Testament Comentariu

 

Poezia "Testament" deschide volumul de debut al autorului, "Cuvinte potrivite", aparut in anul 1927, este o arta poetica prin faptul ca prezinta conceptia despre lume si viata a lui Arghezi, dar si al creatorului in lume.   Titlul are o semnificatie simbolica strans legata de aceea proprie, de baza. Astfel, in sens denotativ, testamentul reprezinta un act oficial, prin intermediul caruia o persoana hotaraste cum sa fie impartite bunurile sale dupa moarte. Testamentul trebuie respectat intocmai de catre urmasi, iar prevederile lui nu trebuie sa fie combatute.   In sens conotativ, testamentul poetic arghezian reprezinta mostenirea spirituala pe care creatorul o lasa generatiilor urmatoare. Aceasta mostenire este sfanta si trebuie respectata intocmai de catre urmasi.   Poezia imbina atat elemente moderniste cat si elemente traditionaliste. Elementele moderniste se regasesc la nivelul temei, al motivelor literare, al procedeelor artistice folosite dar si in prozodie. Cele traditionaliste reies din mesajul social al textului, redat prin intermediul unui limbaj specific popular.   Tema textului o constituie testamentul spiritual pe care poetul il lasa generatiilor urmatoare, lucru evidentiat prin folosirea metaforei "fiule" ce atesta o legatura extrem de importanta. Totodata poetul este liantul dintre generatii, el facand legatura dintre trecut (in care stramosii sau au fost asupriti) si viitor, incercand sa le faca urmasilor existenta mai usoara.   Dintre motivele literare moderniste ale textului putem aminti: conditia creatorului, cartea vazuta ca un cuvant cheie cu semnificatii multiple in functie de context, transformarea materialului in spiritual, legatura dintre creator si beneficiarii actului sau de creatie.   Dintre tehnicile poetice moderne putem aminti "estetica uratului", Arghezi metamorfozand uratul, grotescul in lucruri frumoase, ce simbolizeaza noi inceputuri.

In ceea ce priveste elementele de prozodie, textul este impartit in 5 strofe, cu numar inegal de versuri, cu rima variata si cu o saura de 10-13 silabe; ritmul este iambic dand o nota de apasare, de tristete a sufletului.   Elementele traditionaliste ale textului reies din mesajul social in primul rand si mai apoi din limbajul folosit de poet. Acesta evidentiaza munca grea a stramosilor, chinul conditia de robi: "durerea surda amara". Poetul devinesai: el insusi lor, o parte a acestei comunitati, unnoastra depozitor al si experientei stramosilor "al robilor cu soricile pline / si osemintele varsate-n mine". Limbajul strabunilor

 

este unul specific lumii rurale aparand termeni precum: sapa, brazda, etc.   "Carte" este un cuvant cheie al textului, avand semnificatii diferite in functie de contextele in care se afla: averea spirituala a poetului ("nume adunat pe-o carte"), un drum al cunoasterii, o cale ascensionala catre perfectiune ("cartea mea-i fiule, o treapta"), opera in sine, creatia in totalitatea ei.   Cele 5 strofe ale textului prezinta tot atatea secvente lirice, fiecare avand un mesaj propriu, in concordanta cu tema operei.   Prima secventa lirica incepe cu o negatie: "nu-ti voi lasa..." prin intermediul careia eul liric vrea sa sublinieze ca singura sa avere pentru urmasi este renumele: "un nume adunat pe-o carte". Eul liric se adreseaza in mod direct urmasilor sai, prin apelativul "fiule", accentuand ideea apartenentei la aceeasi familie, la aceeasi comunitate.

Se subliniaza de asemenea ideea de evolutie de la o generatie la alta, de la strabuni pana la treapta trebuie sa urce urmasii. Eul liric este de elementul de legatura dintre trecutpe sicare viitor resimtind chinul strabunilor ("suite batranii mei pe branci") si fiind optimist in legatura cu rolul cartii in devenirea noilor generatii ("cartea mea-i fiule, o treapta").   Cea de-a doua secventa lirica subliniaza rolul cartii in devenirea spirituala a tinerilor, aceasta fiind o biblie care trebuie urmata cu sfintenie. De asemenea, eul liric se considera un depozitar al experientei stramosilor al caror chin, il resimte ("osemintele varsate-n mine").   In a treia secventa lirica incepe sa se contureze mesajul social al textului, evidentiindu-se truda strabunilor si chinurile indurate in timp de acestia. Tocmai de aceea eul liric se simte dator sa usureze destinul urmasilor sai prin transformarea materialului in spiritual, a muncii brute, in munca intelectuala. In acest context apare metafora "cuvinte potrivite" ce sugereaza termeni simpli, pe intelesul tuturor, dar plin de semnificatii.   In centrul acestei secvente se afla eul liric a carui prezenta se face simtita prin marci lexico-gramaticale specifice: pronume persoana I (eu), verbe de persoana I ("am prefacut").   Poetul se foloseste si de conceptul de "estetica a uratului"; mergand pe linia simbolistilor francezi, uratul, grotescul, devine astfel obiect al esteticii, prin valorificarea Drepteul urmare, de verbe prefacut", preschimbat", sa. "facui", liricfolosindu-se transforma uratul in precum frumos,"am imaterialul in"am material: "cenusa mortilor din vatra" - "Dumnezeu din piatra".

 

  Mesajul social reiese atat din revolta poetului legata de chinul strabunilor (sudoarea muncii sutelor de ani), cat si din folosirea unui vocabular preponderent rural ("sapa", "brazda"). Poetul imbina astfel elementele moderniste ale textului (estetica uratuli) cu elemente traditionaliste (mesajul social).   Mesajul social se continua si in urmatoarea secventa lirica in care revolta eului liric fata de chinurile strabunilor se accentueaza.   Poetul devine partas la suferintele strabunilor sai, lucru evidentiat prin folosirea posesivului "noastra", dar si a epitetelor "surda si amara".   "Estetica uratului" se evidentiaza si in aceasta secventa prin transformarea grotescului in sublim: "Din bube, mucegaiuri si noroi / Iscat-au frumuseti si preturi noi". Aceasta metamorfozare ii este specifica doar creatorului, capabil sa se foloseasca de resurse uneori nebanuite.   Aceasta truda a creatorului se observa cel mai bine in ultima secventa, in care acesta isi asuma rolul de rob al operei sale, obligat sa o duca la bun sfarsit de o vointa mai presus de el. In acest context, cititorul devine un judecator al creatiei, capabil sa ii confere valoarea si putere de a strabate generatiile: "robul a scris-o, Domnul o citeste".   Opera nu este insa specifica doar scriitorului, ci ea este o sinteza a suferintelor si a nemultumirilor tuturor celor de dinaintea sa: "...in adancul ei / Zace mania bunilor mei".   Pentru poet creatia este o imbinare intre harul divin (metafora "slava de foc") si truda (metafora "slava faurita"), creatia devine astfel o imbinare intre divin si uman.   Arta, creatia trebuie sa ajunga la sufletele cititorilor, sa le tulbure constiinta, pentru a-i intelege pe deplin mesajul, prin metafora "domnita" poetul intelege dorinta sa de a atinge sufletele cititorilor care ii vor judeca in timp creatia ("domnita sufera in cartea mea").   In ultima secventa lirica sunt folosite verbe la timpul prezent pentru a accentua eternitatea trairilor eului liric