Tipuri de discurs liric

Lirism subiectiv, lirism obiectiv, lirism narativ. Tipuri de discurs liric

Modalitatea de exprimare a ideilor poetice, a stărilor afective – asumate sau nu de eul liric – generează tipurile de lirism:  L i r i s m u l s u b i e c t i v (confesiv) este expresia cea mai directă a comunicării poetice, realizate ca lirică a eului rostitor. Indicii textuali vizeză categoria subiectivității: mărci lexico-gramaticale ale persoanei I / a II-a, (verbe, pronume şi adjective pronominale la persoana I ori a II-a, singular sau plural), formule de adresare directă (substantive și adjective în cazul vocativ), mărci ale afectivităţii (interjecţii, exclamații, interogații, pauze expresive, marcate frecvent prin puncte de suspensie ori linii de pauză), adverbe deictice (de loc sau de timp), pronume și adjective pronominale deictice, aserţiuni, reflecţii, judecăţi de valoare atribuite eului liric etc.  Tipurile de discurs specifice sunt monologul liric (mod de expunere care diferențiază genul liric de celelalte genuri literare), monologul adresat (invocaţia retorică) sau autoadresat, discursul dialogic, discursul evocator etc., în care există o identitate între eul enunţiator şi eul enunţului. Pentru lirica eului, cele mai numeroase exemple pot fi selectate din teritoriile romantismului (M. Eminescu, Sara pe deal, Floare albastră etc.) sau ale simbolismului (majoritatea poeziilor bacoviene, de exemplu), ale modernismului (Blaga, Arghezi, Emil Botta etc.), ale neomodernismului (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana ș.a.) sau ale postmodernismului (generațiile '80, '90).  L i r i s m u l o b i e c t i v disimulează prezenţa eului poetic, substituind-o cu alte prezenţe lirice sau estompând „vocea” lirică sub aparența impersonală a unui discurs anonim. Acesta are ca marcă textuală persoana a III-a gramaticală, fără să excludă însă toate semnalele stilistice sau lexico-semantice ale subiectivității. Tudor Vianu identifica în studiile sale de stilistică, în afara liricii eului, o „lirică mascată" și o lirică a rolurilor1 (termeni puși în circulație de Wilhelm Scherer: Ichlyrik, Maskenlyrik, Rollenlyrik).  Lirica măştilor presupune exprimarea ideilor şi a sentimentelor sub o identitate străină. „Sub masca unor personaje străine palpită inima poetului şi aventura sa intimă [...]; el coboară mai adânc în sine” – afirma T. Vianu, exemplificând „lirica mascată” prin Luceafărul eminescian sau prin Rugăciunea unui dac. Seria ilustrărilor poate continua cu poezii ale lui Ion Barbu din prima etapă a creației, cea parnasiană – în care, sub simbolurile vegetale (Copacul) sau geologice (Munții, Lava, Banchizele) se schițează un „portret al artistului” care aspiră irepresibil spre absolut, chiar dacă are conștiința limitelor ontologice – sau ciclul despre mopete scris de Mircea Ivănescu. Măști ale poetului descoperim și în poeme, precum Noapte de decemvrie de Al. Macedonski, Arhimede și soldatul de Radu Stanca sau O motocicletă parcată sub stele de Mircea Cărtărescu etc.  Lirica rolurilor denotă resurse actoriale, ludice ale poetului care își asumă ipostaze sau identități care nu-i sunt specifice, nu-l exprimă. Poetul „care se joacă şi care experimentează posibilităţi dintre cele mai îndepărtate ale sale" (T. Vianu) joacă rolul unui „personaj”, explorează sentimente care nu-l definesc, nu sunt propriu-zis ale sale. Lirica rolurilor se apropie astfel de expresia dramatică, devenind „un lirism 1

Tudor Vianu, Opere, vol. IV, Studii de stilistică, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 268-280.

reprezentabil, o poezie teatrală” (G. Călinescu). Este prezent în idilele lui Coșbuc, în poeme barbiene precum Domnișoara Hus ori în cele soresciene din vol. La lilieci etc.  Lirismul impersonal reprezintă o altă formă de obiectivare a stării lirice, în care discursul este formulat la persoana a III-a, fără a desemna o prezență intermediară, un „personaj”, ca în lirica măștilor ori a rolurilor. Cultivat mai ales de poeții parnasieni, acest tip de lirism pare a ignora prezența umană şi trăirile afective, optând pentru un descriptivism pur sau pentru discursul gnomic, specific meditaţiilor filozofice. În primul caz, perspectiva descriptivă a poetului este disimulată sub aparenţa unei viziuni nonfocalizate, chiar dacă, prin epitete calificative, prin topică afectivă, se întrezărește percepţia subiectivă „primară”. În al doilea caz, ideaţia filozofică este, de fapt, a poetului, dar locutorul liric, instanța reflexivă nu se trădează în text, discursul gnomic având astfel o maximă deschidere spre generalitate. Sensibilitatea modernă a poeților din secolul al XX-lea, fascinată de exercițiul depersonalizării, reactualizează lirismul obiectiv al parnasienilor, în poezia avangardistă sau în cea modernist-ermetică (Ion Vinea și Ion Barbu, de exemplu), în creații neomoderniste ori postmoderniste, de la generația șaizecistă, la „douămiismul poetic românesc” (Ștefania Mincu).  L i r i s m u l n a r a t i v este asociat poeziei contemporane şi are ca premisă ipostaze ale omului modern, care nu mai este contemplativul romantic, izolat orgolios în himerica sferă a visului, ci o prezenţă esenţial activă, dinamică, traversând experienţe existenţiale, aventuri în orizonturile cunoaşterii sau banale evenimente cotidiene, confruntându-se cu sine sau cu ceilalţi, cu timpul, cu iubirea, cu moartea. Acest tip de lirism este definit de Henryk Markiewicz ca „realitate dinamică, prezentată într-o formă subiectivă sau simbolică” (Conceptele ştiinţei literaturii). Prin „resurecția baladei” de către poeții Cercului literar de la Sibiu se suprimă frontiera între genuri, determinând „liricizarea speciei”. Astfel, pentru Ştefan Augustin Doinaş termenul baladesc semnifică „o situaţie poetică […] o zonă imaginativă, unde epicul şi dramaticul se scaldă în lirism”. Poeții neomoderniști și postmoderniști (Marin Sorescu, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Leonid Dimov, Mircea Cărtărescu etc.) exploateză maximal resursele lirismului narativ, fiindcă „narativul poate configura o experienţă subiectivă (lirică), construieşte lumi imaginare dependente de temporalitate, oferă posibilităţi specifice de ambiguizare şi simbolizare” (Rodica Zafiu, Naraţiune şi poezie). Indici textuali ai acestui tip de lirism sunt: prezenţa unui „nucleu” narativ, a unui „scenariu” mitic, iniţiatic sau ludic, parodic frecvenţa verbelor, a indicilor temporalităţii (adverbe de timp sugerând o succesiune de stări, de situaţii sau evenimente; timpuri verbale etc.), ai procesualităţii, ai schimbării etc.