste ultimele doua stele (roti) ale Carului Mare; aceasta prelungire vara se face cu o mica abatere spre dreapta (asa cum rezulta din fig, 47), iar iarna – spre stanga; - pe aceasta dreapta la o departare de aproximativ cinci ori dinstanta dintre roti se gaseste Steaua Polara, care este prima si cea mai luminoasa stea din constelatia Carul Mic (Ursa Mica); - militarul care face determinarea se intoarce spre Steaua Polara astfel identificata, isi coboara privirea de pe cer pe suprafata terestra si materializeaza directia nord cu ajutorul unui reper vizibil din teren; in cazul cand conditiile de vizibilitate nu permit acestea, atunci directia nord se jaloneaza cu ajutorul lanternelor sau felinarelor. C. Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei Dintre toate procedeele expeditive care se cunosc pentru orientarea in teren fara harta, procedeul cu ajutorul busolei este cel mai intrebuintat, fiind cel mai simplu si rapid, dar in acelasi timp si cel mai precis. Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei se poate executa atat ziua cat si noaptea indiferent de anotimp, pe uscat, pe apa sau in aer, in orice conditii de vizibilitate si aproape in orice situatii atmosferice. Procedeul se bazeaza pe insusirea (proprietatea) acului magnetic al busolei de a se indrepta sub influenta magnetismului terestru intotdeauna cu acelasi varf spre acelasi pol magnetic al Pamantului. a. Cunoasterea busolei si modul de intrebuintare al acesteia Busola este un instrument inventat de chinezi inca inaintea erei noastre si serveste la orientarea in teren precum si la determinarea punctelor cardinale. Existe diferite tipuri de busola, constructia de detaliu a acestora poate fi realizata in diverse feluri. Cele mai perfectionate sunt acelea care sunt gradate in grade si miimi, au dispozitive de vizare cu ajutorul carora pot fi reperate diferite detalii din teren si sunt fosforescente pentru a se putea folosi si noaptea; asemenea instrumente – mai des intrebuintate si la noi – sunt busole tip I.O.R., B1-69 si Adrianov. Busolele I.O.R. si Adrianov (fig. 48) au o constructie foarte asemanatoare, destul de simpla si sunt alcatuite din urmatoarele parti componente: Fig. 48. 1 – cutia; 2 – acul magnetic; 3 – cadranul; 4 – capacul; 5 – crestatura; 6 – catarea; 7 opritorul. Cutia busolei are o forma circulara si este confectionata din ebonita. In interiorul ei sunt montate alte parti componente ale instrumentului, iar in exterior se gasesc doua urechiuse in care se introduce o curelusa pentru ca busola sa poata fi purtata la mana. Acul magnetic – asezat pe un pivot montat in interiorul cutiei si in centrul geometric al acesteia. Capatul nordic al acului magnetic este in forma de sageata si se termina cu un varf triunghiular acoperit cu o substanta fosforescenta, spre a putea fi observat si pe intuneric. Cadranul – montat deasupra cutiei si in interiorul acesteia, este gradat in 120 diviziuni si este dublu numerotat, in grade sexagesimale si miimi, fiecare diviziune avand o valoare unghiulara de 3º sau de 0-50. Numerotarea in grade se face in sensul acelor ceasornicului din 5 in 5 diviziuni, deci din 15º in 15º, iar numerotarea in miimi se face in sensul invers al acelor ceasornicului din 10 in 10 diviziuni, deci din 5-00 in 5-00. Punctele cardinale de pe cadran sunt marcate prin indici fosforescenti.

Capacul rotativ este fixat deasupra cutiei busolei, are rolul de a feri cadranul si acul magnetic de o uzura prematura si se foloseste pentru vizarea reperelor din teren, precum si pentru inregistrarea pe cadran a unor valori unghiulare date. Dispozitivul de vizare este montat pe capacul rotativ. Acest dispozitiv este format din crestatura si catare care sunt montate pe peretele exterior al capacului. In dreptul acestora, pe peretele interior al capacului si deasupra cadranului, se gasesc doi indici fosforescenti de forma triunghiulara. Intotdeauna vizarea unui detaliu oarecare din teren se face in sensul crestatura-catare. Opritorul este o parghie ce se prelungeste in exteriorul cutiei si serveste la blocarea sau la deblocarea acului magnetic. Busola tip B1-69 (fig. 49) de fabricatie romaneasca se compune din urmatoarele parti: Fig. 49. 1 – corpul; 2 – acul magnetic; 3 – cadranul; 4 – oglinda; 5 – capacul; 6 – ferestruica de vizare; 7 – sageata de directie. Corpul busolei este o placa rigida de forma patrata, constituind baza busolei pe care sunt montate toate celelalte parti componente ale acesteia. Cadranul busolei este format dintr-un disc transparent si un geam protector fixate intr-o montura metalica. Cadranul are o forma circulara si (spre deosebire de tipurile de busola prezentate anterior) se poate roti pe corpul busolei. Pe discul transparent sunt gradate punctele cardinale principale si intermediare (cele principale sunt marcate si prin semne fosforescente pentru vizibilitate in intuneric). Discul transparent este gradat in miimi, fiecare diviziune avand o valoare unghiulara de 0-50; numerotarea gradatiilor se face in sensul acelor ceasornicului din 5-00 in 5-00. Acul magnetic este asezat in interiorul locasului cilindric din corpul busolei si se poate roti liber pe un pivot. Capul in forma de sageata indica nordul, iar cel in forma de cerculet – sudul. Oglinda busolei este fixata de un corp printr-o balama si este rabatabila. Cand este deschisa intre 45 - 60º si se tine la inaltimea ochiului, permite ca in acelasi timp cu directia de vizare sa se vada si gradatiile de pe cadran. Capacul busolei este fixat de un corp prin doua suruburi, fiind de asemenea rabatabil. Marginea exterioara este gravata in mm. Cele doua parti laterale sunt prevazute cu cate o ferestruica de vizare care constituie dispozitivul de vizare al busolei; vizarea se face intotdeauna in sensul sagetii de directie imprimata pe interiorul si pe exteriorul capacului. Indicele – este un varf de metal montat pe corpul busolei, care serveste la citirea gradatiilor de pe cadran. Opritorul este montat pe corpul busolei, fiind o parghie care blocheaza acul magnetic la inchiderea capacului. Inainte de a fi intrebuintata este necesar ca busola sa fie verificata. Aceasta verificare constand in incercarea sensibilitatii acului magnetic, se executa astfel: - se asaza busola in pozitie orizontala, se deblocheaza acul magnetic, se lasa sa se opreasca si se observa (se noteaza) gradatia de pe cadran in dreptul careia s-a oprit varful acestuia; - se scoate acul din pozita sa de echilibru cu ajutorul unui obiect de fier (baioneta, briceag, cheia etc.), se lasa sa se stabileasca si se observa din nou gradatia in dreptul careia s-a oprit; aceasta operatiune se repeta de cateva ori. Daca dupa fiecare scoatere din echilibru acum magnetic revine repede si exact in dreptul aceleiasi gradatii initiale, inseamna ca aceasta este suficient de sensibil iar busola este buna de intrebuintat. In caz contrar acul nu este suficient de magnetizat, ori s-a uzat pivotul acestuia, deci busola nu poate fi folosita. Pentru a se asigura functionarea corecta a busolei in timpul intrebuintarii trebuie sa se respecta urmatoarele reguli de manipulare: - in timpul deplasarilor si in orice alta ocazie cand busola nu este folosita, acul magnetic se blocheaza cu ajutorul opritorului pentru a nu se uza pivotul acestuia; - busola nu se intrebuinteaza in imediata apropiere a cailor ferate sau a oricaror altor constructii din fier sau din otel; de asemenea, in timpul folosirii se indeparteaza orice obiect metalic (arma, briceag, legatura de chei etc.) la o asemenea distanta incat sa nu influenteze acul magnetic; - se evita intrebuintarea busolei pe timp de furtuna cu descarcari electrice si in apropierea liniilor electrice de inalta tensiune; - pentru ca partile fosforescente sa fie bine vizibile la intuneric, acestea se incarca in prealabil printr-o expunere de 15 – 20 minute a busolei la Soare sau la lumina electrica. b. Folosirea busolei la determinarea punctelor cardinale Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei incepe prin determinarea directiei nord, care se executa in urmatoarea succesiune: - avand acul magnetic blocat, se roteste capacul busolei pana cand indicele de la catare se suprapune pe gradatia 0 de pe cadran; - se asaza busola in palma tinuta intr-o pozitie orizontala si se deblocheaza acul magnetic cu ajutorul opritorului; - se lasa acul sa se stabileasca si se intoarce cu busola tinuta in palma, pana cand varful acului magnetic ajunge in dreptul gradatiei 0 de pe cadran, respectiv in prelungirea varfului indicelui catarii; - fara a schimba pozitia corpului si a busolei – deci mentinand acul in dreptul indicelui catarii asezat pe nordul cadranului – se ridica cu atentie palma in dreptul ochilor si se repereaza in teren un detaliu ce se gaseste pe aceasta directie, care materializeaza directia nord din punctul de statie; - celelalte puncte cardinale se determina pirn intoarceri succesive si exacte de cate 90º, iar directiile spre acestea se materializeaza de asemenea prin repere.

Dupa executarea determinarii se raporteaza, de exemplu, astfel (fig. 50): „Nordul pe directia sondei de petrol de pe dealul din fata, estul pe directia podului de lemn de pe parau, sudul pe directia casei izolate din vale, vestul pe directia pomului izolat de pe creasta cu piramida”. La nevoie se pot stabili si unele directii intermediare dupa cum reiese din figura. Fig. 50. Pentru a se executa in intregime orientarea in teren fara harta, urmeaza ca – indiferent de procedeul folosit pentru determinarea punctelor cardinale – sa se mai determine si punctul de statie asa cum s-a aratat la inceputul acestui capitol. Apoi se raporteaza, de exemplu, astfel (fig. 50): „Ma gasesc pe varful mamelonului situat la 350 m nord-est de coltul padurii, la 150 m sud-este de piramida de pe deal si la 500 m sud-vest de fantana de cumpana din vale”. 11. Determinarea directiilor in teren A. Notiuni generale despre declinatia magnetica si despre azimut a. Declinatia magnetica Printr-un punct oarecare A de pe suprafata globului terestru trece un meridian geografic PNg-A-PSg si un meridian magnetic PNm-A-PSm (fig. 51). Dupa cum se vede din figura, cele doua meridiane formeaza intre ele un unghi; acest unghi poarta denumirea de declinatie magnetica si se noteaza cu D m. Cu alte cuvinte declinatia magnetica este unghiul format dintre directia nord a meridianului geografic si directia nord a meridianului magnetic, in punctul considerat. Declinatia magnetica poate fi estica si se scrie cu semnul + in situatia cand acul magnetic se abate spre est fata de meridianul geografic (fig. 52 a) sau vestica si se scrie cu semnul – in cazul cand acul magnetic se abate spre vest fata de meridianul geografic (fig. 52 b). In tara noastra declinatia magnetica este estica. Fig. 51. Fig. 52. a – estica; b – vestica. Declinatia magnetica nu are aceeasi valoare in toate punctele suprafetei terestre, ci este in functie de locul de dispunere a punctului de statie in care ea se masoara. Dar, chiar si intr-unul si acelasi punct, valoarea declinatiei magnetice difera in timp. Acest fenomen este cunoscut sub notiunea de variatia declinatiei magnetice. Variatiile declinatiei magnetice au cauze multiple si pot fi grupate in variatii de timp si in variatii locale. Variatiile de timp, la randul lor, sunt periodice si accidentale. Variatia periodica este seculara (datorita rotirii polilor magnetici in jurul celor geografici intr-o perioada de 640 ani, atingand valori maxime de 30º), anulata, lunara si zilnica (practic, acesta este cea mai importanta, ajungand pana la valori maxime de 30º intre orele 8-14 si fiind mai pronuntata in zilele insorite de vara). Variatiile accidentale apar ca urmare a unor fenomene naturale cum sunt descarcarile electrice, furtunile magnetice, aurorele boreale sau cele australe. Variatiile locale se datoresc existentei in subteran a unor zacaminte masive de minereuri feroase sau a aglomerarilor mari de metal pe suprafata terestra, care creeaza asa-numitele zone de anomalii magnetice. In timpul si in zonele de manifestare a variatiilor accidentale si locale ale declinatiei magnetice, busola nu poate fi folosita. b. Azimutul Cu ocazia orientarii in teren, directiile spre detaliile de planimetrie sau de relief se indica de regula fata de punctele cardinale. In aceasta situatie, drept directie origine se ia directia nord fata de care se masoara unghiurile orizontale spre a determina diferitele directii din teren. Se numeste azimut unghiul orizontal pe care-l face intr-un punct de pe suprafata terestra directia nord a meridianului cu o directie oarecare din teren. Azimutul se masoara de la directia nord in sensul acelor ceasornicului si are valori cuprinse intre 0º (0g)- 360º (400g) sau 0-00 si 60-00. Azimutul poate fi geografic (adevarat) sau magnetic. Azimutul geografic (adevarat) se noteaza cu A (fig. 53) si se masoara fata de directia nord a meridianului geografic (adevarat), adica fata de nordul determinat prin orice procedeu expeditiv descris mai sus, cu exceptia celui cu ajutorul busolei. Pentru a se determina cat mai bine directiile spre diferitele detalii din teren, este necesar sa se masoare azimuturile geografice ale acestor directii; dupa valoarea (marimea) azimuturilor se pot indica cu usurinta directiile in care se gasesc detaliile in cauza. Indicarea directiilor prin azimut geografic este ilustrata in figura 54. Fig. 53. Fig. 54. Determinarea aproximativa a azimuturilor geografice in teren se poate face prin aplicarea oricaruia dintre procedeele expeditive pentru masurarea unghiurilor descrise anterior. In plus mai poate fi folosit si cadranul ceasului, cunoscand ca diviziunea minutelor are o valoare unghiulara de 6º sau de 1-00, iar cea a orelor – 30º sau 5-00. De cele mai multe ori orientarea in teren se executa cu ajutorul busolei. In acest caz directia de origine este considerata directia nord a meridianului magnetic (materializata prin pozitia acului magnetic al busolei), fata de care se determina directiile din teren. Azimutul magnetic (fig. 55) se noteaza cu Am si se masoara fata de directia nord a meridianului magnetic. In figura 56 se reprezinta indicarea directiilor prin azimut magnetic.

Fig. 55. Fig. 56. Fata de cele explicate mai sus reiese limpede ca azimutul magnetic difera de cel geografic (adevarat) cu valoarea declinatiei magnetice (fig. 57). In diversele situatii de lupta se pot ivi cazuri cand este necesar sa se treaca de la azimutul geografic (adevarat) la cel magnetic sau invers. Aceste treceri se pot face suficient de usor, prin aplicarea urmatoarelor formule: A = Am + ( ± Dm) sau Am = A - ( ± Dm) Cu alte cuvinte, azimutul geografic (adevarat) este egal cu suma algebrica dintre azimutul magnetic si declinatia magnetica, iar azimutul magnetic este egal cu diferenta algebrica dintre azimutul geografic (adevarat) si declinatia magnetica; in ambele cazuri declinatia magnetica se introduce cu semnul ei. Fig. 57. a – declinatia magnetica estica; b – declinatia magnetica vestica; Ng – nordul geografic; Nm – nordul magnetic; A – azimutul geografica (adevarat) al directiei AB; Am – azimutul magnetic al directiei AB; Dm – declinatia magnetica. B. Determinarea azimutului cu ajutorul busolei a. Determinarea azimutului magnetic al unei directii date Pentru a putea determina cu ajutorul busolei azimutul magnetic al unei directii date (de exemplu, al directiei catre pomul rotat din fig. 58) se procedeaza in felul urmator: Fig. 58. - militarul se intoarce cu fata spre detaliul din teren al carui azimut magnetic urmeaza a fi determinat; - se ridica busola in pozitie orizontala la inaltimea aproximativa a ochilor, se deblocheaza acul magnetic si se roteste busola in plan orizontal pana cand varful nordic al acului magnetic ajunge in dreptul gradatiei zero de pe cadran; - se roteste capacul busolei si se vizeaza prin dispozitivul de vizare (crestatura-catare) detaliul din teren, avandu-se griija ca acul magnetic sa se mentina pe gradatia zero a cadranului; - se citeste pe cadran gradatia din dreptul indicelui catarii, aceasta fiind chiar valoarea azimutului magnetic al directiei date. In exemplul de pe figura 58, valoarea azimutului magnetic al directiei catre pomul rotat este de 45º sau 7-50. b. Determinarea unei directii dupa azimutul magnetic dat sau cunoscut Cu ocazia deplasarilor in teren dupa azimut, la indicarea unor obiective sau in diverse alta situatii, se iveste frecvent necesitatea de a determina o directie necunoscuta in teren, dar al carei azimut magnetic este dat sau cunoscut. In asemenea cazuri se procedeaza astfel: - se roteste capacul busolei pana cand indicele catarii se suprapune peste valoarea azimutului magnetic dat sau cunoscut; - se ridica busola intr-o pozitie orizontala la inaltimea aproximativa a ochilor si se deblocheaza acul magnetic; - militarul se intoarce cu busola in mana pana cand ajunge intr-o pozitie in care varful nordic al acului magnetic se suprapune peste gradatia zero de pe cadran; - mentinand acul magnetic pe zero cadranului, se vizeaza prin dispozitivul de vizare (crestatura-catare) un detaliu din teren, determinandu-se astfel directia al carei azimut magnetic a fost dat sau cunoscut. 12. Deplasarea in teren dupa azimut A. Continutul, succesiunea si tehnica deplasarii in teren dupa azimut In diversele situatii de lupta se ivesc deseori cazuri cand priceperea militarului de a se deplasa dupa azimut este de mare importanta pentru asigurarea indeplinirii cu succes a unei anumite misiuni ordonate. Aceasta pricepere este de mare folos mai ales in situatiile cand se actioneaza intr-un teren necunoscut, lipsit de repere sau cu repere putine, in afara drumurilor sau in conditii de vizibilitate redusa, precum si la indeplinirea oricaror misiuni ce presupun deplasari in teren, cand nu se dispune pe harta. Specificul deplasarii in teren dupa azimut consta in priceperea de a determina in teren directia de deplasare dupa azimutul dat, de a mentine aceasta directie in timpul deplasarii si de a ajunge la punctul stabilit; de fapt, acesta este continutul deplasarii dupa azimut. In acest scop este necesar sa se cunoasca in primul rand in ce directie fata de punctele cardinale trebuie executata deplasarea, si in al doilea rand, ce distanta trebuie parcursa pentru a se ajunge la obiectivul indicat, cu alte cuvinte este necesar sa se cunoasca azimuturile magnetice si distantele. Cel ce executa deplasarea in teren dupa azimut trebuie sa stie intotdeauna sa ajunga exact si la timp la locul indicat; cum acest lucru nu este chiar asa de usor, este necesar sa se faca antrenamente repetate, executate in diverse conditii de teren si de vizibilitate, atat ziua cat si noaptea.

In cele ce urmeaza se da un exemplu concret, din care reies atat succesiunea cat si tehnica executarii unei deplasari in teren dupa azimut. De exemplu, unei grupe de cercetare i se da misiunea de a se deplasa de la podul de lemn (fig. 59) pe un azimut de 303º si la o distanta de 750 dubli pasi, in vederea ocuparii unui post de observare. Fig. 59. In vederea indeplinirii acestei misiuni, prima operatiune este aceea de a se determina dupa azimutul dat directia in care urmeaza sa se execute deplasarea. Aceasta se executa chiar in punctul de plecare, deci pe pod, asa dupa cum s-a descris in punctul 11.B.b. din prezentul capitol. Dupa ce s-a determinat astfel directia de deplasare, se stabileste pe aceasta directie un detaliu oarecare din teren ce serveste drept reper intermediar in vederea mentinerii directiei pe itinerarul de deplasare ordonat. Apoi incepe deplasarea spre acest reper intermediar, facandu-se in acelasi timp si numararea dublilor pasi. In exemplul de pe figura 59 reperul intermediar este copacul izolat, pana la care s-au parcurs 250 dubli pasi. Ajungand la acest reper intermediar, se executa din nou determinarea directiei de deplasare, dupa acelasi azimut dat si se alege un nou reper intermediar pe aceasta directie, dupa care se continua deplasarea. In exemplul considerat acest reper intermediar este un boschet, pana la care s-au mai parcurs inca 200 dubli pasi. Aici din nou se executa determinarea directiei dupa azimutul dat, dupa care se continua deplasarea numarand restul de 300 dubli pasi. Intrucat s-a observat ca piramida de pe deal se afla exact in directia data, ultima portiune a intervalului se parcurge fara a se mai alege alt reper intermediar, deplasarea facandu-se pe directia ei numarand doar pasii dubli. Desigur, un itinerar de deplasare in teren dupa azimut rareori contine doar o singura latura; in cele mai multe cazuri un asemenea itinerar cuprinde 3 – 4 laturi cu azimuturi diferite si de lungimi diverse. In acest caz fiecare latura este determinata prin anumite repere ce se indica, in care se executa in mod succesiv determinarea directiilor dupa azimutele date, urmand ca deplasarea sa se execute asa cum s-a descris mai sus. De exemplu, daca deplasarea ar trebui continuata de la piramida la casa izolata din vale (fig. 59) pe un azimut de 210º si la o distanta de 570 dubli pasi, atunci la piramida s-ar determina directia dupa acest azimut dat si s-ar parcurge distanta indicata, la capatul careia s-ar ajunge la reperul stabilit. In cazul cand pe timpul executarii deplasarii dupa azimut se mentine cu atentie direcita de deplasare si se masoara corect distanta dintre repere, se poate ajunge exact sau aproape exact la reperul indicat. Practic acest lucru se realizeaza destul de greu si destul de rar, pentru ca mentinerea unei corecte orientari si masurarea precisa a distantelor pe timpul deplasarii sunt dependente si chiar influentate de o serie de cauze cum sunt abaterile de la directie datorita erorii de citire a gradatiunilor de pe cadranul busolei, parcurgerea distantelor pe pante cu diferite grade de inclinari, ce influenteaza asupra lungimii uniforme a dublilor pasi, starea vremii (de exemplu pe vant puternic este greu sa se mentina exact acul magnetic pe nordul busolei) si altele. Daca reperul este un detaliu distinct si vizibil din teren (casa izolata, castel de apa etc.), se poate ajunge la acesta; in caz contrar (izvor, groapa, poiana in padure etc.) reperul este mai greu de gasit. Din experienta s-a constat ca reperul de la capatul unei laturi a itinerariului de deplasare trebuie cautat (in cazul in care nu s-a ajuns exact la acesta) intr-un cerc, al carui centru se situeaza in punctul unde s-a ajuns dupa numararea dublilor pasi indicati si a carui raza este egala cu 10 la suta din distanta parcursa; cu alte cuvinte abaterea laterala de la directia data este de 100 metri pentru o distanta de 1 km. Daca de exemplu dupa parcurgerea unui itinerar de 750 dubli pasi nu s-a ajuns la reperul indicat, acesta trebuie cautat la o distanta de pana la 750: 10 = 75 dubli pasi de jur imprejurul locului unde s-a ajuns. Intotdeauna deplasarea in teren dupa azimut se executa pe baza unei schite de itinerar (fig. 60) sau dupa un tabel de deplasare, care contine datele necesare parcurgerii itinerarului ordonat. Fig. 60.

Nr. crt. 1 2 3 4

Itinerarul Pomul izolat – crucea izolata Crucea izolata – casa izolata Casa izolata – fantana Fantana – podul

Azimutul magnetic 66º 172º 135º 70º

Distanta in dubli pasi 320 130 100 250

B. Deplasarea in teren dupa azimut in conditii grele sau deosebite Indeplinirea unor misiuni impune adeseori executarea deplasarii in teren dupa azimut in conditii grele sau deosebite. Asemenea cazuri se ivesc mai ales pe timpul noptii sau in ceata deasa la traversarea unor masive deluroase, in timpul iernii cu zapada abundenta, in terenuri puternic framantate sau in zone muntoase, precum si in diverse alte situatii. Aplicarea procedeului de deplasare dupa azimut in asemenea conditii nu difera in fond fata de cel folosit in situatii normale; toate operatiunile se executa insa cu atentie sporita si in plus se iau anumite masuri speciale legate mai ales de tehnica executarii deplasarilor in conditiile concrete date. De exemplu, cand deplasarea se executa pe timpul noptii sau pe vreme cu ceata deasa, alegerea reperelor intermediare este mult ingreuiata, uneori chiar imposibila. In asemenea situatii directia de deplasare nu se poate mentine decat numai (sau aproape in exclusivitate) cu ajutorul busolei. In acest scop pe tot timpul deplasarii busola se tine in fata cu acul magnetic deblocat si in pozitie orientata, iar directia de deplasare se mentine facand vizari succesive prin dispozitivul de vizare care se repeta la intervale scurte de timp. Totusi, mai ales pe timpul noptii sunt cazuri cand pot fi alese unele repere intermediare; in astfel de imprejurari se folosesc siluetele unor detalii de planimetrie de pe itinerar ce se pot deslusi in intuneric, anumite puncte luminoase ce stralucesc sau chiar unele stele mai luminoase de pe bolta cereasca ce se gasesc

pe directia de deplasare. In cazul stelelor trebuie sa nu piarda din vedere faptul ca pozitia lor in timp se schimba; daca deplasarea se executa intr-un timp mai indelungat – orientandu-se numai dupa o anumita stea, fara a se verifica din cand in cand azimutul cu ajutorul busolei – exista pericolul de a se abate lateral fata de directia stabilita. Cand nu exista nici o posibilitate de a se alege in teren repere ajutatoare (de exemplu in timpul noptilor cu cerul acoperit de nori), mentinerea directiei poate fi usurata prin jalonarea succesiva a unor portiuni mai scurte din itinerar. Aceasta se face prin trimiterea in fata a 1 – 2 militari cu lanterne sau cu felinare care sunt aliniati pe directie cu ajutorul dispozitivului de vizare a busolei. La traversarea unor paduri pe un itinerar stabilit dupa azimut, intrucat si in acest caz conditiile de vizibilitate sunt foarte reduse iar alegerea reperelor intermediare este practic imposibila (cu deosebire in padurile compacte si dese cu lastaris sau cu tufaris), mentinerea directiei se face de asemenea numai cu ajutorul busolei. Cand deplasarea se executa in grup, se recomanda ca pentru prevenirea abaterii de la directie sau a aprecierii gresite a distantei parcurse, atat determinarea azimutului cat si numararea dublilor pasi sa se faca in acelasi timp de catre 2 – 3 militari. In timpul iernii, cand deplasarea in teren dupa azimut se executa in cele mai multe cazuri pe schiuri, distantele nu se pot masura cu pasul, ci se apreciaza dupa durata de deplasare. Cum aceasta apreciere este foarte relativa, se impune determinarea cu cea mai mare eactitate posibila a directiilor dupa azimutele date. De asemenea se recomanda alegerea mai multor repere (chiar daca aceasta duce la marirea numarului de laturi a itinerarului de deplasare) dispuse mai aproape unele de altele, astfel incat acestea sa fie detalii bine distincte si vizibile in teren (casa izolata, copac izolat, semafor de cale ferata, movila etc.) si sa nu mai fie nevoie, pe cat este posibil, de folosirea reperelor intermediare. In orice caz nu se vor alege drept repere acele detalii din teren ce pot fi acoperite de stratul de zapada (piatra izolata, groapa, boschet etc.). Cand deplasarea dupa azimut se executa in zone muntoase sau in terenuri puternic framantate, pe itinerarul ordonat de multe ori se pot intalni diverse obstacole naturale (stanci sau prapastii, avalanse sau grohotisuri, alunecari sau rupturi mari de teren etc.) si artificiale (ambuscade, abatize in padure etc.). Dar pe orice teren este posibil sa se intalneasca obstacole ca lacuri, mlastini, campuri de mine, zone infectate radioactiv sau cu substante toxice de lupta precum si altele, care sunt mai usor de ocolit decat de strabatut. Pentru ocolirea unor astfel de obstacole se procedeaza in felul urmator: - ajungandu-se in fata obstacolului ce trebuie ocolit, se marcheaza acest punct in asa fel incat sa poata fi vazut de pe partea cealalta a obstacolului (de exemplu, printr-un tarus sau jalon, sau prin orice alt procedeu si se noteaza numarul de dubli pasi parcursi pana la acesta); - se determina in acest punct directia de deplasare dupa azimutul dat si se vizeaza prin dispozitivul de vizare a busolei, alegandu-se pe aceasta directie un reper distinct si vizibil din teren, situat in partea opusa a obstacolului de ocolit; - se determina distanta pana la acest reper printr-unul din procedeele expeditive cunoscute, se transforma in dubli pasi si se aduna cu numarul de dubli pasi parcursi pana in fata obstacolului; - se trece la ocolirea obstacolului, orientandu-se in permanenta dupa reperul ales pe partea opusa (acest lucru are o mare importanta, intrucat in cazul confundarii reperului sau al pierderii acestuia se creeaza pericolul de ratacire); - ajungandu-se la acest reper se verifica transmiterea corecta a azimutului de la punctul situat in fata obstacolului, prin azimutul invers al directie de deplasare (se inregistreaza pe cadranul busolei azimutul dat al directiei marit sau micsorat cu 180º, se invarteste busola pana cand acul magnetic ajunge in dreptul gradatiei zero de pe cadran si se vizeaza prin dispozitivul de vizare, punctul marcat in fata obstacolului trebuind sa fie pe aceasta directie); - apoi se determina in acest punct directia data prin azimut si se continua deplasarea pe aceasta directie, numarand dubli pasi ce au mai ramas de parcurs. Daca dincolo de obstacol nu se poate alege nici un reper care sa se gaseasca exact pe directia de deplasare, atunci se trimite un militar in fata care este aliniat pe aceasta directie si numai dupa aceea se ocoleste obstacolul. In figura 61 se exemplifica ocolirea unui obstacol in timpul executarii deplasarii dupa azimut a unei grupe de cercetare, de la punctul initial situat la cota 375,0 pana la punctul de observare ce se gaseste langa crucea izolata, itinerar ce se parcurge pe un azimut de 80º si la o distanta de 880 dubli pasi. Dupa parcurgerea unei distante de 425 dubli pasi grupa ajunge pe malul Lacului Mic, obstacol natural ce trebuie ocolit in vederea ajungerii la crucea izolata. Pe mal se infige un par gasit in apropiere, din dreptul caruia se determina cu ajutorul busolei o directie corespunzatoare azimutului de 80º. Se observa ca dincolo de lac, exact pe aceasta directie, se gaseste o casa izolata. Se determina cu ajutorul binoclului distanta pana la aceasta casa folosind formula miimilor; pentru marirea preciziei de determinare, calculul distantei se face atat in functie de dimensiunile unghiulare ale inaltimii casei (5 m), cat si de cele ale latimii ei (4 m), facandu-se media rezultatelor obtinute. Aceasta distanta obtinuta in m (de exemplu 307 m) se transporta apoi in dubli pasi dupa lungimea dublului pas al militarului care face numerotarea (de pilda 1,75 m), adica 307 : 1,75 = 175 dubli pasi, care se adauga la cei parcursi anterior, obtinandu-se 425 + 175 = 600 dubli pasi pana la casa izolata. Se ocoleste apoi lacul pe malul sau nordic, intrucat in aceasta parte este de strabatut o distanta mai scurta. Ajungandu-se la casa izolata, se verifica ocolirea corecta a lacului prin azimutul invers al directiei de deplasare. In dreptul coltului casei se inregistreaza pe cadranul busolei 80º + 180º = 260º si tinand busola cu varful nordic al acului magnetic pe gradatia zero a cadranului se vizeaza prin dispozitivul de vizare, convingandu-se ca parul infipt pe celalalt mal al lacului este chiar pe directia de vizare. Apoi se determina din nou teren o directie corespunzatoare azimutului de 80º, se alege un reper intermediar daca nu se vede inca crucea izolata si se continua deplasarea pe aceasta directie, numarand in continuare cei 280 dubli pasi ce au mai ramas de parcurs. Fig. 61 13. Destinatia si folosirea reperelor, indicarea obiectivelor A. Destinatia, insemnatatea, alegerea si modul de folosire al reperelor

Drept reper se poate folosi orice detaliu de planimetrie sau de relief bine distinct din teren, care se deosebeste cu claritate fata de celelalte detalii inconjuratoare prin forma, dimensiuni sau culoare (de exemplu turle de biserici, castele de apa, cosuri de fabrica, sonde de petrol, case izolate, copaci izolati, movile, stanci sau pietre izolate, incrucisari sau bifurcatii de drumuri etc.). Pe timpul desfasurarii diverselor actiuni Pe timpul desfasurarii diverselor actiuni de lupta, in aplicatii, de exercitii tactice sau in cadrul desfasurarii oricaror activitati in teren, reperele au o mare insemnatate pentru conducerea subunitatilor si a focului in lupta, descoperirea sectoarelor de observare sau de tragere, descoperirea si indicarea tintelor, mentinerea directiei de atac. In acelasi timp reperele ajuta la stabilirea si mentinerea distantelor, directiei de deplasare, precum si determinarea distantelor pana la diverse detalii din teren sau pana la diferite tinte. Buna organizare a observarii, conducerea unica a subunitatilor si a focului, realizarea cooperarii intre subunitatile vecine sau intre diferitele arme nu este posibila fara o alegere, indicare si folosire rationala a reperelor. In acest scop toate reperele mai importante se aleg si se indica in teren de catre comandant, odata cu darea ordinului de lupta sau cu fixarea altor misiuni de indeplinit. Suplimentar fata de acestea, comandantii de grupe pot alege si indica la nevoie pentru subordonatii lor si alte repere. Toate reperele se aleg cat se poate de uniform atat in directie cat si in adancime, pentru a se asigura posibilitatea indicarii rapide si precise a obiectivelor sau a tintelor in orice loc. Numarul reperelor ce se aleeg nu trebuie sa fie prea redus pentru a nu lasa zone prea mari fara repere; in acelasi timp nu se recomanda nici alegerea unui numar prea mare, intrucat in acest caz reperele sunt greu de memorat, pot fi confundate intre ele si – uneori – ingreuiaza chiar determinarea sau indicarea obiectivelor (tintelor). Reperele se numeroteaza de la stanga spre dreapta si de la trupele proprii spre cele inamice. Pentru a fi memorate mai usor, fiecare reper pe langa numarul sau mai poarta si o denumire care i se da in concordanta cu aspectul exterior pe care il are in natura, de exemplu fantana cu cumpana, stalpul de telefon de la bifurcatie, casa cu acoperisul negru, movila intunecata, copacul uscat, piramida pe deal (fig. 62). Avand sistem de numerotare si de denumire a reperelor pentru toate subunitatile sau pentru toate armele ce actioneaza intr-o anumita portiune de teren, se usureaza mult indicarea obiectivelor, conducerea subunitatilor si a focului, organizarea cooperarii. De pilda, pentru a se executa la un moment dat un foc concentrat si prin surprindere asupra unui obiectiv din dispozitivul de lupta al trupelor inamica, este suficient sa se indice un anumit reper si pozitia obiectivului in cauza fata de acesta; toate subunitatile sau armele vor intelege unde se afla obiectivul care trebuie lovit prin foc. Fig. 62. Modul de folosire a reperelor depinde de caracterul general al terenului, precum si de natura misiunilor de executat. Intotdeauna insa studierea si retinerea in memorie a principalelor caracteristici ale unui teren necunoscut se incep cu alegerea unui numar de 3 – 4 repere mai indepartate si bine distincte, retinandu-se cu atentie aspectul exterior al acetora si dispunerea lor reciproca; abia dupa aceea se observa si se memoreaza celelalte repere precum si alte detalii sau obiective din teren, ce caracterizeaza campul de lupta in care au loc actiuni militare. Indicarea sectoarelor de observare sau de tragere, darea misiunilor de observare, de cercetare sau de foc, determinarea locului de statie, indicarea pozitiei in teren a unui obiectiv se fac intotdeauna prin folosirea reperelor. De asemenea, tot prin repere se indica si se mentine directia de atac sau directia de deplasare pentru apropierea sau atingerea unor obiective. Daca deplasarea se executa intr-un teren sarac in repere sau in conditii de vizibilitate redusa, atunci inca din timpul recunoasterii itinerarului se creeaza repere artificiale (gramajoare de piatra, cioplirea copacilor intr-un anumit fel sau la anumita inaltime, ruperea crengilor, marcarea cu var stins sau cu funingine etc.). In vederea deplasarii pe timp de noapte se aleg dinainte astfel de detalii ce se proiecteaza pe bolta cereasca, iar pentru mentinerea directiei de deplasare pot fi folosite cu succes cursurile de apa, drumurile, lizierele de paduri, liniile de inalta tensiune si alte asemenea detalii, daca directia acestora coincide cu cea a deplasarii. B. Continutul si succesiunea indicarii obiectivelor Rolul unui militar instalat intr-un post de observare consta in descoperirea obiectivelor si in determinarea cat mai exacta a locurilor de dispunere ale acestora. Tot lui ii revine misiunea de a da indicatii asupra naturii obiectivului, formei si dimensiunilor sale, infatisarii sub care se prezinta in natura, activitatilor ce se desfasoara in locul indicat, fortei pe care o are sau pericolului pe care-l reprezinta si asa mai departe. Toate acestea la un loc inseamna indicarea obiectivlor care consta in a face pe o alta persoana (de obicei comandantul sau un alt observator) sa inteleaga precis si repede locul unde se afla un obiectiv in teren. Greutatea indicarii obiectivelor consta in faptul ca aceeasi portiune de teren, vazuta din puncte diferite de observare, apara schimbata ca aspect. Ceea ce dintr-un loc apare spre dreapta, din alt loc poate aparea spre stanga (fig. 63 a. c; modul de aparitie fata de piramida a copacului si a casei). De asemenea, dintr-un observator un anumit obiectiv este situat mai aproape, iar dintr-un altul mai departe sau invers; in acelasi timp, unele obiective ce se vad dintr-un observator pot sa nu fie vazute din alt observator. De aceea, trebuie sa se realizeze din timp o intelegere intre cel ce transmite (transmitatorul) si cel care primeste (primitorul). Aceasta intelegere se bazeaza pe cunoasterea diferitelor procedee de indicare a obiectivelor si pe priceperea de a alege la un moment dat acel procedeu care asigura cel mai bine identificarea de catre primitor a obiectivului indicat de transmitator. In toate situatiile indicarea obiectivului se face scurt, dar si precis, pentru a nu se pierde timpul cu intrebari, repetari sau explicatii suplimentare. Fig. 63. a – terenul vazut din observatorul 1; b –planul terenului; c – terenul vazut din observatorul 2.

Succesiunea indicarii obiectivelor de catre transmitator este urmatoarea: - se indica pozitia obiectivului (fata de un reper, de un detaliu caracteristic din teren sau de o directie cunoscuta); - se comunica denumirea obiectivului si se dau informatii cu privire la unele caracteristici ale acestuia (natura, activitatea, forma si dimensiunile, culoarea etc.); - se arata caracteristicile detaliilor terenului din imediata apropiere a obiectivului, in scopul usurarii identificarii acestuia de catre primitor. Indicarea obiectivelor poate fi facuta prin diferite procedee, dintre care transmitatorul il alege intotdeauna pe cel mai potrivit in functie de situatia in care se gaseste, adica in functie de timpul avut la dispozitie, de conditiile de observare, de aparatele sau instrumentele pe care le are la indemana, de pozitia in care se gaseste fata de primitor. In cazul in care primitorul nu poate identifica obiectivul indicat, transmitatorul schimba procedeul de indicare cu un altul mai potrivit. In cele ce urmeaza se descriu cateva procedee de indicare a obiectivelor in teren, pentru situatiile cand nu se dispune de aparate sau de instrumente speciale si nici de harti, de fotografii ale terenului sau de alte documente grafice de lupta. C. Procedee de indicare a obiectivelor din teren a. Cand transmitatorul si primitorul se afla in acelasi observator In situatia cand atat transmitatorul (militarul care executa observarea) cat si primitorul (comandantul de grupa sau de pluton) sunt instalati in acelasi punct de observare, indicarea obiectivelor poate fi facuta printr-unul din urmatoarele procedee: Prin vedere tactita. Acest procedeu se intrebuinteaza in cazul in care primitorul poate sa se apropie de aparatul sau de instrumentul cu ajutorul caruia transmitatorul executa observarea (luneta de observare, binoclu etc.). Pentru a indica obiectivul prin acest procedeu, transmitatorul indreapta incrucisarea firelor aparatului sau instrumentului pe acesta si apoi il indica, de exemplu, astfel (fig. 64): „Incrucisarea firelor pe obiectiv, mitraliera intre boscheti”. Primitorul se apropie de aparat (instrument) fara a-l misca si, privind prin ocular, identifica obiectivul indicat. Fig. 64. Cu ajutorul datelor din teren. Prin acest procedeu se indica obiectivele din teren in cazul cand primitorul nu se poate apropia de aparatul (instrumentul) de observare folosit de transmitator, desi amandoi se gasesc in acelasi punct de observare (de pilda, transmitatorul se afla pe acoperisul unei cladiri inalte iar primitorul in dreptul unei ferestre de la etaj). In acest caz, in vederea indicarii obiectivului transmitatorul caz, in vederea indicarii obiectivului transmitatorul masoara – printr-un din procedeele cunoscute – elementele unghiulare (unghiul orizontal si cel vertical) care determina pozitia obiectivului fata de cel mai apropiat reper din teren, pe care le transmite apoi primitorului. In exemplul ilustrat prin figura 65, indicarea obiectivului se face astfel: „Reper 3, dreapta 0-38, mai sus 0-12, mitraliera pe movila mica dinapoia tufarisurilor”. Primitorul identifica in teren reperul nr. 3, masoara fata de acesta unghiul orizontal de 38 miimi si cel vertical de 12 miimi, gasind astfel in teren movila mica situata in spatele tufisurilor pe care este amplasata o mitraliera. Fig. 65. b. Cand transmitatorul si primitorul se afla in observatoare diferite Pe campul de lupta in cele mai multe cazuri transmitatorul si primitorul se gasesc in locuri diferite, primul fiind instalat in punctul de observare iar cel de-al doilea – la punctul de comanda (de regula). In aceasta situatie indicarea obiectivelor se poate face prin folosirea unuia din urmatoarele procedee: - Cu ajutorul datelor din teren. Pentru a indica pozitia unui obiectiv prin acest procedeu, transmitatorul trebuie mai intai sa determine unghiul orizontal pe care-l face directia spre reperul cel mai apropiat de obiectiv cu directia spre obiectivul insusi, iar apoi distanta (in plus sau in minus) la care se gaseste acesta fata de reperul folosit. Aceste determinari de unghiuri si de distante se fac printr-unul din procedeele expeditive cunoscute. Intrucat insa primitorul vede obiectivul in alta pozitie fata de reper decat transmitatorul (aceasta situatie a fost ilustrata pe fig. 63), elementele obtinute de transmitator trebuie mai intai corectate si apoi transmise primitorului pentru ca altfel acesta nu poate identifica obiectivul indicat. Ce sar intampla daca datele obtinute de transmitator s-ar transmite neschimbate, de exemplu, astfel (fig. 66): „Reper 1, dreapta 2-50, mai putin 450, mitraliera in coltul padurii”? Primitorul ar trebui sa masoare un unghi orizontal de 250 miimi spre dreapta fata de reperul nr. 1 si sa caute obiectivul pe aceasta directie la o distanta mai mica cu 450 m fata de reper. In realitate insa, fata de pozitia in care se gaseste primitorul, obiectivul se afla in stanga reperului cu 2-00 si la o distanta mai mica cu 400 m. Rezulta clar ca primitorul poate identifica obiectivul indicat de transmitator numai in cazul cand acesta corecteaza in mod corespunzator datele din teren pe care le obtine. Fig. 66. - Prin agent de legatura. Indicarea obiectivelor prin trimiterea unui agent de legatura este un procedeu sigur, dar prezinta dezavantajul ca nu este suficient de operativ, fiind necesar un timp mai indelungat. Procedeul se foloseste cand nu exista alte posibilitati sau cand – desi acestea exista – primitorul nu a inteles sau nu a putut identifica obiectivul indicat

datorita unor cauze ce nu pot fi eliminate prin folosirea altui procedeu (mascarea buna a obiectivului, conditii grele de vizibilitate la primitor, schimbarea prea mare a infatisarii terenului vazut din doua locuri diferite si altele). Pentru a indica un obiectiv prin acest procedeu, transmitatorul arata agentului de legatura pozitia si dispunerea acestuia prin vedere directa, dupa care se convinge ca agentul a identificat bine obiectivul in cauza si il trimite la primitor. Pe parcurs, agentul de legatura verifica din cand in cand daca se vede obiectivul, il fixeaza in memorie fata de repere sau de anumite detalii caracteristice din teren pentru a-l putea gasi repede si a-l putea indica cu precizie. Sosind la primitor agentul ii indica acestuia pozitia obiectivului printr-unul din procedeele descrise mai sus. - Prin rachete sau gloante trasoare. Acesta este un procedeu foarte des intrebuintat in timpul noptii, cand alte modalitati de indicare a obiectivelor sunt reduse. Observand un anumit obiectiv pe campul de lupta, transmitatorul indica pozitia acestuia prin executarea unor trageri in serii scurte cu gloante trasoare asupra obiectivului sau prin 2 – 3 rachete de o culoare dinainte stabilita. Primitorul cauta sa identifice obiectivul in locul indicat prin aceste trageri. Este de retinut faptul ca cele de mai sus sunt doar unele din procedeele ce stau la indemana trupelor pentru identificarea si indicarea diferitelor obiective ce se gasesc pe campul de lupta. In afara acestora, obiectivele pot fi identificate sau indicate cu ajutorul fotografiilor terenului, al hartilor topografice militare sau al diferitelor documente grafice de lupta, prin folosirea unor aparate mai perfectionate de observare ce se gasesc in dotarea diferitelor arme, precum si prin intrebuintarea unor asemenea mijloace moderne optice sau electronooptice sunt sunt razele infrarosii, televiziunea si altere. Capitolul IV Hartile topografice militare 14. Cunostinte generale despre hartile topografice militare Necesitatea de a se intocmi harti sau planuri ale unor zone mai intinse sau mai reduse de pe suprafata Pamantului a existat din cele mai vechi timpuri. Nevoia oamenilor de a studia anumite portiuni de pe suprafata terestra, fara a se deplasa in teren, a favorizat in mare masura si a stimulat neincetat perfectionarea metodelor si tehnica intocmirii hartilor. Primele harti au fost simple desene aproximative ale terenului si ale detaliilor aflate pe acesta. Cu timpul insa, odata cu dezvoltarea stiintei si a tehnicii, precizia si continutul hartilor s-au imbunatatit incontinuu. Dezvoltarea comertului si a navigatiei pe mari si oceane, cerintele mereu mai insistente ale armatelor, precum si anumite nevoi politice, sociale si economice au impulsionat si mai mult perfectionarea tehnicii si a metodelor de intocmire a hartilor. Importanta hartilor a crescut foarte mult in zilele noastre; folosirea acestora in toate sectoarele economiei nationale precum si in domeniul militar sporeste si mai mult importanta si utilitatea lor. Inalta precizie cu care sunt intocmite, bogatul continut de detalii, aspectul expresiv si placut fac din hartile moderne documente de mare valoare puse in slujba oamenilor, constituind adevarate oglinzi miraculoase prin care geniul omului a constrans muntii si dealurile, campiile si apele, padurile si asezarile omenesti sa incapa toate la un loc – orientanduite dupa anumite criterii stiintifice – pe o foaie de hartie, pentru a putea fi privite toate dintr-o data cu ochii iscoditori ai cercetatorului, proiectantului, constructorului, militarului; aceasta oglinda miraculoasa se numeste simplu harta. Harta este reprezentarea micsorata pe un plan (pe o foaie de hartie) a intregii suprafete a Pamantului sau numai a unei portiuni din aceasta suprafata. Hartile care reprezinta suprafete intinse ale globului pamantesc se numesc harti geografice; acestea cuprind putine detalii si au o precizie mai mica. Harta topografica este o reprezentare micsorata, precisa si detaliata in plan a unei suprafete de teren. Pe o asemenea harta se reprezinta suficient de amanuntit toate detaliile terenului, cum sunt asezarile omesti, drumurile de diferite categorii, apele curgatoare si statatoare, vegetatiile si solurile diferite, formele naturale sau artificiale ale reliefului. Datorita acestei reprezentari amanuntite precum si a preciziei cu care sunt redate elementele terenului, hartile topografice pot fi folosite cu succes pentru studierea detaliata a terenului, efectuarea diferitelor masurari si calcule, indicarea obiectivelor si executarea tragerilor, orientarea in teren si deplasarea, precum si in alte diverse scopuri militare. A. Scara hartii Pentru a reprezenta suprafata unei portiuni de teren in cuprinsul unei foi de hartie de marime convenabila, trebuie sa se reduca marimile (lungimi, distante, suprafete) de pe teren intr-o proportie aleasa, potrivit scopului urmarit, amanuntimii si preciziei cu care se urmareste sa se redea elementele de pe teren pe harta. In acest scop se stabileste un raport intre marimile de pe harta (marimi grafice) si corespunzatoare lor din teren (marimi naturale). Acest raport este acelasi pe tot cuprinsul hartii; cu alte cuvinte, toate marimile de pe teren sunt reduse, micsorate de acelasi numar de ori pentru a fi reprezentate pe harta. Tinand seama de acestea, se poate defini scara hartii ca fiind raportul constant de proportionalitate intre marimile de pe harta si corespunzatoarele lor din teren. Astfel spus, scara arata de cate ori o lungime de pe teren este redusa pentru a fi reprezentata pe harta. Pe hartile topografice scara este exprimata si reprezentata sub cadrul de sud al hartii, sub forma scarii numerice si scarii grafice simple (fig. 67). Fig. 67. a. Scara numerica Scara numerica este exprimarea printr-o impartire a raportului de micsorare pe harta a marimilor corespunzatoare din teren, in care deimpartitul se ia intotdeauna 1 (unitatea) si arata marimea grafica, iar impartitorul este un numar care arata de cate ori acesta marime grafica (deci lungimea, distanta, suprafata de pe harta) este mai mica decat marimea

naturala corespunzatoare din teren. De exemplu, scarile numerice 1 : 25.000, 1 : 50.000, 1 : 100.000 arata ca pe hartile corespunzatoare toate marimile din teren sunt micsorate de 25.000 de ori, de 50.000 de ori sau de 100.000 de ori. Daca se anuleaza ultimele trei zerouri de la impartitor, ceea ce ramane arata cati metri ii corespund in teren unui milimetru de pe harta. Astfel, de pilda la scara 1 : 25.000 unui mm de pe harta ii corespund 25 m pe teren, la scara 1 : 50.000 – 50 m, la scara 1 : 100.000 – 100 m si asa mai departe. O scara este cu atat mai mare cu cat impartitorul este mai mic si invers, cu atat mai mica cu cat impartitorul este mai mare. Intr-adevar, scara 1 : 10.000 este mai mare decat scara 1 : 100.000, intrucat aceeasi distanta (lungime, suprafata) naturala din teren este reprezentata la scara 1 : 10.000 pe o distanta (lungime, suprafata) grafica mai mare decat la scara 1 : 100.000 (si anume de 10 ori mai mare). De asemenea, scara 1 : 50.000 este mai mica decat scara 1 : 25.000, intrucat 1 km din teren pe harta la scara 1 : 50.000 este reprezentat pe o lungime de 2 cm, iar pe harta la scara 1 : 25.000 – pe o lungime grafica de 4 cm. Daca se noteaza cu d distanta grafica de pe harta, cu scara numerica a hartii, se poate intelege mai usor raportul dintre acestea in functie de celelalte, folosind formula scarii numerice de mai jos: d/D = 1/N. Din aceasta formula: d = D/N, adica distanta de pe harta este egala cu distanta din teren impartita la impartitorul scarii numerice. D = d x N, adica distanta din teren este egala cu distanta de pe harta inmultita cu impartitorul scarii numerice. N = D/d, adica impartitorul scarii numerice este egal cu distanta din teren impartita la distanta de pe harta. b. Scara grafica simpla Din cele de mai sus a reiesit limpede pentru a transforma distantele grafice (de pe harta) in distante naturale (din teren) cu ajutorul scarii numerice se cer multe calcule, ceea ce este destul de incomod, mai ales daca se are in vedere timpul scurt la dispozitie intr-o situatie reala de lupta sau la aplicatii. Pentru a inlatura acest neajuns, sub scara numerica a hartii se afla tiparit un desen liniar numit scara grafica simpla (fig. 67), care serveste pentru masurarea si transformarea directa a distantelor grafice in cele naturale si invers, fara a se efectua nici un fel de calcule. Aceasta nu este altceva decat reprezentarea grafica a scarii numerice si chiar daca nu ar fi fost tiparita pe harta, s-ar putea construi foarte usor in felul urmator: - se traseaza o linie dreapta ce se imparte in diviziuni egale intre ele astfel alese, incat sa fie potrivite pentru a executa marurari pe harta; valoarea liniara a unei asemenea diviziuni constituie baza scarii (la scara 1 : 25.000 – 4 cm, la scara 1 : 50.000 – 2 cm, la scara 1 : 100.000 – 1 cm), iar lungimea din teren corespunzatoare bazei scarii se numeste valoarea scarii (la scarile 1 : 25.000, 1 : 50.000 si 1 : 100.000 – 1 km); - prima diviziune (baza) se imparte in subdiviziuni egale intre ele (de obicei in mm) si se numeste talon; acesta se foloseste pentru masurarea unor distante mai mici decat valoarea scarii; - capatul din stanga al primei baze nedivizate (deci capatul din dreapta al talonului) se noteaza cu zero si se considera drept origine pentru masurarea distantelor pe scara grafica simpla; spre dreapta lui zero se inscriu distantele corespunzatoare valorii intregi a bazei, iar spre stanga (deci pe talon) – cele corespunzatoare fractiunilor bazei. Scara grafica simpla se foloseste fie pentru a determina distanta naturala corespunzatoare unei distante masurate pe harta, fie pentru a raporta pe harta – sau pentru a transforma in distanta grafica – o distanta masurata pe teren. Modul de intrebuintare a scarii grafice pentru aceste operatiuni este aratat in capitolul V. B. Notiuni despre coordonate Pe campul de lupta, cu ocazia exercitiilor tactice sau la aplicatii deseori se iveste necesitatea indicarii sau determinarii pozitiei unor obiective si a unor detalii topografice, nemijlocit in teren sau pe harta. Astfel de situatii se intalnesc, spre exemplu, la indicarea tintelor, la pregatirea datelor pentru tragere, la darea misiunilor de lupta, la raportarea rezultatelor cercetarii inamicului precum si a terenului si cu alte ocazii. Este limpede ca aceasta problema consta in a indica pozitia obiectivului, detaliului din teren, punctului de statie in functie de niste valori de referinta, fata de care punctul in cauza poate fi determinat atat in teren cat si pe harta. Valorile care determina pozitia punctelor de suprafata globului terestru sau pe harta se numesc coordonate. Coordonatele sunt de mai multe feluri, insa cele mai intrebuintate in topografia militara sunt coordonatele geografice si cele rectangulare. a. Coordonatele geografice Coordonatele geografice sunt valori unghiulare care determina pozitia punctelor pe suprafata globului terestru; ele se numesc latitudine si longitudine si se exprima in grade, minute si secunde. Latitudinea (se noteaza cu litera greceasca φ care se citeste „fi”) este unghiul format de planul Ecuatorului cu verticala locului (verticala locului este directia materializata de un fir cu plumb, in punctul considerat de pe suprafata globului terestru) in punctul considerat. In figura 68 latitudinea punctului M este unghiul AOM. Latitudinea se masoara in lungul arcului de meridian in ambele sensuri de la Ecuator si are valori cuprinse intre 0º la Ecuator si 90º la cei doi poli; in

emisfera nordica ea se numeste latitudine nordica, iar cea sudica – latitudine sudica. Toate punctele situate pe suprafata globului terestru pe aceeasi paralela geografica au aceeasi latitudine. Fig. 68. EE` - planul Ecuatorului; PP` - axa poliilor; PB` - meridianul origine; PMP` - meridianul locului; φ = unghiul AOM – latitudinea punctului M; λ = unghiul BOA – longitudinea punctului M. Longitudinea (se noteaza cu litera greceasca λ care se citeste „lambda”) este unghiul format dintre planul meridianului origine si planul meridianului locului (adica al meridianului ce trece prin punctul considerat). In figura 68 longitudinea punctului M este unghiul BOA. In patria noasta (ca de altfel in majoritatea tarilor lumii) se considera drept meridian de origine meridianul ce trece prin observatorul din Greenwich situat in apropierea Londrei. Longitudinea se masoara in lungul arcului de ecuator sau de paralela in ambele sensuri de la meridianul origine si are valori cuprinse intre 0 – 180º. Punctele situate la est de meridianul origine au longitudine estica, iar cele situate la vest – longitudine vestica. Toate punctele situate pe suprafata globului terestru pe acelasi meridian geografic au aceeasi longitudine. Romania este situata pe globul terestru in emisfera nordica si la este de meridianul origine, iar teritoriul patriei noastre este cuprins intre 43º39` - 48º16` latitudine nordica si 20º16` - 29º48` longitudine estica; latitudinile cresc de la sud spre nord, iar longitudinile de la vest spre est. Hartile topografice contin anumite elemente si inscriptii cu ajutorul carora pot fi determinate coordonatele geografice ale oricarui detaliu din teren reprezentat pe harta; aceste elemente de desen si inscriptii sunt tiparite pe cadrul hartilor. Unele dintre acestea sunt comune tuturor hartilor indiferent de scara, iar altele sunt diferite la scarile mari si la scarile mici. In cele ce urmeaza se descriu numai cele ce apar pe hartile la scarile 1 : 10.000 – 1 : 200.000 (dintre care unele apar pe toate hartile indiferent de scara). Hartile sunt limitate de un cadru interior constand din linii subtiri orizontale (pe cadrul de nord si de sud) si verticale (pe cadrul de est si de vest); acestea nu sunt altceva decat arce de paralele si de meridiane de o anumita latitudine si longitudine, care limiteaza suprafata de teren reprezentata pe harta. Valorile unghiulare ale acestora sunt inscrise pe fiecare colt al hartii in afara cadrului interior; ele constituie coordonatele geografice ale colturilor. In exemplul de pe figura 69, coordonatele geografice ale coltului de SV al hartii sunt 45º55’ latitudine nordica si 24º22’30’’ longitudine estica. Fig. 69. 1 – cadrul interior; 2 – cadrul geografic; 3 – cadrul ornamental; 4 – coordonatele geografice ale coltului de SV; 5 – minut fara sot; 6 – minut cu sot; 7 – marcarea minutului pe cadrul interior; 8 – marcarea zecilor de secunde; 9 – liniile verticale ale caroiajului rectangular; 10 – liniile orizontale ale caroiajului rectangular; 11 – valorile kilometrice ale liniilor de caroiaj. In afara cadrului interior al hartii se gaseste imprimat cadrul geografic (se mai numeste si cadrul minutelor). Acesta se compune dintr-o linie dubla continua, segmentata la fiecare minut de latitudine si de longitudine; pentru o mai usoara deosebire, segmentele corespunzatoare minutelor fara sot sunt innegrite. Minutele mai sunt marcate si pe cadrul interior al hartii, prin cate un segment de dreapta, tras perpendicular pe acesta. In interiorul cadrului geografic mai sunt marcate si zecile de secunde, prin punctisoare plasate la intervale corespunzatoare. Cu ajutorul coordonatelor geografice ale colturilor si al cadrului geografic se determina valorile coordonatelor geografice ale oricarui punct cuprins in harta; modul concret de determinare se trateaza la capitolul V. b. Coordonate rectangulare Coordonatele rectangulare sunt valori care stabilesc pozitia in plan, deci pe harta a unui obiectiv sau detaliu din teren; cu ajutorul acestora se determina pozitia unui punct fata de un sistem de axe considerat. Acest sistem de axe (fig. 70) se compune din doua drepte perpendiculare una pe alta care formeaza axele de coordonate, din care cea verticala se noteaza cu X iar cea orizontala cu Y, intersectia lor – notata cu O – fiind originea coordonatelor. Dupa cum se vede din figura 70, pozitia punctului A este determinata de valorile liniare ale segmentelor xA si yA, duse paralel cu axele de coordonate. Aceste valori liniare sunt coordonatele rectangulare ale punctului A, se noteaza cu x si y si se exprima in metri. Fig. 70. Pe hartile topografice la scarile 1 : 10.000 – 1 : 200.000 coordonatele rectangulare se determina cu ajutorul caroiajului rectangular (caruia i se mai spune si retea kilometrica). Acest caroiaj este compus din linii verticale si orizontale paralele intre ele si la distante egale, perpendiculare unele pe altele, formand o retea de patrate (cercuri). Liniile verticale si orizontale ale caroiajului rectangular sunt paralele la axele de coordonate si se traseaza pe harta la valori kilometrice intregi, la distantele aratate in tabelul de mai jos. Scara hartii 1 : 10.000 1 : 25.000 1 : 50.000 1 : 100.000 1 : 200.000

Distantele pe harta in teren (in cm) (in km) 10 1 4 1 2 1 2 2 2 4

Liniile caroiajului rectangular se numeroteaza pe cadrul hartii, intre cadrul interior si cel geografic. Aceste numere arata departarea in kilometri a liniilor in dreptul carora sunt inscrise, fata de originea axelor de coordonate; ele se inscriu in intregime la cele mai apropiate linii de caroiaj fata de colturile hartii, iar la celelalte linii se inscriu numai zecile si unitatile kilometri (fig. 69). Valorile kilometrice pentru x sunt inscrise in dreptul liniilor orizontale de caroiaj si cresc la sud spre nord (ca si latitudinea), masurarea x-lor facandu-se in lungul liniilor verticale, iar cele pentru y – in dreptul liniilor verticale de caroiaj si cresc de la vest spre est (ca si longitudinea), masurarea y-lor facandu-se in lungul liniilor orizontale. Caroiajul rectangular serveste la indicarea sau la raportarea pozitiei obiectivelor pe harta, prin coordonate prescurtate sau coordonate intregi. Coordonatele prescurtate sunt cele exprimate in kilometri. Pentru a indica prin coordonate prescurtate pozitia unui obiectiv pe harta se stabilesc valorile kilometrice ale coltului de sud-vest al caroului in care se gaseste obiectivul. De exemplu, pentru punctul A de pe figura 69, coordonatele prescurtate se noteaza astfel: x = cinzeci-nouazeci si unu, y = cincezi si doi-nouazeci si sapte. Coordonatele intregi sunt celel exprimate in metri; pentru acelasi punct A, ele se noteaza: x = 5 091 500; y = 5 297 500 si se exprima x = cinci-zero nouazeci si unu-cincisute; y = cinci-doua sute nouazeci si spatecinci sute. Modul concret de indicare a obiectivelor prin coordonate rectangulare se trateaza la capitolul V. C. Nomenclatura hartilor topografice militare Prin notiunea de nomenclatura hartii se intelege sistemul conventional de insemnare, prin litere si cifre, a foilor de harta la diferite scari, intr-o anumita proiectie. In vederea gasirii rapide si usoare, precum si a nominalizarii unice a hartilor pentru o scara data, se folosesc niste grafice numite schelete. Scheletul este o harta schematica la o scara mica, impartita prin linii verticale si orizontale ce coincid cu anumite meridiane si paralele, formand o retea compacta de figuri trapezoidale ale caror laturi constituie cadrul interior al foilor de harta la diferite scari. Nomenclatura fiecarei foi de harta se inscrie deasupra laturii de nord a cadrului ornamental si este insotita de denumirea celei mai importante localitati din cuprinsul hartii. In proiectia Gauss, globul terestru se considera impartit in zone si in fuse. Zonele se obtin cu ajutorul paralelelor trasate din 4º in 4º si se noteaza cu literele mari ale alfabetului latin, de la A la V, incepand de la Ecuator spre poli. Fusele se obtin cu ajutorul meridianelor trasate din 6º in 6º si se numeroteaza cu cifre arabe de la 1 la 60, incepand de la meridianul 180º (care este opusul meridianului origine), in sensul invers mersului acelor ceasornicului. Aceasta impartire conventionala determina pe globul terestru figuri geometrice corespunzatoare foilor de harta la scara 1 : 1.000.000 a caror nomenclatura se compune din litera cu care se noteaza zona si din cifra cu care se noteaza fusul, de exemplu L-35, asa cum reiese din figura 71. Teritoriul Romaniei acopera cea mai mare parte a foilor de harta la scara 1: 1.000.000 L-34 si L-35, precum si portiuni mici din foile M-34, M-35, K-34 si K-35. Fig. 71. Foaia de harta la scara 1 : 1.000.000 constituie baza impartirii hartilor topografice la scari mai mari, cuprinzand un numar intreg de foi din acestea, ale caror dispunere si mod de stabilire a nomenclaturii sunt aratate in figura 72. Pentru a obtine foile de harta la scari mai mari, foaia de harta la scara 1 : 1.000.000 se imparte dupa cum urmeaza: - in 4 foi la scara 1 : 500.000 notate cu literele mari ale alfabetului latin A, B, C, D, la nomenclatura foii de baza adaugandu-se litera corespunzatoare, de exemplu L-35-D (fig. 73); Fig. 72. Fig. 73. - in 36 foi la scara 1 : 200.000, numerotate cu cifre romane de la I la XXXVI, la nomenclatura foii de baza adaugandu-se cifra corespunzatoare, de exemplu L-35-XXXVI (fig. 74); Fig. 74. - in 144 foi la scara 1 : 100.000, numerotate cu cifre arabe de la 1 la 144, la nomenclatura foii de baza adauganduse cifra corespunzatoare, de exemplu L--35-144 (fig. 75). Fig. 75. Pentru obtinerea hartilor la scarile 1 : 50.000, 1 : 25.000 si a planurilor topografice la scara 1 : 10.000 se ia de baza foaia de harta la scara imediat mai mica, acesta fiind impartita in 4 dupa cum urmeaza: - pentru scara 1 : 50.000 se imparte foaia de harta la scara de 1 : 100.000, se noteaza cu literele mari ale alfabetului latin, la nomenclatura foii la scara 1 : 100.000 adaugandu-se litera corespunzatoare, de exemplu L-35-144-D (fig. 76); Fig. 76 - pentru scara 1 : 25.000 se imparte foaia de harta la scara de 1 : 50.000, se noteaza cu literele mici ale alfabetului latin, la nomenclatura foii la scara de 1 : 50.000 adaugandu-se litera corespunzatoare, de exemplu L-35-144-D-d (fig. 77); Fig. 77.

- pentru scara 1 : 10.000 se imparte foaia de harta la scara 1 : 25.000, se numeroteaza cu cifre arabe, la nomenclatura foii la scara 1 : 25.000 adaugandu-se cifra corespunzatoare, de exemplu, L-35-144-D-d-4 (fig. 78). Fig. 78. 15. Modul de reprezentare a detaliilor de planimetrie pe hartile topografice militare A. Cunostinte generale despre semne conventionale Toate elementele topografice ale terenului – deci si detaliile de planimetrie – sunt reprezentate pe harta prin anumite simboluri sau conventii numite si semne conventionale. Forma, dimensiunile si modul de aplicare (desenare) a acestora sunt reglementate prin atlase de semne conventionale topografice, care se folosesc pentru redactarea si desenarea hartilor topografice militare. Semnele conventionale constituie alfabetul hartii. Fara o cunoastere perfecta a acestora nu se poate citi o harta; de aceea, oricine invata topografia militara trebuie sa le cunoasca pe dinafara intrucat altfel, oricat de buna ar fi harta, nu-i foloseste la nimic. Semnele conventionale sunt astfel concepute si desenate pe harti, incat sa satisfaca urmatoarele conditi: - sa fie distincte, pentru a se putea deosebi usor unele de altele; - sa destepte repede ideea obiectului pe care-l reprezinta, pentru a putea fi cat mai usor memorizate si „citite”; in acest scop detaliile din teren se reprezinta – pe cat posibil – fie prin imaginea lor verticala fie prin cea orizontala, dupa cum una este mai expresiva sau mai caracteristica decat cealalta si raspunde scopului propus; - detaliile ce nu pot fi reprezentate prin imaginea lor verticala sau orizontala sa aiba totusi simboluri caracteristice (de exemplu fabricile – cos de fum, minele – doua ciocane incrucisate, aerodromurile – avion etc.); - elementele topografice de suprafata (de exemplu localitati, paduri, mlastini etc.) sa fie reprezentate prin conturul lor exterior si liniile lor interioare simplificate, in raport cu scara hartii; - detaliile izolate care din cauza dimensiunilor mici nu pot fi reduse la scara hartii (de exemplu fantani, izvoare, pietre kilometrice, cruci izolate etc.) sa fie reprezentate prin semne conventionale de planimetrie se impart, dupa modul lor de reprezentare, in urmatoarele trei grupe principale: semne conventionale de contur, de scara si explicative. a. Semne conventionale de contur Semnele conventionale de contur se intrebuinteaza pentru reprezentarea pe harta a acelor detalii de planimetrie care ocupa o suprafata mai mare sau mai mica si care, avand un contur inchis, pot fi reprezentate la scara hartii. Asemenea detalii sunt, de exemplu, padurile, mlastinile, gradinile, viile etc. Conturul (limitele) acestor detalii se deseneaza pe harta prin figuri asemenea cu conturile reale din teren si se limiteaza prin linii punctate, daca ele nu se suprapun pe alte linii ce reprezinta diverse detalii cum sunt caile de comunicatii, raurile sau paraiele, gardurile sau santurile si altele. In figura 79 se dau cateva exemplificari de semne conventionale de contur. Fig. 79. 1 – cladire proeminenta reprezentata la scara hartii; 2 – lac; 3 – vie cu pomi fructiferi (limitata la nord de Paraul Negru, la est – de gard viu, la sud – de drum de care); 4 – faneata de tufaris; 5 – padure rara cu copaci taiati si doborati de furtuni (limitata la nord de linie electrica pe stalpi de lemn, la est – de gard de sarma ghimpata, la vest – de drum natural). Spatiul din interiorul contururilor se completeaza cu semne conventionale stabilite prin atlas pentru fiecare detaliu in parte, care lamuresc natura detaliului de suprafata. Aceste semne conventionale nu arata – prin ele insele – pozitia reala a unui detaliu anumit din interiorul conturului (de exemplu pozitia unei cruci intr-un cimitir) si nici dimensiunile lui reale (de exemplu inaltimea si grosimea unui copac in padure), ci numai existenta si natura detaliului respectiv. Este de retinut faptul ca latimea, lungimea sau suprafata oricarui detaliu de planimetrie, reprezentat prin semne convetionale de contur, pot fi masurate pe harta. b. Semne conventionale de scara Semnele conventionale de scara se intrebuinteaza pentru reprezentarea pe harta a acelor detalii de planimetrie care datorita micimii dimensiunilor lor nu se pot reprezenta la scara hartii. Asemenea detalii sunt, de exemplu, pietrele kilometrice, fantanile, copacii izolati, podurile, caile de comunicatii, silozurile, sondele si altele de acest fel. Densitatea si dimensiunile acestor semne conventionale depind de scara hartii; cu cat scara este mai mica, cu atat ele se reduc ca numar si se micsoreaza in dimensiuni. Unele semne conventionale de scara raman la fel ca forma pe toate hartile indiferent de scara schimbandu-si numai dimensiunile (de exemplu cosurile de fabrica, bisericile, antenele de radio, statiile meteorologice etc.), in timp ce altele isi pot schimba infatisarea in functie de scara hartii. In aceasta categorie intra – de pilda – localitatile care, in timp ce pe hartile la scara mare se reprezinta prin semne conventionale de contur, pe cele la scari mici – datorita reducerii dimensiunilor lor grafice – ajung sa fie reprezentate doar prin cercuri, deci prin semne conventionale de scara. In opozitie cu semnele conventionale de contur, cele de scara arata precis pe harta pozitia detaliilor pe care le reprezinta, astfel: - pozitia izvoarelor, fantanilor, bisericilor, depozitelor sau rezervoarelor de carburanti, caselor izolate, statiilor sau antenelor radia, castelelor de apa, ocolurilor de vite, punctelor geodezice si a altor detalii de planimetrie care sunt

reprezentate pe harti prin cercuri, patrate, dreptunghiuri, triunghiuri sau prin alte simboluri simetrice, este indicata prin centrul geometric al figurii in cauza (fig. 81, 1-5); - pozitia crucilor izolate, statiilor pentru alimentarea auto, semafoarelor, copacilor izolati sau altor asemenea detalii de planimetrie este determinata prin varful unghiului drept, format dintre linia verticala a semnului conventional si baza acestuia (fig. 80, 6-7); - pozitia cosurilor de fabrica, oficiilor P.T.T.R., monumentelor sau statuilor etc. este indicata de mijlocul bazei semnului conventional (fig. 80, 8-10); - pozitia cailor de comunicatii rutiere, digurilor, raurilor si canalurilor desenate prin doua linii (fara a putea fi redate la scara hartii), precum si a altor detalii de planimetrie liniare ce se reprezinta pe harta cu doua linii, este determinata prin axul semnului conventional respectiv. Tinand seama de cele de mai sus, semnele conventionale de scara sunt cele mai sigure elemente de continut, cu ajutorul carora se pot face masurari precise de distante pe harta, daca se tine seama ca aceastea sa se faca cu grija intre punctele sau liniile care reprezinta precis pozitia reala a detaliilor corespunzatoare din teren. Trebuie retinut faptul ca aceste semne conventionale nu arata – prin ele insele – dimensiunile detaliilor pe care le reprezinta, datorita carui fapt nu se pot masura sau determina pe harta asemenea elemente ca lungimea si latimea unui pod, inaltimea unui cos de fabrica sau a unui castel de apa, latimea unui drum, dimensiunile unei constructii izolate si altele. Fig. 80. 1 – depozit de carburanti; 2 – statie de radio sau televiziune; 3 – casa de padurar; 4 – punct geodezic; 5 – mana sau put de mana; 6 – cruce izolata; 7 – copac izolat de foioase; 8 – cos de fabrica; 9 – oficiu telefonic, telegrafic sau radiotelegrafic; 10 – monument proeminent. c. Semne conventionale explicative Semnele conventionale explicative se folosesc in scopul de a oferi o cat mai deplina caracterizare a detaliilor de planimetrie la care se refera. Din aceasta grupa fac parte toate celelalte notari conventionale ce se gasesc pe harta si care se intrebuinteaza intotdeauna in combinare cu semnele conventionale de scara sau de contur. De exemplu: cand se reprezinta pe harta un tufaris, in interiorul conturului, drept completare a semnului conventional de tufaris, se mai plaseaza si un semn explicativ sub forma unui copac care indica grupul predominant de specii; pentru a se arata numarul de linii al unei cai ferate, perpendicular pe semnul conventional al acesteia se trag un numar de linioare, corespunzator cu numarul de linii al caii ferate; pe rauri se arata printr-o sageata sensul de curgere a apei; cotiturile de drumuri cu raze de curbura sub 25 m sunt insotite de o sageata in semicerc etc. Tot din aceasta grupa a semnelor conventionale fac parte toate inscriptiile si cifrele care insotesc pe harta unele semne conventionale. Inscriptiile care se refera la denumirile proprii ale localitatilor si ale unor detalii naturale de planimetrie ca: rauri, lacuri, vai, dealuri etc., se scriu in intregime (de exemplu Cucuteni, Muresul, lacul Balea, Valea Seaca, dealul Galben, varful Rotund, padurea Verde, grindul Mare etc.) si se plaseaza in dreptul detaliului la care se plaseaza alaturi de semnele conventionale respective si se inscriu prescurtat ca: Au. – mina de aur; cabl. – fabrica de cabluri; nav. – santier naval; ptr. cariera de piatra. De asemenea, tot prin inscriptii explicative prescurtate se caracterizeaza si unele detalii de planimetrie care, desi nu au semn conventional special, totusi ies in evidenta fata de celelalte, astfel: langa un debarcader se plaseaza inscriptia deb., langa un semn conventional de foioase se inscrie stj., langa cladirea unui spital se adauga inscriptia spt. Toate inscriptiile de mai sus se inscriu pe harta in culoarea neagra, mai putin cele referitoare la elementele hidrografice, care se inscriu in culoarea albastra. Cifrele inscrise pe harta se refera la indicarea numarului de case sau de locuitori din localitati, latimea soselelor, caracteristicile lucrarilor de arta (poduri, tuneluri, viaducte), adancimea si latimea apelor, valoarea relativa (inaltimea, adancimea, latimea) a rambleelor, debleurilor, elementelor naturale sau artificiale de relief de mica intindere (movile, gropi, rape, viroage, maluri, terase etc.), cota (altitudinea) punctelor etc. cifrele referitoare la latimea si adancimea apelor, precum si la cotele acestora se inscriu pe harta in culoarea albastra, cele referitoare la valorile curbelor de nivel si la valorile relative ale detaliilor naturale de relief – in culoarea maro, iar toate celelalte – in culoarea neagra. Colorarea hartilor se face cu scopul de a scoate in evidenta, de a caracteriza si mai deplin detaliile de teren la care se aplica; in acelasi timp prin colorare se da un aspect mai placut al hartilor topografice si se usureaza utilizarea acestora. La imprimarea hartilor topografice din dotare se intrebuinteaza urmatoarele culori: - galben – pentru drumuri naturale imbunatatite si cvartale din localitati in care predomina cladirile nerezistente la foc; - verde – pentru toate vegetatiile arborescente indiferent de natura acestora (paduri, livezi, pepeniere, arbusti, vii, plantatii etc.) si cimitire cu pomi; - albastru – pentru toate elementele hidrografice naturale sau artificiale, conducte de apa, mlastini si terenuri mlastinoase sau saraturoase; - portocaliu – pentru autostrazi, sosele modernizate sau sosele si cvartale din localitati in care predomina cladirile rezistente la foc; - maro – pentru toate formele naturale de relief, curbe de nivel, indicatoare de panta, albiile lacurilor, raurilor si paraielor secate, elemente de sol ca suprafete nisipoase, pietroase, grohotisuri; - violet – pentru frontierele de stat; - negru – pentru toate celelalte detalii de planimetrie si elemente de continut ale hartii. B. Reprezentarea detaliilor de planimetrie

Pentru sistematizare si in vederea usurarii studiului, semnele conventionale ce se intrebuinteaza la reprezentarea detaliilor de planimetrie se grupeaza in felul urmator: puncte de baza; localitati (inclusiv cladiri sau constructii situate in afara centrelor populate); constructii industriale, agricole si social-culturale; conducte, imprejurimi, ramblee si debleuri, limite; reteaua de comunicatii (feroviara si rutiera, inclusiv constructii anexa si puncte de trecere); hidrografie; elemente de sol si vegetatie. In cele ce urmeaza se explica si se exemplifica modul de reprezentare pe harta la scara 1 : 25.000 a principalelor detalii de planimetrie amintite mai sus. a. Puncte de baza Se numesc puncte de baza toate punctele a caror pozitie din teren este exact determinata prin masurari de mare precizie; aceste puncte constituie scheletul pe care se sprijina ridicarea topografica a tuturor detaliilor de planimetrie si a reliefului ce se reprezinta pe harta topografica. Dupa modul cum au fost determinate, aceste puncte se clasifica in puncte astronomice, geodezice, poligonometrice sau ale retelei de ridicare bornate si de nivelment. Toate aceste puncte, cu exceptia celor de nivelment (care se marcheaza prin marci sau repere speciale), sunt marcate prin borne de beton sau de piatra bine fixate in pamant, avand si centre sau repere subterane adanc ingropate in subsol (pentru a putea fi usor reconstituite in cazul cand ar disparea borna de la suprafata). In timpul determinarii acestora, punctele sunt semnalizate in teren prin constructii de diferite forme si marimi (semnale simple, piramide la sol, piramide cu unul sau mai multe poduri). Pozitia punctelor este aleasa in teren, incat din fiecare sa se vada cel putin altele trei. Adeseori sunt determinate drept puncte geodezice si unele detalii de planimetrie proeminente si cu caracter permanent, cum sunt bisericile, cupolele sau turnurile constructiilor proeminente din localitati, cosurile de fabrica, castelele de apa, silozurile sau alte constructii proeminente in afara localitatilor. Alaturi de semnul conventional al punctelor de baza se inscrie cota acestora (mai putin la punctele geodezice situate pe detalii de planimetrie proeminente). Punctele de baza au importanta de stat, deoarece acestea constituie baza pe care se sprijina orice fel de masurari, ridicari, proiectari si trasari in teren; de aceea, printr-un decret al Consiliului de Stat, ele sunt protejate impotriva oricaror degradari. Din punct de vedere militar aceste puncte au o importanta deosebita, intrucat servesc la legarea topo-geodezica a dispozitivelor de lupta ale trupelor de artilerie si rachete, la pregatirea elementelor topografice necesare tragerile, cat si altor scopuri militare. Datorita preciziei mari cu care sunt determinate si a importantei deosebire pe care o au, toate aceste puncte se trec pe harta cu ajutorul unui instrument de precizie numit coordonatograf si se reprezinta prin semne conventionale de scara redandu-se astfel cu cea mai mare precizie pozitia pe harta a detaliului reprezentat. Fig. 81. Punct astronomic Se dau mai jos cateva exemplificari asupra aspectului sub care se infatiseaza in teren de baza, precum si a modului cum sunt reprezentate acestea pe harta. Fig. 82. Punct geodezic (pe movila): 2 – inaltimea movilei, in m; 98,7 – cota punctului. Fig. 83. Puct poligonometric sau punct bornat al retelei de ridicare. Fig. 84. Punct de nivel b. Localitati Localitatile se reprezinta pe harti astfel incat sa se redea exact conturul lor exterior, dispunerea retelei stradale, intreprinderile industriale, cladirile sau constructiile proeminente care constituie repere de orientare, precum si toate celelalte detalii ca piete, parcuri, livezi, gradini, rauri, cai ferate si altele. Latimea strazilor se reprezinta la scara hartii, iar cand aceasta nu este posibila – prin semn conventional de scara; strazile principale se deosebesc prin latimea lor de cele secundare. Cand constructiile sunt dese, acestea se grupeaza in cvartale care se coloreaza in portocaliu (unde predomina cladirile rezistente la foc) sau in galben (unde predomina cladirile nerezistente la foc). Figurile in culoare neagra din interiorul cvartalelor colorate reprezinta dispunerea constructiilor locuibile. Este de retinut ca la periferiile oraselor si in localitatilor de tip rural dispunerea cladirilor se reda exact – prin proiectia lor orizontala – numai la colturile si la capetele cvartalelor, iar celelalte se reprezinta aproximativ. Cladirile proeminente se scot in evidenta prin marirea semnului conventional. Alaturi de reprezentarea grafica a localitatilor se inscrie denumirea acestora, iar dedesubtul denumirii – numarul de locuitori la orase si numarul de case la localitatile de tip rural; langa acest numar se plaseaza prescurtarea organului local al puterii de stat la localitatile unde acestea isi au sediul, astfel: C.P.J., C.P.M., C.P.O. sau C.P.C. (Consiliul popular judetean, municipal, orasenesc sau comunal). Marimea caracterului de scriere este in raport cu numarul de locuitori la orase si cu numarul de case la localitatile de tip rural; cu cat o localitate are mai multi locuitori sau mai multe case, cu atat denumirea ei pe harta este inscrisa cu litere mai mari. La gruparile de cladiri in afara localitatilor se plaseaza inscriptii explicative referitoare la apartenenta lor. De exemplu, pentru a se arata ca un grup de case apartine localitatii Andreesti, se scrie alaturi „de Andreesti” sau pentru a se arata ca un grup de constructii apartine Intreprinderii agricole de stat „Scanteia” specializata in cresterea pasarilor se plaseaza inscriptia „I.A.S. – Scanteia”, iar dedesubt – „avic”. Cladirile izolate cu sau fara curti din afara localitatilor se reprezinta, dupa caz, la scara hartii sau prin semne conventionale de scara. Desenele urmatoare exemplifica modul cum se infatiseaza in teren unele detalii de planimetrie din localitati si cum se reprezinta acestea pe harta.

Fig. 85. Cvartale in care predomina cladirile rezistente la foc. Fig. 86. Cvartale in care predomina cladirile nerezistente la foc. Fig. 87. Aspectul reprezentarii unui oras. Fig. 88. Aspectul reprezentarii unei localitati de tip rural: 1 – cu cladiri compacte; 2 – cu cladiri rare Fig. 89. Cladiri proeminente: 1 – nu se pot reprezenta la scara hartii; 2 - se pot reprezenta la scara hartii. Fig. 90. Biserici sau manastiri: 1 – nu se pot reprezenta la scara hartii; 2 - se pot reprezenta la scara hartii. Fig. 91. Cladiri izolate cu curti care nu se pot reprezenta la scara hartii. c. Constructii industriale, agricole si social-culturale Pe hartile topografice se reprezinta toate intreprinderile, uzinele, fabricile, morile si orice alte constructii industriale din localitati sau din afara acestora. Toate aceste obiecte se reprezinta prin semnul conventional de cladiri cand pot fi redate la scara hartii, iar cand dimensiunile lor naturale sunt mici – se redau prin semne conventionale de scara. In ambele situatii alaturi de semnul conventional aplicat se plaseaza o inscriptie explicativa, care are rolul de a caracteriza (lamuri) natura obiectivului reprezentat; de exemplu: langa cladirile unei fabrici de hartie redata la scara hartii se plaseaza inscriptia hart., langa o moara fara cos se scrie mr. etc. Tot prin semnul conventional de cladiri sunt redate pe harta constructiile cu destinatie agricola ale cooperativelor agricole de productie, intreprinderilor agricole sau fermelor de stat, intreprinderilor pentru mecanizarea agriculturii, cat si alte constructii cu destinatie agricola, alaturi de care se plaseaza inscriptii explicative spre a lamuri natura, specialitatea sau apartenenta lor. Minele sau puturile de mine, locurile unde se exploateaza la suprafata diferite bogatii naturale (cariere de marmura, piatra, nisip, exploatari de carbuni, sare etc.), sondele de petrol sau de gaze, depozitele de carburanti, silozurile, castelele de apa si alte asemenea detalii de planimetrie ce constituie obiective economice se reprezinta la scara hartii (numai cele care pot fi redate astfel), iar daca sunt de dimensiuni mici – prin semne conventionale de scara. Obiectivele social-culturale (statii sau antene de radio, turnuri de televiziune, statii meteorologice, monumente etc.) se redau prin semne conventionale de scara. In continuare se dau cateva exemple de semne conventionale cu ajutorul carora se reprezinta constructiile industriale, agricole si social-culturale, precum si aspectul sub care se infatiseaza in teren asemenea detalii de planimetrie. Fig. 92. Fabrici, uzine sau mori cu cosuri: 1 – nu se pot reprezenta la scara hartii; 2 – se pot reprezenta la scara hartii. Fig. 93. Fabrici, uzine sau mori fara cosuri. Fig. 94. Centrale (uzine) electrice: 1 – nu se pot reprezenta la scara hartii; 2 – se pot reprezenta la scara hartii. Fig. 95. Mine sau puturi de mine in exploatare (cand sunt scoase din exploatare, ciocanelele sunt cu coada in sus). Fig. 96. Exploatari la suprafata ale bogatiilor naturale: 1 – nu se pot reprezenta la scara hartii; 2 – se pot reprezenta la scara hartii (10 – adancimea exploatarii, in m). Fig. 97. Sonde de petrol sau de gaze: 1 – cu turle; 2 – fara turle. Fig. 98. Depozite sau rezervoare de carburanti (petrol, gaze etc.). Fig. 99 Statii pentru alimentare auto. Fig. 100. Aerodromuri sau hidroscale (locuri de aterizare sau de amerizare se redau prin conturul aceluiasi semn conventional). Fig. 101. Statii de radio sau televiziune. Fig. 102. Oficii telefonice, telegrafice sau radiotelegrafice. Fig. 103. Statii meteorologice. Fig. 104. Case de padurar.

Fig. 105. Mori (gatere) de apa. Fig. 106. Constructii masive sub forma de turn (silozuri, castele de apa etc.) Fig. 107. Cimitire: 1 – nu se pot reprezenta la scara hartii; 2 – se pot reprezenta la scara hartii (daca nu sunt cu pomi, interiorul conturului nu se coloreaza cu verde). Fig. 108. Monumente proeminente. Fig. 109. 1 - cruci izolate; 2 – troite. d. Conducte, imprejmuiri, ramblee si debleuri, limite Liniile de transport al energiei electrice se reprezinta diferentiat in functie de materialul stalpilor de sustinere care pot fi de lemn, de beton sau metalici; la cele din urma, alaturi de semnul conventional se inscrie si inaltimea stalpilor. Liniile de transmisiuni telefonice, telegrafice sau de radio-transmisiuni se reprezinta cu acelasi semn conventional. Toate cele de mai sus nu se reprezinta pe harta in interiorul localitatilor. In cazurile cand liniile de transmisiuni urmeaza traseul cailor de comunicatii rutiere, semnul lor conventional se plaseaza in acea parte a drumului in care sunt dispuse pe teren si nu se deseneaza in intregime, ci numai prin segmente de 1 – 2 cm plasate la intrarile sau la iesirile din localitati si din loc in loc in lungul drumului. Conductele de petrol, de gaze sau de apa se reprezinta in mod diferentiat. Conductele de petrol sau de apa de la suprafata se deseneaza cu linii continue, iar cele subterane cu linii intrerupte. Statiile de pompare la conductele de petrol sau cele de compensare la conductele de gaze se reprezinta prin semnul conventional de cladire, iar alaturi se plaseaza inscriptia explicativa corespunzatoare (st. pomp. sau cprs.). In interiorul localitatii aceste conducte nu se reprezinta. Imprejurimile din afara localitatilor se reprezinta dupa natura lor, separandu-se in ziduri de piatra, caramida si garduri de fier sau in garduri vii; importanta acestora consta in faptul ca primele adeseori pot constitui obstacole pentru subunitati. De asemenea, in lungul drumurilor si cailor ferate se reprezinta rambleele (umpluturile) si debleurile (sapaturile) mai inalte sau mai adanci de 1 m; acestea pot constitui obstacole in calea trupelor sau pot oferi anumite conditii de mascare sau de protectie. Imprejurimile, rambleele si debleurile se reprezinta numai daca au o lungime de peste 3 mm pe harta. Frontierele de stat sau limitele de judet se reprezinta in mod diferentiat; cand aceste limite nu se confunda cu unele detalii liniare de planimetrie, ele se traseaza pe harta pe toata lungimea lor, neintrerupt. In cazurile cand frontiera de stat sau limita de judet trece in lungul raurilor, canalurilor, digurilor, drumurilor sau altor asemenea detalii liniare de planimetrie, semnul conventional corespunzator se deseneaza numai in punctele de frantura ale acestora, iar in intervalul dintre franturi se plaseaza cateva segmente pe acea parte a detaliului, unde exista in realitate limita respectiva in teren. Cand frontiera sau limita se confunda cu un asemenea detaliu, semnele conventionale corespunzatoare se plaseaza – tot intrerupt – in mod alternativ de o parte si de alta a detaliului, iar cand sunt situate pe cursul navigabil al unui rau reprezentat cu doua linii – semnele conventionale se plaseaza (de asemenea intrerupt) intre liniile de mal. Mai jos se dau unele exemple cu detalii de planimetrie dintre cele sus-amintite, precum si modul de reprezentare pe harta a acestora. Fig. 110. Linii electrice pe stalpi de lemn Fig. 111. Linii electrice pe stalpi metalici sau de beton: 15 – inaltimea stalpilor, in m. Fig. 112. Linii telefonice, telegrafice sau de radiotransmisiuni Fig. 113. Conducte de gaze sau statii de compresare. Fig. 114. Condute de petrol: 1 – la suprafata; 2 – subterane. Fig. 115. Ziduri de piatra, caramida sau garduri de fier consolidate. Fig. 116. Garduri vii. Fig. 117. 1 – frontiere de stat; 2 – limite de judet; a – borne de frontiera; b – stalpi de frontiera; nr. 6 si nr. 7 – numerotarea semnelor de frontiera. e. Reteaua de comunicatii In vederea reprezentarii lor pe harta topografica, caile de comunicatii se grupeaza in: cai ferate (si alte comunicatii pe sine); sosele si drumuri.

Caile ferate se reprezinta pe harta in mod diferit, clasificarea acestora facandu-se in functie de: latimea ecartamentului (normale, inguste), numarul de linii (simple, duble, triple), felul tractiunii (electrificate, cu abur) si starea lor (in exploatare, in constructie, terasamente fara sine). Tot in aceasta categorie se incadreaza funicularele sau telegrafice, precum si liniile de tramvai sau de troleibuz, care se reprezinta cu semne conventionale adecvate. In lungul tuturor cailor ferate se reprezinta prin semne conventionale constructiile de tot felul aferente acestora, cum sunt statiile, haltele, cantoanele, triajele, depourile, platformele turnate pentru intoarcerea locomotivelor, semafoarele si altele, dar nu se reprezinta oficiile telefonice sau telegrafice apartinand cailor ferate, liniile de transmisiuni si pietrele kilometrice amplasate de-a lungul acestora. La statiile sau haltele ce nu se pot reprezenta la scara hartii, dreptunghiul negru din interiorul semnului conventional de scara se plaseaza pe acea parte a caii ferate unde se situeaza cladirea principala a garii. Desenele ce urmeaza exemplifica modul de reprezentare a cailor ferate precum si a altor detalii de planimetrie aferente acestora. Soselele si drumurile se reprezinta dupa calitatea si importanta lor, astfel: - autostrazi – se compun de regula din doua parti carosabile mai mare de 7 m fiecare si au o acoperire rezistenta din beton asfalt sau beton, pe o fundatie tare, permitand circulatia intensa si rapida a mijloacelor de transport auto de orice tonaj; intersectiile cu alte drumuri sunt la niveluri diferite, iar traseul lor nu trece prin localitati; - sosele modernizate – au fundatie tare numai pe partea lor carosabila si sunt acoperite cu pietris, piatra sparta sau zgura compresate prin cilindrare; permit circulatia mijloacelor de transport auto in tot timpul anului (autostrazile, soselele modernizate si soselele se mai cunosc si sub denumirea de drumuri nationale); - drumuri naturale imbunatatite – sunt drumuri consolidate si intretinute fara a avea fundatie sau acoperire consistenta; partea carosabila este imbunatatita cu piatra sparta, prundis, nisip sau impregnata cu substante liante; circulatia mijloacelor de transport auto de tonaj mediu este posbila aproape in tot timpul anului (se mai cunosc si sub denumirea de drumuri judetene); - drumuri naturale (vicinale) – sunt drumuri neprofilate si fara acoperire, batatorite prin circulatia autovehiculelor si care leaga pe traseul cel mai scurt localitatile intre ele sau cu drumuri de categorie superioara; carosabilitatea lor este conditionata de natura solului si de conditiile climatice de sezon; - drumuri de exploatare pe camp sau prin padure (drumuri de tarla) – sunt acele drumuri neamenajate pe care circulatia mijloacelor de transport auto sau cu tractiune animala se face periodic, cu deosebire de timpul muncilor agricole sau al celor legate de exploatarea padurilor; - poteci pentru transporturi samarizate – sunt principalele cai de acces in zone muntoase; - poteci de picior – sunt cele mai simple trasee pentru circulatia oamenilor si se gasesc mai ales in terenuri greu accesibile (munti, paduri, mlastini etc). Caracteristicile drumurilor de categorie superioara se indica prin inscriptii explicative, astfel: - la autostrazi – numarul benzilor, latimea unei benzi, materialul de acoperire; - la sosele modernizate si la sosele – latimea partii carosabile, latimea din sant in sant, materialul de acoperire. - la toate drumurile nationale – numarul drumului, conform clasificarii oficiale a retelei de comunicatii rutiere; - la drumurile naturale imbunatatite – latimea din sant in sant (cand lungimea pe harta a partii acoperite este mai mare de 3 cm, se indica si materialul de acoperire). Pietrele kilometrice se reprezinta pe toate drumurile unde exista, printr-o linie perpendiculara pe semnul conventional al drumului, plasata pe partea unde sunt dispuse in realitate pe teren. Cifrele inscrise in dreptul linioarelor arata numarul de kilometri socotit din centrul topografic al municipiului Bucuresti (Piata 1848) la drumurile principale, iar la cele secundare – de la bifurcatia acestora din drumurile de categorie superioara. Desenele de mai jos dau cateva exemplificari asupra modului cum se reprezinta pe harta detaliile de planimetrie ce fac parte din reteaua de comunicatii rutiere. Fig. 126. Autostrazi: 2 – numarul benzilor; 8 – latimea unei benzi, in m; As – asfalt. Fig. 127. Sosele modernizate: 15 – numarul soselei; 8 – latimea partii carosabile; 12 – latimea din sant in sant; As – asfalt. Fig. 128. Sosele: 8 – latimea partii carosabile; 10 – latimea din sant in sant; P – piatra. Fig. 129. Drum natural imbunatatit: 6 – latimea din sant in sant (cerculetele redau plantatiile de pomi dintr-o parte a drumului). Fig. 130. Drumuri naturale (vicinale) Fig. 131. Drumuri de exploatare pe camp sau prin padure. Fig. 132. Pietre kilometrice Fig. 133. Poduri:

1 – cu etaj; 2 – de lemn; 3 – de piatra sau de beton armat; 4 – de fier; 5 – pe suporturi plutitoare; 6 – suspendate cu lanturi sau cabluri; 7 – cu dispozitiv de deschidere sau de ridicare (a – de lemn; b – de piatra sau de beton armat; c – de fier) Podurile, bacurile si vadurile se reprezinta in lungul tuturor cailor ferate, soselelor sau drumurilor in locurile unde acestea traverseaza diferite cursuri de apa. Podurile care dupa lungimea lor se pot reprezenta la scara hartii se deseneaza cu semne conventionale diferite (fig. 133) in functie de caracteristicile tehnice de constructie ale acestora, iar unele dintre aceste caracteristici tehnice se inscriu si pe harta prin semne conventionale explicative (fig. 134). Podurile ce nu se pot reprezenta la scara hartii, precum si alte treceri peste obstacole mici se reprezinta prin semne conventionale aparte (fig. 135). Fig. 134. 1 – pe sosele (B – beton; 8 – inaltimea fata de nivelul apei; la numarator – lungimea si latimea carosabila; la numitor – tonajul); 2 – pe caile ferate (F – fier; 8 – inaltimea fata de nivelul apei; 150 – lungimea podului). Fig. 135. 1 – poduri ce nu se pot reprezenta la scara hartii; 2 – poduri mici cu lungimea sub 3 m; 3 – treceri peste obstacole mici; 4 – punti pentru pietoni. Bacurile se reprezinta diferit pentru cai ferate (feriboturi), vehicule sau pietoni (fig. 136), iar vadurile – in functie de latimea apei pe care o traverseaza (fig. 137). Fig. 136. 1 – pentru cai ferate; 2 – pentru vehicule (la numarator – latimea apei si dimensiunile bacului, la numitor – tonajul); 3 – pentru pietoni. Fig. 137. 1 – la ape reprezentate cu doua linii (la numarator – adancimea si latimea apei, la numitor – natura fundului si viteza apei in m/sec.); 2 – la ape reprezentate cu o singura linie. f. Hidrografia Aceasta categorie de detalii de planimetrie cuprinde marile, lacurile, fluviile, raurile, paraiele, canalurile, santurile, izvoarele, fantanile, precum si diferitele constructii portuare (porturi, dane, docuri, locuri de acostare sau de ancorare, faruri sau lumini de navigatie etc.) sau constructii hidrotehnice (baraje, ecluze, stavilare, diguri etc.). Reprezentarii tuturor acestor elemente i se acorda o atentie sporita, datorita influentei deosebite pe care acestea o exercita asupra actiunilor de lupta. Liniile de mal ale tuturor apelor curgatoare sau statatoare se reprezinta diferentiat, dupa cum acestea sunt permanente, secate temporar sau definitiv. Malurile abrupte se redau diferit daca sunt cu sau fara plaja, aratandu-se si inaltimea acestora. Fluviile si raurile cu latimea de peste 15 m se reprezinta prin semne conventionale de contur, adica prin prin doua linii si pastrarea latimii reale la scara hartii; latimea acestora se poate masura pe harta. Raurile mai inguste de 15 m si paraiele se redau prin semne conventionale de scara, astfel: cu doua linii daca au latimea cuprinsa intre 15 – 5 m si cu o linie daca au latimea sub 5 m. Caracteristicile apelor curgatoare (latimea, adancimea, natura fundului) se redau daca acestea sunt mai late de 3 m, iar directia de curgere a apei se indica prin sageti pe care se inscrie si viteza de curgere la apele reprezentate cu doua linii. Calitatea apei se arata numai la lacuri, prin inscriptii explicative. Figura urmatoare exemplifica modul de reprezentare a detaliilor sus-amintite. Fig. 138. 1 – paraie si rauri (cu latimea sub 5 m; b – cu latimea intre 5 – 15 m; c – cu latimea mai mare de 15 m); 2 – caracteristicile apelor curgatoare (la numarator – latimea in m; la numitor – adancimea in m si natura fundului); 3 – sageti indicatoare ale directiei de curgere (0,2 – viteza apei in m/sec.); 4 – lacuri (a – nesarate; b – sarate; c – amare-sarate). Canalurile si santurile (fig. 139) se reprezinta cu doua linii si cu pastrarea latimii reale la scara hartii daca sunt mai late de 15 m, iar cele mai inguste se redau prin semne conventionale de scara in felul urmator: cu doua linii daca au latimea cuprinsa intre 15 – 10 m sau 10 – 3 m si cu o linie daca au latimea sub 3 m. Fig. 139. 1 – canaluri sau santuri uscate (3 – latimea); 2 – canaluri si santuri cu latimea sub 3 m; 3 – canale (a – cu latimea intre 3 – 10 m; b – cu latimea intre 10 – 15 m; c – cu latimea peste 15 m; d – navigabile; e – subterane). La canaluri si santuri reprezentate cu doua linii se inscriu sub forma de fractie latimea si adancimea lor, iar la cele uscate – numai latimea; la canalurile navigabile nu se dau aceste indicatii dar denumirea lor se scrie cu litere majuscule. Constructiile hidrotehnice (unele dintre acestea se exemplifica in figura 140) precum si cele portuare sau legate de navigatie (dintre unele care se arata in figura 141) se reprezinta pe harta prin semne conventionale adecvate. Fig. 140. 1 – ecluze (a – fara poduri; b – cu poduri; 2 – numarul camerelor de ecluzare; la numarator – lungimea camerelor si latimea portilor in m; la numitor – adancimea apei in m); 2 – baraje sau stavilare (a – carosabile; b – necarosabile; P si pmt –

materialul de constructie; 150 – lungimea in m; 8 – latimea partii superioare in m; la numarator – cota nivelului superior al apei; la numitor – cota nivelului inferior al apei). Fig. 141. 1 – dane si locuri de acostare (a – nu se pot reprezenta la scara hartii; b – se pot reprezenta la scara hartii); 2 – porturi cu locuri de acostare; 3 – docuri; 4 – faruri (turnuri); 5 – lumini de navigatie. Izvoarele si fantanile (fig. 142) situate in afara localitatilor se reprezinta toate. La toate fantanile se inscriu cota la sol, precum si adancimea nivelului apei fata de nivelul solului, in plus la fantanile situate in zonele cu surse reduse de apa se mai indica si debitul. La fantanile arteziene se inscriu numai cota la sol si debitul. In interiorul localitatilor nu se reprezinta decat fantanile arteziene sau cele care constituie singura sursa de apa. Fig. 142. 1 – izvoare; 2 – fantani arteziene; 3 – fantani; 4 – fantani importante in zone cu surse reduse de apa; 5 – rezervoare de apa sau gropi pentru captarea apei de ploaie. g. Elemente de sol si vegetatie Elementele de sol ce se reprezinta pe harta se redau prin semne conventionale de contur, fiind scoase in evidenta terenurile nisipoase, pietroase, saraturoase si mlastinoase (fig. 143). Terenul arabil nu este reprezentat prin nici un semn conventional, dar toate suprafetele albe din cuprinsul hartii pe care nu sunt desenate alte contururi sunt terenuri arabile. Terenurile saraturoase, mlastinile si baltile se reprezinta in mod diferentiat in functie de practicabilitatea acestora; la cele din urma se inscrie si adancimea. Mlastinile se reprezinta daca suprafata lor pe harta este mai mare de 25 mm 2, dar cand au valoarea unui reper de orientare se redau si cele cu suprafete mai mici. Fig. 143. 1 – suprafete nisipoase (a), pietroase (b), nisipoase cu pietris (c); 2 – nisipuri (a – cu ridicaturi; b – cu gropi); 3 – dune; 4 – dune miscatoare; 5 – terenuri saraturoase (a – nu se pot trece; b – se pot trece); 6 – mlastini sau balti (a – nu se pot trece sau greu de trecut); b – se pot trece; 2 si 0,6 – adancimea in m); 7 – terenuri argiloase sau uscate cu crapaturi (a – nu se pot reprezenta la scara hartii; b – se pot reprezenta la scara hartii). Elementele de vegetatie reprezentate pe harta se grupeaza in vegetatia arborescenta (paduri, lastaris, tufaris, maracinis etc.), ierboasa (muschi si licheni, stuf, papuris si trestie, finete si ierburi etc.) si cultivata (livezi de pomi sau arbusti fructiferi, vii, culturi de orez sau alte culturi tehnice). Marea majoritate a vegetatiei arborescente (fig. 144) se reprezinta prin semne conventionale de contur insotite de unele inscriptii explicative, iar cele de dimensiuni mici (grupuri mici de copaci sau tufe, maracinis si copaci izolati) – prin semne conventionale de scara. La padurile cu suprafata de peste 4 cm2 pe harta se arata toate caracteristicile (esenta, specia, inaltimea medie in m – la numarator, grosimea medie in m – la numitor si distanta medie in m dintre copaci – in dreptul liniei de fractie). La cele cu suprafata intre 2 – 4 cm 2 se arata numai esenta si specia, iar intre 1 – 2 cm2 – numai esenta; la fasiile inguste de padure sau perdele de protectie se arata numai inaltimea. La padurile tinere sau pitice, lastarisuri si pepeniere se redau esenta, specia si inaltimea, iar la padurile rare si tufarisuri compacte – numai esenta si inaltimea. In interiorul tuturor padurilor se reprezinta drumurile si potecile, precum si somierele (benzile defrisate) la cele care sunt parcelate. Fig. 144. 1 – paduri (a – conifere; b – foioase; c – mixte; d – pitice; e – tinere, lastaris sau pepeniere; f – rare; g – doborate de furtuni; h = taiate; i – arse); 2 – tufarisuri compacte (a – de foioase; b – de conifere); 3 – maracinisuri; 4 – fasii inguste de padure sau perdele de protectie; 5 – suprafete mici de padure ce nu se pot reprezenta la scara hartii; 6 – grupuri mici de copaci (a – au valoarea unor repere de orientare; b – nu pot fi folosite drept repere); 7 – copaci izolati (a – valoarea unor repere de orientare; b – nu pot fi folositi drept repere) 8 – tufe izolate; 9 – maracinis izolat. Vegetatia ierboasa este reprezentata dupa cum se arata in figura 145; daca aceasta vegetatie se gaseste in terenuri saraturoase, mlastini sau balti, ea se reprezinta combinat cu aceste elemente de sol. Fig. 145. 1 – pe terenuri umede (a – muschi; b – ierburi; c – stuf, papuris si trestie; b – muschi si licheni; c – fanete sau ierburi naturale); 3 – vegetatii ierboase cu inaltimea peste 1 m. Vegetatia cultivata se reprezinta in mod diferentiat, dupa cum se exemplifica in figura 146. Fig. 146. 1 – livezi (a – cu pomi fructiferi, pepeniere sau culturi citrice; b – cu arbusti fructiferi); 2 – vii (a – simple; b – cu pomi fructiferi); 3 – culturi de orez (a – neacoperite permanent cu apa; b – acoperite permanent cu apa). 16. Modul de reprezentare a reliefului pe hartile topografice militare A. Notiuni generale despre reprezentarea reliefului pe harta

A reprezenta relieful pe harta inseamna a reda in planul si la scara hartii, cu ajutorul unor metode sau procedee adecvate, configuratia generala a suprafetei terestre, aspectul sub care se infatiseaza in natura toate neregularitatile terenului. Desigur o harta topografica ce ar contine numai detalii de planimetrie – fara sa redea formele de relief ale zonei pe care o cuprinde, fara sa contina locul de dispunere al inaltimilor si depresiunilor, crestelor si vailor, dispunerea reciproca a diferitelor neregularitati ale suprafetei terestre – ar fi incompleta si nu ar fi de mare folos in scopuri militar. De-a lungul timpurilor s-au conceput si aplicat felurite metode sau procedee de reprezentare a reliefului, care au evoluat o data cu insasi tehnica intocmirii hartilor, reusind sa redea din ce in ce mai clar, mai plastic si mai complet infatisarea variata a suprafetei globului pamantesc. Pe hartile topografice moderne reprezentarea reliefului se face prin: - curbe de nivel – la scarile 1 : 200.000 si mai mari; - tente hipsometrice – la scarile 1 : 500.000 si mai mici (metoda consta in a colora pe harta – dupa un anumit diapazon de culori dinainte stabilit – suprafetele ce se cuprind in limitele unor zone altitudinale); - harti in relief – tind sa capete o extindere din ce in ce mai mare, mai ales in domeniul hartilor operative si strategice. Un mijloc in plus pentru caracterizarea mai deplina a formelor de relief – intrebuintat la fiecare din metodele de mai sus, dar mai cu seama in cazul reprezentarii reliefului prin curbe de nivel – este acela de a inscrie pe harta inaltimea exacta la care se situeaza in spatiu unele puncte caracteristice din teren (varfuri, depresiuni, sei, puncte de schimbare de panta confluente de vai, puncte de baza, intersectii sau bifurcari de drumuri, detalii izolate ce pot constitui repere de orientare etc.). Cifrele inscrise pe harti in dreptul unor asemenea puncte se numesc cote si se reprezinta altitudinea punctelor respective fata de nivelul marii. Indiferent de metoda ce se intrebuinteaza pentru reprezentarea reliefului, se urmareste sa se asigure posibilitatea rezolvarii pe harta a urmatoarelor probleme: - determinarea aspectului general al reliefului, scoaterea in evidenta a formelor sale caracteristice si a pozitiilor reciproce in spatiu ale acestora; - determinarea cotelor si a diferentelor de nivel; - determinarea pantei terenului; - determinarea gradului de accidentare si de accesibilitate a terenului. B. Metoda curbelor de nivel a. Definirea curbelor de nivel Metoda curbelor de nivel este mai corespunzatoare si cea mai larg intrebuintata dintre toate metodele ce se cunosc pana in prezent pentru reprezentarea reliefului pe hartile topografice si consta din unirea pe harta a tuturor punctelor de aceeasi cota printr-o linie, care va avea astfel forme si sinuozitati diferite, potrivit aspectului sub care se infatiseaza in natura suprafata terestra. Se numeste curba de nivel linia sinuoasa imaginara care uneste pe harta toate punctele din teren care au aceeasi cota. Cunosterea curbelor de nivel solicita si o oarecare doza de imaginatie, intrucat aceste linii nu exista in realitate marcate in teren, ci sunt numai un mijloc cu ajutorul caruia – fara a fi la fata locului – ochii mintii reconstituie formele de relief din teren dupa cum i le infatiseaza curbele de nivel de pe harta, sau – fiind in teren – ochii privitorului pot urmari, dupa configuratia lor de pe harta, punctele ce se situeaza la aceeasi inaltime pe o forma de relief sau pe forme diferite. Pentru a intelege mai usor modul de reprezentare al reliefului prin curbe de nivel, precum si aspectul pe care il au aceste linii imaginare pe harta, sa ne inchipuim ca o forma oarecare de relief, de exemplu un mamelon, ar fi inundata de apa si ca nivelul acesteia ar descreste din timp in timp cu o inaltime egala. Urmele succesive lasate de apa pe suprafata mamelonului la fiecare retragere vor fi niste linii curbe mai mult sau mai putin sinuoase (dupa formele pe care le are mamelonul in natura) si egal departate unele de altele in sens vertical; aceste linii sunt curbe de nivel. De fapt, curbele de nivel se obtin prin intersectarea imaginara a suprafetei tereste cu planuri orizontale, situate la inaltimi succesiv egale distantate si paralele intre ele (fig. 147); liniile de intersectare ale suprafetei terestre cu aceste planuri succesive sunt insesi curbele de nivel. Proiectand apoi conturul acestor linii in planul si la scara hartii, se obtine un contur asemenea care reda pe harta toate formele sub care se infatiseaza in natura relieful terenului. Cunoscand cele de mai sus, se mai poate spune ca curba de nivel este proiectia orizontala a liniei ce rezulta din intersectarea suprafetei terestre cu un plan orizontal. Fig. 147. 1, 2, 3 – planuri orizontale de sectiune; E – echidistante. Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel prezinta urmatoarele avantaje fata de alte metode de redare a reliefului pe harta: - este sugestiva si plastica, orientarea in punctul de vedere al recunoasterii inaltimilor facandu-se destul de repede, in urma unei scurte perioade de familiarizare cu modul de reprezentare aplicat; - urmarind toate neregularitatile formelor de relief, redau in mod fidel configuratia din natura a suprafetei terestre; - cunoasterea valorii altimetrice a unei singure curbe de nivel este suficienta pentru determinarea valorii tuturor curbelor de nivel din cuprinsul hartii; - asigura determinarea cu usurinta a pantelor din teren; - da posibilitatea determinarii cotei oricarui punct situat pe harta;

- permite determinarea distantei reale din teren intre doua puncte avand cote diferite. In concluzie, pe o harta cu relieful reprezentat prin curbe de nivel se pot rezolva orice misiuni legate de relieful terenului, fara a fi la fata locului. b. Echidistanta S-a aratat mai sus ca planurile orizontale de sectiune ce intersecteaza suprafata terestra dand nastere curbelor de nivel sunt egal departate unele de altele pe verticala. Cunoscand acesta, se poate spune ca echidistanta este distanta verticala si constanta dintre doua planuri orizontale de sectiune ce dau nastere la doua curbe de nivel consecutive. Cand este considerata in adevarata sa marime din teren, ea se numeste echidistanta naturala (se noteaza cu E), iar cand este redusa la scara hartii – se numeste echidistanta grafica (se noteaza cu e). In realitate nu exista o reprezentare grafica a echidistantei naturale, care sa se poata materializa pe harta asa cum se materializeaza curbele de nivel; valoarea ei se deduce insa din valoarea altimetrica a curbelor de nivel succesive. Singura reprezentare grafica a echidistantei se face la construirea profilului terenului (ce se va trata la capitolul V). Cunoasterea echidistantei hartii este tot atat importanta pentru studierea reliefului pe cat cunoasterea scarii la studiul planimetriei, intrucat numai echidistanta asigura posibilitatea de a determina raportul inaltimilor, de a putea identifica si mai ales compara formele de relief intre ele, cu alte cuvinte – de a putea citi relieful terenului. Echidistanta se inscrie intotdeauna pe latura de sud a hartii dedesubtul cadrului ornamental. Relieful terenului se reprezinta pe harta cu atat mai precis cu cat echidistanta este mai mica. In legatura cu echidistanta mai sunt de retinut urmatoarele idei: - desi echidistanta difera in raport cu scara hartii si cu natura reliefului, ea este intotdeauna aceeasi in cuprinsul unei foi de harta; - echidistanta se stabileste astfel incat panta terenului intre doua curbe de nivel consecutive poate fi considerata practic uniforma; - spatiul dintre doua curbe de nivel consecutive pe harta nu reprezinta echidistanta, ci proiectia orizontala a suprafetei terestre dintre doua planuri succesive de sectiune; acest spatiu da informatii asupra pantei terenului (cu cat spatiul este mai mic cu atat panta este mai mare si invers, cu cat spatiul este mai mare cu atat panta este mai mica). c. Clasificarea curbelor de nivel Tinand seama de necesitatea ca reprezentarea reliefului prin curbe de nivel sa fie cat mai plastica si expresiva, precum si de faptul ca echidistanta naturala (oricat de judicios aleasa) nu poate asigura o reprezentare fidela a reliefului pe tot cuprinsul hartii, cauza neregularitatilor suprafetei tereste – ceea ce face necesar in astfel de cazuri folosirea curbelor de nivel la echidistante mai mici decat cea naturala – pe hartile topografice din dotare se gasesc mai multe feluri de curbe de nivel. Acestea se clasifica dupa forma, valoarea si intrebuintarea lor in felul urmator: - Curbe de nivel normale – sunt cele prin care se reprezinta in mod normal formele de relief si care rezulta din echidistanta naturala; valorile altitudinale ale acestora sunt intotdeauna multipli ai acestei echidistante. Astfel, pe harta la scara 1 : 25.000, in cazul cand E = 5 m, diferenta de nivel intre doua curbe de nivel normale este de 5 m, iar valorile lor sunt multipli de 5 (10, 15, 20 etc.); dar cand E = 10 m, ele sunt multipli de 10 (20, 30, 40 etc.). Curbele de nivel normale se reprezinta pe harti prin linii subtiri continui (fig, 148 a). Fig. 148. a – normale; b – principale; c – ajutatoare; d – accidentale. - Curbele de nivel principale – sunt fiecare a cincea curba de nivel normala, care se reprezinta pe harta prin linii continui ingrosate, in scopul usurarii citirii reliefului (fig. 148 b); valoarea lor la scara 1 : 25.000 este multiplu de 25 sau de 50. - Curbele de nivel ajutatoare – sunt cele care se intrebuinteaza numai in portiunile de harta unde formele de relief, din cauza denivelarilor mici ale terenului, scapa reprezentarii prin curbe de nivel normale. Din aceasta cauza astfel de curbe se gasesc numai pe alocuri sub forma de crampeie, intercalate intre curbele de nivel normale, intrerupandu-se imediat ce relieful isi recapata aspectul ce poate fi reprezentat prin curbe de nivel normale. Valoarea acestora este de o jumatate de echidistanta; ele se reprezinta pe harti prin linii subtiri neintrerupte avand segmente de cate 5 mm lungime (fig. 148 c). - Curbele de nivel accidentale – sunt cele care se intrebuinteaza pe mici suprafete, pentru a reprezenta o forma caracteristica sau complicata de relief ce nu se poate reda prin curbe de nivel ajutatoare. Intrucat acestea nu se traseaza neaparat la un sfert de echidistanta ci la orice fractiune din aceasta, valorile lor altitudinale se inscriu intotdeauna pe harta. Curbele de nivel accidentale se reprezinta tot prin linii subtiri intrerupte, insa cu segmente de cate 2 mm lungime (fig. 148 d). Pentru o mai usoara interpretare a reliefului reprezentat prin curbe de nivel, valorile altitudinale ale acestora se inscriu din loc in loc pe harta, cu o desime ce este in functie de caracterul framantat sau mai putin framantat al reliefului; cifrele se inscriu pe curbele de nivel astfel incat sa fie orientate cu bazele lor spre vale, ceea ce usureaza, prin insusi modul lor de plasare, determinarea directiei in care terenul coboara. C. Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel sau prin alte semne conventionale Pentru a se intelege mai bine modul de reprezentare al reliefului prin curbe de nivel, este important sa se retina ideea ca elementele de relief avand aceeasi forma, indiferent daca sunt ridicaturi sau adancituri, se redau in acelasi fel prin curbe de nivel; cu alte cuvinte, o ridicatura in forma de palnie, dupa cum reprezentarea unei ridicaturi prelungite sub forma

de creasta are acelasi aspect cu cea a unei adancituri prelungite sub forma de vale. Pentru a se putea deosebi o ridicatura de o adancitura, este necesar sa se tina seama de hidrografia hartii, deoarece este indeobste cunoscut ca apele curgatoare se afla intotdeauna in vai, lacurile in depresiuni si, in general, elementele hidrografice naturale se gasesc in toate cazurile in terenurile joase. Dar harta topografica are si alte elemente cu ajutorul carora se poate deosebi incotro urca sau coboara terenul; dintre acestea s-a amintit mai sus principiului dupa care se plaseaza pe curbele de nivel inscriptiile cifrice referitoare la valorile lor. Un alt indiciu foarte simplu pentru deosebirea ridicaturilor de adancituri il constituie indicatoarele de panta, care sunt niste liniute ce se trag perpendicular pe curbele de nivel si care sunt indreptate intotdeauna spre sensul de coborare a pantelor. In figura 149 s-au reprezentat prin curbe de nivel doua forme identice de relief; privindu-le cu antentie se poate deduce ca in cazul (a) s-a reprezentat o ridicatura intrucat indicatorul de panta arata coborarea pantei terenului spre exteriorul curbei de nivel, iar in cazul (b) s-a redat o adancitura deoarece indicatorul de panta arata coborarea pantei terenului spre interiorul acesteia. Forma pantelor de asemenea reiese clar dupa modul cum acestea sunt reprezentate prin curbe de nivel. Dupa cum rezulta din figura 150, pantele uniforme (a) se reprezinta prin curbe de nivel egal departate intre ele, la cele concave (b) curbele de nivel sunt mai dese spre varf, rarindu-se succesiv spre piciorul pantei, la cele convexe (c) sunt mai rare spre varf si se apropie din ce in ce mai mult spre piciorul pantei, iar la cele neuniforme (d) se raresc sau se apropie alternativ dupa configuratia pantei terenului; din aceste figuri se poate observa si retine faptul ca curbele de nivel sunt cu atat mai dese cu cat pantele sunt mai mari si dimpotriva, cu atat mai rare cu cat pantele sunt mai mici. Fig. 150. a – uniforme; b – concave; c – convexe; d – neuniforme. Inaltimile inchise (varfurile muntilor si dealurilor precum si mamelonul se reprezinta prin curbe de nivel inchise (fig. 151) avand aspect uniform (a) sau neuniform (b), dupa cum acestea se alcatuiesc din intalnirea a doua sau mai multe creste. Inaltimile se recunosc pe harta dupa valoarea cotelor ce se plaseaza de regula pe varful acestora, dupa valoarea mai mare a curbei de nivel din interior fata de valoarea celor din exterior, precum si dupa faptul ca indicatoarele de panta se plaseaza in exteriorul curbelor de nivel. Fig. 151. a – cu aspectul uniform; b – cu aspectul neuniform; 1 – varful; 2 – versantele; 3 – piciorul pantei; 4 – linia de despartire a apelor; 5 – firul vaii. Depresiunile (gavan, caldare, palnie) se reprezinta de asemenea prin curbe de nivel inchise (fig. 152), care au aspect uniform (a) sau neuniform (b) in functie de modul de alcatuire (de formare) al lor din doua sau mai multe vai. Depresiunile se recunosc pe harta dupa valoarea mai mica a curbei de nivel din interior, dupa plasarea in interiorul curbelor de nivel a indicatoarelor de panta si – uneori – dupa valoarea cotelor ce se plaseaza pe fundul acestora. Fig. 152. a – cu aspect uniform; b – cu aspect neuniform; 1 – fundul; 2 – peretii; 3 – marginea; 4 – firul vaii. Crestele se reprezinta prin curbe de nivel cu aspect alungit (fig. 153), cu inflexiuni mai mult sau mai putin rotunde dupa configuratia formelor de relief pe care le reprezinta, convexitatile acestora fiind indreptate in sensul de coborare al liniei de despartire a apelor. Valorile curbelor de nivel descresc din interior spre exterior, iar indicatoarele de panta sunt orientate spre exteriorul curbelor de nivel si sunt plasate in varful convexitatii acestora, adica pe linia de despartire a apelor. Fig. 153. 1 – linia de despartire a apelor; 2 – versantele; 3 – valcele pe versant. In capitolul I s-a aratat ca, dupa felul cum se imbina cele doua versante ale unei creste pe linia de despartire a apelor, se deosebesc creste ascutite, rotunde sau late; modul de reprezentare a acestora s-a exemplificat in figura 154. Fig. 154. a – creasta ascutita, versante asimetrice cu panta uniforma; b – creasta rotunda, versante simetrice cu panta convexa; c – creasta lata, versante asimetrice (unul cu panta concava, altul cu panta neuniforma). Vaile se reprezinta – ca si crestele – prin curbe de nivel de forme alungite (fig. 155), ale caror convexitati insa (in general mai ascutite) sunt orientate – spre deosebire de cazul crestelor – spre sensul de urcare al firul vaii. Indicatoarele de panta sunt orientate spre interiorul curbelor de nivel si se plaseaza in varful convexitatii acestora, deci pe firul vaii (cand pe firul vaii exista o apa curgatoare, indicatoarele de panta nu se mai pun, deoarece sensul de coborare a pantei terenului reiese dupa pozitia sagetii indicatoare a directiei de curgere a apei). Valorile curbelor de nivel descresc spre gura vaii. Fig. 155. Reprezentarea vailor. 1 – firul vaii; 2 – versantele. Dupa modul de imbinare a celor doua versante ale unei vai pe firul apei, se deosebesc vai cu fund ascutit, rotund sau lat; in figura 156 s-a ilustrat modul de reprezentare pe harta a acestora.

Fig. 156. a – cu fund ascutit, versante asimetrice cu panta uniforma; b – cu fund rotund, versantele simetrice cu panta uniforma; c – cu fund lat, versante asimetrice (unul cu panta convexa, altul cu panta concava). In capitolul I, s-a aratat ca cele doua forme simple, la care se reduc in ultima analiza toate formele de relief, sunt creasta si valea. De asemenea, vorbind despre modul lor de reprezentare pe harta, a reiesit ca aceste forme simple de relief se reprezinta in mod asemanator prin curbe de nivel. Acest fapt este cat se poate de normal – desi este vorba de doua forme de relief care au o infatisare cu totul diferita in natura – daca se tine seama de faptul ca elementele lor componente – versantele – le sunt comune amandurora. Ceea ce le deosebeste, sunt liniile caracteristice ale reliefului, si modul cum curbele de nivel se indoaie pe aceste linii caracteristice, la trecerea lor de pe un versant pe altul. In figura 157 s-a reprezentat o creasta difinita prin linia de despartire a apelor AB si o vale definita prin firul vaii CD; versantul 2 este comun celor doua forme de relief si este reprezentat prin aceleasi curbe de nivel. Privind doar superficial acest mod de reprezentare, s-ar putea spune ca cele doua forme de relief au aceeasi reprezentare, adica versantele acestora sunt redate prin curbe de nivel mai mult sau mai putin paralele, care urmaresc liniile caracteristice ale reliefului. Daca se priveste insa mai atent aceasta figura, se observa urmatoarele: - la creasta, convexitatile curbelor de nivel pe linia de despartire a apelor sunt indreptate spre piciorul pantei, pe cand la vale, aceleasi convexitati pe firul apei se indreapta catre originea vaii; - la creasta, curbele infasuratoare au valoarea mai mica decat la cele infasurate (situate in interior, deci spre varf), pe cand la vale, invers, cele infasuratoare (situate de asemenea in interior deci spre gura vaii). Saua se reprezinta prin curbe de nivel inchise. Curbele de nivel infasurate, din interior, au valoarea cea mai mare, iar gatul seii are intotdeauna cota mai mica decat valoarea acestora (fig. 158). Indicatoarele de panta sunt orientate spre exteriorul curbelor de nivel cu valori egale, doua cate doua, dispuse simetric fata de gatul seii si anume: o pereche de curbe cu valori egale si care sunt mai mari decat cota gatului seii, pe creasta, si o alta pereche de curbe cu valori egale dar mai mici decat cota gatului seii, la originea vailor ce iau nastere din sa. Fig. 158. 1 – gatul seii; 2 – varfurile seii; 3 – linia de despartire a apelor; 4 – firul vaii. Intrucat nu toate elementele reliefului pot fi reprezentate prin curbe de nivel, unele dintre acestea se redau prin semne conventionale. De exemplu, pantele mai mari de 40º nu pot fi reprezentate prin curbe de nivel, deoarece distantele dintre curbele de nivel alaturate ar fi asa de mici, incat acestea in mod practic nu s-ar mai putea distinge; de aceea, astfel de pante se reprezinta prin hasuri. De asemenea, prin semne conventionale adecvate se reprezinta alunecarile de teren, terasele artificiale, grohotisurile, stancile, movilele, gropile, rapele, viroagele, precum si alte asemenea elemente de relief. In natura nu se intalnesc niciodata (sau extrem de rar) forme de relief in mod izolat; ele exista – si in consecinta sunt reprezentate astfel si pe hartile topografice – intr-o stransa legatura si dependenta unele cu altele, intr-o imbinare mai mult sau mai putin complexa, in functie de caracterul general al zonei ce se reprezinta. Pentru ilustrarea modului combinat de reprezentare a reliefului prin curbe de nivel, in figura 159 se da o portiune de teren, unde se gasesc o buna parte a formelor de relief ce se intalnesc in natura. De asemenea, in figura 160 se arata cum se vede in perspectiva o anumita portiune de teren si modul de reprezentare a acesteia prin curbe de nivel. Fig. 159. Fig. 160. Capitolul V Lucrul cu harta la clasa sau in adapost 17. Determinarea distantelor In capitolul II au fost prezentate diferite procedee de masurare, de determinare sau de apreciere a distantelor in teren. Spre deosebire de aceste procedee, harta topografica ofera posibilitatea determinarii distantelor intr-un timp scurt, cu eforturi minime is fara a parcurge terenul. Acest fapt constituie un mare avantaj, daca se are in vedere rapiditatea cu care este necesar sa se execute unele misiuni de lupta, cum sunt de exemplu, stabilirea distantelor pana la tinte sau alte obiective descoperite de catre observatori in dispozitivul de lupta al trupelor inamice, pregatirea datelor pentru deplasarea in teren dupa azimut, stabilirea latimii unui curs de apa, determinarea distantelor dintre diferite obiective in localitati. Pe timpul ducerii actiunilor de lupta, harta constituie, in majoritatea cazurilor, unica posibilitate de a determina distantele dintre detaliile din teren sau obiectivele situate in zona ocupata de trupele inamice. Determinarea distantelor cu ajutorul hartii consta in masurarea pe harta a distantei grafice dintre detaliile sau obiectivele in cauza si aflarea distantei naturale (din teren) corespunzatoare, cu ajutorul scarii hartii. Pentru a se putea executa diferite masurari de distanta pe harta, in toate cazurile este necesar sa se cunoasca pozitia precisa pe harta a detaliilor (obiectivelor) intre care se face determinarea distantei precum si scara hartii ce se intrebuinteaza; de asemenea, este nevoie de unele rechizite simple cum sunt rigla gradata in milimetri, compasul distantier sau – in lipsa acestora – o banda de hartie. Determinarea pe harta a distantelor se poate executa prin mai mult procedee, ce se aleg in functie de timpul si de instrumentele avute la dispozitie si de precizia ce se urmareste a fi obtinuta. Procedeele care se descriu in continuare asigura o suficienta precizie intr-un timp scurt, daca sunt aplicate corect si cu atentie.

A. Determinarea distantelor cu ajutorul scarii numerice Acesta este cel mai simplu procedeu de determinare pe harta a distantelor, la care instrumentul ajutator este o simpla rigla gradata in milimetri. Ordinea de lucru este urmatoarea: - se masoara pe harta, cu ajutorul riglei gradate, distanta d in milimetri dintre cele doua detalii (obiective) intre care se face determinarea (daca distanta grafica nu se incadreaza intr-un numar exact de milimetri, se apreciaza sfertul acestuia); - se calculeaza distanta D corespunzatoare in teren, cu ajutorul formulei scarii numerice D = d x N. Exemplu (fig. 161): pe harta la scara 1 : 25.000, intre cota 632,6 si bifurcatia drumurilor de legatura s-a masurat o distanta d = 35 mm. In acest caz, distanta corespunzatoare din teren este D = 35 mm x 25.000 = 875.000 mm = 875. Mai simplu, valoarea unui milimetru la scara hartii fiind de 25 metri in teren, se inmulteste numarul de milimetri masurati pe harta cu aceasta valoare si se obtine 35 x 25 m = 875. Fig. 161. Procedand identic dupa acelasi rationament, se pot face determinari de distante pe orice harta, indiferent de scara acesteia. B. Determinarea distantelor cu ajutorul scarii grafice simple Un procedeu simplu si mai rapid, care nu solicita nici un fel de calcule, este acela al determinarii distantelor cu ajutorul scarii grafice, simple, folosind ca instrument ajutator un compas distantier. Aplicarea acestui procedeu se executa in urmatoarea succesiune: - se ia intre varfurile unui compas distantier marimea de pe harta dintre detaliile (obiectivele) intre care se face determinarea (pentru corectitudinea masurarii, varfurile compasului se fixeaza asa cum se arata in exemplele de pe figura 162); Fig. 162. a – nu este corecta; b – este corecta. - fara a schimba deschizatura compasului, acesta se asaza pe scara grafica simpla (ce se gaseste sub latura de sud a cadrului ornamental al hartii) in asa fel, incat varful piciorului drept sa coincida cu diviziunea zero sau cu o alta diviziune din dreapta acesteia, iar varful piciorului stang sa se gaseasca in interiorul talonului; - se citesc pe rand distantele din dreapta si din stanga diviziunii zero si apoi se aduna, obtinandu-se direct distanta din teren dintre cele doua detalii (obiective). In exemplul de pe figura 163, in dreapta diviziunii zero se citeste 1 km, iar pe talon inca 150 m, ceea ce inseamna ca distanta in teren dintre punctul geodezic cu cota 245,0 si crucea izolata este de 1150 m. Fig. 163. a – masurarea pe harta a distantei grafice; b – citirea pe scara grafica simpla a distantei din teren. In cazul cand nu se dispune un compas distantier, distanta pe harta poate fi determinata cu ajutorul unei rigle gradate in milimetri – sau mai simplu – folosind o banda de hartie, care sa aiba o margine dreapta. In acest caz, marginea dreapta a benzii de hartie se asaza astfel pe harta, incat sa atinga punctele intre care se face determinarea distantei. Apoi cu un creion bine ascutit se trag doua linioare scurte pe marginea hartiei in dreptul punctelor considerate, dupa care hartia se suprapune pe scara grafica simpla si se citeste distanta cuprinsa intre cele doua linioare, ca si in cazul folosirii compasului distantier. In exemplul de pe figura 164, distanta dintre coltul nord-est al fanetii si copacul izolat de foioase este de 775 m. Fig. 164. a – masurarea pe harta a distantei grafice; b – citirea pe scara grafica simpla a distantei din teren Daca sunt de masurat distante mai mari decat cele cuprinse pe scara grafica simpla, ele se masoara pe portiuni. In acest scop, detaliile (obiectivele) intre care se face determinarea se unesc pe harta printr-o linie subtire, trasata cu un creion bine ascutit, in lungul unei rigle drepte. Se fixeaza apoi deschizatura compasului distantier la 1 km sau la 500 m pe scara grafica simpla si cu aceasta deschizatura – numita „pasul compasului” – se incepe masurarea distantei numarand fiecare „pas”; ultima portiune – care este mai mica decat pasul compasului – se masoara exact si se citeste pe scara grafica simpla. Pentru obtinerea distantei se inmulteste numarul de pasi cu valoarea acestuia si se adauga ultima portiune masurata. De exemplu, daca pasul compasului este de 500 m si s-au masurat 5 pasi si inca 125 m, distanta cautata este de 5 x 500 m + 125 m = 2500 m + 125 m = 2625 m. In cazul cand trebuie determinata o distanta in linie franta (de exemplu lungimea in teren a unei trasei reprezentata pe harta), ea se descompune si se masoara in segmente de linii drepte, dupa care se aduna valoarea tuturor segmentelor, obtinandu-se in felul acesta totalul distantei de determinat. Daca este necesara determinarea distantei in lungul unei linii curbe (de exemplu pe o sosea in serpentina), se fixeaza pasul compasului la o deschizatura aleasa in mod convenabil, in asa fel, incat segmentul de linie dreapta si segmentul corespunzator in linie curba sa difere cat

mai putin posibil in lungime; apoi se procedeaza asa cum s-a descris mai sus. In exemplul de pe figura 165, valoarea pasului este de 175 m; de la bifurcatia soselelor pana la grupul de case, s-au masurat un numar de 8 pasi, distanta din teren fiind de 8 x 175 m = 1400 m. Harta topografica permite, pe langa determinarea distantelor, si raportarea unei distante date pe o directie cunoscuta. Astfel de cazuri se ivesc deseori pe campul de lupta, de pilda in situatiile cand este necesar sa se transpuna pe harta pozitia unei tinte pe o directie cunoscuta si o distanta data. In astfel de situatii se procedeaza in felul urmator: - se identifica pe harta pozitia punctului de observare si a reperului, care se unesc printr-o linie subtire, trasa cu un creion bine ascutit in lungul unei rigle drepte, obtinand astfel directia pe care se gaseste tinta; - pe scara grafica simpla se masoara cu ajutorul compasului distantier distanta data intre punctul de observare si tinta; - fara a schimba deschizatura compasului distantier, acesta se asaza pe harta cu unul din varfurile sale in punctul de observare marcat si cu celalalt pe directia trasata spre reper; punctul astfel obtinut pe aceasta directie este chiar locul tintei, raportata pe harta. C. Corectia de relief Indiferent de procedeul ce se intrebuinteaza pentru determinarea pe harta a distantelor, trebuie avut in vedere faptul ca intr-un teren muntos sau intr-o zona deluroasa, puternic framantata si accidentata, cu pante mari, distantele masurate pe harta sunt intotdeauna mai scurte decat cele reale din teren si in consecinta aceste distante trebuie corectate. Acest fapt se explica prin aceea ca distantele inclinate de pe teren se reprezinta pe harta prin proiectia lor orizontala, care intotdeauna este mai scurta; acesta reiese cu claritate din figura 166, unde se observa ca distanta D dintre punctele A si B din teren este mai lunga decat distanta d ce se reprezinta pe harta. Fig. 166. Diferenta dintre distanta grafica d de pe harta si distanta naturala D din teren este cu atat mai mare cu cat inclinarea suprafetei terestre este mai mare, respectiv cu cat panta terenului este mai mare. De aici decurge necesitatea aplicarii corectiei de relief, in functie de panta terenului, in toate cazurile cand unghiul de panta are o valoare mai mare de 10º. Valorile corectiei de relief, in functie de panta terenului, sunt cele aratate in tabelul de mai jos. Aceasta corectie se adauga la distantele masurate pe harta pentru a obtine distanta reala din teren si se scad din distantele date, cand acestea se raporteaza pe harta. Pentru aplicarea corectiei de relief este necesar sa se cunoasca procedeele de determinare pe harta a pantei terenului; aceste procedee se arata la punctul 20 21. Indicarea obiectiv Valoarea in grade a unghiului de panta 10 15 20 25 30 35 40

Corectia de relief in m pentru fiecare 100 m din distanta 2 4 6 9 13 18 23

18. Determinarea cotelor si a diferentelor de nivel A. Determinarea cotelor A determina cota unui punct pe harta inseamna a afla inaltimea la care se gaseste acel punct pe teren fata de nivelul marii. Harta topografica contine un numar apreciabil de puncte (puncte de baza, detalii izolate de planimetrie ce pot constitui repere de orientare, varfuri, sei, confluente de vai si altele) ale caror cote sunt inscrise pe harta; aflarea valorii acestora consta in simpla citire a inscriptiilor cifrice care sunt plasate alaturi de semnele conventionale, prin care asemenea puncte sunt reprezentate pe harta. Determinarea cotelor tuturor celorlalte detalii sau obiective din cuprinsul hartii se face in functie de dispunerea acestora fata de cele mai apropiate curbe de nivel sau puncte cotate, deosebindu-se urmatoarele situatii caracteristice: - Semnul conventional al detaliului (obiectivului) este plasat chiar pe o curba de nivel; in acest caz cota sa este egala cu valoarea acelei curbe de nivel. - Semnul conventional al detaliului (obiectivului) este plasat intre doua curbe de nivel invecinate; in acest caz se stabileste mai intai directia pantei terenului (sensul de urcare sau de coborare); in continuare se apreciaza valoarea celei mai apropiate curbe de nivel si apoi cota punctului respectiv, prin aprecierea din vedere a distantei orizontale la care acesta se gaseste fata de cea mai apropiata curba de nivel. B. Determinarea diferentelor de nivel

A determina pe harta diferenta de nivel dintre doua puncte, inseamna a afla diferenta cotelor acestora; cu alte cuvinte, daca se scade cota cea mai mica din cota cea mai mare, se obtine diferenta de nivel. La determinarea pe harta a diferentelor de nivel se intalnesc urmatoare cazuri: - Punctele a caror diferenta de nivel trebuie determinata se afla pe aceeasi curba de nivel; in acest caz punctele in cauza au aceeasi cota, deci diferenta de nivel dintre ele este egala cu zero. Acest caz este ilustrat pe figura 168 a, unde intre bifurcatia drumurilor de tarla si copacul izolat de foioase nu este nici o diferenta de nivel. - Punctele a caror diferenta de nivel trebuie determinata au cotele inscrise pe harta sau prin semnele lor conventionale trec doua curbe de nivel de valori diferite; in acest caz diferenta de nivel dintre ele este egala cu diferenta cotelor acestora, sau cu diferenta dintre valorile curbelor de nivel care trec prin punctele considerate. In cazul de pe figura 168 b, diferenta de nivel de la punctul cu cota 352,0 la cel cu cota 317,0 este de 352 m – 317 m = - 35 m. Fig. 168. In toate celelalte cazuri care se pot intalni, este necesar sa se cunoasca echidistanta curbelor de nivel de pe harta ce se intrebuinteaza, deosebindu-se urmatoarele situatii: - Prin semnul conventional al unuia dintre puncte trece o curba de nivel de o valoare oarecare, iar cota celuilalt punct este inscrisa pe harta. In acest caz mai intai se determina valoarea acelei curbe de nivel, urmand ca apoi sa se calculeze diferenta dintre acesta si cota celuilalt punct. In exemplul de pe figura 168 c, echidistanta curbelor de nivel este de 5 m, ceea ce se poate deduce din faptul ca intre curba de nivel principala cu valoarea de 200 m si cota 216,3 m se gasesc trei curbe de nivel normale. Cunoscand echidistanta, se poate determina cu usurinta valoarea curbei de nivel ce trece prin semnul conventional al troitei, care este de 195 m, deci si cota troitei este de 195 m; in acest caz diferenta de nivel dintre troita si punctul cu cota 216,3 m este egala cu 216,3 m – 195 m = + 21 m (rotunjit). - Punctele sunt plasate intre curbe de nivel cu valori diferite, iar in apropierea unuia dintre puncte este inscrisa pe harta valoarea unei curbe de nivel. In acest caz mai intai se determina echidistanta, apoi cotele ambelor puncte pritr-unul din procedeele cunoscute, dupa care se face diferenta cotelor si se obtine diferenta de nivel. In acest caz mai intai se determina echidistanta, apoi cotele ambelor puncte pritr-unul din procedeele cunoscte, dupa care se face diferenta cotelor si se obtine diferenta de nivel. In cazul reprezentat pe figura 168 d, echidistanta curbelor de nivel este de 5 m, ceea ce se deduse simplu din faptul ca pe curba de nivel principala este inscrisa valoarea de 175 m. Cunoscand echidistanta, se trece la determinarea cotelor celor doua puncte. Cota bifurcatiei drumurilor este de 171 m puncte. Cota bifurcatiei drumurilor este de 171 (punctul fiind plasat la o cincime din distanta orizontala dintre curbele de nivel de 170 si 175 m), iar cota tufei izolate este de 182 m (aceasta gasindu-se la doua cincimi din distanta orizontala dintre curbele de nivel de 180 m si 185 m); prin urmare, diferenta de nivel dintre tufa si bifurcatie este de 182 – 171 m = - 11 m. - Punctele se afla intre curbe de nivel de valori diferite, iar in apropierea unuia dintre ele se afla inscrisa cota unui al treilea punct. In acest caz se procedeaza identic ca in situatia precedenta, cu deosebirea ca echidistanta curbelor de nivel se deduce in functie de valoarea cotei inscrisa pe harta. In exemplificarea de pe figura 18 e, echidistanta curbelor de nivel este de 5 m, ceea ce se deduce din faptul ca intre cota 211,8 si curba de nivel principala se gasesc doua curbe normale, deci valoarea acestei curbe de nivel este de 200 m. Cunoscand aceasta, se determina cotele celor doua puncte, si anume 208 m pentru pomul izolat (care se gaseste la trei cincimi din distanta orizontala dintre curbele de nivel de 205 m si 210 m) si 192,5 m pentru stana (aceasta se afla la jumatatea distantei orizontale dintre curbele de nivel de 190 m si 195 m); prin urmare, diferenta de nivel dintre stana si pomul izolat este de 208 m – 192,5 = + 15 m (rotunjit). Dupa cum se poate constata din cele de mai sus, determinarea cotelor diferitelor puncte de pe harta, precum si a diferentelor de nivel dintre acestea, sunt operatii destul de simple ce se pot rezolva usor si repede cu ajutorul hartii si care nu presupun decat cunoasterea clasificarii curbelor de nivel si a echidistantei hartii. Este important de retinut faptul ca atunci cand se indica diferentele de nivel, intotdeauna este necesar sa se precizeze sensul acestora. 19. Determinarea vizibilitatii intre doua puncte Pentru executarea multor misiuni de lupta este important ca fara a parcurge terenul – folosind numai harta – sa se poata preciza daca intre doua puncte din teren exista sau nu vizibilitate. Asemenea probleme se ridica de obicei la alegerea punctelor de observare sau a pozitiilor de tragere, la stabilirea zonelor nevazute din sectorul de observare, la deducerea directiilor spre elementele dispozitivului de lupta propriu ce pot fi observate din punctele de observare probabile ale inamicului, ca si in alte cazuri asemanatoare. La stabilirea vizibilitatii directe dintre doua puncte este necesar sa se tina seama de cateva reguli generale, care la randul lor deriva din pozitia reciproca in plan si in spatiu a punctelor luate in consideratie, precum si din existenta pe directia data a unor obstacole naturale sau artificiale (detalii proeminente de planimetrie sau forme de relief) care ar putea Impiedica vizibilitatea, astfel: - De la punctul de observare (PO) la tinta (T) exista vizibilitate in situatiile cand: - intre PO si T nu se interpun nici un fel de obstacole naturale sau artificiale (fig. 169 a, b, c); - intre PO si T se interpune un obstacol (O), dat cota acestuia este mai mica decat cele ale punctului de observare si a tintei (fig. 169 d, e) sau toate trei se gasesc la aceeasi cota (fig. 169 f); - intre PO si T se interpune un obstacol, dat cotele tuturor celor trei punte se gasesc pe acelasi plan inclinat (fig. 169 g, h); - intre PO si T se itnerpune un obstacol, dat cota acestuia este egala cu cea a punctului de observare (fig. 169 j). Fig. 169.

- De la punctul de observare la tinta nu exista vizibilitate, in situatiile cand: - intre PO si T se interpune un obstacol a carui cota este mai mare decat cotele punctului de observare si a tintei (fig. 170 a,b); - intre PO si T se interpune un obstacol care are aceeasi cota ca punctul de observare, dar mai mare decat tinta (fig. 170 c) sau are aceeasi cota ca cea a tintei, dar mai mare ca cea a punctului de observare (fig. 170 d). Fig. 170. - Existenta vizibilitatii depinde de pozitia reciproca dintre punctul de observare, tinta si obstacol in situatiile cand: - intre PO si T se interpune un obstacol a carui cota este mai mica decat cea a punctului de observare, dar mai mare decat cea a tintei (fig. 171 a); in aceasta situatie existenta vizibilitatii depinde de apropierea dintre PO si O si anume exista vizibilitate, daca obstacolul (O1) este mai apropiat de PO decat de T si nu exista vizibilitate, daca obstacolul (O2) este mai indepartat de PO decat de T; - fenomenul se petrece invers daca intre PO si T se interpune un obstacol a carui cota este mai mare decat cea a tintei (fig. 171 b); in aceasta situatie existenta vizibilitatii depinde de departarea dintre PO si O si anume exista vizibilitate, daca obstacolul (O1) este mai indepartat de PO decat de T si nu exista vizibilitate, daca obstacolul (O2) este apropiat de PO decat de T. Fig. 171. La determinarea vizibilitatii intre puncte cu ajutorul hartii este necesar sa se tina seama nu numai de cotele formelor de relief ce pot constitui obstacole, dar si de inaltimea diferitelor detalii naturale sau artificiale de planimetrie (paduri, constructii etc.) fata de nivelul terenului, care pot fi extrase ori de pe harta (dupa inscriptiile explicative ce se gasesc pe aceasta) ori din datele culese cu ocazia cercetarii terenului. Sunt dese cazurile cand vizibilitatea dintre punte poate fi determinata direct pe harta, fara a se recurge la diferite calcule sau constructii grafice; aceasta determinare directa se face numai in situatiile cand intre punctul de observare si tinta nu se interpun forme de relief sau detalii de planimetrie care sa impiedice vizibilitatea. Practic nu este posibil intotdeauna sa se faca o asemenea determinare directa, mai ales daca se tine seama de faptul ca existenta pe teren a unor forme de relief sau detalii de planimetrie poate crea incertitidini in privinta existentei vizibilitatii. In asemenea situatii determinarea vizibilitatii se face cu ajutorul unor constructii grafice simple al caror mod de executare se descrie in cele ce urmeaza. A. Determinarea vizibilitatii prin procedeul triunghiului Un procedeu practic si rapid pentru determinarea pe harta a vizibilitatii intre doua puncte este procedeul triunghiului. Operatiile necesare aplicarii acestui procedeu se executa in urmatoarea ordine (fig. 172): Fig. 172. a, b – exista vizibilitate; c, d – nu exista vizibilitate. - se unesc pe harta – printr-o linie dreapta trasa cu creionul – punctul de observare si tinta; - se determina pe harta cotele PO, T si O; - cota cea mai mica dintre PO si T se considera egala cu zero, fata de care se calculeaza diferentele de nivel in metri la celelalte doua puncte; - in dreptul cotei celei mai mici se inscrie pe harta cifra zero, iar in dreptul celorlalte doua puncte se inscriu diferentele de nivel calculate anterior; - in dreptul celor doua puncte cu diferente de nivel se ridica cate o perpendiculara pe linia PO-O-T, pe care se raporteaza – la o scra convenabil aleasa (de obicei 1 milimetru pentru 1 metru) – cele doua diferente de nivel; - se unesc pe harta printr-o linie dreapta punctul notat cu zero si capatul perpendicularei ridicate in cealalta extremitate a liniei PO-O-T (aceasta linie constituie raza vizuala de la un punct la celalalt). Daca raza vizuala trece deasupra perpendicularei ridicate in O sau atinge doar capatul acesteia, atunci exista vizibilitate intre PO si T, iar daca raza vizuala intretaie aceasta perpendiculara, atunci nu exista vizibilitate intre cele doua puncte. Se mai poate proceda si astfel: se unesc printr-o linie dreapta capetele celor doua perpendiculare; daca prelungirea acestei drepte intretaie linia PO-O-T, atunci exista vizibilitate, iar in caz contrar nu exista. In exemplul de pe figura 172 (a, b) cele trei puncte au urmatoarele cote: PO = 501,0 m, O = 506,0 m, T = 522,0 m; in consecinta in dreptul lui PO s-a inscris cifra zero, cele doua diferente de nivel fiind de 5 m in dreptul lui O (unde s-a ridicat o perpendiculara de 5 mm) si de 21 m in dreptul lui T (unde perpendiculara ridicata este de 21 mm). Unind PO cu capatul perpendicularei ridicate in T se observa ca raza vizuala trece deasupra perpendicularei din O (fig. 172 a) sau, unind capetele celor doua perpendiculare se observa ca prelungirea acestei linii intretaie linia PO-O-T (fig. 172 b), ceea ce inseamna ca exista vizibilitate intre punctul de observare si tinta. Indentic s-a procedat si in cazul exemplului de pe figura 172 (c, d), cu deosebirea ca in aceasta situatie, diferentele de nivel sunt de 7 m in O si de 15 m in T; se observa din figura ca in acest caz nu exista vizibilitate intre PO si T, deoarece raza vizuala intretaie perpendiculara din O (fig. 172 c) sau prelungirea liniei de unire a celor doua perpendiculare nu intretatei linia PO-O-T (fig. 172 d). Pentru a nu face pe harta unele insemnari care sa ingreuieze eventual citirea situatiei tactice trecuta pe aceasta, procedeul descris mai sus se poate aplica cu usurinta si pe o bucata de hartie, care se suprapune pe linia PO-OT si pe marginea careia se raporteaza exact cele trei puncte, celelalte operatii executandu-se la fel cum s-a aratat mai sus.

B. Determinarea vizibilitatii cu ajutorul profilului simplificat a. Cunostinte generale despre profiluri Prin profil se intelege sectiunea verticala facuta intr-o portiune oarecare a suprafetei terestre pe o directie data sau, figura rezultata din intersectarea suprafetei terestre cu un plan vertical. Pentru fixarea ideilor este necesar sa se faca o comparatie intre curba de nivel si profil, intrucat amandoua sunt figuri rezultate din sectionarea suprafetei terestre. Astfel, trebuie retinut faptul ca in timp ce curba de nivel este rezultatul unei sectionari a suprafetei terestre cu un plan orizontal – deci curba obtinuta este o figura plan-orizontala in orice punct al ei – profilul este rezultatul unei sectionari a suprafetei terestre cu un plan vertical – deci conturul obtinut este o figura in spatiu, cu atat mai neregulata cu cat relieful suprafetei terestre este mai framantat. In afara determinarii vizibilitatii intre doua puncte date pe harta, profilul mai serveste si pentru studiul pantelor, determinarea unghiului de panta al terenului, stabilirea zonelor vazute sau nevazute ale terenului in observatii si trageri, precum si pentru determinarea grafica a distantelor reale in teren inclinat intre diferite puncte date pe harta. Dupa diferite criterii de apreciere profilurile se clasifica astfel: Din punctul de vedere al preciziei reprezentarii grafice: - profil complet este profilul a carui constructie se face cu luarea in consideratie a liniilor caracteristice ale reliefului si a tuturor curbelor de nivel; un astfel de profil reda cu cea mai mare fidelitate si amanuntime configuratia reliefului terenului pe directia data (fig. 173 a); - profil simplificat este profilul care se construieste cu luarea in considerare a liniilor caracteristice reliefului si numai a acelor curbe de nivel care redau punctele de schimbare de panta, eliminandu-se deci curbele de nivel in pantele uniforme (fig. 173 b); un asemenea profil este asemanator cu cel complet si de cele mai multe ori satisface toate nevoile militare. Fig. 173. Din punct de vedere al valorii: - profil normal este profilul construit in intregime la scara hartii si la care scara inatimilor este egala cu acea a lungimilor (fig. 174 a); un astfel de profil reda adevaratul raport dintre lungimile si inaltimile din teren, adica valoarea rezultata din intersectarea suprafetei terestre cu planul vertical; - profilul marit este profilul la care scara inaltimilor este mai mare decat acea a lungimilor (fig. 174 b), din care cauza relieful terenului este redat marit de un numar convenabil de ori; in consecinta pe un asemenea profil, pantele au o valoare mai mare decat in realitate, si anume cu atat mai mare cu cat raportul dintre scara inaltimilor si scara lungimilor este mai mare. - Din punctul de vedere al directiei si formei: - profil longitudinal este cel construit in lungul unei forme de relief, deci paralel (mai mult sau mai putin) sau chiar pe insesi liniile caracteristice ale reliefului; - profil transversal este cel construit de-a curmezisul formelor de relief, deci taind liniile caracteristice ale reliefului; - profil drept – este cel construit in linie dreapta intre doua puncte date pe harta; - profil frant este cel construit in linie franta intre doua puncte date pe harta (de exemplu, in lungul unui drum sau pe traseul unui itinerar de deplasare in teren dupa azimut). In concluzie, sunt de retinut urmatoarele idei principale referitoare la profiluri: - profilul complet si normal dau o imagine corecta, fidela si amanuntita asupra caracterului reliefului suprafetei terestre si permit determinarea precisa a valorii unghiurilor de panta, a distantelor reale in teren inclinat, a vizibilitatii intre puncte si a zonelor vazute sau nevazute; - profilul complet, dat marit deformeaza (mareste) pantele, reda insa mai expresiv caracteristicile neregularitatilor terenului si permite doar studiul pantelor, determinarea vizibilitatii intre puncte si a zonelor vazute sau nevazute; - profilul marit se foloseste cu deosebire atunci cand se mareste scoaterea in evidenta a formelor de relief, precum si in terenurile usor ondulate cu diferente de nivel mici; raportul de marire al scarii inaltimilor fata de cea a lungimilor se alege astfel incat sa se poata reda relieful terenului cat mai expresiv (nu trebuie pierdut din vedere faptul ca prin aceasta crescand in raport cu scara inaltimilor); - profilul simplificat nu se deosebeste in mod esential de unul complet; de aceea pentru studiul pantelor, determinarea vizibilitatii si a zonelor vazute sau nevazute este mai operativ si mai convenabil – dar in acelasi timp si suficient – sa se construiasca profiluri simplificate. b. Construirea profilului simplificat In cele ce urmeaza se explica modul de construire a unui profil simplificat pe o harta la scara 1 : 25.000, de la punctul de observare situat la cota 512,2 la tinta ce se gaseste la cota 524,0 (fig. 175), ordinea operatiilor fiind urmatoarea: - se uneste pe harta PO cu T printr-o linie subtire si dreapta trasa cu creionul bine ascutit in lungul unei rigle; aceasta linie se numeste linie de profil;

- se asaza pe harta o hartie milimetrica pe care se va construi profilul, potrivit in asa fel, incat marginea ei sa se suprapuna pe linia de profil; intotdeauna se cauta o astfel de pozitie a hartiei milimetrice, incat PO sa se gaseasca in stanga iar T in dreapta privirii executantului; - pe marginea hartiei milimetrice se insemneaza prin linioare scurte toate punctele ce caracterizeaza relieful liniei de profil (varfuri, creste, fire de vai, puncte de schimbare de panta etc.), inscriindu-se in dreptul lor valorile curbelor de nivel corespunzatoare; de asemenea, se insemneaza si eventualele detalii de planimetrie ce ar putea impiedica vizibilitatea (de exemplu padurile, constructiile situate chiar pe linia de profil etc.); - se ridica hartia milimetrica de pe harta si se trece la realizarea scarii verticale, in functie de scara inaltimilor la care se construieste profilul. In figura 175 scara inaltimilor este marita de zece ori fata de cea a lungimilor, fiind deci de 1 : 2500, ceea ce inseamna ca echidistantei normale de 5 m a hartii ii corespund pe scara inaltimilor 2 mm. Scara inaltimilor se realizeaza pe marginea stanga a hartiei milimetrice, prin linioare scurte trasate din 2 in 2 mm, inscriindu-se valorile curbelor de nivel cu valoarea cea mai mare si cea mai mica de pe linia de profil; - se stabilesc in continuare punctele de contur ale profilului, care se obtin la intersectia perpendicularelor coborate din linioarele de pe marginea hartiei milimetrice cu liniile orizontale de pe scara inaltimilor, care au aceeasi valoare altitudinala; - punctele obtinute se unesc printr-o linie continua usor rotunjita, in virtutea principiului de continuitate a pantelor in natura, rezultand o linie curba continua care reprezinta figura profilului simplificat si marit al terenului pe directia data. Fig. 175. Pentru a determina vizibilitatea cu ajutorul profilului simplificat, este suficient sa se traseze pe acesta o raza vizuala de la PO la T; daca aceasta raza vizuala nu intalneste in calea sa nici un obstacol, inseamna ca exista vizibilitate (cazul figurii 175), iar in caz contrar, vizibilitatea nu este realizata. De exemplu, daca pe varful formei de teren din mijlocul profilului de pe figura 175 ar exista o padure inalta de 20 m (reprezentata pe profil printr-un contur intrerupt), nu ar exista vizibilitate de la PO la T. C. Determinarea zonelor vazute si nevazute dintr-un punct pe o directie data Pe campul de lupta, la aplicatii sau in diverse exercitii tactice deseori se iveste necesitatea cunoasterii exacte a zonelor ce pot fi vazute sau nu dintr-un punct de observare sau care pot fi batute ori nu, prin tragere directa dintr-o anumita pozitie de tragere. Importanta covarsitoare a observarii si focului in lupta cere ca orice comandant de grupa sa stie sa determine pe harta zonele vazute si nevazute ale terenului, pentru ca in functie de aceasta sa poata alege, pe de o parte, caile de acces sau pozitiile de unde s-ar putea observa mai bine si pe o intindete mai mare miscarile acestuia, iar pe de alta parte, punctele de unde mijloacele de foc cu tragere directa pot cuprinde o raza mai mare si o eficacitate maxima. Determinarea zonelor vazute si nevazute se face cu ajutorul profilului; acesta poate fi complet sau simplificat, dar in orice caz trebuie sa fie marit in mod convenabil pentru a se putea da o mai mare expresivitate reliefului terenului. Se arata mai jos succesiunea operatiilor, luandu-se ca exemplu situatia reprezentata in figura 176, unde se cere sa se determine zonele vazute si nevazute pe directia PO (situat la cota 300,6) – R. 1: - se construieste profilul terenului pe directia PO-R.1, astfel cum s-a exemplificat la punctul 19.B.b din prezentul capitol (in exemplul de pe figura 176 s-a construit un profil complet, scara inaltimilor fiind de 1 : 1000, ceea ce inseamna ca echidistantei normale de 5 de pe harta ii corespund 5 mm pe scara verticala a profilului); - din PO se trag linii tangente la fiecare varf al profilului conturat, care se prelungesc pana intalnesc versantele opuse; aceste linii sunt de fapt raze vizuale (prelungite) duse din punctul de observare, la fiecare obstacol intalnit pe directia catre reperul dat; - se trece la stabilirea zonelor vazute si nevazute, hasurand pe hartia milimetrica spatiile ce se gasesc sub fiecare raza vizuala dupa ce trece de un obstacol intalnit in calea sa; procedand in felul acesta, se stabileste faptul ca din PO spre R.1 sunt vizibile portiunile cuprinse intre PO-A, B-C si D-R.1, dar nu se vad portiunile cuprinse intre A-B, C-D si cele de dupa R.1; - zonele ce nu se vad se proiecteaza si se marcheaza astfel cum se arata in figura 176, pe o linie orizontala trasata pe marginea de jos a hartiei milimetrice – numita baza profilului – dupa care de pe aceasta baza se transpun si pe harta, in lungul liniei de profil trasata pe aceasta. In cazul in care se cere sa se determine zonele vazute si nevazute, dintr-un punct de observare in intregul sector de observare repartizat, atunci este necesar sa se stabileasca mai multe directii in limitele acestuia (numarul directiilor depinde de configuratia generala a reliefului), pe care se construiesc profiluri succesive si se determina portiunile vazute si nevazute; apoi se transpun pe harta si se unesc in mod succesiv aceste portiuni, obtinandu-se prin hasurare zonele ce nu se vad in intregul sector de observare repartizat. 20. Determinarea unghiului de panta Cunoasterea unghiului de panta al terenului are o deosebita insemnatate, mai ales in situatiile cand diferitele actiuni de lupta se duc intr-un teren cu relief framantat. Faptul ca pe hartiile noastre relieful este reprezentat prin curbe de nivel contribuie la determinarea cu usurinta a unghiului de panta al terenului, care se poate determina cu ajutorul hartii folosind unul din procedeele ce se descriu in cele ce urmeaza. A. Determinarea unghiului de panta din vedere, prin apreciere

Pentru a aprecia prin acest procedeu valoarea unghiurilor de panta, se compara din vedere intervalul dintre doua curbe de nivel alaturate cu un segment de 1 cm. Aplicarea acestui procedeu se bazeaza pe urmatoarea regula simpla, reiesita din cunoasterea dependentei dintre echidistanta, distanta orizontala si unghi de panta: cu cat distanta orizontala dintre doua curbe de nivel alaturate este mai mica (sau mai mare) decat 1 cm, cu atat unghiul de panta este mai mare (sau mai mic) decat cel corespunzator unui segment de 1 cm. Pentru a se putea aprecia in acest mod valoarea unghiului de panta, este necesar ca in prealabil sa se cunoasca valoarea unghiului de panta care corespunde unei distante orizontale egala cu 1 cm pe harta care se intrebuinteaza. Pe hartile noastre (la intocmirea carora se pastreaza un raport constant intre scara si echidistanta) aceasta valoare este egala cu 1º, 2 (sau rotunjit 1º); rezulta ca pentru o distanta de 1 cm intre doua curbe de nivel normale alaturate, unghiul de panta este de 1º,2. Cunoscand aceasta se poate intocmi tabelul de mai jos, care poate fi folosit cu usurinta pentru aprecierea din vedere a unghiului de panta. Astfel, de exemplu, daca s-au masurat pe harta intre doua curbe de nivel normale alaturate intervale de cate 1 mm, 2 mm, 3 mm sau 5 mm, unghiurile de panta corespunzatoare locurilor unde s-a facut masurarea, pot fi apreciate ca sunt de 12º, 6º, 4º sau 2º,4. Dar pe baza aceluiasi rationament, se mai poate judeca si astfel: daca un segment de 1 cm masurat pe o panta acopera 6 echidistante normale, atunci valoarea unghiului de panta este de 1º,2 x 6 = 7º,2. Procedeul sus amintit da rezultate corespunzatoare numai pentru unghiuri de panta mai mici de 25º. Distanta pe harta Unghiul de panta

0,1 cm

0,2 cm

0,3 cm

0,4 cm

0,5 cm

1,0 cm

2,0 cm

4,0 cm

12º0

6º,0

4º,0

3º,6

2º,4

1º,2

0º,6

0º,4

B. Determinarea unghiului de panta cu ajutorul scarii pantelor Scara pantelor este plasata in afara cadrului hartii, pe latura de sud a acesteia, fiind construita atat pentru echidistanta normala cat si pentru cea principala. Pentru ca acesta sa se poata folosi in vederea determinarii unghiurilor de panta, este necesar sa se cunoasca modul de construire, care este urmatorul: pe linia orizontala a bazei scarii se inscriu unghiurile de panta, iar perpendicular pe aceasta se ridica linii ale caror lungimi sunt egale cu distantele orizontale reduse la scara hartii, corespunzatoare unghiurilor de panta inscrise sub ele; capetele acestor linii se unesc printr-o linie curba continua, cu ajutorul careia se determina valorile unghiurilor de panta. Determinarea unghiurilor de panta din cuprinsul hartii cu ajutorul scarii pantelor se executa astfel: - se masoara pe harta distanta orizontala dintre curbele de nivel alaturate intre care se determina unghiul de panta; aceasta masurare poate fi facuta folosind un compas distantier (fig. 177 a) sau o banda de hartie (fig. 177 b); - se incadreaza aceasta distanta (care este marcata pe hartie sau luata in deschizatura compasului distantier) pe scara pantelor, astfel incat o extremitate sa se gaseasca pe baza orizontala a scarii, iar cealalta – in pozitie verticala fata de prima – pe curba scarii; Fig. 177. - se citeste pe baza orizontala a scarii valoarea unghiului de panta ce se determina, la nevoie facandu-se aprecierea din vedere a fractiunilor de grad. In exemplul de pe figura, valorile unghiurilor de panta sunt de 2º,2 (fig. 177 a) si de 2º,5 (fig. 177 b). In cazul cand relieful terenului este foarte framantat si in consecinta pantele sunt mari, este indicat ca determinarea unghiurilor de panta sa se faca intre doua curbe de nivel principale, imediat urmatoare; in aceasta situatie se foloseste, la fel cum s-a descris mai sus, scara pantelor pentru echidistanta principala, care este desenata pe harta in combinatie cu cea pentru echidistanta normala. Mai este necesar de retinut ca – indiferent de procedeul aplicat – determinarea unghiurilor de panta nu se face pentru un versant intreg, de la varf pana la piciorul pantei, decat in situatia cand panta terenului este perfect uniforma, adica atunci cand curbele de nivel se gasesc la intervale egala intre ele. In cazul pantelor neuniforme, determinarea unghiurilor de panta se face pe portiuni, intre punctele sau liniile de schimbare de panta, care se recunosc pe harta dupa locul unde curbele de nivel incep sa se apropie sa se rareasca intre ele. 21. Indicarea obiectivelor cu ajutorul coordonatelor Folosirea coordonatelor asigura o mare precizie in stabilirea, transmiterea, identificarea si raportarea pe harta a pozitiei diferitelor obiective de pe campul de lupta, eliminand in acelasi timp aproximatiile sua confuziile ce se pot ivi cu ocazia folosirii altor procedee de indicare a obiectivelor, ca de pilda cele descrise in capitolul III. Procesul de indicare pe harta a obiectivelor cu ajutorul coordonatelor cuprinde doua faze distincte de lucru si anume determinarea pe harta a pozitiei obiectivului si raportarea pe harta a obiectivului indicat. Se intelege ca intre aceste doua faze distincte se mai interpune inca o faza intermediara, constand in transmiterea coordonatelor; acesta se realizeaza in scris ori verbal, in mod nemijlocit sau prin folosirea diverselor mijloace de transmisiuni. In cele ce urmeaza se descriu – detaliat pe cele doua faze distincte – procedeele ce se aplica la indicarea pe harta a obiectivelor.

A. Determinarea pe harta a pozitiei obiectivelor a. Prin coordonate polare Daca printr-un punct oarecare A (fig. 178) se duce o dreapta AB, punctul A se numeste pol iar dreapta AB se numeste axa polara. Pozitia punctului C poate fi usor determinata, daca se masoara unghiul orizontal α si distanta AC. Aceste doua marimi, unghiul si distanta, se numesc coordonate polare. Unghiul se masoara in grade sau in miimi in sensul mersului acelor ceasornicului, iar distanta se masoara in metri. Fig. 178. Cunoscand cele de mai sus se poate determina usor pozitia oricarui obiectiv pe harta, cu conditia ca pe aceasta sa se gaseasca un pol si o axa polara. Cum insa pe harta intotdeauna sunt marcate punctele de comanda si cele de observare, oricare dintre acestea poate fi folosit drept pol, iar drept axa polara poate fi folosita o directie trasata de la un asemenea punct catre oricare dintre repere, care de asemenea sunt marcate pe harta. Daca de exemplu trebuie sa se determine pe harta la scara 1 : 25.000 pozitia unei mitraliere fata de punctul de observare situat la cota 275,8 (fig. 179), succesiunea operatiilor este urmatoarea: - se marcheaza pe harta axa polara, prin unirea cu o linie subtire a punctului de observare cu reperul nr. 1; - se materializeaza pe harta directia PO – mitraliera, unind cu o linie subtire semnele conventionale ale acestora; - se masoara cu ajutorul unui raportor unghiul orizontal format intre axa polara si directia de la PO catre mitraliera; - se masoara distanta PO – mitraliera. In exemplul dat pe figura 179, coordonatele polare ale mitralierei sunt: α = 30º, d =750 m. Indicarea sau transmiterea pozitiei acestui obiectiv se face astfel: „Mitraliera la α = 30º, d = 750 m fata de axa polara PO-R.1”. b. Prin coordonate geografice Operatiile in vederea determinarii pe harta a pozitiei unui obiectiv prin coordonate geografice se executa in urmatoarea succesiune (fig. 180): Fig. 180. - din punctul a carui pozitie trebuie determinata se coboara perpendiculare pe cadrul minutelor (pentru masurarea latitudinii se coboara o perpendiculara pe cadrul de est sau de vest, iar pentru masurarea longitudinii – pe cadrul de nord sau de sud); - se numara si se noteaza minutele si secundele din dreptul celor doua perpendiculare coborate, citirile facandu-se de la sud spre nord pentru latitudine si de la vest la est pentru longitudine; minutele se citesc pe cadrul geografic numarandu-se segmentele albe si negre ce se alterneaza pe aceasta, pentru zecile de secunde se numara punctele plasate in intervalul dintre cadrul geografic si cel ornamental, iar unitatile de secunde se apreciaza din vedere; - valorile citite (minutele si secundele) se aduna la coordonatele geografice ale coltului de sud-vest al hartii, obtinandu-se astfel coordonatele geografice ale obiectivului. In exemplul de pe figura 180, coordonatele geografice ale podului de la intersectia soselei cu calea ferata dubla sunt: φ = 45º55’25’’, λ = 24º00’45’’. c. Prin coordonare rectangulare Determinarea pe harta a pozitiei unui obiectiv prin coordonate rectangulare se face in felul urmator (fig. 181): - se identifica pe harta obiectivul a carui pozitie se determina; - se stabilesc si se noteaza coordonatele prescurtate ale acestuia (care sunt coordonatele coltului de sud-vest al caroului in care se gaseste obiectivul); - pentru masurarea in continuare a coordonatelor intregi, din punctul in cauza se coboara perpendicular pe liniile cele mai apropiate de caroiaj (pentru x pe linia orizontala de pe latura de sud a caroului, pentru y pe linia verticala de pe latura de vest a acestuia); - se masoara in mod succesiv (cu ajutorul unui compas distantier sau al unei benzi de hartie) lungimea celor doua perpendiculare si se citesc distantele exprimate in metri pe scara grafica simpla; - aceste valori se aduna la coordonatele prescurtate notate initial, obtinandu-se coordonatele intregi ale obiectivului. In exemplul dat pe figura 181, coordonatele prescurtate ale intersectiei drumurilor de tarla sunt: x = 5092, y = 5294; iar cele intregi sunt: x = 5 092 625 m, y = 5 294 475 m. In vederea usurarii lucrului si maririi operativitatii in determinarea pozitiei obiectivelor se recomanda folosirea masuratorului de coordonate, care simplifica operatiile de executat, inlocuind in acelasi timp echerul sau rigla, compasul sau banda de hartie si scara grafica. Masuratorul de coordonate se confectioneaza din celuloid, material plastic sau hartie lipita pe carton si se compune din doua scari perpendiculare, pe care se pot citi direct coordonatele punctelor, gradatiilor de pe scari fiind facute din milimetri in milimetri, iar inscriptiile aratand sutele de metri la scara hartii.

Folosirea masuratorului de coordonate la determinarea pozitiei unui obiectiv prin coordonate rectangulare se face astfel (fig. 182): Fig. 182. - marginea gradata a scarii orizontale a masuratorului de coordonate se asaza pe laturile de sud a caroului in care se gaseste obiectivul, astfel incat marginea gradata a scarii verticale sa treaca prin semnul conventional al acestuia; - fara a schimba pozitia masuratorului, se fac pe rand citirile pe cele doua scari; mai intai pe scara verticala pentru x (unde se citesc 475 m); apoi pe scara orizontala pentru y (unde se citesc 325 m); - aceste valori se aduna la coordonatele prescurtate ale obiectivului, obtinandu-se coordonatele intregi ale acestuia. In exemplul dat pe figura 182, coordonatele prescurtate ale punctului geodezic cu cota 145,0 sunt: x = 5 216, y = 4758; iar coordonatele intregi sunt: x = 5 216 475, y = 4 758 325 m. B. Raportarea pe harta a obiectivelor indicate a. Prin coordonate polare Pentru a raporta pe harta un obiectiv indicat prin coordonatele sale polare, se procedeaza in felul urmator (fig. 183): Fig. 183. - se identifica pe harta polul si reperul care alcatuiesc axa polara si se marcheaza aceasta axa, printr-o linie subtire trasa cu creionul in lungul unei rigle; - se asaza raportorul pe axa polara intr-o asemenea pozitie, incat indicele sa se gaseasca in pol, iar gradatia zero sa fie indreptata spre reper; - se masoara cu raportorul unghiul orizontal indicat si se marcheaza pe harta, prin trasarea unei linioare in dreptul gradatiei de pe raportor corespunzatoare valorii unghiulare indicate; - se materializeaza pe harta directia catre obiectivul indicat, prin unirea polului cu aceasta linioara; - pe linia ce marcheaza directia de la pol catre obiectiv se raporteaza distanta indicata – redusa la scara hartii – printr-unul din procedeele cunoscute, obtinandu-se astfel pozitia pe harta a obiectivului indicat prin coordonatele sale polare: - se marcheaza obiectivul pe harta, prin desenarea semnului conventional corespunzator. In figura 183 se ilustreaza raportarea pe harta a unui aruncator de mina, descoperit la α = 25º si d = 825 m fata de axa polara PO (cota 575,0) – R.2. b. Prin coordonate geografice Raportarea pe harta a unui obiectiv indicat prin coordonatele sale geografice se executa in urmatoarea succesiune (fig. 184): Fig. 184. - se marcheaza pe cadrul geografic prin cate o linioara trasata in dreptul valorilor corespunzatoare coordonatele geografice ale obiectivului indicat (mai intai latitudinea, apoi longitudinea); - din dreptul acestor linioare se ridica cate o perpendiculara pe cadrul geografic; intersectia acestora materializeaza pozitia obiectivului indicat, care se marcheaza apoi pe harta prin desenarea semnului conventional corespunzator. In exemplul dat pe figura 184, depozitul de carburanti a fost raportat pe harta dupa urmatoarele coordonate geografice: φ = 45º59’31’’, λ = 24º07’15’’. c. Prin coordonare rectangulare In vederea raportarii pe harta a unui obiectiv ce se indica prin coordonatele sale rectangulare, se procedeaza astfel (fig. 185): Fig. 185. - se identifica patratul (caroul) in care se gaseste obiectivul indicat, dupa coordonatele sale prescurtate; - cu ajutorul unui compas distantier sau al unei benzi de hartie se masoara pe scara grafica simpla cresterea lui x corespunzatoare valorii intregi indicate (sutele, zecile si unitatile de metri); - aceasta marime se transpune pe linia verticala de caroiaj de pe latura de vest a caroului in care se gaseste obiectivul – masurandu-se din coltul de sud-vest al caroului spre nord – se marcheaza printr-o linioara capatul acestei marimi si se ridica din aceasta o perpendiculara pe linia verticala de caroiaj, spre interiorul caroului (deci spre est); - se masoara apoi cresterea corespunzatoare pe y (procedandu-se la fel ca si pentru x) si aceasta marime se transpune pe perpendiculara ridicata anterior, masurandu-se de la piciorul perpendicularei spre est;

- se marcheaza printr-un punct capatul acestei marimi, raportandu-se in felul acesta pe harta obiectivul indicat prin coordonatele sale rectangulare, urmand apoi ca acesta sa fie marcat pe harta prin desenarea semnului conventional corespunzator. Statia de radio de pe figura 185 s-a raportat pe harta dupa urmatoarele coordonate indicate: x = 5 268 875, y = 4 715 725. Daca se foloseste masuratorul de coordonate, dupa ce s-a identificat caroul in care se gaseste obiectivul indicat, se procedeaza in felul urmator (fig. 186): Fig. 86 - se asaza masuratorul de coordonate cu marginea gradata pe linia orizontala de caroiaj de pe latura de sud a caroului, in asa fel ca gradatia corespunzatoare valorii intregi a y – ului sa se gaseasca in coltul de sud-vest al caroului; - mentinand aceasta pozitie a masuratorului de coordonate in dreptul gradatiei corespunzatoare valorii intregi a x – ului se marcheaza un punct pe marginea gradat a scarii verticale, raportand astfel pe harta obiectivul care a fost indicat prin coordonatele sale rectangulare; apoi se deseneaza pe harta semnul conventional ce reprezinta obiectivul in cauza. Movila de pe figura 186 s-a raportat pe harta cu ajutorul masuratorului de coordonate, dupa urmatoarele coordonate indicate: x = 5 268 650, y = 4 715 625. 22. Pregatirea datelor necesare deplasarii in teren dupa azimut De regula datele necesare deplasarii in teren dupa azimut se comunica in acelasi timp cu darea misiunii de lupta, ramanand doar sa se organizeze deplasarea, astfel cum s-a descris la capitolul III punctul 12. Cu toate acestea se poate intampla ca sa se indice numai punctul de plecare si cel de sosire. In astfel de cazuri, pregatirea propriu-zisa a tuturor datelor necesare executarii deplasarii in teren dupa azimut ii revine chiar celui care urmeaza sa indeplineasca misiunea. In acest scop se executa pe harta urmatoarele operatii: - se identifica punctul de plecare si cel de sosire – printr-unul din procedeele cunoscute – si se marcheaza aceste puncte prin semne conventionale corespunzatoare (sau prin incercuirea semnelor conventionale tiparite); - se fixeaza itinerarul de urmat in teren, prin alegerea si marcarea – intre cele doua puncte date a catorva detalii ce constituie repere sigure de orientare in teren; numarul si dispunerea acestor repere se stabilesc in raport cu caracterul general al terenului ce urmeaza a fi strabatut, cu scopul urmarit prin misiunea ordonata si cu timpul in care urmeaza a se executa deplasarea (ziua sau noaptea), tinand seama de faptul ca daca deplasarea se executa ziua intre repere sa nu depaseasca maximum 2 km, iar daca se executa noaptea sau intr-un teren acoperit – maximum 1 km; - se materializeaza pe harta itinerarul de urmat in teren, unind intre ele in mod succesiv reperele alese, pritr-o linie subtire trasa cu creionul in lungul unei rigle; - se masoara cu ajutorul scarii grafice simple distantele corespunzatoare fiecarei laturi a itinerariului de deplasare si se transforma aceste distante (exprimate in metri) in dubli pasi, impartind numarul de metri masurati la valoarea in metri a dublului pas al executantului (de exemplu, daca pe o latura a itinerarului s-au masurat 700 m, iar dublul pas al executantului are o lungime de 1,70 m, atunci lungimea laturii exprimata in dubli pasi este 700 : 1,70 = 412 dubli pasi); - se masoara in mod succesiv azimutele magnetice ale fiecarei laturi a itinerarului de deplasare (printr-unul din procedeele ce urmeaza a fi expuse in continuare); - se intocmeste schema sau tabelul itinerarului de deplasare, astfel cum s-a exemplificat in figura 60 si la sfarsitul puncului 12 A din capitolul III. Intrucat dintre toate operatiile sus-amintite singura care nu s-a explicat pana in prezent este masurarea pe harta a azimutului magnetic, se dau in continuare cateva indicatii cu privire la modul de masurare a acestuia. A. Masurarea azimutului magnetic cu ajutorul busolei In vederea masurarii pe harta a azimutului magnetic al unei directii cu ajutorul busole, inainte de toate este necesar ca ahrta sa fie orientata. Aceasta orientare – la care se tine seama neaparat de declinatie magnetica – se face in urmatoarea succesiune: - se aduce gradatia zero de pe cadran in dreptul indicelul nord al busolei; - se asaza busola pe cadrul interior de est sau de vest al hartii, astfel incat indicele nord de pe busola sa fie indreptat spre nordul tarii, iar linia N-S de pe cadran sa se suprapuna exact pe cadrul interior al hartii; - se deblocheaza acul magnetic si cand acesta se opreste din oscilatii, se roteste harta – fara a misca busola – pana cand varful nordic al acului se asaza in dreptul gradatiei de pe cadran, corespunzatoare (ca valoare si pozitie) declinatiei magnetice inscrise pe harta (declinatia magnetica este precizata pe fiecare harta la scara mare atat prin textul tiparit, situat dedesubtul coltului de sud-vest al cadranului ornamental, cat si prin schema plasata in dreapta acestui text, fiind exprimata atat in grade cat si in miimi). In acest fel harta este orientata si pentru a nu se mai misca, se fixeaza pe masa cu pioneze sau cu greutati. In continuare se procedeaza la masurarea propriu-zisa a azimutului magnetic astfel (fig. 187): - se asaza busola pe latura marcata pe harta a itinerarului de deplasare, intr-o astfel de pozitie, incat gradatia zero sa fie indreptata spre directia de deplasare iar linia N-S de pe cadran sa se suprapuna exact peste linia trasata pe harta; - deblocheaza acul magnetic si cand acesta nu mai oscileaza, se citeste valoarea gradatiei de pe cadran din dreptul varfului nordic al acului; - se calculeaza valoarea azimutului magnetic masurat, scazand din 360º citirea efectuata pe cadran.

In exemplul dat pe figura 187, harta este orientata cu ajutorul busolei, tinand cont de faptul ca Dm = 7º20; citirea efectuata pe prima latura a itinerarului de deplasare este de 318º - deci directia bifurcatie-crucea izolata are A m = 360º 318º = 42º, iar citirea de pe cea de-a doua latura este este 264º - deci directia crucea izolata-mina are Am = 360º - 264º = 96º. Fig. 187. B. Determinarea azimutului magnetic cu ajutorul raportorului Acest procedeu se intrebuinteaza in cazurile cand in procesul pregatirii datelor in vederea deplasarii in teren dupa azimut nu se dispune de busola. Cum insa in acest caz harta nu poate fi orientata cu precizie, se intelege ca nici azimutul magnetic nu poate fi masurat direct, dar cu ajutorul raportorului poate fi totusi determinat. Raportorul se intrebuinteaza pentru masurarea pe harta a orientarii (se noteaza cu litera greceasca θ si se citeste „theta”) care este unghiul format intre directia de nord a liniei verticale de caroiaj si directia spre un detaliu oarecare de pe harta; acest unghi se masoara – asemenea azimutului – in sensul mersului acelor ceasornicului, de la 0º la 360º (0 – 60-00). Dupa masurarea orientarii, azimutului magnetic se calculeaza cu ajutorul formulei Am = θ – ( ± C), in care C este o corectie de directie (unghiul format dintre directia nord a liniei verticale de caroiaj si directia nord a meridianului magnetic) a carei valoare este inscrisa pe harta alaturi de cea a declinatiei magnetice, fiind exprimata de asemenea in grade si in miimi. De exemplu, daca θ = 113º30’ si C = 2º15’ atunci Am = 11º30’ – (+ 2º15’) = 113º30’ - 2º15’ = 111º15’, iar daca θ = 245º15’ si C = - 3º30’ atunci Am = 245º15’ – (- 3º30’) = 245º15’ + 3º30’ = 248º45’. Pentru determinarea pe harta a azimutului magnetic cu ajutorul raportorului, se procedeaza astfel: - se asaza raportorul cu linia de credinta pe linia verticala de caroiaj ce intersecteaza latura pentru care se face determinarea, in asa fel incat indicele raportorului sa se gaseasca in acest punct de intersectie, iar semicercul gradat sa fie indreptat spre directia de deplasare; - in aceasta pozitie a raportorului se citeste valoarea unghiului de orientare, in dreptul gradatiei unde linia trasata pe harta intersecteaza semicercul gradat; - se calculeaza valoarea azimutului magnetic, cu ajutorul formulei sus-amintite. In situatia ilustrata pe fig. 188, corectia de directie are valoarea C = + 2º30’; pentru directia movila – crucea izolata s-a masurat θ = 295º, deci Am = 295º - (+ 2º30’) = 295º - 2º30’ = 293º30’; iar pentru directia movila – copac izolat de foioase s-a masurat θ = 70º, deci Am = 70º - (+ 2º30’) = 70º - 2º30’ = 67º30’. Fig. 188. 23. Citirea hartii Prin citirea hartii se intelege deprinderea de a forma o imagine asupra terenului reprezentat pe aceasta, cu alte cuvinte, de a recunoaste – cat mai repede, usor si cuprinzator – toate detaliile de planimetrie si formele de relief din continutul hartii. Citirea si mai ales interpretarea hartilor cere deci o cunoastere cat mai completa a tuturor semnelor conventionale, cu ajutorul carora sunt reprezentate detaliile de planimetrie si relieful pe harta. Aceasta cunoastere nu trebuie sa se limiteze doar la recunoasterea sau identificarea diferitelor detalii luate in parte ci si la raporturile dintre acestea, la legatura obiectiva care exista intre simboluri (semne conventionale) si obiectele (detaliile) pe care le reprezinta. A recunoaste doar ca un semn conventional oarecare reprezinta o fantana, iar altul un pod, nu este suficient. O adevarata citire a hartii impune ca privind harta, militarul sa nu vada doar linii, puncte, cercuri si alte semne, ci chiar imaginea reala a terenului reprezentat, asa cum l-ar avea in fata ochilor sai. Altfel spus, sa vada cum formele de teren se desprind din planul hartii – unele mai inalte sau altele mai framantate ca cele din jur - , cum drumurile serpuiesc – urcand sau coborand versantele cu pante repezi sau mai line - , cum casele unei localitati stau ingramadite intrun fund de vale sau se resfira pe coline ori, cum grupuri de pomi sau perdele de protectie mascheaza vederea sa pe o directie dintr-un punct de observare. Aceasta deprindere se formeaza numai prin exercitii metodice si repetate, facute mai intai pe harta in clasa si desavarsite apoi pe teren, prin compararea acestuia din urma cu imaginea sa care este harta. Citirea hartii nu se face la intamplare, intrucat intotdeauna terenul pe care-l reprezinta se studiaza cu un scop bine definit ce rezulta din misiunile ce se ordona subunitatii, precum si din conditiile concrete ale situatiei de lupta la un moment dat. Intr-un anumit fel se studiaza si se interpreteaza terenul, in scopul de a determina cu ajutorul hartii caile ascunse de acces spre un oarecare obiectiv al partii adverse, dar cu totul altfel in vederea alegerii pozitiilor de tragere, punctelor de comanda sau de observare; asemenea exemple s-ar putea da mai multe. Scopurile diferite determina si felul diferit de abordare a problemei, in vederea aprecierii unui anumit detaliu din teren sau a unei intregi portiuni de teren din cuprinsul hartii. De exemplu, aceeasi mlastina sau acelasi rau cu maluri abrupte pot fi privite ca obstacole pentru o subunitate sau, dimpotriva, ca aliniamente naturale pentru organizarea apararii. La citirea hartii in vederea studierii terenului, in afara retinerii scopului pentru care se executa aceasta activitate, este necesar sa se urmareasca o anumita succesiune, fapt ce permite o interpretare, insusire si intelegere mai rapida, completa si corecta a caracterului terenului si a influentei acestuia asupra actiunilor de lupta. Citirea hartii (cu alte cuvinte studierea terenului cu ajutorul hartii) se incepe cu stabilirea anului editarii, scarii si echidistantei. Cunoasterea anului editarii poate atrage atentia asupra gradului de invechire al elementelor de continut, cunoscut fiind faptul ca o harta editata cu un numar de ani in urma nu poate reda in intregime si cu toata fidelitatea situatia planimetrica actuala din teren, datorita schimbarilor pe care le sufera anumite categorii sau detalii izolate de planimetrie in timp (in aceasta ordine de idei nu trebuie neglijate nici urmarile pe care le suporta unele detalii de planimetrie cu ocazia desfasurarii unor actiuni de lupta). Cunoasterea scarii ofera posibilitatea de a face de la inceput o caracterizare asupra

gradului de amanuntime si de precizie a reprezentarii elementelor de continut; de asemenea permite aprecierea din vedere a unor distante, ca de exemplu intinderea unei localitati, dimensiunile unei mlastini, latimea unui rau, lungimea unui itinerar de deplasare si altele. Cunoasterea echidistantei permite de asemenea aprecierea de la inceput a gradului de precizie si de detaliere in reprezentarea reliefului, ceea ce usureaza aprecierea din vedere a pantelor si a vizibilitatii intre puncte. In continuare se trece la stabilirea caracterului general al terenului in portiunea reprezentata pe harta, urmarind printr-o privire de ansamblu mai intai principalele detalii de planimetrie (localitati, cai de comunicatii, ape, paduri) si apoi formele principale de relief (varfuri, creste si vai mari) precum si caracteristicile generale ale reliefului (muntos, deluros, natura pantelor etc.). In urma acestei priviri generale se trag primele concluzii asupra gradului de acoperire si de accesibilitate precum si asupra proprietatilor tactice si de protectie ale terenului ce studiaza harta. Dupa stabilirea caracterului general al terenului se trece la studiul amanuntit al acestuia pe harta, potrivit misiunii de lupta ordonate, deci tinand seama de scopul pentru care se executa acest studiu, urmarindu-se mai intai detaliile de planimetrie si in continuare relieful, fara a se neglija interdependenta ce exista in mod obiectiv in natura, intre aceste doua elemente topografice ale terenului. Studierea detaliilor de planimetrie se face in urmatoarea succesiune: - localitati: tipul si importanta administrativa, locul de dispunere si intinderea, natura cladirilor si rezistenta la foc a acestora, existenta si dispunerea cladirilor proeminente, pozitia si marimea pietelor (locurilor virane), directia strazilor principale, natura si forma terenului inconjurator, caile de acces (pe drumuri sau in afara acestora) pentru apropiere sau parasire; - drumuri: directia in raport cu punctele cardinale, categoria si caracteristicile tehnice, portiunile greu de parcurs si punctele obligate de trecere (inclusiv posibilitatea varientarii acestora), natura si caracteristicile podurilor (vadurilor, bacurilor), pantele mari si curbele periculoase, posibilitatile de deplasare in afara drumurilor, posibilitatile de mascare si existenta unor adaposturi naturale, portiunile pe rambleu sau in debleu, existenta liniilor de transmisiuni; - cursuri de apa: directia in raport cu punctele cardinale, caracteristicile (latimea, adancimea, directia de curgere, viteza curentului), natura malurilor (tipul de sol, panta, acoperirile), posibilitatile de mascare sau de dispunere a fortei vii si a tehnicii de lupta, locurile favorabile pentru trecerea mijloacelor mecanizate (inclusiv caile de acces); - paduri: suprafata, caracteristicile (specia, esenta, inlatimea, grosimea, desimea), existenta si locul de dispunere a poienilor, reteaua de drumuri si posibilitati de deplasare in afara acestora, relieful terenului; - natura solului: gradul de cultivare, tipul de sol, practicabilitatea pentru tehnica de lupta. Studierea reliefului se face in urmatoarea succesiune: - varfuri (mai intai cele dominante, apoi celelalte): locul de dispunere, pozitia in raport cu dispozitivul de lupta al trupelor proprii (si fata de cel al inamicului daca acesta se cunoaste), vizibilitatea (spre trupele inamice, pe flancuri si in spate), zonele vazute si nevazute spre anumite directii importante; - creste (mai intai cele principale, apoi cele secundare): noduri orografice, directia in raport cu punctele cardinale, locul de dispunere si pozitia in functie de dispozitivul de lupta propriu su cel al inamicului (daca se cunoaste), sensul de urcare si coborare, infatisarea si natura versantelor (forma, panta, liniile de schimbare de panta, gradul de framantare, accesibilitatea); - vai: se urmaresc dupa aceleasi criterii ca si crestele (in loc de noduri orografice se observa confluentele); - celelalte forme de relief: se studiaza in raport cu configuratia generala a reliefului studiat pe harta si in masura in care prezinta interes. Se intelege ca in procesul de studiere a terenului cu ajutorul hartii, in afara celor enumerate mai sus, se urmaresc si alte elemente de continut, in functie de misiunea ordonata. De asemenea, se reaminteste ca este absolut necesar ca sa se faca si o confruntare a hartii cu terenul, exceptand cazurile cand acesta este ocupat de trupele inamice sau cand nu se dispune de timpul necesar, pe de o parte, pentru a se convinge de justetea interpretarilor facute si a concluziilor trase, iar pe de alta parte, in vederea eventualelor completari sau modificari a elementelor de continut ale hartii. Modul in care se desfasoara aceasta activitate se va descrie in capitolul urmator. Capitolul VI Folosirea hartii in teren In capitolul anterior au fost prezentate o parte din multiplele posibilitati de intrebuintare a hartii la clasa sau in adapost, deci fara a se iesi in teren. Trebuie retinut insa ca o harta in mainile unui militar isi gaseste o larga intrebuintare – in afara celor prezentate – si in teren, cu ocazia tragerilor, exercitiilor tactice, aplicatiilor si cu atat mai mult pe campul de lupta. Astazi este bine cunoscut faptul ca pregatirea, organizarea si desfasurarea diferitelor actiuni de lupta – la orice esalon si indiferent de arma – sunt de neconceput fara intrebuintarea hartii. 24. Orientarea in teren Pentru a putea folosi o harta in teren, aceasta trebuie mai intai sa fie orientata, adica sa aiba o astfel de pozitie incat toate directiile, observate din punctul de statie catre detaliile inconjuratoare din teren, sa coincida si sa aiba acelasi sens (asigurandu-se in felul acesta o dispunere reciproca intre detaliile terenului si semnele conventionale prin care acestea sunt reprezentate pe harta). In raport cu misiunea de indeplinit, orientarea hartii se poate face aproximativ sau expeditiv. Pentru o orientare aproximativa este suficient sa ne convingem din vedere asupra corespondentei intre dispunerea in teren si pe harta a acelorai detalii de planimetrie. Astfel se procedeaza, de exemplu, in timpul deplasarilor de orice fel, cu ocazia recunoasterilor sau ori de cate ori caracterul misiunii de lupta nu impune o pozitie precis orientata a hartii. Procedeele

pentru orientarea expeditiva a hartii in teren sunt numeroase. Ele pot fi insusite si folosite usor de catre orice militar si nu necesita aparatura speciala, fiind suficiente o rigla, o planseta cu bretele si busola.

A. Orientarea hartii fata de detaliile din teren Numeroasele detalii din teren, care sunt reprezentate si pe harta, ofera o multitudine de posibilitati de orientare. Cu ajutorul acestora, orientarea hartii se poate executa fie dupa detalii liniare (drumuri, cai ferate, linii de transmisiuni, canaluri etc.), fie dupa o directie oarecare catre alte detalii (biserici, silozuri, castele de apa, semafoare, cruci, copaci izolati, colti de stanca, varfurile inaltimilor, confluente de vai etc.). a. Dupa detalii liniare Daca un militar se gaseste in teren pe un astfel de detaliu, de exemplu o portiune de drum in linie dreapta (fig. 189), pentru orientarea hartii se procedeaza astfel: - se asaza o rigla (sau chiar un creion) pe harta in lungul semnului conventional; - se ridica harta la o inaltime convenabila vizarii (fiind tinuta intr-o pozitie cat mai orizontala) si se roteste pana cand directia semnului conventional de pe harta (materializata prin pozitia riglei) se confunda cu directia drumului din teren; - se verifica corectitudinea orientarii, observand daca detaliile din teren ce se gasesc in dreapta si in stanga drumului sunt plasate in aceeasi parte si pe harta (in caz contrar harta se roteste cu 180º). Fig. 189. b. Dupa o directie oarecare In cazul cand un militar se afla pe teren langa un detaliu ce este reprezentat si a fost identificat pe harta, de exemplu langa o piatra izolata (fig. 190), pentru executarea orientarii se procedeaza dupa cum urmeaza: - se alege in teren un detaliu distinct, vizibil si mai indeparta, a carui pozitie se identifica pe harta; - se asaza o rigla pe harta, astfel incat marginea ei sa treaca prin semnul conventional al punctului in care se executa orientarea si prin acela al reperului ales in teren; - se ridica harta la inaltimea ochilor intr-o pozitie cat mai orizontala si astfel incat semnul conventional ce reprezinta detaliul din teren, sa fie indreptat catre acesta; - se vizeaza in lungul riglei, rotind harta pana cand linia de vizare se suprapune pe reperul ales din teren; - se verifica corectitudinea orientarii, vizand asupra unul alt reper care este de asemenea reprezentat pe harta, avand insa grija de a mentine pozitia initiala a hartii, rezultata din orientarea asupra primei directii. Fig. 190. B. Orientarea hartii cu busola In situatiile cand nu sunt conditii prielnice de vizibilitate (ceata, ploaie, fum etc.), cand terenul este lipsit de detalii distincte si usor de identificat (deci nu se pot aplica procedeele sus-amintite) sau noaptea, orientarea hartii se executa cu ajutorul busolei, procedandu-se in felul urmator: - se aduce in dreptul indicelui gradatia zero de pe cadranul busolei; - se asaza busola cu diametrul N-S pe cadrul interior de este sau de vest al hartii (se reaminteste faptul ca acestea sunt segmente de meridiane geografice), astfel incat nordul busolei sa fie orientat spre nordul hartii; - se deblocheaza acul magnetic si se lasa sa se opreasca din oscilatii; - se roteste incet harta, fara a se misca busola, pana cand varful nordic al acului magnetic se stabileste (ca pozitie si valoare) in dreptul gradatiei de pe cadran corespunzatoare declinatiei magnetice inscrisa pe harta (fig. 191); in acest fel se obtine pozitia orientata a hartii. Fig. 191. Deseori harta este pliata, partile ei laterale fiind indoite in interior. In astfel de situatii busola se asaza (dupa aceleasi reguli ca mai sus) pe una din liniile verticale de caroiaj (fig. 192), iar harta se roteste pana ce varful nordic al acului magnetic se stabileste la gradatia de pe cadran corespunzatoare corectiei de directie inscrisa pe harta. Nu se tine cont de declinatia magnetica (in primul caz) sau de corectia de directie (in cel de-al doilea caz) in situatiile cand valorile acestora sunt mai mici decat cea a unei gradatii de pe cadranul busolei; in astfel de cazuri, harta poate fi considerata bine orientata in momentul in care varful nordic al acului magnetic se stabileste in dreptul gradatiei zero de pe cadran. Fig. 192 25. Determinarea punctului de statie

In orice situatie cand se intrebuinteaza harta in teren, trebuie neaparat sa se determine pe ea punctul de statie. Cel mai simplu procedeu de determinare, cand in teren acest punct se afla in dreptul sau langa un detaliu oarecare (o movila, varful unei inaltimi, confluenta a doua vai, intersectie sau bifurcatie de drumuri, o piatra kilometrica, un pod, un izvor, o fantana pe camp etc.), consta in identificarea pe harta a pozitiei semnului conventional ce reprezinta detaliul respectiv. De multe ori insa punctul de statie nu coincide cu locul de dispunere a unor asemenea detalii ce pot fi identificate cu usurinta. In asemenea situatii, dupa ce mai intai se face o orientare atenta a hartii (tinand seama de faptul ca de corectitudinea executarii orientarii depinde insasi corecta determinare a punctului de statie), se trece la aplicarea uneia din metodele si procedeele expeditive de determinare a punctului de statie care se descriu in continuare. A. Din vedere, dupa detalii apropiate Operatiile in vederea aplicarii acestui procedeu se executa astfel (fig. 193): Fig. 193. - se aleg in teren 2 – 3 detalii distincte in apropierea punctului de statie; - se identifica pe harta pozitia acestor detalii, prin recunoasterea semnelor conventionale cu ajutorul carora au fost reprezentate; - se apreciaza pe rand, din vedere, directiile si distantele de la fiecare detaliu pana la punctul de stati; - se marcheaza printr-un cerculet pe harta pozitia aproximativa a locului de statie astfel obtinuta. Se intelege ca in acest caz nu poate fi vorba de o determinare precisa; totusi, o apreciere atenta a directiilor si a distantelor din teren, precum si o transpunere cat mai corecta a acestora pe harta, asigura conditii acceptabile de determinare. B. Prin metoda aliniamentelor Aceasta metoda poate fi aplicata cu cea mai mare usurinta, pe timpul executarii deplasarilor in lungul unor detalii de planimetrie liniare, pe portiunile in linie dreapta ale acestora. Incepand deplasarea din dreptul unui detaliu identificat in teren si pe harta (de exemplu de la un canton de cale ferata) se face numararea dublilor pasi pana la punctul de statie. Pozitia acestuia se obtine pe harta, transformand in metri numarul de dubli pasi parcursi, reducand aceasta distanta la scara hartii si raportand-o pe harta de la semnul conventional de canton in lungul semnului conventional de cale ferata, in sensul in care s-a facut deplasarea. In afara situatiilor asemanatoare celei descrise mai sus, aceasta metoda mai poate fi aplicata si in cazurile cand punctul de statie se afla pe aliniamentul 1a doua detalii distincte din teren care sunt reprezentate si pe harta (fig. 194), procedandu-se astfel: Fig. 194. - se identifica pe harta pozitia celor doua detalii pe aliniamentul carora se situeaza in teren punctul de statie si se unesc pe harta, printr-o linie subtire trasa in lungul unei rigle, cele doua semne conventionale; - se masoara cu pasul distanta de la punctul de statie pana la detaliul care este mai apropiat dintre cele doua luate in consideratie (daca nu se cere o determinare exacta, aceasta distanta poate fi apreciata din vedere); - se transforma numarul de dubli pasi in metri si se ia aceasta distanta in deschizatura unui compas distantier pe scara grafica simpla de pe harta (sau se marcheaza pe o banda de hartie); - se raporteaza pe harta aceasta distanta pe linia trasata anterior, raportarea facandu-se de la semnul conventional al detaliului fata de care s-a masurat in teren distanta; - se marcheaza pe harta pozitia punctului de statie astfel obtinuta, printr-un semn conventional corespunzator. C. Prin radiere Daca punctul de statie se situeaza in apropierea unui detaliu distinct din teren, determinarea prin metoda radierii a pozitiei acestuia pe harta se executa astfel (fig. 195): Fig. 195. - se identifica pozitia pe harta a detaliului din teren situat in apropierea punctului de statie; - se asaza pe harta o rigla astfel incat marginea acesteia sa treaca prin semnul conventional al detaliului luat in consideratie si se roteste in jurul acestui semn conventional, pana cand se obtine o pozitie in care – vizand in lungul riglei – sa se vada in prelungirea liniei de vizare detaliul din teren (in tot acest timp harta se mentine orientata); - se traseaza in lungul riglei o linie pe harta, de la semnul conventional al detaliului vizat spre punctul de statie; - se masoara cu pasul distanta din teren de la punctul de statie pana la detaliul vizat; - aceasta distanta, transformata in metri si redusa la scara hartii, se transpune pe linia trasata pe harta avand ca origine semnul conventional al detaliului luat in consideratie; - capatul segmentului raportat constituie chiar pozitia punctului de statie, care se marcheaza pe harta printr-un semn conventional corespunzator.

D. Prin metoda perpendicularelor In situatiile cand punctul de statie se gaseste pe un aliniament dintre doua detalii din teren sau in lungul unui detaliu liniar, iar in dreptul punctului de statie – perpendicular pe acest aliniament – se gaseste un alt detaliu ce se poate identifica pe harta (fig. 196), pentru determinarea punctului de statie se procedeaza astfel: Fig. 196. - se marcheaza pe harta printr-o linie subtire aliniamentul pe care este dispus punctul de statie (daca acest aliniament nu este reprezentat pe harta printr-un semn conventional liniar); - se identifica pe harta pozitia semnului conventional al detaliului din teren, din care – cu ajutorul unui echer – se coboara o perpendiculara pe aliniamentul trasat anterior sau pe semnul conventional liniar; intersectia acestora constituie materializarea pozitiei pe harta a punctului de statie; - pentru controlul pozitiei, se asaza in lungul perpendicularei o rigla si se vizeaza asupra detaliului din teren, harta fiind orientata pe aliniament; daca detaliul nu se gaseste in prelungirea razei vizuale, se fac cativa pasi la dreapta sau la stanga, realizandu-se astfel corespondenta intre punctul de statie in teren si pe harta. E. Prin intersectie indirecta Aceasta metoda se aplica in situatiile cand in jurl punctului de statie se gasesc 2 – 3 detalii din teren ce pot fi folosite pentru determinare (fig. 197). Se procedeaza in felul urmator: Fig. 197. - se aleg in teren 2 – 3 detalii bine distincte, ale caror pozitii se identifica pe harta; - din aceste puncte se traseaza in mod succesiv cate o directie pe harta, in acelasi mod ca in cazul aplicarii procedeului radierii (cu deosebirea ca nu se masoara distantele); - intersectia directiilor trasate materilizeaza pozitia punctului de statie pe harta, care se marcheaza printr-un semn conventional corespunzator. La aplicarea acestei metode trebuie sa se tina cont de urmatoarele considerente: - detaliile ce se folosesc pentru determinare trebuie alese astfel in teren, incat directiile trasate pe harta din acestea sa nu intersecteze sub unghiuri orizontale mai mici de 30º sau mai mari de 150º; - in cazul cand se folosesc 3 detalii, este posibil ca directiile trasate pe harta sa nu se intersecteze intr-un punct ci sa formeze un mic triunghi; daca laturile acestui triunghi; daca laturile acestui triunghi sunt mai mici decat un milimetru, drept pozitie a punctului de statie se ia centrul triunghiului, iar in caz contrar se repeta determinarea punctului. Un caz particular al acestei metode este situatia cand punctul de statie se gaseste in lungul unui detaliu liniar. In acest caz este suficient sa se foloseasca un singur detaliu din teren, intrucat directia trasata pe harta din acesta intersecteaza semnul conventional al detaliului liniar (fig. 198), pozitia pe harta a punctului de statie putand fi considerata ca fiind determinata. Acest procedeu se numeste intretaiere. Fig. 198 F. Cu ajutorul hartiei de calc Procedeul cu hartia de calc se intrebuinteaza in aceleasi situatii ca si cel al intersectiei indirecte, necesitand folosirea obligatorie pentru determinarea punctului de statie a unui numar de cel putin 3 detalii vizibile in teren care sunt reprezentate si pe harta. In scopul determinarii pe harta a punctului de statie prin acest procedeu, operatiile de executat sunt urmatoarele: - se identifica pe harta pozitia celor 3 detalii alese din teren; - se fixeaza pe planseta cu bretele cu ajutorul catorva clame, o hartie de calc si aproximativ la mijlocul ei se marcheaza un punct cu creionul; - tinand planseta cu bretele intr-o pozitie orizontala si nemiscata (in acest scop este bine ca planseta sa fie asezata pe un obiect oarecare din teren), cu ajutorul unei rigle – asezata pe planseta astfel incat marginea ei sa atinga punctul marcat initial – se vizeaza succesiv cele 3 detalii alese din teren si se traseaza cu creionul in lungul riglei cate o dreapta spre fiecare din aceste detalii; - se obtin in felul acesta pe hartia de calc 3 drepte, ce pornesc din punctul marcat initial (fig. 199 a); - se scoate hartia de calc de pe planseta cu bretele, se suprapune pe harta si se roteste sau se misca intr-o parte sau alta pana cand se obtine o astfel de pozitie, incat directiile trasate pe hartia de calc sa treaca peste semnele conventionale ale detaliilor corespunzatoare pe harta; - dupa ce se realizeaza aceasta pozitie, se inteapa harta prin punctului marcat initial pe hartie de calc, obtinandu-se in acest fel pozitia punctului de statie (fig. 199 b).

Fig. 199.

26. Compararea hartii cu terenul Intrebuintarea hartii in teren cere din partea celui care o foloseste o permanenta si atenta verificare si comparare a semnelor conventionale de pe harta cu detaliile corespunzatoare din teren si invers, a detaliilor din teren cu modul de reprezentare a lor pe harta. Procesul compararii hartii cu terenul consta in a stabili pe harta pozitia si modul de reprezentare a tuturor detaliilor de planimetrie si a formelor de relief din jur imprejurul punctului de statie, precum si in a identifica in teren toate aceste detalii dupa modul cum sunt reprezentate in teren toate aceste detalii dupa modul cum sunt reprezentate pe harta. Acest proces de comparare asigura studierea rapida a terenului si descoperirea schimbarilor ce s-au produs in teren de la data intocmirii hartii. Compararea hartii cu terenul se executa fie in stationare, fie in mars; in ambele situatii este necesar ca harta sa fie bine orientata, iar pozitia punctului de statie (inclusiv a locului unde se gaseste la un moment dat o coloana in mars) sa fie determinata. In stationare compararea hartii cu terenul se executa printr-un tur de orizont. Aplicarea acestui procedeu consta in a stationa intr-un punct de statie, in a parcurge cu privirea toata panorama terenului din jur imprejurul acestui punct – incepand de la nord sau de la directia catre dispozitivul de lupta al trupelor inamice in sensul mersului acelor ceasornicului, pana la limita orizontului vizibil -, in a recunoaste pe harta si in teren (in mod succesiv) toate elementele topografice existente, precum si pozitia si dispunerea reciproca a acestora. In mars compararea hartii cu terenul se executa in mod asemanator, cu deosebirea ca nu se face pe un tur de orizont intreg si numai pe un anumit sector, limitat dreapta – stanga in functie de directia si de viteza de deplasare, precum si de vizibilitate. La baza compararii hartii cu terenul sta identificarea detaliilor de planimetrie si a reliefului, deosebindu-se doua situatii caracteristice: fie ca este necesar sa se identifice pe harta pozitia si modul de reprezentare a unui detaliu oarecare vazut in teren, fie ca se impune identificarea in teren a locului de dispunere a unui detaliu oarecare din cuprinsul hartii. In ambele situatii este necesar ca harta sa fie orientata, iar punctul de statie sa fie determinat. Pentru identificarea pe harta a unui detaliu din teren se procedeaza astfel: - executantul se intoarce cu fata spre detaliul din teren ce urmeaza a fi identificat pe harta, pastrand cu grija orientarea hartii; - se apreciaza din vedere sau se determina cu ajutorul unui procedeu expeditiv distanta de la punctul de statie pana la detaliul din teren si se retine aceasta distanta; - se vizeaza asupra detaliului din teren in lungul unei rigle, indreptata spre acesta, asezata pe harta astfel incat marginea ei sa atinga punctul de statie marcat; - privind cu atentie harta pe directia marcata de marginea riglei, se cauta sa se identifice semnul conventional al detaliului vizat in teren, la o distanta (fata de punctul de statie) redusa la scara corespunzatoare celei apreciate (sau determinate) in teren. Dupa ce se identifica in felul acesta 2 – 3 detalii din teren pe harta, in continuare pozitia celorlalte poate fi apreciata cu usurinta din vedere, tinand cont de dispunerea reciproca a acestora fata de primele detalii identificate. In vederea identificarii in teren a unui detaliu de pe harta se procedeaza in felul urmator: - se masoara pe harta distanta grafica dintre semnul conventional al punctului de statie si semnul conventional al detaliului de identificat, se transforma in distanta naturala si se retine valoarea acestuia; - se asaza o rigla pe harta, astfel incat marginea acesteia sa treaca prin semnul conventional al punctului de statie si prin semnul conventional al detaliului de identificat; - mentinand orientarea hartii si fara a misca rigla, se vizeaza in teren in lungul acesteia si se identifica pe aceasta directie detaliul in cauza din teren, apreciind din vedere (sau determinand printr-un procedeu expeditiv) distanta de la punctul de statie pana la aceasta. Pe timpul executarii compararii hartii cu terenul, in mod obligatoriu toate nepotrivirile ce se constata intre harta si teren se insemneaza pe harta cu creionul sau in tus. Detaliile ce nu mai exista in teren se anuleaza pe harta prin doua linioare incrucisate in forma de × (semnul inmultirii) in culoarea violet, iar cele nou aparute (mai ales acelea care sunt importante sau prezinta interes pentru indeplinirea misiunii ordonate) se raporteaza pe harta prin semne conventionale corespunzatoare. Raportarea pe harta a detaliilor nou aparute se executa din vedere, daca nu sunt importante ori daca nu se pretinde o precizie mai mare. In cazul cand schimbarile din teren fata de continutul hartii sunt mari sau prezinta importanta deosebita din punct de vedere tactic, raportarea lor pe harta se face numai dupa determinarea pozitiei acestora. Determinarea pozitiei detaliilor nou aparute, in vederea raportorii lor pe harta, se executa prin aplicarea la alegere a procedeelor expeditive prezentate la punctul 25 din prezentul capitol, dupa ce mai intai s-a executat orientarea hartii si determinarea punctului de statie. In afara acestora, se mai pot intrebuinta urmatoarele metode: - Metoda turului de orizont. Aceasta metoda poate fi imaginata ca o radiere succesiva a mai multor detalii din acelasi punct de statie (fig. 200) si se aplica la fel ca cel al radierii, determinand pe rand si raportand pe harta pozitia fiecarui punct. Se intrebuinteaza mai ales in vederea raportarii pe harta a lizierelor (contururilor) schimbate (fata de continutul hartii) ale unor detalii de suprafata (paduri, mlastini etc.) si ori de cate ori este nevoie sa se raporteze pe harta mai multe detalii noi din acelasi punct de statie. Fig. 200. - Metoda intersectiei. Aceasta metoda se imparte in intersectie directa si intersectie indirecta: cea din urma se aplica la fel cum s-a descris la punctul 25 E. Intersectia directa se intrebuinteaza in vederea determinarii pe harta a acelor

detalii ce se gasesc la distante mai mari fata de punctele de statie si este foarte avantajoasa pentru determinarea pozitiei detaliilor inaccsibile sau greu admisibile, precum si pentru determinarea pozitiei diferitelor obiective, dispuse in dispozitivul de lupta al trupelor inamice. Pozitia detaliului de raportat pe harta se determina din cel putin doua puncte de statie, procedandu-se in felul urmator: Fig. 201. - se stationeaza in primul punct de statie si se orienteaza harta; - se vizeaza detaliul determinat cu ajutorul unei rigle puse pe harta (marginea riglei trece prin semnul conventional al punctului de statie, iar detaliul din teren se gaseste in prelungirea liniei de vizare); - se traseaza pe harta o linie in lungul riglei, de la semnul conventional al punctului de statie spre detaliul de determinat; - se trece in ce de-al doilea punct de statie, unde se repeta operatiile de mai sus; - in felul acesta se obtin pe harta doua directii trasate: punctul de intersectie al acestora materializeaza pe harta pozitia detaliului de determinat. 27. Deplasarea in teren dupa harta Harta serveste pentru deplasarea in teren a diferite situatii: pe drumuri sau in afara acestora, in teren descoperit sau acoperit, ziua sau noaptea. De obicei deplasarile se fac folosind caile de comunicatie existente. In toate cazurile, inainte de a incepe deplasarea se face un studiu pe harta a itinerarului de urmat, stabilindu-se cu ajutorul semnelor conventionale de pe aceasta urmatoarele date principale: natura drumului (autostrada, sosea, drum natural imbunatatit etc.); caracteristicile tehnice (materialul de acoperire, latimea partii carosabile, numarul firelor de circulatie etc.); distanta de la punctul de plecare pana la cel de sosire (dupa scara hartii); pantele maxime (dupa valorile curbelor de nivel ce intersecteaza itinerarul de parcurs) si curbele periculoase (daca deplasarea se executa cu mijloace de transport auto); situatia trecerilor peste ape (poduri, bacuri, vaduri), caracteristicile acestora si posibilitatile de varientare; posibilitatile de mascare si de adapostire a fortei vii si a tehnicii de lupta. Cand timpul sau situatia tactia permit, acest studiu pe harta este completat cu o recunoastere in teren, prin care se compara datele socase de pe harta cu realitatea terenului si se precieaza alte elemente pe care harta nu le contine (starea de intretinere, portiuni greu de parcurs, starea si capacitatea reala a podurilor, existenta materialelor de reparatii si de intretinere etc.). Principalele reguli de urmat in folosirea hartii pe timpul deplasarii in teren sunt urmatoarele: Pe drumuri, in teren descoperit: - pe harta ce se foloseste pentru deplasare, se coloreaza cu un creion maro itinerarul de urmat; - se determina si se retine directia generala a itinerarului fata de punctele cardinale; - de-a lungul itinerarului se aleg si se marcheaza pe harta cateva repere principale ce vor servi pentru o orientare cat mai precisa si rapida in timpul deplasarii; asemenea repere pot fi intrarile si iesirile din localitati, schimbarile de directie ale drumului, bifurcatii sau incrucisari, poduri, punctele caracteristice ale formelor de relief strabatute pe itinerar si alte asemenea detalii (la nevoie se masoara si se retin sau se noteaza distantele dintre repere, penutr ca sa se stie dinainte unde si cand trebuie sa fie intalnite aceste repere in timpul deplasarii); - se aleg si se marcheaza pe harta cateva repere si lateral fata de itinerar, care vor servi pe timpul deplasarii la orientarea in teren, si la verificarea mentinerii corecte a itinerarului si a directiei de deplasare; - deplasarea propriu-zisa se incepe in punctul de plecare prin orientarea hartii si determinarea punctului de statie, apoi se executa deplasarea pana la primul punct de reper de pe itinerar; - in acest punct se verifica, daca intr-adevar s-a ajuns la detaliul marcat pe harta (prin identificarea punctului de statie fata de detaliile inconjuratoare), se orienteaza din nou harta si se continua deplasarea pana la urmatorul reper de pe itinerar (aceasta verificare se face cu mare atentie la intrarea, trecerea sau iesirea din localitati, precum si la bifurcatii sau incrucisari de drumuri, pentru a nu se abate din greseala de pe itinerar); - in continuare se procedeaza la fel, deplasandu-se din reper in reper pana se ajunge la punctul de sosire ordonat. In afara retelei de drumuri, in teren descoperit: se procedeaza la fel ca in cazul deplasarii de drumuri, cu deosebirea ca la fiecare punct de frantura al itinerarului se aleg si se marcheaza pe harta reperele necesare orientarii in teren si controlului permanent al mentinerii pe itinerar, iar reperele laterale se aleg intr-un numar mai mare. In teren acoperit (paduri, mlastini cu vegetatie arborescenta sau inalta etc.): - la fel ca in cazul precedent, se aleg si se marcheaza pe harta un numar sporit de repere, la fiecare schimbare de directie a itinerarului de deplasare; - se masoara si se inscriu pe harta distantele si azimutele fiecarui laturi a itinerarului; - deplasarea in teren de la un reper la altul se executa prin determinarea cu busola in fiecare repere a azimutului directiei de urmat si prin masurarea distantei de parcurs pe fiecare latura. In toate situatiile amintite mai sus, pe tot timpul parcurgerii itinerarului de deplasare una dintre principalele preocupari trebuie sa o constituie compararea obligatorie si permanenta a hartii cu terenul, iar cand situatia tactica o permite – chiar si completarea din vedere a hartii cu principalele detalii nou aparute. In conditii reduse de vizibilitate (in afara cazurilor cand itinerarul se confunda cu traseul drumurilor nationale sau judetene) si noaptea, deplasarea in teren se executa numai dupa azimut. Mai jos se prezinta un exemplu practic de pregatire si executare a unei deplasari dupa harta de catre un militar care a primit misiunea de a se deplasa din satul Filaret la punctul medical al batalionului 2, situat in zona coltului de nord-vest al Padurii Mici.

Studiind harta, militarul isi stabileste urmatorul itinerar de deplasare (fig. 202): iesirea spre est din satul Filaret – bifurcatia drumurilor de exploatare de camp din dreptul fantanii – intersectia liniei de somiera din padurea de stejar cu drumul de exploatare de camp – coltul estic al padurii de stejar – copacul izolat de foioase cu cota 173,0 – coltul de nordvest al Padurii Mici. Isi marcheaza pe harta acest itinerar, latura cu latura, retinand reperele de la fiecare schimbare de directie. Studiind cu antentie itinerarul de parcurs, observa ca orientarea in timpul deplasarii prin padure – de la linia de somiera pana la coltul estic al padurii – va fi greoaie, si in consecinta determina si inscrie pe harta azimutul magnetic al acestei laturi a itinerarului. Fig. 202. Incepand deplasarea (care se executa pe jos) de la iesirea estica din satul Filaret, militarul ajunge in scurt timp la prima bifurcatie a drumurilor de exploatare pe camp. Confruntand harta cu terenul se convinge ca trebuie sa-si continue drumul inainte (si nu la dreapta) intrucat nu acesta este bifurcatia din dreptul fantanii ci ce urmatoarea, pana la care mai are de mers aproximativ aceeasi distanta pe care a parcurs-o pana in prezent. Continuandu-si drumul, militarul ajunge la bifurcatia din dreptul fantanii si se deplaseaza fara ezitare inainte (si nu la stanga) urcand panta lina a drumului ce duce in padure, pana ajunge in intersectia cu linia somiera de pe creasta. Aici determina cu ajutorul busolei directia de urmat in timpul trecerii prin padure si isi continua deplasarea dupa un azimut de 72º, tinand in permanenta busola orientata, intrucat in padure nu-si poate alege repere dupa care sa se deplaseze. Curand ajunge in coltul unei poieni pe care o confrunta cu harta, convingandu-se ca se deplaseaza in directia dorita. Inainteaza pe latura de sud a acestei poieni pana la coltul ei de sud-est, unde din nou determina directia de deplasare dupa azimutul inscris pe harta si traverseaza in continuare restul padurii de stejar. Iesind din padure, confruntand harta cu terenul se convinge ca a ajuns intr-adevar la coltul estic al acesteia. Isi stabileste directia de urmat in continuare si coboara in valea paraului Paltin, lasand stana la aproximativ 100 m in dreapta sa. Urcand botisorul de deal, dintre paraurile Paltin si Negru isi repereaza copacul izolat de foioase de pe creasta dealului din fata, dupa care isi impatureste hartsa – de care nu mai are nevoie, deplasarea putand fi continuata in directia copacului izolat, traversand paraul Negru si urcand versantul vestic al dealulului. Ajungand pe creasta la copacul izolat, militarul se orienteaza cu ajutorul hartii, identifica in teren coltul de nord-vest al Padurii Mici si isi continua deplasarea ajungand la destinatie. Acest scurt exemplu dovedeste inca o data o harta reprezinta precis si amanuntit terenul asigura conditiile necesare executarii unei deplasari sigure pe orice directie si in orice teren, indiferent daca acesta este cunoscut sau nu, cu conditia ca cel ce o intrebuinteaza sa- cunoasca continutul. De aceeam, intr-adevar harta topografica poate fi socotita ca fiind ochiul si calauza armatei. 28. Intrebuintarea hartii intr-un punct de observare Una din preocuparile importante si permanente pe campul de lupta este observarea terenului si a inamicului; aceasta observare se organizeaza in toate fazele luptei si se executa neintrerupt. Printr-o atenta si permanenta observare se pot obtine informatii privitoare la deplasarea sau miscarea trupelor inamice, amplasarea mijloacelor sale de foc, dispunerea si caracteristicile dispozitivului sau de lupta, posibilitatile sale de apropiere ascunsa spre dispozitivul de lupta al trupelor proprii, zonele ce nu se vad precum si altele. Prin urmare, activitatea intr-un punct de observare are drept scop principal descoperirea si obtinerea unor date si informatii cu privire la inamic si la teren. Datele cu privire la teren se refera deopotriva la cel ocupat de catre trupele inamice si proprii, cat si la portiunea ce se gaseste intre dispozitivele de lupta ale acestora. In scopul organizarii unei observari cat mai bune si minutioase a inamicului si a terenului, observatorul intocmeste pe harta avuta la dispozitie o schema de observare (in unele situatii aceasta schema poate fi intocmita si pe o foaie de hartie, pe care se extrag numai principalele elemente din continutul hartii). In figura 203 a nu s-a reprezentat terenul vazut dintr-un punct de observare, iar in figura 203 b – schema de observare reprezentat in figura 203 a. Aceasta schema de observare se intocmeste in urmatoarea succesiune: Fig. 203 a. Fig. 203 b. - instalandu-se in punctul de observare, observatorul identifica pe harta locul de dispunere al acestuia si il raporteaza prin semnul conventional corespunzator (daca acesta nu a fost marcat pe harta anterior); - identifica reperele ce delimiteaza sectorul de observare repartizat si le raporteaza pe harta; - identifica si raporteaza pe harta celelalte repere din sectorul sau de observare; - comparand cu atentie harta cu terenul, anuleaza de pe harta eventualele detalii ce nu se mai gasesc in teren si le raporteaza pe cele nou aparute (numai in masura in care prezinta importanta tactica in situatia data); - isi imparte sectorul de observare in 3 zone succesive in adancime, pe care le marcheaza pe harta astfel: - zona apropiata, care cuprinde portiunea de teren ce poate fi observata cu ochiul liber, pana la aproximativ 400 – 500 m in adancime; - zona mijlocie, in care observarea se executa atat cu ochiul liber (desi mai greu) cat si cu ajutorul unor aparate de observare (binoclu, luneta de observare etc.), cuprinzand o adancime de pana la 750 – 800 m; - zona indepartata unde observarea se executa numai cu ajutorul aparatelor de observare pana la limita orizontului vizibil; - determina din vedere zonele nevazute din sectorul de observare si le reprezinta pe harta astfel:

- observa cu atentie pe rand fiecare zona, identificand concomitent in teren si pe harta formele de relief si detaliile de planimetrie care limiteaza vizibilitatea in adancime; - delimiteaza in teren si pe harta limita portiunilor de teren spre care nu exista vizibilitate de la punctul de observare, din cauza formelor de relief sau a detaliilor de planimetrie identificate anterior; - pe baza acestor elemente identificate, contureaza pe harta limita fiecarei zone nevazute, pe care le numeroteaza si le completeaza cu semnul conventional corespunzator. Intocmirea unei astfel de scheme usureaza foarte mult atat observarea inamicului si a terenului, cat si raportarea rezultatelor observarii. Capitolul VII Intocmirea unor documente grafice de lupta 29. Cunostinte generale despre documente grafice de lupta In capitolul I s-a explicat faptul ca unui dintre cele mai importante elemente care conditioneaza actiunile de lupta in orice situatie este terenul. Folosirea judicioasa a acestuia contribuie in mod hotarator la obtinerea succesului in toate formele de lupta, ceea ce impune in prealabil un studiu atent si aprofundat al terenului. Acest studiu se executa initial pe harta sau pe fotograme, pentru ca ele reprezinta o suprafata mult mai mare decat cea care se poate cuprinde dintr-un punct de observare cu ochiul liber. Studiul se completeaza pe timpul recunoasterilor in teren, indeosebi pe directiile sau in raioanele cele mai importante din punct de vedere tactic. Dupa studiul amanuntit al portiunii de teren ce intereseaza, se trec pe harta toate datele in legatura cu actiunile de lupta ce se pregatesc, cu cele ce sunt in curs de desfasurare sau cu cele care urmeaza sa se execute; prin aceasta, harta devine un document grafic de lupta. De fapt, prin documente grafice de lupta se inteleg toate reprezentarile grafice ale terenului, care cuprind o situatie tactica si contin date sau elemente privind pregatirea, organizarea sau ducerea luptei. In aceasta acceptiune, orice harta, fotograma, schita, schema, crochiu sau alt desen care cuprinde elementele de mai sus constituie un document grafic de lupta. Prezentul capitol se ocupa numai cu acele documente grafice de lupta care dupa continutul si modul lor de intocmire se intrebuinteaza la nivelul plutonului sa al grupei. Aceste documente sunt de fapt niste desene simple care – cuprinzand datele strict necesare pentru rezolvarea unor misiuni de lupta limitate dar precise – pot fi intocmite usor si in timp scurt de catre gradati sau soldati, in urma unei instruiri specifice si – mai ales – in urma formarii unor deprinderi practice care se capata prin numeroase exercitii. Asupra insemnatatii si utilitatii practice a acestor documente grafice de lupta nu este necesar sa se insiste prea mult, intrucat importanta deosebita pe care o au se desprinde cu claritate in procesul intocmirii si mai ales a intrebuintarii lor. Practica a dovedit ca in multe situatii chiar si o schita simpla – executata cu pricepere, corect si la timp – poate inlocui un document cu text complicat, greu de conceput si de redactat. Astfel de documente simple se pot intelege si memora mai usor decat orice alt document descriptiv, chiar daca acesta este bine intocmit si are un continut clar; cu ajutorul lor gradatii si soldatii pot concretiza schematic multe din misiunile ce li se incredinteaza, prin intermediul acestora pot raporta – precis, scurt si clar, in orice moment – situatia in care se gasesc, pozitia unor obiective, activitatea inamicului la un moment dat si intr-un anumit loc etc. De asemenea, un astfel de document il ajuta pe comandat in judecarea unei situatii de lupta, usureaza darea misiunilor catre subordonati, permite prezentarea succinta a rezultatelor cercetarii inamicului si terenului, asigura posibilitatea informarii oportune a esaloanelor superioare sau inferioare si a vecinilor asupra situatiei de lupta la un moment dat. Pentru a fi utilizate cu cat mai mult folos, documentele grafice de lupta trebuie sa indeplineasca mai multe conditii, dintre care cele mai importate sunt urmatoarele: - autenticitatea: toate informatiile pe care le contin trebuie sa fie in stricta conformitate cu realitatea campului de lupta; toate datele si elementele de continut trebuie sa fie bine verificate, iar cele asupra carora exista indoieli se specifica in legenda; - oportunitatea: fiecare document trebuie sa fie executat la timpul ordonat, cunoscut fiind faptul ca oricat de bine ar fi executat, isi pierde complet valabilitatea daca este prezentat cu intarziere; - simplitatea: se obtine prin reprezentarea pe document numai a acelor detalii si date din teren care sunt absolut necesare potrivit scopului urmarit si destinatiei documentului; nu se trec detalii sau date inutile ori de prisos, care consuma timp la intocmire si ingreuiaza citirea sau interpretarea documentului; - expresivitatea: se realizeaza prin aplicarea corecta si clara a semnelor conventionale topografice si tactice, astfel incat orice confuzie sa fie inlaturata, iar documentul sa poata fi inteles usor si reprede de catre orice persoana. In majoritatea cazurilor intocmirea documentelor grafice de lupta in teren se executa folosind procedeul ridicarii din vedere, care constituie procedeul de baza pentru intocmirea unor astfel de documente. Acest procedeu consta in observarea atenta a terenului, desprinderea a ceea ce este mai caracteristic (avand in vedere scopul urmarit si destinatia documentului) si desenarea schematica a acestora pe hartie. Ridicarea din vedere se executa dintr-un punct, din mai multe puncte sau prin parcurgerea terenului, in functie de marimea suprafetei de reprezentat, scopul urmarit, timpul avut la dispozitie si experienta executantului. Pentru intocmirea documentelor grafice de lupta prin acest procedeu se intrebuinteaza cateva instrumente si rechizite simple si anume busola, binoclu, planseta cu bretele, rigla triunghiulara, creion, radiera, foi de hartie (simpla sau milimetrica). In timpul executarii ridicarilor din vedere este necesar sa se tina cont de cateva reguli de baza, dintre care cele mai importante sunt urmatoarele: ori de cate ori este posibil, executarea documentelor se face prin parcurgerea terenului; detaliile de planimetrie si elementele de relief necesare se ridica si se reprezinta pe document in acelasi timp (concomitent); planseta cu bretele (pe care se fixeaza de la inceput hartia ce se foloseste pentru ridicare) se orienteaza in teren cu busola sau dupa directiile trasate anterior; punctele de statie se determina cu cea mai mare exactitate posibila; in timpul ridicarii, planseta cu bretele se tine

intr-o pozitie cat mai orizontala si orientata, executantul stand cu fata catre detaliile ce se determina; nu se pleaca dintr-un punct de statie pana nu se determina si se reprezinta pe document toate detaliile sau datele necesare. 30. Continutul topografic si modul de intocmire a unor documente grafice de lupta Dupa modul lor de executare se deosebesc urmatoarele documente grafice de lupta: crochiurile, schemele si schitele. In cele de mai jos se prezinta modul in care se intocmesc aceste documente. A. Crochiurile perspective Crochiul este o reprezentare grafica a unei portiuni limitate de teren, ce se intocmeste la fata locului in vederea unui scop tactic dinainte stabilit si contine numai acele detalii sau elemente din teren care au o importanta pentru indeplinirea misiunii ordonate. In cazul cand cuprinde o portiune mai mica de teren se numeste crochiu perspectiv, iar cand infatiseaza zone mai mari (folosindu-se in acest scop si unele instrumente ca aparate de fotografiat, telemetre, fototeodolite etc.) poarta denumirea de crochiu panoramic. Pentru o portiune mica de teren, crochiul poate fi intocmit fara nici un fel de instrumente ajutatoare, terenul din fata executantului fiind desenat din vedere, privit dintr-un anumit punct cu o buna vizibilitate, asa cum se arata in figura 204, care reprezinta un crochiu intocmit in vederea executarii unei incursiuni a grupului de cercetare cu trecerea unui curs de apa. Fig. 204. In vederea intocmirii corecte a unui crochiu perspectiv, este necesar ca executantul sa cunoasca legile de baza ale perspectivei, fara aplicarea carora un asemenea document nu poate fi intocmit. Aceste legi sunt urmatoarele: - obiectele (detaliile) par cu atat mai mici cu cat sunt mai departe de observator (fig. 205 a – copacii, stalpii de telefon); - liniile drepte, orizontale, care sunt paralele cu frontul perspectivei, sunt tot linii orizontale si in desen (fig. 205 a – traversele de cale ferata); - liniile drepte paralele, perpendiculare pe frontul perspectivei, avand directia de la observator spre orizont converg astfel: - in teren ses – in punctul principal de fuga, deci pe linia orizontului vizibil, in centrul perspectivei (fig. 205 a – copacii, calea ferata, linia telefonica); - pe pantele ce urca de la observator spre orizont – intr-un punct situat deasupra orizontului (fig. 205 b – 1); - pe pantele ce coboara inspre observator – intr-un punct situat sub nivelul orizontului vizibil (fig. 205 b – 2); - liniile drepte si paralele, oblice fata de frontul perspectivei, au punct de fuga tot pe linia orizontului vizibil, dar lateral fata de centrul perspectiv (fig. 205 b – 3). Fig. 205. P – punctul principal de fuga; O – orizontul vizibil. De asemenea, in vederea asigurarii unei cat mai mari expresivitati a crochiului perspectiv, intreaga portiuni ce se reprezinta se imparte in prealabil in 3 planuri de adancime, astfel: planul apropiat (pana la 750 – 800 m), planul mijlociu (pana la 1400 – 1500 m) si prealabil indepartat (pana la limita orizontului vizibil). La executarea (desenarea) propriu-zis a crochiului, detaliile de planimetrie si relieful se reprezinta dupa aspectul (silueta) lor din teren, asa cum sunt vazute in realitate de catre executant. Detaliile ce constituie repere se deseneaza cat mai exact pe locul lor si cu mai multa amanuntime. La reprezentarea contururilor detaliilor ce se gasesc in primul plan se redau cu grija aspectul, forma si caracteristicile acestora, intr-un mod cat mai asemanator cu realitatea din teren. Unele detalii din teren (mlastini, ramblee, debleuri, terenuri nisipoase, vii etc.) pot fi redate si prin semne conventionale topografice. Inainte de a incepe ridicarea din vedere si reprezentarea detaliilor pe crochiu, executantul trebuie sa precizeze in teren si sa marcheze pe hartie linia orizontului si verticala principala, determinarea pozitiei detaliilor din teren si reprezentarea lor pe crochiu facandu-se in continuare fata de aceste linii. Pentru stabilirea lor, executantul procedeaza astfel: - alege in centrul zonei de reprezentat, aproximativ la inaltimea ochiului, un detaliu distinct in teren pe care-l memoreaza cu atentie; acesta constituie punctul principal; - de la acest punct principal traseaza imaginar in teren o linie orizontala in dreapta si in stanga si retine pozitia acesteia dupa unele detalii din teren, stabilind linia orizontului; - apoi traseaza in teren, tot imaginar fata de punctul principal, o linie verticala in sus si in jos pe care de asemenea o memoreaza dupa unele detalii din teren dispuse pe aceasta linie, stabilind in felul acesta verticala principala; - materializeaza aceste elemente de pornire pe hartia care serveste la intocmirea crochiului, marcand punctul principal pe mijlocul hartiei si construind cu ajutorul unei rigle si al unui echer linia orizontului si verticala principala (ele se intersecteaza in punctul principal). Avand aceste elemente marcate pe hartie, se poate trece la executarea crochiului perspectiv. Mai jos se explica modul practic de executare in teren a unui crochiu respectiv, folosind ca instrument ajutator un binoclu cu reticulul gradat

in miimi. Aspectul general al terenului, asa cum este vazut in campul de vedere al binoclului, este aratat in figura 206 a, iar modul de executare a crochiului se ilustreaza in figura 206 b. Se procedeaza in felul urmator: Fig. 206. - se alege in teren punctul principal si in functie de aceasta linia orizontului si verticala principala (in exemplul de pe figura 206 a, punctul principal s-a ales la capatul din stanga al maracinisului situat pe drumul de care de pe prima creasta – marcat prin incrucisarea reticulului binoclului – linia orizontului suprapunandu-se pe scara orizontala, iar verticala principala pe scara verticala a reticulului); - pe mijlocul hartiei oe care se deseneaza crochiul (de preferinta hartie milimetrica) se marcheaza punctul principal si se traseaza apoi linia orizontului si verticala principala; - pentru o mai usoara si mai corecta reprezentare pe crochiu a detaliilor din teren, se considera fiecare linie centimetrica de pe hartia milimetrica egala cu o diviziune de 0-10 de pe riticulul binoclului si se noteaza in mod corespunzator pe hartie aceste valori, fata de linia orizontului si de verticala principala (fig. 206 b); - se imparte zona de reprezentat in cele trei planuri de adancime astfel: planul apropiat pana la prima creasta din dreptul punctului principal, planul mijlociu pana la cea de-a doua creasta pe care se gaseste punctul geodezic din stanga campului de vedere al binoclului si planul indreptat pana la limita orizontului vizibil din dreapta si din stanga campului de vedere (fig. 206 a); - se masoara distanta in miimi a punctelor caracteristice din teren fata de linia orizontului si de verticala principala (pe figura 206 a acestea sunt reprezentate prin cerculete) si se raporteaza pe hartia milimetrica (ordinea de lucru este cea aratata prin numerotarea punctelor de pe figura 206 b); - pe masura transpunerii lor pe hartia milimetrica, aceste puncte caracteristice se unesc pe crochiu, reprezentanduse schematic terenul ridicat; - se realizeaza legarea crochiului de harta si definitivarea acestuia, procedandu-se astfel (fig. 207): Fig. 207. - se inscrie pe crochiu nomenclatura hartii care cuprinde terenul redat; - se face o schita din vedere a terenului din jurul punctului din care s-a intocmit crochiul, inscriindu-se si coordonatele prescurtate ale acestuia (scoase de pe harta); - se inscriu distantele (la nevoie si denumirile) pana la detaliile (reperele) mai importante (aceste distante se apreciaza din vedere sau se determina cu ajutorul unor procedee expeditive, dupa caz); - se marcheaza directia nord; - se inscriu data intocmirii, gradul si numele executantului. B. Schemele Schema este un desen al unei anumite portiuni de teren de pe campul de lupta, care se intocmeste dupa harta si contine atat elemente topografice din teren cat su date tactice; pe acestea se reprezinta numai acele date asupra terenului sa a situatiei tactice care sunt strict necesare intr-un anumit scop tactic precis delimitat. Intocmirea schemelor se face cu respectarea urmatoarelor reguli: - scara la care se executa sa permita reprezentarea clara si expresiva a elementelor topografice si tactice; - prezenta detaliilor topografice sa nu ingreuieze citirea elementelor tactice; in acest scop se procedeaza astfel: - localitatile se deseneaza numai prin conturul lor exterior, iar interiorul acestora se hasureaza; - detaliile de suprafata (paduri, livezi, mlastini etc.) se deseneaza prin redarea simplificata a lizierelor acestora, plasandu-se in interiorul conturului semne conventionale explicative care sa redea natura lor; - sinuozitatile mici ale drumurilor si apelor curgatoare se neglijeaza; - toate denumirile se inscriu in asa fel incat sa nu acopere spatiul necesar trecerii ulterioare a situatiei tactice; - formele de relief se redau printr-un numar redus de curbe de nivel - schema se completeaza cu urmatoarele date: sageata indicatoare a directiei nord, data intocmirii, gradul si numele executantului. Intocmirea schemei se executa in doua faze distincte si anume: transpunerea de pe harta a elementelor topografice necesare si trecerea continutului tactic. Transpunerea de pe harta a elementelor topografice se executa cu ajutorul patratelor (in situatiile cand este nevoie de o schema la scara ori se dinspune de timp), sau din vedere, la o scara aproximativa. Transpunerea elementelor topografice de pe harta pe schema cu ajutorul patratelor se executa dupa cum urmeaza: - se incadreaza pe harta portiunea de teren pentru care se intocmeste schema si se imparte in patrate mai mici, folosind in acest scop caroiajul kilometric existent (de exemplu, laturile fiecarui carou de 1 km se impart in 2 sau in 4); - pe hartia ce se intrebuinteaza pentru desenarea schemei, se traseaza o retea identica de patrate, tinand seama de urmatoarele considerente: - daca schema se intocmeste la scara hartii, laturile patratelor de pe hartie trebuie sa fie de aceeasi marime cu laturile patratelor de pe harta; - daca schema se intocmeste la o alta scara decat cea a hartii, laturile patratelor de pe hartie trebuie sa fie mai mici sau mai mari decat laturile patratelor de pe harta, corespunzator cu raportul de micsorare sau de marire dintre cele doua scari (de exemplu, daca scara hartii este de 1 : 50.000 iar cea a schemei 1 : 25.000, atunci laturile de pe hartie sunt de doua ori mai mari decat cele de pe harta; cu alte cuvinte, daca pe harta sunt de 1 cm atunci pe hartie trebuie sa fie de 2 cm);

- dupa construirea patratelor, cu ajutorul acestora se transpun (se deseneaza) de pe harta pe schema elementele topografice necesare (fig. 208); Fig. 208. - urmeaza apoi punerea situatiei tactice, dupa care schema se definitiveaza astfel cum s-a aratat mai sus. O cale mai operativa de transpunere a elementelor topografice de pe harta pe schema, in cazul cand aceasta se intocmeste la scara hartii, consta in copierea directa de pe harta a acestor elemente pe o hartie de calc sau pe orice alta hartie transparenta. Cand schema se intocmeste din vedere, executarea ei incepe prin desenarea mai intai a elementelor topografice situate la extremitatile portiunii de reprezentat, trecandu-se apoi treptat la desenarea celorlalte elemente, pastrand din vedere, pe cat posibil, proportionalitatea distantelor si dispunerea reciproca a diferitelor detalii pe harta si pe schema. In asemenea situatii intotdeauna se precizeaza ca schemele sunt intocmite fara scara, iar desenarea elementelor topografice si a detaliilor tactice se executa concomitent. Figurile 209 – 213 ilustreaza modul de intocmire a unor scheme dupa harta, redand atat continutul cat si destinatia acestei categorii de documente grafice de lupta. Fig. 209. Schema de observare. Fig. 210. Schema cu actiunea patrulei de cercetare (varianta). Fig. 211. a – schema trecerii la ofensiva din miscare a grupei de infanterie (varianta); b – schema apararii grupei de infanterie (varianta). Fig. 212. Schema apararii plutonului de tancuri (varianta). Fig. 213. Schema apararii mitralierei (varianta). C. Schitele Schita este cel mai simplu document grafic de lupta, fiind un desen simplu al unei portiuni mici de teren, care se intocmeste din vedere, de regula dintr-un singur punct de statie. Schitele se intocmesc pe file de carnet sau pe foi volante si contin un numar redus de detalii de teren, absolut necesare scopului tactic pentru care se executa. Desenul nu se face la scara, iar detaliile necesare din teren se reprezinta din vedere, avandu-se grija sa se respecte – pe cat este posibil – dispunerea lor reciproca. In timp de campanie, schita este documentul grafic de lupta cel mai frecvent intrebuintat la nivelul micilor subunitati. Dupa continutul si destinatia lor schitele sunt de mai multe feluri, dar cel mai des intrebuintate in practica sunt schita raport si schita de tragere. Schita raport (fig. 214 – 217) se intocmeste cu scopul de a raporta indeplinirea (partiala sau totala) unei misiuni de luota; acestea se intocmesc de cele mai multe ori cu ocazia recunoasterilor de orice fel sau in actiunile de cercetare. Pe aceste schite terenului trebuie astfel desenat, incat pe baza unor detalii caracteristice sau a unor inscriptii sa poata fi identificat usor pe harta. Datele si informatiile ce nu pot fi desenate pe schita se inscriu pe marginea acesteia sau pe verso sub forma de text. Fig. 214. Schita raport privind recunoasterea unei portiuni de teren. Fig. 215. Schita raport privind recunoasterea unui itinerar. Fig. 216. Schita raport pentru recunoasterea unui vad. Fig. 217. Schita raport cu actiunea grupului de cercetare in ambuscada organizata pe calea de deplasare a cercetarii inamicului. Schita de tragere (fig. 218, 219) se intocmeste in vederea conducerii focului subunitatii. Elementele topografice din raionul de dispunere a subunitatii proprii se reprezinta prin semne conventionale, iar reperele se deseneaza dupa cuym se vad in natura. Fig. 218. Schita de tragere a grupei de infanterie (varianta). Fig. 219. Schita de tragere a tancului (varianta). Capitolul VIII Fotografiile terenului si intrebuintarea lor in scopuri militare 31. Cunostinte generale despre fotografiile terenului

A. Aplicarea fotogrammetriei in domeniul militar Fotogrammetria este stiinta aplicata care studiaza principiile si metodele de determinare a dimensiunilor, formei si pozitiei obiectivelor din teren, pe baza imaginilor fotografice. Aceasta stiinta isi gaseste o larga aplicabilitate atat in economia nationala, cat si in armata. Fotogrammetria are o utilizare mereu crescanda pentru nevoile de aparare a patriei, furnizand materialul si procedeele de baza pentru intocmirea si corectarea (actualizarea) hartilor topografice sau speciale militare, dand totodata posibilitatea sa se studieze in timp scurt schimbarile ce intervin in dispozitivul inamic, in dispunerea si amplasarea diferitelor mijloace de lupta ca rachete, avioane, vase de razboi si altele. In conditiile luptei moderne, fotografiile terenului constituie unul din cele mai sigure documente de cercetare. Uneori, in lipsa hartilor, fotografia aeriana sau terestra este unicul document care inlocuieste in conditii bune pe acestea. Fotografiile terenului – impreuna cu datele pe care le furnizeaza alte genuri de cercetare – asigura un bogat material informativ, pe baza caruia comandantii pot stabili masuri corecte privind organizarea, conducerea si desfasurarea actiunilor de lupta ale trupelor. Fotografiile terenului – care redau cu fidelitate imaginea tuturor obiectivelor aflate pe suprafata fotografiata – prezinta urmatoarele avantaje din punct de vedere militar fata de hartile topografice: - constituie o reprezentare completa si obiectiva a terenului, redand situatia reala si actuala de pe suprafata terestra din momentul fotografierii; - asigura posibilitatea urmaririi activitatii militare a inamicului probabil, chiar in perioada de tensiune dinaintea declansarii actiunilor de lupta; - permit descoperirea la timp a dispozitivelor de lupta ale trupelor inamice, amplasarea principalelor mijloace de foc ale acestora; precum si a lucrarilor sale genistice; - prin fotografieri repetate usureaza urmarirea succesiva, in timp, a activitatii inamicului in anumite zone ce intereseaza in mod deosebit, asigurand astfel posibilitatea studierii tuturor modificarilor ce se produc in dispozitivul sau de lupta; - furnizeaza imagini recente pentru suprafete mari de teren, fiind in masura sa redea situatia de ansamblu de pe toata adancimea campului de lupta; - dau posibilitatea determinarii rapide a coordonatelor obiectivelor situate pe teritoriul ocupat de trupele inamice, necesare pentru tragerile de rachtete, artilerie si aruncatoare; - servesc la urmarirea rezultatelor unor actiuni executate de trupele proprii (controlul efectelor bombardamentelor de aviatie sau a tragerilor de artilerie si de rachete, verificarea modului in care s-a realizat mascarea trupelor proprii etc.); - asigura materialul de baza cu date recente pentru completarea sau corectarea (actualizarea) hartilor topografice de pe teritoriul ocupat de inamic sau de pe teritoriul propriu, precum si pentru intocmirea de noi harti topografice; - se folosesc la intocmirea fotodocumentelor sau a altor documente grafice de lupta cu continut special. B. Modul de obtinere a fotografiilor terenului si clasificarea acestora Dupa modul cum se obtin fotografiile terenului se deosebesc fotografiile cosmice, aeriene si terestre. Fotografiile cosmice se obtin cu ajutorul unei aparaturi montate pe bordul satelitilor artificiali ai Pamantului, cele aeriene – cu ajutorul unor aparate de fotografiat de constructie speciala, numite camere fotoaeriene, care se instaleaza pe avioane sau pe elicoptere amenajate anume in acest scop, iar cele terestre – cu aparate fotografice obisnuite sau prevazute cu periscop, precum si cu ajutorul unui aparat special numit fototeodolit. Fotografiile terenului se clasifica in functie de destinatia pe care o au si de scopul utilizarii lor ulterioare, dupa urmatoarele criterii: - in functie de pozitia axului optic al aparatului fotografic fata de terenul fotografiat: fotografii verticale sau nadirale (fig. 220 a, 221) – sunt cele luate cu axa de fotografiere perpendiculara sau aproape perpendiculara pe terenul fotografiat, si fotografii inclinate (fig. 220 b, 222) – sunt cele obtinute in conditiile cand axa de fotografiere are o inclinare de peste 10º fata de terenul fotografiat (fata de cele verticale au avantajul cuprinderii unei suprafete mai mari de teren, dar si dezavantajul a nu pot fi folosite pentru masurari sau determinari precise); - in functie de numarul si dispunerea fotografiilor: fotografii izolate – se executa asupra unor obiective izolate pe o suprafata mica (noduri de comunicatii, puncte obligate de trecere, porturi, aerodromuri, uzine sau fabrici destinate productiei cu caracter militar etc.), benzi de fotografii – se fac de-a lungul defileelor, cursurilor de apa, cailor de comunicatii rutiere si feroviare sau pe litoral, si fotografii de suprafata – se folosesc pentru executarea fotodocumentelor si pentru studiul general al campului de lupta; - in functie de scara de fotografiere: fotografiere: fotografii la scara mare – cand scara fotografiilor este mai mica de 1 : 30.000; - in functie de timpul cand se executa fotografierea: fotografii de zi – se executa la lumina zilei (pe cat posibil se executa in jurul amiezii, cand detaliile sau obiectivele de pe teren au umbra cea mai mica, iar terenul fotografiat este bine si uniform iluminat de razele Soarelui), si fotografii de noapte – se executa in timpul noptii, necesitand tehnica adecvata si metode speciale. Fotografiile terenului care – spre deosebire de fotografiile obisnuite – permit efectuarea de masuri precise pe imaginea lor fotografica se numesc fotograme. 32. Interpretarea fotogramelor A. Cunostinte generale despre fotointerpretare

Distingerea, recunoasterea, identificarea si interpretarea de fotograma a obiectivelor din teren (detalii de planimetrie, relief, obiective militare, dispozitive de lupta etc.) dupa imaginile lor fotografice se numeste fotointerpretare. Cu alte cuvinte, fotointerpretarea consta in totalitatea operatiunilor care permit ca in urma studiului amanuntit al fotogramelor sa se stabileasca natura, caracteristicile si destinatia obiectelor sau obiectivelor fotografiate. Fotointerpretarea se executa printr-una din urmatoarele metode: - cu ochiul liber – se foloseste pentru observarea de ansamblu a fotogramelor, in situatiile cand nu este necesara o fotointerpretare de detaliu; - cu ajutorul instrumentelor simple de marit – este metoda cel mai larga utilizata si se executa folosind un complet de lupe cu puteri diferite de marire; - prin metoda stereoscopica – constituie cea mai complexa metoda de fotointerpretare, prin aplicarea careia se asigura obtinerea de rezultate complete si sigure cu ajutorul instrumentului numit stereoscop. Rezultatele si calitatea fotointerpretarii sunt determinate de mai multi factori, de care depind siguranta si certitudinea identificarii pe fotograma a unui obiectiv in functie de imaginea sa fotografica. Dintre acesti factori, cei mai importanti sunt: - Caracteristicile obiectivelor fotografiate, concretizate in forma si dimensiunile acestora. Unele obiective ale caror forme sunt caracterizate printr-un aspect alungit (de exemplu transee, santuri de comunicatii, cai ferate simple etc.) pot fi usor identificate pe fotograma chiar daca grosimea imaginii acestora este mai mica de 0,1 mm, in timp ce altele de dimensiuni mici (de exemplu o rampa de lansare) nu mai pot fi identificate daca marimea imaginii lor este sub 0,1 mm. - Caracteristicile mediului inconjurator, concretizate in iluminarea obiectivelor si contrastul dintre acestea si suprafata pe care sunt amplasate. O iluminare uniforma a suprafatei fotografiate, claritatea atmosferei si distantele relativ mici de fotografiere asigura o buna calitate a imaginilor pe fotograma. Diferenta de culoare sau de nuanta (contrastul) dintre imaginea obiectivului si a terenului pe care se afla permite o mai usoara recunoastere si identificarea acestuia. In aceasta privinta este de retinut ca obiectivele care se mascheaza cu iarba sau cu frunze pot fi descoperite prin fotografieri repetate, chiar daca ele nu sunt vizibile, intrucat in urma uscarii materialelor vegetale folosite pentru mascare imaginea acestora capata alt contrast fata de terenul inconjurator. - Prelucrarea chimica de laborator a fotogramelor. O corecta prelucrare de laborator (folosirea substantelor chimice corespunzatoare, respectarea atenta a retetelor, aplicarea corecta a procesului de developare, fixare, spalare si uscare) constituie una din conditiile esentiale de obtinere a unei calitati bune a imaginii fotografice. - Conditiile tehnice de examinare a fotogramelor. Rezultatele si calitatea fotointerpretarii sunt influentate atat calitativ, cat si cantitativ modul, mijloacele si ambianta in care se desfasora aceasta creativitate. Folosirea unor instrumente ajutatoare de examinare (lupe, stereoscoape) si de masurare (rigle, compasuri de reductie), precum si a etaloanelor de comparare (imagini ale unor obiective similare identificate anterior), contribuie la ridicarea randamentului si preciziei fotointerpretarii. - Pregatirea si experienta fotointerpretatorului constituie de asemenea unui din factori determinanti in rezultatele si calitatea fotointerpretarii. Uneori fotointerpretarea este atat de simpla si sigura incat nu implica nici un fel de greutati. In alte situatii insa identificarea obiectelor din teren dupa imaginile lor fotografice este destul de greu de executat; in acest caz este necesar sa se tina seama de existenta unor indicii care pot furniza date despre obiectul fotografiat. Orice obiect sau obiectiv isi are particularitatile sale care permit deosebirea acestuia de altele. Aceste particularitati, cu ajutorul carora se pot identifica obiectele sau obiectivele, se numesc indicii de identificare si se impart in indicii de identificare directi si indirecti. Indicii de identificare directi sunt forma si dimensiunile obiectelor sau obiectivelor, precum si tonul (sau culoarea) imaginii in raport cu fondul pe care acestea apar. Este posibil ca imaginile unor obiective sa apara deformate pe fotograma, ca urmare a conditiilor de fotografiere sau ca rezultat al mascarii acestora. Intrucat multe obiecte au forme asemanatoare (exemplu un autocamion, un tanc, un transportor blindat, un ponton etc.), este necesar ca la identificarea acestora sa se tina seama de legatura ce exista intre forma si dimensiunile lor. Indicii de identificare indirecti sunt legatura reciproca cu obiecte sau obiective deja identificate, urmele activitatii acestora si umbrele lor de pe fotograma. Deoarece obiectivele militare sunt intotdeuna dispuse intr-o anumita ordine, in conformitate cu principiile de organizare ale diferitelor arme, fotointerpretarea tactica a unei zone incepe cu recunoastere si identificarea sistemului general de organizare, continuandu-se apoi cu identificarea celorlalte obiective in zone probabile de existenta ale acestora, dupa legatura ce exista intre forma si intinderea dispozitivului de lupta si locul de dispunere in cadrul acestuia a diferitelor elemente constitutive. Studierea urmelor activitatii obiectivelor usureaza descopererirea si identificarea lor. Astfel, punctele de comanda pot fi identificate dupa drumurile improvizate sau potecile ce se intalnesc intr-un anumit loc, tancurile se pot descoperi dupa urmele senilelor pe drumul parcurs pana la raionul de dispunere sau de concentrare, pozitiile mascate ale artileriei se pot recunoaste dupa aparitia unor fasii inguste ce se formeaza in prelungirea gurilor de foc in urma depunerii pe teren a pulberii arse. De asemenea, unele obiecte mari si inalte se pot identifica dupa imaginea urmei ce se proiecteaza pe suprafata fotografiata. Dupa cum rezulta din cele aratate, fotointerpretarea este un proces complex de gandire in care – pe baza imaginilor ce se studiaza pe fotograme si a cunoasterii temeinice a obiectelor in legatura lor reciproca – se precizeaza existenta, continutul si natura obiectelor sau obiectivelor de pe terenul fotografiat. In functie de scopul urmarit, fotointerpretarea poate fi topografica, tactica, agricola, geologica, forestiera, geografica etc., scotandu-se in evidenta – in fiecare caz in parte – acele particularitati care sunt necesare pentru rezolvarea sarcinilor speciale, stiintifice, ingineresti, economice sau militare. Nici unul dintre aceste domenii de activitate – si cu atat mai putin domeniul militar – nu se poate lipsi insa de fotointerpretarea topografica. B. Fotointerpretarea topografica

Procesul de fotointerpretare topografica cuprinde gasirea imaginii detaliului din teren pe fotograma, stabilirea detaliului insasi pe care-l reprezinta imaginea gasita si determinarea caracteristicilor acestuia. Rezultatele fotointerpretarii fotografice se confrunta intotdeauna cu terenul (exceptand zonele ocupate de trupele inamice), pentru a completa detaliile de dimensiuni mici ce nu apar pe fotograma (fantani, pietre kilometrice, linii telefonice si altele), precum si in vederea culegerii datelor sau caracteristicilor pe care fotograma nu le poate furniza (tonajul podurilor, materialul de acoperire a soselelor, viteza cursurilor de apa etc.). In cele ce urmeaza se dau cateva indicatii generale privind fotointerpretarea principalelor categorii de detalii de planimetrie si de relief. a. Localitatile Imaginea unei localitati pe o fotograma aeriana verticala seamana cu semnul conventional al localitatii pe harta. Din acest motiv fotointerpretarea lor nu reprezinta greutati. Imaginile constructiilor din localitati apar pe fotograma sub forma de dreptunghiuri ce se deosebesc intre ele dupa marime si ton. Partea luminata a acoperisurilor are o nuanta mai deschisa fata de cea umbrita, a caror nuanta este mai inchisa. Constructiile locuibile se disting dupa dispunerea lor catre strazi sau catre marginea drumurilor, iar cele nelocuibile – dupa pozita lor catre extremitatea curtilor. Localitatile de tip urban (municipii, orase) in majoritatea cazurilor au o forma regulata si se caracterizeaza prin strazi dispuse in mod organizat, ca urmare a sistematizarii lor (fig. 223 – 225). In mod obisnuit partea centrala a acestor localitati este mai densa, cu cladiri mari si durabile. Cvartatele de constructii se disting pe fotograma sub forma unor fasii de dreptunghiuri inchise la culoare, despartite de strazile ce au un ton mai deschis. Intreprinderile industriale sunt de obicei dispuse catre periferii si se deosebesc de cladirile de locuit prin forma si marimea constructiilor de baza si auxiliare, prin suprafatele mari pe care le ocupa, precum si prin existenta cailor rutiere si feroviare de acces. Tot in zonele marginase sunt dispuse de regula cazarmile si garile, iar la distante variabile de periferii – aerodromurile. Fig. 223. Municipiu, scara 1 : 2.000 : 1 – piata; 2 – bulevard; 3 – strazi; 4 – cvartale cu cladiri de locuit; 5 – cladire proeminenta. Fig. 224. Oras, scara 1 : 12.500 : 1 – strazi principale; 2 – strazi secundare; 3 – cvartale cu cladiri de locuit; 4 – spatii verzi. Fig. 225. Periferia unei localitati de tip urban, scara 1 : 3.500 : 1 – gara; 2 – depoul de locomotive; 3 – fabrici si uzine; 4 – cosuri de fabrici. Localitatile de tip rural (comune, sate) se disting prin varietatea misiunilor si conturilor (fig. 226, 227). La ses aceste localitari sunt de obicei mai sistematizate, strada principala este dreapta si mai larga decat celelalte strazi, iar curtile sunt dispuse aproximativ la aceeasi distanta unele de altele de-a lungul strazilor. In zonele deluroase si muntoase dispunerea strazilor si a curtilor este neuniforma, in functie de forma de relief pe care se situeaza. Strazile au o nuanta mai deschisa pe fotogramele luate vara si mai inchise pe cele luate in anotimpurile ploioase sau iarna. Casele de locuit se deosebesc de celelalte constructii gospodaresti prin faptul ca sunt de obicei asezate la strada. Cladirile publice se pot descoperi dupa faptul ca dimensiunilor sunt mai mari decat dimensiunile caselor de locuit. Bisericile se identifica usor dupa dimensiunile lor mari si dupa umbrele lor specifice ca forma, precum si prin faptul ca aproape intotdeauna sunt dispuse in parculete sau piete. Fig. 226. Localitate de tip rural in zona de ses, scara 1 : 5000 1 – strada principala; 2 – strazi secundare; 3 – cladiri de locuit; 4 – constructii gospodaresti; 5 – gradini de zarzavat. Fig. 227. Localitate de tip rural in zona deluroasa, scara 1 : 15.000 1 – strada principala; 2 – strazi secundare; 3 – cladiri de locuit; 4 – cladire proeminenta; 5 – biserica; 6 – gradini cu zarzavat; 7 – teren arabil; 8 – paduri de foioase. Grupurile de constructii din afara localitatilor (fig. 228) se pot descoperi foarte usor dupa imaginile lor caracteristice, care ies in evidenta pe fondul general al imaginii terenului pe care se situeaza. In afara imaginilor constructiilor propriu-zise, prezenta lor mai este indicata de existenta grupurilor de pomi, a imprejmuirilor de diferite feluri sau a potecilor si drumurilor de exploatare de camp ce se indreapta catre localitatile apropiate sau catre drumurile de categorie superioara. Fig. 228. Grupuri de cladiri in afara localitatilor, scara 1 : 10.000: 1 – cladiri de locuit si constructii gospodaresti; 2 – drum de legatura; 3 – drumuri de exploatare de camp; 4 – padurice; 5 – teren arabil. b. Constructii industriale, agricole si social-culturale Fabricile si uzinele (fig. 229 - 231) se disting dupa marimea si dispunerea reciproca a cladirilor, precum si dupa caile de acces ce se indreapta catre acestea. Pe fotograme se pot recunoaste in toate cazurile atelierele si halele, plasate unele in apropierea celorlalte si avand felurite dimensiuni si forme; imaginile lor pe fotograma se prezinta sub forma unor corpuri lungi, late si inalte. Cladirile auxiliare, precum si cele destinate administratiei se deosebesc prin dimensiuni mai

reduse si prin forma sau dispunerea lor fata de ateliere si hale. Toate cladirile intreprinderilor industriale sunt plasate de obicei pe o suprafata mare de teren, de regula inconjurate cu garduri inalte de beton sau de piatra. In curtea acestora sau in imediata apropiere sunt plasate depozitele de combustibil, de materie prima sau finita. Pe fotograma se disting bine cosurile inalte de caramida, turnurile si celelalte constructii sau instalatii inalte. Fig. 229. Fabrica de tractoare, scara 1 : 20.000: 1 – hale industriale; 2 – cladiri auxiliare; 3 – parc de tractoare; 4 – cale ferata cu mai multe linii de grarare. Fig. 230. Fabrica de ciment, scara 1 : 20.000: 1 – hale de fabricatie; 2 – concasoare; 3 – cladiri auxiliare; 4 – depozite de produse finite; 5 – cosuri de fabrica; 6 castel de apa. Fig. 231. Combinat chimic, scara 1 : 7500: 1 – hale industriale; 2 – cladiri auxiliare; 3 – rezervoare; 4 – conducte; 5 – vagoane cisterna pe calea ferata. Constructiile agricole se pot identifica dupa dispunerea grupata in afara localitatilor rurale sau dupa amplasarea lor sistematizata la marginea acestora (fig. 232), precum si dupa forma si marimea specifice. Silozurile de cereale se identifica dupa formele si dimensiunile lor specifice, cu cladiri inalte si masive dispuse in imediata apropiere a soselelor sau a cailor ferate. In apropierea cladirilor principale se pot descoperi constructiile si magaziile auxiliare. Fig. 232. Constructii agricole, scara 1 : 7500: 1 – grajduri construite; 2 – grajduri in constructie. Statiile de retransmisie pentru televiziune (fig. 233) se descopera intotdeauna pe forme de teren dominante, dupa antena a carei umbra se vede clar pe fotograma, precum si dupa dispunerea in apropierea acesteia a cladirilor cu instalatiile tehnice si a celor auxiliare pentru paza si deservire. Statiile de radioemisie (fig. 234) se identifica dupa antenele metalice de emisie dispuse alaturat in linie dreapta si situate la oarecare departare de cladirea principala a statiei. Terenul apartinator statiei este inconjurat de un gard bine vizibil pe fotograma. Fig. 233. Statie de retransmisie t.v., scara 1 : 7500: 1 – antena de retransmisie; 2 – cladirea cu instalatiile tehnice; 3 – cladiri auxiliare; 4 – drum de acces. Fig. 234. Statie de radioemisie, scara 1 : 7500: 1 – antenele de radioemisie; 2 – cladirea principala; 3 – constructii auxiliare; 4 – gardul inconjurator. c. Reteaua de comunicatii Fotointerpretarea retelei de comunicatii se executa cu scopul de a stabili densitatea si natura acestora, de a recunoaste portiunile de drum care ingreuiaza circulatia (curbe periculoase, pante mari, defilee sau trecatori etc.) si a identifica existenta locurilor de trecere peste obstacole naturale (poduri, bacuri, vaduri, tuneluri etc.). Drumurile de toate categoriile (fig. 235 – 238) se identifica destul de usor pe fotograma, cu exceptia drumurilor de exploatare de camp si a potecilor care la scari mici (sau prin paduri) nu se vad deslusit. Soselele modernizate si soselele se recunoasc dupa faptul ca au portiuni mari in linie dreapta, latimea suficient de mare, margini foarte regulate si santuri sau poteci de-a lungul lor, iar uneori si plantatii de copaci. Imaginea soselelor se prezinta pe fotograme sub forma unor fasii cu un ton constant deschis, avand pe margini liniile subtiri si intunecate ale santurilor precum si punctisoarele negre ale copacilor (cand exista plantatii in lungul lor). Drumurile naturale imbunatatite se deosebesc de sosele prin tonul lor mai cenusiu, prin scurtarea portiunilor in linie dreapta si latimea lor mai mica, prin marginile mai putin uniforme si deseori prin lipsa santurilor la margine. Fig. 235. Autostrada, scara 1 : 8000: 1 – traseul autostrazii; 2 – cale ferata dubla electrificata; 3 – stalpii de sustinere ai liniei electrice; 4 – pasaj de nivel (calea ferata). Fig. 236. Sosea modernizata, scara 1 : 7500: 1 – traseul soselei; 2 – curba periculoasa; 3 – zid de protectie; 4 – debleu; 5 – rambleu; 6 – canton; 7 – sant; 8 – plantatie; 9 rapa. Fig. 237. Drumuri naturale imbunatatite in zona muntoasa: 1 – traseul drumului; 2 – raze de curbura sub 25 m; 3 – curbe periculoase; 4 – padure deasa de conifere; 5 – padure compacta de foioase; 6 – cabane turistice. Fig. 238. Drumuri de diferite categorii, scara 1 : 6000: 1 – sosea cu plantatii pe ambele parti; 2 – rambleu; 3 – debleu; 4 – drum natural imbunatatit; 5 – drum de legatura; 6 – drum de exploatare pe camp; 7 – copac izolat.

Caile ferate (fig. 239 – 242) se identifica usor pe fotograme la scari mari si medii, dupa imaginea lor liniara cu un ton gri inchis, precum si dupa razele mari de curbura la schimbarea directiei. In lungul lor se descopera la o observare atenta principalele constructii aferente ca triaje, depouri, gari, statii, halte si cantoane. Imaginea terasamentului se prezinta sub diverse tonuri cenusii, in functie de culoarea stratului de balast. Cu cat scara de fotografiere se micsoreaza, cu atat mai greu devine diferentierea cailor ferate simple fata de cele duble, a liniilor cu ecartament normal fata de cele inguste sau a cailor ferate electrificate (care se identifica dupa imaginea stalpilor de sustinere a liniei electrice) fata de cele cu tractiune clasica. Caile ferate inguste se deosebesc de cele normale prin ingustimea imaginilor lor, precum si prin curbe cu raze mai mici de curbura; acestea se descopera mai ales in regiunile muntoase, in zonele cu exploatari forestiere sau miniere. Fig. 239. Cale ferata simpla cu ecartament normal, scara 1 : 7500: 1 – traseul caii ferate; 2 – tren de marfa in cursa; 3 – pod metalic; 4 – pod de beton; 5 – rau cu maluri abrupte acoperite cu vegetatie arborescenta; 6 – moara cu cos. Fig. 240. Cale electrificata, scara 1 : 8000: 1 – traseul caii ferate; 2 – stalpii de sustinere ai liniei electrice; 3 – locomotiva in stationare cu 2 vagoane de marfa; 4 – castel de apa. Fig. 241. Cale ferata dubla, scara 1 : 7500: 1 – traseul caii ferate; 2 – linie de garare; 3 – podet; 4 – trecere la nivel; 5 – sosea modernizata. Fig. 242. Gara si triaj, scara 1 : 7500: 1 – cladirea principala a garii; 2 – trenuri de persoanein stationare; 3 – triajul; 4 – garnituri de marfa; 5 – pasarela; 6 – depozite de marfa; 7 – depozit de combustibil. Trecerile peste obstacole naturale se identifica prin observarea atenta a traseelor cailor de comunicatii rutiere sau feroviare. Tunelurile se descopera prin faptul ca drumurile sau caile ferate se intrerup intr-un anumit loc, urmand a-si continua traseul la o departare oarecare de locul intreruperii. Podurile (fig. 239, 243, 244) se identifica sigur, urmarind trecerea peste rauri sau peste vai a drumurilor. Materialul din care sunt construite se deduce pe baza unor indicii indirecti cum sunt tonul imaginii si forma sau dimensiunilor umbrei. Astfel, podurile metalice se identifica dupa forma umbrei si dupa imaginea cu un ton inchis, iar cele de beton – dupa faptul ca sunt mai late si au o imagine cu un ton mai deschis. De asemenea, intotdeauna este necesar sa se tina seama de corelatia ce exista intre materialul de constructie al podurilor si categoria caii de comunicatie pe care se situeaza, cunoscut fiind faptul ca in general podurile de cale ferata sunt metalice, cele pe autostrazi sau pe sosele modernizate sunt construite din beton sau din ciment pentru a rezista traficului intens, iar cele pe sosele si pe drumuri naturale imbunatatite sunt construite din piatra sau uneori din lemn. Bacurile (fig. 245) si vadurile se identifica pe fotograma dupa aspectul specific al imaginilor lor, precum si dupa caile de acces care se indreapta catre ele. Fig. 243. Pod metalic cu etaj, scara 1 : 7500: 1 – pod de sosea suprapus peste pod de cale ferata; 2 – sosea modernizata; 3 – cale ferata. Fig. 244. Pod de lemn, scara 1 : 7500: 1 – drum natural imbunatati; 2 – pod de lemn; 3 – rau cu maluri abrupte. Fig. 245. Bac, scara 1 : 8000: 1 – cai de acces; 2 – bac. d. Hidrografia Toate spatiile acoperite cu apa pot fi identificate pe fotograme fara greutate. Tonul imaginii apei variaza de la negru la alb, in functie de reflectia luminii si de acuratetea apei. De exemplu apa lina si curata are un ton foarte inchis, iar cea tulbure – cenusiu deschis. La apele mai putin adanci, tonul imaginii mai depinde si de natura fundului albiei. Astfel albia cu fundul nisipos sau pietros da un ton deschis imaginii apei pe fotograma, iar albia cu fundul namolos sau argilos – un ton mai inchis. Paraiele si raurile de ses (fig. 246, 247) se identifica dupa imaginea lor foarte sinuoasa, caracteristica zonelor de campie (mai ales in cazul paraurilor), avand latimi variabile, tonuri mai mult sau mai putin inchise si maluri neregulate. Cele de munte (fig. 248) de obicei sunt mai subtiri, au tonuri mai deschise si un curs mai putin sinuos. Fluviile (fig. 253) au imaginea unor panglici de latime variabila, care se curbeaza domol dupa formele de teren si au diferite tonuri de cenusiu. Navigabilitatea unui curs de apa se deduce dupa prezenta pe acesta a vaselor fluviale ce se recunosc usor dupa imaginea caracteristica a formelor si dimensiunilor lor, precum si in urma descoperii debarcaderelor, cheiurilor sau porturilor pe mal. Canalurile (fig. 249) se pot identifica prin latimea constanta a imaginii albiei, prin malurile uniforme, in general drepte, si prin imaginea constructiilor hidrotehnice aferente (stavilare, statii de pompare etc.). litoralul maritim (fig. 250) se recunoaste dupa imaginea usor curbata a liniilor de mal, precum si dupa diferenta neta dintre tonul imaginii apei si cel al uscatului. Lacurile (fig. 251) se identifica prin observarea atenta a unor contururi inchise de forme si dimensiuni diferite, in interiorul carora tonul apei este aproape uniform inchis.Unele constructii hidrotehnice sau portuare se recunosc pe fotograma dupa aspectul caracteristic al imaginilor acestora. Astfel, barajele (fig. 252) se descopera la unul din capetele lacurilor de acumulare, distingandu-se clar pe fondul intunecat al apei. Porturile fluviale (fig. 253.) se identifica dupa dana in care se afla vasele, dupa multimea cladirilor si constructiilor auxiliare, dispunerea depozitelor si suprafetele mai ocupate

pentru depozitarea marfurilor pe mal. Porturile maritime (fig. 254) se recunosc dupa numeroasele constructii si instalatii mari, fiind despartite de mare prin spargatoare de valuri si diguri, care se disting bine pe fondul apei printr-o fasie dreapta sau franta cu tonul cenusiu. Fig. 246. Parau in zona de ses, scara 1 : 7500: (malurile sunt acoperite cu vegetatie arborescenta) Fig. 247. Rau in zona de ses, scara 1 : 10000: 1 – albia raului; 2 – diguri; 3 – brat mort. Fig. 248. Ape curgatoare in zona muntoasa, scara 1 : 15000: 1 – rau; 2 – parau; 3 – complex turistic; 4 – teleferic. Fig. 249. Canal principal de irigatii, scara 1 : 8000: 1 – traseul canalului. Fig. 250. Litoralul maritim, scara 1 : 20000: 1 – linie de mal; 2 – bancuri de nisip; 3 – marea; 4 – plaja; 5 – padure de foioase cu tufaris. Fig. 251. Lac, scara 1 : 12000: 1 – suprafata lacului; 2 – linie de mal nedefinita; 3 – teren mlastinos. Fig. 252. Baraj, scara 1 : 7500: 1 – baraj cu acostament carosabil; 2 – lac de acumulare; 3 – constructii auxiliare; 4 – sosea. Fig. 253. Port fluvial, scara 1 : 33000: 1 – capitania portului; 2 – dana cu vase ancorate; 3 – depozite; 4 – stive de cherestea; 5 – fluviu; 6 – cale ferata si sosea; 7 – vase in cursa. Fig. 254. Port maritim, scara 1 : 33000: 1 – constructii si instalatii portuare; 2 – depozite; 3 – dane cu vase ancorate; 4 – spargator; 5 – diguri; 6 – drumuri de acces rutiere si feroviare; 7 – marea. e. Vegetatia arborescenta Imaginile padurilor pe fotograma sunt bine vizibile la orice scara de fotografiere; acestea se recunosc dupa dimensiunile lor neuniforme si dupa tonul in general mai inchis. Contururile (lizierele) au forme diverse dar se pot stabili precis pe fotograma, ceea ce permite determinarea suprafetelor impadurite, cu condutia cunoasterii scarii de fotografiere. Fiecare specie de padure isi are imaginea sa deosebita, dar fotointerpretarea topografica urmareste numai deosebirea diferitelor esente, ceea ce este suficient si din punct de vedere tactic. Indicii de identificare a diferitelor esente de padure in ordinea importantei lor sunt umbra, tonul si forma imaginii. Padurile de foioase (fig. 255, 256) se recunosc prin umbra rotunda a copacilor si dupa forma difuza, buclata a coroanelor. Datorita puterii reflectoare a razelor solare de catre coroanele copacilor, tonul general al unei paduri de foioase bine iluminate este mai deschis decat cel al coniferelor, care se pot identifica dupa umbrele conice, ascutite si negre ale copacilor si dupa forma imaginii coroanelor de un ton cenusiu inchis. Fig. 255. Paduri de foioase: a – scara 1 : 75000; b – scara 1 : 10000. 1 – padure compacta; 2 – padure arsa; 3 – casa de padurat; 4 – cabana. Fig. 256. Padure de foioase, scara 1 : 5000: 1 – padure deasa; 2 – padure rara; 3 – padure taiata; 4 – drum de exploatare prin padure. f. Relieful Pentru fotointerpretarea reliefului, fotogramele furnizeaza numeroase informatii privind dispunerea reciproca, dimensiunile, forma si directia crestelor, vailor si pantelor, vizibilitatea intre puncte, existenta stancilor, rapelor, movilelor, gropilor, care constituie tot atatea obstacole naturale, dar servesc in acelasi timp si ca repere de orientare in teren. Cel mai bun procedeu pentru obtinerea de pe fotograme a informatiilor privitoare la relief constituie observarea si examinarea sa stereoscopica. Studierea reliefului se poate face si pe fotograma izolata; in acest caz principalii indici de identificare a formelor de relief sunt umbrele pantelor, tonul imaginii si interdependenta acestor forme cu detalii in planimetrie. Pantele luminate de soare au pe fotograma un ton mult mai deschis decat cele umbrite, iar pantele abrupte, rapele si viroagele au o umbra intunecata. Luand separat diferite elemente de relief de mica intindere, acestea se pot identifica astfel: - gropile se recunosc dupa umbrele mai deschise ale marginilor lor fata de cea a peretilor, avand forme si dimensiuni diferite;

- movilele au imaginea unor pete rotunde sau ovale, al caror ton depinde de natura solului sau a vegetatiei; - viroagele, rapele si ravenele se identifica usor dupa imaginile lor caracteristice ramificate precum si dupa umbrele peretilor abrupti ai acestora; - stancile se recunosc dupa umbra rupturilor, crapaturilor si colturilor acestora, precum si dupa tonul deschis al peretilor luminati de razele solare. C. Fotointerpretarea tactica a. Generalitati despre fotointerpretarea tactica Fotointerpretarea tactica consta in descoperirea si identificarea obiectivelor militare dispuse pe terenul fotografiat, stabilirea caracteristicilor cantitative si calitative ale obiectivelor descoperite, precum si a relatiilor existente intre acestea, precizarea datelor asupra trupelor aflate in diferite situatii si legarea tuturor datelor asupra trupelor aflate in situatii si legarea tuturor datelor obtinute intr-un ansamblu unitar de informatii asupra inamicului si a terenului ocupat de acesta. Fotointerpretarea tactica se deosebeste de cea topografica printr-un numar sporit de greutati intampinate in procesul de executare a acestei activitati, datorita pe de o parte diversitatii mari a obiectivelor de pe suprafata fotografiata, dintre care unele prezinta mereu noi aspecte (dispozitivele de lupta, lucrarile genistice, tehnica noua de lupta), iar pe de alta parte din cauza mascarii executate de inamic, ceea ce face ca unele obiective sa fie ascunse complet, deformnate sau greu de observat si recunoscut. Asemenea fotointerpretarii topografice, procesul de baa in fotointerpretarea tactica consta in determinarea naturii obiectivelor militare dupa imaginile lor fotografice, cu ajutorul indiciilor de identificare specifici acestora. Indicii de identificare utilizati in procesul fotointerpretarii tactice sunt: dimensiunile (cu ajutorul carora se pot determina marimea reala a obiectivelor); forma (care caracterizeaza aspectul exterior, conturul si volumul obiectivelor); tonul (cu ajutorul caruia i se pot deosebi imaginile diferitelor obiective pe fondul terenului inconjurator sau intre ele); umbra (pe care o are obiectivul pe imaginea terenului inconjurator si care permite deducerea formei sale); dispunerea in teren si legatura reciproca dintre obiective, precum si semnele sau urmele actiunii obiectivelor (care se pot observa prin schimbarile produse in teren). Pentru ca fotointerpretarea tactica sa corespunda pe deplin scopului urmarit, continutul ei trebuie sa cuprinda numai elementele esentiale (neglijand amanuntele inutile) si sa precizeze cat mai exact posibil caracteristicile obiectivelor. Precizia rezultatelor obtinute trebuie sa fie in concordanta cu scopul urmarit, iar fotointerpretarea in sine sa fie executata cat mai repede pentru a folosi in timp util trupelor. Pentru o mai operativa informare a comandantilor, fotointerpretarea tactica se executa in doua faze distincte si anume: fotointerpretarea initiala (care se executa in scopul stabilirii aspectului general al campului de lupta si in vederea identificarii in cadrul dispozitivelor de lupta a transeelor, a lucrarilor genistice, a pozitiilor de tragere, precum si a zonelor celor mai probabile de dispunere a mijloacelor de nimicire in masa ale inamicului), si fotointerpretarea completa (care se executa in cea de-a doua urgenta, constand in precizarea tuturor datelor si informatiilor ce se pot obtine de pe fotograme). Rezultatele activitati de fotointerpretare se concretizeaza prin semne conventionale tactice sau topografice, acestea fiind desenate direct pe fotograme alaturi de imaginea obiectivelor identificate sau pe o hartie de calc ce se suprapune pe fotograma (in acest caz semnele conventionale se deseneaza exact pe locul de dispunere a obiectivelor pe care le reprezinta0). b. Indicii despre identificarea obiectivelor militare Pozitiile infanteriei (fig. 260) se identifica incepand cu transeele si santurile de comunicatii, care apar pe fotograma sub forma unor dungi subtiri cu ton inchis (umbrele peretilor) insotite pe ambele parti cu dungi mai late si cu un ton mai deschis (parapetul si paradosul). Locasurile individuale de tragere din transee se recunosc dupa faptul ca sunt orientate spre front si apar sub forma unor iesinduri scurte de culoare inchisa. Amplasamentele pentru armamentul greu de infanterie se descopera pe fotograma dupa imaginea lor in forma de semicerc cu ton deschis. Barajele antiinfanterie (campuri de mine, retelele de sarma) se identifica direct dupa imaginea lor, dar numai pe fotograme la scarile 1 : 5000 si mai mari. Fig. 260. Pozitiile infanteriei, scara 1 : 5000: 1 – transee; 2 – santuri de comunicatii; 3 – locasuri individuale de tragere; 4 – amplasament pentru mitraliera in transee; 5 – amplasament pentru mitraliera in afara transeei; 6 – adaposturi sub parapet; 7 – adapost de tip usor; 8 – aruncator portativ de grenade; 9 – tun de calibru mic adapostit in amplasament; 10 – tanc mijlociu adapostit in amplasament; 11 – urme de senile. Pozitiile de tragere ale artileriei (fig. 261 – 265) se cauta la o anumita distanta fata de limita dinainte, cunoscand faptul ca acestea se dispun in functie de tipul si calibru pieselor, de distanta de tragere, de misiunile de foc si de conditiile terenului. Aceste pozitii se recunosc dupa forma si dimensiunile amplasamentelor pentru piese a caror observare atenta de catre un fotointerpretator experimentat permite stabilirea tipului, numarului si dispunerii reciproce a pieselor, astfel: - artileria de camp se identifica tinand seama de faptul ca aceasta se constituie de obicei in grupa si se dispune intro fasie situata la 3 – 9 km fata de limita dinainte; imaginile amplasamentelor au forma rotunda, de arc sau de potcoava cu un ton inchis la mijloc si deschis spre margini, dimensiunile acestora fiind mai mari sau mai mici in functie de calibrul pieselor;

- artileria antitanc se identifica cunoscand faptul ca aceasta se dispune pe locurile favorabile deplasarii tancurilor partii adverse, pe caile de acces ce duc spre adancimea apararii proprii, la lizierele padurilor, la marginile localitatilor sau la intersectiile strazilor instalate pe limita dinainte sua imediat in spatele acesteia; - artileria antiaeriana se identifica dupa caracterul specific al formei amplasamentelor si dupa locul acestor mijloace in dispozitivul de lupta, cunoscand faptul ca ele se dispun in apropierea obiectivelor pe care le apara. Astfel, pozitiile de tragere se cauta si se descopera in apropierea aerodromurilor, bazelor maritime militare, porturilor, nodurilor de comunicatii, punctelor obligate de trecere, la marginea sau in interiorul centrelor populate importante si in alte asemenea locuri. Amplasamentele se recunosc dupa forma lor rotunda sau dreptunghiulara, avand diferite dimensiuni in functie de calibrul pieselor, fiind dispuse in teren la distante de 50 – 100 m unele de altele. Pozitiile de tragere ale aruncatoarelor de mine se pot descoperi pe fotograme dupa imaginile lor sub forma de cerculete cu un ton cenusiu inchis sau negru de dimensiuni relativ mici, alaturi de care se observa adaposturi si santuri de comunicatii. Umbra lasata de peretele amplasamentului si al rampei, in cazul luminarii laterale in momentul fotografierii, este conica. Fig. 261. Pozitia de tragere a unei baterii de tunuri a.a. de calibru mic, scara 1 : 5000: 1 – tunuri a.a. de calibru mic in amplasament; 2 – statia de radiolocatie de ochire in amplasament; 3 – mijloace de transport adapostite in amplasament. Fig. 262. Diferite piese de artilerie in amplasament, scara 1 : 5000: 1 – 4 mitraliere a.a. de calibru mare; 2 – 3 aruncatoare de mine de calibru mic; 3 – 5 – masini de transport adapostite in amplasament. Fig. 263. Artilerie amplasata la teren, scara 1 : 5000: 1 – 2 tunuri de camp de calibru mic; 2 – 2 tunuri de camp de calibru mijlociu; 3 – 2 tunuri autopropulsate. Fig. 264. Aruncatoare de mine in amplasament, scara 1 : 5000: 1 – 2 aruncatoare de mine de calibru mare; 2 – adapost de tip usor. Fig. 265. Piese de artilerie si mijloace de tractare, scara 1 : 5000: 1 – 2 piese de artilerie de calibru mic adapostite in amplasament; 2 – 2 piese de artilerie de calibru mic neadapostite; 3 – tractor neadapostit; 4 – tractor adapostit in amplasament; 5 – tanc adapostit in amplasament. Adaposturile pentru tehnica de lupta si mijloace de transport (fig. 266, 267) se identifica dupa forma lor dreptunghiulara, cu dimensiuni mai mari decat cele corespunzatoare mijloacelor adapostite. Pe fotograme adaposturile neocupate au un ton mai deschis decat cel al terenului inconjurator, iar cele ocupate au tonuri mai inchise. Adaposturile pentru tancuri se disting fata de cele pentru mijloace de transport dupa imaginea sapaturii pentru teava, care se situeaza in partea din fata a adapostului si are forma unei dungi subtiri cu ton inchis. Fig. 266. Adaposturi pentru tehnica de lupta si mijloace de transport, scara 1 : 5000: 1 – adaposturi pregatite pentru tancuri; 2 – tanc adapostit in amplasament; 3 – tractoare neadapostite; 4 – transportor blindat in deplasare. Fig. 267. Adaposturi in padure pentru mijloace de transport, scara 1 : 5000: 1 – 3 adaposturi pregatite pentru autocamioane. Tehnica de lupta in mars sau in dispozitiv de lupta (fig. 268 – 270) se recunoaste si se identifica pe fotograme dupa aspectul specific al imaginilor caracteristice, astfel: - artileria se identifica dupa umbra pieselor, forma si dimensiunile remorcilor si modul de transportare; remorcile au umbra in trepte datorita formei lor specifice, iar armamentul se deosebeste dupa faptul ca tunurile se transporta cu teava inapoi, iar aruncatoarele cu teava inainte fata de directia de deplasare; - tancurile neadapostite se recunosc dupa forma lor dreptunghiulara cu un ton cenusiu mai mult sau mai putin inschis, precum si dupa forma umbrei turelelor, iar in coloana se identifica dupa faptul ca ele se gasesc in fruntea acestora; in cazul deplasarii in afara drumurilor, urmele lasate de senile indica prezenta tancurilor precum si dispunerea sau numarul lor in pozitiile de asteptare; - transportoarele blindate se recunosc dupa faptul ca imaginile lor au forme mai lungi si mai inguste decat cele ale tancurilor si sunt mai ingrosate la mijloc; ele se mai pot identifica si dupa faptul ca atat in coloana cat si in lupta se situeaza in urma tancurilor; - celelalte mijloace de transport (masini usoare, autocamioane etc.) in mars se identifica dupa forma si dimensiunile caracteristice, precum si dupa umbra aruncata de acestea; imaginile umbrelor masinilor usoare apar sub forma unor pete alungite cu un ton inchis, iar cele ale autocamioanelor sunt etajate dupa forma lor caracteristica (motor, cabina, caroserie). Fig. 268. Diferite mijloace de transport surprinse nemascate in raionul de concentrare, scara 1 : 4000. Fig. 269. Tehnica de lupta in deplasare pe o sosea modernizata, scara 1 : 5000.

Fig. 270. Coloana de artilerie in mars, scara 1 : 4000. Aerodromurile (fig. 271, 272) se cauta si se identifica pe fotograme stiind ca ele ocupa o suprafata mare si plana, de regula in apropierea localitatilor mai importante, iar cele de campanie intr-un teren prielnic cu suprafata mai mica. Pistele de aterizare-decolare si benzile de rulaj se identifica usor pe fotograma dupa forma si imaginile lor caracteristice, avand un ton deschis. Hangarele, depozitele, constructiile auxiliare si diferitele amplasament se recunosc si se determina dupa formele, dimensiunile si umbrele lor. Avioanele se recunosc usor dupa aceleasi indicii de mai sus, precum si dupa tonul lor in general deschis. Fig. 271. Aeroport fals de campanie, scara 1 : 7000. (Caracterul fals se deduce din lipsa totala a constructiilor, a instalatiilor de deservire, a depozitelor si a oricaror urme de activitati; imaginile avioanelor nu au formele si dimensiunile avioanelor de lupta si sunt lipsite de umbra deci sunt macheate.) Fig. 272. Portiune dintr-un aerodrom permanent, scara 1 : 5000: 1 – banda de rulaj; 2 – hangare; 3 – cladiri auxiliare si de deservire; 4 – depozite; 5 – avioane de diferite tipuri. Bazele maritime militare, porturile militare si alte obiective militare de pe litoral se recunosc si se interpreteaza pe fotograme dupa urmatorii indicii de identificare: forma regulata a suprafetelor de apa, existenta navelor si a diferitelor instalatii, dispunerea mijloacelor de aparare antiaeriana si de coasta, prezenta numeroaselor adaposturi pentru diferite obiective, a lucrarilor genistice de aparare si a instalatiilor radiotehnice. 33. Lucrul cu fotograma aeriana. A. Determinarea scarii fotogramei Scara fotogramei aeriene verticale rezulta din raportul dintre lungimea unui segment ab de pe fotograma F si lungimea segmentului corespunzator AB pe terenul T, considerat plan, sau din raportul dintre distanta focala f a camerei fotoaeriene si inaltimea de zbor h (fig. 273). Aceste raporturi pot fi exprimate cu ajutorul formulelor: ab/AB = 1/mf sau f/h = 1/mf, unde: 1/mf este scara fotogramei aeriene verticale. Fig. 273. La folosirea fotogramelor aeriene de cele mai multe ori se ridica necesitatea determinarii scarii lor. Aceasta determinare se poate executa prin mai multe procedee, in functie de elementele initiale de care se dispune, de precizia care trebuie obtinuta si de timpul avut la dispozitie. In conditii de campanie, unde cerintele de operativitate impun rezolvarea rapida a misiunilor ordonate, determinarea scarii fotogramei se poate executa cu suficienta precizie si in timp scurt prin aplicarea procedeelor ce se descriu in continuare. a. Dupa distanta focala si inaltimea de zbor Distanta focala si inaltimea de zbor sunt inregistrate automat pe fiecare fotograma, simultan cu obtinerea imaginii fotografice a terenului, astfel incat aceste elemente se pot obtine de pe fotograma cu cea mai mare usurinta. Pentru calcularea scarii fotogramei, in acest caz se aplica formula amintita: f/h = 1/m f. b. Cu ajutorul unor obiecte de dimensiuni cunoscute Cunoscand lungimea (latimea) L a unui detaliu din teren si masurand pe fotograma lungimea (latimea) l a imaginii acestuia, scara fotogramei se poate determina aplicand formula: l/L = 1/mf. c. Cu ajutorul hartii Pentru aplicarea acestui procedeu este necesar sa se dispuna de harta care cuprinde reprezentarea suprafetei de teren a carei imagine este inregistrata pe fotograma. Pentru determinarea scarii fotogramei se procedeaza astfel: - se aleg pe fotograma imaginile a doua detalii punctiforme distincte (intersectii de drumuri, copaci izolati, colturile contururilor unor detalii de planimetrie, confluente de ape curgatoare etc.) ce sunt reprezentate si se identifica si pe harta; - se masoara pe fotograma distanta in mm dintre imaginile celor doua detalii alese; - sa masoara pe harta distanta grafica dintre cele doua puncte si se transforma in distanta naturala cu ajutorul scarii grafice simple;

- se calculeaza scara fotogramei, folosind formula amintita: ab/AB = 1/mf. B. Determinarea directiei nord cu ajutorul umbrelor Pe fiecare fotograma aeriana se inregistreaza intotdeauna automat ora fotografierii. Cunoscand aceasta ora si urmarind directia umbrei obiectelor pe fotograma, se poate determina directia nord, deosebindu-se urmatoarele cazuri: Cand aerofotografierea s-a executat la amiaza (la orele 12). Se stie ca la amiaza Soarele se afla la sud, iar umbrele obiectivelor sunt aruncate spre nord (fig. 274). Deci directia umbrei este chiar directia nord a meridianului geografic; cunoscand aceasta directie, se pot determina cu usurinta pe fotograma si celelalte puncte cardinale. Fig. 274. Cand aerofotografierea s-a executat inainte de amiaza (de exemplu la orele 10). La aceasta ora Soarele se afla aproape de sud-sud-est, iar umbrele obiectivelor sunt aruncate aproape de nord-nord-vest, deci meridianul geografic se afla spre dreapta fata de umbra. Dar pentru a afla directia lui este necesar sa se cunoasca valoarea unghiului cu care directia umbrei se abate fata de directia nord (fig. 275). Valoarea acestui unghi se poate deduce dupa un rationament simplu. Se cunoaste ca Pamantul executa o rotatie de 360º in jurul axei sale in 24 de ore, ceea ce inseamna ca intr-o ora se roteste cu 360º : 24h = 15º. Dar pana la orele 12 cand Soarele se va afla la sud (deci umbrele vor indica directia nord) vor mai trece 2 ore, timp in care Pamantul se va roti cu 30º. Deci masurand cu un raportor pe fotograma un unghi de 30º spre dreapta umbrei, se obtine directia nord a meridianului geografic. Fig. 275. Cand aerofotografierea s-a executat dupa-amiaza (de exemplu la orele 15). La aceasta pra Soarele se afla in sudvest iar umbrele obiectelor sunt aruncate spre nord-est, deci meridianul geografic se afla spre stanga fata de umbra. Urmand rationamentul de mai sus, intre orele 12 si 15 Pamantul s-a rotit cu 45º, deci masurand cu raportorul pe fotograma un unghi de 45º spre stanga umbrei (fig. 276), se obtine directia nord a meridianului geografic. Fig. 276. Determinarea directiei nord pe fotograma se poate executa mai operativ cu ajutorul unui raport special construit in acest scop (fig. 277), procedandu-se astfel: - se prelungeste pe fotograma umbra acestui obiect, in sens invers directiei umbrei; - se asaza raportorul pe fotograma astfel, incat gradatia corespunzatoare orei de fotografiere sa se suprapuna pe directia trasata anterior; - in aceasta pozitie sagetile de pe raportor indica punctele cardinale (in exemplul de pe fig. 277 aerofotografierea s-a executat la orele 15). Fig. 277. C. Legarea fotogramei de harta Legarea fotogramei de harta consta in stabilirea pe harta a portiunii de teren a carei imagine fotografica este inregistrata pe fotograma, precum si in transpunerea directiei nord si a caroiajului rectangular de pe harta pe fotograma. a. Stabilirea aceleiasi portiuni de teren cuprinsa pe fotograma si pe harta Stabilirea pe harta a portiunii de teren a carei imagine fotografica este inregistrata pe fotograma se executa in felul urmator (fig. 278 a, b): Fig. 278. a, b - se aleg pe fotograma imaginile bine distincte ale unui numar de 4 detalii din teren, dispuse cat mai spre colturile fotogramei; - concomitent se identifica pozitiile semnelor conventionale cu ajutorul carora aceste detalii sunt reprezentate pe harta; - se unesc atat pe fotograma cat si pe harta puntele alese, obtinand astfel limitele aceleiasi portiuni de teren cuprinse pe ambele documente. b. Transpunerea directiei nord de pe harta pe fotograma Transpunerea directiei nord de pe harta pe fotograma consta in raportarea pe fotograma a directiei meridianului geografic, materializat pe harta prin cadrul interior de est sau de vest. Pentru a raporta aceasta directie pe fotograma, se procedeaza astfel (fig. 279): Fig. 279.

- se prelungeste atat pe harta cat si pe fotograma una din laturile trasate anterior pentru delimitarea aceleasi portiuni de teren cuprinsa pe ambele documente; - se asaza fotograma pe harta, astfel incat cele doua laturi sa se suprapuna perfect (linia trasata pe harta sa fie in prelungirea celei de pe fotograma) si in aceasta pozitie se fixeaza fotograma pe harta; - se construieste pe fotograma o paralela in cadrul interior de est sau de vest al hartii; aceasta paralela reprezinta tocmai directia meridianului geografic. c. Transpunerea caroiajului rectangular de pe harta pe fotograma Pentru ridicarea operativitatii la indicarea obiectivelor direct pe fotograma, precum si in vederea altor scopuri, de multe ori se ridica necesitatea transpunerii de pe harta pe fotograma a caroiajului rectangular (retelei kilometrice). Aceasta transpunere se poate realiza prin urmatoarele procedee: Dupa detalii (fig. 280 a, b). Procedeul consta in a gasi pe harta, pe liniile kilometrice ale caroiajului rectangular (sau in imediata apropiere a acestora), cate doua detalii distincte. Detaliile alese se identifica pe fotograma si se unesc printr-o linie trasata in lungul unei rigle. In felul acesta se transpun de pe harta pe fotograma numai liniile kilometrice situate pe cele patru margini ale suprafetei de teren cuprinsa pe fotograma, cele interioare trasandu-se prin impratirea in intervale egale a spatiului dintre liniile marginale. Apoi se inscriu pe fotograma valorile kilometrice ale liniilor traste, corespunzator cu cele de pe harta. Acest procedeu se aplica numai in cazul cand terenul aerofotografiat se gaseste in zone de ses sau cand diferentele de nivel sunt relativ mici, iar harta si fotograma contin un numar suficient de detalii cu ajutorul carora se pot transpune precis liniile kilometrice ale caroiajului rectangular. Fig. 280. a, b. Cu ajutorul a patru puncte (fig. 281 a,b). Acest procedeu se executa in urmatoarea succesiune: Fig. 281. a, b. - se aleg catre colturile fotogramei un numar de patru puncte comunbe si bine identificate, care se incercuiesc si se noteaza atat pe fotograma (a, b, c, d) cat si pe harta (A, B, C, D); - se unesc aceste puncte intre ele atat pe fotograma cat si pe harta, astfel incat sa formeze cate un patrulater; - se incercuiesc si se numeroteaza cu cifre arabe pe harta cele opt punte de intersectie ale retelei kilometrice cu laturile patrulaterului trasat anterior; - se determina pe fotograma punctul principal H, la intersectia celor patru indici ce se gasesc la mijlocul fiecarei laturi ale acesteia; - se suprapune pe fotograma o hartie de calc, se inteapa si se noteaza punctul principal H si punctele alese initial a, b, c, d, apoi in lungul unei rigle se traseaza pe hartia de calc directiile de la punctul principal spre aceste puncte; - se scoate hartia de calc de pe fotograma si se asaza pe harta, astfel incat directiile trasate spre punctele a, b, c, d de pe fotograma sa se suprapuna pe punctele corespondente A, B, C, D de pe harta; - in aceasta pozitie se fixeaza hartia de calc pe harta, se inteapa si se numeroteaza punctele de intersectie (stabilite anterior) ale retelei kilometrice cu laturile patrulaterului de pe harta si se traseaza directiile de la punctul principal spre fiecare din aceste opt puncte; - se scoate hartia de calc de pe harta si se asaza din nou pe fotograma, astfel incat intepaturile punctelor H, a, b, c, d sa se gaseasca perfect suprapuse; - in aceasta pozitie se fixeaza hartia de calc pe fotograma si se inteapa intersectiile celor opt directii cu laturile patrulaterului trasat anterior pe fotograma; - in felul acesta se obtin pe fotograma punctele prin care trec cele patru linii ale retelei kilometrice de pe harta; aceste puncte se unesc in lungul unei rigle, obtinandu-se astfel liniile kilometrice marginale pe fotograma, dupa care cele din interior se traseaza ca si in cazul primului procedeu. D. Determinarea pe fotograma a coordonatelor obiectivelor Daca pe fotograma este transpus caroiajului rectangular al hartii, pozitia oricarui obiectiv din cuprinsul ei poate fi determinata si indicata prin coordonate. Intrucat scara nu este acceasi pe fiecare fotograma (de multe ori nu este uniforma nici in cadrul unei singure fotograme) si diferta de cea a hartii, folosirea unui masurator de coordonate ca cel ce se intrebuinteaza in cazul hartii nu este posibila. Se ridica deci necesitatea construirii unui masurator de coordonate care sa poata fi utilizat la orice scara. Un astfel de instrument poate fi confectionat simplu pe o banda de celuloid, carton sau hartie lipita pe suport rigid (lemn, placa metalica etc.) avand lungimea de 10 cm, fiind gradat din mm in mm si numerotat din cm in cm (fig. 282). Intreaga lungime a masuratorului de coordonate are valoarea de 1 km, gradatiile centimetrice corespund sutelor de metri iar cele milimetrice zecilor de metri, coordonatele putand fi determinate cu o precizie egala cu jumatatea gradatiei milimetrice, deci cu ± 5 m. Fig. 282. Pentru a determina coordonatele unui obiectiv identificat pe fotograma in interiorul unui carou oarecare al retelei kilometrice se procedeaza astfel:

- se asaza masuratorul de coordonate pe fotograma in asa fel ca marginea lui gradata sa treaca prin marginea obiectivului identificat, gradatia 0 sa se afla pe prima linie kilometrica orizontala situata deasupra acestuia (fig. 283 a); - se citeste si se noteaza valoarea ordonatei x, indicata pe masurator de catre gradatia ce se gaseste in dreptul obiectivului; - se procedeaza la fel si pentru determinarea abscisei y, cu deosebirea ca gradatia 0 de pe masurator trebuie sa se afle pe prima linie kilometrica verticala trebuie sa se afle pe prima linie kilometrica verticala situata in stanga obiectivului, iar gradatia 1000 pe prima linie kilometrica verticala situata in dreapta acestuia (fig. 283 b); Fig. 283. a, b. - valorile astfel determinate se aduna la coordonatele prescurtate ale obiectivului, obtinandu-se coordonatele sale intregi. In exemplul dat pe figura 283 a, b coordonatele intregi ale obiectivului sunt: x = 4 615 510; y = 5 510 315. E. Transpunerea obiectivelor de pe fotograma pe harta Transpunerea pe harta a obiectivelor identificate pe fotograma se executa in scopul corectarii hartii (completarii acesteia cu detaliile nou aparute in rastimpul de la data editarii pana la cea a aerofotografierii), punerii pe harta a elementelor dispozitivelor de lupta sau a altor obiective militare descoperite si identificate in procesul de fotointerpretare tactica sau in vederea determinarii ulterioare pe harta a coordonatelor diferitelor obiective. Cand se dispune de timp, se cere o precizie mai mare sau este necesara corectarea unor zone mai intinse, transpunerea obiectivelor se executa cu ajutorul unor aparate fotogramice special construite in acest scop si se efectueaza de catre personal specializat. Dar cand este vorba de zone cuprinse in cadrul unei singure fotograme, cand se cere o mare operativitate sau cand nu se impune o precizie deosebita, aceasta activitate se executa prin aplicarea unor procedee expeditive si cu ajutorul unor instrumente ajutatoare simple, ce se pot confectiona sau folosi cu usurinta. a. Instrumente ajutatoare simple Compasul de reductie este un instrument ce se foloseste in mod curent la transpunerea elementelor de continut de pe fotograma pe harta, insa poate fi folosit la nevoie si pentru transpunerea de pe o harta la o anumita scara (de obicei mare) pe o alta harta la scara diferita (de obicei mai mica). Compasul de reductie este construit asa cum se arata in figura 284. Picioarele sale sunt taiate longitudinal; prin aceste taieturi se deplaseaza liber un surub cu cursor, care poate fi fixat cu o piulita. Pe acest cursor este gradat un indice care se fixeaza, dupa cerinte, fata de diviziunile gradate de-a lungul taieturii picioarelor. Daca indicele se fixeaza, de exemplu, in dreptul diviziunii notate cu cifra 2, atunci distanta dintre varfurile picioarelor de la un capat este de doua ori mai mare decat distanta verticala dintre varfurile picioarelor de la celalalt capat. Inainte de folosire, indicele compasului de reductie trebuie fixat in dreptul diviziunii corespunzatoare raportului dintre scara fotogramei si scara hartii. Acest raport se obtine prin impartirea numitorului scarii hartii la numitorul scarii fotogramei: catul obtinut se noteaza cu K si se numeste coeficient de proportionalitate. Dupa ce s-a obtinut acest coeficient, indicele compasului se fixeaza in dreptul diviziunii notata cu cifra corespunzatoare (daca nu exista o astfel de diviziune indicele se fixeaza din vedere, tinand seama de diviziunile apropiate), apoi se verifica reglarea compasului in raport cu o pereche de puncte comune de pe fotograma si harta. In acest scop se ia o distanta dintre doua puncte de pe fotograma cu deschiderea picioarelor lungi ale compasului, dupa care se asaza varfurile picioarelor scurte ale acestuia pe punctele corespunzatoare de pe harta. Daca compasul este bine reglat, deschiderea picioarelor scurte corespunde distantei de pe harta; in caz contrar, schimband usor pozitia indicelui in sens convenabil, se obtine o reglare precisa a compasului de reductie. Fig. 284. Scara grafica proportionala se foloseste cand nu se dispune de compas de reductie si se confectioneaza pe o bucata de hartie (sau hartie milimetrica) astfel (fig. 285): Fig. 285. - se traseaza pe hartie in lungul unei rigle un segment orizontal de dreapta si se noteaza cu litera f; - se ia in varfurile unui compas obisnuit distanta ab dintre doua puncte distincte de pe fotograma, care se pot identifica si pe harta; - se raporteaza cu compasul aceasta distanta ab pe dreapta trasata anterior pe hartie, avand ca origine capatul din stanga al dreptei si se noteaza cu literele corespunzatoare a si b; apoi se ridica pe aceasta dreapta o perpendicuala in punctul b; - se ia in varfurile compasului distanta dintre punctele corespondente AB de pe harta si se raporteaza pe perpendiculara ridicata anterior pe hartie, capatul segmentului notandu-se cu litera b’; - se unesc in lungul unei rigle punctele a si b’ de pe hartie, obtinandu-se in felul acesta scara grafica proportionala, unde diferitele marimi pe orizontala corespund distantelor grafice de pe fotograma, iar cele pe verticala – distantelor grafice de pe harta. Pentru obtinerea distantei pe harta corespunzatoare distantei de pe fotograma, scara grafica proportionala se foloseste in felul urmator (fig. 286): Fig. 286. ac – distanta pe fotograma; cc’ – distanta pe harta.

- se ia in varfurile compasului distanta de pe fotograma; - fara a schimba deschizatura compasului, se transpune aceasta distanta pe linia orizontala a scarii grafice proportionale, obtinandu-se un punct c; - pastrand piciorul drept al compasului in punctul c, se roteste piciorul stang al acestuia pana se obtine o pozitie perpendicuala a picioarelor pe linia orizontala a scarii, apoi se apropie piciorul stang al compasului pana ce se suprapune pe linia inclinata a scarii in punctul c’; aceasta deschizatura a compasului reprezinta distanta pe harta corespunzatoare celei de pe fotograma. b. Procedee expeditive de transpunere a obiectivelor de pe fotograma pe harta In situatiile cand se cere transpunerea de pe fotograma pe harta a unui numar mic de obiective izolate, care se gasesc in lungul unor detalii liniare, acestea se transpun prin radiere, procedandu-se astfel (fig. 287 a, b): Fig. 287. - se cauta si se identifica atat pe fotograma cat si pe harta un detaliu bine distinct (intersectie de drumuri, pod, punctul de frantura al unui contur etc.) fata de care se face transpunerea; - se ia picioarele lungi ale compasului de reductie sau cu deschizatura compasului modificata dupa scara grafica proportionala; - se deseneaza pe harta semnul conventional al obiectivului transpus. Cand un obiectiv nu se gaseste in lungul unor detalii liniare, acesta poate fi transpus de pe fotograma pe harta prin intersectie directa in felul urmator (fig. 288 a, b): Fig. 288 a, b. - se aleg pe fotograma doua puncte distincte a si b, dupa care se identifica pe harta punctele corespondente A, B si locul aproximativ de dispunere a obiectivului de transpus C, care se incercuieste fin; - se ia in varfurile compasului distanta ac de pe fotograma (la fel ca in cazul radierii), iar cu deschizatura corespunzatoare distantei de pe harta se trage un arc de cerc in zona incercutia anterior pe harta; - se procedeaza identic si cu distanta bc, obtinand la intersectia celor doua arce de cerc pozitia pe harta a obiectivului de transpus. Pentru verificarea preciziei transpunerii se recomanda folosirea unei a treia distante dc; daca se obtine un triunghi de eroare cu laturi mai mici de 1 mm pe harta, pozitia se ia la mijlocul acestui triunghi, iar in caz contrar transpunerea se reface cu atentie. Pozitia unui obiectiv izolat de pe fotograma pe harta poate fi transpusa si prin intersectie indirecta cu ajutorul hartiei de calc, astfel: - se aleg si se identifica atat pe harta cat si pe fotograma pozitia unui numar de 4 detalii dispuse in jurul obiectivului de transpus; - se suprapune pe fotograma o hartie de calc pe care se inteapa si se noteaza obiectivul transpus si cele patru puncte alese, catre care se trag in lungul unei rigle directiile radiale de la obiectiv; - se scoate hartia de calc de pe fotograma, se asaza pe harta si se roteste pana ce se obtine o astfel de pozitie, incat directiile radiale se suprapun peste punctele corespunzatoare de pe harta; - in aceasta pozitie a hartiei se inteapa pe harta pozitia obiectivului de transpus. Cand obiectivele de transpus sunt intinse, cuprinzand o portiune mai mare de pe fotograma (transee si santuri de comunicatii, baraje antiinfanterie sau obstacole antitanc etc.) si nu se cere o determinare precisa a pozitiei acestora, ele pot fi transpuse de pe fotograma pe harta cu ajutorul retelei de patrulatere. Aceste retele se construiesc in felul urmator (fig. 289 a, b): - se aleg atat pe fotograma cat si pe harta un numar de patru puncte comune, care se unesc intre ele astfel incat sa formeze un patrulater, in interiorul caruia se situeaza obiectivele ce urmeaza a fi transpuse de pe fotograma pe harta (in acest scop pot fi folosite chiar punctele cu ajutorul carora s-a delimitat aceeasi suprafata de teren cuprinsa pe fotograma si pe harta); - se impart apoi laturile corespondente intr-un numar egal de parti si se unesc succesiv laturile opuse, obtinandu-se in felul acesta o retea de patrulatere mai mici, care se numeroteaza cum se arata in figura 289 a,b; - transpunerea obiectivelor de pe fotograma pe harta se executa din vedere, in raport cu pozitia lor in interiorul fiecarui patrulater (obiectivele sau punctele caracteristice ale acestora pot fi transpuse prin intersectie directa din colturile patrulaterului). In acest capitol nu s-a trata modul de folosire a fotogramelor in teren intrucat orientare, determinarea punctului de statie, identificarea detaliilor, deplasarea precum si orice alta activitate in teren cu ajutorul fotogramei se desfasoara identic si cu aplicarea acelorasi procedee ca si in cazul folosirii hartii, cu deosebirea esentiala (care este in avantajul celui care o foloseste) ca fotograma cuprinde imaginea recenta a terenului si are un numar sporit de elemente de continut fata harta.